Strategii de lectură şi interpretare a textului

Modulul II. LECTURA ÎN SCOPUL FORMĂRII

COMPETENŢEI DE COMUNICARE (TEXTE NONLITERARE)

2.1. COMPETENŢA DE COMUNICARE

Cunoştinţe, deprinderi, atitudini specifice competenţei de

comunicare

Competenţe-cheie pentru învăţământul pe tot parcursul vieţii

Cadrul european de referinţă - Anexa la recomandarea

Parlamentului şi a Consiliului European, 2006 „Comunicarea în limba maternă este

abilitatea de a exprima şi de a interpreta concepte, gânduri, sentimente, fapte şi opinii, atât în formă scrisă, cât şi orală (ascultare, vorbire, citire şi scriere) şi de a interacţiona lingvistic adecvat şi creativ, în diverse  contexte sociale şi culturale: în educaţie şi formare, la muncă, acasă şi în timpul liber”. 

Această competenţă-cheie se transpune într-un set de cunoştinţe, deprinderi, atitudini specifice, sistematizate în tabelul de mai jos:

CUNOŞTINŢE DEPRINDERI ATITUDINI

- vocabular;- gramatică funcţională;- funcţii ale limbii (acte de vorbire); -conştientizarea principalelor tipuri de interacţiune verbală; -un registru larg de texte literare şi non-literare; -principalele caracteristici ale diferitelor stiluri şi registre de limbă; - variabilitatea limbii şi a comunicării în diferite contexte.

- comunicare orală şi scrisă, într-o varietate de situaţii;- monitorizarea şi adaptarea propriei comunicări la cerinţele diverselorsituaţii;- deprinderi de a distinge şi de a folosi diferite tipuri de texte;- deprinderi de:-a căuta, a colecta şi a procesa informaţia;- a folosi resurse;- a formula şi a exprima argumente orale şi scrise în mod convingător, adecvat contextului.

- deschiderea spre dialogul constructiv,- aprecierea calităţilor estetice şi dorinţa de a le promova;- interesul pentru interacţiunea cu alţii;- conştientizarea impactului limbajului  asupra celorlalţi;- nevoia de a înţelege şi de a folosi limbajul într-o manieră pozitivă, responsabilă din punct de vedere social.

Competenţa de comunicare ≠cunoştinţe, capacităţi sau abilităţi

Competenţa de comunicare nu se identifică total cu acele cunoştinţe sau capacităţi, abilităţi de limbaj şi comunicare, ci reprezintă mobilizarea acestora, punerea lor în practică, în activitate.

Astfel, capacităţile de comunicare sunt potenţialităţi independente de contextul comunicării, în timp ce competenţa de comunicare presupune relaţionarea acestor capacităţi de comunicare şi corelarea lor cu diverse resurse (cunoştinţe, capacităţi, atitudini) contextualizându-le, raportându-le la un context dat.

COMPETENŢA DE COMUNICARE – CAPACITĂŢI

FUNDAMENTALE Competenţa de comunicare presupune

patru „ capacităţi fundamentale” care pot fi identificate într-o situaţie de comunicare, în funcţie de procesele de comunicare (comprehensiune de text şi producere de text) şi de tipul de mesaj comunicat (oral sau scris):

Comprehensiune

de text Producere de text

Oral A asculta (rol de auditor)

A vorbi (rol de locutor)

Scris A citi (rol de lector)

A scrie (rol de scriptor)

Componentele competenţei de comunicare - Canale şi Swain (2006, Wikipedia)

competenţa gramaticală se referă la regulile gramaticale, normele şi cuvintele unei limbi;

competenţa socio-lingvistică vizează aspectele de adecvare socială conţinutului lingvistic;

competenţa discursivă presupune coeziunea şi coerenţa necesară actului comunicaţional într-un context dat;

competenţa strategică reprezintă folosirea adecvată a tuturor strategiilor comunicaţionale în raport cu contextul comunicării.

Componentele competenţei de comunicare - Bachman (1990)

Perspectiva lui Bachman (1990), asupra competenţei de comunicare şi asupra componentelor acesteia, se focalizează asupra a două componente fundamentale ale competenţei de comunicare: competenţa organizaţională - care

include atât competenţa gramaticală, cât şi cea discursivă (textuală);

competenţa pragmatică- aceasta cuprinde competenţa socio-lingvistică, dar

şi pe cea elocuţională.

Componentele competenţei de comunicare - Simard (1997)

C. Simard (1997) structurează competenţa de comunicare

în şase componente:

1. componenta verbală - integrează toate componentele

limbii. Astfel, se poate identifica o dimensiune lingvistică

(care presupune cunoaşterea aspectelor de ordin fonetic,

lexical, morfologic şi sintactic), o dimensiune textuală (care

presupune cunoaşterea regulilor de stabilire a unor conexiuni

logice între propoziţii, fraze, părţi, putând fi identificate mai

multe structuri textuale - narativă, descriptivă,argumentativă,

explicativă, dialogată etc.) şi o dimensiune discursivă (care

presupune folosirea contextuală a limbii, a registrelor aceste-

ia, a normelor de interacţiune verbală etc.);

Componentele competenţei de comunicare - Simard (1997)

2. componenta cognitivă se referă la identi-ficarea operaţiilor intelectuale implicate înproducerea şi înţelegerea limbajului;3. componenta enciclopedică: aceasta sereferă la cunoaşterea aspectelor lingvistice,textuale, discursive specifice unor anumite domenii de activitate umană: istorie,geografie, tehnică, artă etc;4. componenta ideologică: se referă lacapacitatea de a ne situa şi de a reacţiona la diverse idei, valori, atitudini, principiivehiculate prin discurs.

Componentele competenţei de comunicare - Simard (1997)

5. componenta literară: se referă latrimiterile literare şi la capacităţile deexploatare a creativităţii verbaleindividuale.6. componenta socio-afectivă referitoare lasentimentele şi atitudinile care pot influenţacomportamentul verbal al fiecăruia (referindu-ne la această componentă putem explicaurmătoarele tipuri de tulburări de limbaj:mutismul electiv sau alte logonevroze).*electiv – bazat pe alegeri;

Competenţa de comunicare – necesitate educaţională

Identificarea componentelor competenţei comunicaţionaleasigură operaţionalizarea acestui concept şi utilizarea acestuia, în special, în scop educaţional, didactic.

Alina Pamfil (2003) identifică, detaliază şi expliciteazămodelul didactic comunicativ, care este abordat de didacticapredării limbii şi literaturii române drept limbă maternă.Savignon (1998, citat de Pamfil, 2003) este cel care susţineacelaşi lucru, evidenţiind necesitatea plasării competenţeide comunicare în centrul educaţiei, la fel ca şi conceptul şinoţiunea de „ bune practici” în sala de curs. De asemenea,autorul subliniază lipsa de corectitudine în plasarea în punctcentral a competenţei lingvistice (gramaticale), poziţie pecare ar trebui să o ocupe competenţa de comunicare.

Formarea şi cizelarea competenţei de comunicare

presupune - fără îndoială - abordarea tuturor componentelor sale, nu axarea exclusivă asupra componentei verbale, (complexe, de altfel), aşa cum reiese,cu mici excepţii, din programele şcolare pentru ciclul gimnazial;

are drept scop pregătirea pentru susţinerea probelor examenului de bacalaureat, care constă în evaluarea competenţelor lingvistice de comunicare orală (proba A)

şi scrisă (proba E) în limba română.

ELEVI N0I, METODE DE COMUNICARE MODERNE

Forme ale competenţei de comunicare

Comunicarea orală;

Comunicarea scrisă.

Comunicarea orală

Modelul comunicativ se defineşte prin conturarea unor domenii noi şi prin redimensionarea celor existente. În seria noilor domenii se înscrie problematica discursului oral, specificată de documentele şcolare pe două paliere: comprehesiune (dezvoltarea capacităţii de receptare a mesajului oral) şi producere de text (dezvoltarea capacităţii de exprimare orală).

Comunicarea orală

Formalizate în obiectivele-cadru, capacităţile de comunicare orală apar în toate programele de gimnaziu şi de liceu; ele impun structurarea unor parcursuri didactice coerente, ce vizează iniţierea elevilor în „genuri diverse” (monologul informativ, expozitiv şi demonstrativ, rezumatul oral, descrierea orală, alocuţiunea, dialogul simplu şi complex şi dialogul formal şi informal).

Comunicarea orală

La nivelul obiectivelor-cadru, programele pentru clasele V- VIII punctează explicit necesitatea formării capacităţilor de comunicare orală sau, cu alte cuvinte, necesitatea configurării unor demersuri orientate spre dezvoltarea capacităţilor de a recepta şi a produce texte orale în situaţii de comunicare diverse.

Tot la acest nivel se remarcă şi corelaţia constantă între orientările ce vizează comunicarea orală şi cea scrisă. Orientarea este corectă; interdependenţa oral-scris este indestructibilă, iar coerenţa şi fluxul discursului oral se obţin şi prin exerciţii de scriere. O altă corelaţie este cea dintre capacităţile de exprimare orală şi asimilarea cunoştinţelor metalingvistice, „cunoştinţe ce urmează a fi puse în act şi cizelate prin activităţile de comunicare”.

Comunicarea scrisăpresupune colaborare (a profesorului şi a elevilor)

Comunicarea scrisă

O lectură succintă a conţinuturilor programelor de gimnaziu pune în evidenţă prezenţa a două zone de interes. Prima, numită „procesul scrierii”, urmăreşte învăţarea unei strategii de redactare. Strategia cuprinde definirea finalităţii mesajului în funcţie de destinatar, documentarea, compunerea unui plan, redactarea şi restructurarea textului în vederea realizării formei finale. Sub aceeaşi titulatură sunt aşezate şi o serie de aspecte legate de punctuaţie şi de „estetica” textului scris. A doua serie cuprinde patru categorii de „scriere” (scriere funcţională, reflexivă, imaginativă şi scriere despre textul literar), precum şi „speciile” lor. „Aceste specii acoperă structurile textuale prototipice: narativul, descriptivul, dialogalul, argumentativul, explicativul, informativul şi injonctivul- şi sunt, în majoritatea lor, în acord cu speciile oralului”. Ceea ce diferenţiază tipologia textului scris este categoria „scrierii despre textul literar şi nonliterar”, secţiune unde autorii programelor aşază rezumatul, povestirea, conspectul şi analiza de text.

Comunicarea scrisă

Comunicarea scrisă este valorizată în cadrul celor două examene naţionale (Evaluarea Naţională şi Bacalaureatul);

Aceste probe scrise la limba şi literatura română trebuie să evidenţieze măsura în care cunoştinţele dobândite de către elevi în anii anteriori sunt valorificate prin intermediul capacităţilor şi al abilităţilor de comunicare scrisă în limba maternă.

Lectura ca suport în formarea competenţelor de exprimare

corectă în scris şi oral “Toată viaţa şi toată societatea,

laolaltă cu toată cultura, sunt o chestiune de comunicare; dar sunt, totodată, şi una de cuminecare. [...] Comunicarea e de date, de semnale sau chiar de semnificaţii şi înţelesuri; cuminecarea e de subînţelesuri."

(Constantin Noica, Comunicare şi cuminecare, în Cuvânt împreună despre rostirea românească)

Mijloace de comunicare tradiţionale şi moderne

În societatea de azi, din cauza altor componente informative – radioul, televiziunea, cinematograful şi Internetul – cartea  poate trece aproape neobservată. Fără a minimaliza importanţa celorlalte mijloace moderne de informare şi culturalizare, trebuie spus că nimic nu poate înlocui cartea. În afara cărţii nu poate fi concepută o cultură sistematică a individului şi a societăţii. Gustul pentru lectură se formează  printr-o muncă perseverentă a factorilor educaţionali (familia şi şcoala).

Lectura urmăreşte: înţelegerea numeroaselor mesaje orale şi scrise, citirea fluentă, curentă, pentru informare şi pentru propria plăcere, lărgirea progresivă a câmpului de interes asupra mesajelor orale şi scrise mai variate şi mai dificile, exprimarea orală şi scrisă potrivit normelor limbii române curente, descoperirea practică a diversităţii resurselor limbii, claritate şi coerenţă în exprimare, cunoaşterea problematicii comunicării şi a funcţionalităţii limbii, depăşirea nivelului conformismului şcolar, manifestarea iniţiativei, creativităţii, autonomiei, precum şi achiziţionarea cunoştinţelor de bază şi dobândirea deprinderilor.

Comunicarea scrisă

Elemente principale ale comunicării, lectura, vorbirea şi scrierea, sunt, totodată, componente fundamentale şi indispensabile ale actului compoziţional, ale dezvoltării multilaterale a copilului, ca finalitate a educaţiei. De aceea, succesul în elaborarea compunerilor libere, imagine a capacităţilor creative ale copiilor, depinde de pregătirea prealabilă, atât informaţională, cât şi tehnică a acestora. Această pregătire are la bază lecturile literare ale elevilor. Pregătirea informaţională se referă la toate acţiunile care oferă elevilor surse de inspiraţie pentru elaborarea compoziţiei, aceste surse putând fi, în primul rând, contactul nemijlocit cu realitatea înconjurătoare şi observarea independentă a acesteia. Dar aceste surse trebuie completate cu informaţiile pe care elevii le au din lectura particulară. Ele îmbogăţesc materialul cules din experienţa de viaţă a elevului şi creează un orizont informaţional mai vast.

Comunicarea scrisă

Informaţiile, imaginile, expresiile artistice din diverse lecturi constituie bogate surse de inspiraţie pentru elevi în vederea realizării unei compoziţii libere. Această etapă nu poate fi rezultatul unei simple inspiraţii de moment, cu toate că şi aceasta are o mare importanţă în procesul scrierii. Inspiraţia însăşi se bazează pe un suport informaţional, pe capacitatea copilului de a valorifica informaţiile de care dispune din lecturile literare.

Comunicarea scrisă

Lectura textelor literare contribuie nu doar la îmbogăţirea lexicului elevilor, ci şi la înarmarea acestora cu instrumentele de comunicare corectă şi nuanţată a ideilor, la crearea unui stil personal. Lectura înseamnă, în această privinţă, o etapă hotărâtoare în care, odată cu cunoştinţele de cultură generală, elevul urmează să-şi însuşească şi un instrument de comunicare alcătuit dintr-un bogat registru gramatical şi lexical.

Comunicarea scrisă Activizarea şi îmbogăţirea creatoare a vocabularului

elevilor se realizează permanent, preponderenţa având-o însă o lectură sistematică şi bine dirijată.

Această sarcină pe care lectura o îndeplineşte cu precădere se transformă, de fapt, într-un proces de lungă durată, complex şi cu interferenţe nemărginite în toate domeniile de activitate. În cadrul procesului învăţării, se disting şi se formează mai multe tipuri de vocabular, în funcţie de domeniul stilistic, de scopul în care este folosit: vocabularul artistic, ştiinţific, oficial şi cel uzual. În mod evident, lectura textelor literare formează la elevi un vocabular artistic, care stă, în acelaşi timp, la baza oricărui tip de vocabular. În funcţie de tipologia vocabularului folosit se remarcă şi ponderea unui anumit tip de cuvinte ce se utilizează. Vocabularul artistic, însuşit de elevi prin lectura textelor literare, se distinge prin varietatea şi multitudinea expresiilor plastice, a sensurilor figurate. Înţelegerea limbajului metaforic din lecturile literare dezvoltă capacităţile creatoare ale elevilor şi determină, implicit, însuşirea de către aceştia a unui cod legat de conotaţiile cuvintelor, pe care ei îl pot descifra uşor în textele literare şi îl pot folosi cu succes în comunicarea orală şi mai ales scrisă. Descifrarea şi folosirea conştientă, în contexte lingivistice adecvate, a acestui cod reprezintă condiţia dezvoltării capacităţilor de comunicare creativă ale elevilor în perioada de şcolaritate.