Curs I

INCEPUTURILE STATULUI MODERN(1821 – 1866)

Romania moderna incepe sa se contureze intre anii 1821-1848. In aceasta perioada Moldova si Tara Romaneasca au facut pasi spre independenta prin eforturi depuse de o noua elita formata din boieri si burghezie si prin influenta marilor puteri.

Societatea – devine mai cosmopolita si mai complexa odata cu nasterea oraselor ca numar si ca marime.

Economia – se semnaleaza o crestere a productiei industriale si agricole, dar cu toate acestea au existat structuri rezistente la innoire. La baza acestor schimbari economico-sociale au existat contacte largite cu Occidentul. Elementele definitorii ale Romaniei moderne au prins contur in perioada dintre Revolutia de la 1848 si Constitutia din 1866.

Pe plan intern institutiile publice au urmat modelul european, iar gandirea politica a atins noi culmi de complexitate in confruntarile dintre liberali si conservatori. Aceste divergente de idei au avut tot mai mult ca subiect Europa. Pentru liberali aceasta constituia o sursa de inspiratie, iar pentru conservatori un motiv de ingrijorare.

Rolul statului – a crescut continuu, ministerele si aparatul de stat si-au asumat intreaga raspundere pentru problemele invatamantului, preluand drepturile civile exercitate vreme indelungata de Biserica Ortodoxa si devenind promotoare active ale dezvoltarii economice.

PROGRAMUL REVOLUTIEI DE LA 1821 ( TUDOR VLADIMIRESCU)

In anul 1821 Tara Romaneasca a fost scena unei miscari sociale si nationale. O rascoala taraneasca izbucnita in Oltenia cuprinde intreg Principatul.

CAUZELE – au fost generate de:

1) obligatiile tot mai mari in munca ale taranilor;2) abuzurile fiscale si administrative savarsite de autoritatea locala ;

Revendicarile economico-sociale ale taranilor s-au impletit cu aspiratiile politice ale boierilor in cadrul miscarii conduse de Tudor Vladimirescu, una dintre figurile cele mai importante ale Romaniei moderne.

Tudor Vladimirescu, taranii si boierii au fost indemnati sa treaca la actiunea de revolta impotriva jugului otoman din sud-estul Europei de catre grecii uniti intr-o organizatie secreta numita Societatea Prieteniei (Eteria). Intentia conducatorilor acesteia era sa-i elibereze pe greci de asuprirea otomana prin organizarea unei rascoale generale a crestinilor din sud-estul Europei. Pentru a-i atrage pe romani de partea lor ei au pretins ca au adeziunea totala a Rusiei (aceasta bucurandu-se de un mare prestigiu in zona) care, apara ortodoxia si care obtinuse importante victorii militare impotriva turcilor in veacul anterior.

Conducatorul Eteriei, Alexandru Ipsilanti, avea calitatile necesare pentru a indeplini idealurile acesteia. Dupa lungi negocieri, Vladimirescu a acceptat sa sprijine rascoala generala organizata de Eterie, dar nu a dorit ca obiectivele sale sa fie o anexa a celor generale. Telul sau era sa elibereze Tara Romaneasca de sub dominatia otomana si sa aduca imbunatatiri in viata politica si economica in folosul mici boierimi si a taranilor. In acest caz, ajunge la conflicte cu marea boierime si cu grecii. La sfarsitul lui ianuarie 1821, Vladimirescu s-a retras in Oltenia natala cu scopul de a-si constitui oastea si a aduna provizii. Pentru a castiga adeziunea poporului la miscare, a dat o proclamatie generala catre norod, care promitea tuturor celor care se inrolau in armata sa calitatea de membru al Adunarii norodului, organ reprezentativ imputernicit sa functioneze spre binele maselor.

Atrasi de perspectiva schimbarilor, taranii din toate colturile Olteniei s-au alaturat ostirii sale.

La inceputul luni martie 1821, Moldova a devenit scena unor evenimente decisive. Alexandru Ipsilanti impreuna cu o mica oaste eterista au traversat Prutul dinspre Basarabia si au intrat in Iasi. Ipsilanti a dat o proclamatie prin care anunta izbucnirea reazboiului general de eliberare a tuturor crestinilor din sud-estul Europei de sub dominatia otomana si promitea moldovenilor pace si securitate.

Ipsilanti a adunat in mare graba provizii, bani si a inrolat recruti pentru mica sa oaste. In fruntea celor ~ 2000 de oameni, a pornit spre Bucuresti unde intentiona sa-si uneasca fortele cu Tudor Vladimirescu. Dar sprijinul cauzei eteristilor incepuse deja sa slabeasca, pe masura ce la Iasi se raspandea zvonul ca tarul condamna actiunile lui Ipsilanti, fiind deci putin probabil sa se opuna interventiei otomane.

La vestea intrarii lui Ipsilanti in Moldova, Tudor Vladimirescu porneste din Oltenia spre Bucuresti in fruntea celor ~ 8000 de oameni. Ajungand la Slatina pe Olt, el declara ca telul sau este independenta Tarii Romanesti. Ajuns in Bucuresti echilibrul de forte s-a schimbat radical. Iscoadele sale au confirmat absenta oricaror trupe rusesti sau ajutoare pentru Ipsilanti, fapt care determina oamenii sa-si piarda speranta in intervantia tarista. Pentru a face fata posibililor inamici Tudor Vladimirescu ajunge la o intelegere cu boierii conservatori. Intentia sa ascunsa era aceea de a deveni domn si dorea sa urce pe tron dupa obiceiul pamantului ca ales al boierilor si uns al Bisericii, nicidecum ca revolutionar.

Din cauza ca Rusia nu a mai sprijinit cauza eterista, relatia lui Vladimirescu si Ipsilanti a evoluat dramatic, de la cooperare tacita la rivalitate fatisa pentru controlul asupra Tarii Romanesti. De comun acord acestia au hotarat sa-si separe fortele. Ipsilanti si oamenii sai au pornit catre nord, spre Targoviste, iar Tudor Vladimirescu

2

ramane  la Bucuresti, detinand controlul efectiv asupra guvernului. Desi mai spera sa infaptuiasca o serie de reforme sociale si economice, acestea vor ramane nefinalizate.

In mai acelasi an trupele otomane au intrat in Tara Romaneasca si Moldova. Tarul fiind de acord cu „reinstaurarea ordinii“ in Principate, in scopul de a evita astfel o confruntare cu Imperiul otoman si de a nu afecta echilibrul european. Tudor Vladimirescu isi retrage oastea din Bucuresti spre Oltenia, unde spera sa organizeze apararea impotriva invaziei otomane. Suspectandu-l pe nedrept pe Tudor Vladimirescu de a fi incheiat o alianta cu turcii impotriva grecilor, Ipsilanti ordona arestarea acestuia. In urma unui simulacru de proces, Tudor Vladimirescu a fost condamnat la moarte si executat. Oastea sa s-a destramat in scurt timp. La putin timp, miscarea condusa de Ipsilanti a fost infranta de turci la Dragasani, pe Olt. Ipsilanti trece granita in Transilvania unde a primit domiciliu fortat.

In ciuda inabusirii acestei rascoale, miscarea pentru independenta si curentul reformator politico-economic si-au urmat cursul nestramutat.

SCENA POLITICA 1821-1848

Ocupatia militara otomana a Principatelor a fost una de scurta durata.Poarta otomana si reprezentantii boierilor romani au ajuns in 1822 la o intelegere: se mentinea suzeranitatea otomana, dar se punea capat ocupatiei, reinstaurandu-se domnii pamanteni in Tara Romaneasca si Moldova. Astfel au fost alesi:

Grigore Ghica (1822-1828) – domn al Tarii Romanesti Ioan Sandu Sturza (1822-1828) – domn al Moldovei

Intentia acestora de a-si extinde prerogativele puterii, le-a atras dusmania boierilor, care doreau puteri sporite doar pentru ei. Astfel conflictul dintre domnitori si boieri s-a perpetuat.

Noul tar Nicolae I (1825-1855), era hotarat sa apere interesele Rusiei in Principate cu orice pret. In anul 1826 Nicolae I il sileste pe sultanul turc sa semneze Conventia de la Akkerman.

Prevederile acestei conventii reafirmau prerogativele Rusiei ca “putere protectoare” si cereau domnilor, boierilor si Portii sa respecte “observatiile” ambasadorului rus de la Constantinopol privind Principatele. Guvernul rus fiind decis sa scoata complet Principatele de sub suzeranitatea otomana.

Dezacordurile asupra Principatelor, Greciei si Caucazului au avut ca efect deteriorarea relatiilor dintre Rusia si Imperiul otoman, culminand in 1828 cu declaratia de razboi din parte Rusiei. Trupele rusesti au ocupat Tara Romaneasca si Moldova pentru a asigura trecerea efectivelor si proviziilor spre frontul de la Sud de Dunare.

In august 1829 trupele rusesti strapunsera deja limitele de aparare ale turcilor, intentionand sa cucereasca Constantinopolul. In fata acestei situatii, guvernul otoman accepta termenii pacii impuse de Rusia.

3

In septembrie 1829 are loc Tratatul de la Adrianopol

- Acesta s-a dovedit a fi un moment de rascruce in dezvoltarea politica si economica a Principatelor; Sultanul a recunoscut autonomia administrativa a Moldovei si Tarii Romanesti si a retrocedat acesteia din urmă cetatile turcesti de la Turnu, Giurgiu si Braila.

- A scutit Principatele de obligatia de a aproviziona Constantinopolul si le-au recunoscut libertatea comertului cu toate tarile.

- A acceptat ocupatia ruseasca din Principate, pana la plata unor mari despagubiri de razboi.

Ramanand doar o parte a elementelor de suzeranitate otomana : tributul anual si dreptul sultanului de a confirma alegerea domnilor.

Ocupatia rusa a produs schimbari radicale in viata politica din Principate. De o importanta capitala a fost introducerea unei legi fundamentale numita Regulamentul Organic, pentru fiecare dintre ele ce oferea cadru unei guvernarii ordonate si eficiente.

Tarul Nicolae l-a insarcinat pe Pavel Kiseleff cu transpunerea in practica a prevederilor Tratatului de la Adrianopol. Kiseleff a exercitat aceasta functie din 1829 pana in 1934, avand puteri nelimitate in reorganizarea vietii politice si economice din Principate.

Cea mai importanta realizare a lui Kiseleff a fost elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat. Regulamentele organice au fost rezultatul stransei colaborari intre autoritatile ruse si boierii romani.

ROLUL REGULAMENTELOR ORGANICE

- au asigurat continuarea dominatiei boierilor in viata politica ;- au recunoascut dreptului exclusiv al boierilor de a fi reprezentati in noua

legislatura ;- au scutit boieri de la plata impozitelor si confirmat dreptul de proprietate

asupra mosiilor lor.

→Aceste fovoruri nu au fost facute insa si taranimii, al carei statut economico-social a ramas la fel de incert ca inainte.

→Vechile practici si institutii au fost modificate sau desfintate pe masura ce functiile politice, juridice si fiscale ale guvernului au devenit mai precise si sistematice.

→In domeniul administratiei publice : un principiu fundamental a fost acela al separarii puterilor intre ramurile executiva, legislativa si juridica ale guvernului. Domnitorul ramanea totusi figura cheie a sistemului politic.

→Un alt principiu de baza al Regulamentelor era cel al centralizarii, concretizat in controlul asupra problemelor de la sate si asupra administratiei urbane.

4

Regulamentele contineau prevederi privind modernizarea si eficiencientizarea sistemului fiscal, in mod deosebit in adoptarea unui buget anual bazat pe venituri si cheltuieli planificate, elaborat de domn si aprobat de legislativ.

Regulamentele sporeau autoritatea statului asupra Bisericii Ortodoxe astfel se reducea semnificativ rolul clerului in problemele civile.

In ansamblu Regulamentele Organice au deschis calea unor transformari in Principate. Ele au sporit capacitatea guvernului de a planifica activitatea, mai ales in domeniul finantelor, oferind garantii concrete pentru investitii si contracte, conditii esentiale ale progresului economic.

De asemenea Regulamentele Organice au gasit momentul unirii Principatelor prin crearea in cele doua tari de institutii politice aproape identice si prin garantarea cetateniei comune pentru locuitorii lor.

Trupele rusesti au continuat sa ocupe Principatele dupa ce sultanul a aprobat Regulamentele Organice deoarece tarul dorea sa-l mentina pe Kiseleff in functie pentru a supraveghea transpunerea lor in practica.

In 1834 tarul a pus capat ocupatiei. Acesta a avut loc datorita imbunatatirii relatiilor cu Imperiul otoman.

Viata politica din aceasta perioada a fost una destul de agitata. Domnii se aflau intr-un conflict permanent atat cu boierii cat si cu consulii rusi de la Bucuresti si Iasi, a caror misiune era sa-i convinga atat pe boieri cat si pe domnitori sa actioneze in concordanta cu interesele majore ale Rusiei.

Domnul Tarii Romanesti, Alexandru Ghica (1834-1842) – dorea sa fie un monarh national, cu puteri nelimitate insa colaborarea sa cu boierii liberali si patrioti din legislativ a fost imposibila. Succesorul sau Gheorghe Bibescu (1842-1848) se va confrunta cu aceeasi problema, fiind acuzat de boieri de comportament autoritar.

In Moldova, Sturza (1834-1849) s-a confruntat cu o opozitie similara celei din Tara Romaneasca, dar a reusit intr-o oarecare masura sa o infranga. De-a lungul domniei sale, Sturza a urmarit doua obiective:

- sporirea puterii sale ;- mentinerea unor relatii amicale cu Rusia.

Isi face aparitia o mica clasa mijlocie rurala, formata din reprezentanti ai clerului si invatatori, care se afirmau tot mai mult odata cu raspandirea invatamantului public.

Clasa boiereasca suferea si ea transformari importante. Aceasta clasa isi pierdea caracterul exclusiv, datorita cresterii numarului de boieri. Apar diferente de concepte si atitudini intre vechea si noua boierime. Noii boieri erau preocupati de viitor ( pastrand o vaga legatura cu vechiul regim) iar marii boieri preocupati de pretuirea stilului aristrocratic.

Procesul de imburghezire s-a accentuat intre anii 1830 –1840. Marii boieri isi administrau singuri proprietatile, dezvoltau comertul si agricultura si investeau in mici intreprinderi individuale. Micii boieri, fiind apropiati de aspiratiile clasei mijlocii, au contribuit la formarea burgheziei liberale si au reusit sa puna capat dominatiei marilor boieri.

In perioada 1830-1840 nu au avut loc schimbari economice majore in Principate, structura agriculturii si cea a industriei ramanand neschimbata.

5

Agricultura : era dependenta de tarani pentru mana de lucru, animale si unelte. La orase, acumularea de capital era slaba, se investea putin, iar productia de marfuri era in mare masura in seama mestesugarilor.

Comertul : s-a intensificat schimbul de marfuri. Targurile si-au pastrat importanta atat la nivel local cat si international, negustorii continuandu-si afacerile la fel ca inainte. Cel mai spectaculos progres economic inregistrat in Principate in aceasta perioada a fost expansiunea comertului exterior. Franta si Marea Britanie intrau alaturi de Imperiul otoman si Austria (care domnisera pana atunci comertul in Principate ) in competitie pentru materiile prime pe pietele romanesti.

Exporturile romanesti in Apus constau in produse agricole, cereale si animale domestice.

Importurile erau destinate ca bunuri de consum pentru cei bogati constand in textile, blanuri, bijuterii etc.

PASOPTISMUL

Acest curent este reprezentat de cei care au imbratisat traditiile iluminismului si ale clasicismului din secolul anterior, cat si de romanticii si revolutionarii preocupati de viitor. Acestia si-au pus amprenta asupra vietii culturale si gandirii politice din perioada cuprinsa intre Tratatul de la Adrianopol (1829) si Revolutia de la 1848.

Pasoptistii erau insufletiti de un singur ideal : acela de a scoate Romania din starea sa de inapoiere si de a o introduce in circuitul valorilor occidentale.

In 1834 existau ~200 de abonati la Curierul Romanesc care fusese publicat pentru prima data la Bucuresti in anul 1829, de catre Ion Heliade Radulescu (1802-1872)acesta fiind cea mai importanta personalitate literara a epocii.

In 1837 la Berlin a fost publicata  Istoria Tarii Romanesti , a Moldovei si a romanilor de dincolo de Dumare, de catre Mihail Kogalniceanu.

In 1840 la Iasi este infiintata Dacia Literara de catre Kogalniceanu. In aceasta perioada se infiinteaza numeroase institutii culturale, societati si asociatii grupand in cadrul lor indivizi cu idei asemanatoare, in scopul de a promova o varietate mare de cauze.

Intre anii 1830 -1840 teatrul reprezinta un element obisnuit al vietii sociale si literare. Tot acum se pun bazele unui sistem modern de invatamant. Ziarele si-au asumat rolul de fauritor al opiniei publice.Prin manifestarile sale, pasoptismul a reprezentat o viziune noua asupra gandirii. Teoreticienii sai au unificat curente de gandire despre autonomie si reforma politica, au acordat intreaga atentie asupra demensiunilor sociale si culturale ale procesului de formare a natiunii. Cu ajutorul unor institutii de toate tipurile intre care asociatiile literare, scolile, ziarele, au jucat un rol important, cautand sa raspandeasca propria lor viziune despre natiune.

6

Curs II

PRINCIPATELE ROMANE IN PERIOADA 1848-1850

Anul 1848 a marcat pentru intelectualii români triumful ideii de naţiune. In ambele Principate şi în Imperiul Habsburgic aceştia şi-au justificat cererile de independenţă politică prin invocarea dreptului legitim la autodeterminare al unei comunităţi etnice. S-a analizat ideea unirii tuturor românilor de o parte şi de cealaltă a Carpaţilor pe baza puternicelor legaturi etnice, lingvistice şi culturale dintre aceştia. Aspiraţiile generaţiei de la 1848 şi-au găsit expresia practică în nemulţumirea generală, a tuturor claselor sociale din Principate, faţă de condiţiile politico-economice existente.

Revoluţia de la 1848 din Principatele române a fost, in primul rând opera intelectualilor liberali paşoptişti. Aceştia au iniţiat-o, i-au definit obiectivele şi au condus-o. Evenimentele care aveau loc în Vestul Europei, răsturnarea regelui Franţei, Louis-Philippe, în februarie 1848, şi extinderea rapidă a revoluţiei de la Viena, Budapesta şi în oraşele germane – i-au îndemnat pe intelectualii români să treacă la acţiune.

MOLDOVA

La începutul lunii aprilie acelaşi an boierii şi reprezentanţii orăşenilor au organizat la Iaşi o întâlnire, în scopul de a denunţa despotismul. Poetul Vasile Alecsandri a redactat o petiţie în care se cerea instaurarea un regim politic moderat-liberal şi luarea unor măsuri care să stimuleze dezvoltarea economica.

TARA ROMÂNEASCĂ

Intelectualii doreau să limiteze puterile domnului Mihail Sturza. Acesta din

urmă însă a răspuns prin forţă revendicărilor lor şi, dupa scurte ciocniri, mulţi dintre revoluţionarii de frunte au fost siliţi să se exilze. Printre cei însărcinaţi cu organizarea unei revolte armate au fost C.A. Rosetti radical liberal şi Ion Ghica moderat. Printre alte figuri marcante care au îmbrăţisat spiritul revoluţionar se numară şi Nicolae Bălcescu, reprezentant al studenţiei române la Paris, Ion Heliade Rădulescu care a dat citire Proclamaţiei de la Islaz. Conform acesteia apartenenţa la naţiunea română depindea de etnie, nu de rangul social si ca Principatul Tarii Romanesti isi pastreaza suveranitatea si independenta. Printre principalele dorinte ale comitetului revolutionar se numarau: respectarea tratatelor cu Imperiul otoman, egalitatea in

7

drepturi a tuturor cetatenilor, larga participare la viata publica prin vot universal, libertatea presei, a cuvantului si a intrunirilor , abolirea sistemului de claca etc. Prin Proclamatia de la Islaz s-a pus accentul pe libertatile individuale si pe prevederile referitoare la cresterea rolului cetatenilor in problemele publice.

Principalul teatru de actiune a fost Bucurestiul, unde scanteia revolutiei a inceput in iunie 1848. Desi domnitorul Gheorghe Bibescu nu a opus niciun fel de rezistenta si a semnat imediat proclamatia, acesta nu simpatiza deloc aceste reforme. Dupa abdicarea lui s-a instaurat un guvern provizoriu care a incercat consolidarea pozitiei prin promovarea de reforme si instaurarea de noi institutii. Printre obiective s-a abordat si problema agrara, un punct de divergenta intre liberali si conservatori.

In urma conflictului dintre Rusia si guvernul provizoriu, tarul isi dorea reprimarea revolutiei prin cooperarea cu autoritatile otomane. In urma acestor dispute guvernul a decis o orientare catre Franta si Marea Britanie, dar fara niciun rezultat.

Datorita apropierii dintre Rusia si Imperiul otoman, o armata otomana a intrat in Tara Romaneasca in septembrie; desi aici s-au confruntat cu o puternica rezistenta, infrangerea survenind datorita lipsei de efectiv. Fiind preocupat de inabusirea revolutiei in toata Europa Centrala, tarul a decis ocuparea Tarii Romanesti, concretizandu-se in septembrie prin trecerea dinspre Moldova spre Tara Romaneasca, inaugurand controlul asupra acesteia din urma care a durat pana la semnarea Conventiei de la Balta Liman, aprilie/ mai 1849.

TRANSILVANIA

Aici aspiratiile de libertate civila se impotriveau eforturilor maghiarilor de alipire a Transilvaniei la Ungaria. La fel ca in celelalte doua provincii, revolutia a fost in mare parte a intelectualilor, pentru ca acestia au formulat practic obiectivele si scopurile urmarite

Conducatorii romani se aflau pe de o parte si de cealalta a baricadei, in primul rand au salutat reformele maghiare si totusi doreau progresul propriei natiuni. Printre intelectualii romani care se dovedeau a fi preocupati de aceste probleme se numara George Baritiu, care era de acord cu alipirea Transilvaniei la Ungaria in schimbul garantarii limbii si culturii romane, apoi Simion Barnutiu, care adopta o parere radicala si pentru care pastrarea nationalitatii romane era o problema cruciala; problema nationalitatii privea pe fiecare roman in parte si nu intreaga populatie, ca entitate. De aici nu mai fost decat un pas pana la un program de actiune, prezentat la Marea Adunare nationala de la Blaj in mai 1848. Punctul cel mai important al programului l-a reprezentat declaratia de independenta a natiunii romane. Totusi actiunile romanilor nu s-au soldat cu niciun rezultat, pentru ca Dieta din Cluj a votat in majoritate unirea cu Ungaria si astfel relatiile s-au deteriorat simtitor.

Pe langa Blaj, s-au mai afirmat dorintele romanilor de independenta si la Lugoj, unde totusi liderul miscarii de aici, Eftimie Murgu sustinea ideea ca o alianta intre maghiari si romani ar fi cea mai buna garantie in fata reinstaurarii vechiului regim.

Spre sfarsitul anului 1848, liderii din Transilvani, Banat si Bucovina erau convinsi de necesitatea sprijinului total din partea Curtii de la Viena pentru a-si

8

atinge obiectivele. Sub conducerea lui Andrei Saguna, acestia au prezentat imparatului Franz Joseph un nou program national, dar care s-a dovedit a fi un esec, pentru ca propunerea lor de autonomie nationala a fost respinsa. Aici s-a ajuns la o alianta destul de fragila cu Viena, impusa mai degraba de necesitati si tensionata de aspiratiile de autodeterminare nationala.

In Transilvania s-a instaurat in final statutul de provincie imperiala care presupunea ca romanii sa revina la vechiul statut de supusi credinciosi si anonimi imparatului.

UNIREA PRINCIPATELOR 1850-1859

In urma conventiei de la Balta Liman ( apr/mai 1849) se restabilea ascendenta traditionala comuna a Rusiei si Imperiului Otoman in cele doua Principate. Aceste doua puteri i-au numit ca domni pe Barbu Stirbei in Tara Romaneasca si Grigore Ghica in Moldova. Atat Stirbei cat si Ghica au promovat dezvoltarea economica si invatamantul nefiind in nici un fel simple instrumente ale politicii rusesti sau otomane. Criza internationala, care a condus la razboiul dintre Rusia si Imperiul otoman in 1853 si la implicarea Frantei si Marii Britanii un an mai tarziu, a permis Principatelor sa faca noi pasi catre unire si independenta.

Deterioarea relatiilor dintre dintre Rusia si Imperiul otoman a dus la ocuparea Principatelor de catre rusi in iulie 1853. Cei doi domni au plecat in exil in Austria, in locul lor instaurandu-se un guvern militar rusesc. Imperiul otoman riposteaza si declara razboi Rusiei in octombrie 1853. Un an mai tarziu Franta si Marea Britanie, respectandu-si angajamentele fata de Imperiul otoman, declarau in martie 1854 razboi Rusiei. Austria a interpretat actiunea Rusiei ca o amenintare directa la adresa intereselor sale din sud-estul Europei ,in special a celor comerciale la Dunarea de Jos. In iunie 1854 Austria si Imperiul otoman au semnat conventia de la Boiacikoy, in urma careia Austria se angaja sa forteze retaragerea Rusiei din Principate , in schimb avea voie sa le ocupe si sa le aministreze.

Pe masura ce fortele rusesti paraseau Principatele in perioada iulie-septembrie , acestea au fost rapid inlocuite de o armata de ocupatie austriaca. Se vedea clar ca austriecii se pregateau pentru o sedere indelungata in Principate. Desi Conferinta de la Viena (martie-iunie 1855), nu a reusit sa puna capat razboiului, puterile occidentale au luat hotarari capitale referitoare la viitorul Principatelor. Acestea au desfintat protectoratul Rusiei, au respins pretentiile otomane la suzeranitate, au confirmat autonomia Moldovei si Tarii Romanesti.

In martie 1856 la Paris s-a semnat tratatul care punea capat razboiului. Desi ramase sub suzeraniatea Imperiului Otoman, Principatele beneficiau de protectia colectiva a marilor puteri, care interziceau unei puteri unice sa intervina in problemele lor interne. Toate partile semnatare inclusiv Imperiul otoman, recunosteau independenta adinistrativa a Principatelor, dreptul fiecaruia de avea o armata nationala, de a emite legi si de a face comert liber cu alte tari. De asemenea s-au revizuit legile fundamentale ( Regulamentele Organice) ale fiecarui Principat in parte.

9

Marile puteri au pregatit alegerea unei adunari consultative speciale, o asa numita adunare ad-hoc, in fiecare Principat. Hotaratoare pentru cursul relatiilor romano-ruse, era prevederea din tratatul de la Paris cu privire la cedarea de catre Rusia a unor parti din cele trei judete din sudul Basarabiei catre Moldova. Aceasta zona reprezenta doar aprox 5000 km patrati avand o importanta economica modesta, dar acum Rusia nu mai avea acces la Dunare, pierderea acestui teritoriu fiind mai mult o umilinta personala pentru tar. Cedarea sudului Basarabiei de catre Rusia a sporit tensiunile deja existente in relatiile ruso-romane. Dupa infaptuirea unirii si a independentei Principatelor, Basarabia avea sa devina principalul obstacol in calea relatiilor prietenesti dintre noua Romanie si Rusia. Hotararile luate la Paris i-au incurajat mult pe cei care sprijineau unirea Principatelor. Acestia s-au organizat la Iasi si la Bucuresti pentru a pregati alegerile pentru adunarile ad-hoc; fiind insufletiti si de intoarcerea din exil a multor pasoptisti mai cu seama C.A. Rosetti si Ion C. Bratianu. Nicolae Balcescu , nu se numara printre ei, deoarece murise de tuberculoza in Italia in 1852. Cele doua adunari au dat rezolutii prin care cereau unirea, autonomia si o garantare colectiva a noii ordinini catre marile puteri. In perioada martie-aprilie 1858 comisia de ancheta a prezentat la Paris raportul sau catre marile puteri asupra dorintelor romanilor, exprimate in adunarile ad-hoc. Marile puteri au semnat Conventia de la Paris,in august 1858. Scopul era acela de a oferi Principatelor o forma de organizare definitiva .Desi marile puteri nu au dat Principatelor dreptul de a se uni si le-au lasat sub suzeranitate otomana , au fost de acord ca Principatele Unite ale Moldovei si Tarii Romanesti sa se autoadministreze nestingherit fara amestecul Imperiului Otoman.

In ceea ce privea enuntarea drepturilor fundamentale ale cetatenilor conventia, prelua atributele unei Constitutii . Ea prevedea: o adunare legislativa, pentru fiecare Principat (aleasa pentru 7 ani), cu o Comisie Centrala care se intrunea periodic la Focsani( granita dintre Moldova si Tara Romaneasca ) pentru a dezbate legi de interes comun ; un domn fie muntean fie moldovean, in fiecare Principat, ales pe viata prin adunare; un consiliu de ministrii; armate nationale separate (avand un singur comandant suprem, numit alternativ de cei doi domni); o Curte de Casatie comuna, cu sediul la Focsani. Convetia abolea, de asemenea, rangurile si privilegiile boieresti, proclamand egalitatea in fata legii si principiul ca fiecare cetatean sa poata ocupa orice functie publica pe baza meritelor sale. Marile puteri au lasat guvernul fiecarui Principat in grija unei comisii provizorii , formate din trei caimacami (loctiitor al domnului) pana la alegerea domnitorilor. Principala atributie a comisiilor provizorii era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunari legislative, care la randul lor, urmau sa aleaga domnii. Sustinator al unirii, liberalul Alexandru Ioan Cuza , invinge in alegeri in Moldova. In Tara Romaneasca adunarea a fost dominata de conservatori. Cand a devenit evident ca nici unul nu putea sa-si aleaga propriul candidat, deputatii au hotarat sa-si declare sprijinul fata de unire prin alegerea ca domnitor al lui Alexandru I. Cuza. Votul de la 24 ianuarie (Moldova)/ 5 februarie (Tara Romaneasca) in favoarea acestuia a fost unanim. Romanii si-au realizat de facto unirea, prin forte proprii si prin respectarea intocmai a Conventiei de la Paris.

10

DOMNIA LUI ALEXANDRU CUZA (1859-1866)

Noul domnitor al Principatelor Unite era descendentul unei familii de dregatori ,care ocupasera posturi importante in administratia centrala si locala din Moldova inca din secolul al XVII-lea, insa acestia nu se numarau printre familiile de boieri. Alexandru Ioan Cuza a facut parte din miscarea reformista de la 1848. A ocupat diverse functii administrative. Cand a fost ales domnitor era comandantul militiilor din Moldova.

Unirea pe care o faurise avea sa fie recunoscuta mai greu de marile puteri, concretizandu-se in noiembrie/ decembrie 1861 urmand mai apoi proclamarea Unirii si nasterea natiunii romane.

Termenul de “Romania”, care fusese frecvent, dar neoficial a devenit acum numele curent al Principatelor, si incepand din 1866, a fost folosit in actele oficiale ale tarii.

Cele doua tendinte politice ale domniei lui Cuza au fost liberalismul si conservatorismul . Primul reprezenta o sinteza a ideilor boierilor reformatori din perioada Regulamentelor Organice. Conservatorismul era mostenitorul traditiilor si privilegiilor epocii dinainte de 1848.

Dupa Unirea administrativa a Principatelor din 1866, a survenit scindarea fortelor din randul liberalilor. Aceasta a fost mai profunda in Tara Romaneasca decat in Moldova. Relatiile dintre Cuza si Adunarea legislativa au fost tensionate inca de la inceputul noii guvernari nationale. Cauzele au fost complexe, pe de o parte ideologice, referitoare la diferentele programelor de reforme si pe de alta parte, politice, izvorand din hotararea lui Cuza de a conduce autoritar si dorinta de a nu tolera ca cineva sa se opuna proiectelor sale.

Cuza avea multe vederi comune cu liberalii, astfel dorea sa duca schimbari fundamentale in organizarea sociala, economica si politica a tarii. In ceea ce priveste reforma politica era mai apropiat de moderati, dar in acelasi timp, mai radical decat ei in problemele legate de innoirea sociala. Prefera totusi sa conlucreze cu moderatii decat cu radicalii iar, in primul an de domnie a sperat sa creeze un puternic partid de centru pentru a-i servi la aprobarea rapida a programului sau de catre Legislativ. Cuza, nu avea incredere in radicali din cauza activitatii lor revolutionare secrete din trecut si a intentiei lor declarate de democratizare a sistemului politic care atragea restrangerea puterii domnitorului. Alexandru I. Cuza se opunea mai ales eforturilor de trezire a maselor pe care el o considera daunatoare unui stat nou care trecea printr-un proces de transformare fundamentala si era permanent amenintat de interventia straina. Domnitorul era nemultumit de propria incapacitate de a face ca programul sau sa fie acceptat de Adunare, in special privind reforma electorala si noua lege agrara. Evenimentele au atins punctul culminant in 1864. Nemultumit de tendintele exprimate de guvernul parlamentar, Cuza a dizolvat Adunarea in mai 1864.

Pentru a-si consolida pozitia, domnitorul a promulgat o noua lege electorala si un nou statut . Desi legea electorala a determinat o crestere substantiala a numarului persoanelor cu drept de vot, sistemul colegiilor electorale, si alegerile indirecte de deputati au diminuat semnificativ forta electorala a majoritatii, in special a taranilor.

11

Statutul reflecta nemultumirea lui Cuza fata de Adunarile reprezentative, ducand astfel la schimbarea fundamentala a relatiei intre ramura executiva si legislativa a Guvernului. Noul statut a subordonat legislativul domnitorului deoarece ii garanta acestuia puteri, cum ar fi dreptul unic de a initia o lege si dreptul suprem de veto asupra proiectelor de lege adoptate de Adunare.

Lovitura de stat a lui Cuza, din mai 1864 a netezit drumul de punere rapida in aplicare a reformelor sale economice si sociale.

Reforma agrara

Pivotul a fost asa numita lege rurala, decretata in august 1864, prin care se instituia o mare impartire a pamantului. Legea recunostea drepturile de proprietate ale clacasilor asupra pamantului pe care il aveau. Acei tarnai care nu posedau inca suprafata de pamant la care aveau dreptul , urmau sa primeasca un supliment. Legea limita de asemenea suprafata de pamant disponibila taranilor la doua treimi din mosia propietarilor. Padurile nu intrau in aceste calcule. Legea mai desfinta defintiv claca si zeciuiala cat si darile si obligatii pe care taranii le aveau fata de mosieri.

Consecintele imediate ale reformei agrare au constat in acordarea a ~ 1.810.311 mii ha. de pamant. Desi o vasta suprafata de pamant a trecut in alte maini, marile proprietati agrare s-au mentinut. Dupa reforma, mosierii impreuna cu statul mai detineau aproximativ 70% din suprafata arabila si pasuni, in timp ce proprietatea taraneasca reprezenta restul de 30 %.

Reforme juridice si economice

Cuza era dornic sa dezvolte, pe langa agricultura, si alte ramuri economice dar ii lipseau resursele financiare necesare asa ca a fost fortat sa recurga la capital strain, dar a renuntat curand la ideea gresita, ca puterile oocidentale care pusesera asupra Romaniei un protectorat colectiv, se vor simti obligate sa dea ajutor financiar.

Domnitorul a faurit planuri ambitioase, de inzestare a noului stat cu institutii moderne. El a acordat o a atentie deosebita sistemului juridic pe care l-a reorganizat in conformitate cu nevoile unui stat European, astfel s-a proclamat un nou Cod Civil (1864), care asigura individului libertati personale, garanta egalitatea tuturor cetatenilor in fata legilor si apara proprietatea privata.

Reforma invatamantului

El a propus ca invatamantul sa fie accesibil tuturor claselor sociale si sa asigure satisfacerea nevoilor reale ale societatii romanesti. In acest sens a promulgat legea invatamantului general din 1864. Tot acum iau nastere primele universitati la Iasi si la Bucuresti ( filologie, drept, teologie etc)

Secularizarea

12

Inca de la inceputul domniei sale, Cuza s-a dovedit a fi un partizan infocat al statului secular. El era hotarat sa aduca in totalitate Biserica Ortodoxa sub supravegherea statului, obiectiv pe care l-a realizat in mare masura. Din punct de vedere economic, cea mai importanta dintre legi a fost cea referitoare la secularizarea averilor manastiresti, care reprezentau aproximativ un sfert din teritoriu national. Legea care a intrat in vigoare in 1863 a transferat aceste suprafete agricole sub controlul statului si a pus astfel capat rolului important pe care manastirile il jucasera in viata economica a tarii inca din Evul Mediu. Desi Cuza a reusit sa puna in aplicare programul sau legislativ si de organizare a unor noi institutii, dusmanii sai de dreapta si de stanga s-au unit in Monstruoasa Coalitie in primavara anului 1866. Conservatorii l-au condamnat pentru ca il considerau prea liberal, iar radicalii l-au abandonat pentru ca nu era suficient de radical. El a fost indepartat de la domnie in scopul de a fi inlocuit cu un Principe strain . Izolat din punct de vedere politic si bolnav, s-a gandit singur la abdicare dupa cum a si marturisit inca din decembrie 1865.

13

Curs III

Independenta din 1866 – 1881

Cei care au organizat detronarea lui Cuza au instalat un guvern provizoriu si au inceput demersurile pentru alegerea un domnitor . Atat liberalii cat si conservatorii erau pentru aducerea la carma tarii a unui principe strain. Tronul i-a fost oferit lui Carol II de Hohenzollern Sigmaringen si acesta l-a acceptat la 25aprilie /7 mai 1866. Noul print apartinea unei ramuri catolice de Hohenzollern care locuia in Prusia. Acesta cunostea foarte putine lucruri despre tara care urma s-o conduca si doar prin incercari si greseli avea sa invete dedesupturile vietii politice romanesti.

Pe parcursul indelungatei sale domnii Carol II I, a ocupat pozitia cheie in afacerile politice ale tarii. Inca de la inceput a jucat un rol primordial in afacerile externe si in problemele militare.

In octombrie 1866 sultanul l-a recunoscut pe Carol II ca print ereditar dar si-a mentinut ideea ca Principatele Unite vor trebui sa ramana parte intengranta a Imperiului otoman. Prin intermediul guvernului provizoriu s-au organizat alegeri pentru o noua camera a deputatilor. Servind ca adunare constitutionala aceasta si-a propus sa elaboreze si sa aprobe noua constitutie.

Constitutia de la 1866

Constitutia de la 1866 era in esenta un document liberal.

Prevederile Constitutiei:

- limita prerogativele domnitorului la cele unui monarh constitutional;- crea conditiile pentru alegerea unui guvern reprezentativ;- sanctiona ministrii pentru actiunile lor;- intarea principiul separarii puterilor in stat;- stabilea drepturile si libertatile cetatenilor carora li se garanta egalitatea in fata

legilor;- libertatea deplina a constiintei;- libertatea presei si intrunirilor publice;- dreptul la asociere;- protejarea domiciliului si persoanei impotriva perchezitiei

Constitutia garanta proprietarilor dreptul deplin la posesiune declarand proprietatea sacra si inviolabila si promitand ca expropierea sa se faca doar pentru utilitate publica.

Scopul principal al acestor prevederi era acela de a proteja marile mosii impotriva oricaror noi reforme agrare, desi articolul 20 al Constitutiei stipula ca pamantul acordat taranilor prin legea agrara din 1964 nu trebuie atins.

14

Sistemul parlamentar constituit in 1866 s-a caracterizat prin rolul preponderent al legislativului. Acesta a devenit aproape partener egal cu domnitorul in elaborarea legilor si a dobandit dreptul de a pune intrebari ministrilor cu privire la linia politica urmata si abuzurile puterii.

Constitutia reducea de asemenea puterea domnitorului. El putea sa exercite doar acele atributii care ii erau acordate in mod expres si astfel a domni prin decrete asa cum facuse Cuza, devenea imposibil.

Totusi Carol II detinea o autoritate considerabila si daca era abil si hotarat putea manipula masinaria politica in avantajul sau. El pastra un rol decisiv in procesul legislativ, putea inainta parlamentului propriile sale proiecte de legi si avea dreptul de a se opune, actiune ce nu putea fi contracarata de adunarea legislativa.

Constitutia de la 1866 a fost inspirata de alte constitutii liberale care erau in vigoare in Europa Occidentala. Asemanarea intre ele era una dintre consecintele principale ale faptului ca incepand cu 1830 – 1840 Romania isi trimitea intelectualii in Occident. Sursa principala de inspiratie ca forma si continut a fost Constitutia Belgiei din 1831.

Formarea Partidulului National Liberal si al Partidului Conservator in deceniul de dupa adoptarea Constitutiei din 1866 a completat in mare masura suprastructura politica de dinaintea Primului Razboi Mondial. Sistemul parlamentar a inceput sa functioneze din plin.

Pentru a nu mai depinde de marile puteri liberalii si conservatorii care au fost intre 1871-1876 majoritatea in parlament, au acceptat in sila tutela Austro-Ungariei, Germaniei si Rusiei, puteri conservatoare unite in Liga celor trei imparati care nu dovedeau vreo inclinatie de a permite popoarelor din regiune sa-si castige independenta prin ele insele.

Carol II si conservatorii au elaborat o strategie subtila pentru a castiga sprijin international in vederea obtinerii independentei incheind tratate internationale cu aceste state fara aprobarea prealabila a Imperiului otoman.

Tratatul comercial dintre Austria si Romania

Tratatul comercial dintre Austria si Romania din 1875 a avut avantaje politice si a contribuit considerabil la apropierea de Austro-Ungaria fapt care a culminat cu aderarea Romaniei la Tripla Alianta in 1883.

Din punct de vedere economic efectul a fost contrar. A deteriorat relatiile dintre cele doua tari permitand ca piata romaneasca sa fie invadata de produse austriece, ceea ce a dat o lovitura fatala productiei mestesugaresti locale si in acelasi timp s-a impiedicat dezvoltarea unei industii moderne.

In urma razboiului din Bosnia si Hertegovina din vara anului 1875 impotriva dominatiei otomane conducatorii romani aveau prilejul de a incheia cu succes indelungata lupta pentru independenta. Dar eforturile lui Kogalniceanu (ministru de externe in 1876) de a grabi procesul, amenintand Imperiul otoman ca v-a trece la actiune daca acesta nu recunostea imediat independenta Romaniei, nu a reusit sa atraga sprijin international.

15

In august 1876 noul guvern condus de I.C. Bratianu a reluat atitudinea de neutralitate si a hotarat sa se alieze cu Austro-Ungaria si Rusia. Pe masura ce relatiile dintre Rusia si Imperiul otoman s-au deteriorat guvernul roman a ajuns la concluzia ca era imperativ necesar sa se ajunga la o intelegere cu Rusia. In cadrul negocierilor (Rusia-Romania) printul Carol II si Bratianu au insistat asupra incheierii unui tratat general care sa acopere nu numai problemele militare ci sa asigure recunoasterea independentei Romaniei si sa garanteze integritatea existenta a tarii. Dar tarul si ministrii sai doreau numai o conventie limitata care sa permita armatelor ruse sa traverseze teritorilul Romaniei pentru a ajunge la Dunare evitand chestiunile politice.

Ambele parti au ramas pe aceste pozitii pana la 1877 cand razboiul dintre Rusia si Imperiul otoman fiind iminent, Rusia a cedat. Conventia pe care Rusia a acceptat-o si Romania a semnat-o garanta armatei ruse sa traverseze teritoriul tarii si obliga guvernului rus sa respecte drepturile politice si integritatea teritoriala a Romaniei.

Parlamentul Romaniei a ratificat conventia la 17/29 si 18/30 aprilie si a declarat razboi Imperiului otoman la 30 aprilie/2 mai 1877. In timpul operatiunilor militare impotriva armatelor otomane de la sud de Dunare, relatiile dintre cei 2 aliati au fost incordate. Carol II dorea ca armata romana sa se angajeze pe deplin in lupta, sa castige pentru tara statutul de cobeligeranta si sa asigure recunoasterea independentei de catre marile puteri. Dar tarul si comandantii militari rusi afirmau ca nu aveau nevoie de ajutorul militar al romanilor.

Atitudinea lor s-a schimbat in 1877 cand fortele otomane au oprit ofensiva rusa la Plevna (localitate din Nordul Bulgariei). Pentru a-si mentine pozitiile si a impiedica armata otomana sa lanseze o contradefensiva generala, tarul a facut apel la trupele romane si a acceptat conditiile impuse de Carol II, ca armata romana sa aiba propria baza de operatii si comanda separata. Totodata Carol II a primit comanda suprema a fortelor aliate de la Plevna.

Armata romana a contribuit in mod decisiv la infrangerea trupelor otomane ceea ce a deschis calea spre inaintarea rapida a armatelor ruse spre Constantinopol.

Guvernul otoman a acceptat conditiile Rusiei pentru incheierea armistitiului (intelegere intre pãrtile beligerante de a înceta temporar operatiunile militare) la 9/31 ianuarie 1878, dar reprezentantii Romaniei nu au fost invitati la negocieri. Oficiali rusi au urmat aceasi conduita si la intocmirea tratatului de la San Stefano din 19 februarie/3 martie 1878, care confirma conditiile armistitiului.

Pacea de la San Stefano recunostea independenta Romaniei, dar impunea retrocedarea sudului Basarabiei catre Rusia. Chiar daca Rusia oferea Dobrogea si Delta Dunarii in compensatie, Carol II si Cabinetul sau i-au acuzat pe oficialii rusi ca isi incalca angajamentul de a respecta integritatea teritoriala.

La Congresul de la Berlin la 1/13 iunie 1878 puterile Occidentale au revizuit prevederile tratatului de la San Stefano, pentru a micsora influenta Rusiei in Europa de S-E. Prevederile referitoare la Romania au ramas in mare parte intacte. Romania nu a fost acceptata ca membra a Congresului.

Tratatul final de la Berlin , recunostea independenta Romaniei dar ii impunea doua conditii:

- eliminarea tuturor restrictiilor religioase in exercitarea drepturilor politice si civile;

16

- acceptarea retrocedarii sudului Basarabiei catre Rusia.

Pentru Romania rezultatul cel mai important a fost recunoasterea independentei . Consecinta logica a independentei a fost proclamarea Romaniei ca regat si a lui Carol II ca rege la 14/26 martie 1881.

Curs IV

17

Viata politica si partidele politice

Structura politica a Regatului Romaniei intre 1881-1914 a ramas, in esenta, aceea a Principatului. Constitutia din 1866, modificata in 1884 de remarcat aspecte care priveau dreptul la vot , a asigurat cadrul general de activitate politica.

Motoarele care puneau in functiune mecanismele complexe ale guvernarii erau partidele politice. Principalele partide politice erau cel conservator si cel liberal.

In general, conservatorii au continuat sa reprezinte interesele marilor mosieri, iar liberalii ,pe cele ale clasei mijlocii, industriale si comerciale urbane, in crestere.

In ultimele decenii ale secolului al XIX - lea, rolurile economice si sociale se schimbau. Marile proprietati de pamant treceau din mainile clasei mosieresti traditionale in posesia clasei de mijloc, care devenise prospera. Diferentele in politica economica au persistat. Marii mosieri si arendasii, erau in favoarea comertului liber, asa cum era sustinut de conservatori, pentru ca le permitea sa-si exporte granele si animalele mai usor, in timp ce clasa de mijloc, reprezentata de liberali, isi vedea cel mai bine protejate interesele prin tarife protectioniste. Dar si granita intre cele doua partide era departe de a fi rigida. Burghezia urbana, in special negustorii si bancherii, care parasisera ocupatiile comerciale si cumparasera pamant, adoptau deseori atitudinea mosierilor conservatori, in timp ce mosierii care isi vandusera sau pierdusera mosiile aveau tendinta, ca pe masura ce dobandeau functii in cadrul birocratiei, sa se alature in randurile clasei de mijloc urbale.

Practic, mari segmente ale populatiei erau excluse de la procesul politic si, astfel, execitau o influenta redusa asupra cursului evenimentelor. Taranii, in cea mai mare parte, continuau sa fie doar simpli spectatori. Puterea votului lor era diluata de cotele inalte de venit impuse pentru exercitarea dreptului de vot si, in ciuda unor incercari nobile, inainte de Primul Razboi Mondial un partid taranesc nu a reusit sa se dezvolte. Clasa muncitoare urbana era, de asemenea, subreprezentata, dar o ducea oarecum mai bine decat taranimea. Dupa o perioada de criza, in 1910 a aparut un partid social-democrat care a promis apararea hotarata a intereselor economice si politice ale muncitorilor. Dar faptul ca numarul sustinatorilor lui era redus i-a impiedicat pe socialisti sa reprezinte o amenintare serioasa la adresa partidelor principale.

Regele a jucat un rol cheie in a determina rezultatul alegerilor, prin atributia sa constitutionala de a-l numi pe viitorul prim-ministru. In ultimele decenii ale secolului, procedurile de schimbare a guvernelor functionau perfect. Procesul incepea cu demisia guvernului aflat la putere, consultari intre rege si politicienii de frunte si alegerea unuia dintre acestia pentru a forma un nou guvern. Prima sarcina a primului-ministru desemnat, dupa ce-si alegea Cabinetul, era de a organiza alegeri pentru Camera si Senat. Aceasta era responsabilitatea ministrului de interne, care-i mobiliza pe prefectii din judete si restul aparatului administrativ al statului, a caror loialitate fusese verificata, pentru a se asigura ca opozitia va fi invinsa in urmatoarele alegeri.

Intre 1881-1914, ca rezultat al zelului lor, niciun guvern desemnat de rege nu a fost vreodata dezamagit de rezultatul alegerilor. Rotatia partidelor a devenit, de asemenea, regula generala, iar regele alterna de obicei la putere cele doua partide

18

principale – Liberal si Conservator, care-i includea si pe junimisti - ca mijloc de a rezolva problemele economice si politice serioase si de a-si pastra propria putere, mentinand echilibrul de forte intre cele doua partide si determinandu-le sa se afle in competitie pentru favorurile sale. Practica a fost acceptata drept normala si necesara, cu exceptia partidelor care erau excluse, pentru a acorda o garantie suplimentara a stabilitatii politice. In ciuda unor neajunsuri, sistemul politic oferea o protectie substantiala libertatilor civile ale cetatenilor. Erau respectate prevederile constitutionale referitoare la libertatea de asociere si cea de intrunire, iar presa se bucura de cea mai larga libertate de exprimare.

Intre Razboiul pentru independenta si Primul Razboi Mondial atat liberalii, cat si conservatorii au creat institutii noi si o legislatie semnificativa in mai multe domenii ale vietii publice. Dupa Razboiul pentru independenta, liberalii au dominat viata politica timp de zece ani, intre1878 si 1888, fapt fara precedent. Prim-ministrul si om politic de frunte al acestei epoci a fost Ion C. Bratianu. Avand o experienta politica enorma, care data din 1848, el a rezolvat cu deosebita maiestrie problemele complexe care au decurs din lupta pentru independenta si proclamarea regatului. In felul acesta a devenit indispensabil atat regelui, cat si partidului sau. Dar, dupa proclamarea regatului, si in special in timpul controversei legate de modificarea Constitutiei in 1884, Bratianu a devenit din ce in ce mai autoritar in dubla sa calitate de prim-ministru si sef de partid. Acesta nu avea motive de teama vis-a -vis de membrii propriului sau partid sau ai opozitiei parlamentare din sau din afara Parlamentului deoarece se bucura de increderea totala a regelui Carol II. Intre cei doi se crease o relatie de munca eficienta, bazata pe idei similare in problemele majore ale politicii interne si externe. Bratianu acceptase orientarea progermana a lui Carol II in politica exerna si reorganizarea armatei dupa modelul prusac, in timp ce Carol II i-a dat lui Bratianu o mana relativ libera in desfasurarea politicii interne, atata timp cat respecta prerogativele Coroanei. Si totusi, relatia lui Bratianu cu regele nu a fost niciodata o relatie de prietenie. Carol II isi aprecia prim-ministrii exclusiv pe baza utilitatii lor.

Guvernul Bratianu a pus in practica planurile econimice si politice majore, care au apropiat tara de formele moderne de dezvoltare. Revizuirea Constitutiei in 1884 si organizarea autoritatilor locale au jalonat dezvoltarea democratiei de tip burghez si centralizarea administratiei publice, in timp ce politica protectionista in comert si sprijinirea industriei au pus bazele unei economii nationale diversificate.

Intre 1888 si 1895, dupa liberali, au urmat la putere cateva guverne ale conservatorilor. Cel mai important a fost asa-numitul mare guvern conservator, condus de Lascar Catargiu intre 1891-1895.Aceasta perioada a insemnat ordine si schimbare bine chibzuita. In 1892, conservatorii au aprobat legi care extindeau controlul autoritatilor centrale asupra judetelor si subdiviziunilor acestora prin transferarea unui numar mare de atributii ale administratiei locale de la primari si comisii comunale la prefecti si ajutorii lor, iar in 1893 au infiintat o jandarmerie rurala, avand cate un post in fiecare comuna, pentru a se preintampina tulburarile sau a le suprima de indata ce izbucneau. Costurile necesare pentru intretinerea noii politcii au cazut din nou asupra populatiei rurale, si asa impovorata de taxe. Conservatorii s-au preocupat, de asemenea, de dezvoltarea economica, in general in concordanta cu interesele lor agricole traditionale. O exceptie de remarcat a constituit-o legea minelor din 1895, al carei principal promotor a fost Petre Carp. El a

19

urmarit sa dezvolte resursele de petrol ale tarii cat mai repede posibil, incurajand investitiile capitalistilor straini si asigurand cooperarea acestora cu marii mosieri. Acesta era modul in care Carp adapta economia Romaniei la nevoile si oportunitatile oferite de Europa Occidentala fara a modifica serios structurile sociale si politice interne.

Dupa 1895 si pana la Primul Razboi Mondial, guvernele liberale si conservatoare s-au succedat la putere. Printre realizarile remarcabile ale liberalilor s-au numarat masurile luate de ministrul educatiei, Spiru Haret (1851-1912), pentru imbunatatierea situatiei taranilor prin legi care au infiintat banci locale de credit (bancile populare) in 1903, si au permis taranilor sa infiinteze cooperative satesti in 1904. La randul lor, conservatorii, prin legislatia promulgata de guvernul Petre Carp intre 1910-1912, au abordat la nivel global problemele majore ale dezvoltarii economice si sociale a tarii. Acestia, au promovat legi care incurajau industria si sporeau implicarea guvernului in economie, in special in sprijinul agriculturii. Carp a incalcat principiile conservatoare in favoarea maririi productivitatii si asigurarii stabilitatii sociale. Acest sistem, dominat de liberali si conservatori, nu a creat conditii favorabile pentru manifestarea altor partide. Cu toate acestea, in ultimele decenii ale secolului s-au facut eforturi serioase pentru a organiza taranimea si proletariatul urban.

Organizarea politica sistematica a taranimii a inceput prin stradaniile unui taran invatator, Constantin Dobrescu-Arges (1859-1903), de a-i ridica pe tarani la lupta politica. Sprijinit de invatatorii si taranii instariti din judetul sau natal, Arges, si din judetele invecinate, el a infiintat in anul 1880, Comitetul satesc, care a formulat cereri economice si politice menite sa imbunatateasca conditiile de viata si de munca ale taranilor. Pe masura ce noua organizatie s-a extins, liderii ei au cautat din ce in ce perseverent solutii politice la problemele agrare. In 1895 ei au infiintat Partidul Taranesc, primul partid oficial din Romania care sprijinea interesele taranilor.Insa acesta nu a prosperat si dupa ce in alegerile din 1899 nu a avut succes, partidul s-a dizolvat.

Cauza reprezentarii politice a taranilor a fost preluata si sustinuta apoi de Vasile Kogalniceanu, fiul lui Mihail Kogalniceanu, si de Alexandru Valescu, redactorul influentei reviste Gazeta taranilor. Eforturile lor au culminat cu infiintarea Partidului Taranesc, in 1906, dar au fost anihilate de marea rascoala taraneasca din anul urmator.

In ultimii ani de pace, inainte de Primul Razboi Mondial, sustinatorii cei mai fermi ai taranimii au fost invatatorii rurali. La congresul national al invatatorilor, care a avut loc la Bucuresti, in 1913, Ion Mihalache (1882-1963), un avocat al drepturilor taranilor, a fost ales presedinte al Asociatiei Invatatorilor. El a criticat politica agrara si legislatia sociala cat si ideile promovate atat de liberali, cat si de conservatori cerand reducerea dimensiunilor marilor mosii, impartirea pamantului celor care il munceau si acordarea de drepturi politice depline taranimii ca si clasa. Pentru a asigura realizarea acestor reforme, al a initiat si organizat un partid taranesc de masa, dar izbucnirea Primul Razboi Mondial i-a intrerupt activitatea.

Clasa proletariatului orasenesc a inceput viata politica organizata in 1893, odata cu infiintarea Partidului Democrat al Muncitorilor din Romania. Aparitia acestuia a fost rezultatul dezvoltarii industriei si al schimbarilor economice si sociale care au insotit-o. Acest fenomen s-a datorat mult si maturizarii gandirii socialiste, in

20

special a marxismului si aplicarii sale in conditiile Romaniei de catre un numar mic de intelectuali care s-au angajat cu pasiune in aceasta activitate. In elaborarea programului, membrii fondatori ai partidului au imbratisat interpretarea teoriei marxiste de catre Constantin Dobrogeanu-Gherea, acceptand rolul crucial al proletariatului in transformarea societatii romanesti si au cerut ca industrializarea tarii sa aiba loc cat mai curand posibil. Scopul primordial era sa puna bazele burghezo-capitaliste ale trecerii definitive la socialism. Ei intentionau sa grabeasca acest proces prin ridicarea constiintei politice si de clasa a maselor muncitoare si prin democratizarea vietii publice. Si totusi, partidul a ramas mic si divizat jucand doar un rol modest in viata politica din acesta perioada.

Societatea si economia

A doua jumatate a secolului al XIX-lea, pana la izbucnirea Primului Razboi Mondial, a fost o perioada decisiva pentru dezvoltarea economica si sociala a Romaniei. In multe decenii, aceasta a inaintat catre forme moderne. Populatia s- a sporit constant si a devenit intr-o mare proportie urbana, industrializarea a luat avant si a inceput sa se contureze infrastructura unei economii avansate.

Partidele Liberal si Conservator au incurajat intreprinderile private, dar rolul statului ca intreprinzator s-a dovedit indispensabil pentru progresul economic. In acelasi timp au persistat insa numeroase caracteristici ale unei tari subdezvoltate.

Agricultura a ramas baza economiei si marea majoritate a populatiei a continuat sa traiasca la tara. In ciuda cresterii populatiei si a reformei agrare, in 1914 agricultura ramasese in estenta in stadiul pe care il avusese la mijlocul secolului trecut, iar locuitorii satelor nu se bucurau, in general, de avantajele progresului economic. Saracia era larg raspandita, iar rata mortalitatii ramasese ridicata, din cauza alimentatiei precare, a conditiilor sanitare si a asistentei necorespunzatoare.

Industrializarea, in ciuda unor avantaje impresionante, era inegala, deoarece industriile-cheie si relatia reciproc avantajoasa cu agicultura se dezvoltau incet. Legaturile economice ale Romaniei cu Europa au devenit mai complexe, dar relatia nu era stabilita pe picior de egalitate. Pietele straine pentru produsele agricole, furnizorii externi de produse manufacturiere pentru industrie, piata de consum si capitalul extern au devenit indispensabile pentru sanatatea economica a Romaniei. Acest lucru sporea dependenta tarii fata de mariile puteri din Europa Occidentala.

In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, populatia Romaniei a crescut constant. In 1861, Moldova si Tara Romaneasca aveau impreuna 3 790 000 locuitori. Pana in 1899, cand s-a facut ultimul recensemant inainte de razboi, populatia atinsese 5 957 000 locuitori. Cresterea nu a fost continua. In anii 1870, populatia a scazut in principal din cauza unei secete serioase si a recoltelor slabe. In cele doua decenii de dinaintea Primului Razboi Mondial a avut loc o crestere rapida urmata de o crstere constanta. Majoritatea populatiei, aproximativ 82% in 1912, locuia la tara, dar populatia urbana era in crestere, intr-o proportie de aproximativ 90% intre 1859 si 1899. Acestea se datora in mare masura migratiei de la sate, care era indreptata in special catre orasele cu ritmul de dezvoltare cel mai dinamic – Bucuresti, principalul centru industrial, porturile de la Dunare, si Ploiesti, centrul noii industrii petroliere.

Structura sociala la cumpana secolelor pastra, in linii mari, configuratia vizibila din 1850, dar, cu toate acestea, se produceau schimbari semnificative,

21

precum dezvoltarea oraselor. Statutul din 1864 al lui Alexandru I. Cuza a abolit toate privilegiile de clasa si prin extensie, a eliminat rangurile boieresti, actiune confirmata de Constitutia din 1866. Insa aceasta lege era departe de a fi revolutionara. Ea recunoaste pur si simplu starea de lucruri care exista deja, pentru ca ierarhia boiereasca fusese subminata constant de schimbarile economice si ascensiunea noii clase de mijloc . Si totusi, numeroasa clasa a mosierimii ramanea o forta economica la tara, detinand un loc-cheie in economia generala a Romaniei. Locul marilor mosieri de la tara nu era luat de burghezia urbana ci de catre arendasi, care formau o patura subtire intre marii mosieri si taranime.

Taranimea nu era numai segmentul cel mai mare al populatiei rurale, ci reprezenta clasa cea mai numeroasa din societatea romaneasca, in general. Ea era insa departe de a fi omogena. La nivelul cel mai jos erau taranii care nu aveau pamant si lucrau ca muncitori agricoli si care, in 1913, reprezentau aproximativ 14% din populatia activa in agricultura. La capatul celalalt al scarii sociale se aflau taranii instariti, care detineau intre 10 si 12 ha, ceea ce le asigura o viata indestulata.

In jumatatea de secol de dinaintea Primului Razboi Mondial o mare importanta pentru dezvoltarea Romaniei moderne a avut ascensiunea clasei de mijloc in prim-planul vietii economice si politice. Compusa din negustori si industriasi, functionari civili si cei ce practicau profesiile libere, in special avocati si profesori, aceasta era in primul rand o burghezie romaneasca, care a inlocuit clasa comerciala si de camatari eterogena, de origine preponderent straina, din secolul al XVIII-lea si de la inceputul secolului al XIX-lea. Expansiunea sistemului administrativ si cresterea a personalului acestuia precum si promovarea unei politici economice nationale dupa Unirea Principatelor din 1859 au incurajat dezvoltarea burgheziei romane. O importanta deosebita a avut crearea Bancii Nationale a Romaniei de catre guvernul Bratianu, in 1880. O data cu dezvoltarea sistemului bancar, a industriei si a comertului, un numar din ce in ce mai mare de functionari si membri ai profesiunilor libere au intrat in randurile clasei de mijloc. Administratia publica a contribuit si ea in mod constant la cresterea burgheziei pe masura ce administratia centrala si sucursalele ei din judete si-au asumat responsabilitati noi.

La cumpana dintre secole, muncitorii manuali deveneau o componenta insemnata a populatiei urbane. La izbucnirea Primului Razboi Mondial, numarul lor era de aproximativ 200 000 sau 10% din populatia activa.

In perioada cuprinsa intre mijlocul secolului al XIX-lea si 1914, populatia Romaniei a fost, din punct de vedere etnic si religios, remarcabil de omogena. In 1899, dintr-o populatie totala de 5 957 000, 92,1%, adica 5 489 296 erau romani.

In a doua jumatate a secolului si pana la Primul Razboi Mondial, agricultura a continuat sa formeze baza economiei romanesti. Marea majoritate a populatiei depindea de pamant si traia din agricultura. Efectele reformei agrare din 1864 au fost departe de asteptari. Desi taranilor, li s-au acordat drepturi de proprietate asupra pamantului pe care il lucrasera pentru mosierii lor , nu s-a dezvoltat o clasa prospera de tarani cu proprietati mici si independente, care sa formeze coloana vertebrala economica si sociala a unei monarhii constitutionale. Dimpotriva, un mare numar de tarani au ramas dependenti de fostii lor mosieri. Construirea primelor linii de cale ferata intre 1869-1875 a influentat hatarator acest comert deoarece a redus costurile transportului cerealelor catre porturile de la Dunare si a facut posibila exportarea acestora ,direct catre centrele industriale din Europa Centrala. Nicio alta ramura a

22

activitatii economice nu a cunoscut o crestere atat de rapida intr-o perioada atat de scurta ca exportul de grane. Rascoala de amploare din 1907, care a dus la pierderea catorva mii de vieti omenesti si la distrugeri fara discriminare ale proprietatilor a zguduit constiinta natiunii. Evenimentul a fost perceput drept o tragedie nationala atat de politicienii de dreapta, cat si de cei de stanga, care au cerut sa se puna capat unei stari de lucruri pe care primii o considerau nedreapta din punct de vedere moral, iar cei de pe urma o bariera in calea progresului economic.

Reforma agrara s-a facut lent si treptat. Sustinatorii ei cei mai consecventi in Parlament erau liberalii.

Dezvoltarea industriei si a afacerilor in general, cresterea volumului comertului exterior in a doua jumatate a secolului al XIX-lea au sporit in mod accentuat cererea de capital si au determinat schimbari fundamentale in sistemul financiar din Romania.

Reteaua de cai de transport feroviar a fost extinsa pentru a se adapta la cresterea productiei industriale si agricole. Construirea cailor ferate a inceput in 1865 si pana in 1914 existau 3 500 km de cale ferata. La fel ca in multe alte ramuri ale dezvoltarii economice, statul si-a asumat raspunderea pentru intreg sistemul de cai ferate, care a devenit monopol de stat in 1889. Construirea de cai ferate a stimulat economia, facilitand exporturile si importurile. Totodata, caile ferate au contribuit direct la dezvoltarea industriei, fiind principalele consumatoare de carbune intern, fiind principalii cumparatori de locomotive, vagoane de pasageri si marfa.

Structurile existente pana in 1914, au oferit politicienilor si economistilor speranta in progresul economic si social continuu.

Relatiile internationale 1881-1914

Evenimentele din timpul Razboiului pentru independenta si de la Congresul de la Berlin au atras atentia regelui Carol II si a oamenilor politici asupra riscului de a urmari obiectivele de politica externa fara patronajul uneia sau a mai multora dintre marile puteri. Ei erau convinsi ca numai afilierea la un sistem de aliante va putea sa promoveze interesele de politica externa ale tarii si sa ofere protectie fata de presiunile externe periculoase.

Regele si Bratianu au analizat diferitele posibilitati de incheiere a unei aliante. Franta, era din punct de vedere sentimental, favorita opiniei publice. Literatura si cultura franceza se bucurau de prestigiu enorm in tara, numerosi conducatori politicieni finalazandu-si studiile in Franta. Dar atitudinea guvernului francez fata de Romania la Congresul de la Berlin si in anii imediat urmatori, fusese de natura sa diminueze entuziasmul fata de aceasta. Franta, fiind una dintre ultimele puteri care au recunoscuscut independenta Romaniei.

Oamenii politici romani, in special liberalii, si opinia publica in general considerau Rusia drept un inamic si in consecinta un candidat foarte putin probabil pentru o alianta. Acestia au gasit insa avantajele politice si economice pe care le cautau in Tripla Alianta dintre Germania, Austro-Ungaria si Italia. Principalul punct de atractie a fost fara indoiala, Germania.

23

Aderarea Romaniei la Tripla Alianta a luat forma unui tratat bilateral cu Austro-Ungaria data 18/30 octombrie 1883. Noii aliati au hotarat sa-si acorde ajutorul unul celuilalt in cazul unui atac din partea Rusiei.

Alianta cu Puterile Centrale a fost piatra de temelie a politicii externe a Romaniei timp de treizeci de ani, deoarece regele si o mana de oameni politici liberali si conservatori au perceput Puterile Centrale ca fiind cea mai puternica forta militara si econimica din Europa.

O data cu trecerea timpului, in alianta Romaniei cu Puterile Centrale au aparut numeroase fisuri. Razboaiele balcanice au constituit testul cel mai sever al aliantei Romaniei cu Austro-Ungaria. Victoria rapida si decisiva a Bulgariei si a aliatilor sai asupra Turciei in primul razboi balcanic din 1912 a starnit profunda ingrijorare la Bucuresti deoarece ameninta sa tulbure echilibrul puternic din zona. Guvernul roman a cerut compensatii din partea Bulgariei, dar a primit sprijin redus din partea Austriei, al carei scop principal era de a atrage Bulgaria in Tripla Alianta. Cand ,in vara anului 1913 Bulgaria si-a atacat fostii aliati Serbia si Grecia ca urmare a disputei aprinse cu privire la impartirea teritoriilor luate de la Turcia, Romania a declarat razboi Bulgariei, in ciuda apelurilor la retinere ale Austriei si Germaniei.

Al doilea razboi balcanic a fost scurt si dezastruos pentru Bulgaria .Prin tratatul de la Bucuresti din 28 iulie/10 august 1913, Bulgaria ceda Romaniei sudul Dobrogei. In urma razboiului, Romania si-a sporit prestigiul datorita posturii de garant al echilibrului de putere din Balcani si si-a marit increderea in fortele proprii. Nu exista nicio indoiala ca aceasta criza balcanica din 1912-1913 a desavarsit instrainarea Romaniei fata de Austro-Ungaria si Tripla Alianta.

In primavara anului 1914, apropierea Romaniei si Antanta (Marea Britanie, Franta si Rusia) era un fapt real. Relatiile oficiale dintre Franta si Romania s-au imbunatatit dupa ce diplomatii francezi, acordasera Romaniei un sprijin total in timpul celui de-al doilea razboi balcanic si aprobasera tratatulul de la Bucuresti. Francezii si-au coordonat politica cu cea Rusiei care, la indrumarea ministrului de externe Sazonov, a curtat asiduu Romania.

Vizita tarului la Constanta la 1/14 iunie 1914 a marcat inceputul unei noi ere in relatiile dintre cele doua tari. Dar, primul ministru Ionel Bratianu a refuzat sa-si angajeze tara in Antanta. El era dornic sa continue apropierea de Rusia, dar nu dorea sa amplifice tensiunile cu Austro-Ungaria si respecta puterea militara si economica a Germaniei. Intentiona sa-si croiasca drumul printre marile puteri rivale cu aceeasi prudenta ca si tatal sau la inceputul crizei orientale din 1875-1878. Politica sa, era de a nu risca nimic din ceea ce fusese deja castigat si de a se apropia mai strans de Franta si Rusia fara a precipita o ruptura dechisa cu Austro-Ungaria si Germania.

24

Curs V

Primul Razboi Mondial

In urma asasinarii arhiducelui Franz Ferdinand, mostenitorul tronului Austro-Ungariei, la Sarajevo, la 15/28 iunie 1914, regele Carol II, politicienii liberali si conservatori au urmarit cu mare neliniste deriorarea situatiei internationale. Acestia aveau motive intemeiate sa se teama de razboi deoarece pozitia geografica a Romaniei facea inevitabila prezenta ei intr-un conflict european in expansiune. In momentul respectiv existau dezacorduri serioase intre rege si un mic grup de germanofili pe de o parte si majoritatea politicienilor si opinia publica, favorabila Antantei, pe de alta parte. Insa ambele parti erau de acord ca era imperativ necesar sa se evite razboiul.

La 21 iulie/3 august 1914 la intrunirea Consiliului de Coroana, guvernul roman a hotarat oficial sa adopte o politica de neutralitate. Intrunirea a fost prezidata de rege; la ea, au luat parte membrii guvernului, fosti prim- ministri si conducatorii principalelor partide politice care au cantarit optiunile posibile. Intrarea imediata in razboi de partea Puterilor Centrale, era sustinuta de Carol II, care si-a exprimat increderea in victoria Germaniei si a facut apel la sentimentul onoarei celor prezenti pentru indeplinirea angajamentelor din tratat fata de Germania si Austro-Ungaria. Insa acesta a ramas sigur, nefiind sustinut decat de conservatorul Petre Carp, care a tratat cu usurinta puternicul sentiment al opiniei publice in favoarea Antantei, numindu-l irelevant si-a exprimat lipsa de interes fata de situatia romanilor din Transilvania. In fata puternicului curent in favoarea neutralitatii exprimat de conducatorii de partide care au declarat ca nu-si pot asuma responsabilitatea unui guvern care se angajeza in razboi alaturi de Puterile Centrale, regele a consimtit la hotararea lor evidentiind astfel rolul sau de monarh constitutional.

La 27 septembrie/10 octombrie 1914 regele Carol II a murit, iar responsabilitatea politicii externe a fost asumata de Bratianu. Desi simpatiile sale se indereptau spre Antanta, nici el si nici succesorul lui Carol II, Ferdinand, nu aveau intentia de a abandona starea de neutralitate pana in momentul in care cursul razboiului devenea clar si ei puteau fi siguri ca isi vor realiza obiectivele nationale.

Bratianu a purtat negocieri cu Antanta in 1915 si incepul lui1916, punand un pret ridicat pentru intrarea Romaniei in razboi fiind hotarat sa nu angajeze tara intr-un conflict prematur. Printre conditiile sale de baza, era garantia scrisa ca Romania va primi Transilvania, Bucovina si Banatul care conpensau pentru seviciile acordate. Aliatii occidentali au acceptat in cele din urma conditiile lui Bratianau in iulie 1916, insa nici atunci el nu a luat usor hotararea de a intra in razboi. Au urmat sase saptamani de negocieri pentru a stabili detaliile legate de intrarea Romaniei in razboi de partea Antantei. Rusia, considera conditiile lui Bratianu exagerate iar, ceilalti Aliati erau mai putin interesati de satisfacerea aspiratiilor nationale ale Romaniei si mai mult de folosirea armatei sale pentru a deschide un nou front de lupta impotriva Puterilor Centrale. Franta , a oferit o formula care s-a dovedit a fi acceptabila: Rusia va garanta in scris, tot ceea ce dorea Bratianu , chiar egalitate cu ceilalti Aliati la Conferinta de pace, dar daca la sfarsitul razboiului, nu vor fi satisfacute toate

25

conditiile Romaniei, atunci principalii Aliati vor forta pur si simplu Romania sa accepte mai putin decat i se promisese.

La 4/17 august Bratianu si reprezentanii diplomatici ai Frantei, Marii Britanii, Rusiei si Italiei au semnat la Bucuresti conventiile politice si militare care stipulau conditiile intrarii Romaniei in razboi. De o importanta imediata erau prevederile referitore la un atac impotriva Austro-Ungariei nu mai tarziu de 15/28 august si recunoasterea dreptului romanilor din Austro-Ungaria la autodeterminare si la unirea cu Regatul Romaniei. Consiliul de Coroana roman a aprobat oficial tratatele si a declarat razboi Austro-Ungariei la 14/27august. In ziua urmatoare Germania a decalarat razboi Romaniei. Turcia si Bulgaria i-au urmat exemplul la 17/30 august si respectiv 19 august/1 septembrie. Inaltul Comandament a urmarit sa curete mai intai Transilvania de fortele dusmane iar apoi sa inainteze pana la vaile Tisei si Dunarii pentru a lipsi armata austro-ungara de principala sursa de alimente.

Prima faza a campaniei a inceput in noaptea de 14-15/27-28 august ,cand trupele romane au trcut frontiera in Transilvaniei. Acestea au ocupat un numar de sase orase printre care si Brasovul dar, la 26 august/ 8 septembrie Inaltul Comandament a oprit ofensiva.

In sud de-a lungul Dunarii situatia devenise alarmanta deoarece in Dobrogea fusese declansata o ofensiva bulgaro-germana. Inaltul Comandament a transferat rapid trupe din Transilvania care au incetinit si apoi au oprit ofensiva inamica.

La 18septembrie/1 octombrie armata romana sub conducerea lui Alexandru Averescu a lansat un contraatac dincolo de Dunare ( langa Giurgiu) atingandu-si obiectivele initiale. Operatiunea a fost insa brusc oprita la 21 septembrie/ 4 octombrie si trupele au fost retrase traversand din nou Dunarea pentru a intari frontul din Transilvania, unde o ofensiva austro-germana periculoasa incepuse sa ia amploare. Trupele romane din nord, conduse de Averescu, au aparat timp de doua luni trecatorile impotriva incercarilor austro-germane de a patrunde prin Bran si Predeal si de a inainta spre Bucuresti, cu scopul de a separa trupele romane din Moldova de cele din Muntenia.

Linia de aparare dinspre vest nu a putut rezista ofensivei puternice lansate de armatele austiece si germane pe valea raului Jiu la 29 octombrie/11 noiembrie. Craiova a cazut si armata romana s-a retras la est de raul Olt. Armatele austriaca si germana au inaintat catre raurile Arges si Neajlov, unde intre 17/30 noiembrie si 20 noiembrie/3 decembrie a avut loc batalia decisiva. Infrangerea armatei romane a dus la o retragere generala si armatele germane au intrat in Bucuresti la 23 noiembrie/6 decembrie. In final frontul s-a stabililizat la 28decembrie/10 ianuarie 1917 in sudul Moldovei, de-a lungul Dunarii si a raului Siret. Armata romana a suferit mari pierderi iar mai mult de jumatate din teritoriul tarii care cuprindea regiunile agricole si centrele industriale cele mai importante, fusese ocupat de inamic. Printre primele actiuni intreprinse de Bratianu dupa evacuarea regelui si a ministrilor de la Bucuresti la Iasi, a fost formarea unui guvern de uninune nationala in decembrie 1916. Bratianu a facut din reforma agrara si cea electorala principalele obiective interne ale guvernului de coalitie.

Revolutia rusa de la 1917,a dat impuls reformelor. Posibilele repercusiuni ale revolutiei asupra soldatilor si taranilor romani a starnit neliniste reala in cercurile guvernamentale. Multi politicieni se temeau ca epidemia se va raspandi repede din

26

Rusia, peste Prut, in Moldova. Sub presiunea acestor evenimente, regele a emis o proclamatie catre trupele sale, promitandu-le pamant si dreptul la vot imediat dupa incheierea razboiului. Razboiul s-a reluat cu inversunare pe frontul din Moldova in iulie 1917, cand generalul Averescu a pornit ofensiva pe langa Marasti, in cadrul efortului general aliat pe fronturile din est si vest de invinge Puterile Centrale. Dupa cateva zile de succes, Aversecu a oprit operatiunea pentru ca situatia din Galitia se agravase, iar trupele ruse din Moldova se dezorganizau .

La 24 iulie/6 august maresalul von Mackensen a lansat o ofensiva puternica urmarind sa dea o lovitutra decisiva armatelor romana si rusa si sa oblige Romania sa iasa din razboi. Luptele au atins punctual culminant la 6/19 august la Marasesti , cand armata romana a oprit inaintarea trupelor austriece si germane si a pus capat ofensivei acestora. Evenimentele din Rusia de la sfarsitul verii lui 1917, aveau sa dezorganizeze frontul de lupta si sa submineze autoritatea sociala si politica din Moldova. Revolutia bolsevica din noiembrie a agravat criza. Aceasta situatie a fost agravata si de caderea sistemului tarist care ii pusese pe moldovenii din toate clasele sociale in miscare. Activitatile lor au culminat cu convocarea la 21 noiembrie/4 decembrie a unui Sfat al Tarii in care majoritatea moldoveneasca a proclamat infiitarea unei Republici Democratice Federative Moldovene intre raurile Prut si Nistru. Cand fortele bolsevice au ocupat capitala la Chisinau, si au dispersat Sfatul Tarii in ianuarie 1918, membrii moldoveni ai acestuia au facut apel la guvernul roman de la Iasi , cerand ajutor. Acesta a raspuns cu o divizie de trupe care i-a alungat pe bolsevici din Chisinau. La 24 ianuarie/ 6 februarie , Sfatul reinfiintat a declarat independenta Republicii Moldova, iar in aprilie majoritatea moldoveneasca din Sfat a votat unirea cu Romania in anumite conditii.

La18 februarie/3 martie 1918 noul guvern bolsevic al Rusiei a semnat pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale si a iesit din razboi , lipsind Romania de sprijinul rus si izoland-o de Occident. Doua luni mai tarziu, guvernul roman condus de Alexandru Marghiloman a semnat tratatul de la Bucuresti , prin care Romania devenea dependenta politic si economic de Puterile Centrale. Insa evenimentele de pe frontul de lupta au schimbat repede soarta Romaniei. Pe frontul de vest Aliatii au zadarnicit ofensiva germana finala din iulie 1918 si au inaintat spre Germania, iar in nordul Italiei au respins armatele austro-ungare si au obligat Austro-Ungaria sa accepte un armistitiu. La 28 octombrie/ 10 noiembrie regele Ferdinand a ordonat armatei sa reintre in razboi si la 1 decembrie a intrat in Bucuresti in fruntea armatelor sale.

Romania Mare s-a format dupa aceea , odata cu destramarea Imperiului Austro-Ungar la 15/28 noiembrie , romanii din Bucovina si la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 cei din Transilvania s-au declarat pentru unire cu Regatul Romaniei.

Zece zile mai tarziu, Sfatul Tarii din Basarabia a renuntat la toate conditiile pe care le stabilise in martie in vederea unirii. La Conferinta de pace de la Paris care a inceput la 18 ianuarie 1919, Bratianu a incercat sa obtina recunoasterea internationala a noilor granite ale tarii sale, asigurandu-se ca tara sa va primi tot ceea ce Aliatii ii promosesera in tratatul din 1916 si, in plus Basarabia. Insa cei patru mari (Marea Britanie, Franta, Statele Unite, si Italia) care impreuna cu Japonia formau Consiliul Suprem intentionau sa ia singuri hotararile finale si nu aveau de gand sa trateze Romania ca partener egal la incheierea acordurilor de pace. In ciuda acestor dificultati , in decurs de un an problemele teritoriale care au afectat Romania au fost

27

rezolvate. Obiectivele de realizat erau temerare. Mai intai trebuiau sa fie reparate stricaciunile produse de razboi si apoi noile provincii si noii cetateni trebuiau sa fie integrati in structurile si institutiile unui stat national modern, mai perfectionat.

28

Curs VI

Perioada interbelica(1918-1939)

In perioada dintre cele doua razboaie mondiale, pe masura ce Romania si-a creistalizat expresia plenara ca stat national, curentele de dezvoltare politica, economica si sociala perceptibile deja cu un secol sau cu mai mult timp inainte s-au maturizat. A fost o epoca plina de vitalitate si creativitate in care romanii din toate straturile sociale au exprimat idei noi de la filozofie la poezie si de la politica la marile afaceri. Dar, a fost totodata o epoca de dispute si diviziuni pentru ca romanii au fost obligati sa reorganizeze institutiile infiintate cu mult timp inainte, sa reexamineze traditiile respectate , sa se confrunte cu problemele unei societati burgheze aflate in ascensiune pe cale de urbanizare, fenomen comun intregii Europe.

Viata economica a urmat tipare in anumite privinte.Agricultura a ramas temelia economiei romanesti, a continuat sa fie ocupatia

principala a majoritati populatiei si a furnizat (favorizat) exporturile de care depindea in mare masura situatia financiara a tarii.

Industria facea progrese substantiale marind constant contributia sa la venitul national.

In ceea ce priveste structura sociala, ca si inainte de Primul Razboi Mondial, taranimea constituia majoritatea populatiei. Clasa muncitoare urbana a continuat sa creasca pe masura ce comertul si industria se extindea si atragea tot mai mult interesul oamenilor politici si planificatorilor din sfera sociala. Dar clasa care si-a impus amprenta asupra perioadei interbelice a fost burghezia.

Viata politica din perioada interbelica

Problema critica a fost supravietuirea si intarirea democratiei parlamentare care se confrunta cu provocari serioase din partea fortelor autoritare. In anii ’20 cand principalele partide politice National Liberal si National Taranesc ambele angajate in sustinerea guvernarii parlamentare erau in competitie pentru putere, perspectivele democratice pareau favorabile.

Dar in deceniul urmator incertitudinile din viata economica si sociala au pus sub semnul intrebarii viabilitatea, ba chiar si adecvarea la conditiile Romaniei a institutiilor liberal democratice.

Relatiile internationale

Rolul Romaniei in relatiile internationale si insasi securitatea ei depindea in primul rand de scopul si monevrele Marilor Puteri. Guvernele romanesti succesive s-au aliat cu Franta si Marea Britanie pentru ca acestea erau principalele garante ale acordurilor de pace de dupa Primul Razboi Mondial, si deci a Romaniei Mari.

Dar, la sfarsitul anilor ’30 pe masura ce puterile occidentale au demonstrat in mod repetat ca nu doresc sa se opuna planurilor agresive ale Germaniei dupa venirea

29

la putere a lui Hitler (1933),conducatorii romani au ajuns la concluzia ca era recomandabil sa ajunga la propria lor intelegere cu Germania. Toate aceste aspecte ale politici interne si externe au fost incluse intr-o ampla dezbatere nationala cu privire la caile de dezvoltare pe care Romania dorea sa le urmeze.

Partidele politice din perioada interbelica

In perioada interbelica, viata politica a fost domnita de 2 mari partide: liberalii si national taranistii.

Cel mai puternic partid a fost Partidul National Liberal, reprezentantul burgheziei, adeptul unei politici de dezvoltare prin efort propriu si a dezvoltarii industriale. PNL, prin fuziunea cu Partidul Unirii din Bucovina a devenit primul partid cu adepti în întreaga Românie. El s-a aflat la guvernare în perioada 1922-1926 si în perioada 1932-1937 când a luat masurile politice si economice de desavarsire a unificarii României si de redresare, relansare economica dupa criza dintre 1922-1933.

Forta matrice a partidului a pornit de la instituirea oligarhiei parlamentare grupate in jurul marilor familii de burghezi si industriasi in frunte cu familia Bratianu. In felul acesta interesele financiare, economice se impleteau cu conducerea politica, iar aparatul birocratic al statului si controlul industriei, bancilor si guvernarii au trecut in mainile acestor oameni.

In anii ’20 ganditorii liberali, de remarcat Stefan Zeletin si Dimitrie Draghicescu, au incercat sa faca opinia publica sa accepte ideea ca Partidul Liberal datorita rolului sau dominant in viata politica si economica, reprezenta intreaga natiune. Ei au justificat aceste pretentii evidentiind faptul ca partidul lor initiase reformele agrara si electorala si transpusese in realitate ideea de unitate nationala a Romaniei Mari.

In 1923 I. G. Duca, la vremea aceea ministrul afacerilor externe si ulterior prim-ministru, a subliniat ca partidul era ghidat de ideea de progres printr-o activitate treptata, organizata, bazandu-se pe proprietatea privata, armonia sociala, democratie si cunostiinta nationala. Ionel Bratianu sustine aceasi parere .Acesta sustinea ca liberalii luau in considerare nevoile si interesele tuturor grupurilor sociale si se straduiau sa le armonizeze. Deoarece partidul lor era partidul natiunii, Bratianu si colegii sai au denuntat partidele care sustineau interesele unei clase ca fiind straine de spiritul romanesc. In conceptia acestora, atat Partidul Taranist cat si Partidul Socialist reprezentau un pericol pentru Romania Mare, promavand interese de clasa inguste.

In politica liberalii foloseau toate mijloacele pe care le aveau la dispozitie pentru a-si asigura victoria la alegeri: mobilizau politia, functionarii civili si prefectii pentru a-si promova propriile scopuri si a descuraja opozitia. Stabileau tarife, distribuiau subsidii si alte favoruri financiare pentru a-si realiza obiectivele principale: industrializarea si crearea unei infrastructuri moderne. Astfel de politici erau in beneficiul oligarhiei financiare si industriale, dar lasau nemultumite celelalte clase si grupuri sociale.

Partidul National Taranesc , a fost cel de al doilea partid principal din perioada interbelica . Acesta a luat nastere la 10 ianuarie 1926 cand Partidul Taranesc din Vechiul Regat s-a unit cu Partidul National din Transilvania. Desi

30

ambele partide impartaseau idealuri fundamentale, fiecare se declara in favoarea extinderii institutiilor politice democratice si a libertatilor civile la toate nivelurile populatiei. Desi ambele partide doreau acestea, conducatorii lor au considerat ca programele lor erau incompatibile si prin urmare un obstacol in calea fuziunii. In primii ani de dupa razboi, Partidul Taranesc avea ca scop o reforma agrara radicala, in timp ce Partidul National, care desi se bucura de un sprijin substantial in randul taranilor romani din Transilvania, era in esenta burghez in conceptiile sale si mai mult nationalist decat taranesc in ceea ce priveste idiologia. Prin urmare fuziunea dintre cele doua partide i-a surprins pe contemporani. Partidul Taranesc a fost infiintat la Bucuresti la 18 decembrie 1918, fiind prezidat de Ion Mihalache, avand ca obiectiv principal problema agrara.

Partidul National Taranesc din Transilvania condus de Iuliu Maniu era reprezentantul tuturor elementelor populatiei romanesti din Transilvania asa cum fusese si in perioada de dinaintea Primului Razboi Mondial.

Desi conducerea sa a ramas burgheza, era sprijinit de tarani dar si intelectuali si clasa celor care practicau profesiunile libere din orase. Conducatorii Partidului Taranesc si a Partidului National au surmonat in final diferentele ideologice si politice si au format un singur partid. Aceasta era singura solutie pentru realizarea unui partid capabil sa-i inlature pe liberali de la putere.

Desi aveau o baza de masa mai larga decat liberali, national taranistii au guvernat mai putin, 1928-1931 si 1932-1933.

Desi admirabili din punct de vedere moral erau lipsiti de abilitatea politica a liberalilor comitand multe greseli tacite cum ar fi: acceptarea revenirii principelui Carol II II in tara in (1930) si incheierea pactului de neagresiune electorala cu legionarii in 1937. Amenintarile la adresa celor doua partide se simteau si dinspre drapta si dinspre stanga.

In anii 20 cea mai mare amenintare in special pentru liberali, o reprezenta Partidul Poporului. Dupa infiintarea acestuia în aprilie 1918 , partidul s-a bucurat de o popularitate enorma datorita generalului Alexandru Averescu, eroul din marele razboi. Partidul Poporului cu o structura sociala eterogena , nu a avut un program coerent,ci doar principii generale cum ar fi guvernarea eficienta si respectarea stricta a Constitutiei. Pentru a ajunge la putere, Averescu a realizat o intelegere cu liberalii, si a guvernat intre 1920-1921 si 1926-1927. Dupa ce a iesit de la guvernare in 1927, partidul nu a mai jucat un rol politic semnificativin viata politica.

Partidul Social Democrat, a iesit din razboi puternic divizat. Moderatii optau pentru traditia socialista occidentala, in timp ce extremistii doreau sa urmeze modelul bolsevic din Rusia. Aceste disensiuni s-au manifestat fatis, la Congresul General al Partidului Socialist la Bucuresti in 8-12 mai 1921 si au dobandit un caracter permanent in octombrie 1922, la Ploiesti, cand comunistii au pus bazele institutionale ale Partidului Comunist Roman. Din motive diverse partidul nu a prosperat. Guvernul l-a declarat ilegal la data de 11 aprilie 1924 si de atunci pana la cel de Al Doilea Razboi Mondial, el si-a desfasurat activitatea in ilegaliate sau prin organizatii paravan.

31

Congresele partidului au instalat straini ca secretari generali ai partidului, intarind opinia larg raspandita ca partidul era o organizatie straina, care punea interesele Uniunii Sovietice mai presus de cele ale Romaniei. O mare parte dintre socialisti au respins afilierea la Internationala Comunista , au infiintat o noua organizatie , Federatia Partidelor Socialiste din Romania, o asociatie destul de larga intre Partidul Social Democrat din Vechiul Regat si partidele socialiste din Transilvania, Banat si Bucovina. In anul 1927 Constantin Titel Petrescu , figura dominanta a social-democratiei romanesti in perioada interbelica impreuna cu alti sociali democrati au infiintat un alt Partid Social Democrat.

Miscarile de dreapta erau alimentate de antisemitism.Antisemitismul a fost ideologia miscarii de dreapta. In perioada interbelica un antisemit de frunte a fost A. C. Cuza, profesor de economie politica a Universitatii din Iasi. In 1923 Cuza a infiintat Liga Apararii National Crestine ,care urmarea expulzarea evreilor din viata economica si culturala si educarea tinerilor in spirit crestin si nationalist.Unul dintre aderentii cei mai frecventi ai lui Cuza, a fost Corneliu Zelea Codreanu.Acesta din urma si-a depasit insa mentorul, de care era nemultumit si pe care il acuza de moderatie. In 1927 C. Z. Codreanu si-a creat propria organizatie nationalista numita Legiunea Arhanghelului Mihail. In 1930 a infiintat o aripa militara a Legiunii, numita Garda de Fier, nume folosit ulterior pentru intreaga organizatie.Garda avea toate trasaturile miscarilor de extrema dreapta contemporane ei.

Intre 1931-1937, Garda de Fier devenise o miscare de masa, care de la 1% a ajuns sa obtina 15, 58% din voturi. Electoratul sau era format din tineri, oraseni, dar cuprindea membrii ai tuturor claselor sociale, taranii, preoti de la tara, elemente ale muncitorimii si ale burgheziei de la orase si din cei aflati la periferia societatii. Alegerile de la 1937 au fost un test critic pentru democratie. PNL a obtinut 35, 9% din voturi, PNT a obtinut locul al doilea iar Garda de Fier a obtinut locul al treilea ca marime in Parlament.

32

Curs VII

Monarhia

Ferdinand (1914-1927)

In perioada interbelica la fel ca si in timpul lui Carol II, regele era elementul cheie in scena politica.

Ferdinand I al României, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927) a fost rege al României din 10 octombrie 1914 pana in 1927 la moartea sa.

Prerogativele sale au fost stabilite prin Constitutia de la 29 martie 1923. Regele avea dreptul sa numeasca si demita ministrii, avea dreptul de a sanctiona legile votate de Parlament, putea emite regulamente care erau instructiuni in aplicarea unor legi. Tot regele negocia si incheia tratate de alianta, insa acestea erau valabile doar daca erau votate de Parlament.

Fiind ca a respectat limitarile impuse de Constitutie, Ferdinand I, poate fi considerat un monarh constitutional.

Prestigiul monarhiei a crescut in timpul Primului Razboi Mondial si dupa realizarea Unirii.

Ferdinand (impreuna cu regina Maria) fiind încoronat ca rege al României Mari într-o ceremonie spectaculoasă pe 15 octombrie 1922 la sărbătoarea princială din Alba Iulia.

In 1925 a fost declarata criza dinastica care are ca efect in mare masura prestigiul monarhiei.

Printul Carol II II fiind trimis la funerariile Reginei Alexandra a Marii Britanii, nu s-a mai intors in tara. In decembrie 1925 i-a trimis o scrisoare regelui Ferdinand prin care il anunta ca renunta la prerogativele de mostenitor al Coroanei (fuge cu Elena Lupescu in Italia).

In data de 31 decembrie 1925 s-a emis un act prin care se mentionase ca printul Carol II al II renuntase la tron.

Parlamentul a aprobat actul la 4 ianuarie 1926, proclamandu-l ca mostenitor pe Mihai fiul lui Carol II II . A fost instituita o regenta care sa exercite prerogativele regale in cazul in care Mihai ar ajunge la tron inaintea majoratului.

Actul de la 4 ianuarie 1926 a fost interpretat ca exprimand vointa lui I.C. Bratianu impusa regelui Ferdinand. Pentru a lovi in PNL opozitia a facut agitatie in favoarea reintoarcerii lui Carol II II.

Dupa moartea regelui Ferdinand - 20 iulie 1927 – la Sinaia; si a lui I.C.Bratianu -24 noiembrie 1927- problema a fost aceea a ordinii constitutionale deoarece se formase un curent care-l prezenta pe Carol II II ca salvator al tarii. Informat periodic despre framantarile din tara, Carol II II s-a reintors in Bucuresti in data de 6 iunie 1930. In 8 iunie 1930, Parlamentul a anulat legile din 4 ianuarie 1926 si l-a proclamat rege pe Carol II II.

33

CAROL II II

Acesta nu dorea un guvern puternic ci o dictatura regala. El a sprijinit institutiile culturale si a manifestat o preocupare constanta pentru modernizarea societatii romanesti.

Rezultatul nedecis al alegerilor din 1937 oferind regelui o larga posibilitate de manevra pentru realizarea obiectivului sau politic.

In 28 decembrie 1937, Carol II II l-a insarcinat pe Octavian Goga – presedintele Partidului National Crestin – cu formarea noului guvern. Aducand la conducere acest partid slab (PNC), Carol II II a urmarit sa castige timp pentru a-si instaura regimul personal.

La 10-11 februarie 1938, guvernul Goga a fost inlocuit de un guvern consultativ condus de Patriarhul Bisericii Ortodoxe – Miron Cristea format din cativa fosti ministrii si avandu-l pe Ioan Antonescu ministru al apararii.

In februarie 1938, Carol II II a abolit Constitutia din 1923 inlocuind-o cu una noua care se baza pe principii corporatiste si concentra puterea in mainile regelui.

In 30 martie 1938 a decretat dizolvarea tuturor partidelor si gruparilor politice promitand ca se va elabora o lege care va impune conditiile in care se pot forma si functiona asociatiile politice. Insa o serie de decrete legi emise in aprilie si septembrie care impuneau pedepse severe in cazul oricarei opozitii la noua ordine, aratau clar ca regele nu avea intentia sa reinstaureze vechiul sistem al partidelor politice. Carol II a luat masuri drastice impotriva Garzii de Fier pe care o considera principalul sau inamic.

Unele dintre prevederile Constitutiei din 1938 fiind indreptate importiva legionarilor.

Dreptul la vot pentru Adunarea Deputatilor nu era acordat decat persoanelor care implinisera 30 de ani, iar preotilor li se interzicea sa-si puna autoritatea lor spirituala in slujba propagandei politice, inclusiv in lacasul de cult.

Carol II a dat instructiuni lui Armand Calinescu ministru de interne si ultrior prim ministru sa distruga Garda de Fier prin orice mijloace legale sau ilegale,pe care le considera necesare. Membrii si simpatizatii Garzii de Fier au fost arestati in numar mare si internati in lagare de concentrare infiintate in acest scop.

Forta si brutalitatea masurilor pe care Carol II le-a luat impotriva Garzi de Fier, in 1938 si dupa aceea, par a fi motivate initial nu de opozitia fatisa a acestei organizatii ci de faptul ca o percepea drept o copie a Germaniei.

Guvernul a inceput arestarea masiva a membrilor Garzi la putin timp dupa ce Germania a anexat Austria. Uciderea lui Codreanu si a altor 13 persoane a Garzii in timp ce incercau sa evadeze , a avut loc imediat dupa vizita lui Carol II in Germania in timpul careia Hitler ceruse insistent eliberarea membrilor Garzii si formarea unui Cabinet condus de Codreanu.

Campania regelui a distrus Garda, ramanad doar un nucleu care opera ca organizatie clandestina angajata in acte de sabotaj si asasinate.

La 21 septembrie 1939 la ordinul lui Horea Sima noul lider al Garzi un grup de legionari, l-au asasinat pe ministrul de interne Armand Calinescu. Situatia internationala de la sfarsitul anului 1939 l-a determinat pe Carol II II sa initieze o

34

miscare de reconciliere nationala cu scopul de a apara natiunea impotriva pericolelor externe crescande. Legionarii fiind singuri receptivi la aceasta miscare.

Reconcilierea cu miscarea legionara a marcat o deplasare spre dictatura si totalitarism al intregului regim. Aceasta manevra nu a putut asigura durabilitatea regimului care s-a prabusit in primele zile ale lunii septembrie 1940.

35

Curs VIII

REGIMUL ANTONESCU SI CEL DE AL- II-LEA RAZBOI MONDIAL

1940-1944

Cedarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord si a sudului Dobrogei si a Nord- Vestului Transilvaniei in vara anului 1940 au sporit aversiunea fatisa a Partidului National Liberal si a Partidului Taranesc fata de dictatura regala, iar tendintele ucigase ale Garzii de Fier fata de rege l-au obligat pe Carol II sa apeleze la generalul Ion Antonescu, acesta fiind singura persoana capabila sa tina sub control aceasta situatie dificila.

Alegerea lui Antonescu a fost un lucru dificil, deoarece acest ofiter de cariera nu facea niciun secret din dispretul pe care il nutrea fata de Carol II . Ceea ce l-a determinat pe Carol II sa-l aleaga pe Antonescu pentru a forma guvernul, a fost dorinta de a se salva. Antonescu nu avea nici o intentie de a accepta vasalitatea politica a Germaniei, acesta fiind de de parere ca Romania ar fi trebuit sa se alature eforturilor tarilor occidentale de a-l impiedica pe Hitler sa distruga Cehoslovacia.

Cand in cele din urma a acceptat sa-si lege soarta de Germania a facut-o fiind convins ca acest lucru era necesar pentru salvarea tarii. Sentimentele sale pentru Occident au ramas aceleasi, dar situatia internationala se schimbase dramatic. Fusese profund afectat de infrangerea Frantei, izolarea Marii Britanii de continent si comportamentul agresiv al Uniunii Sovietice fata de vecinii mai mici.

Antonescu fiind convins ca Germania va castiga razboiul in vara lui 1940 a avut convorbiri cu oficialii germani si a pus bazele aliantei sale politice cu Germania.

La data de 4 septembrie 1940, Antonescu a fost numit prim ministru, si in data de 5 septembrie acelasi an i-a cerut regelui Carol II sa abdice si sa paraseasca tara.

Carol II a ezitat, dar a cedat in final in fata ultimatumului din partea lui Antonescu in sensul ca daca nu abdica imediat viata sa se afla in pericol, iar tara va fi sfasiata de razboiul civil si confruntata cu ocuparea de catre o putere straina.

La data de 6 septembrie 1940 Carol II renunta la tron in favoarea fiului sau de 19 ani, Mihai, iar a doua zi a parasit tara.

In acest moment de criza, Antonescu parea a fi luat in consideratie posibilitatea abolirii monarhiei. Nu a trecut insa la actiune din cauza opozitiei principalelor partide politice fata de o schimbare atat de radicala. In schimb a hotarat sa reduca puterea noului rege la atributii cu caracter ceremonial, in timp ce adevarata autoritate era exercitata de el insusi.

La 6 septembrie 1940, regele Mihai a emis un decret prin care ii acorda lui Antonescu puteri depline. Acest decret continea o prevedere importanta: regele numea presedintele Consiliului de Ministrii. Prevederea a trecut neobservata, dar patru ani mai tarziu aceste cuvinte au furnizat justificarea juridica pentru demiterea lui Antonescu de catre Mihai si numirea unui nou sef al guvernului. Antonescu a pus capat al crizei politice la 15 septembrie formand un guvern de coalitie cu Garda de Fier. El a preluat presedintia Consiliului de Ministrii si a devenit Ministru al Apararii

36

Nationale, in timp ce Garda de Fier s-a instituit drept forta politica dominanta in noul guvern.

Horea Sima, succesorul lui Codreanu, ca lider al Garzii de Fier, era vicepresedinte al Consiliului de Ministrii si gardistii detineau astfel 5 ministere inclusiv cel de Interne, Afacerilor Ezterne, Invatamant si Cultele.

Antonescu a trecut la inlocuirea vechii ordinii politice cu una noua pe care a descris-o ulterior drept statul national totalitar. El si-a exprimat dezgustul total fata de partidele politice si practicile democratiei romanesti pe care o considera deficitara.

In consecinta, in noua sa ordine el nu a facut loc partidelor politice iar faptul ca impartea puterea cu Garda de Fier era un experiment strict temporar.

In afacerile externe preocuparea cea mai urgenta a lui Antonescu a fost consolidarea aliantei cu Germania. Antonescu a pus bazele noului rol pe care Romania avea sa il joace intr-o Europa de S-E dominata de Germania intarind legaturile militare si economice cu aceasta. Viteza cu care Berlinul a reactionat arata cat de importanta devenise Romania in planurile strategice ale Germaniei pentru Europa de S-E.

In urma esecului invaziei italiene in Grecia, Hitler hotarase ca era necesara o operatiune germana de salvare si ca aceasta ar trebui sa treaca prin Romania si Bulgaria. Insa rolul Romaniei in Est nu avea sa se limiteze la cel de baza, de organizare si sursa de materii prime. Inrautatirea relatilor cu Uniunea Sovietica il determinase pe Hitler sa accelereze elaborarea planurilor pentru rezolvarea diferendelor germano-sovietice prin mijloace militare.

Primele trupe germane au sosit in Romania la 10 octombrie 1940. Intre 21 si 24 noiembrie ’40 Hitler l-a invitat pe Antonescu la Berlin. Motivul

oficial al vizitei a fost definitivarea conditiilor de aderare a Romaniei la Pactul germano-italiano-japonez, pe care Antonescu l-a semnat la 23 noiembrie 1940, dar si o revizuire asupra dictatului de la Viena.

Incepand de atunci si pe tot parcursul razboiului cu Uniunea Sovietica, Antonescu s-a gandit in mod constant la Transilvania, fiind sigur ca o cooperare stransa cu Germania era singura cale pentru a asigura redobandirea teritoriului pierdut. Pe plan intern, gardistii s-au dovedit a fi parteneri incompetenti si iresponsabili care nu impartaseau viziunea lui Antonescu despre noua Romanie.

Ambitiile conducatorilor garzii nu aveau limite. Acestia contestau autoritatea lui Antonescu incercand sa dobandeasca controlul asupra politiei si armatei, institutii care fusesera anterior imposibil de atins de catre influenta gardista.

Divergentele dintre Antonescu si Horea Sima au aparut chiar dupa prima luna de guvernare, iar dupa asasinatele legionare din noiembrie 1940, tensiunile dintre acestia s-au amplificat si mai mult.

Dupa vizita lui Antonescu in Germania 14 ianuarie 1941 acesta s-a hotarat sa elimine Garda de Fier. Antonescu a trecut la actiune si a trimis armata impotriva fortaretelor Garzii din Bucuresti. Sima si ceilalti conducatori au cerut interventia oficialitatilor germane, acestiasfatuindu-i sa capituleze promitand doar ca ii vor cere lui Antonescu permisiunea ca liderii Garzii de Fier sa se refugieze in Germania. Germania considera ca era necesar sa mentina Garda intr-o forma oarecare pentru a putea exercita presiuni asupra lui Antonescu in cazul in care acesta ar fi decis sa actioneze contra intereselor germane.

37

La 23 ianuarie 1941, trupele legionare s-au predat, iar seful serviciului secret german in Romania a aranjat scoaterea din tara in secret a conducatorilor Garzii si trimiterea lor in Germania.

Dupa excluderea Legionarilor din guvern, Antonescu a incercat din nou sa starneasca interesul Partidului National Taranesc si altor partide pentru formarea unui guvern de unitate nationala, insa nu a reusit. Astfel cabinetul pe care Antonescu l-a anuntat la 27 ianuarie 1941 era compus in special din militari care asigurau ordinea publica si o administratie eficienta. Cu aceasta echipa, el a inceput sa puna bazele tipului propriu de autoritarism. Interzicea infiintarea oricarui tip de organizatie politica, religioasa sau culturala fara acordul guvernului.

Regimul instituit de Antonescu poate fi caracterizat drept fascist. O descriere mai exacta ar fi dictatura militara.

Spre deosebirea de dictatura lui Hitler in Germania si a lui Mussolini in Italia aceasta era lipsita de o ideologie si nu era sustinuta de un partid politic de masa. In locul acestora Antonescu folosea armata si aparatul de siguranta pentru a putea conduce si suprima disidenta.

Dupa instituirea dictaturii militare, Antonescu a strans si mai mult relatiile cu Germania.

In primavara anului 1941, in timp ce se pregatea atacul impotriva Uniunii Sovietice, Hitler si comandantii de armata germani prevedeau un rol limitat pentru armata romana, avand indoieli cu capacitatea acesteia de a desfasura actiuni ofensive independente.Nemtii fiind mult mai preocupati de apararea zacamintelor petrolifere romanesti impotriva unui atac sovietic, incredintatnd apararea acestora sefului misiunii fortelor aeriene germane in Romania.

La 12 iunie 1941, Hitler l-a informat pe Antonescu la Munchen despre planul sau de a ataca Uniunea Sovietica. Ca raspuns, Antonescu a promis participarea economica si militara deplina a tarii sale in aceasta campanie.

In 22 iunie 1941, Romania s-a angajat impreuna cu Germania in razboiul contra Uniunii Sovietice.

Regele Mihai si Antonescu au proclamat inceperea razboiului sfant contra bolsevismului pentru eliberarea Basarabiei si Bucuvinei de Nord de ocupatia sovietica. Participarea Romaniei la razboi a avut la baza o conventie militara cu Germania, deoarece atat Hitler cat si Antonescu au mizat pe o victorie rapida in conditiile razboiului fulger.

La campania din vara lui 1941 au participat armatele I si IV romane. In decurs de o luna de la inceperea ostilitatilor, Basarabia si nordul Bucovinei au fost eliberate de sub dominatia sovietica. Insa Antonescu hotarase deja sa trimita trupele romane si dincolo de Nistru, fiind incredintat ca victoria germana va urma in viitorul apropiat si intentiona sa lupte alaturi de Germania pana cand aceasta isi realiza scopul final, si anume distrugerea Uniunii Sovietice.

Sub presiunea Uniunii Sovietice, Marea Britanie a declarat razboi Romaniei la 7 decembrie 1941. Dupa intrarea in razboi a Statelor Unite, Germania a obligat Romania sa-si onoreze angajamentele cuprinse in Pactul Tripartit din noiembrie 1940 si sa declare razboi Statelor Unite, lucru care s-a si produs la 12 decembrie 1941. Statele Unite a raspuns declarand razboi Romaniei la 5 iunie 1942.

Intre 1942- 1943, trupele militare romanesti au luat parte la luptele din S Rusiei si din Caucaz. Romania a suferit pierderi mari in batalia de la Stalingrad, lucru

38

care l-a determinat pe Antonescu sa caute noi solutii pentru a proteja Romania in fata unor invazii a Armatei Rosii. Astfel, fiind constrans de pierderile de pe front si atacurile opozitiei, la care s-au adaugat si atacurile aeriene anglo-americane asupra Romaniei si nemultumirile crescande ale populatiei, Antonescu a decis tatonarea posibilitatilor de iesire din razboi ,prin discutii cu Aliatii in capitalele tarilor neutre Ankara, Lisabona, Madrid.

In aceasta perioada se unisera si alte forte pentru a scoate tara din razboi. O figura remarcanta a fost Iuliu Maniu care trimisese prin diferite canale

inclusiv diplomati elvetieni si turci mesje guvernului britanic in care explica rolul rolul Romaniei in razboi si aspiratiile sale.

Raspunsul din partea Marii Britanii a fost descurajator. Romania trebuia sa trateze nu numai cu Aliatii occidentali ci trebuia sa ajunga la o intelegere directa cu Uniunea Sovietica.

La 26 ianuarie 1944 Hitler ordonase elaborarea planurilor de ocupare a Romaniei in cazul unei lovituri antigermane. Tensiune dintre relatiile romano- germane a fost atenuata de un nou acord economic semnat la 9 februarie 1944 si de reinoirea asigurarilor de sprijin din partea lui Antonescu date la intalnirea cu Hitler din 28 februarie. Tot atunci Hitler a ordonat incetarea elaborarii planurilor pentru ocuparea Romaniei.

In aprilie 1944 negocierile intre reprezentantii Romaniei si Aliatii, de la Cairo au ajuns la un punct critic. Uniunea Sovietica avea un rol tot mai activ pe masura ce armatele sale au ajuns la Prut si erau pe punctul de intra adanc in Romania. Pentru a grabi capitularea Romaniei, Molotov a anuntat ca Uniunea Sovietica nu urmarea sa dobandeasca niciun teritoriu romanesc sau sa modifice sistemul social din tara.

La 12 aprilie 1944 reprezentantul sovietic la Cairo i-a prezentat printului Stirbei , reprezentantul Romaniei, conditiile sovietice minime elaborate dupa consultari cu guvernele britanic si american pentru incheierea unui armistitiu.

Se cerea:

- ruperea totala de Germania si lupta comuna a armatelor romane si aliate Romaniei impotriva Germaniei;

- restabilirea frontierei romano-ruse din 1941;- plata despagubirilor de razboi catre Uniunea Sovietica;- eliberarea tuturor prizonierilor de razboi;- miscarea nestingherita a Armatei Rosii pe teritoriul Romaniei

Iuliu Maniu a raspuns cu contra propuneri la 19/21 aprilie 1944.La 21 aprilie aliatii au refuzat continuarea negocierilor si au cerut acceptarea sau respingerea clara a conditiilor armistitiului.

10 iunie – Maniu a acceptat fara entuziasm conditiile armistitiului 15 mai 1944 guvernul Antonescu a respins conditiile aliatilor.20 august 1944 a avut loc ofensiva sovietica pe frontul romanesc.22 august 1944 Antonescu a vizitat statele majore de campanie si si-a dat seama de gravitatea situatiei.

39

La 23 august 1944 in momentul in care Antonescu refuza sa accepte incheierea imediata a armistitiului, regele Mihai a ordonat arestarea lui. Ceilalti colaboratori apropiati a lui Antonescu au fost convocati la Palat pentru o presupusa intalnire a Consiliului de Coroana si arestati.

Regele exercitandu-si prerogativele constitutionale l-a numit prim ministru pe generalul Constantin Sanatescu, unul dintre comandantii armatei care contribuise la rasturnarea regimului lui Antonescu. Acesta a numit la randul sau prin decret membrii guvernului.

La data de 23 august 1944 prin postul de radio s-a difuzat proclamatia adresata natiunii prin care care se anunta ruperea relatiilor diplomatice cu Germania si incheierea armistitiului cu Natiunile Unite.

Sanatescu a transmis instructiuni emisarilor romani la Cairo sa accepte armistitiul pe baza conditiilor propuse de aliati la 12 aprilie.

Intorsatura dramatica a evenimentelor i-a luat prin surprindere pe reprezentantii diplomatici militari a Germaniei la Bucuresti. Hitler a ordonat fortelor germane sa ocupe Bucurestiul si sa infiinteze un nou guvern.

Actiunea a esuat insa deoarece comandantii germanii aveau trupe prea reduse pentru a invinge o armata si un popor prea hotarati sa schimbe tabara.

Pana la 28 august trupele romane neutralizasera pericolul german care ameninta Bucurestiul, iar la 31 august fortele germane se aflau in retragere. In aceeasi zi, Armata Rosie a ocupat Bucurestiul si astfel incepea o noua era in istoria Romaniei.

Armata Rosie a invadat Romania, comandantii sovietici tratand tara ca pe un teritoriu cucerit. In aceasta guvernul Sanatescu a incercat sa incheie un armistitiu cu Uniunea Sovietica cat mai curand posibil. In 31 august 1944 proiectul unui armistitiu intocmit de catre oficialitatile sovietice a fost comunicat guvernelor american si britanic. Delegatia romana la Moscova condusa de Lucretiu Patrascanu a primit proiectul la 10 septembrie si a depus eforturi intense pentru a-i modera termenii. Prin aceasta delegatia romana urmarea :

- ca Romaniei sa i se recunoasca statutul de cobeligeranta in razboiul impotriva Germaniei

- sa se stabileasca termene precise pentru perioada ocupatiei sovietice - autoritatilor romane sa li se acorde mai multe libertate in ceea ce privea

administratia interna (probleme de siguranta si politie)- sa se obtina angajamentul Aliatilor ca intreaga Transilvanie va reveni

Romaniei.Armistitiul a fost semnat in noaptea de 12/13 septembrie si cuprindea

conditiile detaliate in timpul negocierilor de la Cairo. Uniunea Sovietica cerea guvernului roman

- sa se angajeze in efortul de razboi aliat cu cel putin douasprazece divizii de infanterie echipate complet

- sa permita deplasarea libera a Armatei Rosii pe teritoriul sau- sa sprijine financiar si logistic operatiunile militare ale aliatilor impotriva

Germaniei si UngarieiRomania isi asuma de asemenea povara de plati despagubiri care se ridicau la

suma de 300 000 000 dolari catre Uniunea Sovietica pentru pierderile cauzate in operatiunile militare de pe teritoriul acesteia si sa inapoieze toate bunurile luate de pe

40

teritoriul ei. Singurul punct favorabil pentru Romania era abrogarea Dictatului de la Viena si redobandirea Transilvaniei de Nord-Vest desi hotararea finala cu privire la apartenenta teritoriului era rezervata pentru conferinta generala de pace de la sfarsitul razboiului.

Preocuparea principala a sovieticilor in toamna anului 1944 a fost campania impotriva fortelor germane si ungare ramase la Nord si Est de Carpati. Trupele romane au fost concentrate cu o viteza remarcabila in vederea desfasurarii acestei campanii. In 20 septembrie a inceput o ofensiva de amploare a trupelor sovietice si romane si pana la 25 octombrie intregul teritoriu al Romaniei de dinainte de razboi a fost recucerit. Pierderile romanilor in batalia pentru Transilvania au fost considerabile, aproximativ cincizeci de mii de morti si raniti. In ciuda cooperarii de pe campul de lupta, guvernul Sanatescu si autoritatile de ocupatie ruse s-au aflat intotdeauna in conflict. Consilerii sovietici civili si militari prezenti in numar mare in tara erau cei care hotarau directia dezvoltarii politice a Romaniei.

41