România după Marea Unire

În vara anului 1917, paralel cu evenimentele de pe teatrul acţiunilor militare, s-au desfăşurat intense dezbateri pentru înfăptuirea unor importante reforme, între care: introducerea votului universal, egal, direct şi secret şi, respectiv, reforma agrară. Aceste reforme se impuneau ca o necesitate pentru modernizarea statului, în acord cu schimbările care se profilau la nivelul majorităţii statelor europene; ele răspundeau, în acelaşi timp, unor aşteptări ale soldaţilor aflaţi în tranşee – cei mai mulţi din lumea satelor – în rândul cărora propaganda radicalilor ruşi - în plin proces de sovietizare - se făcea simţită. În plus, autorităţile de la Iaşi erau nevoite să prevină şi propaganda inamică – perfidă şi interesată – care încerca să-i ademenească pe ostaşii români să dezerteze şi să se întoarcă la familiile lor rămase în teritoriul ocupat. Astfel de reforme presupuneau, însă, modificarea unor articole din Constituţie. La 19 iulie 1917 Regele a semnat Decretul de promulgarea a legii pentru modificarea articolelor din Constituţie care se refereau la sistemul de vot pentru alegerea corpurilor legiuitoare în stat. În esenţă, de la votul bazat pe cens s-a trecut la votul universal, egal,direct şi secret. Să reţinem că la guvernare se afla Partidul Conservator(cel care va avea cel mai mult de pierdut prin introducerea acestui sistem de vot).Primii ani după Marea Unire, viaţa politică s-a caracterizat prin:- schimbarea statutului şi poziţiei internaţionale a statului român;- redefinirea ecuaţiei politice, ca urmare a eliminării rotativei guvernamentale după ce partidele conservatoare şi-au pierdut influenţa electorală.Viaţa politică a devenit mai complexă prin apariţia unor noi actori pe scena politică: Partidul poporului, Partidul Ţărănesc, partidele din provinciile reunite cu ţara, formaţiunile politice ale minorităţilor; - dominaţia PartiduluiNaţional Liberal ( s-a extins pînă în 1928), care a condus direct sau indirect destinele României, colaborînd exemplar cu mMonarhia; - declanşarea mecanismului democratic care a funcţionat în anumite limite în toată perioada interbelică, bazat pe existenţa partidelor cu ideologii şi programe diferite.După februarie 1938, regimul a optat să se sprijine pe o singură formaţiune(Frontul Renaşterii Naţionale, iar din iulie 1940 pe Partidul Naţiunii, înfiinţat special şi denumit partid totalitar.Pînă la intrarea României în război – 22 iunie 1941 – guvernarea s-a sprijinit pe Mişcarea Legionară – septembrie 1940 - ianuarie 1941 - apoi, numai pe structuri ale statului, îndeosebi pe armată). a) Guvernarea condusă de generalul Constantin Coandă (6 – 28 noiembrie 1918)

1

Marghiloman şi-a prezentat demisia, împreună cu întregul guvern, în contextul pierderii iminente a războiului de către Puterile Centrale. Semnând Pacea de la Bucureşti(7 mai 1918, document nesancţionat de Rege), Marghiloman era total compromis pe plan intern şi mai ales în tabăra aliaţilor din Antantă. Prin demisia sa, el i-a dat Regelui posibilitatea să numească un guvern credibil, care să redeschidă ostilităţile cu Centralii şi pe care aliaţii din Antantă să-l accepte. Brătianu nu putea fi numit imediat în fruntea guvernului(fiind în proces intentat de fostul guvern), astfel că s-a apelat la un general – Constantin Coandă - recomandat de liderul liberal, ca soluţie temporară. Imediat generalul a denunţat Tratatul de pace de la Bucureşti, a decretat (la 9 noiembrie) mobilizarea generală a forţelor armate, iar la 10 noiembrie a adresat un ultimatum comandamentului trupelor germane, cerând ca în 24 de ore acestea să părăsească România(practic, războiul era terminat. Bulgaria, Turcia, Ungaria, Austria semnaseră armistiţii separate cu aliaţii din Antantă. Pe 11 noiembrie 1918, Germania a semnat şi ea armistiţiu, la Rethondes). Prin urmare, formal, sfârşitul războiului a găsit România angajată în conflict, cu pretenţii pentru o poziţie importantă la negocierile de pace. Guvernul a luat măsuri pentru lichidarea regimului de ocupaţie din Muntenia şi Dobrogea, pentru reintroducerea administraţiei româneşti în aceste zone, precum şi pentru sprijinirea autorităţilor de la Cernăuţi şi Chişinău în asigurarea liniştii şi ordinii publice. A răspuns, de asemenea, la unele solicitări ale patrioţilor români din Ardeal şi Banat care pregăteau actele unirii cu Ţara. Totodată, el a pregătit reîntoarcerea în Capitală a regelui şi a guvernului care se aflau încă la Iaşi. Întrucât situaţia internaţională se modifica rapid, iar în interior era nevoie de o autoritate puternică, Guvernul a demisionat, oferind posibilitatea Regelui să apeleze la Ion I.C. Brătianu, omul politic cel mai apreciat pentru convingerile şi acţiunile sale.

Guvernarea I.I.C. Brătianu (29 noiembrie 1918 – 10 septembrie 1919). Chiar în prima zi de la instalare – 29 noiembrie 1918 - , I.I.C. Brătianu declara că guvernul său nu se va limita la rezolvarea problemelor curente, ci va trece la aplicarea reformele politice promise(implementarea conceptului prin noi, înşine) şi la opera de consolidare a unităţii naţionale. Aşteptările românilor erau imense, unele nemulţumiri se făceau deja simţite. În climatul european confuz – explicabil după trei ani de privaţiuni – orice manifestaţie de protest era privită cu suspiciune şi lichidată cât mai repede şi ferm. În acest context a fost reprimată o demonstraţie tipografilor (13 decembrie 1918). Tulburările au fost determinate de nemulţumirile muncitorilor, însă teama infiltrării unor elemente care urmăreau destabilizarea statului român a determinat autorităţile

2

să ia măsuri represive disproporţionate. În Rusia şi în Europa Centrală stânga radicală chema lumea la revoluţie. Două dintre problemele majore pe care societatea românească trebuia să le rezolve în timpul cel mai scurt, au fost lăsate în competenţa forurilor de conducere din provinciile reunite: reforma agrară şi, respectiv, reforma electorală. Sfatul Ţării sau, după caz, Marele Sfat Naţional adopta legile respective, valabile pentru teritoriul asupra căruia îşi exercitau autoritatea, după care, prin Decret regal emis, ele se publicau în Monitorul Oficial. La 29 noiembrie 1918, s-a publicat decretul de înlocuire a sistemului electoral cenzitar cu cel universal, iar la 27 decembrie 1918 a fost adoptat un decretul-lege care permitea exproprierea proprietăţilor rurale din vechiul Regat, în anumite condiţii. Se expropriau terenurile arabile ale Coroanei, Casei Rurale, cele aparţinând supuşilor străini sau absenteiştilor. Se expropriau cca. 2.000.000 hectare din proprietăţile particulare, lăsându-se fiecărui proprietar un minim intangibil între 100-500 ha. La 4 ianuarie 1919 a fost publicat decretul-lege pentru reforma agrară în Basarabia, care fusese adoptat de Sfatul Ţării la 27 noiembrie 1918. Legea a prevăzut să se constituie un Fond imobiliar basarabean cu 1.300.000 ha teren arabil, preluat de la proprietari, biserici şi mănăstiri. Din el se formau loturi întregi de 6 - 8 ha, loturi de completare de 8 – 10 ha, care treceau în proprietatea ţăranilor. O persoană nu putea avea o suprafaţă mai mare de 100 ha. Prin această reformă, marile proprietăţi mai deţineau 6% din suprafaţă, ia ţăranii individuali 80%. Restul intra în domeniul public. În septembrie 1919, tot printr-un decret lege s-a aprobat reforma agrară în Bucovina şi în aceeaşi lună a fost publicat decretul-lege pentru reforma agrară în Transilvania şi Banat, elaborat de Consiliul Dirigent şi votat de Marele Sfat Naţional în august 1919. Legea prevedea că se expropriau suprafeţele cultivabile ale proprietarilor care aveau peste 500 de iugăre(288 ha). În diferitele provincii ale României, existau deosebiri referitoare la suprafeţele expropiate şi la cele primite de ţărani. Vom reveni cu detalii despre această reformă şi consecinţele ei pentru societatea românească. Reforma electorală a cuprins, de asemenea, deosebiri de la provincie la provincie. Ea era necesară pentru că în noiembrie 1919 urrma să se organizeze alegeri generale. La 14/27 noiembrie 1918 s-a emis decretul lege privind reforma electorală valabil pentru Vechiul Regat şi Basarabia. Votul era secret, obştesc, obligatoriu, egal, direct. Pentru Adunarea Deputaţilor votau cetăţenii români în vârstă de peste 21 de ani, iar pentru Senat votau cetăţenii români în vârstă de peste 40 de ani. Ca deputat era necesar ca fiecare candidat să aibă cel puţin 25 de ani, iar ca senator –

3

cel puţin 40 de ani. Pentru Cameră s-a adoptat sistemul reprezentării proporţionale, iar pentru Senat – sistemul majorităţii relative. Pentru Transilvania şi Banat s-a emis Decretul-lege din 24 august 1919 privind reforma electorală: votul era obştesc, direct, egal şi secret în mod proporţional pentru bărbaţi de la vârsta de 21 de ani. Nu era obligatoriu. Dacă într-o circumscripţie se depunea o singură candidatură, candidatul se declara ales fără să se organizeze votarea. Pentru Bucovina s-a emis – tot la 24 august – Decretul lege pentru reforma electorală. Nu se aplica principiul reprezentării proporţionale în circumscripţiile în care se alegea un singur deputat sau senator. Era ales cel care întrunea majoritatea absolută, iar în cazul în care nici unul nu obţinea peste 50% din voturi atunci se făcea balotaj. În caz de egalitate departajarea se făcea prin tragere la sorţi. Pentru alegerile din 1920 s-a emis o altă Lege electorală(2 aprilie 1920) care stabilea că un senator este alea de 100000 de locuitori, iar un deputat, de 50000 de alegători. Numărul deputaţilor se reducea la 369, iar al senatorilor, la 173.Militarii în activitate şi toţi cei plătiţi de stat nu puteau fi aleşi decât dacă demisionau din funcţii. Pentru prima dată apare noţiunea de „nedemn de a alege şi a fi ales”(cu referire la cei care au făcut infracţiuni contra statului sau au provocat tulburări ale ordinei publice), în înţelesul de astăzi, lustraţie. Guvernul a acţionat şi pentru finalizarea actelor unirii. Astfel, la 26 decembrie 1918 s-a emis decretul-lege prin care s-a ratificat Unirea Transilvaniei cu România. S-a stabilit ca serviciile publice din Transilvania să fie conduse de Consiliul Dirigent, care trebuia să elaboreze proiectele de lege electorală şi agrară. Afacerile străine, armata, căile ferate, poşta, telegraful, circulaţia financiară, vămile, siguranţa generală a statului, intrau în atribuţiile guvernului de la Bucureşti, în care Transilvania era reprezentată prin trei miniştri.

La 1 ianuarie 1919, tot prin decrete-lege se ratifica unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România. Şi în acest caz, problemele de interes general intrau în competenţa guvernului central, în care cele două provincii îşi desemnau câte doi miniştri.

Pentru evitarea utilizării a două calendare pe cuprinsul ţării(cel gregorian şi, respectiv, cel iulian) s-a adoptat calendarul gregorian, deja generalizat în Europa Centrală şi Occidentală. Data de 1 aprilie 1919 - stil vechi - a devenit 14 aprilie - stil nou. Au fost adoptate şi alte măsuri pentru înfăptuirea unei pieţe economice unitare la nivel naţional.

La 10 septembrie 1919, guvernul liberal şi-a prezentat demisia. Motivaţia acestei atitudini a fost una strict externă, ca urmare a refuzului şefului delegaţiei române(I.I.C. Brătianu) de a semna Tratatul minorităţilor pe care Marile Puteri Aliate şi Asociate doreau să-l impună celorlalte ţări. Brătianu declarând că „nu poate semna un tratat incompatibil cu demnitatea şi independenţa noastră

4

naţională”. Tratatul respectiv era conex Tratatului de pace de la Saint-Germain cu Austria, aşa încât statul român n-a semnat imediat nici acest tratat. Brătianu a motivat că nu-şi putea lua răspunderea semnării Tratatului, întrucât nu era şeful unui guvern legitimat prin alegeri.

După două săptămâni de pertractări politice, în care s-a încercat formarea unui guvern de coaliţie, la 27 septembrie 1919 s-a format un guvern condus de generalul Arthur Văitoianu (acesta fusese ministru de război în guvernarea liberală anterioară). A fost un guvern format în bună parte din generali şi tehnicieni simpatizanţi liberali, subordonat regelui. Misiunea lui era să organizeze cât mai repede alegeri generale.

Alegerile parlamentare din noiembrie 1919.Insistăm asupra lor pentru că au fost primele după război şi primele care s-au

desfăşurat la nivelul României Mari. Campania electorală s-a desfăşurat pe provincii dar adevărata bătălie politică s-a concentrat în Vechil Regat. Exista suspiciunea că liberalii vor manipula alegerile astfel că trei partide au decis să le boicoteze( Liga Poporului, Partidul Socialist şi Partidul Conservator Democrat). Orizontul de aşteptare al oamenilor era imens; treziţi la viaţă publică cei mai mulţi dintre electori votau pentru prima dată, erau primele alegeri bazate pe vot universal. Starea de spirit generală era pentru schimbare, pentru experienţe şi practici noi. Cum Partidul Naţional Liberal era considerat ca aparţinând lumii vechi, a pierdut alegerile în detrimentul unor formaţiuni mai proaspete. În parlament au intrat 14 formaţiuni, cele mai multe mandate au revenit Partidului Naţional Român(169). Partidul de guvernământ (P.N.L.) a obţinut 103 mandate. Un fapt semnificativ, alegătorii au răsplătit cu cele mai multe voturi partidele din provinciile reunite, care s-au remarcat printr-un devotament extraordinar pentru cauza naţională. Partidele minoritarilor au fost şi ele reprezentate în Parlament, iar socialiştii au obţinut 7 mandate(după 20 de ani), chiar dacă s-au abţinut. A fost nevoie de Ateneul român ca să găzduiască prima şedinţă a Parlamentului(21 noiembrie 1919) care reunea 700 de senatori şi deputaţi.

Naţional-liberalii erau convinşi că vor câştiga alegerile; partidul s-a prezentat în campania electorală cu un program foarte bine întocmit, cu un capital politic remarcabil – reformele agrară şi electorală, Marea Unire. Dar populaţia - după cum consemna Nicolae Iorga în memoriile sale - „… era dornică de ceva nou şi cerea să vină la cârmă oameni noi, toată lumea se arăta sătulă de oamenii vechi; din cauza rechiziţiilor, a refugiului, a ocupaţiei, doliului din aproape fiecare casă, pretutindeni se dorea o schimbare, o reînnoire”.

Liberalii au obţinut doar 21,98% din numărul voturilor exprimate (adică 103 mandate din totalul de 568 pentru Cameră şi 54 mandate de senatori din totalul de 230). De remarcat faptul că mandatele le obţinuseră în vechiul Regat. În

5

provinciile unite nici nu au depus candidaturi deoarece partidele politice din aceste provincii aveau o influenţă deosebită.

Boicotul a avantajat partidele regionale şi Partidul Ţărănesc, care au obţinut procente importante din voturi. Pentru a avea majoritate în Parlament, acestea s-au constituit într-un Bloc Parlamentar.

Guvernarea Blocului parlamentarDupă mai multe negocieri între liderii de partide, la 25 noiembrie 1919 s-a

ajuns la formarea unui Bloc parlamentar format din reprezentanţi ai 5 partide (Partidul Naţional Roman din Transilvania, Partidul Democrat la Unirii din Bucovina, Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat, Partidul Ţărănesc din Basarabia şi Partidul Naţionalist-Democrat condus de N. Iorga).

Pe baza susţinerii parlamentare a Blocului parlamentar, la 5 decembrie 1919 s-a constituit un guvern de orientare democratică prezidat de Alexandru Vaida-Voievod. El avea de rezolvat probleme extrem de dificile – interne şi externe. Mulţi dintre liderii lor, oricât de valoroşi, nu cunoşteau în detaliu specificul şi practicile politice din Vechiul Regat.

La 29 decembrie 1919 primul Parlament al României întregite, întrunit sub preşedinţia lui N. Iorga, a ratificat documentele Unirii din 1918. Delegaţii români la Conferinţa de Pace de la Paris au semnat acum Tratatul cu Austria şi pe cel al minorităţilor, după ce s-au adus câteva îmbunătăţiri.

Între problemele pe care le-a avut de rezolvat acest guvern a fost aşa numita chestiune dinastică: principele Carol era dispus să renunţe la calitatea de moştenitor al Tronului pentru că se căsătorise cu Maria Valentina Lambrino (Zizi). Pe 8 ianuarie 1919 Tribunalul a anulat căsătoria , dar Carol renunţă din nou la titlu şi-l recunoaşte pe Mircea Grigore, ca fiu al său. După presiuni foarte insistente Carol declară nulă scrisoarea şi pleacă într-un turneu în lume.

În perioada legislativă a Blocului parlamentar au fost iniţiate şi prezentate aproape 90 de proiecte de legi, dintre care cel care a întâmpinat protestul vehement al opoziţiei a fost proiectul de lege pentru reforma agrară. Acesta avea un conţinut mai radical decât legea preconizată de liberali. Autorul proiectului, Ion Mihalache şi-a prezentat demisia, întrucât Regele n-a trimis către Parlament acest proiect pe care-l considera generator de tensiuni sociale. În proiect se prevedea: se extindea suprafaţa expropiată, se reducea răscumpărarea, se distribuia pămîntul către ţărani imediat. Un alt proiect de lege micşora numărul jandarmilor. Aceste măsuri de stînga – destul de radicale, care îngrijorau în contextul creşterii mişcării radicale extremiste în Europa – l-au obligat pe Rege să caute schimbarea guvernului. La sugestia lui N. Iorga el a fost, totuşi, depus din iniţiativă parlamentară. A fost motivul pentru care Regele a procedat la înlocuirea lui Vaida-Voievod cu Alexandru Averescu, aşa încât legea nu a fost adoptată.

6

Guvernarea Partidului PoporuluiDupă realizarea înţelegerii cu liberalii şi obţinerea acordului regelui, G-ralul

Al. Averescu a format un guvern din apropiaţii săi şi prin includerea în conducerea ministerelor a unor oameni politici care îl sprijiniseră (Octavian Goga, Ion Nistor, I. Inculeţ, Vasile Goldiş, Dr. Petru Groza). În timpul acestei guvernări a fost desfiinţat Consiliul Dirigent (în aprilie 1920) cu puţin înaintea desfăşurării alegerilor parlamentare, fapt ce i-a nemulţumit pe liderii Partidului Naţional din Transilvania.

Alegerile parlamentare din mai-iunie 1920 au fost câştigate de Partidul Poporului care a obţinut majoritatea voturilor. În aceleaşi alegeri, Partidul Naţional-Liberal n-a obţinut decât 6,77%, majoritatea în vechiul Regat. Partidul Ţărănesc a obţinut 13,47%, majoritatea în vechiul Regat, iar Partidul Naţional din Transilvania a înregistrat un insucces faţă de alegerile precedente. Partidul Socialist a obţinut 21 de mandate în Cameră şi Senat. Astfel pentru prima dată intrau în Senat şi reprezentanţii acestui partid. În acest guvern s-a remarcat prezenţa la externe a lui Take Ionescu care se bucura de o influenţă deosebită în Occident şi a lui Nicolae Titulescu la finanţe. Cei doi proveneau de la conservatorii democraţi. Reforma agrară a fost adoptată în timpul acestei guvernări. Ministrul reformei a fost numit C-tin. Garofild. Tot acum a avut loc unificarea monetară, atât de necesară pentru redresarea economiei României. Felul în care s-a înfăptuit a generat unele nemulţumiri şi critici din partea opoziţiei. Tot în această perioadă, s-au lichidat bunurile aparţinând fostelor state inamice, conform clauzelor din Tratatul de Versailles, în folosul statului roman. Guvernul Averescu s-a confruntat cu un val de conflicte generate în special de către muncitorime. Măsurile adoptate de guvern se impuneau pentru depăşirea situaţiei critice în care se afla România. Uneori însă, guvernul a apelat la măsuri dure pentru a înăbuşi mişcarea grevistă care a cuprins şi căile ferate. Guvernul a reuşit să treacă şi de greva generală din 1920. În 1921 i-a arestat pe congresiştii care au votat, la 12 mai, transformarea Partidului Socialist în Partid comunist şi afilierea la Internaţionala a III-a, fără rezerve. A fost elaborată o lege financiară(N. Titulescu) care a constituit o realizare importantă a acestui guvern (lege care stabilea un sistem de impozitare progresivă, în funcţie de venit, şi care a fost mult criticată de opoziţie). Momentul neînţelegerii guvernului cu Naţional-Liberalii a survenit cu prilejul dezbaterii legii de naţionalizare a Uzinelor Reşiţa. Era cea mai însemnată întreprindere metalurgică, pe care Averescu ar fi vrut să o obţină în favoarea grupării lui şi să scape de sub tutela liberalilor. Liberalii au început, însă, ofensiva pentru înlăturarea guvernului averescan. În acest joc va intra şi Regele care a acţionat astfel încât a sugerat o posibilă

7

încredinţare a guvernării unei coaliţii. S-a sugerat şi o eventuală colaborare dintre naţionali şi liberali. În cele din urmă, generalul Averescu a pierdut încrederea Regelui. Criza a fost provocată prin demisia miniştrilor aparţinând Partidului Conservator-Democrat, între care s-a remarcat Take Ionescu, nu însă şi N.Titulescu. La 10 decembrie 1921 Take Ionescu a fost primit într-o lungă audienţă la Palat şi la 13 decembrie, el şi Victor Antonescu – ministrul justiţiei - îşi prezentau oficial demisiile. În audienţa lui Alexandru Averescu la rege, acesta a încercat să propună o remaniere, însă regele a respins ideea considerând faptele ca un indiciu că guvernul trebuia să se retragă pentru a pune capăt luptelor pătimaşe dintre partide. În aceeaşi zi, Take Ionescu a fost primit la palat fiind însărcinat cu formarea noului guvern. Excelent diplomat, Take Ionescu nu era însă un lider politic pe măsură, astfel că dorinţa lui de a fi măcar odată prim ministru – deşi împlinită – nu i-a adus satisfacţii pe termen lung.

Guvernarea naţional-liberală (1922-1926) La 17 decembrie 1921, Take Ionescu a obţinut prin decret regal consimţământul prorogării convocării parlamentului pentru 30 de zile(în loc să ceară dizolvarea acestuia). El spera că până la 17 ianuarie 1922 va reuşi să realizeze o înţelegere cu diverşi parlamentari, astfel încât să aibă sprijinul majorităţii parlamentare. Întrucât termenul solicitat se apropia de sfârşit, iar Take Ionescu nu reuşea să formeze o majoritate, el a fost nevoit să se prezinte în faţa Parlamentului averescan(în majoritate) care nu-i va acorda votul de încredere. În aceste condiţii, Take Ionescu a depus demisia guvernului, iar Regele i-a încredinţat mandatul formării unui alt Cabinet(19 ianuarie) lui I.I.C. Brătianu, care a depus jurămîntul două zile mai tîrziu. Brătianu a obţinut însă, decretul de dizolvare a Parlamentului şi de organizare a alegerilor generale. Pentru că se punea problema adoptării unei noi Constituţii, guvernul a organizat alegeri pentru Adunarea Constituantă(încălcând prevederile constituţionale referitoare la această procedură). Partidul Naţional Liberal a obţinut o victorie categorică, care i-a asigurat posibilitatea elaborării Constituţiei. Toate partidele din opoziţie au criticat preluarea puterii de către naţional –liberali şi îndeosebi modul cum a procedat regele Ferdinand. În ziua formării guvernului, reprezentanţii partidelor din opoziţie (Naţional, Ţărănesc, al Poporului, Conservator Progresist şi Naţionalist Democrat) au dat un comunicat comun prin care protestau faţă de modul cum au fost aduşi la putere naţional-liberalii. Noul guvern a procedat la destituirea primarilor şi prefecţilor fostului guvern averescan, aceştia fiind înlocuiţi cu cadre ale Partidului Naţional Liberal. Campania electorală s-a desfăşurat într-o atmosferă extrem de tensionată deoarece

8

guvernul avea ca obiectiv obţinerea a 2/3 din totalul mandatelor pentru a-i fi suficiente în vedere adoptării proiectului de Constituţie. Analiza rezultatelor alegerilor parlamentare evidenţiază faptul că guvernul liberal a reuşit să obţină majoritatea parlamentară care să-i permită adoptarea noii Constituţii şi a legilor prin care să se concretizeze doctrina „Prin noi înşine”. În urma alegerilor, Partidul Ţărănesc a devenit a doua forţă politică din România, având un succes deosebit în lumea satelor. Partidul Naţional a continuat să deţină poziţii importante în Transilvania, reuşind să-şi menţină influenţa în această provincie.Partidul Poporului, în schimb, a înregistrat un adevărat dezastru ca urmare a faptului că „mitul”Averescu n-a mai avut aceeaşi influenţă. După sciziunea din Partidul Socialist, care a avut loc în mai 1921, rezultatele obţinute în alegeri au fost nesemnificative, Federaţia Partidelor Socialiste a reuşit să-şi trimită un reprezentant în Adunarea Naţională Constituantă. Rezultatul alegerilor a fost contestat de partidele din opoziţie, Regele fiind informat despre ilegalităţile săvârşite dar nu a luat nici o măsură. După acest eveniment în viaţa politică, partidele politice din opoziţie şi-au intensificat activitatea în vederea unor fuziuni, care nu au fost finalizate decât parţial. La 26 ianuarie 1923 a fost depus proiectul de Constituţie în plenul Camerei Deputaţilor. Principalele partide din opoziţie – Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc - au încercat să împiedice adoptarea Constituţiei . În acest scop, la 3 martie 1923, cele două au încheiat un acord privind constituirea Opoziţiei Unite. Campania Opoziţiei Unite s-a desfăşurat atât în cadrul Parlamentului cât şi prin acţiuni extraparlamentare, precum întruniri publice, cu prilejul cărora se rosteau discursuri vehemente împotriva guvernului şi a Constituţiei „liberale” susţinută de el. Până la urmă, proiectul Constituţiei a fost adoptat de Adunarea Deputaţilor în ziua de 26 martie, într-o atmosferă tensionată datorită acţiunilor de protest ale opoziţiei. Peste câteva zile, la 28 martie, regele Ferdinand a semnat Constituţia care apoi a fost publicată în Monitorul Oficial.

9

România în anii 1923-1931

Deşi au protestat împotriva Constituţiei, naţionalii şi ţărăniştii, odată ajunşi la putere vor conduce conform reglementărilor acesteia. Constituţia din 1923 a avut un caracter democratic şi a oferit baza legală pentru acţiunile ce au vizat consolidarea şi dezvoltarea statului naţional-unitar roman. Referitor la Regatul României se specifica faptul că acesta este un stat naţional, unitar şi indivizibil, iar teritoriul era inalienabil. Referitor la drepturile cetăţenilor se preciza că românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie se bucurau de libertatea conştiinţei, a învăţământului, a presei, de libertatea de asociaţie, precum şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legile ţării.

Guvernul naţional-liberal a depus în Parlament un pachet de legi economice, care aveau ca scop concretizarea concepţiei dezvoltării ţării „Prin noi înşine”. Dintre acestea amintim legea pentru comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului, legea apelor, legea energiei şi legea minelor. Aceste legi, adoptate în vara anului 1924, prevedeau ca 2/3 din membrii Consiliului de Administraţie şi ai Comitetului de Direcţie al societăţilor comerciale să fie români, de asemenea ca preşedintele şi directorul general să fie români. Capitalul străin nu putea depăşi 40% din capitalul unei firme româneşti.

Legile adoptate au fost contestate de opoziţie, îndeosebi de naţionali şi ţărănişti care se pronunţau pentru politica „Porţilor deschise”.

În perioada acestei guvernări au avut loc unele evenimente politice care au marcat viaţa politică românească. Astfel, în septembrie 1924 a avut loc aşa-numita răscoală de la Tatar-Bunar. A fost o acţiune pusă la cale de Comintern cu scopul de a provoca o revoluţie în zona dintre Marea Baltică şi Marea Neagră. Grupul de şoc a ocupat localitatea Tatar-Bunar din sudul Basarabiei, unde a proclamat, în septembrie 1924 „Republica Sovietică Moldovenească”. Această acţiune a fost reprimată de guvernul naţional-liberal, fiind restabilită ordinea publică.

Un alt eveniment politic s-a produs în octombrie 1924 la Iaşi, unde a fost asasinat prefectul poliţiei Constantin Manciu de către tinerii naţionalişti conduşi de Corneliu Zelea Codreanu.

Guvernul naţional liberal a iniţiat legi noi pentru unificarea organismului de stat dintre care amintim legea pentru învăţământul primar din vara lui 1924, care stabilea extinderea acestuia de la 4 la 7 clase. De asemenea a fost adoptată legea pentru unificare administrativă in vara anului 1925, care prevedea că teritoriul României era organizat pe judeţe şi comune cu personalitate juridică. Fiecare locuitor aparţinea unei comunităţi şi participa la îndeplinirea obligaţiilor localităţii respective. În decembrie 1925 a fost adoptat decretul regal prin care teritoriul României era împărţit în 70 de judeţe.

10

Guvernarea naţional-liberală s-a arătat interesată de organizarea Bisericii Ortodoxe Române. Astfel, Mitropolia Romană a fost ridicată la rangul de Patriarhie în 1925. Primul patriarh al Bisericii Ortodoxe române a fost Miron Cristea. În aceeaşi perioadă a izbucnit „criza dinastică”, prin anunţul principelui moştenitor de a renunţa la prorogativele sale. Principele Carol a fost trimis să reprezinte familia regală română la funeraliile reginei Alexandra a Marii Britanii, care decedase la 20 noiembrie 1925. Principele Carol nu s-a mai întors în ţară, s-a întâlnit cu Elena Lupescu şi au plecat împreună la Veneţia. La 4 ianuarie 1926, Ion I.C. Brătianu a prezentat Parlamentului mesajul regelui şi scrisoarea principelui, precum şi proiectele de lege pentru reglementarea problemelor aşa-zis constituţionale. Cu acest prilej se constituia o regenţă formată din Patriarhul Miron Cristea, principele Nicolae şi primul preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Gheorghe Buzdugan, care trebuiau să asigure conducerea până la majoratul fiului lui Carol – Mihai, care devenea principe moştenitor. Dintre ultimele iniţiative legislative ale guvernării liberale se impune atenţiei legea electorală, care urmărea să asigure majorităţi parlamentare consistente pentru o bună funcţionare a sistemului politic. Conform acestei legi, partidul care obţinea minim 40% din voturile exprimate, primea 50% din totalul mandatelor şi participa la împărţirea celorlalte mandate în funcţie de procentul obţinut.

După încheierea unui ciclu politic complet (patru ani) liberalii au decis să se retragă în opoziţie pentru refacerea partidului şi au recomandat Regelui să-l desemneze cu formarea noului guvern pe generalul Averescu. În prealabil, între Brătianu şi Averescu s-au stabilit angajamente de sprijin pentru respectarea Constituţiei şi a celorlalte legi adoptate în perioada 1922-1926, precum şi pentru respectarea Actului din ianuarie 1926.

Delegaţia Permanentă a P.N.L. a apreciat că obiectivele guvernării au fost îndeplinite şi că cel mai potrivit ar fi ca partidul să treacă în opoziţie, pentru a se consolida organizatoric, mai ales în teritoriu. În practica politică a timpului se considera că perioada de opoziţie este benefică pentru un partid mare şi puternic.

După asumarea de către primul ministru a deciziei de trecere a liberalilor în opoziţie, Regele Ferdinand a încercat să pună în practică o idee mai veche: să formeze un guvern de uniune naţională. El a recomandat partidelor politice din opoziţie – Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional, Partidul Poporului şi Partidul Naţionalist Democrat (N. Iorga), să se pună de acord pentru formarea, în comun, a unui asemenea guvern. Negocierile între partide se prelungeau şi nu erau indicii că se putea instala o construcţie guvernamentală comună, diferenţele de doctrine, potenţial, şi orgolii erau prea mari. O mare dezamăgire a produs această decizie pentru Iuliu Maniu care se aştepta să fie el cel chemat de Rege să formeze guvernul.

11

Guvernarea generalului Alexandru Averescu (1926-1927) În timp ce se desfăşurau încă discuţiile pentru a se ajunge a o soluţie, la sugestia lui I.I.C. Brătianu, Regele l-a convocat pe Al. Averescu la Palat, şi l-a desemnat în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri. Guvernul Averescu a depus jurământul la 30 martie 1926, în faţa Regelui, conform Constituţiei.

Aducerea la Guvern a generalului Averescu s-a datorat dorinţei lui I.I.C. Brătianu, care avea mai multă încredere în el deoarece afirmase că va respecta Constituţia şi legile adoptate în perioada 1922-1926 Liderii liberali erau de părere că partidul condus de Averescu era un partid slab pe care naţional-liberalii îl puteau controla cu uşurinţă. Câţiva lideri liberali vor intra în compunerea guvernului Averescu. Alegerile parlamentare au fost stabilite pentru luna mai 1926. Erau primele alegeri care se desfăşurau pe baza noii legi electorale, de curând adoptată. Măsurile adoptate de guvern pentru desfăşurarea campaniei electorale nu s-au deosebit de cele din perioada anterioară. Au fost înlocuiţi prefecţi şi primari liberali cu fruntaşi ai Partidului Poporului, s-a încheiat un cartel electoral cu Partidul Maghiar şi Partidul German prin carte Averescu şi-a asigurat voturile electoratului minoritarilor cu o pondere mai mare în structura etnică a României.

Faptul că din guvern au făcut parte Vasile Goldiş şi Ioan Lupaş (ardeleni, fruntaşi ai mişcării pentru Unire), care au părăsit Partidul Naţional pentru a obţine un post ministerial, a sporit şansele Partidului Poporului în obţinerea unor rezultate favorabile în alegerile parlamentare.

Principalele forţe din opoziţie – Partidul Naţional şi cel Ţărănesc – nu au reuşit să acţioneze unitar, acuzându-se reciproc (propunerea fuziunii celor două partide, care i-a aparţinut lui Iuliu Maniu, a fost tardivă pentru a se putea realiza în acele momente premergătoare alegerilor parlamentare).

Şi în această campanie electorală, Partidul Poporului s-a bazat pe elogierea meritelor generalului din timpul războiului şi din prima guvernare din anii 1920-1921. Însă popularitatea sa nu mai era atât de puternică în comparaţie cu cea din primii ani de după Marea Unire. În consecinţă, guvernul a recurs la adoptarea unor măsuri administrative: astfel s-a ajuns la utilizarea aparatului de stat, a jandarmeriei şi chiar a armatei pentru obţinerea unui număr suficient de voturi.

Reacţia forţelor din opoziţie a fost puternică, însă Regele nu a ţinut cont de sesizările privind fraudele electorale; astfel de sesizări se făceau în mod obişnuit, după fiecare campanie electorală.

Partidul Poporului a reuşit să obţină 53% din totalul voturilor exprimate şi, beneficiind de „prima”electorală instituită odată cu intrarea în vigoare a noii legi electorale, a câştigat 75% din mandate, respectiv 292 din totalul de 387 în Camera Deputaţilor. Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc, care au reuşit să se unească într-un cartel electoral pentru a combate Partidul Naţional-Liberal, au obţinut

12

27,7% din voturi şi respectiv 69 de locuri în Adunarea Deputaţilor, un rezultat remarcabil, dacă avem în vedere condiţiile în care s-au desfăşurat alegerile. O consecinţă imediată a fost întărirea convingerii pentru liderii celor două partide în vederea fuziunii şi creării unui singur partid capabil să preia puterea politică în lupta cu naţional-liberalii.

Liga Apărării Naţional-Creştine, care participa pentru prima dată la alegeri, reuşea să obţină aproape 5% din voturi, ceea ce constituia un succes remarcabil, dar se impune precizarea că organizaţiile lui A.C. Cuza s-au bucurat de toleranţă din partea ministrului de Interne, O. Goga, în comparaţie cu celorlalte partide din opoziţie. Naţional-Liberalii trecuţi de la guvernare în opoziţie au obţinut 7,34% , corespunzător a 16 locuri în Adunarea Deputaţilor, un rezultat modest, care însă nu i-a îngrijorat în condiţiile în care nu au acordat o atenţie deosebită campaniei electorale. Obiectivul urmărit a fost obţinerea unor locuri în parlament pentru a reuşi să exprime punctul de vedere al partidului în diverse probleme importante ale ţării. În continuare, naţional-liberalii păstrau controlul asupra finanţelor ca şi asupra economiei în general. Al. Averescu şi alţi fruntaşi ai Partidului Poporului erau hotărâţi să-şi afirme independenţa prin adoptarea unui program legislativ care ar fi subminat poziţiile economice ale liberalilor. Astfel o problemă care a generat un conflict între guvernanţi şi Partidul Naţional-Liberal a fost politica tarifară a unor produse importate sau exportate. Curentul agrarian din Partidul Poporului, condus de economistul Constantin Garoflid, cerea să fie adoptate legi pentru a fi reduse impozitele la importuri şi exporturi agricole, în timp ce liberalii erau preocupaţi să promoveze industria şi să o protejeze împotriva concurenţei străine.

Pe măsură ce relaţiile lui Averescu cu liberalii deveneau tot mai tensionate, generalul a căutat o soluţie care să-i permită menţinerea la guvern fără sprijin liberal. În acest scop a fost contactat Carol care se afla în străinătate, cerându-i-se să revină în ţară ca principe moştenitor, cu condiţia ca Averescu să rămână în fruntea guvernului.

În această situaţie, la care se adaugă şi starea de sănătate a Regelui Ferdinand, care suferea de o boală necruţătoare, l-au determinat pe I.I.C. Brătianu să grăbească înlăturarea guvernului Partidului Poporului (4 iunie 1927). În perioada următoare, personalitatea politică a generalului Al. Averescu va intra tot mai mult într-un con de umbră.

Guvernul Barbu ŞtirbeyDupă forţarea demisiei generalului Averescu, Regele a încercat din nou,

pentru ultima oară, formula unui guvern de uniune naţională. El l-a desemnat cu misiunea formării unui asemenea guvern pe Barbu Stirbey – cumnatul lui I.I.C. Brătianu şi intim al reginei Maria. Personaj abil şi cu influenţă în clasa politică,

13

Ştirbey reuşeşte să întocmească o listă de miniştri, iar Guvernul a depus jurământul la 5 iunie 1927. El a obţinut decretul de dizolvare a Parlamentului şi de desfăşurare a alegerilor generale, în iunie 1927.

Principalul act politic al guvernului Barbu Stirbey a fost Manifestul către ţară, în care îşi exprima hotărârea de a respecta întocmai Actul de la 4 ianuarie 1926, prin care Carol era înlăturat de la succesiunea tronului. Manifestul a fost difuzat în ţară şi a fost acceptat şi de naţional-ţărănişti deoarece acceptaseră să facă parte din guvernul respectiv.

Observând disfuncţiunile majore şi incoerenţa explicabilă într-un guvern atât de neomogen, naţional-liberalii au trecut la pregătirea momentului preluării de către ei a conducerii guvernului. În acest scop s-au folosit de faptul că nu s-a putut ajunge la o înţelegere privind numărul de locuri în Parlament, repartizat pentru fiecare partid din coaliţie şi noua structură a guvernului. Situaţia a fost folosită cu abilitate de I.I.C. Brătianu care a pus la cale declanşarea unei crize de guvern provocată prin demisia lui C. Argetoianu, a miniştrilor liberali, inclusiv a primului ministru – Barbu Stirbey.

Revenirea liberalilor la guvernare Convins că guvernul de uniune eşuase, regele Ferdinand l-a numit pe I.I.C.

Brătianu în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri în ziua de 21 iunie 1927. Astfel, dorinţa lui Ferdinand de a avea un guvern de uniune naţională nu se va îndeplini nici de această dată. I.I.C. Brătianu urmărea ca în momentul dispariţiei regelui, a cărui boală se agravase, să aibă în mâinile sale frânele puterii, pentru a evita o eventuală acţiune de amploare a forţelor politice care-l sprijineau pe Carol să revină în ţară şi să reintre în drepturile de succesor, anulate prin legea din 4 ianuarie 1926.

Prin urmare, din cauza condiţiilor deosebite, campania electorală s-a desfăşurat într-o atmosferă tensionată. Ministrul de interne, I.G. Duca, i-a sugerat şefului Jandarmeriei să convoace comandanţii din toată ţara şi să le comunice că dorinţa regelui era ca Partidul Naţional-Liberal să câştige alegerile. Reprezentanţilor opoziţiei li s-au creat mari dificultăţi, în multe situaţii nici nu au putut să ia legătura cu alegătorii.

Partidul Naţional-Liberal a obţinut 61,69%, respectiv un număr de 318 mandate de deputaţi, o victorie importantă. Partidul Naţional-Ţărănesc a obţinut aproape 23% din voturile exprimate, dovedind că era a doua forţă politică din ţară.

O caracteristică a alegerilor din 1927 constă în faptul că doar cele două partide – Naţional Liberal şi Naţional Ţărănesc, la care s-a adăugat şi Blocul Ungar-German – au reuşit să obţină peste 2% din voturi şi să aibă reprezentanţi în Parlament, în timp ce alte formaţiuni politice, printre care Partidul Poporului,

14

L.A.N.C., Partidul Social Democrat, nu au reuşit să aibă reprezentaţi în Adunarea Deputaţilor.

Moartea regelui putea surveni în orice moment, aşa încât liberalii s-au grăbit să convoace Corpurile Legiuitoare cu 10 zile mai devreme decât se stabilise iniţial – pe 17 iulie şi nu pe 27 iulie 1927. Regele a murit în data de 20. În aceeaşi zi a fost convocată şedinţa comună a celor două camere în cadrul căreia cei trei membri ai regenţei stabiliţi anterior – Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, în calitate de preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie – au depus jurământul în faţa noului rege Mihai I, în vârstă de 6 ani.

Moartea regelui Ferdinand a avut consecinţe negative asupra vieţii politice româneşti:

- forţele ostile liberalilor vor deveni mai curajoase, deoarece Regenţa nu se va bucura de respectul pe care îl avuseseră forţele din opoziţie în perioada respectivă faţă de rege;

- se intensifică eforturile unor lideri politici pentru aducerea lui Carol în ţară, cu ajutorul căruia sperau să-i înlăture pe liberali de la guvernare;

- sunt tot mai clare intenţiile principelui Carol de a reveni în ţară, după cum rezultă din declaraţii publice preluate şi difuzate de unele ziare din Occident sau din scrisorile adresate unor oameni politici din ţară. Un fapt elocvent îl constituie întâlnirea lui Mihail Manoilescu cu prinţul Carol în Franţa, în legătură cu revenirea acestuia în ţară pentru a reintra în drepturile de succesor al tronului.

Guvernul a urmărit cu îngrijorare acţiunile simpatizanţilor lui Carol şi a adoptat măsuri de prevenire. Împotriva lui M. Manoilescu, al cărui demers în Franţa se cunoştea, a fost intentat un proces la Tribunalul Militar al Corpului II Armată, în 10 noiembrie 1927. Procesul a căpătat un caracter politic şi hotărârea Consiliului a surprins pe naţional-liberali. La 14 noiembrie 1927, 3 membri ai Consiliului s-au pronunţat pentru achitarea lui M. Manoilescu şi 2 pentru condamnare. A fost o înfrângere a guvernului cu largi ecouri în presa românească şi din străinătate care va încuraja partidele politice din opoziţie să-şi intensifice lupta pentru putere. În acest context, când luptele politice se amplificaseră, I.I.C. Brătianu a încetat din viaţă surprinzător (la 24 noiembrie 1927, în urma unei banale operaţii de amigdalită). Dispariţia sa a avut consecinţe incontestabile asupra evoluţiei Partidului Naţional-Liberal şi a vieţii politice româneşti în general. Autoritatea de care s-a bucurat I.I.C. Brătianu în fruntea partidului nu va mai putea fi refăcută în perioadele următoare. După acest moment, Partidul Naţional Liberal a reuşit să se menţină cu greu în prim planul vieţii politice din România.

15

Guvernarea Vintilă BrătianuÎn aceste condiţii, Vintilă Brătianu a fost numit de Regenţă în funcţia de

preşedinte al Consiliului de Miniştri. El a încercat să încheie un cartel electoral cu Partidul Naţional-Ţărănesc, dar nu s-a putut ajunge la o înţelegere. Guvernul V. Brătianu s-a constituit la 24 noiembrie 1927, având în componenţa sa miniştri din perioada preşedinţiei lui I.I.C. Brătianu.

În timpul scurtei guvernări V. Brătianu, a fost adoptată în mai 1928 legea pentru ocrotirea muncii minorilor, femeilor şi pentru reglementarea duratei zilei de muncă. Pentru prima dată în România se introducea ziua de lucru de 8 ore. De menţionat că iniţiativa legii a aparţinut preşedintelui Partidului Ţărănesc – Dr. N. Lupu, care făcea parte din guvernul liberal.

După dispariţia regelui şi a lui I.I.C. Brătianu, Partidul Naţional-Ţărănesc a declanşat o campanie puternică pentru îndepărtarea naţional-liberalilor de la putere. Încă din decembrie 1926, naţional-ţărăniştii au iniţiat şi desfăşurat o serie de întruniri publice la nivelul localităţilor, judeţelor şi pe provincii istorice, în cadrul cărora au protestat împotriva guvernului şi au cerut să li se încredinţeze formarea guvernului. Un moment important l-a constituit meeting-ul din Capitală, la care au fost prezenţi în jur de 40.000 de participanţi.

După aceste manifestări, Iuliu Maniu a avut o discuţie cu membri Regenţei de la care nu a primit nici un răspuns favorabil. În consecinţă, conducerea Partidului Naţional-Ţărănesc a hotărât convocarea unei ample adunări naţionale la Alba Iulia. Iniţial guvernul a refuzat să admită ţinerea adunării în oraşul respectiv, însă, în cele din urmă a fost de acord, din mai multe considerente, cel mai important fiind menţinerea participanţilor cât mai departe de Capitală.

Adunarea a fost stabilită pentru data de 6 mai 1928. Liderii Partidului Naţional-Ţărănesc au elaborat un plan secret pentru întoarcerea prinţului Carol în ţară, plan despre care guvernul a aflat şi a luat măsuri.

Adunarea de la Alba Iulia a fost urmărită cu mare interes, îndeosebi de presa internaţională, unele ziare din Ungaria, Marea Britanie susţinând că la 6 mai va fi proclamată autonomia Transilvaniei, iar statul român se va destrăma.

Întradevăr, în ziua de 6 mai 1928, circa 100.000 de cetăţeni din toată ţara au luat parte la adunarea de la Alba Iulia. Manifestările publice au început cu oficierea serviciului divin la cele două biserici (ortodoxă şi catolică), după care a avut loc Congresul General al Partidului Naţional-Ţărănesc.

Rezoluţia adoptată preciza că participanţii la Congres apără cu fermitate Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu patria mamă. Astfel, zvonurile despre destrămarea statului roman, nu s-au dovedit întemeiate. Erau aduse critici vehemente la adresa guvernului V. Brătianu şi se cerea Regenţei demitere acestuia şi instalarea unui guvern naţional-ţărănist, prezidat de Iuliu Maniu.

16

Regenţa însă, nu a dat un răspuns favorabil, fapt ce i-a determinat pe liderii naţional-ţărănişti să continue acţiunile protestatare şi să caute forme noi de a o convinge. La 10 iunie 1928 s-a constitui, simbolic, un parlament paralel cu cel liberal, din care făceau parte deputaţii şi senatorii naţional-ţărănişti precum şi candidaţii acestui partid în alegerile din 1927. Se susţinea că un asemenea parlament era expresia voinţei poporului roman.

Acţiunile întreprinse de naţional-ţărănişti în 1928, dintre care se remarcă adunarea de la Alba Iulia, puneau în evidenţă capacitatea acestuia de a mobiliza mase largi de cetăţeni, popularitatea de care se bucura, precum şi o puternică radicalizare a populaţiei, dorinţa acesteia de a se instala un nou regim bazat pe respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice.

V. Brătianu, care deţinea şi Ministerul de Finanţe a încercat, în vara anului 1928, să realizeze stabilizarea monetară. Nu a reuşit să obţină un împrumut extern deoarece a întâmpinat mari dificultăţi din partea băncilor străine ai căror reprezentanţi nu agreau politica „prin noi înşine” promovată cu atâta intransigenţă de I.I.C. Brătianu în anii anteriori.

Naţional-ţărăniştii au contribuit şi ei la eşecul stabilizării monetare, prin desfăşurarea unei campanii internaţionale împotriva liberalilor, acreditând ideea că guvernul V. Brătianu urma să cadă şi Partidul Naţional-Ţărănesc care urma să preia puterea, nu va recunoaşte angajamentele luate de liberali în numele statului Roman. Chiar şi în conducerea Partidului Naţional-Liberal existau lideri, precum I.G. Duca, care se pronunţau pentru retragerea de la guvern în vederea refacerii capitalului politic al naţional-liberalilor.

După unele încercări nereuşite de a se ajunge la formarea unui guvern de uniune naţională, sugerat de Regenţă, V. Brătianu a prezentat demisia guvernului, la 3 noiembrie 1928.

Astfel se încheia o perioadă scurtă (1918-1928) din istoria contemporană a României, dominată de personalitatea omului politic şi de stat I.I.C. Brătianu (mulţi istorici o denumesc „decada Brătianu”), în care au apărut schimbări semnificative în viaţa politică, au dispărut mari personalităţi care au contribuit la înfăptuirea României Mari, apoi la consolidarea statului naţional unitar, s-a adoptat o Constituţie .

Tot în aceşti ani pe scena vieţii politice româneşti s-a impus Partidul Naţional-Ţărănesc, constituit în octombrie 1926 prin fuziunea ţărăniştilor cu naţionalii transilvăneni. Se creau condiţiile ca într-o perspectivă apropiată să se poată reveni la sistemul rotativei de guvernare, aşa cum funcţionase ea în vechiul Regat înainte de 1918, dar acum pe alte baze, cele două partide principale fiind Partidul Naţional-Liberal şi Partidul Naţional-Ţărănesc.

O evoluţie în acest sens va fi întreruptă după „restauraţie”, deoarece regele Carol al II-lea a imprimat vieţii politice din România un curs spre un regim

17

autoritar, considerat mai eficient, similar tendinţei generale din multe ţări europene puternice.

Prima guvernare naţional-ţărănistă (noiembrie 1928-aprilie 1931)

După demisia guvernului Vintilă Brătianu, s-au conturat două opinii opuse ale liderilor principalelor forţe politice: cea a lui Iuliu Maniu, care solicita guvern naţional-ţărănesc întrucât partidul a dovedit că avea un sprijin incontestabil din partea populaţiei, şi opinia celorlalţi – dintre care s-au remarcat V. Brătianu, Dr. N. Lupu, Al. Averescu, N. Iorga - care susţineau necesitatea formării unui guvern de uniune naţională.

În cele din urmă, la 8 noiembrie 1928, Regenţa i-a încredinţat mandatul de formare a guvernului lui Iuliu Maniu, care a constituit guvernul după două zile de consultări cu ceilalţi lideri ai Partidului Naţional Ţărănesc.

Opinia publică a primit cu mare entuziasm ştirea că s-a încheiat dominaţia liberală care durase un deceniu şi spera că la cârma ţării vor veni oameni mai cinstiţi.

Parlamentul a fost dizolvat şi s-a trecut la organizarea de alegeri în cursul lunii decembrie 1928. Timpul scurt destinat campaniei electorale, s-a datorat faptului că liderii Partidului Naţional-Ţărănesc doreau să valorifice popularitatea deosebită de care se bucurau, înainte de a începe greutăţile curente.

Deşi era conştient de forţa sa, Partidul Naţional Ţărănesc a încheiat cartel electoral cu Partidul Social Democrat, Partidul Poporului Maghiar, Partidul German, la care s-au adăugat candidaturile mai multor ziarişti susţinători ai naţional-ţărăniştilor.

Obiectivele partidului, formulate în timpul campaniei electorale, vizau înfăptuirea unei reforme administrative care să asigure autonomia locală şi descentralizarea, consolidarea României întregite, o nouă organizare a justiţiei, a structurilor de forţă, desăvârşirea aplicării reformei agrare şi alte măsuri în favoarea ţărănimii ş.a.

Măsurile adoptate de guvern pentru desfăşurarea alegerilor nu s-au deosebit cu mult de cele ce au avut loc în perioada anterioară. Au fost numiţi noi prefecţi şi primari, s-au folosit bani publici pentru propaganda electorală a Partidului Naţional Ţărănesc etc. Însă alegerile se impun atenţiei pentru faptul că se pare că au fost cu adevărat libere. Imensa popularitate pe care o aveau naţional-ţărăniştii în acel moment nu a impus intervenţia aparatului de stat ca în alte alegeri parlamentare anterioare.

Alegerile din 1928 au înregistrat cel mai categoric succes electoral al unui partid din întreaga perioadă interbelică – respectiv 77,76% din voturile exprimate şi 348 de locuri în Adunarea Deputaţilor.

18

Încă de la început promisiunile au fost neonorate: noul guvern şi-a mărit numărul cu 6 miniştri faţă de cel anterior, deşi în opoziţie liderii P.N.Ţ. criticaseră faptul că erau prea multe ministere şi se făcea risipă pe seama bugetului pentru guvern.

O măsură deosebită pentru a menţine disciplina de partid în rândul parlamentarilor a fost depunerea demisiei în alb de către toţi deputaţii şi senatorii naţional-ţărănişti, deoarece, conform statutului acestui partid, mandatele nu aparţineau persoanelor alese, ci respectivei organizaţii politice. Opoziţia a criticat aceste decizii şi chiar unii naţional-ţărănişti, în frunte cu C. Stere, s-au opus, sesizând faptul că în acest fel, reprezentanţii „voinţei naţionale” deveneau o anexă a Executivului.

În timpul opoziţiei, naţional-ţărăniştii criticaseră politica în domeniul impozitelor promovată de liberali. Acum, după ce au preluat guvernarea, s-au grăbit să legifere noi impozite.

Una din promisiunile din timpul campaniei electorale a fost o nouă organizare administrativă a ţării. Proiectul elaborat de C. Stere preconiza o largă descentralizare pe provincii istorice. Teama că o astfel de organizare va alimenta tendinţele regionaliste, împărtăşite de partidele din opoziţie, dar şi de unii naţional-ţărănişti, va determina adoptarea unor modificări. Astfel, legea menţinea vechea organizare pe comune şi judeţe, dar se mai adăuga o unitate administrativă nouă: directoratele ministeriale, structurate tot pe cele şapte provincii istorice : Muntenia – Bucureşti, Moldova – Iaşi, Transilvania – Cluj, Bucovina – Cernăuţi, Basarabia – Chişinău, Oltenia – Craiova, Banat – Timişoara. Directorii ministeriali locali erau numiţi prin decret regal, la propunerea Consiliului de Miniştri, fiecare director reprezenta guvernul în provincia respectivă, având largi atribuţii. Această soluţie s-a dovedit ineficientă şi costisitoare.

Guvernul a trecut la organizarea Poliţiei generale, reorganizarea penitenciarelor, a ridicat starea de asediu şi cenzura din întreaga ţară cu excepţia unei porţiuni de 10-20 km de-a lungul graniţei, a fost promulgată o lege pentru organizarea armatei. Aceste măsuri au vizat şi o sporire a gradului de profesionalism al Jandarmeriei şi armatei, introducerea unui regim democratic privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor, un regim special – în sens pozitiv – pentru deţinuţii politici.

În domeniul politicii economice s-a remarcat preocuparea pentru adoptarea unor legi conforme cu doctrina partidului de „deschidere a porţilor” în faţa capitalului străin, prin eliminarea oricăror restricţii impuse acestuia. Au fost modificate legile adoptate în perioada guvernărilor liberale – legea minelor, cele ce vizau întreprinderile economice ale statului ş.a.

Speranţele naţional-ţărăniştilor într-o infuzie substanţială de capital străin în economia naţională s-au împlinit doar parţial, din cauza crizei economice mondiale

19

care s-a instalat curând, cu toate consecinţele negative pentru economia românească.

O preocupare imediată a vizat stabilizarea monetară pe care guvernul o va înfăptui în februarie 1929, apelând la un împrumut extern de 100 milioane de dolari, împrumut pe care îl negociase anterior guvernul liberal condus de Vintilă Brătianu. Contractul de împrumut necesar stabilizării a fost obţinut de Iuliu Maniu în schimbul acceptării unor condiţii impuse de creditori, între care şi numirea unui consilier tehnic al băncilor care au oferit împrumutul, pe lângă Banca Naţională a României.

Astfel, pentru prima dată de la înfiinţare, instituţia bancară românească, concepută ca o citadelă a capitalului autohton, se afla în situaţia de a avea în cadrul structurii conducerii sale un reprezentant al capitalului străin. Ulterior, Guvernul a făcut alte împrumuturi pentru finanţarea programelor de înzestrare a armatei, de dezvoltare a infrastructurii, pentru care a fost nevoit să facă importante concesii creditorilor. Celelalte intenţii, lansate generos în timpul campaniei electorale, nici măcar n-au fost puse pe lista priorităţilor în primul an de guvernare: stimularea întreprinderilor industriale româneşti, stimularea unor ramuri din agricultură sau servicii. Totuşi, în august 1929 a fost adoptată o lege care obliga Compania Naţională de Căi Ferate să folosească locomotive şi vagoane construite în ţară.

Privită în ansamblu, politica economică promovată de guvernul condus de Iuliu Maniu nu a dat rezultatele aşteptate de populaţie. Insuccesele s-au datorat efectelor crizei economice dar şi faptului să guvernanţii naţional-ţărănişti nu şi-au putut adapta programul noilor realităţi economice interne şi internaţionale din anii respectivi.

În centrul atenţiei guvernului naţional-ţărănist s-a aflat populaţia din mediul rural, pentru care au fost elaborate mai multe legi, dintre care se impune atenţiei legea din august 1929 pentru libera circulaţie a terenurilor dobândite prin reforma agrară din 1921. Legea permitea – după mulţi ani – să se cumpere şi să se vândă terenurile dobândite prin reforma agrară din 1921, dar stabilea că limita cumpărării de terenuri să nu depăşească 25 ha; intenţia legii era să se împiedice refacerea marii proprietăţi, dar familiile care nu puteau lucra pământul, să-l poată înstrăina.

În martie 1929 a fost elaborată legea privind cooperaţia, care avea la bază principiul autonomiei; a fost elaborată legea pentru crearea Creditului Funciar Rural din august 1930, al cărui principal scop era să vină în sprijinul ţărănimii. Din păcate, ţăranul era într-o situaţie economică precară şi nu-şi putea permite să facă împrumuturi la banca respectivă.

Şi muncitorimea a fost în atenţia guvernului. Astfel, au fost elaborate mai multe legi pentru reglementarea conflictelor sociale. Dintre acestea se impun atenţiei: legea contractelor colective de muncă din aprilie 1929, prin care se stabilea un contract unitar obligatoriu între patroni şi lucrători. Aceeaşi lege

20

introducea concediul de odihnă plătit de 7 până la 30 de zile, în funcţie de vechime. Prin alte legi a fost reglementat regimul muncii; folosirea copiilor şi femeilor se putea face în conformitate cu convenţiile internaţionale din perioada respectivă.

Guvernarea naţional-ţărănistă a introdus pentru prima dată în România ajutorul de şomaj (ianuarie 1929) – un fapt pozitiv – dar ajutorul era mai mult simbolic, deoarece nu putea acoperi nici pe departe cerinţele asigurării existenţei. Au fost adoptate măsuri pentru protecţia muncii autohtonilor, printr-o lege din aprilie 1930. În acel moment se aflau în România 29.000 de salariaţi străini, dintre care 5.000 fără forme legale.

Legislaţia adoptată pentru rezolvarea problemelor sociale din această perioadă evidenţiază bunele intenţii ale naţional-ţărăniştilor de a-şi respecta promisiunile din timpul activităţii în opoziţie şi pe cele făcute în timpul campaniei electorale. Însă efectele crizei economice au început să fie resimţite tot mai mult, producţia s-a diminuat şi în consecinţă veniturile statului au scăzut. Posibilităţile statului pentru achitarea salariilor funcţionarilor publici au devenit insuficiente. Au avut de suferit alte categorii sociale – clasa mijlocie şi săracă de la oraşe, populaţia din lumea satelor, pensionarii, văduvele şi invalizii de război.

Soluţia adoptată de ministrul de finanţe a fost sporirea impozitelor. Cei mai afectaţi au fost ţăranii care se aflau în incapacitate de plată, nevoiţi să suporte executările silite. Li se confiscau obiectele din casă la preţuri derizorii. Agentul fiscal (perceptorul) devenise un personaj odios în lumea satelor. Imaginea naţional-ţărăniştilor tocmai în rândurile categoriei sociale în care se bucurau de o simpatie deosebită, începea să se deterioreze. La scurt timp după preluarea puterii, populaţia constata că trăia mult mai prost decât în vremea regimului liberal, atât de mult hulit anterior.

Manifestaţiile de protest de stradă, grevele şi alte forme de exprimare a nemulţumirilor au început să se intensifice. Cea dintâi acţiune revendicativă a avut loc în Valea Jiului, în cursul lunii august 1929. Conflictul a fost declanşat cu prilejul încheierii contractului colectiv de muncă. Minerii solicitau să fie înscrise în contractul de muncă şi alte drepturi referitoare la durata zilei de muncă de 8 ore, o mai bună aprovizionare cu alimente ş.a. Patronatul – Societatea Minieră Petroşani – a refuzat să accepte aceste revendicări. Guvernul nu a intervenit pentru medierea conflictelor, astfel că la 5 august 1929 muncitorii de la Lupeni au intrat în grevă, ocupând uzina electrică, fapt deosebit de grav, deoarece de uzină depindea întreaga activitate minieră.

În ziua următoare, autorităţile au folosit armata pentru evacuarea uzinei. S-a ajuns la tensiuni între muncitori şi jandarmi, apoi după un incident, s-a tras asupra greviştilor care răspundeau cu violenţă. Incidentul s-a soldat cu 22 de morţi şi mai multe zeci de răniţi din rândul minerilor. Conflictul a fost larg mediatizat de presă,

21

şi dezbătut în Camerele Legislative. Concluzia ce se desprindea incrimina guvernul pentru evenimentele dramatice de la Lupeni.

Naţional-ţărăniştii, care au adus critici vehemente în perioada cât a fost în opoziţiei la adresa liberalilor pentru măsurile represive adoptate în 1918, acum erau încriminaţi pentru aceleaşi fapte.

Efectele crizei economice, tot mai greu de suportat de populaţie, au generat noi mişcări sociale care s-au amplificat la începutul anului 1930 şi au cuprins toate categoriile defavorizate (invalizi, orfani, văduve de război, şomeri, funcţionari public, cadre didactice).

În asemenea împrejurări, guvernarea naţional-ţărănistă dezamăgea tot mai mult pe cei ce-şi puseseră speranţe că vor avea parte de un regim democratic şi de o situaţie materială mai bună după înlăturarea naţional-liberalilor de la putere.

Anul 1929 şi prima jumătate a anului 1930 au adus o schimbare evidentă a mentalului colectiv al românilor. Deteriorarea gravă a situaţiei României era considerată ca fiind cauzată de incapacitatea guvernanţilor de a soluţiona problemele cu care se confrunta societatea românească. Chiar şi în rândurile fruntaşilor Partidului Naţional-Ţărănesc, dintre care s-a remarcat C. Stere, s-au exprimat nemulţumiri pentru activitatea ineficientă a guvernului. De altfel, la 4 aprilie 1930, C. Stere şi-a prezentat demisia din partid.

În aceeaşi perioadă (1928-1931) au avut loc importante evenimente în viaţa politică a României în care guvernarea naţional-ţărănistă a fost direct implicată: criza dinastică şi restauraţia.

Criza dinastică a devenit o problemă actuală după moartea unuia dintre regenţi, Gh. Buzdugan, care a survenit la 7 octombrie 1929. Manevrele abile folosite de Iuliu Maniu s-au concretizat în alegerea lui Constantin Sărăţeanu ca membru în Regenţă, în locul rămas liber. Orientarea spre un regent lipsit de valoare şi de capacităţile necesare continuării activităţii (era foarte în vîrstă) a surprins chiar pe unii lideri ai partidului (Gr. Iunian, I. Mihalache). Ei şi-au manifestat dezacordul cu numirea propusă, însă Iuliu Maniu a reuşit să îşi ducă la îndeplinire planul. După cum rezultă din mărturii ulterioare, Iuliu Maniu avea în vedere ca în perspectivă să se poată baza pe contribuţia lui Sărăţeanu în vederea revenirii lui Carol.

Modul de completare a Regenţei va duce la compromiterea acestei instituţii deoarece se putea observa cu claritate că nu mai putea exercita rolul de arbitru al vieţii politice, deasupra partidelor politice, deoarece în fapt devenise un instrument al naţional-ţărăniştilor aflaţi la putere.

Compromiterea Regenţei a fost accentuată şi de comportamentul principelui Nicolae, care nu avea calităţi de om politic şi dorea să scape de demnitatea de regent pentru a se putea căsători cu Ioana Săveanu (care după ce a divorţat a luat numele de Ioana Dolete).

22

Restauraţia monarhică s-a înfăptuit în condiţiile accentuării nemulţumirilor care au cuprins largi categorii sociale, neîncrederii în capacitatea de guvernare a naţional-ţărăniştilor şi a crizei Regenţei, care nu mai inspira încrederea multor lideri ai partidelor politice.

La sfârşitul anului 1929 şi la începutul celui următor s-a dezvoltat un puternic curent carlist care a cuprins oameni politici şi o parte a opiniei publice.

Un rol important l-a avut primul ministru, Iuliu Maniu care-şi declara devotamentul faţă de regele minor Mihai, căruia îi jurase credinţă, respectul faţă de Regenţă, dar în acelaşi timp trimitea scrisori principelui Carol îndemnându-l să se întoarcă în ţară. El îi punea condiţii principelui: să respecte Constituţia, să refacă căsătoria cu principesa Elena şi să rupă definitiv relaţiile cu Elena Lupescu. Nu a primit însă nici un răspuns clar.

Carol a urmărit cu atenţie evoluţia vieţii politice din România şi a căutat să profite de situaţia creată pentru a reveni în ţară şi a-l înlătura pe regele minor Mihai I.

A acţionat cu rapiditate venind inopinat în ţară, factorii politici au fost astfel puşi în faţa faptului împlinit. După unele peripeţii, în seara zilei de 6 iunie 1930, principele Carol sosea în Capitală, aflându-se în faţa unei situaţii deosebite ce urma să se clarifice prin atitudinea pe care trebuia să o adopte guvernul. În mod normal, Guvernul prezidat de Iuliu Maniu era obligat să-şi onoreze jurământul de credinţă faţă de regele Mihai I şi faţă de Regenţă, şi avea îndatorirea să respecte legile ţării, inclusiv legea din 4 ianuarie 1926 prin care principele Carol fusese exclus de la succesiunea tronului României.

În aceeaşi noapte (6 spre 7 iunie), Carol l-a invitat pe Iuliu Maniu la palat. După unele ezitări, primul-ministru a acceptat invitaţia şi astfel reîntoarcerea principelui Carol a fost oficializată.

În timpul întrevederii, au avut loc discuţii în care s-au evidenţiat opinii deosebite. Iuliu Maniu a încercat să-l convingă pe Carol să accepte să devină regent în locul unuia dintre regenţii existenţi (în speţă C. Sărăţeanu), apoi să fie anulată legea din 4 ianuarie 1926. În acest fel, tronul i-ar reveni fiului mai mare al lui Ferdinand, adică lui Carol. Principele s-a limitat s-ă precizeze că avea în vedere şi o altă soluţie.

Concluziile desprinse de Carol în urma discuţiilor menţionate au întărit convingerea că guvernul nu era decis să ia măsuri energice împotriva sa. Prin urmare, a hotărât să invite al Cotroceni cât mai mulţi oameni politici susţinători ai revenirii lui la tronul României. Aceştia au depus mărturie de credinţă faţă de cel ce avea să devină regele României.

Relevant este faptul că au fost invitaţi la Cotroceni chiar şi fruntaşi ai Partidului Naţional Ţărănesc (Grigore Iunian, Ion Mihalache). Prin primirea acestora, Carol voia să demonstreze că mai sunt şi alţi lideri importanţi în partid şi

23

că Iuliu Maniu nu era totul pentru Partidul Naţional Ţărănesc. Era unul dintre procedeele pe care în anii următori le va folosi intens pentru a dezbina şi slăbi rolul partidelor politice.

Printre invitaţii la Cotroceni s-a aflat şi Gheorghe Brătianu, membru în Comitetul Executiv al Partidului Naţional-Liberal. Principele Carol a reuşit să-l atragă pe Gh. Brătianu printre susţinătorii restauraţiei şi să-l determine pe Vintilă Brătianu să-l excludă din partid pe fiul marelui om politic, I.I.C. Brătianu. A fost o lovitură pentru naţional-liberalii, duşmani consecvenţi ai principelui. Ultimele încercări ale primului ministru de a-l convinge pe principe să accepte să facă parte din Regenţă s-au încheiat cu un nou eşec, fapt ce l-a determinat pe Iuliu Maniu să demisioneze .

La 7 iunie s-a format guvernul Gh. Gh. Mironescu, cu misiunea limitată de a realiza actul restauraţiei. Parlamentul, întrunit la 8 iunie 1930, a decis anularea Actului de la 4 ianuarie 1926 şi repunerea în drepturile de moştenitor al tronului a lui Carol, care devenea astfel rege el României. Printr-o altă lege, fostul rege Mihai I, devenea moştenitor al tronului, primind titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. Astfel se încheia perioada Regenţei şi a crizei dinastice, cu instalarea unui Rege care va acţiona în perspectivă pentru diminuarea rolului partidelor politice şi în final pentru trecerea la un regim de autoritate monarhică.

Primii ani ai guvernării naţional-ţărăniste au fost marcaţi de confruntări puternice în interiorul majorităţii partidelor politice, determinate de opiniile deosebite – uneori contradictorii – faţă de problemele economice, sociale, generate de criza economică.

După urcarea pe tron a Regelui Carol al II-lea, guvernul Gh. Gh. Mironescu şi-a depus mandatul pentru ca noul Rege, conform prerogativelor constituţionale să investească pe miniştrii noului guvern..

Deocamdată, Carol al II-lea a respectat cutumele şi practica politică anterioară; el l-a investit pe Iuliu Maniu, în ziua de 9 iunie, pentru a constitui guvernul, ţinând cont de faptul că naţional-ţărăniştii deţineau majoritatea în Parlament. Iniţial, preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc a refuzat să primească această misiune. Carol a încercat formarea unui guvern de uniune naţională, condus de generalul Constantin Prezan, însă n-a obţinut aprobarea liderilor politici pentru formarea unui astfel de guvern .

Regele s-a văzut nevoit să apeleze din nou la Iuliu Maniu, care de data aceasta a acceptat, şi în ziua de 13 iunie va depune jurământul. Era de fapt o continuare a guvernării naţional-ţărăniste din noiembrie 1928. Totuşi, în această guvernare regele Carol al II-lea a obţinut numirea unor apropiaţi în importante funcţii publice şi a reuşit să-şi apropie armata. În acest scop, pentru a marca preţuirea pe care o acorda armatei şi comandanţilor ei, Regele a sugerat instituirea demnităţii de

24

mareşal al României, printr-o lege adoptată în iunie 1930. Au fost înălţaţi la această demnitate generalii Alexandru Averescu şi Constantin Prezan.

Iuliu Maniu a rămas în fruntea guvernului până în ziua de 8 octombrie 1930, când şi-a depus demisia după ce a constatat că Regele nu era dispus să accepte condiţiile la care primul-ministru ţinea în mod deosebit – încoronarea lui Carol ca rege al tuturor românilor, împreună cu Majestatea Sa Elena. Un astfel de eveniment ar fi însemnat recunoaşterea principesei Elena ca regină şi îndepărtarea Elenei Lupescu. Aceasta tocmai se înapoiase în ţară, cu toate restricţiile impuse de guvern, şi începuse să pună bazele camarilei regale care va reuşi treptat să se interpună între Rege şi partidele politice şi să-l influenţeze pe suveran pentru a lua unele decizii conforme cu interese de grup, decizii care contraveneau normelor regimului parlamentar-constituţional.

Mandatul pentru formarea noului guvern a fost încredinţat lui Gh. Mironescu în aceeaşi zi a demisiei lui Iuliu Maniu. Peste două zile, la 10 octombrie s-a constituit guvernul în care vor intra, la sugestia Regelui, Mihail Manoilescu, Emil Haţieganu, Grigore Iunian, bine cunoscuţi pentru atitudinile lor procarliste.

Efectele crizei economice au determinat guvernul Gh. Mironescu să ia unele măsuri, între care desfiinţarea unor subsecretariate de stat, limitarea drepturilor unui funcţionar de a primi un singur salariu chiar dacă ocupa mai multe funcţii, reducerea personalului legaţiilor României din diverse ţări. În general, măsurile adoptate au fost suportate de populaţie pe seama căreia se încerca limitarea efectelor crizei economice. Astfel, ţărănimea s-a confruntat cu mari dificultăţi datorate faptului că nu-şi putea valorifica produsele decât cu preţuri foarte mici, pentru a-şi procura sumele necesare achitării datoriilor, impozitelor, taxelor ce le reveneau şi care erau tot mai mari.

Începând cu 1 ianuarie 1931 guvernul a introdus măsuri pentru diminuarea salariilor şi reducerea mai multor drepturi materiale ce reveneau salariaţilor. Toate se încadrau în „curba de sacrificiu” pe care România trebuia să o aplice pentru diminuarea deficitului bugetar.

În februarie 1931, guvernul a contractat un nou împrumut extern în valoare de 1,3 milioane franci francezi cu o dobândă ridicată, de 10,23%. Împrumutul a fost acordat şi prin contribuţia unei societăţi suedeze, care a obţinut concesiunea construcţiei unor şosele. Concesiunea a întâmpinat critici vehemente din partea opoziţiei dar în final, societatea suedeză a fost acceptată şi a contribuit la modernizarea unor drumuri importante ale României.

Ca urmare a unor incidente generate de extrema dreaptă, guvernul a trecut la măsuri pentru descurajarea unor asemenea acţiuni.

La 10 octombrie 1930, funcţia de ministru de interne a fost încredinţată lui I. Mihalache, înlocuindu-l pe Al. Vaida Voievod, un simpatizant al forţelor extremei drepte.

25

În ziua de 2 ianuarie 1931, Consiliul de Miniştri a adoptat, pe baza raportului înaintat de I. Mihalache, o decizie prin care Ministerul de Interne era autorizat să dizolve organizaţiile, asociaţiile ce desfăşurau activităţi cu caracter subversiv. Era vizată Legiunea Arhanghelul Mihail (Garda de Fier).

Camarila regală a profitat de accentuarea conflictelor sociale şi a intensificat campania împotriva partidelor politice. Socotind că sosise momentul instaurării unui guvern personal peste capul partidelor politice, regele s-a hotărât să încerce un asemenea experiment. Ca atare a fost înscenată o criză de guvern – Mihail Manoilescu fiind cel ce a demisionat, după care a urmat la 4 aprilie 1931, demisia guvernului Gh. Gh. Mironescu.

Se încheia astfel o guvernare naţional-ţărănistă care în perioada noiembrie 1928 – aprilie 1931 a reuşit să împlinească puţine obiective dintre cele propuse şi a generat mari dezamăgiri printre cei care le-au acordat votul lor în toamna anului 1928.

26

România în anii 1932-1938

Guvernarea Nicolae IorgaDecizia de scoatere de la guvernare a Partidului Naţional Ţărănesc a fost

apreciată ca înţeleaptă şi necesară; populaţia a perceput această măsură ca o uşurare, în speranţa că un alt guvern va îmbunătăţi situaţia economică generală. Dezamăgirea faţă de ţărănişti, după doi ani şi jumătate de guvernare, era foarte mare.

Regele a considerat că ieşirea ţării dintr-o situaţie de criză nu putea fi realizată decât printr-un efort comun al clasei politice, de către un guvern de uniune naţională. În acest scop Regele a apelat la Nicolae Titulescu, cerându-i să realizeze un guvern cu personalităţi din toate partidele importante. După două săptămâni, Titulescu – un mare diplomat, dar fără abilităţi de politician - şi-a depus mandatul, nereuşind să-si îndeplinească misiunea. S-au încercat diverse soluţii dar de fiecare dată au apărut neînţelegeri care au împiedicat împlinirea unui asemenea obiectiv.

În cele din urmă, Carol al II-lea l-a chemat pe N. Iorga încredinţându-i, la 18 aprilie 1931, mandatul de a prezida un guvern a cărui componenţă a fost stabilită de rege. Miniştrii nu reprezentau partidele politice, erau expresia voinţei Regelui.

În cursul lunii aprilie 1931 N. Iorga a încercat să obţină sprijinul partidelor politice pentru a guverna cu parlamentul ales în 1928.

La început se părea că va reuşi, dar majoritatea parlamentară nu a fost dispusă să acorde sprijinul solicitat. Prin urmare, N. Iorga a obţinut decretul prin care Corpurile Legiuitoare au fost dizolvate, noile alegeri fiind fixate pentru începutul lunii iunie 1931. Guvernul se afla într-o situaţie dificilă deoarece urma să se confrunte în alegerile parlamentare cu partidele care aveau legături stabile cu corpul electoral. Pentru a obţine victoria, din iniţiativa lui N. Iorga, guvernul a încheiat carteluri electorale cu mai multe organizaţii profesionale şi unele organizaţii politice, care au format Uniunea Naţională. Cea mai importantă acţiune a fost un acord realizat cu Partidul Naţional Liberal, care prevedea înscrierea liberalilor pe listele Uniunii Naţionale pentru care urma să primească 80 de locuri în Adunarea Deputaţilor. I. Gh. Duca a optat pentru această colaborare în intenţia de a intra în graţiile regelui după mai mulţi ani de raporturi ostile.

Campania electorală desfăşurată de guvern s-a bazat pe critica vehementă la adresa partidelor politice, vinovate de toate nemulţumirile ce s-au manifestat în anii anteriori. Guvernul promitea să îndrepte situaţia existentă. Manifestele electorale ale guvernului aveau imprimate chipul Regelui, pentru convingerea alegătorilor că acesta era susţinătorul guvernului.

27

Deşi Partidul Naţional Ţărănesc a fost a doua forţă politică după Uniunea Naţională, obţinând 14,99% din voturi, a pierdut 1,7 milioane de voturi faţă de cele obţinute în 1928.

Perioada guvernării N. Iorga a coincis cu punctul maxim al crizei economice. Acum s-a prăbuşit Banca Marmorosch Blank (octombrie 1931), care îl avea ca acţionar principal pe Aristide Blank, cel care îl finanţase pe Carol în perioada exilului.

Pentru a face faţă cheltuielilor bugetare, îndeosebi plăţii cuponului datoriei externe, guvernul a luat mai multe măsuri, dintre care amintim: controlul asupra exportului, aplicarea de noi taxe care afectau nivelul de trai al unor largi categorii de populaţie. Scăderea producţiei în condiţiile crizei, la care s-a adăugat şi hotărârea guvernului de a achita la termen cuponul datoriei externe, au afectat bugetul, astfel că funcţionarii, inclusiv profesorii, învăţătorii, primeau salarii cu o întârziere de 3 până la 6 luni.

În lumea satelor se putea constata o tensiune deosebită, ţăranii nemaifiind capabili să-şi achite impozitele şi datoriile. Din iniţiativa ministrului finanţelor, C. Argetoianu, guvernul a propus proiectul de lege pentru conversiunea datoriilor agricole, adoptat în 14 aprilie 1932. Legea prevedea ca ţăranii cu proprietăţi mici, sub 10 ha, să beneficieze de reducerea datoriilor cu 50%, restul se convertea într-o creanţă amortizată în 30 de ani, cu o dobândă mică, de 4%. Într-o proporţie mai mică, au fost reduse şi datoriile celor care deţineau proprietăţi de peste 10 ha. A fost cea mai importantă lege adoptată de guvernul N. Iorga, de ale cărei prevederi s-au bucurat milioane de ţărani.

În cadrul guvernului s-au manifestat neînţelegeri între Nicolae Iorga şi C Argetoianu, pe care presa le-a comentat pe larg.

O problemă deosebită pentru guvern a fost creată de regele Carol al II-lea prin solicitarea unor sume importante de la buget, fie pentru aniversarea zilei restauraţiei, 8 iunie – devenită zi naţională alături de 10 mai – fie pentru satisfacerea unor interese ale membrilor familiei regale. Au fost cheltuite sume importante pentru renta oferită Principesei Elena, fondurile necesare pentru organizarea cu mult fast a căsătoriei principesei Ileana, o rentă pentru principele Nicolae – obligat să părăsească ţara – şi toate aceste cheltuieli pe seama statului, în timp ce salariile, pensiile, nu puteau fi achitate.

Activitatea guvernului a fost deseori ţinta unor critici vehemente din partea tuturor partidelor, a comunităţilor profesionale, a opiniei publice. Impresia generală era că acţiunile guvernului erau improvizate, confuze, fără finalitate şi că acesta execută, fără nici o opoziţie, orice dorinţă exprimată de Rege, inclusiv atunci ea nu era în interes general.

Un impact deosebit de negativ asupra imaginii guvernului l-a avut raportul publicat la 26 mai 1932 de către expertul străin pe lângă Banca Naţională şi

28

Ministerul de Finanţe, Charles Rist. Raportul constituia un adevărat rechizitoriu la adresa politicii economice şi financiare a guvernului şi totodată propunea măsuri pentru redresarea financiară, dintre care reducerea salariilor, creşterea impozitelor, anularea legii conversiunii datoriilor agricole, astfel încât să se poată obţine sumele necesare achitării datoriilor externe.

Regele Carol al II-lea a cerut guvernului ca într-un timp scurt (8 zile) să găsească soluţii pentru plata salariilor funcţionarilor publici şi militarilor. N. Iorga a constatat că termenul de 8 zile ce i se acorda pentru soluţionarea problemelor era insuficient şi şi-a depus demisia, fără a-l consulta pe C. Argetoianu, motivând că un guvern „… care nu se reazimă pe un puternic partid” nu putea să soluţioneze gravele deficienţe datorate greutăţilor bugetare.

A doua guvernare naţional-ţărănistă (iunie 1932-noiembrie 1933) Încercarea regelui Carol al II-lea de a avea un guvern de uniune naţională, ce se dovedise neviabilă, nu l-a descurajat însă pe acesta. Va încerca din nou prin încredinţarea formării unui nou guvern lui N. Titulescu la 3 iunie 1932. Cele două partide importante din România, PNL și PNȚ, au refuzat să participe la un asemenea guvern de uniune naţională. Prin urmare, la 5 iunie 1932, N.Titulescu a fost nevoit să-şi depună mandatul. În aceeaşi zi, regele a acordat mandatul lui Al. Vaida Voievod pentru formarea unui guvern care să organizeze alegeri parlamentare şi să rezolve problemele curente ale statului. În ziua următoare, la 6 iunie, guvernul condus de Al. Vaida Voievod a depus jurământul. Evenimentele s-au precipitat deoarece regele dorea ca serbările restauraţiei să fie organizate de noul guvern.

Parlamentul a fost dizolvat prin decretul regal din 12 iunie 1932. Noile alegeri au fost stabilite pentru iulie 1932. În timp de aproximativ un an, alegătorii au fost convocaţi la a doua campanie electorală – urmare a unei instabilităţi deosebite ce s-a manifestat pregnant în perioada crizei economice. Partidul Naţional-Ţărănesc a încheiat carteluri electorale cu Partidul German, Partidul Naţional Ucrainean, celelalte partide preferând să participe pe liste separate.

Naţional-ţărăniştii au desfăşurat campania electorală fiind divizaţi. Iuliu Maniu lupta împotriva camarilei regale şi mai ales a Elenei Lupescu. O altă grupare, în frunte cu Al. Vaida Voievod, preocupată de păstrarea prestigiului instituţiei monarhice, promitea îmbunătăţirea situaţiei materiale a cetăţenilor.

În general, alegerile s-au desfăşurat fără incidente deosebite, deoarece primul-ministru a cerut autorităţilor locale să nu intervină în campania electorală. Partidul Naţional-Ţărănesc a obţinut 40,30% din voturi, deci s-a situat la limita pragului ce i-a permis obţinerea primei de guvernare, conform legii electorale în vigoare. De menţionat că fără cartelurile electorale pe care le-a încheiat nu putea ajunge la 40% din voturile exprimate. Partidul Naţional Liberal condus de I. Gh.

29

Duca, prin rezultatele obţinute, (13,63%) s-a dovedit a fi cel mai important partid din opoziţie, cu toate că se produsese sciziunea din 1930.

Regele Carol al II-lea i-a cerut lui Iuliu Maniu să constituie noul guvern dar acesta a refuzat oferta, recomandându-l pe Al. Vaida Voievod .

Noul guvern condus de Al. Vaida Voievod a avut, în mare, aceeaşi structură ca în timpul alegerilor, cu excepţia funcţiei de ministru de interne care anterior fusese îndeplinită de primul-ministru, acum revenind lui I. Mihalache.

Situaţia financiară a ţării se înrăutăţea tot mai mult, ajungându-se în situaţia ca nici armata să nu poată fi hrănită şi dotată corespunzător. În acelaşi timp, experţii financiari ai Societăţii Naţiunilor propuneau măsuri severe – mărirea impozitelor, micşorarea salariilor – pentru a se procura sumele necesare achitării datoriilor externe.

În timpul acestei guvernări Vaida Voievod, naţional-ţărăniştii au elaborat o nouă lege a conversiunii datoriilor agricole, deoarece legea adoptată în perioada guvernării N. Iorga fusese anulată de Curtea de Casaţie.

Un alt conflict a izbucnit tot în luna octombrie între Nicolae Titulescu – ministru al României la Londra – şi preşedintele Consiliului de Miniştri, Al. Vaida Voievod. Titulescu i-a reproşat lui Al. Vaida Voievod că a avut o iniţiativă nepotrivită de a negocia cu sovieticii oferindu-le acestora prilejul de a readuce în discuţie problema Basarabiei. Al. Vaida Voievod şi-a prezentat demisia guvernului la 17 octombrie 1932.

Regele Carol al II-lea a primit demisia şi a încredinţat mandatul formării unui nou guvern lui Iuliu Maniu, care, de această dată l-a acceptat, primind asigurarea că i se va lăsa mână liberă în toate problemele administraţiei, în numirea funcţionarilor publici. Se remarcă numirea lui N. Titulescu în funcţia de ministru de externe, funcţie ce o va deţine până în august 1936. Între Iuliu Maniu şi Rege a dominat un sentiment de neîncredere, ce se va transforma într-un conflict deschis în momentul în care Maniu a încercat să înlăture din funcţii importante unii oameni ai Regelui şi Camarilei.

Deoarece funcţionarii care ar fi trebuit schimbaţi erau ai Ministerului de Interne, Ioan Mihalache, deţinătorul acestui portofoliu, a demisionat. Cu el s-a solidarizat şi Preşedintele Consiliului de Miniştri, Iuliu Maniu care şi-a depus mandatul la 12 ianuarie 1933. La 14 ianuarie 1932 Al. Vaida Voievod a fost numit şef al unui guvern care avea aceeaşi componenţă anterioară, cu excepţia funcţiei de Ministru al Internelor atribuită lui G.G. Mironescu.

Guvernul Al. Vaida Voievod a fost expresia voinţei regelui Carol al II-lea care urmărea să diminueze importanţa lui Iuliu Maniu în cadrul partidului. A fost o acţiune abilă a regelui, în cele din urmă reuşită, de a dezbina conducerea Partidul Naţional-Ţărănesc.

30

În timpul guvernării Al. Vaida Voievod s-a putut observa amestecul camarilei în viaţa politică fie în avansarea unor ofiţeri, fie în adoptarea unor măsuri de către guvern, în folosul unor componenţi ai camarilei.

La 28 ianuarie 1933, Ion Lugojanu, în numele guvernului, a semnat „Planul de la Geneva” prin care se angaja să ia toate măsurile pentru „echilibrarea bugetului” şi efectuarea unei reforme financiare care să cuprindă şi un plan de reglementare a plăţii datoriei externe restante. Urma să fie numiţi trei experţi străini care să urmărească activităţile importante ale domeniului financiar – unul pentru probleme de trezorerie şi buget, altul pentru chestiunile de contabilitate, iar cel de-al treilea pentru activităţile financiare.

„Planul de la Geneva” a generat discuţii contradictorii surprinse de presă, discuţii car s-au desfăşurat în mod deosebit în Parlament.

Reprezentanţii partidelor din opoziţie au criticat vehement proiectul de lege pentru aprobarea acestui plan şi au votat împotrivă. O atitudine ostilă a avut şi opinia publică, astfel, guvernul a tergiversat depunerea instrumentelor de ratificare la Secretariatul Societăţii Naţiunilor. Mai târziu, în mai 1934, guvernul liberal a renunţat la „Planul de la Geneva”.

Experienţa de guvernare din perioada 1928-1931, confruntarea cu realităţile din perioada crizei economice, i-a determinat pe naţional-ţărănişti să considere necesară apărarea economiei naţionale. Astfel, guvernul a trecut la adoptarea unor măsuri care n-au fost primite cu simpatie de capitalişti străini. Spre exemplu în martie 1933 a fost adoptată legea protecţionismului vamal, în aprilie legea pentru încurajarea industriei naţionale. O comparaţie între politica economică promovată de naţional-ţărănişti în perioada guvernării de anii 1928-1931 şi cea din această perioadă evidenţiază concluzia că aceştia ajunseseră în fapt să-şi abandoneze propria lor doctrină „cu porţile deschise” trecând la promovarea unei politici protecţioniste, apropiată de cea promovată anterior, dar în alte condiţii, cea „prin noi înşine”.

Guvernul a suspendat plata cuponului datoriei externe şi a promovat totodată o politică de reducere a cheltuielilor prin reducerea posturilor şi subvenţiilor acordate diferitelor instituţii, unele fiind chiar suspendate, precum Teatrele Naţionale Cernăuţi, Chişinău şi Craiova, Şcoli Normale şi altele.

Cea mai gravă problemă a fost aceea a conflictelor sociale, în prim plan situându-se mişcările declanşate de petrolişti şi ceferişti, cărora Partidul Comunist din România le-a acordat o atenţie deosebită. Motivul principal al izbucnirii confruntărilor dintre muncitori şi autorităţi l-a constituit cea de-a treia curbă de sacrificiu din ianuarie 1933, prin care se preconiza o nouă serie de măsuri de austeritate printre care şi reducerea salariilor cu 10-12%. O acţiune puternică de protest a fost declanşată la 30 ianuarie la rafinăria „Astra Română” din Ploieşti. Cu petroliştii de la această rafinărie s-au solidarizat cei de la alte rafinării din Valea

31

Prahovei şi o bună parte a populaţiei ploieştene. Ca urmare a solidarizării acestor forţe, autorităţile au fost nevoite să elibereze pe cei arestaţi în timpul reprimării petroliştilor.

Prin amploarea şi dramatismul lor s-au remarcat luptele ceferiştilor de la Atelierele CFR „Griviţa” din Bucureşti. Comitetul de grevă al muncitorilor de la „Griviţa” a elaborat un memoriu de revendicări prin care se solicita anularea măsurilor preconizate prin curba de sacrificiu, reprimirea la lucru a celor concediaţi, ş.a.m.d. Memoriul a fost prezentat la 28 ianuarie ministrului comunicaţiilor care a promis că le va satisface revendicările. În aşteptarea rezultatelor, muncitorii chemaţi de comitetul de grevă au ocupat atelierele „Griviţa”.

Confruntat cu o asemenea situaţie, guvernul a depus în Parlament un proiect de lege prin care solicita să fie introdusă starea de asediu şi a cenzurii pe timp de 6 luni.

În discuţiile ce s-au desfăşurat în Parlament în jurul proiectului de lege menţionat au fost exprimate opinii diverse din partea formaţiunilor politice prezente în Camerele Legislative. Supus la vot, proiectul de lege a fost adoptat cu o largă majoritate. Pe baza acestei legi s-au efectuat numeroase arestări în întreaga ţară, unde izbucniseră greve ale ceferiştilor la Cluj, Iaşi, Galaţi, Timişoara, ş.a. A fost interzisă activitatea comitetelor de grevă. Greviştii de la Atelierele „Griviţa” din Bucureşti s-au baricadat în interiorul întreprinderii cu ei solidarizându-se o bună parte a populaţiei capitalei îndeosebi rudele greviştilor.

Intervenţia organelor de ordine s-a soldat cu 3 morţi şi 40 răniţi din rândurile greviştilor.

În aprilie 1933 a fost adoptată o nouă lege a conversiunii datoriilor agricole care prevedea amânarea plăţii datoriilor agricole ale ţăranilor către cămătari şi bănci pe timp de 5 ani – măsură ce se impunea deoarece resursele multor cetăţeni nu le permiteau să-şi plătească impozitele.

Afacerea Skoda a fost una dintre cele mai controversate afaceri din perioada interbelică. În ziua de 10 martie 1933, s-a făcut o descindere la sediul firmei Skoda din Bucureşti ca urmare a unui anunţ privind unele nereguli săvârşite, prilej care a oferit descoperirea unor documente cu caracter secret privind înarmarea României, documente compromiţătoare pentru firma respectivă. Reprezentantul acestei firme, Bruno Seletzki nefiind în momentul descinderii la sediu, l-a informat pe ministrul justiţiei M. Popovici, determinându-l să oprească ancheta. Comisarul regal a sigilat clădirea firmei Skoda, după ce a luat o mică parte din materialele existent. Bruno Seletzki a rupt sigiliile existente şi a distrus documentele compromiţătoare, cazul a fost mediatizat de presă şi dezbătut de la tribuna parlamentară, Dr. N. Lupu dezvoltând o amplă interpelare ce s-a transformat într-o aspră critică la adresa guvernului. Au fost scoase în evidenţă mai multe aspecte negative ale contractului

32

încheiat de România cu firma cehoslovacă Skoda pentru importul de tehnică militară. Contractul fusese încheiat la 17 martie 1930 în timpul guvernării Iuliu Maniu; în această afacere fusese implicat nepotul primului ministru, Romulus Boilă, ceea ce a constituit un prilej speculat de camarila regală pentru a-l implica pe Iuliu Maniu în această afacere şi a-l compromite.

În acelaşi timp s-a amplificat conflictul dintre Iuliu Maniu şi Al. Vaida Voievod. S-a ajuns la o situaţie nemaiîntâlnită în viaţa politică din România: opiniile şefului partidului să fie cenzurate de guvernul care era al aceluiaşi partid. Spre exemplu, ziarul în care declaraţia lui Iuliu Maniu în care explica motivele pentru care a părăsit guvernul a fost confiscat. Toate criticile la adresa camarilei, publicate în presă au fost cenzurate. Ca urmare a accentuării acestui conflict, Iuliu Maniu s-a retras de la conducerea partidului, care a fost atribuită lui Al. Vaida Voievod la 6 mai 1933 prin hotărârea Comitetului Central Executiv.

Lipsa de unitate de Partidul Naţional-Ţărănesc s-a manifestat prin unele acţiuni controversate faţă de forţe politice ale extremei dreapta. În timp ce Armand Călinescu, subsecretar la Ministerul de Interne, solicita măsuri energice împotriva mişcării legionare, Al. Vaida Voievod manifesta o reală simpatie faţă de Garda de Fier pe care a încurajat-o în atitudinea ei anticomunistă. Astfel, propunerile făcute de Armand Călinescu pentru interzicerea activităţii respectivei organizaţii nu s-au putut finaliza.

Un alt moment care a pus în evidenţă amploarea conflictului din interiorul Partidul Naţional-Ţărănesc s-a petrecut în septembrie 1933 când un nepot al lui Iuliu Maniu, Zaharia Boilă, a tipărit şi difuzat într-un număr impresionant de exemplare un manifest intitulat „A bătut ceasul” . În acest manifest, se aduceau critici dure la adresa camarilei și a guvernului. Astfel apărea o situaţie greu de înţeles : criticile erau adresate unui partid din care făceau parte atât Zaharia Boilă cât şi cei care îl susţineau în acest demers.

Conflictul dintre cele două grupări, cea „vaidistă” şi cea „manistă” devenea tot mai acut. Se vor adăuga şi nemulţumirile ţărăniştilor faţă de politica ineficientă a guvernului Al. Vaida Voievod .

Gruparea manistă şi cea ţărănistă, deşi manifestau importante deosebiri privind programul partidului, au ajuns, la începutul lunii noiembrie 1933 la un acord de colaborare în vederea boicotării activităţii guvernului pentru a-l determina pe Al. Vaida Voievod să demisioneze şi pentru a-l propulsa în fruntea partidului pe I. Mihalache.

În asemenea condiţii, guvern Al. Vaida Voievod nu avea şanse de supravieţuire. Regele va căuta o soluţie de înlocuire şi va ajunge în cele din urmă să-şi îndrepte atenţia spre Partidul Naţional Liberal, opţiunea lui spre un guvern condus de I. Gh. Duca era deja evidentă încă din septembrie 1933.

33

În ziua de 9 noiembrie Al. Vaida Voievod şi-a prezentat demisia pe care regele Carol al II-lea a acceptat-o. Se încheia astfel guvernarea naţional-ţărănească din perioada 1932-1933. Demisa nu a constituit o surpriză pentru forţele politice din România. Opinia publică dezamăgită de neîmplinirea promisiunilor făcute de naţional-ţărănişti în perioada cât au fost în opoziţie nu manifesta interes pentru susţinerea guvernului Al. Vaida Voievod .

Iuliu Maniu semnala pe bună dreptate, faptul că după restauraţie, într-o perioadă scurtă de 3 ani şi câteva luni, s-au perindat la conducerea ţării 9 guverne, desele schimbări fiind provocate de forţele din jurul palatului, adică de camarilă.

Guvernarea liberală (1933-1937)

34

Guvernul naţional-liberal, condus de I.G. Duca a fost instalat la 14 noiembrie 1933. Pe 18 noiembrie 1933 s-a publicat decretul de dizolvare a Parlamentului şi de convocare a Corpului Electoral pentru a alege Adunarea Deputaţilor şi Senatul, în cursul lunii decembrie 1933. Campania electorală a fost marcată de schimbările care au avut loc în viaţa unor partide importante. Astfel, Partidul Naţional Ţărănesc avea acum un nou preşedinte: Ion Mihalache. În cadrul partidului se conturau două atitudini diferite faţă de regele Carol al II-lea şi de Camarilă. Iuliu Maniu continua să critice comportamentul regelui şi al sfătuitorilor săi, grupaţi în jurul Elenei Lupescu, în timp ce Ion Mihalache căuta să câştige bunăvoinţa Regelui pentru a i se încredinţa guvernarea.

O situaţie deosebită a avut Garda de Fier care a depus liste de candidaţi în 68 de judeţe din totalul de 71 ale României. În timpul campaniei electorale au avut loc câteva confruntări violente puse pe seama activiştilor legionari, care au fost folosite ca pretext pentru interzicerea activităţii Mişcării Legionare. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 9 decembrie 1933 a fost adoptat Jurnalul Consiliului de Miniştri pentru dizolvarea Gărzii de Fier după care guvernul a trecut la interzicerea presei legionare, arestarea unor fruntaşi legionari. Decizia guvernului I.G. Duca a fost criticată de toate partidele din opoziţie. Legionarii n-au mai avut timpul necesar să redenumească partidul şi să depună aceleaşi liste. Ei au considerat nedreaptă măsura respectivă şi au promis că se vor răzbuna. Printr-o circulară din 10 decembrie 1933, Corneliu Zelea Codreanu îi solicita pe legionari să voteze în Transilvania pentru Iuliu Maniu, în Vechiul Regat şi celelalte regiuni cu Gh. Brătianu şi Al. Averescu.

Rezultatele alegerilor au fost în favoarea Partidului Naţional Liberal, care a obţinut aproape 51% din voturile exprimate, respectiv 300 de mandate în Adunarea Deputaţilor. La 29 decembrie 1933, I.G. Duca s-a deplasat la Sinaia, pentru a-i prezenta Regelui rezultatele oficiale ale alegerilor şi pentru discutarea altor probleme de guvernare. După audienţă, primul ministru a fost asasinat pe peronul gării Sinaia de un grup de legionari.

Asasinatul a determinat controverse în legătură cu măsurile insuficiente ale asigurării securităţii primului ministru şi cu atitudinea Regelui Carol al II-lea, percepută ca rezervată sau chiar indiferentă faţă de un astfel de eveniment tragic şi periculos. Consecinţele pentru evoluţia vieţii politice din România s-au impus atenţiei generale. Concluzia multor observatori ai scenei politice româneşti a fost că, la 29 decembrie 1933, Carol al II-lea a scăpat de unul dintre cei mai puternici susţinători ai regimului întemeiat pe Constituţia din 1923 şi lider de seamă al Partidului Naţional Liberal. În ziua următoare, el a numit în funcţia de preşedinte interimar al Consiliului de Miniştri, pe dr. Constantin Angelescu.

35

Prin decret regal a fost introdusă starea de asediu în mai multe localităţi din ţară şi aproape 200 de persoane, lideri legionari, au fost arestate. O dispută s-a creat în legătură cu decizia Regelui de a-l numi pe primul ministru. În mod obişnuit, Regele numea în funcţia de prim ministru pe preşedintele partidului care dispunea de cele mai multe mandate în Parlament. Delegaţia Permanentă a naţional-liberalilor alesese, deja, în funcţia de Preşedinte pe Dinu Brătianu, o personalitate fără ambiţii pe măsura familiei din care provenea, el fiind fratele lui Ionel şi Vintilă Brătianu. Alegându-l pe el într-un moment de cumpănă pentru partid, liberalii sperau să menţină unitatea partidului care avea misiunea de a duce la bun sfârşit sarcinile guvernării. Contrar aşteptărilor, Regele a încredinţat funcţia de Preşedinte al Consiliului lui Gh. Tătărescu (secretarul general al PNL).

Guvernul Gh. Tătărescu s-a constituit la 3 ianuarie 1934. Componenţa guvernului era aceeaşi, cu excepţia lui Victor Slăvescu care îl înlocuia pe C.I.C. Brătianu în fruntea Ministerului de Finanţe. Disputele în partid s-au estompat şi chiar dacă actul guvernării nu a urmat linia partidului, guvernul şi-a trecut cu succes prin Parlament majoritatea legilor. Guvernarea Tătărăscu s-a dovedit eficientă, coerentă şi mai ales pragmatică.

Planul monarhului era să scoată cât mai mult activitatea guvernamentală de sub controlul unui partid. În condiţiile păstrării de către Gheorghe Tătărescu a unor relaţii bune cu conducerea Partidului Naţional Liberal, regele, evident nemulţumit, a căutat o formulă de guvern de „uniune naţională” care să fie condus de mareşalul Al. Averescu. Bătrânul mareşal a acceptat să facă jocul politic al Regelui, la începutul lunii februarie 1934, dar punea câteva condiţii: nu accepta schimbarea Constituţiei în sensul dorit de rege decât pe cale parlamentară. După prelungite pertractări nu s-a putut ajunge la o înţelegere în vederea instaurării unui regim autoritar, datorită mai multor factori între care şi cei externi – îndeosebi îngrijorării guvernului de la Paris care nu dorea o asemenea schimbare de regim Pe plan economic guvernul s-a remarcat prin revenirea la vechea doctrină „prin noi înşine”.

36

Au fost modificate legile adoptate de naţional-ţărănişti pe baza doctrinei „porţilor deschise”. Au fost adoptate legi, decrete legi pentru încurajarea creării de industrii moderne, eficiente. Unele măsuri au vizat dezvoltarea agriculturii, fiind încurajată cultivarea de plante tehnice, achiziţionarea de maşini, utilaje moderne. Guvernul a reuşit să renegocieze cu creditorii străini astfel încât, prin eşalonarea plăţii datoriei externe, a fost asigurată o suportabilitate pentru buget.

În vara anului 1934 a fost dezbătută şi aprobată în Parlament legea pentru utilizarea personalului românesc în întreprinderi, conform căreia, cel puţin 80% din personalul firmelor trebuia să fie format din cetăţeni români; în consiliile de administraţie, cel puţin 50% urmau să fie desemnaţi dintre români. Au mai existat preocupări, începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru menţinerea unor proporţii în favoarea cetăţenilor români în întreprinderi.

În aprilie 1934 a fost adoptată legea pentru lichidarea datoriilor agricole şi urbane care a avut un impact pozitiv din punct de vedere financiar şi moral asupra unor largi categorii sociale. Datoriile tuturor debitorilor agricoli se reduceau cu 50%, iar plata se făcea eşalonat pe parcursul a 15 ani.

În ultimul an al guvernării, martie 1937, a fost adoptată o lege pentru încurajarea agriculturii, prin care se admitea cumpărarea de pământ până la limita de 50 ha. Astfel, era înlocuită legea ţărănistă din 1929 care stabilea limita la 25 ha.

O preocupare importantă a guvernului Tătărescu a vizat administraţia de stat. A fost depus în martie 1934 proiectul de lege pentru modificarea unor articole din legea administrativă elaborată de ţărănişti în 1929, prin care s-a urmărit simplificarea aparatului administrativ. În aprilie 1935, guvernul a depus proiectul de lege privind organizarea administrativă a ţării prin care se menţinea organizarea din 1925 şi se adăugau unele modificări cu scopul înlăturării politicului din administraţie.

Noua lege a fost promulgată la 27 martie 1937, după doi ani de dezbateri şi a fost aplicată doar parţial, deoarece noul regim al monarhiei autoritare va introduce alte principii de organizare a statului român. Noul Cod penal care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937 şi purta numele regelui Carol al II-lea, preciza cazurile de uneltire împotriva ordinii sociale, fiind vizate in primul rând activităţile forţelor extremiste.

Politica internă promovată de Tătărescu a vizat în principal creşterea rolului puterii executive în detrimentul celei legislative. Pe această linie se înscrie proiectul de lege privind simplificarea serviciilor publice şi pentru luarea de măsuri financiare urgente, proiect care a fost votat de majoritatea parlamentară, devenind lege la 9 iunie 1934. Pe baza acestei legi guvernul a folosit metoda depunerii în bloc a decretelor lege adoptate în timpul vacanţelor parlamentare, astfel, prin diminuarea rolului legislativului, s-a creat în opinia publică sentimentul că Parlamentul putea fi desfiinţat deoarece se transforma într-un instrument de

37

ratificare a hotărârilor guvernului. Compromiterea unei instituţii fundamentale a regimului democratic pregătea terenul pentru trecerea la un regim autoritar în perspectiva imediată.

Introducerea cenzurii şi acordarea dreptului Guvernului de a introduce starea de asediu au constituit fapte care au îngrijorat şi mai mult forţele democratice, determinând protestul vehement al acestora .

Se poate spune că în aceşti ani, aproape în totalitate, clasa politică s-a caracterizat printr-un oportunism notoriu. Astfel, în rândurile Partidului Naţional Liberal, Tătărescu, exponent al „tinerilor liberali”, împărtăşea ideea modificării Constituţiei în sensul dorit de rege, în timp ce „bătrânii liberali” au protestat. La fel şi în Partidul Naţional-Ţărănesc, opiniile erau împărţite. Iuliu Maniu a rămas pe poziţii consecvent anticamarilă , pe când Ion Mihalache era dispus să accepte unele compromisuri pentru a câştiga încrederea regelui în vederea accederii la guvernare.

O remaniere notabilă a guvernului a avut loc la 29 august 1936, când s-a procedat la înlăturarea lui Nicolae Titulescu din fruntea Ministerului de Externe. Astfel, Regele scăpa de colaborarea cu un om dificil, adversar cunoscut al camarilei, şi al unui eventual regim autoritar.

După o perioadă de retragere din spaţiul public, explicabilă prin reacţia generală faţă de asasinarea primului ministru, Garda de Fier revine în prim planul vieţii politice. În cadrul procesului intentat celor presupuşi vinovaţi de asasinat, majoritatea martorilor solicitaţi au considerat actul dizolvării Gărzii de Fier ca ilegal.

Atitudinea regelui Carol al II-lea şi a guvernului Gh. Tătărescu au evoluat diferit în timp, faţă de Garda de Fier : astfel, din 1934 se remarcă o atitudine de tolerare faţă de Mişcării Legionară din partea oficialităţilor. Spre exemplu, la 29 aprilie 1934 a avut loc o manifestaţie studenţească în faţa Palatului regal în care s-a putut observa o simpatie manifestată de regele Carol al II-lea faţă de Mişcare pe care încerca să şi-o apropie.

În zilele de 2-4 aprilie 1936 s-a desfăşurat la Târgu Mureş Congresul Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini din România – de fapt un congres legionar. De această dată participanţii au avut un sprijin direct din partea oficialităţilor. Congresul de la Târgu Mureş a marcat o cotitură radicală în relaţiile dintre regele Carol al II-lea şi Garda de Fier. În perspectivă, încercările regelui de a folosi Mişcarea Legionară în scopurile urmărite se vor dovedi iluzorii. Încă de la Târgu Mureş s-a putut constata ostilitatea Mişcării Legionare pentru o eventuală colaborare cu regele Carol al II-lea. Începutul anului 1937 a fost marcat de extinderea influenţei Mişcării Legionare cu prilejul funeraliilor lui Ion. I. Moţa şi Vasile Marin – doi fruntaşi legionari care au murit în timpul luptelor din războiul civil din Spania.

38

După cum rezultă din Memoriile lui Zaharia Boilă, la sfârşitul lui februarie 1937 a avut loc o întâlnire secretă intre regele Carol al II-lea şi Corneliu Zelea Codreanu care s-a soldat cu un refuz categoric al conducătorului Mişcării Legionare de a-i oferi regelui conducerea. Din acest moment s-a produs ruptura definitivă a relaţiilor dintre regele Carol al II-lea şi Corneliu Zelea Codreanu.

În timp ce relaţiile dintre rege şi legionari deveneau tot mai tensionate, se intensificau contactele dintre Iuliu Maniu şi Corneliu Zelea Codreanu, fără ca între cei doi lideri să se stabilească relaţii de alianţă. Teama de represiune din partea regelui Carol al II-lea l-a determinat pe Corneliu Zelea Codreanu să-i ceară sprijin lui Iuliu Maniu. În acelaşi timp, liderul Mişcării Legionare a căutat să se apropie şi de Gheorghe Brătianu în vederea unei acţiuni comune împotriva camarilei regelui Carol al II-lea.

Alegerile din 1937Guvernarea naţional-liberală, începută în noiembrie 1933, împlinea

mandatul constituţional complet în toamna anului 1937. În aceste condiţii erau necesare alegeri generale pentru constituirea unui nou Parlament. În funcţie de rezultatele alegerilor, Regele putea menţine acelaşi Cabinet sau era obligat să numească altul, care să se bazeze pe o nouă majoritate parlamentară.

Conform practicii anterioare, cele mai mari şanse de a prelua succesiunea le avea Partidul Naţional Ţărănesc, care era cel mai puternic partid din opoziţie. De altfel, în mai multe ocazii Regele îi promisese lui Ion Mihalache că va aduce acest partid la guvernare, la momentul oportun. Carol însă se temea de influenţa pe care Iuliu Maniu o avea încă în partid (deşi nu era preşedinte) şi tergiversa învestirea unui prim ministru care i-ar fi adus pe naţional-ţărănişti la guvernare.

În perspectiva alegerilor, în interiorul Partidului Naţional Ţărănesc au avut loc discuţii pentru clarificarea poziţiei lui Iuliu Maniu şi alegerea şefului partidului, întrucât Mihalache demisionase. O revenire a lui Iuliu Maniu în fruntea partidului (aşa cum dorea Mihalache, ca să desăvîrşească „unitatea de comandă şi desăvîrşita unitate de execuţie”), excludea, însă, posibilitatea ca Regele să-i încredinţeze mandatul de a forma guvernul. În cele din urmă, Ion Mihalache a revenit asupra deciziei de a demisiona. Congresul General al Partidului, întrunit la 4 aprilie 1937 l-a reales în funcţia de preşedinte tot pe Mihalache. Pentru a nu împiedica chemarea naţional-ţărăniştilor la guvernare, Iuliu Maniu a plecat în străinătate, unde a rămas trei luni, încetând practic activitatea politică.

39

În noiembrie 1937, când se împlineau cei patru ani de guvernare naţional-liberală, Regele a început consultările pentru formarea unui nou guvern. Preşedintele PNL, C.I.C. Brătianu a considerat că partidul său trebuia să se retragă în opoziţie. Ion Mihalache a declarat că naţional-ţărăniştii sunt pregătiţi pentru a-şi asuma răspunderea guvernării. În aceste condiţii, la 12 noiembrie, Regele i-a încredinţat mandatul de constituire a noului guvern lui Ion Mihalache, dar cu obligaţia de a îndeplini anumite condiţii: să colaboreze cu Vaida Voievod (care părăsise Partidul Naţional-Ţărănesc în 1935), să accepte numirea unor miniştri de către Rege ș.a. În aceeaşi zi, Biroul PNȚ a analizat și a respins condiţiile impuse de Rege. Peste două zile (14 noiembrie), Mihalache a depus mandatul încredinţat. Astfel, eforturile lui Mihalache de a-i aduce pe naţional-ţărănişti la putere au eşuat, în consecinţă el a părăsit conducerea partidului, în noiembrie 1937. Preşedinţia a fost preluată de Iuliu Maniu a cărui poziţie în partid s-a consolidat.

După demisia lui Mihalache, Carol al II-lea l-a învestit tot pe Tătărescu (care iniţial îşi dăduse demisia) cu misiunea de a forma un nou guvern. Era pentru prima dată cînd un prim ministru în funcţie era reinvestit. În guvern au fost introduşi doi oameni de bază ai camarilei regale, Richard Franasovici Interne (cu Gabriel Marinescu subsecretar de stat) și Victor Antonescu, la Externe. Noul guvern nu avea sprijinul complet al PNL, care considera că era nevoie de o perioadă de opoziţie pentru a se consolida. Dinu Brătianu era convins că în acest fel se va schimba şi garnitura liderilor liberali care serviseră într-un „cabinet personal” al Regelui.

Din programul de guvernare prezentat de Tătărescu, rezulta că acest guvern nu avea un caracter temporar. În concepţia Regelui, guvernul, care se sprijinea pe mai multe forţe politice, era un guvern cu o bază lărgită şi urma să fie învestit pentru un ciclu electoral complet. Primul obiectiv era organizarea alegerilor generale, stabilite a se desfăşura în cursul lunii decembrie 1937.

Tătărescu a încheiat cartel electoral cu Frontul Românesc (Vaida Voievod) şi Partidul German, fapt ce i-a nemulţumit pe unii fruntaşi liberali. Pe listele PNL au fost trecuţi şi 50 de membri ai Frontului Românesc.

Preluarea şefiei PNȚ de către Iuliu Maniu a marcat schimbarea tacticii. Obiectivul principal a a devenit împiedicarea lui Carol al II-lea de a instaura un regim autoritar. În acest scop, Iuliu Maniu considera necesară înfrângerea guvernului Tătărescu în alegeri pentru că el se dovedise în 1934-1937 un instrument docil în mâinile Regelui.

40

Pentru a reuşi, Iuliu Maniu a acţionat pentru coalizarea forţelor politice ale opoziţiei, de la extrema stângă până la extrema dreaptă. Pe 25 noiembrie, Iuliu Maniu, Corneliu Zelea Codreanu şi Gheorghe Brătianu au semnat un Pact de neagresiune, prin care cele trei organizaţii se angajau să apere libertatea şi corectitudinea alegerilor. Apoi a aderat şi Constantin Argetoianu – şeful Partidului Agrar. După propria mărturisire, Iuliu Maniu urmărea ca prin această alianţă să poată folosi Garda de Fier pentru înfrângerea guvernului în alegeri.

Alianţele electorale încheiate de PNL, pe de o parte, şi de PNȚ, pe de altă parte, au creat o derută în rândul electoratului. Nedumeriri au apărut chiar şi în interiorul PNȚ. Printre cei ce şi-au exprimat nemulţumirile s-au numărat N. Costăchescu, dr. N. Lupu, Mihail Ralea, Petre Andrei, Mihail Ghelmegeanu, Grigore Gafencu ş.a.

În timpul campaniei electorale, Corneliu Zelea Codreanu a afirmat că este contra marilor democraţii ale Occidentului, împotriva Micii Înţelegeri, a Alianţei Balcanice şi împotriva orientării actuale a politicii externe a României. El afirma că o politică de apropiere faţă de Germania era benefică şi că el ar putea ca, în 48 de ore după biruinţa Mişcării Legionare, să facă o alianţă cu Roma şi Berlinul.

Tătărescu a încercat să împiedice activitatea adversarilor naţional-ţărănişti. În decembrie 1937, el a rostit o alocuţiune la radio (era pentru prima dată când se folosea radioul în campania electorală), fără a i se acorda lui Iuliu Maniu dreptul la replică. Camarila regală a desfăşurat şi ea o amplă acţiune pentru discreditarea lui Iuliu Maniu şi Corneliu Zelea Codreanu.

Alegerile parlamentare din decembrie 1937 n-au fost marcate de incidente sângeroase aşa cum se anticipa. Nota caracteristică ce a marcat campania electorală a fost dominată de multă confuziune şi de neîncredere în capacitatea partidelor de a conduce ţara. Activitatea desfăşurată de Camarilă pentru compromiterea partidelor politice a început să-şi pună amprenta asupra unor segmente importante ale electoratului şi opiniei publice, aşa încât rezultatul alegerilor a fost el surprinzător: guvernul, a reuşit să obţină 35,92% din voturile exprimate, aşa încât, fapt fără precedent, n-a putut beneficia de prima electorală, deoarece nu atinsese un procent de minimum 40% din voturile exprimate. Dintre factorii care au contribuit la acest insucces, se impun atenţiei următorii : uzura liberalilor după patru ani de guvernare, contradicţiile din PNL, atitudinea moderată a ministrului de Interne, Franasovici care nu a mobilizat suficient aparatul de stat, riposta puternică a opoziţiei care a reuşit să se concentreze în lupta împotriva coaliţiei de la guvernare.

41

Naţional-ţărăniştii s-au situat pe al doilea loc cu 20,4% din voturi şi nu puteau solicita formarea guvernului deoarece nu aveau majoritatea. Astfel Iuliu Maniu reuşea să limiteze procentul obţinut de guvern în alegeri, dar nu reuşea să obţină victoria naţional-ţărăniştilor, de unde concluzia că şeful partidului a înregistrat un semieşec prin tactica adoptată.

Pe de altă parte, Mişcarea Legionară, care a beneficiat de Pactul de neagresiune şi de girul politic şi moral al lui Iuliu Maniu, a reuşit un veritabil succes electoral, obţinând aproape o jumătate de milion de voturi (cca 15%), ceea ce a situat-o pe locul trei, după naţional-liberali şi naţional-ţărănişti. Concluzia ce se putea desprinde din această evoluţie a opţiunilor electorale evidenţiază faptul că neîncrederea în partidele democratice şi dorinţa schimbării de regim începeau să fie împărtăşite de un segment tot mai important al populaţiei.

În general, se poate aprecia că o bună parte a electoratului român se orienta spre dreapta şi extrema dreaptă a eşicherului vieţii politice româneşti.

Principalul beneficiar al Pactului de neagresiune care a derutat electoratul a fost Regele Carol al II-lea. Au fost ultimele alegeri generale desfăşurate în cadrul regimului democratic constituţional şi singurele în care partidul de guvernămînt nu reuşeşte să obţină cel puţin 40%. În aceste condiţii, Tătărescu a demisionat. Rezultatul alegerilor i-a oferit Regelui o largă posibilitate de a manevra pentru a ajunge în perspectiva imediată la instalarea unui nou regim politic, cel al monarhiei autoritare. Fără a mai proceda la consultările politice obişnuite, Regele i-a încredinţat misiunea de a forma guvernul lui Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional Creştin, care a depus jurământul în ziua de 28 decembrie 1937.

42

Sistemul politic din România în perioada interbelică

Până la intrarea, deosebim mai multe perioade în privinţa tipului de regim politic:

1918-1938 – regimul democratic pluripartidist; 1938-1940 – regimul de autoritate monarhică; 14 septembrie 1940-21 ianuarie 1941 – România Stat Naţional Legionar, cu

un regim de dictatură legionară, fără parlament, bazat pe existenţa unui singur partid total;

22 ianuarie 1941-23 iunie 1941 (şi în continuare până la 23 august 1944) – regimul de dictatură militară, fără parlament şi fără partide politice.

Puterile statului au fost definite în constituţiile adoptate în martie 1923 şi, respectiv, în februarie 1938 şi explicitate în mai multe legi ordinare. Era acceptat şi funcţiona principiul separaţiei puterilor în stat (real, până în 1938, formal, după 1938 ). În prima perioadă, Parlamentul – care exercita puterea legislativă împreună cu Regele – era bicameral (Camera Deputaţilor şi Senat) şi reprezenta naţiunea. Alegerea deputaţilor se făcea prin vot secret, egal, direct, universal, obligatoriu, pe baza reprezentării minorităţilor. Bărbaţii aveau drept de vot de la 21 de ani. Pentru a fi ales în Parlament, un cetăţean trebuia să fie român, să aibă 25 de ani, domiciliul în ţară să aibă exerciţiul drepturilor civile şi politice. Senatul se compunea din senatori aleşi, de drept şi numiţi (după 1938). Senatorii aleşi erau votaţi de cetăţeni români de peste 40 de ani, de membri ai consiliilor judeţene, de membri ai consiliilor comunale şi urbane (câte unul de judeţ), de membri camerelor de Comerţ şi Industrie, de Muncă şi Agricultură (câte unul de fiecare domeniu şi circumscripţie), de fiecare Universitate – câte un senator ales de profesori. Membri de drept erau: moştenitorul Tronului (la vârsta majoratului – 18 ani, cu drept de vot de la 25 de ani), mitropoliţii, episcopii, capii cultelor recunoscute dacă reprezentau cel puţin 200.000 credincioşi, preşedintele Academiei Române, foştii preşedinţi ai Consiliului de miniştri (cu vechime de 4 ani), foştii miniştri (cu vechime de 6 ani), foştii preşedinţi ai Camerelor (opt sesiuni ordinare), foşti prim-preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

43

generali în rezervă şi în retragere (care au condus armata pe front trei luni), foşti şefi ai M.St.M. (patru ani în funcţie), foştii preşedinţi ai Adunărilor generale de la Chişinău,Cernăuţi, Alba Iulia. Interesul pentru compunerea acestei camere era mai mic din partea partidelor politice. Durata mandatului era de 4 ani. Prin legea electorală din martie 1926 se introduceau câteva elemente de noutate în privinţa centralizării rezultatelor şi repartiţiei mandatelor. Până atunci, aleşii erau candidaţii care întruneau cel mai mare număr de voturi într-un judeţ. Noua lege centraliza rezultatele votului la nivel naţional, se calcula procentul pe partide. Gruparea care obţinea 40% din voturi era grupare majoritară, pragul electoral era de 2%. Dacă o grupare avea sub 2% pe ţară, dar avea majoritatea absolută într-o circumscripţie, era admisă în Parlament.

Mandatele se repartizau astfel: 50% - gruparea majoritară, cealaltă parte de 50% se împărţea proporţional cu rezultatul obţinut, participând toate partidele, inclusiv gruparea majoritară. Proiectele de lege erau iniţiate de guvern, de Rege sau de parlamentari. După dezbateri, se proceda la votul general (prin ridicare şi şedere, prin viu grai, prin scrutin secret, cu bile).

Parlamentul avea drept de interpelare şi control asupra executivului şi îi putea trimite în judecată pe membrii guvernului. Parlamentarii aveau imunitate pentru opiniile politice sau votul exprimat.

Guvernul exercita puterea executivă în numele Regelui. Miniştrii întruniţi alcătuiau Consiliul de Miniştri, prezidat de Preşedintele Consiliului, adică persoana însărcinată cu formarea Cabinetului. De regulă, regele încredinţa mandatul unei personalităţi, aceasta întocmea lista Cabinetului pe care o prezenta suveranului (cu excepţia ministrului apărării, pe care îl numea Regele), apoi se emitea decretul de aprobare. Decretul de numire a preşedintelui de Consiliu se contrasemna de preşedintele în funcţie sau de noul preşedinte. Toţi miniştri depuneau un jurământ în faţa Regelui, faţă de Constituţie şi legile ţării. Numărul ministerelor era variabil; în plină criză numărul de ministere s-a dublat. Justiţia – a treia putere în stat – se executa de către organele proprii(art.40 din Constituţie). Hotărârile se pronunţau în virtutea legii şi se executau în numele Regelui. Exista o singură Curte de Casaţie şi Justiţie care judeca şi constituţionalitatea legilor. Judecătorii erau inamovibili. În 1924 (Legea pentru unificarea judecătorească) s-au organizat judecătorii urbane, rurale şi mixte, tribunale judeţene, 12 Curţi de Apel şi o Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie. Afacerile criminale, delictele de presă şi politice se judecau în prezenţa unei Curţi cu juraţi. România era monarhie constituţională, regele ocupa un loc central în sistemul politic. La art. 82 erau prevăzute prerogativele Regelui. Persoana regelui era inviolabilă, miniştrii erau răspunzători pentru toate actele emise de Rege, care nu

44

se aplicau decât dacă erau contrasemnate de miniştri. Principiul de bază al Constituţiei era: Regele domneşte, dar nu guvernează. În timp, acest principiu a fost adeseori ignorat sau eludat.

În primii ani după Marea Unire sistemul partidelor politice a cunoscut o evoluţie specifică:

descompunerea partidelor conservatoare şi apariţia unor partide noi; dominaţia autoritară a PNL, care a condus ţara un deceniu, nemijlocit sau

prin manevre politice; integrarea în viaţa politică românească a partidelor din provinciile unite cu

Ţara.; apariţia partidelor reprezentând minorităţile naţionale; crearea unor formaţiuni politice la extrema stângă şi, respectiv, la extrema

dreaptă a spectrului politic şi ideologic românesc. Pe etape, evoluţia acestui fenomen înregistrează:

maximă expansiune a numărului de partide (1918-1921); o tendinţă de regrupare, de fuziune cu o finalitate bipolară (1922- 1926, P.N.L. şi P.N.Ţ.); căutări ale identităţii de către unele grupuri şi grupări politice care provocau sciziuni, desprinderi din partidele mari(1927-1932);

crearea de poziţii şi grupări independente, dar care rămâneau în interiorul partidului respectiv (1934-1938);

criza sistemului partidelor politice finalizată prin desfiinţarea lor în februarie 1938. Aceste procese au cunoscut o dinamică specifică influenţată de:

unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu patria mamă; reforma electorală (care extindea baza electoratului către majoritatea

cetăţenilor bărbaţi, indiferent de avere); reforma agrară.

După Marea Unire şi-au continuat activitatea partidele înfiinţate înainte de primul război mondial, alături de care s-au impus cele din provinciile istorice integrate în statul român. Au apărut curente politice noi, tendinţe şi metode moderne în exercitarea exerciţiului politic pentru obţinerea simpatiei alegătorilor, o nouă viziune despre rolul electoratului în sistemul democratic. Au fost create, în contextul frământărilor politice de la sfârşitul războiului ca şi din anii următori, formaţiuni politice noi, corespunzătoare curentelor politice care s-au impus în societate, aproape toate identice cu cele existente pe plan european. Fiecare partid – nou sau vechi – a cunoscut o dinamică specifică. Unele partide, care nu s-au putut adapta la noile realităţi, au dispărut de pe eşichierul politic.

Competiţia pentru obţinerea victoriei în alegeri a fost întotdeauna foarte puternică. Între 1919-1937 s-au organizat zece alegeri: 1919, 1920, 1922, 1926, 1927,1928,1931,1932,1933,1937).

45

În primii ani după Marea Unire şi în anii crizei se constată o accentuată instabilitate guvernamentală. Prin introducerea votului universal au fost chemaţi la viaţa politică 4,7 milioane de cetăţeni(1937), faţă de 100.000 până în 1918. Pentru un deputat erau necesare 40.000 de voturi (apoi 50.000), faţă de 400 până în 1918. Partidul Conservator a trecut printr-o puternică criză încă de la începutul secolului al XX-lea. La sfârşitul Primului Război Mondial existau două partide conservatoare: Partidul Conservator şi Partidul Conservator Democrat. Preşedintele primului partid era Alexandru Marghiloman, iar organul central de presă era ziarul „Steagul”. La 1/14 decembrie 1918, acest partid şi-a schimbat denumirea în Partidul Conservator Progresist şi a anunţat un nou program, sperând că va izbuti să se menţină în prim planul vieţii politice. La alegerile parlamentare din martie 1922 Partidul Conservator Progresist nu a obţinut nici un mandat, fiind astfel scos din viaţa politică, deoarece reforma agrară i-a distrus baza economică-socială, iar prin reforma electorală (înlocuirea votului censitar cu votul universal) ponderea voturilor celor câteva mii de mari proprietari de pământ a devenit insuficientă. Formal, partidul a existat până la moartea lui Al. Marghiloman (mai 1925). Partidul Conservator-Democrat, creat în 1908 de Take Ionescu, a fuzionat cu gruparea lui Nicolae Filipescu şi a luat numele de Partidul Conservator Naţionalist (în octombrie 1916). În octombrie 1919 şi-a luat numele de Partidul Democrat şi a adoptat un program nou în care figurau printre altele aplicarea votului universal, descentralizarea administrativă, impozitul progresiv pe venit, înfăptuirea unei reforme agrare prin distribuirea pământului la ţărani cu plata dreaptă a celor expropriaţi, ziua de lucru de opt ore, protecţia muncii femeilor şi a copiilor, etc. La alegerile parlamentare din 1919 nu a participat (le-a boicotat, asemenea altor partide), dar la cele din mai 1920 a participat în cartel electoral cu Partidul Poporului şi a obţinut 18 mandate. Printr-o înţelegere din iunie 1920, în guvernul Alexandru Averescu au intrat şi 3 lideri ai Partidului Democrat. S-au remarcat în mod deosebit Take Ionescu (care a contribuit la întemeierea Micii Înţelegeri) şi Nicolae Titulescu (a conceput şi aplicat cu succes reforma financiară din 1921). Take Ionescu a căzut victima manevrelor urzite de marele său rival politic I.I.C Brătianu, care a exploatat dorinţa sa de a deveni premier. Astfel, la sugestia Regelui, sfătuit de Brătianu, el a demisionat din guvernul prezidat de Al. Averescu, provocând demisia întregului guvern. La 17 decembrie 1921, Take Ionescu a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Miniştri dar nu s-a putut menţine decât până la 17 ianuarie 1922, când Parlamentul – cu aceeaşi parlamentari, în majoritate averescani – a respins Programul şi echipa ministerială prezentate de Take Ionescu. Astfel şi-a încheiat activitatea ultimul guvern conservator din istoria României.

46

Peste câteva luni, Take Ionescu a încetat din viaţă, lăsând un partid într-un proces accelerat de destrămare.

După cum remarcau contemporanii, reforma agrară şi cea electorală au determinat dispariţia din viaţa politică a partidelor conservatoare astfel că, în perioada imediat următoare primului război mondial, sistemul rotativei guvernamentale – conservatori, liberali – care funcţionase aproximativ şase decenii, nu a mai continuat. Partidul Naţional Liberal a rămas exponentul oamenilor de afaceri legaţi de industrie şi bănci. Puterea lor economică s-a întărit în mod deosebit după primul război mondial. Prin liderii săi, partidul stăpânea Banca Naţională a României şi alte instituţii financiare şi avea puternice poziţii în majoritatea marilor întreprinderi industriale. Preşedintele partidului era I.I.C. Brătianu – un om politic şi de stat foarte valoros – dar partidul avea şi alţi fruntaşi remarcabili: Vintilă Brătianu, Alexandru Constantinescu, Gheorghe Mârzescu, Dr. Constantin Angelescu, I. Gh. Duca şi alţii. Ziarul central al partidului era „Viitorul”. Partidul avea o puternică bază economică şi a exercitat o influenţă covârşitoare asupra regelui Ferdinand. A reuşit să se adapteze cu uşurinţă realităţilor postbelice, neavând, până la sfârşitul anului 1926, un rival pe măsură. După octombrie 1926, Partidul Naţional-Liberal va avea un adversar puternic, prin crearea Partidului Naţional-Ţărănesc.

La 2 decembrie 1918 Partidul Naţional Liberal a lansat un Manifest- program prin care se pronunţa pentru aplicarea reformei agrare şi a celei electorale. Cetăţenii priveau însă cu neîncredere spre acest partid care se confrunta cu o acută criză de popularitate, după cum rezultă şi din faptul că la primele alegeri parlamentare bazate pe votul universal din 1919, naţional-liberalii n-au obţinut decât 103 mandate de deputat din cele 568 şi doar 16 în alegerile din mai-iunie 1920, din totalul de 369. Liderii Partidului Naţional-Liberal au reuşit în câţiva ani să-şi adapteze strategia, ideologia şi programul, trecând la reorganizarea partidului pentru a putea valorifica avantajele votului universal.

În noiembrie 1921, Partidul Naţional Liberal a publicat un nou Program în care se cerea: adoptarea unei noi Constituţii, unificare administrativă, dezvoltarea economică a ţării, aplicarea doctrinei „Prin noi înşine”, înlăturarea abuzurilor comise cu prilejul aplicării reformei agrare, dreptul ţăranilor de a folosi pădurile pentru lemne de foc şi construcţii uşoare, dezvoltarea învăţământului, lichidarea analfabetismului, egalitate în drepturi pentru toţi cetăţenii, fără deosebire de naţionalitate. Partidul a depus eforturi stăruitoare pentru a-şi extinde organizaţiile la nivelul întregii ţări. În acest scop, în ianuarie 1923 a fuzionat cu Partidul Ţărănesc Basarabean, condus de Ion Inculeţ şi cu Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, condus de Ion Nistor.

47

La 24 noiembrie 1927, Ion I.C. Brătianu a încetat din viaţă, lăsând în conducerea Partidului Naţional Liberal un vid de putere. Noul şef al partidului a fost ales Vintilă Brătianu care nu avea aceleaşi calităţi politice ca ale fratelui său. După numai un an, sub presiunea campaniei P.N.Ţ., Partidul Naţional Liberal se va retrage de la guvernare. Dintre partidele întemeiate înainte de război se impune atenţiei Partidul Naţionalist Democrat, care a fost constituit în aprilie 1910 de N. Iorga si A.C. Cuza. Partidul reprezenta interesele unei părţi a intelectualităţii cu convingeri naţionaliste precum şi ale unor categorii ale micii burghezii urbane şi rurale. În programul erau înscrise deziderate precum exproprierea tuturor moşiilor mai mari de 100 de hectare, impozit progresiv pe venit, etc. Din Comitetul Executiv al partidului făceau parte admiratori ai marelui savant Nicolae Iorga. Acesta, ca şef al partidului, a avut o contribuţie importantă la constituirea Blocului parlamentar din 1919 şi a exercitat o influenţă deosebită asupra guvernului prezidat de Alexandru Vaida Voievod, în calitate de preşedinte al Adunării Deputaţilor. Partidul Naţionalist Democrat a fost marcat de disputele dintre N. Iorga şi A.C. Cuza. N. Iorga urmărea să menţină partidul pe o linie democratică, naţională, în timp ce A. C. Cuza voia să îl angajeze explicit şi exclusiv pe panta naţionalismului. In aprilie 1920, Partidul Naţionalist Democrat s-a divizat, cei doi lideri conducând, fiecare, câte o grupare. Din martie 1923, gruparea condusă de A.C. Cuza a luat numele de Liga Apărării Naţional-Creştine, în timp ce adepţii savantului au păstrat vechiul nume al partidului.

Partidul Naţionalist-Democrat, condus de Iorga, a fuzionat în 1924 cu gruparea Constantin Argetoianu – care se desprinsese din Partidul Poporului – şi şi-a schimbat denumirea în Partidul Naţionalist al Poporului, condus de N. Iorga. În martie 1925 Partidul Naţionalist al Poporului a fuzionat cu Partidul Naţional-Român din Transilvania, N. Iorga devenind copreşedinte al acestuia. Divergenţele cu Iuliu Maniu, generate mai ales de proiectata fuziune cu Partidul Ţărănesc, l-au determinat pe N. Iorga să părăsească această alianţă. În septembrie 1926, Nicolae Iorga a reînfiinţat vechea sa formaţiune sub numele de Partidul Naţional. Partidul respectiv a rămas o organizaţie politică minoră, uneori nereuşind să depăşească pragul care să-i permită pătrunderea în Parlament. O organizaţie politică foarte populară în primii ani după Marea Unire, constituită spre sfârşitul primului război mondial, a fost Liga Poporului. Actul de naştere al acestei formaţiuni a fost semnat la 3-6 aprilie 1918, în plin război. A fost o organizaţie cu o structură socială eterogenă, care îşi propunea ca obiectiv stabilirea răspunderilor pentru abuzurile şi greşelile comise de conducerea ţării în timpul primul război mondial, precum şi pentru înfăptuirea reformei agrare şi a celei electorale. Popularitatea generalului Averescu, care era un remarcabil comandant militar, a avut un rol determinant în impunerea Ligii în viaţa politică a

48

ţării. De fapt, Liga Poporului reprezenta interesele unei părţi a oamenilor de afaceri şi a fruntaşilor satelor, fiind urmată de o bună parte a lumii satelor care îşi punea mari speranţe în persoana generalului Averescu.

În aprilie 1920 organizaţia şi-a schimbat denumirea în Partidul Poporului. În acelaşi timp, s-a realizat fuziunea cu o grupare a Partidului Naţional Roman condusă de Octavian Goga, Octavian Tăslăuanu, Petru Groza şi alţii. Dintre partidele nou înfiinţate un rol important l-a avut Partidul Ţărănesc care s-a constituit la 5/18 decembrie 1918 de către un grup de învăţători, preoţi şi ţărani în frunte cu Ion Mihalache. Noul partid îşi propunea să acţioneze pentru o reformă agrară cu un conţinut mai radical, pentru introducerea impozitului progresiv pe venit, pentru autonomia comunală, înlocuirea jandarmeriei, autonomia bisericii faţă de stat şi altele. Partidul Ţărănesc era urmat de o mare parte a ţărănimii, de un număr însemnat de intelectuali şi de cercuri de afaceri, ostile liberalilor. În consecinţă, Partidul Ţărănesc a dobândit într-un timp scurt o mare popularitate, îndeosebi în lumea satelor. Astfel, la alegerile din 1919 a obţinut 61 de mandate şi s-a situat pe locul al doilea în vechiul Regat şi pe locul al patrulea pe ţară. A făcut parte din guvernul Blocului Parlamentar, în cadrul căruia a desfăşurat o activitate remarcabilă. În anii 1921-1922 şi-a extins organizaţiile în mai multe zone ale ţării, iar în iulie 1921 a realizat fuziunea cu o grupare a Partidului Ţărănesc din Basarabia care îl avea în frunte pe Pantelimon Halippa. În octombrie 1921 s-a constituit organizaţia Partidul Ţărănesc din Transilvania, Maramureş şi Banat. Astfel, partidul îşi extindea activitatea la scara întregii ţări. La conducerea acestui partid s-a aflat Ion Mihalache ca preşedinte; alţi lideri valoroşi au fost: Constantin Stere, Virgil Madgearu, Nicolae Lupu, Grigore Iunian, Pantelimon Halippa şi alţii. Organul central de presă a fost publicaţia „Ţară Nouă” şi apoi „Aurora”. În toamna anului 1921 a fost adoptat Programul Partidului Ţărănesc, elaborat de principalul teoretician al partidului – Constantin Stere - , în care se reflecta sinteza doctrinei ţărăniste care accepta lupta de clasă. Partidul Ţărănesc a avut o influenţă politică importantă în rândul ţărănimii şi s-a remarcat printr-o intensă activitate în Parlament. După adoptarea legii agrare, Partidul Ţărănesc a susţinut necesitatea aplicării acesteia prin noi exproprieri. În cele din urmă, s-a limitat la demascarea abuzurilor înfăptuite cu prilejul aplicării reformei agrare.

La alegerile parlamentare din 1922, Partidul Ţărănesc a obţinut 40 de mandate şi s-a situat pe locul al doilea la nivel naţional, devenind principalul partid de opoziţie faţă de guvernul liberal. În acelaşi timp, Partidul Ţărănesc a adoptat o atitudine fermă împotriva Ligii Apărării Naţional Creştine şi a altor organizaţii care promovau o politică naţionalistă sau extremistă.

Liderii Partidului Ţărănesc au refuzat realizarea unui front unic al partidelor muncitoreşti de la oraşe şi sate propusă de Partidul Comunist din România în anii

49

1923-1924. În mod concret, ţărăniştii şi-au îndreptat privirile spre Partidul Naţional Roman şi în urma tratativelor care au avut loc între conducerile celor două partide s-a ajuns în iunie 1924 la un acord de fuziune pe baza a zece puncte. Totuşi nu s-a putut ajunge la o înţelegere până în 1926 când fruntaşii Partidului Ţărănesc s-au hotărât să accepte propunerea făcută de Partidul Naţional Român. Astfel, în toamna anului 1926 (10 octombrie) a luat fiinţă Partidul Naţional Ţărănesc, unul dintre partidele politice puternice din opoziţie care în perioada 1928-1933 va deveni partid de guvernământ (cu o întrerupere de un an).

După 1918 s-au integrat în contextul vieţii politice din România şi partidele politice din provinciile unite cu Regatul român.

Partidul Ţărănesc din Basarabia, înfiinţat in august 1918, condus de Pantelimon Halippa s-a divizat în trei grupări, dintre care una a fuzionat cu Liga Poporului în iulie 1921, alta cu Partidul Ţărănesc în ianuarie 1923, iar cea de-a treia condusă de Ion Inculeţ a fuzionat cu Partidul Naţional Liberal. Partidul Democrat al Unirii din Bucovina a fost întemeiat în 1919 sub preşedinţia lui Ion Nistor şi a avut o evoluţie apropiată de cea a Partidului Ţărănesc din Basarabia. Astfel, în aprilie 1920, o grupare condusă de Doru Popovici a intrat în Partidul Poporului, o altă grupare a aderat la Partidul Ţărănesc, iar în ianuarie 1923 o grupare condusă de Ion Nistor a fuzionat cu Partidul Naţional Liberal.

Partidul Naţional Roman, care s-a remarcat prin conducerea luptei românilor din Transilvania pentru apărarea fiinţei naţionale şi unirea cu Patria Mamă, şi-a păstrat o influenţă deosebită în provincia respectivă. În fruntea partidului se aflau Iuliu Maniu ca preşedinte şi Al. Vaida Voievod, Ştefan Cicio-Pop, Mihail Popovici, Vasile Goldiş, Ion Lupaş, Octavian Goga. Imediat după unire, acest partid şi-a însuşit ca document programatic Rezoluţia de la Alba Iulia. În alegerile parlamentare din 1919 Partidul Naţional a obţinut majoritatea absolută a voturilor din provincia respectivă şi a trimis în primul parlament al României Mari un număr de 169 de deputaţi. Pe această bază, Partidul Naţional a participat la activitatea guvernului Blocului parlamentar prezidat de Alexandru Vaida Voievod, unul din liderii acestui partid. Liderii Partidului Naţional au tratat problema fuziunii cu aproape toate partidele din vechiul Regat, reuşind, în noiembrie 1922, să fuzioneze cu Partidul Democrat, după care sediul central al partidului s-a mutat de la Cluj la Bucureşti, iar în comitetul executiv vor intra mai mulţi conservatori. Partidul Naţional Român a fost o importantă forţă a opoziţiei în perioada guvernării liberale din primul deceniu de după înfăptuirea Marii Uniri. Prin fuziunea Partidului Naţional cu Partidul Ţărănesc a luat fiinţă Partidul Naţional Ţărănesc (10 octombrie 1926) cu un program prin care se garantau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, reforma administrativă pe baza descentralizării şi autonomiei locale, dezvoltarea învăţământului, îndeosebi a celui agricol, organizarea

50

producţiei agricole, acordarea de credite pentru ţărani, încurajarea industriei bazată pe izvoarele de energie ale ţării, stabilizarea monetară, şi altele. Partidul Naţional Ţărănesc a cerut revizuirea doar pe cale administrativă a reformei agrare, pentru înlăturarea abuzurilor ce s-au comis cu ocazia aplicării ei şi au renunţat la ideea unei noi exproprieri. S-a pronunţat în acelaşi timp pentru libera circulaţie a pământului în vederea unei selecţionări naturale a cultivatorilor eficienţi. Partidul Naţional Ţărănesc îşi propunea să acorde un sprijin prioritar agriculturii, având în vedere faptul că România era şi trebuia să rămână o ţară agrară. Doctrina lui economică era definită prin sloganul politica porţilor deschise, o invitaţie pentru pătrunderea capitalului străin. Acest partid era susţinut de largi categorii sociale precum burghezia, ţărănimea, intelectualitate, muncitorimea, hotărâte să pună capăt dominaţiei politice a Partidului Naţional Liberal. Preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc era Iuliu Maniu, iar vicepreşedinţi erau Ion Mihalache, Dr. Nicolae Lupu, Al. Vaida Voievod, Pavel Brătăşanu. Funcţia de secretar general i-a revenit lui Virgil Madgearu. Organul central de presă a fost ziarul „Dreptatea”.

Chiar din primele luni de existenţă, Partidul Naţional Ţărănesc a fost nevoit să facă faţă unor puternice frământări interne, generate de modul în care s-a înfăptuit fuziunea. Astfel, în februarie 1927, o grupare condusă de Dr. Nicolae Lupu a părăsit partidul şi a pus bazele Partidului Ţărănesc care îşi propunea să continue linia vechiului Partid Ţărănesc. La scurt timp însă, acest partid s-a orientat spre colaborarea cu Partidul Naţional Liberal, Dr. Nicolae Lupu acceptând chiar să facă parte din guvernul Naţional Liberal în perioada 1927-1928.

După înfăptuirea României Mari minorităţile naţionale s-au bucurat de drepturi politice egale cu românii, fapt confirmat de Constituţia din 1923. Astfel ele au avut posibilitatea să-şi organizeze o viaţă politică şi culturală proprie, să participe la activitatea parlamentară şi chiar la cea guvernamentală.

Minoritatea maghiară, după semnarea tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) va începe să-şi organizeze activitatea politică. Unele organizaţii politice maghiare au participat la alegerile parlamentare din 1919, reuşind să obţină 8 mandate în primul Parlament al României întregite. La începutul anului 1921 s-a constituit Uniunea Maghiară şi după alte încercări de organizare s-a constituit Partidul Poporului Maghiar în august 1921 şi Partidul Naţional Maghiar în februarie 1922, iar în decembrie 1922 s-a constituit Partidul Maghiar din România în programul căruia figurau între altele autonomie naţională, autonomia cultelor, învăţământ în limba maghiară încredinţat bisericilor. Între organizaţiile politice ale minorităţii maghiare au existat şi perioade de colaborare cu partidele politice româneşti cu scopul de a intra în parlament şi de a promova interesele specifice acestor minorităţi.

51

Populaţia de origine germană din Transilvania a aprobat unirea provinciei cu Români. În noiembrie 1919 s-a constituit Partidul German şi Partidul Şvăbesc care au exprimat interesele Uniunii germanilor din România. Principala formă de participare la viaţa politică a Partidului German a constituit-o prezenţa la alegeri şi la viaţa parlamentară, el prezentându-se de regulă în cartel cu partidul de guvernământ şi reuşind să trimită deputaţi şi senatori în Parlament.

În 1909 s-a constituit Uniunea Evreilor Români care şi-a continuat activitatea şi după 1923 sub aceeaşi denumire, având ca preşedinte pe Dr. Wilhelm Filderman. Această organizaţie a cultivat tradiţiile culturale şi religioase ale evreilor. Un mare număr de evrei au preferat să activeze în cadrul partidelor româneşti pentru a-şi putea apăra mai bine interesele sociale şi politice.

Partidul Social Democrat din România şi-a schimbat denumirea, în noiembrie 1918, în Partidul Socialist şi a adoptat un nou program intitulat „Declaraţia de Principii” din care rezulta că era un partid de clasă şi se inspira din ideile socialismului ştiinţific. Odată cu Marea Unire, alături de Partidului Socialist din vechiul Regat, îşi desfăşura activitatea şi Partidul Social Democrat din Transilvania şi Banat, Partidul Social Democrat din Bucovina şi alte diverse organizaţii social democratice, socialiste şi comuniste din Basarabia. În primele zile după înfăptuirea Marii Uniri a început unificarea politică şi organizatorică a mişcării socialiste. Liderii socialişti au adoptat un program politic şi electoral unic în mai 1919 şi au creat Consiliul General în decembrie 1919 în care intrau reprezentanţi ai tuturor partidelor de orientare socialistă. În 1920 s-a adoptat chiar un statut al partidului socialist, accelerând, astfel, procesul de unificare organizatorică a mişcării socialiste din România. În principiu, simpatizanţii acestui partid erau dintre muncitori şi intelectuali. Programul electoral adoptat în mai 1919 cuprindea deziderate precum votul universal pentru toţi cetăţenii fără deosebire de religie, neam şi sex începând de la vârsta de 18 ani, suprimarea Senatului (acest eveniment s-a petrecut în 1946 când partidul comunist,în coaliţie cu alte partide, se afla la guvernare), deplina egalitate în drepturi politice a femeii cu bărbatul, respectarea libertăţilor individuale. Se pronunţa de asemenea pentru exproprierea totală a solului, lăsând-se micului proprietar numai cât putea munci el şi familia sa, etc. După o absenţă de două decenii, socialiştii au intrat în forul legislativ în 1919, iar în 1920 au reuşit să trimită 22 de deputaţi în Parlament. Mişcările muncitoreşti din primii ani postbelici au cunoscut o amploare deosebită, începând cu greva şi manifestaţiile muncitorilor tipografi din Bucureşti din decembrie 1918. Greva generală declanşată în octombrie 1920 a cuprins toate sectoarele vieţii economice şi a afectat principalele capacităţi de producţie ale ţării. A fost prima acţiune socială la care a participat muncitorimea de pe întreg cuprinsul ţării, însă intervenţia guvernului condus de generalul Averescu a determinat suspendarea ziarelor muncitoreşti, arestarea

52

conducătorilor partidului socialist şi a sindicatelor şi în final , înăbuşirea grevei. Crearea, în martie 1919, a Internaţionalei a III-a a exercitat o reală atracţie asupra socialiştilor din întreaga lume precum şi a celor români. Astfel în toamna anului 1920, o delegaţie a Partidului Socialist din România s-a deplasat în Rusia sovietică unde a discutat, la Harkov şi Moscova, problema afilierii la Internaţionala a III-a comunistă. O parte a delegaţilor socialişti români au formulat obiecţiuni în legătură cu aprecierile Cominternului privind caracterul unitar al statului roman, obligativitatea respectării stricte a directivelor primite de la Moscova. Între cele 21 de condiţii impuse de Internaţionala a III-a, se remarcă obligaţia acceptării impunerii conducerii partidului de către Comintern şi faptul că înfăptuirea României Mari s-ar fi datorat politicii imperialiste promovate de statul român. După întoarcerea delegaţiei în ţară, au avut loc ample dezbateri în cadrul Consiliului General al Partidului Socialist şi Sindicatelor în ultima parte a lunii ianuarie şi începutul lunii februarie 1921. Consiliile Partidului Socialist şi Sindicatelor din 30 ianuarie şi 3 februarie 1921 au aprobat cu majoritate de voturi moţiunea grupării de stânga care solicita convocarea congresului general şi afilierea partidului la Internaţională.

Gruparea de dreapta social-democrată s-a declarat în afara rândurilor Partidului Socialist şi mai târziu, s-a constituit în Federaţia Partidelor Socialiste din România, care în mai 1927, a format Partidul Social Democrat condus, printre alţii, de Ilie Moscovici, Constantin Titel Petrescu, Ion Fluieraş, Iosif Jumanca, Iacob Pistiner. Organul lor de presă a fost „Socialismul”.

Partidul Social-Democrat pornea de la ideea că democratizarea vieţii publice reprezenta condiţia de bază pentru desfăşurarea cu succes a luptei de clasă şi pentru educaţia politică a muncitorimii. După primul război mondial, în România ca şi în alte ţări europene s-au înfiinţat partide ale extremei stângi care promovau, ca metodă, lupta de clasă prin care să se ajungă la impunerea dictaturii proletariatului şi lichidarea sistemului democratic parlamentar-constituţional. În România, extrema stângă a fost reprezentată de partidul comunist. De menţionat că în aceiaşi ani (1918-1922) s-au înfiinţat partide comuniste în Germania, Finlanda, Polonia, Austria, Ungaria şi în alte ţări. În România, Partidul Comunist s-a creat prin transformarea Partidului Socialist în Partid Comunist, în cadrul congresului din mai 1921. După ample dezbateri, congresul a hotărât, la 11 mai, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist şi afilierea la Internaţionala a III-a. În felul acesta, pentru prima dată în România, un partid politic se prezenta ca o secţie a unei organizaţii internaţionale ale cărei hotărâri se obliga să le execute. În 1923 Federaţia Comunistă Balcanică a adoptat o rezoluţie care stabilea pentru Partidul Comunist din România sarcina de a lupta pentru despărţirea de stat a unor

53

provincii ale statului roman – fapt ce va determina o situaţie dificilă pentru Partidul Comunist din România, situându-l pe poziţii antinaţionale. În timpul tratativelor dintre reprezentanţii României şi ai Uniunii Sovietice, care au avut loc la Viena în martie-aprilie 1924, Partidul Comunist din România s-a plasat de partea delegaţiei sovietice care nu recunoştea legalitatea unirii Basarabiei cu România. În aceste împrejurări, Guvernul Ion. I. C. Brătianu a luat măsuri de împiedicare a activităţii comuniştilor.

La Viena, în vara anului 1924, a avut loc al treilea Congres al Partidului Comunist din România care l-a ales în funcţia de secretar general pe Elec Köblösi (până în 1944 în fruntea PCR vor fi numiţi numai cetăţeni aparţinând minorităţilor naţionale precum Köblösi, Boris Ştefanov, Ştefan Foriş sau străini precum Vitali Holostenko, Alexander Danieluc Ştefanski, deoarece românii nu erau suficient de „revoluţionari şi aveau înclinaţii naţionaliste”, după cum aprecia Moscova). După scoaterea în afara legii, Partidul Comunist din România a încercat să desfăşoare o activitate ilegală, căutând forme şi modalităţi de colaborare cu alte grupări. Astfel, în toamna anului 1925, a fost înfiinţat Blocul Muncitoresc Ţărănesc, organizaţie legală ce se afla sub influenţa partidului comunist. Cu prilejul alegerilor comunale din februarie 1926 s-a realizat un cartel electoral între Blocul Muncitoresc Ţărănesc, Partidul Socialist, Sindicatele Unitare, Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional şi Partidul Poporului. Ca urmare, în consiliile orăşeneşti şi comunale au fost aleşi 200 de comunişti, socialişti şi social-democraţi. Cominternul însă a criticat poziţia Partidului Comunist din România, apreciind participarea în alegerile comunale alături de partidele „burgheze” ca o mare greşeală.

O replică la extremismul de stânga a fost apariţia formaţiunilor extremiste de dreapta. În anii 1919-1920 s-au înfiinţat mai multe organizaţii cu ideologie de extremă dreapta, care mai tîrziu au dobândit o influenţă politică semnificativă. Extremismul de dreapta a fost promovat de Liga Apărării Naţional Creştine, înfiinţată de A.C. Cuza în 1923. Din programul acestei organizaţii se impun atenţiei apărarea monarhiei constituţionale, combaterea curentelor ce promovau lupta de clasă, eliminarea influenţei evreilor, creşterea rolului bisericii ortodoxe, etc. Treptat, L.A.N.C. a început să se declare împotriva democraţiei parlamentare şi a partidelor politice. Organul central de presă a fost „Apărarea naţională”, iar printre fruntaşi s-au impun atenţiei A. C. Cuza, Gh. A. Cuza, Ion Zelea Codreanu, Corneliu Zelea Codreanu şi alţii. În iunie 1927, Corneliu Zelea Codreanu a înfiinţat organizaţia Legiunea Arhanghelul Mihail ai cărui membri îşi ziceau legionari, purtau uniforme de culoare verde şi umblau înarmaţi. Şeful legiunii, Corneliu Zelea Codreanu, s-a autointitulat „Căpitanul” şi a devenit tot mai activ în viaţa politică a României.

54

În primul deceniu interbelic, s-a conturat un sistem pluripartidist care s-a caracterizat, pentru anii 1918-1922, prin dispariţia partidelor conservatoare, consolidarea poziţiilor Partidului Naţional Liberal şi înfiinţarea de noi partide, precum şi prin integrarea în cadrul statului român a partidelor din provinciile unite cu patria mamă. Constituirea Partidului Naţional-Ţărănesc în octombrie 1926 a avut un rol important pentru evoluţia vieţii politice româneşti, fiind cea mai puternică organizaţie din această perioadă. Se impune a fi menţionată şi apariţia şi activitatea partidelor aparţinând minorităţilor naţionale precum şi a celor de extremă stângă şi dreaptă.

În 10 ani din cei 20 interbelici PNL s-a aflat la guvernare, fiind cel mai bine organizat. Constituţia din 1923 a fost iniţiativa lui, legile adoptate au avut la bază conceptul „prin noi înşine”. Ion I.C. Brătianu s-a dovedit un valoros om politic şi de stat: el a promovat legile unificării administrative, a învăţământului, electorală, judecătorească, a cultelor etc.

În perioada interbelică au fost instalate 25 de guverne, din care doar două guverne şi-au dus până la capăt mandatul. Această mare instabilitate guvernamentală a afectat coerenţa actului de guvernare şi predictibilitatea măsurilor economice pe termen mediu şi lung.

55

Regimul carlist (1938-1940)

56

Guvernul Goga nu era format exclusiv din membri ai Partidului Naţional-Creştin. Unele ministere – interne, justiţie, externe – au fost încredinţate unor persoane care nu făceau parte din partidul respectiv (Armand Călinescu – ministru de interne, Istrate Micescu – ministru afacerilor străine, Eugen Savu – Finanţe, Ion Antonescu – ministru apărării, Ion Gigurtu – ministru Industriei şi Comerţului). Prin învestirea lui Octavian Goga la putere, Regele reuşea să satisfacă forţele politice de dreapta dar evita aducerea la guvernare a legionarilor. Atragerea lui Armand Călinescu în guvern, care a fost numit ministru la interne, a produs o ruptură în rândul Partidului Naţional-Ţărănesc, conflictul cu Iuliu Maniu fiind amplificat şi de faptul că preşedintele Consiliului de Miniştri era un adversar înverşunat al şefului naţional-ţărăniştilor.

Guvernul condus de O. Goga era lipsit de omogenitate, măcinat de contradicții. Unele neînţelegeri, îndeosebi privind ocuparea diferitelor funcţii în stat, s-au manifestat între membrii Partidului Naţional-Creştin ce proveneau din Partidul Naţional-Agrar condus de O. Goga şi cei ai LANC (cele două partide fuzionaseră, în 1935). Politica promovată de guvernul O. Goga, în perioada scurtă a existenţei sale, s-a remarcat prin iniţierea unor măsuri cu caracter antidemocratic şi naţionalist (la 3 decembrie 1937 au fost suprimate ziarele Adevărul, Lupta, Dimineaţa, s-au retras permisele de liberă circulaţie pe C.F.R. pentru ziariştii evrei etc.). Printr-un decret-lege din 22 ianuarie 1938 s-a stabilit revizuirea acordării cetăţeniei evreilor, decret care nu s-a putut aplica datorită perioadei scurte de guvernare. În general măsurile cu caracter antisemit n-au avut amploarea celor preconizate de Partidul Naţional-Creştin, fapt ce l-a nemulţumit pe A.C. Cuza, un consecvent militant antisemit, care s-a retras.

Nici în politica externă guvernul nu a putut schimba cursul tradiţional promovat de România după 1918. Apropierea de puterile Axei presupunea timp şi acţiuni constante pentru câştigarea încrederii autorităţilor de la Berlin sau Roma. Era evident că Guvernul condus de Octavian Goga nu se putea menţine fără o susţinere parlamentară solidă (deţinea doar 9,15% din voturile exprimate în alegerile generale din decembrie 1937). Din acest motiv, Regele a decis, la propunerea lui O. Goga, dizolvarea Parlamentului la 18 ianuarie 1938, înainte de a se întruni – un fapt semnificativ pentru a înţelege cât de arbitrare deveniseră acţiunile monarhului. Prin decret regal se anunţau noi alegeri generale, la începutul lunii martie 1938.

57

În perspectiva campaniei electorale, în principalele partide au loc clarificări: ţărăniştii exclud câteva personalități, printre care Armand Călinescu. PNL-Gheorghe Brătianu reintră în Partidului Naţional Liberal. În acelaşi timp, Gruparea „H” din PNL (aripa tânără condusă de Petre Gheaţă) pleacă din partid. La începutul campaniei electorale s-au observat unele tendinţe în viaţa politică din România care evidenţiau o ascensiune a forţelor radicale de dreapta şi extremă dreapta şi chiar o posibilă unire a acestora. Se observa şi o mişcare a forţelor de stânga şi extrema stânga, dar fără semnificaţie în plan electoral, precum şi o tendinţă de apropiere între Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal care încercau să se opună în comun încercărilor Regelui Carol al II-lea de a lichida regimul parlamentar.

Un factor important care a determinat precipitarea evenimentelor l-a constituit accentuarea caracterului violent al campaniei electorale. S-au produs acte de violenţă generate de membrii Partidului Naţional-Creştin, care încercau să intimideze forţele opoziţiei. Au fost situaţii în care s-a ajuns la confruntări între militanţii cuzişti şi forţele poliţieneşti, la care se adăugau şi confruntările poliţiei cu Garda de Fier în urma cărora au rezultat victime de o parte şi de alta.

Tensiunea din campania electorală, abia începută, a fost receptată în opinia publică din Occident ca un pericol care plana asupra regimului democratic şi a situaţiei minorităţilor etnice. În consecinţă, s-a exercitat o puternică presiune din partea cercurilor evreieşti din afara ţării şi din interior asupra autorităţilor şi personalităţilor publice de la Paris şi Londra pentru a obţine garanţii că oficialii de la Bucureşti nu vor schimba cursul politicii lor tradiţionale. În plus, Regele avea informaţii că între Goga şi Codreanu s-a ajuns la o înţelegere secretă prin care legionarii se angajau să sprijine partidul de guvernământ în campania electorală în schimbul unor poziţii importante pe care legionarii urmau să le primească în administraţia centrală şi locală. Aceste informaţii au creat îngrijorare în cercurile palatului care s-au hotărât să acţioneze pentru a evita aducerea la guvernare a unei formaţiuni care se exprimase deschis şi virulent împotriva lor.

Confuzia prezentă într-o guvernare lipsită de omogenitate internă, la care s-au adăugat criticile opoziţiei şi semnalele din afară au creat pretexte pentru intervenţia lui Carol al II-lea şi schimbarea regimului politic în sensul dorit de acesta.

Convins că se creaseră condiţiile instalării unui regim autoritar, regele Carol al II-lea a decis să dea lovitura de stat. În noaptea de 7/8 februarie 1938, la sugestia Regelui, a fost provocată demisia guvernului sub motiv că nu mai era posibilă colaborarea între cele două grupări. În ziua de 9 februarie, O. Goga, după o audienţă la Rege, a dedus că nu se mai bucură de încrederea suveranului şi şi-a depus demisia.

58

În aceeaşi zi, după amiaza, regele a avut consultări cu foştii prim miniştri şi unii şefi de partide. Hotărârea regelui de a trece la un regim autoritar a fost primită cu simpatie de unii oameni politici care doreau introducerea unui regim care să permită restabilirea ordinii în ţară: C. Argetoianu, Al. Averescu ş.a. În seara zilei de 9 februarie, regele a semnat decretul de numire a unui nou guvern prezidat de patriarhul Miron Cristea.

Noul guvern era girat politic de şase foşti prim-miniştri: Gheorghe Tătărescu, ministru de stat şi ad-interim la Externe, Constantin Angelescu, Nicolae Iorga, Alexandru Averescu, Alexandru Vaida Voievod, Arthur Văitoianu, George Mironescu, ca miniştri de stat. Guvernul era completat cu specialişti sau oameni politici de diferite orientări care-şi afirmaseră ataşamentul faţă de Carol al II-lea. Dintre foştii prim miniştri, Iuliu Maniu şi Octavian Goga au refuzat invitaţia, iar Barbu Ştirbei n-a fost solicitat.

În Proclamaţia către români, Regele condamna activitatea partidelor politice pe care le făcea responsabile pentru toate neîmplinirile din perioadele anterioare şi se prezenta ca un salvator al ţării.

În aceeaşi noapte, 10/11 februarie 1938, s-a hotărât introducerea stării de asediu în toată ţara, care s-a dovedit o măsură exagerat preventivă, pentru că n-au existat intenţii vădite de protest violent faţă de iniţiativa Regelui. Pe această bază, puterea locală a trecut în mâna militarilor. Astfel, autorităţile militare aveau dreptul de a face percheziţii unde considerau necesar, să cenzureze presa, să dizolve orice adunări etc.

În acelaşi moment au fost numiţi noi prefecţi de judeţe din rândul ofiţerilor superiori şi au fost revocate alegerile planificate pentru luna martie.

S-a elaborat rapid o nouă Constituţie (se consideră că Istrate Micescu a fost autorul ei, dar el a lucrat sub atenta coordonare alui Carol al II-lea) care a fost supusă unui plebiscit, la 24 februarie 1938. Rezultatul consultării populaţiei în această chestiune extrem de importantă, era previzibil pentru că: consultarea s-a organizat în atmosfera specifică stării de asediu, majoritatea populaţiei nu a avut timpul necesar pentru a cunoaşte conţinutului noii Constituţii, votul s-a exprimat la vedere, prin declaraţie verbală în faţa biroului de votare. Astfel doar 5843 de voturi au fost contra, în timp ce 4.297.581 de voturi au fost pentru.

Noua Constituţie oficializa un regim politic în care Regele participa legal şi efectiv la activitatea de guvernare. Se consacra principiul supremaţiei Regelui, se consacra tendinţa restrângerii drepturilor şi libertăţilor democratice, s-a introducea pedeapsa cu moartea pe timp de pace. Regele era „capul statului”, iar miniştrii răspundeau numai faţă de rege.

Dreptul la vot pentru Adunarea Deputaţilor era posibil pentru cetăţenii care împliniseră vârsta de 30 de ani, se interzicea preoţilor să participe la viaţa politică, alegerile erau uninominale.

59

Puterea legislativă era exercitată de către Rege, prin intermediul Parlamentului bicameral, limitat la legiferare şi având caracter corporativ. Regele avea puteri sporite: convoca şi dizolva Parlamentul, avea iniţiativa legislativă, putea refuza sancţionarea legilor, avea iniţiativa modificării Constituţiei. Sistemul de recrutare a corpului electoral se baza pe criterii profesionale şi corporative. Sunt prevăzute restricţii, interdicţii şi incompatibilităţi privind deputaţii şi senatorii. Se introduce sistemul colegiilor pe profesiuni, alegătorii se împart pe trei colegii: agricultură şi muncă manuală, comerţ şi industrie, ocupaţii intelectuale. Mandatul deputaţilor se prelungeşte la 6 ani, iar al senatorilor la 9 ani. Senatul este format din trei categorii de senatori: aleşi, numiţi, senatori de drept. Alegătorii – ca şi candidaţii – aveau minim 30 de ani.

Puterea executivă se exercita tot de Rege, prin Guvernul pe care el îl numea şi revoca, fără să dea explicaţii. Consiliul Legislativ căpăta atribuţii sporite (de colaborare şi decizie în procesul adoptării legilor), dar intra sub controlul Regelui.

Constituţia a rămas în vigoare până în 5 septembrie 1940 când a fost suspendată tot de Carol al II-lea, care încerca să-şi salveze tronul.

Prin Decret regal s-a instituționalizat Consiliul de Coroană. În mod excepţional, regii României convocau oamenii politici importanţi pentru a-i consulta înainte de a lua decizii care aveau consecinţe majore pentru ţară. În practica obişnuită, aceste convocări se numeau consilii de coroană. Acum Carol al II-lea a dat acestei structuri un anumit rol şi l-a oficializat, devenind un organism politic distinct, permanent dar tot cu rol consultativ. În plus, Consiliul gira actele noului regim, iar membri săi erau numiţi de Rege dintre demnitarii statului, şefii armatei, bisericii, din oameni de ştiinţă şi cultură, pentru că în noul regim toţi „fiii Ţării” trebuia să contribuie la propăşirea neamului. Rangul acestora era de consilieri regali şi primeau o indemnizaţie de reprezentare. Printr-un decret din 31 martie 1938, au fost numiţi consilieri regali: Miron Cristea, Alexandru Averescu, Constantin Prezan, Arthur Văitoianu, Alexandru Vaida Voievod, Gheorghe Mironescu, Nicolae Iorga, Constantin Angelescu, Gheorghe Tătărescu, Constantin Argetoianu, Ernest Ballif. Ulterior, Consiliul a fost completat cu alte personalităţi. Ernest Urdăreanu a fost numit Secretar al acestui Consiliu, având în vedere rolul său în pe lângă Rege.

A doua guvernare Miron CristeaLa 30 martie 1938, patriarhul Miron Cristea şi-a prezentat demisia,

considerând că guvernul său, prin adoptarea noii Constituţii, a pus bazele noului regim politic, iar Regele trebuia să dispună de întreaga libertate de acţiune. El i-a încredinţat sarcina formării noului guvern tot patriarhului Miron Cristea. În a doua guvernare s-au creat instituţiile specifice noului regim politic, au fost adoptate măsuri importante, între care dizolvarea partidelor politice.

60

Chiar în ziua în care a fost numit noul guvern, Regele a emis decretul prin care au fost desfiinţate toate partidele politice (30 martie). La timpul respectiv, un fapt fără precedent în România. Erau dizolvate toate asociaţiile grupările sau partidele actualmente în fiinţă. Alte formaţiuni similare nu se puteau înfiinţa decât în baza unei legi speciale. Măsura n-a fost urmată de o prigoană împotriva foştilor lideri de partide (precum în comunism), s-a manifestat chiar o toleranţă faţă partidele mari (delegaţiile lor permanente au continuat să se întrunească şi să emită hotărâri). Faţă de legionari, însă, legea a fost foarte riguros aplicată şi s-a soldat cu victime, inclusiv în rândul liderilor.

Semnificaţia acestui decret constă în faptul că el marca, formal, abandonarea sistemului politic multipartidist, care reprezintă baza/ fundamentul oricărui regim democratic parlamentar. În semilegalitate, liberalii au decis să-l excludă pe Tătărescu şi pe alţi lideri care contrasemnaseră decretul de dizolvare(decretul era contrasemnat de toţi consilierii regali).

Un alt decret lege (din 14 aprilie 1938) pentru apărarea ordinii în stat interzicea propaganda pentru schimbarea formei de stat sau împotriva demnitarilor statului, împărţirii averii altora, scutirii de impozite, luptei de clasă. Era interzis să se depună orice jurământ nelegal (cu trimitere la cel legionar) sau mersul în formaţii militare pe străzi.

În baza acestei legi, Codreanu a fost condamnat, după ce Nicolae Iorga, la îndemnul lui Călinescu (interesat să găsească un pretext pentru a-l anihila pe Codreanu), a anunţat că într-o scrisoare (26 martie 1938), Codreanu l-a acuzat de „necinste sufletească”. În scrisoare, liderul legionar îi reproşa lui Iorga că cerea cu vehemenţă desfiinţarea comerţului legionar după ce, cu ani în urmă, îndemna tineretul român să facă comerţ pentru a-i înlătura pe evrei din acest domeniu. După perchiziţii la sediul partidului, capetele de acuzare se extind, aşa încât liderul legionar a fost condamnat la 10 ani de temniţă.

Noul regim politic a decretat în august 1938 o reformă administrativă prin care se introducea o nouă unitate administrativă: ţinutul. Au fost create 10 ţinuturi, care erau conduse de rezidenţi regali, numiţi prin decret de Carol al II-lea.

Printr-un decret-lege din decembrie 1938, se înfiinţa Straja Ţării în care erau incluşi, obligatoriu, băieţii între 7-18 ani şi fetele între 7-21 de ani. Comandantul suprem era chiar Regele. La rândul lor, toţi studenţii au fost înscrişi într-o organizaţie: Frontul Naţional Studenţesc.

Mijloacele de propagandă au fost folosite pentru susţinerea regimului, principalul obiectiv constituindu-l elogierea lui Carol al II-lea al cărui cult al personalităţii a atins dimensiuni nemaiîntâlnite (până atunci) în istoria vieţii politice româneşti.

Regele român şi diplomaţii săi au încercat să-şi asume câteva iniţiative regionale dar poziţia României era din ce în ce mai expusă, guvernul nu găsea un

61

punct de sprijin ferm în exterior. În noiembrie 1938(22-28) Carol al II-lea face o vizită în Occident; de la aliaţii democraţi obţine doar promisiuni, iar de la Hitler un mesaj confuz: acesta era interesat să ţină sub presiune atît guvernul de la Budapesta cât şi pe cel de la Bucureşti. Singura dorinţă exprimată de führer a fost să se dezvolte relaţiile economice, iar liderii legionari să fie trataţi mai indulgent, pentru au renunţat la violenţă. În drumul către ţară, Carol află de atentatul legionar împotriva rectorului Universităţii din Cluj (28 noiembrie. Florian Ştefănescu Goangă, scapă cu viaţă) şi dă dispoziţie pentru represalii. Sunt ucişi 13 legionari, inclusiv Corneliu Zelea Codreanu. Germanii percep această măsură ca pe un afront direct la adresa lor şi protestează, între altele, prin returnarea decoraţiilor primite recent de la Rege.

Interesele economice ele Reich-ului erau, însă, foarte stringente astfel încât, după câteva luni raporturile au revenit la normal: România a semnat un Tratat economic cu Germania (23 martie 1939).

Guvernarea Armand Călinescu (9 martie -21 septembrie 1939)După moartea patriarhului Miron Cristea, s-a constituit imediat un guvern

condus de Armand Călinescu. Perioada guvernării Armand Călinescu , deşi scurtă, a fost extrem de densă în evenimente de importanţă crucială pe plan intern şi mai ales pe plan internaţional, care au influenţat viaţa românilor sub toate aspectele.

Pe plan intern guvernul făcea eforturi pentru buna funcţionare a noilor instituţii. Un rol important în vederea mobilizării populaţiei pentru sprijinirea regimului monarhic autoritar trebuia să-l îndeplinească Frontul Renaşterii Naţionale, singurul partid admis, creat în decembrie 1938. Frontul era condus de un Consiliu Superior, iar organele de conducere erau numite pe scară ierarhică. Membrii FRN trebuiau să poarte o anumită ţinută (uniforme albastre sau albe în funcţie de anotimp), şi să folosească un anumit salut. Frontul nu avea o ideologie, el promova câteva idei generale: solidaritatea naţională, armonia socială, armonia şi pacea naţională, cultul excesiv al monarhiei, ideea selecţiei şi promovării elitelor, ideea apărării patriei cu sacrificiu suprem, respectul faţă de familie ca celulă de bază(venea în contradicţie cu situaţia din familia regală), cinstirea muncii. Din Front făceau parte obligatoriu funcţionarii de stat, membrii breslelor. Şeful Frontului era, bineînţeles, Regele. Funcţiona şi un Consiliu Superior Naţional (150 de persoane), un Directorat (30 de persoane), trei secretari generali (Nicolae Cornăţeanu, Silviu Dragomir, Victor Vâlcovici), o Gardă Naţională a Frontului cu rol în menţinerea ordinii şi siguranţei. Reţeaua organizatorică era numită (nu aleasă), de sus în jos, ierarhic. Frontul n-a reuşit să se impună ca o alternativă la formaţiunile politice interzise. Regimul politic din România se baza pe un sistem politic unipartidist. La 9 mai 1939 a fost elaborată o nouă lege electorală ale cărei prevederi aduceau elemente noi: extindea dreptul de vot pentru femei, dar nu şi

62

dreptul de a candida; vârsta pentru alegători se stabilea la 30 de ani, Adunarea Deputaţilor s-a redus la 258 de deputaţi (câte 86 pentru fiecare categorie ocupaţională), iar Senatul la 88 de senatori numiţi, 88 aleşi pe 9 ani. Dreptul de vot se acorda numai celor ştiutori de carte și se interzicea preoţilor să participe la viaţa politică.

Aceste restricţii au determinat o restrângere a corpului electoral de la 4,6 milioane cât era în 1937, la 2 milioane în 1939.

La 1 iunie 1939 s-au desfăşurat alegeri pentru Adunarea Deputaţilor şi la 2 iunie pentru Senat. Listele de candidaţi au fost propuse de Frontul Renaşterii Naţionale. Listele au fost întocmite de Armand Călinescu şi avizate de rege. De remarcat faptul că între cei propuşi şi aleşi erau personalităţi importante ale vieţii politice şi culturale din România (N. Iorga, M. Sadoveanu, Dimitrie Gusti, Petre Andrei, Mihail Ralea, Ion Lupaş, Constatin Rădulescu Motru, Constantin C. Giurescu, George Enescu, Ion Jalea, Lucian Blaga, Ion Agârbiceanu, Ion Fluieraș, Iosif Jumanca, Gheorghe Grigorovici ş.a.).

Parlamentul şi-a început lucrările la 7 iunie 1939. Deputaţii şi senatorii au depus jurământul de credinţă către Rege, pentru păstrarea Constituţiei, respectarea legilor ţării, menţinerea integrităţii teritoriale a României. Senatorii de drept Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dr. N. Lupu, C.I.C. Brătianu nu au participat la lucrările Parlamentului, refuzând să îmbrace uniforma Frontului Renaşterii Naţionale.

A doua zi, 8 iunie, s-au desfăşurat mari festivităţi consacrate Restauraţiei, alte festivităţi s-au organizat cu prilejul centenarului naşterii lui Carol I, apoi cu prilejul naşterii lui Carol al II-lea. De fiecare dată omagiile, cadourile, erau îndreptate spre conducătorul statului.

Se remarcă preocupările lui Carol al II-lea pentru buna funcţionare a instituţiilor de cultură, încurajând activitatea în acest domeniu. În acest sens, amintim activitatea editorială excepţională desfăşurată de Fundaţiile Regale, condusă de Alexandru Rosetti, care a tipărit ediţii critice din operele unor mari scriitori şi a publicat primele volume din Enciclopedia României.

În ansamblu, regimul politic instituit la 10-11 februarie 1938, nu poate fi identificat cu un regim dictatorial. Chiar dacă unele elemente creează impresia unui astfel de regim: o Constituţie autoritară, un partid unic al cărui şef era chiar Regele, cu o lume îmbrăcată în aceeaşi uniformă, folosind acelaşi salut. Toate acestea erau – după cum menţionează Valer Pop în lucrarea sa Bătălia pentru Ardeal – doar o „simplă spoială” deoarece realitatea era cu totul alta.

Sunt exemple din care rezultă că regele Carol al II-lea nu avea puterea unui dictator: astfel, cererea sa pentru a se suspenda Serviciul Social a fost respinsă ; criticile formulate în dezbaterile Parlamentului, unele ce se adresau direct Regelui, ş.a. demonstrează faptul că regimul nu era identic cu cele instalate de forţele extremei drepte în unele ţări europene în perioada respectivă. În concluzie, regimul

63

politic din România în perioada februarie 1938 – septembrie 1940 poate fi apreciat ca regim de autoritate monarhică.

Eşuarea tratativelor anglo-franco-sovietice desfăşurate în iulie – 22 august 1939 au produs îngrijorare în România, mai ales că imediat a fost semnat, la 23 august 1939, Pactul sovieto-german.

Peste o săptămână, la 1 septembrie, izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial prin atacarea Poloniei de către Germania. La 17 septembrie Polonia va fi atacată şi de Armata Roşie. Guvernul prezidat de Armand Călinescu a permis ca autorităţile şi chiar o parte din armata poloneză să tranziteze România. Mulţi refugiaţii polonezi şi-au găsit adăpost în România. La 21 septembrie 1939, Armand Călinescu a fost asasinat de către legionari. Regele a pierdut pe cel mai devotat om al său, susţinător valoros al regimului de la 10 februarie 1938. După acest moment, Regele Carol al II-lea va acţiona mai mult sub impulsul evenimentelor concrete, fără a le mai putea controla.

Guvernul generalului Gheorghe Argeşanu (21-28 septembrie 1939)S-a remarcat prin represiunea declanşată împotriva legionarilor care s-a

soldat cu execuţia a 3-4 legionari în fiecare judeţ, fără judecată, uneori fiind executaţi oameni care nu se „remarcaseră” prin fapte condamnabile. Practicarea unui adevărat terorism de stat a generat un susţinut sentiment de compasiune pentru cei ucişi în rândurile populaţiei.

Guvernul Constantin Argetoianu (28 septembrie – 23 noiembrie 1939) a fost instalat după valul de represiuni din săptămâna anterioară. Cultul personalităţii regelui Carol al II-lea a continuat şi în această perioadă, atingând proporţii nemaiîntâlnite. Astfel, ziua de naştere a suveranului, 16 octombrie, a fost sărbătorită cu un fast deosebit, şcolile şi toate instituţiile publice au fost închise. Şirul manifestaţiilor omagiale au avut loc în toate localităţile ţării.

După calmarea situaţiei interne, după reprimarea Mişcării Legionare, C. Argetoianu a fost înlocuit cu Gh. Tătărescu (24 noiembrie-3 iulie 1940).

Guvernul Gh. Tătărescu Avea de îndeplinit un obiectiv important, solicitat de suveran: promovarea

unei politici de „reconciliere naţională”. Soluţia se impunea din raţiuni de politică internă dar şi din cauza evoluţiilor pe plan european, care favorizau prezenţa la guvernare, în ţările care căutau simpatia Germaniei, a unor formaţiuni sau elemente progermane, sprijinite sau încurajate de Berlin. Graba şi nechibzuinţa manifestate de Rege în reprimarea legionarilor după uciderea lui Armand Călinescu a afectat capitalul de încredere al populaţiei în regim aşa încât Carol al II-lea trebuia să găsească o soluţie. Încercarea lui de repoziţionare în politica externă, în sensul

64

apropierii de germani, era total compromisă după gestul din noiembrie 1938 (uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu) şi acum, după uciderea în masă a fruntaşilor legionari.

Unele acţiuni ale sale vizau capacitarea energiei tuturor oamenilor politici români pentru promovarea şi salvarea interesului naţional dar în formule care să nu ducă la întoarcerea către practicile politice anterioare. În acest sens, la 20 ianuarie 1940, regele a reorganizat Frontul Renaşterii Naţionale (se stabilea alegerea organelor de conducere până la nivelul ţinutului inclusiv).

Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu n-au dat un răspuns favorabil regelui. Doar Ion Mihalache a acceptat demnitatea de consilier regal, în schimb, mulţi legionari au prezentat regelui declaraţii de fidelitate.

Politica economică promovată de regimul monarhiei autoritare s-a caracterizat prin creşterea intervenţiei statului în acest domeniu, folosind diverse metode: adoptarea unor măsuri pentru coordonarea activităţii economice, comenzi masive ale statului făcute industriei, agriculturii, pentru achiziţionarea de cereale, care apoi erau stocate, angajarea unor împrumuturi pe piaţa internă, dirijarea comerţului exterior şi controlul circulaţiei valutare.

Declanşarea războiului a determinat micşorarea producţiei industriale din cauza lipsei materiilor prime care nu se mai puteau procura şi a limitării investiţiilor în scopuri productive în vremuri nesigure. În schimb, eforturile au fost orientate spre producţia de armament şi echipament de război necesare armatei.

Simptomele inflaţiei au început să se manifeste tot mai puternic în cursul anului 1939. Astfel leul a cunoscut o devalorizare cu 50% faţă de nivelul anului 1929 când se efectuase stabilizarea.

Agricultura, principala ramură a economiei naţionale a înregistrat unele progrese care au fost diminuate prin concentrările de personal şi rechiziţiile masive de produse şi inventar agricol care au avut loc în anul 1939.

Politica socială promovată de regimul monarhiei autoritare a urmărit în primul rând sprijinirea cercurilor de afaceri din marea industrie, îndeosebi a celor implicate în înzestrarea armatei. În fruntea acestei grupări se afla însuşi regele Carol al II-lea. Statul – principalul creditor şi cumpărător al produselor realizate – a fost folosit pentru realizarea unor profituri pentru cei ce făceau parte din rândurile grupării respective.

Faţă de ţărănime a fost dusă o politică prin care s-a urmărit asigurarea unei anumite bunăstări pe baza creşterii producţiei de cereale, atât de necesare comenzilor externe dar şi pieţei interne.

În ansamblu, perioada 1938-1940 s-a caracterizat prin accentuarea procesului de stratificare socială, dar stabilitatea economica a diminuat fenomenul de sărăcie. Principala îngrijorare a populaţiei erau ştirile despre războiul iminent si teama de represalii din partea guvernanţilor.

65

Partidele politice în perioada regimului de autoritate monarhicăAşa cum am prezentat mai sus, la 30 martie 1938 partidele politice au fost

scoase în afara legii. Activitatea câtorva dintre ele a fost însă tolerată de regim şi a continuat în noile condiţii, astfel : - partidele mai mici, ai căror lideri au privit favorabil actul dizolvării partidelor politice, oricum nu mai aveau şanse să ajungă în Parlament sau la Guvern. Liderii lor au constituit o sursă importantă de cadre pentru noul regim (Constantin Argetoianu, Al. Vaida Voievod, Nicolae Iorga); - organizaţiile politice ale minorităţilor naţionale şi-au continuat activitatea şi au aderat la Frontul Renaşterii Naţionale. Cu două luni înainte de plecarea lui Carol, Frontul s-a desfiinţat şi în locul lui a apărut Partidul Naţiunii, partid totalitar şi unic. - Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal au criticat regimul monarhiei autoritare şi au exclus pe cei ce au susţinut noul regim (Armand Călinescu, Petre Andrei, Mihai Ralea de la ţărănişti, Gh. Tătărescu, Victor Iamandi, Mircea Cancicov de la naţional liberali); - relaţiile dintre Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal s-au ameliorat; multe acţiuni comune au fost iniţiate împreună împotriva regimului politic al monarhiei autoritare, a actului de desfiinţare a partidelor politice. Activitatea lor a continuat în noile condiţii în forme diverse, dar au fost suportate şi unele măsuri restrictive; - partidele de stânga – Partidul Social Democrat şi extrema stângă – Partidul Comunist din România şi-au continuat activitatea în condiţiile de ilegalitate. Unii lideri ai Partidului Social Democrat au sprijinit regimul, alţii l-au condamnat; - Partidul Comunist din România – care până la Pactul Molotov-Ribbentrop a avut o atitudine favorabilă legăturilor cu Franţa şi Marea Britanie – şi-a schimbat poziţia: de această dată, Franţa şi Marea Britanie erau considerate ţări ostile păcii, iar referitor la graniţele ţării, se aprecia că problemele litigioase cu vecinii trebuiau soluţionate pe baza autonomiei teritoriale ; evident indicaţiile primite din partea Cominternului reflectau mutaţiile ce aveau loc pe plan internaţional.- Mişcarea Legionară (Garda de Fier), după 10 februarie 1938 a devenit ţinta unor represiuni puternice din partea noului regim, care au culminat cu arestarea şi condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi în cele din urmă cu executarea acestuia în noaptea de 29/30 noiembrie în timp ce era transportat de la închisoarea de la Râmnicu-Sărat la cea de la Jilava. A urmat, în 21 septembrie 1939, asasinarea primului ministru, Arman Călinescu de către legionari, măsurile represive împotriva Mişcării Legionare din timpul guvernării Gh. Argeşanu, în urma cărora au căzut victime peste 300 de persoane, cele mai multe nevinovate.

66

Prăbuşirea monarhiei autoritarePolitica de „reconciliere” naţională a fost intensificată din iniţiativa Regelui

Carol al II-lea la începutul anului 1940, în condiţiile agravării situaţiei internaţionale, a neputinţei înlocuirii vechilor partide politice şi a faptului că Frontul Renaşterii Naţionale nu reuşise să devină o organizaţie credibilă. Printr-un nou decret (20 ianuarie 1940), Frontul este reorganizat, se consacră principiul eligibilităţii organelor centrale şi de Ţinut, se institue funcţia de Preşedinte, secretar general, trei prim-secretari (cîte unul pentru fiecare din cele trei profesii). Echipa de conducere este formată din: Vaida Voievod (preşedinte), Gheorghe Tătărescu (vicepreşedinte), Constantin C. Giurescu (secretar general). La 11 mai, Regele primeşte demisia primului ministru Gheorghe Tătărescu dar îl numeşte tot pe acesta să formeze un guvern nou, care să „consolideze opera de guvernare”, să facă faţă situaţiei tot mai complicate şi periculoase pentru România pe plan extern. Pe 29 martie, Molotov anunţase public dorinţa de realipire a Basarabiei, iar în ultimul timp ruşii concentrau trupe la graniţele României. În noul guvern, după o lună, a fost numit la externe filogermanul Ion Gigurtu, în ideea unei apropieri de Germania. Decizia s-a luat după o analiză a situaţiei pe care suveranul a făcut-o împreună cu un grup restrîns de oameni politici: Gheorghe Tătărescu, Grigore Gafencu, Ernest Urdăreanu (28 mai).S-a apreciat că URSS era pericolul cel mai mare pentru România, neutralitatea nu mai putea asigura securitatea României, trebuia abandonată şi adoptat un nou concept ,”adaptarea la realităţi”, adică orientarea spre politica Germaniei, colaborarea amicală cu aceasta. În acest scop se trimit mesaje către liderii germani, dar aceştia condiţionează sprijinul lor de concesii ale României faţă de vecini şi de evoluţii şi mai spre dreapta spectrului politic, pe plan intern.

După încercări ratate de a revitaliza Frontul, şeful regimului încearcă o ultimă soluţie: el desfiinţează această structură şi emite un decret de înfiinţare a Partidului Naţiunii (22 iunie 1940). Un alt decret stabileşte pedepse aspre contra celor ce ar propovădui schimbarea „ordinii totalitare a statului”. Organele de conducere ale partidului sunt numite, Regele este şeful lui suprem, Ernest Urdăreanu este preşedinte şi Victor Moldoveanu, secretar general. Partidul Naţiunii care s-a declarat „partid unic şi totalitar”. În acest partid intrau obligatoriu toţi funcţionarii publici, conducerile organizaţiilor profesionale. Concomitent, au fost adoptate măsuri ce prevedeau pedepse grele pentru cei ce ar fi uneltit împotriva puterii sau a Partidului Naţiunii.

Acesta este contextul în care sovieticii transmit ultimatumul pentru cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei (26 iunie).

În aceste condiţii apelul la conciliere, perfect motivat, nu a fost bine primit de liderii democraţi care-i reproşau Regelui că a împins România în izolare, de

67

unde trebuia să o salveze pe răspunderea sa. Liderii principalelor partide – ţărănesc şi liberal – au refuzat invitaţia Regelui la reconciliere, în timp ce Mişcarea Legionară, slăbită după represiunea sistematică din partea autorităţilor, a răspuns favorabil.

În cursul lunii iunie 1940, ca urmare a victoriilor militare succesive ale Germaniei, în urma cărora Franţa a capitulat (la 22 iunie 1940), viaţa politică din România a fost puternic afectată. Frontul Renaşterii Naţionale a fost transformat în

Ultimatumul din partea U.R.S.S. şi apoi ocuparea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţei, au accelerat sfârşitul regimului monarhiei autoritare, perceput ca responsabil pentru situaţia în care ajunsese statul.

Guvernul Ion Gigurtu (4 iulie-5 septembrie 1940)Regele Carol al II-lea a încercat să câştige bunăvoinţa Germaniei şi Italiei

pentru a evita noi pierderi teritoriale, prin înlocuirea lui Tătărescu despre care se ştia că era apropiat de cercurile anglo-franceze. Noul prim-ministru, Ioan Gigurtu era cunoscut pentru vederile sale filogermane, Mihail Manoilescu numit în fruntea Ministerului Afacerilor Străine, era apreciat de Benito Mussolini. În guvern au fost incluşi şi trei legionari. Vicepreşedinte a fost numit generalul Gh. Mihail, cel care a fost solicitat să informeze Consiliul de Coroană, convocat de cîteva ori, despre starea precară a armatei, incapabilă să facă faţă nevoilor de apărare timp îndelungat, pe mai multe fronturi.

Guvernul prezidat de I. Gigurtu a întreprins unele măsuri pentru a dovedi că România promovează o politică apropiată de cea a Germaniei naziste. Printr-un decret s-a interzis evreilor veniţi în România după 30 decembrie 1918, de a ocupa funcţii publice, de a face parte din consiliile de administraţie, de a deţine proprietăţi rurale, ş.a.

La 11 iulie România s-a retras din Liga Naţiunilor pentru a convinge odată în plus că apropierea de Germania era un fapt asumat definitiv şi categoric.

Şansele de supravieţuire politică ale lui Carol al II-lea s-au diminuat totuşi. Hitler a cerut insistent, începerea de către România a unor tratative cu Ungaria şi Bulgaria pentru rezolvarea problemelor teritoriale.

S-a ajuns în cele din urmă la cedările din vara anului 1940 : partea de sud a Dobrogei a fost cedată Bulgariei, o parte a Transilvaniei a fost cedată Ungariei prin dictatul de la Viena din 30 august.

Cedările teritoriale au generat o puternică reacţie a populaţiei şi a forţelor politice care au determinat prăbuşirea Regelui Carol al II-lea şi a regimului său. Faptul că în mai puţin de trei luni, România pierduse 99.738 km2 (33,8% din suprafaţă) si 6.821.000 locuitori (33,3% din populaţie) a fost perceput ca o gravă eroare a lui Carol al II-lea, astfel că la palatul regal şi în toată ţara aveau loc manifestaţii puternice.

68

La 3 septembrie, legionarii tineri au atacat autorităţile de stat, chiar unităţi militare. Situaţia se agrava, au rezultat morţi si răniţi. Peste câtva timp (după dictatul de la Viena), în climatul de contestare virulentă a sa şi a regimului său, regele a apelat la Ion Antonescu, pentru că avea o anumită credibilitate în cercurile de partid şi chiar în armată. În plus, îl ştia ca pe un om de onoare, cu credinţă în monarhie, gata s-o apere în caz de nevoie. Însă generalul avea formată o altă impresie despre suveran şi despre actul guvernării.

Iuliu Maniu s-a întâlnit în prealabil cu Antonescu (la Ploieşti) şi l-a convins că singura salvare pentru ţară este să-l îndepărteze pe Carol şi să formeze un guvern de uniune naţională. Dar la negocierile cu Maniu, Brătianu şi Horia Sima, ţărănişti şi liberalii au tergiversat şi în final l-au lăsat să se descurce singur. În aceste condiţii, la 4 septembrie, generalul Ion Antonescu a fost însărcinat cu formarea unui nou guvern. Consultîndu-se cu ambasadorul german (Fritz Fabricius), Antonescu a aflat în ce condiţii putea conta pe sprijinul german: să își asume puteri depline, să înlăture camarila si să acţioneze pentru detronarea monarhului.

Acesta a fost contextul în care Ion Antonescu i-a pretins lui Carol al II-lea, (pe 4 septembrie, seara târziu) să-i acorde puteri depline. Regele a încercat în zadar să evite solicitarea, dar spre dimineaţa zilei de 5 septembrie Ion Antonescu a obţinut „depline puteri pentru conducerea statului român”. Imediat s-au emis decrete pentru suspendarea Constituţiei, au fost dizolvate Corpurile legiuitoare. Regimul de autoritate monarhică înceta de drept.

În dimineaţa zilei de 6 septembrie, Carol al II-lea semnat un Apel către ţară prin care anunţa că a trecut asupra fiului său „grelele sarcini ale domniei", iar în cursul zilei, principele mostenitor Mihai a depus jurământul în calitate de rege, asigurându-se astfel menţinerea instituţiei monarhice.

Printr-un nou decret, semnat de regele Mihai, Ion Antonescu era reînvestit eu „drepturi depline”. Regele rămânea cu următoarele prerogative formale, limitate: era capul ostirii; avea dreptul de a bate monedă; conferea decoraţiile române; primea și acredita ambasadorii și miniştrii plenipotenţiari; numea pe primul ministru, însărcinat cu depline puteri; avea drept de amnistie si graţiere.

6 septembrie 1940 reprezintă ziua în care regimul politic din România a intrat într-o nouă etapă a evoluţiei sale, în care Ion Antonescu a devenit figură dominantă.

69

România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

Regimul politic în perioada 1940-1944 Am văzut împrejurările în care Ion Antonescu a fost desemnat de Carol al II-lea cu formarea unui nou guvern. Monarhul a fost nevoit să părăsească tronul după ce i s-a imputat situaţia catastrofală a ţării din vara anului 1940.

Într-o primă fază, Antonescu a încercat să formeze un guvern apelând la colaborarea partidelor democratice, dar a fost refuzat, pe motiv că lipseşte cadrul democratic. Deosebim două perioade în anii în care Antonescu a asigurat guvernarea României:

- septembrie 1949 – ianuarie 1941, a guvernat cu sprijin legionar;- ianuarie 1941 – august 1944, a guvernat fără nici un sprijin din partea

formaţiunilor politice. La 14 septembrie Ion Antonescu a format un guvern sprijinit pe Mişcarea

Legionară, contând atât pe spiritul patriotic (de foarte multe ori clamat de liderii acestei formaţiuni) cât şi pe entuziasmul extraordinar al tineretului legionar. În aceeaşi zi el a proclamat România Stat Naţional-Legionar. Ion Antonescu deţinea funcţia de Preşedinte de Consiliu şi Conducător al Statului, iar Horia Sima era numit comandantul Mişcării Legionare şi Vicepreşedinte de Consiliu.

Conducătorul Statului păstra în mâinile sale atributele esenţiale ale Puterii: avea drept de iniţiativă legislativă, numea membrii guvernului, reprezenta şi angaja statul pe plan extern. Neavând Parlament, iar Regele având atribuţii limitate, practic nu răspundea în faţa nici unei instituţii. În felul în care era structurat exerciţiul puterii, putem spune că regimul era unul de dictatură antoneşciano-legionară. Principalelele trăsături ale regimului sunt:

- nu se asigura separaţia puterilor în stat, Antonescu fiind convins că el poate veghea ca toate instituţiile să funcţioneze în interes naţional;

- erau anulate libertăţile cetăţeneşti;- rămâneau desfiinţate instituţiile democratice;- conducerea statului se asigura prin decrete legi, emise de

Conducătorul Statului;- se încuraja naţionalismul extremist şi antisemitismul;- statul intervine în economie de o manieră totală, reglementând în

domeniul proprietăţii, producţiei, repartiţiei, schimbului, consumului, comerţului interior şi exterior.Generalul prelua răspunderea guvernării într-un moment foarte greu: moralul

populaţiei era la cel mai scăzut nivel după pierderile teritoriale din vară (împotriva

70

populaţiei româneşti din teritoriul cedat se practica un tratament terifiant: în zilele de 13 şi 14 septembrie s-a petrecut Masacrul de la Ip unde 159 de săteni au fost ucişi. Cu o săptămână în urmă – în ziua de 9 septembrie – un alt masacru – la Tresnea – s-a soldat cu 120 de români ucişi şi 195 răniţi), fluxurile economice erau întrerupte, refugiaţii din teritoriile evacuate treceau prin dificultăţi enorme, unităţile armatei şi forţele de ordine se redislocau în garnizoane din teritoriul rămas şi se reconfigurau pentru a face faţă altor pericole.

Din raţiuni strategice, germanii s-au hotărât să dea curs unei solicitări mai vechi a guvernului roman (reînnoită de Antonescu) şi au trimis în România (al cărui teritoriu rămas i-l garanta) o Misiune Militară (condusă de generalul de cavalerie Erik Hansen). Pe 23 noiembrie, Conducătorul Statului a semnat la Berlin aderarea României la Pactul Tripartit, după ce renunţase, formal, la angajamentele asumate de România în cadrul altor organisme internaţionale. Statul român era acum complet în sistemul politic al Axei, schimbarea totală de front se produsese. Un alt Acord cu germanii, semnat pe 10 ani, întărea poziţia Germaniei în economia românească. Von Killinger îl considera pe Antonescu foarte pregătit pentru o colaborare intimă cu Germania, gata în orice moment să se integreze într-un sistem economic unitar european. Antonescu a anunţat că doreşte să facă din România un stat al ordinii – cu instituţii puternice şi disciplinate –, al respectului pentru munca fiecăruia şi că va schimba şi moderniza ţara din temelii. El lansa atacuri propagandistice dure împotriva vechiului regim şi a lui Carol al II-lea, personal. Numai că, în paralel, partenerii de guvernare legionari şi-au creat instituţii proprii de ordine publică, dublându-le pe cele oficiale (poliţia legionară, tribunale, forţe paramilitare) şi ignorau deciziile anunţate de Conducător, creau o permanentă stare de haos, confuzie şi anarhie. Prin ceremonii publice impresionante în memoria legionarilor ucişi, prin propagandă şi intimidare, prin reţeaua de magazine proprii, îşi sporeau capacitatea acţională, numărul de membri şi simpatizanţi, inclusiv în armată. În aceste condiţii era de aşteptat ca între Antonescu şi Mişcare să se ajungă la tensiuni şi confruntare. La 27 noiembrie, echipele de poliţie legionară au descins în închisori, cartiere şi locuinţe şi fără judecată, au ucis 64 de deţinuţi politici precum şi pe Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu. Antonescu s-a delimitat clar de aceste fapte pe care le-a condamnat şi le-a cerut liderilor legionari să respecte ordinea de stat şi să-şi desfiinţeze detaşamentele de forţă.

Germanii erau interesaţi să fie menţinut un climat de ordine în România în perspectiva declanşării campaniei din Răsărit. Din acest motiv, Hitler a încercat să intervină: cei doi lideri români au fost chemaţi la Berlin, dar s-a prezentat numai Ion Antonescu. Pe 14 ianuarie 1941, Antonescu l-a convins pe Führer că Mişcarea

71

Legionară nu e pregătită pentru guvernare şi a obţinut sprijinul acestuia pentru înlăturarea din aparatul de stat a funcţionarilor legionari. Sperând că se pot sprijini pe cercuri interesate din Partidul nazist, liderii legionari au încercat să forţeze preluarea întregii puteri politice şi au declanşat, la 21-23 ianuarie, o rebeliune – un act de nesupunere civică, revoltă şi lovitură de stat, pentru a-l înlătura pe Antonescu. Au fost devastate clădiri publice, instituţii şi proprietăţi private, au fost ucise 374 de persoane, inclusiv 74 de militari. Armata l-a sprijinit, însă, pe Conducător, iar Hansen şi Neubacher l-au anunţat pe Horia Sima că Hitler îi cere să înceteze dezordinile pentru că “…evenimente importante se pregătesc în această parte a Europei, care cer ordine şi linişte”.

Rebeliunea a fost lichidată. 8000 de rebeli au fost arestaţi, 700 (inclusiv Horia Sima) s-au refugiat în Germania. Mişcarea a fost scoasă de la guvernare, dar măsurile împotriva legionarilor n-au fost radicale, liderii ei au intrat în custodia Berlinului care i-a păstrat ca o soluţie alternativă la guvernarea Antonescu. S-a format un nou guvern (27 ianuarie 1941) din tehnicieni şi militari, cu misiunea de a restabili ordinea şi încrederea populaţiei în autoritatea de stat şi în legi. Practic s-a instituit un regim nou, diferit de primul, fără a se reveni la regimul democratic Acest tip de regim poate fi definit ca un regim de dictatură militară, în care Conducătorul statului deţinea singur puterea legislativă, executivă şi exercita controlul total asupra justiţiei. Se deosebea de regimurile fasciste pentru că nu se sprijinea pe un partid şi pe o ideologie clară. Armata şi Siguranţa erau folosite ca instrumente de bază în conducerea Statului. Prefecţii aveau puteri foarte mari în teritoriu şi depindeau de guvern. Regele era considerat un simbol şi nu era implicat în exerciţiul guvernării. Trebuie spus că administraţia de stat a fost eficientă şi a asigurat, chiar şi în condiţii de război, traiul zilnic normal al populaţiei. Printre măsurile luate de guvern pe plan intern se numără:

militarizarea întreprinderilor de importanţă naţională şi locală; instituirea controlul statului asupra întregii activităţi de producţie, comerţ,

învăţământ şi cultură; interzicerea organizaţiilor politice şi sindicale; s-a acţionat împotriva elementului evreiesc, în special în Basarabia şi

Bucovina (deşi regimul nu a aplicat “soluţia finală” recomandată de Hitler); emiterea mai multor decrete-legi pentru: reprimarea faptelor care pun în

pericol statul (februarie 1941); mobilizarea agricolă (martie 1941); naţionalizarea proprietăţilor evreieşti;

supravegherea liderilor opoziţiei, în special Maniu şi Brătianu, chiar dacă nu s-au luat alte măsuri împotriva lor.Pentru a da legitimitate Guvernului său, Ion Antonescu a hotărât să se

adreseze poporului şi a organizat un plebiscit în zilele de 2-5 martie. Rezultatul a

72

fost covârşitor în favoarea măsurilor luate de general (aproape 3 milioane de voturi DA şi 3000 de voturi NU.) Un al doilea plebiscit a fost organizat în noiembrie şi a vizat solicitarea punctului de vedere al populaţiei privind continuarea participării României la război după eliberarea Basarabiei. Doar 68 de persoane s-au declarat împotrivă.

Până la intrarea României în război, Guvernul a continuat măsurile de îngrădire a accesului evreilor la funcţii de conducere în administraţie şi economie; la 2 mai 1941 s-a creat Centrul Naţional de Românizare cu misiunea de a administra bunurile intrate în patrimonial statului prin expropierea evreilor. În întreprinderi s-au numit”comisari de românizare”. Comunitatea germană s-a bucurat de un regim deosebit în timpul guvernării Antonescu, păstrându-se într-o permanentă legătură cu Berlinul. În anumite condiţii, etnicii germani erau încorporaţi în Armata germană. Din acest motiv, după 23 august 1944 comunităţi întregi de germani au îndurat o soartă tragică, fiind deportate în Rusia.

Eliberarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei Antonescu n-a făcut un secret din dorinţa lui de a readuce la trupul ţării teritoriile cedate în vara anului 1940. În toate întâlnirile lui cu Hitler şi Mussolini, Ion Antonescu a exprimat dorinţa revizuirii Arbitrajului de la Viena şi reintegrării nordului Ardealului la teritoriu naţional. Răspunsurile evazive erau luate ca promisiuni, dar nimeni nu ştia cum va arăta România în noua ordine pe care Hitler o rezerva popoarelor europene.

Istoriografia românească împarte în două perioada participării armatei române la al doilea război mondial: campania din Est (22 iunie 1941-23 august 1944) şi, respectiv, campania din Vest (23 august 1944-9 mai 1945). Sunt istorici care prezintă perioada 23 august 1944-31 august 1944 ca pe o campanie separată, în care trupele române, singure, au lichidat sau alungat de pe teritoriul naţional, trupele germane devenite inamice.

Informat de Hitler că războiul împotriva sovieticilor a devenit iminent, Ion Antonescu a declarat imediat că armata română va participa, pentru că astfel pot fi readuse la România atât Basarabia cât şi nordul Bucovinei, smulse prin ultimatum cu un an în urmă. La 11-12 iunie 1941, la Munchen, s-au semnat acordurile româno-germane prin care România se angajează să participe la războiul împotriva Uniunii Sovietice alături de Germania, iar la 22 iunie s-a declanşat operaţiunea Barbarossa, adică pătrunderea armatei Germaniei şi ale aliaţilor ei (din România, Italia, Finlanda şi Ungaria) în Uniunea Sovietică. La 22 iunie 1941, generalul Ion Antonescu a transmis o Proclamaţie către Ţară şi a emis un Ordin de Zi către Armată în baza căruia s-a trecut la eliberarea

73

teritoriilor ocupate de Uniunea Sovietică în urmă cu un an. Regele a salutat această decizie, deşi n-a fost informat în prealabil asupra ei, printr-o scrisoare adresată Conducătorului statului. S-a constituit Grupul de Armate “General Ion Antonescu”, care dispunea de 314.000 de militari, grupaţi în trei Armate: Armata a III-a Română (general Petre Dumitrescu), acţiona în Bucovina (după 18 iulie a intrat în subordinea Armatei a 11 Germane), Armata a XI-a Germană (general Eugen von Schobert), acţiona pe direcţia Chişinău; Armata a IV-a Română (general Nicolae Ciupercă), acţiona în sud, de-a lungul litoralului Mării Negre. Prutul a fost trecut succesiv.

Armata a 3-a română a acţionat la nordul dispozitivului şi a primit ordinul de a elibera nordul Bucovinei. Atacul a fost declansat la 3 iulie, rezistenţa ruşilor fiind inegală, în funcţie de direcţiile de interzis. La 5 iulie, a fost eliberat orasul Cernăuţi, iar la 8 iulie Hotinul.

Basarabia a fost eliberată complet pe 25 iulie (oraşul Cetatea Albă). În centrul si sudul Basarabiei au acţionat Armata 11 germană şi Armata a 4 română. La 16 iulie 1941, trupele germane şi române au intrat în Chişinău.

În felul acesta teritoriile româneşti răpite de U.R.S.S. în iunie 1940 au fost reintegrate în graniţele României. Sacrificiul trupelor române a fost foarte mare în raport cu rezistenţa rusă: în luptele pentru eliberarea Basarabiei, a părţii de nord a Bucovinei si a ţinutului Herţa, forţele terestre române au înregistrat peste 24.ooo de morţi, răniţi şi dispăruţi.

La 22 august Antonescu a fost ridicat la gradul de mareşal (în prealabil, pe 10 mai 1941, Regele Mihai primise acest grad din partea generalului Antonescu).

Sovieticii au făcut pagube imense pe teritoriul de pe care s-au retras, iar Antonescu şi-a propus să reconstruiască din temelii şi să readucă la viaţă satele şi oraşele pustiite. La 29 iunie 1941 el a emis un Decret-Lege de organizare a Basarabiei şi Bucovinei. Interesant e că aceste provincii nu erau reincluse, pur si simplu, în graniţele statului, ci formau două provincii separate, administrate direct de Guvern, conduse de un guvernator, cu buget propriu. Generalul Constantin Voiculescu a fost numit guvernator al Basarabiei, iar generalul Corneliu Calotescu, guvernator al Bucovinei. În subordinea acestora se afla un secretar general care conducea o echipă executivă, un fel de guvern local (directorat) cu secţiuni pentru: afaceri, finanţe, administraţie, agricultură, economie, învăţământ, culte. Basarabia era împărţită în 9 judeţe, iar Bucovina cuprindea 4 judeţe, plus judeţul Hotin. Prin acelaşi decret, toţi locuitorii îşi recăpătau cetăţenia română.

Ca rezultat al succeselor de pe front, a fost eliberat un spaţiu uriaş dincolo de Nistru. Printr-un aranjament bilateral (româno-german), o parte din acest teritoriu a fost repartizat pentru administrare temporară guvernului român. Printr-un Decret (19 august 1941), pentru Transnistria (regiunea dintre Nistru şi Bug, pusă sub administraţie românească), a fost numit un guvernator, Gheorghe

74

Alexianu. Deşi administrarea acestui teritoriu era românească, căile ferate erau conduse direct de către germani. Regimul de viaţă al populaţiei paşnice din zonă a fost unul normal pentru timp de război, fără excese din partea trupelor ocupante. În Transnistria au fost organizate mai multe lagăre de evrei deportaţi din Basarabia şi Bucovina. Tot aici au fost deportaţi şi circa 25.000 de ţigani nomazi de pe întreg cuprinsul ţării. Cei mai mulţi dintre aceştia au murit din cauza condiţiilor de viaţă extrem de grele. Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei s-a realizat în ceea ce militarii au numit bătălia celor 33 de zile, la care au participat trei armate: a 4-a şi a 3-a române şi a 11 germană. A fost prima bătălie în cadrul campaniei din Est.

Continuarea războiului dincolo de NistruMai departe, efortul de război al românilor s-a concretizat în următoarele

bătălii: bătălia pentru Odessa (14 august-16 octombrie), la care a participat, în

principal, Armata a 4-a; marşul către pe direcţia Bug-Marea de Azov, stepa Nogai (august 1941 –

octombrie 1941), pe care Armata a 3-a l-a făcut împreună cu Armata 11 germană;

bătălia Crimeii, începută în toamna anului 1941, cu parte din efectivele româneşti şi germane din Armata 11, a realizat asaltul Crimeii şi a cucerit Sevastopolul la 4 iulie 1942;

bătălia Stalingradului, în care forţele române au fost angajate succesiv: marşul spre Stalingrad (28 iunie-septembrie 1942), cînd Armata a 3-a a intrat în dispozitiv la nord de oraş, în Cotul Donului, iar Armata a 4-a s-a dispus la sud - est de oraş, în stepa calmucă. Asaltul asupra oraşului a avut loc sept.-nov. 1942);

contraofensiva sovietică (19-20 noiembrie 1942), cînd frontul românesc a fost rupt şi multe divizii au rămas încercuite. Pe 19 ianuarie 1943 restul trupelor care s-au mai salvat au primit ordin să vină acasă, lucru realizat la sfîrşitul lunii aprilie;

bătălia din Kuban (1 februarie-9 octombrie 1943), care a fost susţinută de Corpul de Cavalerie române în retragere;

operaţia strategică de apărare (octombrie 1943-aprilie 1944) şi evacuarea Crimeii (14 aprie – 12 mai 1944);

operaţia de retragere a trupelor germano-române în Basarabia şi Moldova (iarna 1943 - 1944); şi, în fine,

bătălia Moldovei (20 august-23 august 1944). Decizia de continuarea a participării României la război dincolo de Nistru a fost o problemă controversată, care a scindat societatea românească şi a generat

75

atitudini ferme faţă de România din partea coaliţiei Naţiunilor Unite. Guvernul a justificat decizia prin necesitatea de a obliga U.R.S.S. să ceară pace precum şi pentru a determina conducerea de la Berlin să revină asupra dictatului de la Viena. La 30 august 1941, trupele române au trecut Nistru şi s-au îndreptat spre Odessa, însă din cauza nivelului scăzut al pregătirii şi al dotării, precum şi a rezistenţei forţelor sovietice din acest oraş, cucerirea lui a durat aproape două luni şi s-a realizat cu pierderi foarte mari (15 octombrie 1941). La Odessa s-a înregistrat un eveniment deoserbit când Comandamentul garnizoanei, instalat în fosta clădire a NKVD-ului regional, a fost aruncat în aer, provocând aproape 100 de victime. În bătălia pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei au murir 5011 ostaşi, iar 19.000 au fost răniţi sau dispăruţi. Pentru Odessa românii au dat 17.729 de morţi, 63.345 de răniţi şi peste 11.500 de dispăruţi, iar în bătălia de la Stalingrad am pierdut peste 190.000 de soldaţi şi ofiţeri, din care 15.566 morţi, 67.183 răniţi şi 98.700 dispăruţi. În total, în campania din Est, armata română a pierdut aproape 625.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. Responsabilii români au acuzat comandamentele germane de dezinteres în sprijinirea trupelor române, iar nemţii i-au acuzat pe români că n-au opus o rezistenţă serioasă ofensivei sovietice. Pentru ca autorităţile române să accepte să continue operaţiunile militare alături de germani, în ianuarie 1943 s-a încheiat un nou Protocol prin care germanii se angajau să înzestreze cu tehnică şi armament noi contingente româneşti aduse din ţară, pentru înlocuirea celor pierdute. Continuarea războiului alături de trupele Pactului Tripartit a determinat reacţia corespunzătoare din partea coaliţiei Naţiunilor Unite: Marea Britanie a declarat război României la 6 decembrie 1941, iar S.U.A. la 6 iunie 1942 (în prealabil, la insistenţele germanilor, România declarase război S.U.A. la 12 decembrie 1941). Alte puteri din coaliţie s-au alăturat britanicilor şi americanilor şi au declarat că se află în stare de război cu România. Starea de război cu Naţiunile Unite era un punct de extremă gravitate, cu atât mai mult cu cât în mai S.U.A. s-a exprimat că după război se va găsi o soluţie dreaptă în privinţa Ardealului.

Iniţiative pe plan extern şi intern pentru scoaterea României din război

Încă înainte ca frontul să ajungă pe teritoriul românesc, responsabilii politici de la Bucureşti – guvernamentali sau din opoziţie – începuseră demersuri pentru un armistiţiu rezonabil cu statele din coaliţia Naţiunilor Unite. Contactele s-au stabilit în capitalele statelor neutre, îndeosebi la Ankara, Stockholm, Cairo, Lisabona, Vatican. S-a încercat chiar o concertare cu autorităţile de la Roma, pe timpul lui Mussolini. Ideea de bază a discuţiilor era de a obţine garanţii din partea anglo-

76

americanilor (care, evident, nu puteau fi date) în eventualitatea deciziei comune – a României şi Italiei – de a ieşi din război. Un element de maximă dificultate a apărut după Conferinţa de la Casablanca (14-24 ianuarie 1943) unde s-a decis să nu se negocieze cu inamicul decât pentru o capitulare necondiţionată. În aprilie 1944, sovieticii au comunicat, prin ambasadorul român la Stockholm, Frederik Nanu, termenii unui aşa zis armistiţiu (în prealabil, pe mai multe canale, anglo-americanii recomandaseră românilor să trateze direct cu ruşii chestiunea Armistiţiului). Armata română să se predea armatei sovietice şi să înceapă operaţiuni împreună cu aceasta împotriva germanilor, ruperea relaţiilor cu Germania; acceptarea frontierelor între cele două ţări aşa cum au fost în iunie 1940; eliberarea prizonierilor sovietici; plata despăgubirilor de război, libertate neîngrădită de mişcare pentru trupele sovietice pe întreg teritoriu, guvernul rus este gata să întreprindă măsuri pentru ca întreaga Transilvanie sau cea mai mare parte a ei să fie înapoiată României; pe lângă Înaltul Comandament sovietic poate fi trimis un reprezentant militar şi unul politic.

Antonescu insista pentru ca în Convenţie să se prevadă menţinerea unui teritoriu în care guvernul îşi exercita autoritatea, în care să nu pătrundă trupe sovietice. Altă solicitare se referea la acordarea unui termen de 15 zile, timp în care trupele germane să se retragă fără luptă din România. El intenţiona să stabilizeze frontul pe o linie mai puternică (Focşani, Nămoloasa, Galaţi), pentru o poziţie mai bună pe timpul negocierilor.

Concomitent, forţele politice interne aflate în ilegalitate, încep să se organizeze în jurul unor obiective generale. Cele două partide mari, cu impact la electorat, au acceptat, din raţiuni de oportunitate, să coopereze cu social-democraţii şi comuniştii. Aceştia din urmă, fără influenţă şi credibilitate printre români, devin activi, contând pe sprijinul sovieticilor ale căror trupe se apropiau de Capitală. Încă din septembrie 1943 ei formează un Front Patriotic Antihitlerist (cu formaţiuni de mică importanţă, necunoscute de către public cu excepţia Frontului Plugarilor), iar peste un an (26 mai 1944) constituie o coaliţie mai largă (Coaliţia Naţională Democrată, care includea şi gruparea liberală condusă de Gheorghe Tătărescu, pe care-l refuzase Maniu şi Brătianu). Anterior, în aprilie 1944, partidele istorice acceptă pentru prima dată să intre în forme de colaborare cu P.C.R. (reformat, după înlăturarea lui Ştefan Foriş), şi au constituit împreună, Comitetul Central de Acţiune şi un Birou operativ al acestui Comitet. La 20 iunie forţele din coaliţie fac o declaraţie publică în care anunţă că s-au constituit într-un Bloc Naţional-Democratic (PNŢ, PNL, PCR, PSD), cu obiectivul de a încheia armistiţiu, a scoate România din Pactul Tripartit, şi a se alătura Naţiunilor Unite, a reinstitui regimul constituţional, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, menţinerea ordinii şi realizarea păcii în interesul poporului roman. Cu o săptămână în urmă (14 iunie) reprezentanţi ai Regelui, ai Armatei şi ai partidelor

77

politice se întâlniseră pentru a pune la punct un plan pentru înlăturarea lui Antonescu. Aceste acţiuni n-au rămas fără urmări: Generalul Friesnner (comandantul Grupului de Armate Ucraina de Sud) îi cere lui Hitler să-i permită să ia măsuri pentru evitarea unei lovituri de stat la Bucureşti. Fuhrerul îl interpelează direct pe Ion Antonescu despre intenţiile sale în cursul ultimei lor întâlniri din 5 august 1944 (Wolfsschanze). Nici Hitler nu obţine un răspuns ferm, nici Antonescu (cerea răspunsul la trei întrebări prin care Hitler să garanteze stabilitatea frontului) nu s-a angajat categoric că va satisface solicitările germane.

Contextul, semnificaţia şi consecinţele Actului de la 23 august 1944 La 20 august sovieticii declanşează ofensiva Iaşi-Chişinău care se aştepta să se finalizeze cu ocuparea Capitalei. In aceste condiţii, acţiunile pentru înlăturarea lui Antonescu şi semnare a Armistiţiului se precipită. Conform planului, Ion Antonescu şi principalii colaboratori din guvern urmau să fie arestaţi pe 26 august. Din cauza situaţiei de pe front, Ion Antonescu a cerut o audienţă la Rege pentru data de 23 august, orele 16.00, după care intenţiona să plece din nou pe front pentru a conduce operaţiunile de apărare. Nu se întrevedea revenirea acestuia în Capitală pe 26 august, astfel că trebuia luată o decizie chiar pe 23 august. Din însărcinarea lui Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu, Gh. Brătianu s-a prezentat la Snagov şi a insistat pe lîngă Antonescu să accepte Armistiţiu, indiferent de consecinţe. El l-a informat pe Conducător că are sprijinul liderilor politici din opoziţie pentru un asemenea act. Şeful statului acceptă să-şi asume răspunderea pentru semnarea Armistiţiului, dar solicită acordul scris al liderilor democraţi. Gh. Brătianu promite să i-l aducă în dimineaţa zilei de 23 august însă CIC Brătianu pleacă la “Florica”, iar Maniu a evitat să semneze scrisoarea de garanţie. În şedinţa de guvern din dimineaţa de 23 august, Antonescu a anunţat că pleacă pe front şi a fixat o audienţă la Rege la ora 16.00. Separat, Mihai Antonescu se anunţă şi el la Rege la ora 15.30, cu intenţia de a discuta condiţiile armistiţiului. Audienţa fixată de Antonescu la Rege a dat peste cap planul discutat anterior pentru înlăturarea lui. Regele a înţeles că trebuie acţionat rapid şi, consultându-se numai cu Aldea, Sănătescu, Niculescu-Buzeşti, Mocsony-Styrcea şi Ioaniţiu, a hotărât să-l demită şi să-l aresteze pe Conducător în timpul audienţei. In acest scop, la Palat au fost luate măsuri de securitate, de alarmare a unor efective din Garda Regală şi de informare a liderilor din Blocul Naţional-Democratic. In aceste condiţii, Maniu a declinat să-şi asume răspunderea guvernării, astfel că pentru conspiratori o nouă problemă trebuia rezolvată: cine să formeze Consiliul de miniştri?

78

La 15.30 Mihai Antonescu s-a prezentat la Rege, a pledat pentru Armistiţiu şi i s-a cerut să rămână pentru a asista la audienţa acordată lui Ion Antonescu. Acesta a apărut la Palat puţin după ora fixată. Conform planului, Regele i-a cerut lui Ion Antonescu să anunţe imediat că acceptă Armistiţiul; refuzând, pe motiv că nu erau condiţiile cele mai potrivite, la un consemn al Regelui, s-a procedat la arestarea lui Ion Antonescu de către o echipă de militari. Ulterior, alţi membri ai Guvernului au fost chemaţi la Palat şi arestaţi (generalul Constantin Pantazi, Constantin Piki-Vasiliu, col. Mircea Elefterescu – prefectul poliţiei Capitalei. ). Intervenţia ambasadorului von Killinger pentru a-l elibera pe mareşal a rămas fără rezultat. S-a format un guvern sub preşedinţia lui Constantin Sănătescu, cu reprezentanţi ai partidelor: Iuliu Maniu, Constantin Brătianu, Lucreţiu Pătrăşcanu (ad-interim la Justiţie), Constantin Titel Petrescu, miniştri de stat, Astfel format, guvernul avea sprijinul Blocului Naţional-Democrat. La ora 22.12 s-a transmis la radio Proclamaţia Regelui către Ţară, care în esenţă anunţa că România a acceptat Armistiţiul, încetează lupta armatei române împotriva Armatei sovietice şi încetează starea de război cu Marea Britanie şi S.U.A. A urmat Declaraţia Guvernului, care anunţă, la rândul ei, că regimul de dictatură a fost înlăturat, România a ieşit din Pactul Tripartit şi că poporul reintră în drepturile lui. Se prevedea trecerea la un regim democratic care va respecta libertăţile cetăţenilor.

Lovitura de palat şi mai ales Proclamaţia Regelui al cărei conţinut nu a fost convenit ferm cu aliaţii din Naţiunile Unite, a creat derută şi confuzie; comandamentele româneşti n-au mai opus rezistenţă pe front, astfel că peste 150000 de militari au fost capturaţi şi transportaţi în Rusia. Ţara a fost ocupată de trupele sovietice.

Cei arestaţi în Palatul regal au fost preluaţi de Emil Bodnăraş şi duşi într-o casă conspirativă a partidului comunist din cartierul Vatra Luminoasă. Ulterior, au fost predaţi comandamentului sovietic şi duşi la Moscova. Ziua următoare, un reprezentant al noii puteri pleacă la Ankara, unde îi înmânează lui Vinogradov un mesaj pentru Moscova, despre situaţia din România şi despre dorinţa de a semna imediat Armistiţiu.

Neacceptând să părăsească teritoriul românesc fără luptă (aşa cum i-a cerut Regele lui von Kilinger în ultima sa audienţă de la Palat), germanii deschid ostilităţile coordonate de ataşatul aerului, Gerstemberg, iar trupele române răspund, producând pierderi importante inamicului. Se încheia, astfel, campania armatei române pe frontul de est, care pe lîngă dezastrul strategic şi naţional, s-a soldat cu numeroase pierderi umane şi materiale.

Printr-un decret-lege s-au amnistiat toate infracţiunile politice (care vizau infracţiunile pentru care erau condamnaţi mai ales activişti comunişti).

79

În ultima zi din august, printr-un decret, au fost repuse în vigoare 37 din cele 138 de articole ale Constituţiei din 1923. România a redevenit o monarhie constituţională, partidele şi-au reluat activitatea legală, dreptul de întrunire şi libertatea presei au fost garantate.

Convenţia de armistiţiu a fost semnată la 12/13 septembrie 1944. Actul de la 23 august a avut o importanţă deosebită şi pe plan internaţional,

la nivel politic (încă un aliat important al Germaniei trecea de partea Naţiunilor Unite), dar şi din punct de vedere strategic, al situaţiei de pe front: evenimentele de la Bucureşti au afectat puternic dispozitivul strategic german (a dus la prăbuşirea frontului din Balcani), a scurtat războiul cu şase luni, a influenţat decisiv comportamentul celorlalţi sateliţi germani. Armata română a eliberat singură Capitala şi tot sudul ţării în cadrul operaţiei de acoperire a frontierelor. Frontul sovietic a făcut un salt uriaş de 6-700 de km şi a deschis două direcţii: spre Balcani şi spre Centrul Europei, germanii au evacuat în grabă Bulgaria. Ulterior, marile unităţi s-au integrat în comandamentele sovietice şi au luptat de partea Naţiunilor Unite în campania din vest, pentru eliberarea Ardealulu (la 25 octombrie a fost eliberat oraşul Carei în cadrul „Operaţiunii Debreţin”), a Ungariei, Cehoslovaciei, ajungînd pînă în Austria. Românii s-au remarcat în operaţiuni militare periculoase, pe direcţii principale, puternic apărate de inamic din zonele Debreţin, Miskolc, Budapesta, Munţii Hegyalya, Bukk. Matra (Ungaria), Praga, Zvolen, Banska-Bystrica, Munţii Metalici, Javorina, Tatra etc. (Cehoslovacia).

Pe Frontul de Vest au acţionat iniţial 28 de divizii, grupate în 2 armate care au străbătut prin luptă 17 masive muntoase, au forţa 12 cursuri mari de ape, au eliberat peste 3831 de localităţi, din care 53 de oraşe . Pierderile unităţilor române au fost de 170.000 de ostaşi morţi, răniţi sau dispăruţi, din 538.000 de combatanţi. În confruntările cu trupele celor două armate române trupele hitleriste şi cele hortiste au pierdut 170.000 de prizonieri (toţi transportaţi în Rusia) şi 25.000 morţi.

Deşi s-a situat pe locul al patrulea (după U.R.S.S., S.U.A. si Marea Britanic), din punctul de vedere al efectivelor participante la înfrângerea hitlerismului (între 23 august 1944 şi 9 mai 1945), România nu a primit statutul de stat cobeligerant, pe care guvernul a solicitat-o.

Ostaşii români s-au întors în ţară târziu după 12 mai 1945( retragerea a durat câteva luni ). Cu tot efortul, România a fost tratată la Conferinţa de Pace de la Paris (1946-1947) ca ţară învinsă.

80