UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

PROGRAMUL DE STUDII: ECONOMIA COMERŢULUI, TURISMULUI ŞI SERVICIILOR

ANUL II,SEMESTRUL II,ID

TEMA DE CONTROL LA

DISCIPLINA ECONOMIa SERVICIILOR

Coordonatori Student

Prof.univ.dr. Valentin Hapenciuc Nastasoi Adriana

Suceava 2015

Indicele dezvoltarii umane in Franta

DEZVOLTAREA poate fi definita, in mod clasic, drept expansiunea ansamblului unei economii, dar si o repartizare cat mai echitabila a bogatiei suplimentare, care antreneaza o ameliorare globala a nivelului de viata si o transformare a structurilor societatii.

            Acestei definitii, de natura economica, Banca Mondiala ii opune, incepand cu 1990, notiunea de dezvoltare umana punand mai putin accentul pe cresterea economica a tarii (evolutia Produsului National Brut, a balantei comerciale etc.), dar mai ales asupra largirii posibilitatilor umane in ceea ce priveste: speranta de viata, de educatie, de loc de munca si de nivel de viata.

            Dezvoltarea umana incearca masurarea gradului de dezvoltare, mai mult decat cresterea economica, integrand indicatori calitativi.

            DEZVOLTAREA UMANA , conform P.N.U.D. (Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare), semnifica acele capacitati si indreptatiri ale oamenilor de a-si alege si urma propriile optiuni in toate domeniile vietii. In dimensiunea sa globala, acest concept integreaza ingrijirea sanatatii, educatia, religia, un nivel de viata decent si libertatea politica. Totodata, dezvolatarea umana nu se reduce numai la aceste aspecte ale vietii. Identitatile culturale ale indivizilor trebuie recunoscute, fiind in obligatia statului de a le acorda o atentie majora. Indivizii trebuie sa fie liberi in exprimarea propriilor identitati, fara a fi victimele discriminarii in diferitele domenii ale existentei lor. In concluzie, libertatea culturala reprezinta un drept uman si o parte integranta importanta a dezvoltarii umane.

            Situatia dezvoltarii umane in lume este inegala: anumite reguli inregistreaza cresteri fabuloase, in timp ce altele stagneaza si, chiar mai mult, se afunda intr-o agravare a saraciei. Astfel, s-a ajuns la concluzia ca planeta nu va putea ajunge la un echilibru si la o stabilitate decat numai in momentul in care toate tarile, bogate sau sarace, se vor angaja pentru punerea in aplicare a unui pact mondial pentru dezvoltarea, al carui scop va fi largirea sferei oportunitatilor oferite intregii populatii.

            In acest cadru, se recunosc drept cerinte fundamentale urmatoarele:

 ♦ o viata lunga si sanatoasa;

 ♦ dobandirea de cunostinte;

 ♦ acces la resursele necesare pentru un nivel de trai decent.

            Primul raport al dezvoltarii umane a fost publicat in 1990 si a adoptat ca masura a dezvoltarii umane un indice agregat pe baza a celor 3 componente esentiale ale dezvoltarii umane (longevitatea, nivelul de educatie, standardul de viata).

            Un semn al crizei dezvoltarii umane este dat de evolutia indicelui dezvoltarii umane.

                     

   INDICELE  DEZVOLTARII  UMANE (IDU) reprezinta masura sintetica, relativa, rezultata dintr-un set de norme alese pentru valorile maxime si minime, pentru fiecare componenta: speranta de viata, educatia si instruirea, nivelul de trai.

            I.D.U. nu are o unitate de masura pentru ca se utilizeaza standardizarea datelor.

unde:   Isv  Indicele Sperantei de Viata

            Ied  Indicele Educatiei

            Iv  Indicele de Venit

            unde  V nom.  valoarea nominala

                      V min.  valoarea minima

                      V max.  valoarea maxima

Ied este format din Ia si Ic, unde Ia  Indicele de alfabetizare

                                                    Ic  Indicele de cuprindere in invatamant

                      

Venitul pe cap de locuitor (exprimat in dolari internationali) se calculeaza utilizandu-se metoda logaritmului deoarece un venit nelimitat (mai mare de 40.000 dolari internationali) nu este absolut necesar pentru a atinge un nivel acceptabil al dezvoltarii umane.

            Indicele a fost inventat de economistul pakistanez Mahbub ul Haq. Indicele dezvoltarii umane, pentru majoritatea statelor membre ONU, este actualizat in fiecare an de Programul de Dezvoltare al Natiunilor Unite si publicat in Raportul de Dezvoltare Umana.

            La nivel mondial, a fost elaborat un clasament care permite incadrarea tuturor statelor lumii pe o scara cu valori cuprinse intre 0 si 1. Totodata nici I.D.U. nu a fost considerat un indicator perfect deoarece nu ia in evidenta, de exemplu, repartitia inegala a veniturilor dintr-o tara pe sexe sau categorii sociale. De aceea, pentru a raspunde acestui obiectiv, Banca Mondiala a creat in anul 1996 un nou indicator, indicatorul dezvoltarii umane pe sexe, indicator suplimentar de analiza a dezvoltarii umane, alaturi de I.D.U., precum si alti indici:

Indicele saraciei umane si indicele privind participarea femeilor la viata politica, economica si la luarea deciziilor.

            Ceea ce conteaza foarte mult in analiza dezvoltarii umane nu este valoarea in sine, ci rangul tarii in clasamentul mondial. Evident ca in fruntea clasamentului, avand la baza valoarea indicelui dezvoltarii umane, regasim cea mai mare parte a tarilor dezvoltate.

            La nivel mondial, clasificarea tarilor propusa de Raportul Dezvoltarii Umane este urmatoarea:   ► In functie de nivelul de dezvoltare umana, tarile sunt grupate in 3 categorii:                        . tari cu o dezvoltare umana ridicata (indice egal sau mai mare de 0,800);                        . tari cu o dezvoltare umana medie (indice cuprins intre 0,500 si 0,799);                        . tari cu o dezvoltare umana redusa (indice mai mic de 0,500).   ► In functie de valoarea venitului, Banca Mondiala propune 3 categorii de tari (in anul 2001):                        . cu venit ridicat (P.I.B./loc. egal sau mai mare de 9.206 $ americani);                        . cu venit mediu (P.I.B./loc. intre 746 si 9.205 $ americani);                        . cu venit redus (P.I.B./loc. mai mic sau egal cu 745 $ americani).   ► Mari grupuri mondiale:                        . tari in curs de dezvoltare;                        . Europa Centrala si de Est;                        . tari membre O.C.D.E. (Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica).  

Daca analizam valorile indicelui dezvoltarii umane la nivel mondial, constatam ca statele care au I.D.U. cel mai ridicat sunt acelea care au si o economie puternic dezvoltata, precum : S.U.A., Canada, Japonia, Australia si majoritatea tarilor din Europa Occidentala, Centrala si de Nord, precum Germania, Franta, Spania, Italia, Marea Britanie, Benelux, Austria, Elvetia, Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda etc. La acestea, I.D.U. este peste 0.900, componentele indicelui (Indicele sperantei de viata, Indicele educatiei si Indicele de venit) avand deasemenea valori ridicate.    

  

Indicele de dezvoltare umana a Frantei

Indicele Sperantei de Viata 

Conform INSEE, la 1 ianuarie 2014, 66 milioane de oameni trăiau în Franța (cu excepția comunităților de peste mări și Noii Caledonii), dintre care 63,7 de milioane în metropolă și 2,1 milioane în departamentele de peste mări (inclusivMayotte). Dacă sunt incluși și cei 600.000 de locuitori din comunitățile de peste mări (Polinezia Franceză, Saint-Pierre-et-Miquelon, Wallis și Futuna, Saint-Martin și Saint-Barthélemy) și din Noua Caledonie, populația întregului teritoriu francez atinge 66,6 milioane de locuitori, adică circa 1% din populația mondială. Recensăminte naționale generale se organizau la intervale regulate începând cu 1801, dar, din ianuarie 2004, se efectuează anual recensăminte în comunele cu peste 10.000 de locuitori, cu excepția comunităților de peste mări, și la fiecare cinci ani în rest.

În 2010, rata fertilității în Franța era de circa 2,01 și 27,3% dintre nou-născuții din metropolă aveau cel puțin un părinte născut în străinătate, dintre care 23,9% aveau un părinte născut în afara Uniunii Europene.

În rest, structura piramidei vârstelor a evoluat de la începutul secolului al XXI-lea. Partea din populație cu vârste înaintate a crescut, din cauza creșterii speranței de viață (Franța se bucură de una dintre cele mai mari speranțe de viață din lume și de ajungerea la vârsta a treia a generației baby boom — fenomen denumit acum papy boom .

Proporția celor de peste 60 de ani în cadrul populației a crescut, astfel, de la 17% în 1980 la 22% în 2009 și va depăși o treime în 2050, conform INSEE. Conform demografului Michèle Tribalat 14 milioane de persoane (adică un sfert din populația țării) aveau, în 1999, cel puțin un părinte sau bunic imigrant. În 2010, Franța găzduia, conform definiției internaționale adoptate de ONU („persoane născute în altă țară decât cea în care locuiesc”), 7,2 milioane de imigranți, adică 11,1% din populație, dintre care 5,1 milioane (7,8%) născuți în afara Uniunii Europene. Ea se clasează pe locul al șaselea mondial, după Statele Unite (42,8 milioane), Rusia (12,3),Germania (9,8), etc.dar este înaintea Regatului Unit (7,0), a Spaniei (6,4) și a Italiei (4,8). Franța este, în același timp, una dintre statele Uniunii Europene care înregistrează procentajele cele mai mari de persoane provenite din familii de imigranți (din prima sau a doua generație) în rândul persoanelor între 25 și 54 de ani, cu 13,1% imigranți și 13,5% copii ai cel puțin unui imigrant, dând un total de

Conform definiției franceze, mai restrictive (străini născuți în afara teritoriului), Franța metropolitană număra, în 2008, 5,3 milioane de imigranți, sau cu 1.100.000 mai mulți decât în 1999 și 8,3% din populația totală. 40% dintre aceștia aveau naționalitate franceză, pe care au putut-o obține prin naturalizare sau prin căsătorie. Imigranții sunt, în principal, proveniți din Uniunea Europeană (34%), din Maghreb (30%), din Asia (14%, dintre care o treime din Turcia) și din Africa subsahariană (11%). Copiii imigranților, descendenții direcți ai unuia sau alor doi imigranți reprezentau, în 2008, 6,5 milioane de persoane, adică 11% din populație. Trei milioane dintre aceștia aveau ambii părinți imigranți. În total, numărul imigranților și copiilor de imigranți (a doua generație) se ridica, în 2008, la 11,8 milioane, adică 19% din populație (dintre care puțin peste 5 milioane de origine europeană și 4 milioane de origine maghrebiană).

Imigranții obțin venituri, în medie, mai mici cu o treime decât neimigranții;în rândurile lor, cei fără studii superioare sunt de două ori mai numeroși și cei care trăiesc sub pragul sărăciei sunt de trei ori mai mulți Totuși, la persoane cu situație socială similară, accesul la procesul de învățământ și veniturile pe care le realizează sunt apropiate de cele ale francezilor născuți în Franța.

Populația de imigranți, împreună cu cei care aparțin unor minorități vizibile, în Franța, sunt adesea victime ale discriminării. Pentru motive nedeterminate și aflate încă în discuție, o parte din această populație recurge la fundamentalismul religios. Se observă, însă, și o anumită convergență între modul de viață al populației imigrante și cel al vechilor francezi autohtoni.

Franța era, în 2009, cea mai fertilă țară europeană după Islanda și Irlanda, cu o descendență finală a femeilor născute în 1959 de 2,12 copii și cu un indicator conjunctural al fertilității de 1,99 copii pe femeie (1,98 în Franța metropolitană).

Schimbările cunoscute de familia franceză între anii 1960 și 2000 sunt numeroase și profunde. Nașterile sunt, în majoritate, rezultatul planificării, în urma dezvoltării contracepției și permiterii avortului — peste 200.000 de întreruperi de sarcină sunt efectuate anual în Franța. Din ce în ce mai multe cupluri preferă în locul căsătoriei uniunile libere saupactul civil de solidaritate (PACS), un contract de uniune mai flexibil decât căsătoria.. În ceea ce privește divorțul, numărul lor s-a majorat de 3,2 ori între începutul anilor 1970 și sfârșitul anilor 2000.

În ce privește alte forme de sexualitate, acestea sunt, în mare parte, acceptate în Franța, deși legea, adesea, precede mentalitățile în ceea ce privește toleranța față de minoritățile sexuale. Căsătoria cuplurilor de același sex, ca și adoptarea de copii de aceste cupluri, este legală în Franța începând cu 18 mai 2013.

Deși locul femeilor în societatea franceză a evoluat mult de-a lungul secolului al XX-lea - evoluție favorizată, mai ales, spre sfârșitul secolului de numeroase legi împotriva discriminării -, Franța era, în 2009, încă departe de egalitatea bărbat-femeie. Pentru o slujbă cu normă întreagă, femeile primeau, în 2008, un salariu în medie cu 19% mai mic decât bărbații, iar discriminarea salarială pură se situa între 6 și 7% - conform Ministerului Muncii. La nivelul funcțiilor de decizie, femeile acced foarte rar: ele conduc doar 8% dintre întreprinderile care au mai mult de 200 de salariați, și nu reprezintă decât 18,5% dintre deputații aleși în 2007 și 13,1% din consilierii generali aleși în 2008.

  ÉVOLUTION DE LA POPULATION

Populationau premier

janvier

Mouvement naturel Soldemigratoire

évalué

Ajustement  

Variationtotale

 

Populationmoyenne

Année 

 Naissances

 Décès

 Excédent

 (a)

2009 64.304.500 824.641 548.541 +

276.100 + 32.339 0 + 308.439 64.458.720

2010 64.612.939 832.799 551.218 +

281.581 + 38.880 0 + 320.461 64.773.170

2011 64.933.400 823.394 545.057 +

278.337 + 29.504 0 + 307.841 65.087.321

2012 65.241.241 821.047 569.868 +

251.179 + 33.000 0 + 284.179 65.383.331

2013 65.525.420 811.510 569.236 +

242.274 + 33.000 0 + 275.274 65.663.057

2014 65.800.694 . . . . . . . a. Moyenne des populations aux deux 1ers janvier consécutifs.N.B. Les estimations de population, de solde migratoire et d'ajustement sont provisoires pour les deux dernières années disponibles, résultats provisoires arrêtés à fin décembre 2014. Source : Insee, estimations de population et statistiques de l'état civil

Indicele de Educatie

În Franța, educația este obligatorie de la șase la șaisprezece ani, iar școala publică este laică și gratuită. Dacă formarea și plata serviciului de educație, ca și alegerea programelor, cad în sarcina statului, gestiunea unităților școlare primare și secundare este în sarcina comunităților teritoriale locale. Învățământul primar se desfășoară în două faze: 1) grădinița, la care merg copiii foarte mici, are ca scop învățarea primelor cunoștiințe, socializarea și fixarea elementelor fundamentale de limbaj și numere; apoi, către vârsta de șase ani, copiii învață în 2) școli primare, al căror principal obiectiv este învățarea lecturii, scrisului și aritmeticii, precum și o educație civică. Învățământul secundar se desfășoară și el în două cicluri. Primul se desfășoară în colegii (școli gimnaziale) și se încheie cu obținerea„diploma de brevet” A doua se desfășoară în licee și se încheie cu examene finale și naționale: bacalaureatul (profesional, tehnologic și general), precum și cu certificatul de aptitudini profesionale (certificatul de aptitudini profesionale agricole în învățământul agricol). Învățământul superior prezintă particularitatea coabitării între universități și sistemul grandes écoles, în care se intră, în general, prin concurs, în urma absolvirii unor clase pregătitoare. Învățământul superior pentru diploma de tehnician superior și clasele pregătitoare pentru grandes écoles se desfășoară în cadrul liceelor, sau în unități private. Grandes écoles sunt, adesea, considerate a fi mai performante și mai elitiste decât universitățile.Aproape 17% dintre elevii învățământului primar și secundar sunt școlarizați în unități private, cea mai mare parte sub contract de asociere cu statul și, adesea, cu cultele religioase.Franța a cunoscut în perioada postbelică o mărire considerabilă a ratei de școlarizare. În 1936, mai puțin de 3% dintr-o promoție obținea bacalaureatul; acest procentaj a depășit 30% în 1985 și 60% în 1995. Totuși, această democratizare a învățământului nu a înlăturat și inegalitățile sociale: 25% din copiii de muncitori, născuți între 1974 și 1978 au obținut diplome de învățământ superior, față de 75% din copiii proveniți din clase sociale mai înstărite. Aceste inegalități sunt și mai puternice la nivel de grandes écoles: doar 2,9% dintre studenții admiși la École nationale d’administration în 2008 aveau vreun părinte muncitor. După programul PISA de comparare a sistemelor de educație națională, rezultatele sistemului educațional francez sunt dezamăgitoare în raport cu alte state membre aleOECD,  în special în ce privește creșterea inegalităților, conform anchetei PISA pe 2003. În ciuda planurilor de prevenire a analfabetismului, acesta afectează 3,1 milioane de persoane, adică 9% din populația cu vârste între 18 și 65 de ani școlarizată în Franța.

Indicele de Venit

Veniturile francezilor și puterea lor de cumpărare au crescut de-a lungul secolului al XX-lea și de-a lungul anilor 2000, dar într-o manieră inegală, care a accentuat inegalitățile economice între gospodării. În medie, salariile persoanelor ce lucrau în sectorul privat cu normă întreagă au atins în 2007 29.279 euro brut, sau 1.997 euro net pe lună, față de 31.266 euro brut, adică

2.182 euro net lunar pentru bugetari. Veniturile provenite din proprietatea mobiliară sau imobiliară nu reprezentau decât 9% din venitul primar brut al gospodăriilor, dar această parte este deosebit de variabilă de la o gospodărie la alta.

În 2007, 7,2% din francezi dispuneau de un venit cu 50% mai mic decât venitul median (pragul de sărăcie definit în Franța),  deși jumătate din ei erau angajați, adesea, cu jumătate de normă și pe baza salariului minim interprofesional garantat (SMIC). SMIC privește 3,4 milioane de persoane în iulie 2008 și era echivalent cu 9,40 euro brut pe oră în 2012). De la 200 la 300.000 de persoane nu aveau, în 2009, un domiciliu fix, în principal, în Paris și în marile orașe.

În 2007, Indicele Dezvoltării Umane al Franței era de 0,961, care plasează țara pe locul al optulea în lume.[158] Totuși, în același an, Franța nu era decât a douăsprezecea între țările Uniunii Europene după PIB pe cap de locuitor în dolari americani la rata de schimb de atunci, deși ocupa locul al șaptelea în 1987, scădere ce se explică, în principal, printr-o slabă creștere a PIB-ului francez.

Franța este a patra putere industrială a lumii. În ciuda polarizării către sectorul serviciilor, la nivelul economiei naționale, întreprinderile industriale reprezentau în 2006 71,4% dinPIB și 79% din exporturi.

Franța este țara cea mai vizitată din lume de turiști străini, cu peste 82 de milioane de vizite primite în 2007, dar numai a treia din lume după achizițiile de pachete turistice internaționale. Sectorul turistic reprezenta, în 2005, aproape 900.000 de angajați direcți, și cel puțin tot atâția angajați indirecți. Peste 1,3 miliarde de nopți de cazare au fost efectuate de turiști în Franța, în 2007, din care o parte în cele 3,178 milioane de case de vacanță din țară. Motivele acestui tip de turism sunt diverse: este vorba atât despre turismul cultural (îndreptat, în special, către Paris), cel balnear (în special pe Coasta de Azur, cel natural, turismul de afaceri (Parisul este principala destinație mondială pentru acest tip de turism, de recreere (Disneyland Paris este de departe cel mai frecventat parc de distracții din Europa și de practicarea sporturilor de iarnă (în special, în Alpii de Nord). Atracțiile turistice cele mai vizitate sunt, în marea lor majoritate, situate în Île-de-France (Disneyland Paris, Muzeul Luvru, Turnul Eiffel, Palatul de la Versailles …); dar și câteva obiective din provincie atrag și ele numeroși turiști, cum ar fi castelele din Valea Loarei ,mont Saint-Michel, Rocamadour, Castelul Haut-Kœnigsbourg (fr),muzeul Unterlinden(fr) din Colmar, Centrul Pompidou-Metz(fr) sau parcul Futuroscope(fr)

Franța dedică o parte, în general, ridicată din PIB cercetării și dezvoltării(fr)  (2,02% în 2009), dar aceste cheltuieli sunt finanțate, mai ales, de sectorul public (41% în 2008[174]) și sunt dedicate cercetării fundamentale  mai mult decât în alte țări ale Uniunii Europene și a fortiori ale OECD. Dacă cercetarea franceză se află la originea a numeroase descoperiri și a fost răsplătită în numeroase rânduri, numărul debrevete deținute de întreprinderile franceze este relativ scăzut, mai ales că relațiile între întreprinderile private și cercetarea publică sunt, adesea, considerate mediocre.

Mare parte din cercetători lucrează în centrele publice de cercetare, cum ar fi CNRS (Centre national de la recherche scientifique). Începând cu 2002, majoritatea acestor centre de cercetare sunt organizate în colaborare cu universitățile și companiile, pentru a forma poli de competitivitate (71 în 2007).

Locul Franței în economia mondială

În 2009, Franța era a cincea putere economică mondială după PIB nominal sau a noua în termenii parității puterii de cumpărare. Ea este pe locul al patrulea în lume, în 2010, după numărul de întreprinderi clasate în primele 500 din lume.

Economia franceză este foarte deschisă,  mai ales către partenerii europeni (65% din exporturile franceze). Această situație se leagă, parțial, de epuizarea sau de insuficiența resurselor miniere și energetice, care o obligă să importe, și de dimensiunile relativ reduse ale țării. Ea se explică, însă, și prin importanța exporturilor. Conform unui studiu efectuat de firma de audit KPMG și publicat în 2006, „Franța oferă, în general, costuri de implantare mai reduse ca marii săi vecini europeni, nu doar în energie, transporturi și pe piața imobiliară, dar și pe cea a forței de muncă.” Cu o cotă din piața mondială de circa 8%, Franța este al doilea exportator de produse agroalimentare realizate intern, datorită, în special, exporturilor de alcool.

Totuși, Comerțul exterior al Franței întâmpină și importante dificultăți. Din 2004, Franța cunoaște un deficit al balanței comerciale(fr) din ce în ce mai crescut (−75,4 milliards de dolari în 2009), situație ce se explică parțial prin nivelul ridicat al monedei euro în raport cu dolarul. Între 1990 și 2006, cota din piața mondială deținută de Franța în ceea ce privește exporturile de mărfuri a scăzut de la 6,3 la 4,1%; Franța nu mai era, în 2009, decât al cincilea importator și al șaselea exportator mondial. Conform Eurostat, această scădere a comerțului exterior francez este cauzată, parțial, de o creștere a costurilor salariale pe oră.

La 13 ianuarie 2012, agenția de rating Standard & Poor's a anunțat scăderea ratingului Franței, care avea AAA, cea mai bună cotație. Acum, ea nu mai are decât AA+, cu perspectivă negativă. Agențiile similare Fitch și Moody's i-au păstrat, însă, cotația triplu A.