Foaia cateheticӑ R. 151 Duminica a 5- 13 (a...

E D I T A T Ă D E P R O T O P O P I A T U L O R T O D O X R O M Â N I R L A N D A

Evanghelia*: Ioan 4, 5-42

Foaia cateheticӑ Duminica a 5-a după Paşti

(a Samarinencii)

NR. 151

13 MAI‘12

Apostolul*: Fapte 11, 19-30

Î n vremea aceea, cei ce se împrăştiaseră în urma neca-

zului întâmplat pe timpul lui Ştefan au trecut până’n Fenicia şi’n Cipru şi’n Antiohia, nimă-nui grăind cuvântul decât Iude-ilor. Dar erau unii dintre ei, bărbați ciprioți şi cireneni care, venind în Antiohia, grăiau şi către Elinic, binevestindu‐L pe Domnul Iisus. Şi mâna Domnu-lui era cu ei şi mare era numă-rul celor ce au crezut şi s’au întors la Domnul. Şi vorba despre ei s’a auzit în urechile Bisericii din Ierusalim şi l‐au trimis pe Barnaba până la Antiohia. Acesta, sosind şi văzând harul lui Dumnezeu, s’a bucurat şi‐i îndemna pe toți să rămână în Domnul cu inima statornică. Că era bărbat bun şi plin de Duh Sfânt şi de cre-

*) Texte preluate din Biblia, ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000 (citată pe scurt: Biblia Bartolomeu).

Î n vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacob i l‐a dat lui Iosif, fiul său; şi era acolo fântâna lui Iacob.

Iar Iisus, ostenit de călătorie, S’a aşezat lângă fântână; era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i‐a zis: „Dă‐Mi să beau!” Că ucenicii Săi se dusese-ră în cetate să cumpere merinde. Femeia samarineancă I‐a zis: „Cum!, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă…?” – Pentru că Iudeii nu au amestec cu Samarinenii –. Iisus i‐a răspuns, zi‐când: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care‐ți zice: Dă‐Mi să beau!, tu ai fi cerut de la El, şi El ți‐ar fi dat apă vie”. Femeia I‐a zis: „Doamne, nici găleată nu ai, iar fântâna este adâncă; de unde dar ai apa cea vie? Eşti tu cumva mai mare decât părintele nostru Iacob, care ne‐a dat această fântână, şi el însuşi a băut din ea, ca şi fiii lui şi turmele lui?” Iisus, răspun-zând, i‐a zis: „Tot cel ce va bea din apa aceasta, iarăşi va înseta; dar cel ce va bea din apa pe care Eu i‐o voi da, nu va mai înseta în veac, că apa pe care i‐o voi da Eu se va face într’însul izvor de apă săltătoare spre viață veşnică”. Femeia I‐a zis: „Doamne, dă‐mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot”. Iisus i‐a zis: „Du‐te şi cheamă‐l pe bărbatul tău şi vino aici”. Femeia I‐a răspuns, zicând: „N’am bărbat”. Iisus i‐a zis: „Bine‐ai zis că nu ai bărbat, că cinci bărbați ai avut, iar cel pe care‐l ai acum nu‐ți este soț. Pe aceasta adevărat ai spus‐o”. Femeia I‐a zis: „Doamne, văd că Tu eşti profet. Părin-ții noştri s’au închinat pe muntele acesta, dar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm”. Şi Iisus i‐a zis: „Femeie, crede‐Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți în-china Tatălui. Voi vă închinați la ceea ce nu ştiți; noi ne închinăm la ceea ce ştim, pentru că de la Iudei este

PAGINA 2 Foaia catehetică PAGINA 2 Foaia catehetică

mântuirea. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; că astfel sunt închinătorii pe care Tatăl îi caută. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie ca’n duh şi’n adevăr să I se închi-ne”. I‐a zis femeia: „Ştim că vine Mesia Care Se cheamă Hristos; când va veni El, pe toate ni le va spune”. Iisus i‐a zis: „Eu sunt, Cel care‐ți grăieşte”. Şi atunci au venit ucenicii Săi. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Dar nimeni nu I‐a zis: „Ce în-trebi?”, sau: „Ce vorbeşti cu ea?” Iar femeia şi‐a lăsat găleata şi s’a dus în cetate şi le‐a zis oameni-lor: „Veniți să vedeți un om care mi le‐a spus pe toate câte le‐am făcut! Nu cumva acesta este Hristosul?” Şi au ieşit din cetate şi veneau spre El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: „Învățăto-rule, mănâncă!” Iar El le‐a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiți”. Ziceau deci uce-nicii între ei: „Nu cumva I‐a adus cineva să mă-nânce?…”. Iisus le‐a zis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M’a trimis şi să‐I împlinesc lucra-rea. Nu ziceți voi că mai sunt patru luni şi vine se‐cerişul? Iată, vă spun: Ridicați‐vă ochii şi priviți holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel care seceră primeşte plată şi adună roadă spre viața veşnică, pentru ca împreună să se bucure, şi cel ce seamănă, şi cel ce seceră. Că întru aceasta se adevereşte cuvântul că altul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v’am trimis să secerați unde nu voi v’ați ostenit; alții s’au ostenit, şi voi ați in‐trat în osteneala lor”. Şi mulți Samarineni din cetatea aceea au crezut în El pe temeiul cuvântului femeii care mărturi-sea: „Mi le‐a spus pe toate câte le‐am făcut”. Deci, când au venit la El, Samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulți au crezut pe temeiul cuvântului Său, iar femeii îi ziceau: „Credem nu numai pe temeiul cu‐vântului tău; noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii”.

dință. Şi mulțime multă I s’a adău‐gat Domnului. Şi a plecat Barnaba la Tars, ca să‐l caute pe Saul. Şi găsindu‐l, l‐a adus la Antiohia. Şi au stat acolo un an întreg, împreună îndrumând în Bi‐serică şi învățând mult popor. Şi în Antiohia s’au numit ucenicii, pentru întâia oară, creştini. În zilele acelea s’au coborât pro-feți de la Ierusalim în Antiohia. Şi sculându‐se unul dintre ei, cu nu‐mele Agab, a arătat prin Duhul că’n toată lumea va fi foamete mare, care a şi fost în zilele lui Claudiu. Iar ucenicii au hotărât ca fiecare dintre ei, după putere, să trimită spre aju‐torare fraților care locuiau în Iude-ea; ceea ce au şi făcut trimițându‐le preoților prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul.


Acesta nu este strigătul unui om sărac şi simplu, căruia îi lipsesc mijloacele de a-şi înviora sufletul cu înţelepciunea şi cu ştiinţa culese din lume, cu filozofia şi cu arta, cu cunoaşterea gingaşelor fire din care-i ţesută natura şi viaţa. Nu; este strigătul mâhnit, ieşit din adâncul inimii al unui rege, un rege plin de toate bogăţiile pământului, un rege cu minte genială şi cu inima nobilă, un rege pu-ternic, cu voinţă tare. Îndestulat cu toate cele du-pă care tânjeşte înrobitul suflet omenesc, regele David a simţit deodată că setea duhului său nu s-a stins cu acestea, ci dimpotrivă, a crescut în- tr-atât încât nici toată lumea nu i-o putea alina. În lumea aceasta el era “în pământ pustiu şi neum-blat şi fără de apă” (Psalm 62:3), şi a strigat aşa-dar către singurul Izvor de apă nemuritoare de care însetează orice suflet treaz: “Însetat-a sufle-tul meu de Dumnezeu, de Dumnezeul cel viu!”

Nici nu mai trebuie să dovedim că hrana trupeas-că nu satură trupul, nici băutura trupească nu-i stinge setea. Nici chiar duhul de viaţă care strălu-ceşte toate zidirile, însufleţindu-le şi dându-le fru-museţe, nici acesta nu hrăneşte şi nu înviorează sufletul.

Trupul primeşte nemijlocit hrană care este de o fire cu el. Din pământ e trupul, din pământ şi hra-na pentru trup. De aceea se şi simte trupul acasă, printre ale sale, în lume. Sufletul însă pătimeşte; e răstignit şi suferă; se scârbeşte şi se împotriveşte hranei ce-i vine în chip mijlocit, hranei ce nu este de o fire cu el. De aceea sufletul se simte în lumea aceasta în ţară străină, printre străini.

Chiar faptul că în lumea pământească se simte că-lător străin în ţară străină arată că sufletul e ne-muritor, că ţine, prin firea lui, de lumea cea ne-

muritoare, că nimeni şi nimic pe lume nu-i poate stinge foamea şi setea. Şi de-ar sorbi tot universul ca pe-un pa-har cu apă, setea nu i s-ar împuţina, dimpo-trivă, ar creşte, cu sigu-ranţă s-ar înteţi. Pen-tru că atunci nu i-ar mai rămânea nici mă-car speranţa iluzorie că, după ultima colină

din zare ar licări dintr-o dată o apă.

Sufletul e viu, e viu şi însetat de viaţă; cu nimic nu i se stinge setea decât cu viaţă: cu adevărata viaţă. Dar viaţa aceasta nu se află decât la Dumnezeu, la Dumnezeul Cel Viu. “Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu, de Dumnezeul cel viu!” Acesta nu-i vers dintr-un psalm, e gâtlejul ars de sete al unui leu care răcneşte în pustiu; poate să li se pară păsărelelor de pe lângă oază un cântecel, dar leului nu-i este cântec, el urlă după ajutor.

“Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu, de Dumnezeul cel viu!” nu recită un poet, plânge un călător în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă; nu un rapsod a meşteşiugit aceste cuvinte, ci le-a izvorât omul cu, poate, cel mai pătrunzător suflet din câţi au fost pe lume.

Omule! De crezi cumva că foamea şi setea ţi se vor stinge cu mâncare şi cu băutură, nu eşti cu nimic mai presus decât animalele din ogradă şi decât fiarele din sălbăticie. Iar dacă te-ai săltat întrucâtva peste acestea, şi speri să-ţi astâmperi setea şi foamea cu frumuseţea şi înţelepciunea acestei lumi, eşti necopt, omule. Primul gând ţi-a fost nebunesc, iar acum speranţa ţi-e stearpă. Pentru că acum iei strigătele şi plânsul unei lumi arse de sete drept cântece şi jocuri; ai aflat un mijloc de a-ţi înşela setea prin setea altora. Dar dacă ai trecut şi de acestea, dacă setea ţi-e gro-zavă şi nu ţi-o poate stinge toată apa din lume şi tot oceanul acestui univers, atunci abia eşti un om încercat, eşti un om adevărat.

(din “Predici”, Editura Ileana, Bucureşti, 2006)

Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu!

Sfântul Nicolae Velimirovici “Cum doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine,

Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu, de Dumnezeul cel

viu!” (Psalm 41: 1-2)


A stat odată Domnul în Ierusalim “şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7,37). Auzi cum spune? A strigat! Păstorul Cel bun nu şopteşte; strigă, cheamă, şi aşa îşi îndreaptă turma la apă. Stă Iubito-rul de oameni în pustiul ars al lumii şi “strigă”, îi strigă pe toţi călătorii sfârşiţi de sete. Fericiţi cei care aud glasul Lui şi vin la El cu credinţă. El n-o să-i întrebe ce limbă vorbesc , nici de ce neam sunt, nici câţi ani au, nici câtă avere, ci o să le dea “apa vie” care întremează, înviorează, întinereşte, înnoieşte, împuterniceşte; o să-i înfieze şi o să-i scoată din cuptorul arzător al lumii, în grădina Raiului.

O, băutură dumnezeiască, preaminunată! O, Mântuitor dulce, Izvor răcoritor, străveziu, îmbelşugat, dătător de viaţă! Duhule Sfinte, Mângâietorule, adu la Hristos Domnul pe toţi ale căror suflete tânjesc după viaţa cea fără de moarte, pe toţi care, însetaţi, strigă: “Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu, de Dumnezeul cel viu!”

(Text selectat din “Predici”, Editura Ileana, Bucureşti, 2006)

“Eu sunt Pâinea Vieţii” (loan 6: 48), astfel a grăit Stăpânul Hristos neamului omenesc celui flămând. Acest cuvânt s-a împlinit timp de nenumărate secole după aceea, în vieţile nenumăraţilor următori ai lui Hristos care L-au primit pe Stăpânul ca hrană a sufletelor lor. Un tânăr disperat care era aproape de sinuci-dere s-a dus să se spovedească la un preot. Preotul l-a ascultat cu atenţie şi i-a zis: “Fiule, tu însuţi trebuie să te învinovăţeşti pentru nenorocirea ta. Sufletul tău flămânzeşte de moarte. De-a lungul întregii tale vieţi, tu nu ai învăţat decât să-ţi hrăneşti trupul, şi nu te-ai gândit niciodată că şi sufletul are nevoie de hrană; de o hrană mult mai preţioasă şi mai pretenţioasă decât cea a trupului, şi în- tr-o măsură mult mai mare decât are nevoie trupul de a lui. Sufletul tău este acum în primejdie de moarte din cauza foametei la care l-ai supus. Fiule, împărtăşeşte-te de Trupul şi Sângele lui Hristos. Numai aceasta îţi poate mântui sufletul de la pieire. Zilnic şi mereu împărtăşeşte-te de Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Căci El este Pâinea de Viaţă Făcătoare a sufletelor noastre”. Tânărul l-a ascultat pe preot şi s-a întors la viaţă.

Fraţilor, să ne hrănim sufletele cu Hristos ca astfel să le avem mereu vii şi sănătoase. Să ne hrănim mereu mintea cu gândul lui Hristos astfel încât să o avem mereu luminată şi limpede. Să ne hrănim mereu inima cu iubirea lui Hristos astfel încât ea să fie mereu plină şi fericită. Să ne hrănim mereu voinţa cu poruncile lui Hristos şi cu exemplul vieţii Lui, astfel încât în fiecare clipă noi să avem pute-rea de a face faptele cele bune. Să fie gândurile lui Hristos gândurile noastre şi iubirea lui Hristos iubirea noastră şi buna voire a lui Hristos buna voire a noastră. Mereu şi mereu să ne hrănim sufle-tele cu Stăpânul Hristos; fară întrerupere să ne împărtăşim sufletele cu Trupul Lui şi cu Sângele Lui. Căci nici o Pâine nu este mai hrănitoare decât El, şi nici o băutură nu este mai dulce decât El. La Sfânta împărtăşire, El ni Se dăruieşte desăvârşit: cu Trupul şi cu Sângele Lui. Dar Sfânta împărtăşire este şi o avertizare că sufletele noastre trebuie mereu să se hrănească cu El, mereu să se împărtă-şească cu El, tot aşa cum nu putem să trăim nici o clipă fără să respirăm.

O Stăpâne Doamne Dulcele nostru lisuse, mişcă sufletele noastre ca mereu să dorească a se hrăni cu Tine şi a rămâne vii, căci Tu eşti Pâinea Vieţii, şi Ţie se cuvine toată slava şi mulţumita în veci.

(din “Vieţile Sfinţilor însoţite de Cântări, Cugetări, Luări aminte şi Predici pentru fiecare zi a anului”)


Omul este o fiinţă înfometată. Dar el este înfometat de Dumnezeu. Din-colo de toată această foame a vieţii noastre este Dumnezeu. Toată do-rinţa este, în cele din urmă, o dorire a Lui. Cu siguranţă, omul nu este singura fiinţă flămândă. Tot ce exis-tă trăieşte mâncând. Întreaga crea-ţie depinde de hrană. Însă poziţia unică a omului în univers este dată de faptul că el singur binecuvântea-ză pe Dumnezeu pentru hrana şi viaţa pe care le primeşte de la El. El singur răspunde binecuvântă-rii lui Dumnezeu, cu propria sa binecuvântare.

Semnificativ pentru viaţa din grădina raiului este faptul că omul dă nume lucrurilor. De îndată ce au fost create animalele, ca să-i ţină tovărăşie lui Adam, Dumnezeu i le aduce pe acestea pentru a vedea cum le va numi: “…aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam“. Dar, în Biblie, un nume este infinit mai mult decât un mij-loc prin care să se distingă un lucru de altul. El descoperă esenţa însăşi a unui lucru, sau mai de-grabă dezvăluie esenţa acestuia, ca dar al lui Dumnezeu. A numi un lucru înseamnă a arăta înţelesul şi valoarea pe care i le-a dat Dumnezeu, a-l cunoaşte ca venind de la Dumnezeu şi a-i cu-noaşte locul şi funcţia în cosmosul creat de Dumnezeu.

A numi un lucru înseamnă, cu alte cuvinte, a-L binecuvânta pe Dumnezeu pentru el şi prin el. Şi, în Biblie, a-L binecuvânta pe Dumnezeu nu este un act “religios“ sau “cultic“, ci chiar un mod de viaţă. Dumnezeu a binecuvântat lumea, l-a bine-cuvântat pe om, a binecuvântat ziua a şaptea (adică timpul), şi aceasta înseamnă că a umplut tot ce există cu iubirea şi bunătatea Sa, le-a făcut pe toate, adică, bune foarte. Aşa încât singura reacţie naturală (“şi nu supranaturală“) a omului, căruia Dumnezeu i-a dat această lume binecuvân-tată şi sfinţită, este de a-L binecuvânta şi el pe Dumnezeu, de a-I mulţumi, de a vedea lumea aşa cum o vede Dumnezeu şi – în acest act de recu-

noştinţă şi adorare – de a cunoaşte, a numi şi a stăpâni lumea.

Toate calităţile raţionale, spirituale şi de alt fel ale omului, care-l disting de celelalte creaturi, îşi au centrul şi realizarea finală în această capacita-te de a-L binecuvânta pe Dumnezeu, de a înţelege, aşa-zicând, sensul se-tei şi foamei care constituie viaţa lui. “Homo sapiens“, “homo faber“...,

dar, mai întâi de toate, “homo adorans“. Prima definiţie a omului, cea de bază, este că el este preotul. El stă în centrul lumii şi o unifică prin ac-tul său de binecuvântare a lui Dumnezeu, primind lumea de la Dumnezeu, oferind-o lui Dumnezeu. Şi umplând lumea cu această Euharistie, el trans-formă viaţa sa, cea pe care o primeşte de la lume, în viaţă în Dumnezeu, în comuniune cu El. Lumea a fost creată ca “materie“, material al unei Euha-ristii atotcuprinzătoare, şi omul a fost creat ca preot al acestei cosmice slujiri sacramentale.

Iar oamenii înţeleg toate acestea, chiar dacă in-stinctiv, şi nu raţional. Veacuri de secularism au eşuat în strădania de a transforma acţiunea de a mânca în ceva strict utilitarist. Hrana este încă tratată cu veneraţie. A mânca este încă o ceremo-nie – ultimul “sacrament natural“ al familiei şi prieteniei, al vieţii care este mai mult decât “a mânca“ şi “a bea“. A mânca continuă să fie încă ceva mai mult decât a menţine funcţiile organice. Deşi oamenii poate nu înţeleg ce este acest “ceva mai mult“, totuşi ei simt nevoia să îl celebreze. Ei sunt înfometaţi şi însetaţi de viaţa sacramentală.

Nu este deci întâmplător faptul că relatarea bibli-că despre cădere se concentrează din nou asupra hranei. Omul a mâncat din fructul oprit. Fructul acelui pom, indiferent de semnificaţia lui, era di-ferit de oricare alt fruct din grădina raiului; el nu i-a fost oferit ca dar omului. Pentru că n-a fost dat, pentru că n-a fost binecuvântat de Dumnezeu, era o hrană a cărei consumare a fost condamnată a fi comuniune doar cu ea însăşi, şi nu cu Dumnezeu. Fructul oprit este imaginea

Omul, fiinţă înfometată de Dumnezeu

Părintele Alexander Schmemann

lumii care este iubită doar pentru ea însăşi, iar mâncarea lui este imaginea vieţii înţeleasă ca scop în sine.

A iubi nu este uşor, şi omenirea a ales să nu răs-pundă iubirii lui Dumnezeu. Omul a iubit lumea, dar ca scop în sine, şi nu ca transparenţă spre Dumnezeu. Şi omul a făcut acest lucru într-un mod atât de inconsecvent, încât acesta a devenit ceva care pluteşte “în aer“. Este firesc pentru om să experieze lumea ca opacă, şi nu pătrunsă de prezenţa lui Dumnezeu. Pare firesc a trăi o viaţă care să nu fie mulţumire pentru darul lui Dumnezeu, care este lumea. Pare firesc a nu fi Euharistie.

Lumea este o lume căzută pentru că s-a îndepăr-tat de conştiinţa că Dumnezeu este totul în toate. Acumularea acestei lipse de cinstire faţă de Dumnezeu este păcatul originar care vatămă lu-mea. Chiar şi religia acestei lumi căzute nu o poa-te vindeca sau răscumpăra, pentru că a acceptat restrângerea lui Dumnezeu la o zonă numită “sa-cră“ (“spirituală“, “supranaturală“), opusă lumii, care este “profană“. Ea a acceptat secularismul atotcuprinzător care încearcă să sustragă lumea de la Dumnezeu.

Dependenţa firească a omului de lume era meni-tă să fie transformată în mod constant într-o co-muniune cu Dumnezeu, în care se află toată viaţa. Omul era menit să fie preot al unei Euharistii,adu-când lumea în dar lui Dumnezeu, şi prin această dăruire el urma să primească viaţa ca dar. Dar în lumea căzută omul nu are puterea preoţească de a face acest lucru. Dependenţa lui de lume devine un circuit închis, şi capacitatea lui de a iubi este

abătută de la ţinta ei. El încă iubeşte, este încă în-fometat. El ştie că este dependent de ceva ce este dincolo de el. Totuşi, dragostea şi dependenţa lui se raportează doar la lumea în sine. El nu ştie că a respira poate fi comuniune cu Dumnezeu. El nu-şi dă seama că a mânca poate însemna a primi viaţă de la Dumnezeu, mai mult decât în înţelesul ei fizic. El uită că lumea, aerul ei, mâncarea ei nu pot aduce viaţă prin ele însele, ci doar în măsura în care sunt primite şi acceptate pentru Dumnezeu, în Dumnezeu şi ca purtătoare ale darului divin al vieţii. Luate în sine, ele pot produce doar apa-renţa vieţii.

Atunci când vedem lumea ca un scop în sine, to-tul capătă o valoare în sine şi, prin urmare, pierde orice valoare, pentru că doar în Dumnezeu se gă-seşte înţelesul (valoarea) a toate, şi lumea este plină de sens doar atunci când ea este “sacra-ment“ al prezenţei lui Dumnezeu. Lucrurile trata-te doar ca lucruri în sine se distrug pe ele însele, pentru că doar în Dumnezeu au viaţă. Lumea na-turii, separată de Izvorul vieţii, este o lume muri-bundă. Pentru cel care consideră că hrana în sine este izvorul vieţii, mâncarea este comuniune cu această lume muribundă, este comuniune cu moartea. Hrana în sine este moartă, este viaţa care a murit şi, de aceea, trebuie păstrată în frigidere, ca şi un cadavru.

Pentru că “plata păcatului este moartea“, viaţa pe care omul a ales-o a fost doar o aparenţă a vieţii. Şi Dumnezeu i-a arătat că El Însuşi a decis să mănânce pâine într-un fel care pur şi simplu îl va reîntoarce în pământul din care atât el, cât şi pâinea au fost luaţi. “Pentru că ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce“. Omul a pierdut viaţa eu-haristică, el a pierdut viaţa vieţii înseşi, puterea de a o transforma în Viaţă. El a încetat să fie pre-otul lumii, şi a devenit sclavul ei.

În relatarea biblică ni se spune că aceasta s-a pe-trecut în “răcoarea serii“, adică noaptea. Şi Adam, atunci când a părăsit grădina raiului, unde viaţa era menită să fie euharistică, o oferire a lumii cu mulţumire lui Dumnezeu, a aruncat întreaga lume în întuneric.

(Text selectat din “Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001)


Fraţi creştini, dacă sufletul este lucrul cel mai de preţ al fiinţei noastre, cea dintâi şi cea mai mare grijă a noastră trebuie să fie grija faţă de suflet şi faţă de mântuirea lui. Sufletul trebuie să fie cen-trul de greutate al tuturor preocupărilor şi stră-duinţelor noastre.

Bine şi firesc este să ne îngrijim şi de cele ale tru-pului: de mâncare, de îmbrăcăminte, de adăpost şi de celelalte.

Dar în primul rând Sfânta Evanghelie ne îndeam-nă să ne ocupăm de suflet, de hrană şi de mântu-irea lui: ”Au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? (…) Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”, ne învaţă Mântuitorul (Matei 6; 25, 33). Iar atunci când a fost ispitit de diavol, Domnul Hristos a spus: ”Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Adică pâinea este într-adevăr trebuincioasă pen-tru hrana trupului, dar ea nu îndestulează, nu sa-tură întreaga fiinţă a omului. Căci omul are şi un suflet, iar sufletul acesta are şi el nevoie de hrană şi de băutura lui, pe care dacă nu i-o dai, tânjeşte şi slăbeşte, ca şi trupul lipsit de pâine şi apă.

Într-una din Fericiri, Mântuitorul fericeşte pe ”cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate”; deci există şi o altă foame decât cea de după pâine şi o altă sete decât cea după apă. Sufletul flămân-zeşte şi însetează ca cerbul după izvoarele apelor; el însetează după adevăr, bine şi frumos, ca plan-ta după lumina şi căldura soarelui. El nu poate creşte şi nu se poate dezvolta decât sub razele binefăcătoare ale iubirii şi ale bunei înţelegeri între oameni. Sufletul nu se adapă decât cu apa limpede a lacrimilor pocăinţei şi rugăciunii, nu se simte bine decât în aerul curat al faptelor bune şi al harului dumnezeiesc aflător în Biserică.

Pentru curăţirea lui, sufletul are apa Botezului şi a pocăinţei; pentru hrană şi întărire are masa dum-

nezeiască a Sfintei Împărtăşanii; pentru sfinţire şi desăvârşire are în această viaţă Biserica şi pe slu-jitorii ei sfinţiţi, iar pentru plata ostenelilor lui de pe pământ, Dumnezeu i-a pregătit în cealaltă lu-me fericirea Raiului.

Dar, fraţi creştini, oare cum ne purtăm noi cu su-fletul nostru? Nu cumva l-am detronat din locul de mare cinste în care l-a aşezat Dumnezeu înlă-untrul fiinţei noastre? Nu cumva l-am izgonit la marginea preocupărilor, a grijilor şi a frământări-lor noastre de toate zilele? Suntem noi atenţi cu adevărat la întrebările, la neliniştile, la nevoile şi la dorurile lui către lumină, către curăţie, către frumuseţe şi adevăr?

Rămâne să răspundă fiecare, în chip cinstit, cum se poartă cu propriul său suflet, de care – să ştie bine! – va da seamă înaintea lui Dumnezeu Care i l-a încredinţat! De obicei nu ne oboseşte nicioda-tă necontenita trudă şi alergare după cele de tre-buinţă pentru îndestularea trupului; pentru ase-menea preocupări găsim şi timp, şi bani, şi ener-gie, şi bună dispoziţie.

Când însă este vorba de cele necesare pentru su-flet, ne apar în cale mii de piedici. Nu avem timp să mergem la biserică şi nici măcar să ne aplecăm ochii asupra unei pagini din Cartea Sfântă. Nu avem bani ca să ajutăm pe săracii care au nevoie de sprijinul nostru şi nu avem nici energie, nici voinţă pentru a ne împotrivi ispitelor şi patimilor care ne asaltează.

Ne alarmăm la cel mai mic semn de boală a tru-pului şi alergăm îndată după doctori, după lea-curi, dar suntem nepăsători la tremurul şi la sufe-rinţa sufletului slăbănogit de nehrană şi lăsat în


Suntem atenţi cu adevărat la dorurile sufletului?

Arhimandrit Sofian Boghiu

paragină. Ne întristăm foarte mult când pierdem o sumă de bani, un petic de pământ, o haină sau un prieten bun, dar nu ne sinchi-sim defel când pierdem sufletul, întinându-l cu noroiul minciunii, al răutăţii şi al desfrână-rii, al beţiei şi al celorlalte patimi.

Cu cât însă vom neglija, vom uita sau vom dispreţui mai tare sufletul şi nevoile lui, cu atât viaţa noastră va fi mai zbuciumată şi mai nefericită.

Ca să nu ajungem aşa, să ne rezervăm măcar o parte din energia şi puterea de muncă, din agonisinţa şi din timpul nostru pentru sărmanul suflet, pen-tru această comoară tăinuită, ascunsă de Dumnezeu înlăun-trul fiinţei noastre. Să ne aducem aminte de el cât mai des. Să-l eliberăm pe cât se poate din robia nedreaptă şi apăsă-toare a trupului, a grijilor pătimaşe.

Să-i dăm înapoi dreptul de întâietate, rangul de cârmaci şi centru al fiinţei, al vieţii şi al preocupărilor noastre. Să-l ferim mai ales de tina păcatelor, căci sufletul este chipul lui Dumnezeu în noi.

Purtăm în noi icoana Lui. Iar când păcătuim e ca şi când arun-căm în noroi icoana lui Dumnezeu.

Să-l curăţim de păcate prin baia lacrimilor lăuntrice ale pocă-inţei şi ale mărturisirii adevărate; să-l hrănim cu lumina cu-noştinţelor folositoare, cu simţămintele curate de milă, de dreptate şi iubire, ce înnobilează inima; să-l îmbărbătăm cu voinţă dârză de a face numai binele, care oţeleşte caracterul; să-l întărim cu rugăciunea, care ne pune în legătură cu Dumnezeu; să-l hrănim cu hrana cerească a Sfintei Împărtă-şanii, ce ne uneşte pe deplin cu Hristos, Mântuitorul nostru.

Să ne apropiem, aşadar, cât mai mult de noi înşine, de sufle-tul nostru şi să-l îndemnăm la trezvie şi la săvârşirea tuturor faptelor bune, şoptindu-i în taină aceste cuvinte de sfântă îmbărbătare: ”Suflete al meu, suflete al meu, scoală, pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie şi te vei tulbura, ci te deşteap-tă, ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Care pretutindenea este şi toate le plineşte”.

21 septembrie 1969

(Text selectat din “Smerenia şi dragostea, ȋnsuşirile trăirii ortodoxe”,Editura Fundaţia Tradiţia

Românească, Bucureşti, 2002)


Protopopiatul Ortodox Român Dublin

Christ Church, Leeson Park, D 6, mobil: +353876148140

Comitetul de redacţie:

Dr. Tatiana Tăbircă, Sabina Tăbircă, Maria Plămadă, Pr. Călin Florea

e-mail: [email protected], [email protected],

[email protected]

În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.

Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?

Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea, când mi se zicea mie în toate zilele: “Unde este Dumnezeul tău?”

De acestea mi-am adus aminte cu revărsare de inimă, când treceam cu mulţime mare spre casa lui Dumnezeu,

În glas de bucurie şi de laudă şi în sunet de sărbătoare.

Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi?

Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu.

(Psalmul 41, 1-7)

Foaia cateheticӑ R. 151 Duminica a 5- 13 (a...

Documents

Transcript of Foaia cateheticӑ R. 151 Duminica a 5- 13 (a...