E D I T A T Ă D E P R O T O P O P I A T U L O R T O D O X R O M Â N I R L A N D A

Evanghelia*: IOAN 3, 13-17

Foaia cateheticӑ Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci

(Convorbirea lui Iisus cu Nicodim)

NR. 167

9 SEP‘12

Apostolul*: GALATENI 6, 11-18

F raților, vedeți cu ce litere mari v’am scris eu, cu mâna

mea. Câți vor sa fie binevăzuți în trup, aceia vă silesc să vă tăiați împrejur, numai ca să nu fie ei prigoniți pentru crucea lui Hris-tos. Fiindcă nici ei înşişi, cei care se taie’nprejur, nu păzesc legea, ci vor ca voi să vă tăiați împrejur pentru ca să se laude ei în trupul vostru. Dar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume. Că în Hristos Iisus nici tăie-rea’mprejur este ceva, nici netă-ierea’mprejur, ci făptura cea nouă. Şi toți cei ce vor umbla după dreptarul acesta, pace şi milă asupra lor si asupra Israelului lui Dumnezeu! De acum înainte nimeni să nu-mi mai facă supărare; căci eu în trupul meu port semnele Domnului Iisus. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu duhul vostru, fraților! Amin.

*) Texte preluate din Biblia, ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000 (citată pe scurt: Biblia Bartolomeu).

Z is-a Domnul: Nimeni nu s’a suit la cer, decât Cel Care S’a pogorât din cer, Fiul Omului, Cel ce este în cer. Şi

după cum Moise a înălțat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să Se înalțe Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede într’Însul să nu piară, ci să aibă viață veşnică. Că într’atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într’Însul să nu piară, ci să aibă viață veşnică. Că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască printr’Însul.

PAGINA 2 Foaia catehetică PAGINA 2 Foaia catehetică

De la început e bine să plecăm cu câteva lucruri ştiute şi anume: că toţi oamenii, fără deosebire, suntem în aceeaşi vreme şi fiii oamenilor şi fiii lui Dumnezeu. Adică, după trup suntem făpturi pă-mânteşti, iar după duh, făpturi cereşti, care însă petrecem vremelnic în corturi pământeşti. De la Dumnezeu ieşim, petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem. Fericit cine se-ntoarce şi ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e cărarea.

Unii însă nu se mai întorc...

Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăjmaşă, care îi scoate din cale şi, cu pofte pieritoare, îi încâlceşte în lume. Vraja aceea, a păcatului, cu vremea le slăbeşte mintea şi în aşa fel le-o întoarce, încât ajung să zică binelui rău şi răului bine şi din fiii lui Dumnezeu se fac vrăjmaşii lui Dumnezeu. Vremea li se gată, lumina minţii li se stinge... şi aşa îi prin-de noaptea - moartea - rămaşi rătăciţi de Dumnezeu şi neîntorşi Acasă.

Aci e toată drama omului căzut între tâlhari pe când se pogora din Ierusalim la Ierihon, adică a lui Adam cu toţi urmaşii, părăsind Raiul pentru lumea aceasta. Dar s-a pogorât din Ceruri Samarineanul milostiv. El e Cel ce ne-a făcut datori să ştim: ce suntem, cine ni-s Părinţii, de unde venim, ce-i cu noi pe-aicea şi, într-o lume cu viclene primejdii, cum să ne purtăm, cine ne cheamă Acasă şi cine ne-ntinde momele? - Că de la cârma minţii atârnă încotro pornim şi unde să ajungem.

Înaintea minţii oamenilor se deschid două căi: una lată, plină de ademeniri şi de aceea mulţi sunt cei ce merg pe dânsa; iar alta suitoare şi îngustă şi puţini se află care să meargă pe ea. Calea largă e calea pierzării. Pe ea aleargă de zor două feluri de drumeţi: Lucifer, cu toată ceata lui de îngeri, arun-caţi pe pământ şi toată "lumea" pe care o înşeală el. Şi-i înşeală aşa că-i înţeapă cu acul plăcut al pă-catului, care le amorţeşte sufletul o vreme, sau chiar toată vremea vieţii pământeşti. Aceştia pen-tru Dumnezeu sunt morţi, deşi lor li se pare că trăiesc, dar sunt numai trupuri. Toţi aceştia, câtă vreme trăiesc, dar sunt morţi, neştiind de

Dumnezeu, sunt cu îngerii cei răi împreună călă-tori la iad pe calea pierzării. Aşa au călătorit toţi nepoţii lui Adam, mii de ani de-a rândul.

Dar Dumnezeu preamilostivul, din iubirea de oa-meni, a făcut totul din partea Sa, ca să-i întoarcă pe oameni din povârnirea pierzării într-o cale no-uă, în calea mântuirii. De aceea Fiul, a doua Faţă a lui Dumnezeu, S-a făcut Om desăvârşit - afară de păcat - şi ne-a arătat Cărarea. Prin urmare, calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu însuşi ca om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate şi dându-ne îndrăzneală. Pe că-rarea mântuirii încă merg două feluri de călători, căci de-atunci... un Tovarăş nevăzut şi bun merge cu noi, cu fiecare, în toate zilele, cu fiecare rând de oameni, până la sfârşitul veacului: Dumnezeu însuşi şi cu sfinţii Săi, întovărăşind nevăzut pe oa-meni...(…)

Mântuirea e fapta milostivirii lui Dumnezeu, prin care ne scoate din păcat, dacă vrem şi ostenim şi noi. Dacă însă nu vrem, cu sila, nu ne mântuieşte nimeni. Aşa voieşte Dumnezeu, ca darul mântuirii Sale să fie totdeodată şi roada cunoştinţei, a vo-inţei şi a dragostei noastre. Dar Dumnezeu e aşa de milostiv, că tot El ne ajută şi să vrem şi să lu-crăm. Calea mântuirii, sau Cărarea, începe când omul vine - de cele mai multe ori abia viu din gâl-ceava cu moartea - şi intră în Biserica văzută, cea adevărată, care e: "Una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică". (…)

Calea mântuirii, prin urmare, ne desprinde de pământ spre Cer, ca pe unii ce ştim că de la Dumnezeu am ieşit şi iarăşi la Dumnezeu ne-n-toarcem şi lăsăm lumea.

Fericit cine se-ntoarce...

(Text preluat din “Cărarea Împărăţiei, Editura Charisma, Deva, 2006)

De la cârma minţii atârnă…De la cârma minţii atârnă… Ieromonah Arsenie BocaIeromonah Arsenie Boca

PAGINA 3 Foaia catehetică PAGINA 3 Foaia catehetică

(…) Biserica este un aşezământ vrednic de mirare şi iscusit pentru vindecarea celor bolnavi; un aşe-zământ de vindecare nu pentru trupuri, ci pentru suflete. Ea este un aşezământ de vindecare pen-tru duh, şi nu rănile trupului, ci păcatele inimii se tămăduiesc aici. Iar doctoria pentru aceste păcate şi răni este învăţătura cea dumnezeiască.

Această doctorie este alcătuită nu din plantele pământului, ci din cuvintele cerului; nu mâinile doctorilor le-au pregătit, ci limbile Proorocilor, Evangheliştilor şi Apostolilor.De aceea, doctoria aceasta este trainică, nu-şi pierde puterea prin lungimea timpului şi nu se biruieşte de nici o boală, oricât de puternică ar fi ea.

Leacurile doctorilor pământeşti, dimpotrivă, su- feră de amândouă aceste cusururi. Cât timp ele sunt proaspete, atât durează tăria lor; iar după trecerea unui timp mai îndelungat, ele îşi pierd puterea şi slăbesc, ca nişte trupuri rămase fără viaţă. Adeseori, ele şi pentru aceea sunt nelucră-toare, căci boala este prea tare. Afară de asta, ele sunt doctorii omeneşti. Dimpotrivă, doctoria cea dumnezeiască nu este astfel întocmită, ci poate să fi trecut oricât de mult timp, ea totdeauna păs-trează propria sa putere şi tărie.

Din timpurile lui Moise, căci atunci s-a început în-semnarea învăţăturii celei dumnezeieşti în Sfânta

Scriptură, doctoria aceasta a însă-nătoşit nenumăraţi oameni, şi în-că şi acum, după mai mult de trei mii de ani, puterea ei vindecătoa-re nu a pierit, încă nu a fost pen-tru dânsa nici o boală prea puter-nică. Şi pentru această doctorie nu aveţi trebuinţă a cheltui bani, ci oricine o doreşte sincer şi o caută serios, poate să o ia întrea-gă. (…)

Pentru că ea vindecă sufletele, nu se pierde prin lungimea timpului, nu este prea slabă pentru nici o

boală, se dă în dar şi stă la îndemână, atât săracu-lui cât şi bogatului. Însă ea are mai departe şi o altă însuşire slăvită, nu mai mică decât cele până acum numite. Şi care este aceasta? Aceea că noi nu declarăm ce fel de bolnavi aleargă aici spre însănătoşire.

Cei care se duc în aşezămintele de vindecare lu-meşti nu pot ascunde rănile şi vătămările lumeşti, ba încă doctorul nu poate să le dea nici o docto-rie, dacă ei n-au descoperit mai întâi rana; aici în-să nu este aşa. Noi vedem aici nenumărate per-soane împrejurul nostru şi le vindecăm pe toate îndeobşte. Noi nu scoatem pe păcătos la iveală şi nu declarăm păcatele lui, ci propovăduim tuturor învăţătura cea dumnezeiască şi lăsăm conştiinţei ascultătorilor ca fiecare să-şi aleagă doctoria care se potriveşte la rana lui, adică cuvântul de învăţă-tură prin care prihana se osândeşte, fapta bună se laudă, îmbuibarea se mustră, cumpătarea şi înfrâ-narea nu se osândesc, mândria se ruşinează, sme-renia se slăveşte. Acest cuvânt izvorăşte din gura predicatorului ca o doctorie, alcătuită din tot felul de părţi, iar datoria ascultătorilor este să-şi aleagă fiecare pentru sine tocmai ceea ce i se potriveşte şi îi este de folos.

Cuvântul învăţăturii iese la iveală cu îndrăzneală, dar prinzându-se de conştiinţa fiecăruia îndeose-bi; puterea sa vindecătoare lucrează în ascuns, şi

Învăţătura cea dumnezeiascăÎnvăţătura cea dumnezeiască Sfântul Ioan Gură de AurSfântul Ioan Gură de Aur

“Dumnezeu a trimis pe Fiul “Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, ca să se mântuiască prin Său, ca să se mântuiască prin

El lumea” El lumea” (Ioan 3, 17)(Ioan 3, 17)

PAGINA 4 Foaia catehetică PAGINA 4 Foaia catehetică

adeseori sănătatea se restatorniceşte înainte de a fi fost cunoscută boala.

Când eu, de pildă, într-o predică am proslăvit pu-terea rugăciunii şi am dojenit pe cei leneşi la rugă-ciune, nu am numit în public pe nici unul dintre dânşii. Deci, celor cărora eu le-am dat mărturie că ei sunt sârguitori în rugăciune, aceia s-au făcut în-că mai sârguitori decât înainte; iar cei pe care conştiinţa lor i-a dojenit pentru lenevire, şi-au în-suşit critica mea, au părăsit răceala lor şi nebăga-rea în seamă a rugăciunii.

Eu, însă, nu pot să numesc nici pe unii nici pe alţii, şi tocmai această necunoştinţă şi neştiinţă este la amândouă părţile potrivită. Voiţi să ştiţi pentru ce? Să vă spun. Cel ce a auzit lauda rugăciunii şi are cunoştinţa râvnei sale întru aceasta, dacă ar fi avut mulţi martori ai laudei sale, lesne ar fi căzut în semeţie şi în mândrie, dar fiindcă el şi-a însuşit această laudă numai în ascuns, el s-a asigurat împotriva a toată îngâm-farea.

Dimpotrivă, cel ce se cu-noaşte vinovat în lene-virea sa, auzind tângui-rea mea, mai lesne se va îmbunătăţi prin această dojana care i s-a făcut în ascuns, fără de martori. Aceasta este pentru dân-sul de un mare folos. Adică, fiindcă judecata mul-ţimii are mare putere asupra noastră, de aceea noi, păcătoşii, tindem a ne îndrepta câtă vreme noi credem că greşelile noastre sunt încă necu-noscute; iar după ce ele s-au făcut cunoscute la arătare, noi atunci ne facem fără ruşine şi leneşi.

Precum rănile cele dezgolite, fiind expuse pururea la asprimea aerului, se înrăutăţesc, tot aşa se în-tâmplă cu sufletul cel păcătos; el se face mai ne-ruşinat, când dojenirea încălcărilor de lege ale lui se face înaintea multor martori. Ca să nu se în-tâmple una ca aceasta, de aceea propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu a vindecat întru ascuns bolile voastre.

Şi ca să cunoaşteţi că acest chip de vindecare as-cuns aduce roade bogate, ascultaţi ce zice Hris-

tos: “De va greşi ţie fratele tău, mergi şi îl mustră pe dânsul”, nu zice: “între tine şi între cetate”, şi, cu atât mai puţin: “între tine şi între popor”, ci: “între tine şi între el singur” (Matei 18, 15). Pâra, zice El, trebuie să se facă fără martori, pentru ca mai uşor să poată veni îndreptarea.

Aşadar, este de lăudat când o astfel de sfătuire sau dojană nu se face cunoscută. Este destul când conştiinţa omului mărturiseşte împotriva lui; este îndeajuns acest judecător nemituit. Nu poţi tu să pedepseşti pe păcătos mai aspru decât propria lui conştiinţă; pârâşul acesta este cel mai amarnic, şi nimeni nu cunoaşte încălcările de lege ale omului mai bine decât conştiinţa sa.

De aceea, nu mai înmulţi rănile lui cu altele noi, prin descoperirea păcatelor sale, ci sfătuieşte-l fără martori. Aşa a făcut şi Sfântul Pavel, când el

zicea către corinteni: “Acestea, fraţilor, le-am zis ca despre mine şi des-pre Apollo, dar ele sunt pentru voi” (I Corinteni 4, 6).

Deci, el n-a numit pe cei păcătoşi dintre corinteni, ci i-a ascuns sub numele său şi al lui Apollo, şi prin aceasta le-a dat prilejul de a se smulge de la

nelegiuirile lor. În alt loc, el zice: “Nu cumva dacă voi veni iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu şi să plâng pe mulţi care au greşit mai înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Corinteni 12, 21).

Vezi cum el numeşte pe păcătoşi numai îndeobşte şi nu-i înseamnă mai de aproape, pentru ca nu cumva, prin pâra făţişă, să facă sufletele lor mai neruşinate? în acelaşi chip procedează şi predica-torul, cu multă băgare de seamă la mustrările şi pedepsirile sale, şi de aceea vă sfătuiesc şi eu să fiţi totdeauna cu luare aminte la propovăduirea cuvântului dumnezeiesc şi să lucraţi cu toată râv-na la îndreptarea voastră. Amin.

(Text preluat din “Predici la duminici şi sărbători”, Editura Bunavestire, Bacău)

PAGINA 5 Foaia catehetică PAGINA 5 Foaia catehetică

Faptul că din partea Sa Dumnezeu a făcut totul pentru om, până şi jertfa Sa de pe cruce, dove-deşte că omul are un preţ imens, necrezut de ma-re. Omul are dimensiunile intenţiei divine; centrul şi sinteza creaţiunii Sale: lumea văzută îmbinată cu lumea nevăzută.

Iată de ce suntem datori a vieţui potrivit acestei intenţii divine; adică să trăim deodată, şi ca per-soane văzute, şi ca persoane nevăzute; căci omul are valoarea arătată de jertfa de pe cruce. Când omul trăieşte în adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunţă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte; nu mai poartă un nume, ci poartă un număr. (…)

Pentru o alunecare a omului de la nume la număr au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri.

Regele David, înzestrat deodată cu darul stăpâni-rii şi cu darul proorociei, a căpătat o straşnică pe-deapsă, numai fiindcă a îndrăznit să numere po-porul. Darul proorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70 de mii de oameni - şi doar el greşise, nu poporul.

Deci înaintestătătorii şi deţinătorii puterii au să dea seama, chiar de venirea sabiei după dreptate, după cum ni se destăinuie aceasta prin Iezechiil, văzătorul tainelor: “Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: "Fiul omului, rosteşte cu-vânt către fiii poporului tău şi le zi: de voi aduce sabie asupra unei ţări şi poporul țării aceleia va lua din mijlocul său un om şi-l va pune străjer, şi el, văzând sabia venind asupra ţării, va trâmbiţa din trâmbiţă şi va prevesti poporului; de va auzi cineva sunetul trâmbiţei, dar nu se va păzi, când va veni sabia şi-l va prinde, sângele aceluia va fi asupra capului său. Pentru că a auzit glasul trâm-biţei şi nu s-a păzit, sângele lui asupra lui; iar cel ce se va păzi, îşi va mântui viaţa sa. Dacă însă străjerul a văzut sabia venind şi n-a sunat din trâmbiţă, şi poporul n-a fost prevestit, atunci când

va veni sabia şi va ridica viaţa cuiva, acela s-a răpit pentru păcatele lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna străjerului. Şi pe tine, fiul omului, te-am pus Eu străjer casei lui Israil, şi tu vei auzi cuvântul din gura Mea, şi-i vei vesti din partea Mea. Când Eu voi zice păcătosului: "Păcătosule, vei muri!", şi tu nu vei grăi nimic, ca să prevesteşti pe păcătos, ca să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, iar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Iar dacă tu ai prevestit pe păcătos să se abată de la calea lui, şi să se întoar-că de la ea şi el nu s-a întors din calea lui, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu ţi-ai mântuit sufletul tău". (Iezechiil 33, 1-9)

Slujba cea anevoioasă şi plină de primejdii o au însă drepţii, când trebuie să dea pe față păcatele poporului. "Prin ştiinţa lui, dreptul, sluga Mea, va îndrepta pe mulţi". De aceea trebuie să fie deoda-tă şi stâlp de fier şi zid de aramă şi faţă de creme-ne; şi, pe deasupra tuturora, trebuie să fie păsto-rul cel bun, care-şi pune viaţa pentru oile sale.

Într-adevăr, slujba aceasta n-o poate face decât un lepădat de viaţă şi un îndrăgostit de Dumnezeu. De aceea zice Petru, că şi dreptul abia se mântuieşte, socotind greutatea sarcinii. Căci nimeni nu e drept fără vreun rost de la Dumnezeu, fără vreo treabă de făcut. Mântuirea dreptului e condiţionată de împlinirea destinului său de la Dumnezeu, şi e primejduită de cruţarea vieţii proprii,când o face în dauna intenţiei divine.

Nici Dumnezeu n-a avut alt cuvânt mai tare decât jertfa. Jertfa e maxima apropiere a voinţei şi iubi-rii lui Dumnezeu de libertatea omului. Ea e hota-rul de atingere între voinţa divină şi libertatea omului. Iar în ucenicii Săi trimişi în fiecare veac de oameni, tot El e Cel ce-şi repetă cuvântul, şi adu-ce aminte preţul pe care-l are omul înaintea lui Dumnezeu. El, trăit din toată sinceritatea fiinţei, e singura cale care mai poate aduce pace între oa-meni şi bună̆ învoire; toate celelalte rezolvări ală-turea de trăirea creştinismului grăbesc apocalip-sul. Ştiinţa fără Dumnezeu şi împotriva omului, s-a apucat să facă şi nebunia ei cea mai de pe urmă: desfacerea şi aprinderea stihiilor.

(Text preluat din “Cărarea Împărăţiei, Editura Charisma, Deva, 2006)

RăspunzătoriiRăspunzătorii Ieromonah Arsenie BocaIeromonah Arsenie Boca

PAGINA 6 Foaia catehetică PAGINA 6 Foaia catehetică

Mulţi sunt astăzi care caută glasul adevărului şi Cuvânt de întemeiere în Duh şi în Adevăr. (…) Lumea adesea a năzuit în istorie către înnoire, într-un “viitor mai fericit”, mai “promiţător”, vrând să lepede, sau chiar să dărâme, cele din trecut care i s-au părut învechite; astăzi, poate mai mult ca oricând, omenirea încearcă să-şi “croiască o nouă soartă”, anunţându-se până şi o “Nouă Eră”, un “Nou Veac” (New Age).

Duhul, însă, “unde voieşte suflă, şi glasul lui auzi, dar nu ştii de unde vine şi unde merge” (Ioan 3, 8). Iar în Duh, lucrarea tainică a înnoirii este prin în-toarcere, cum ar fi, “înapoi”. Şi, într-adevăr, unde vom găsi apă proaspătă în curgerea istoriei noas-tre pământeşti: la vale, sau la revărsarea râului în mare, sau în marea sărată din care nimeni nu se poate adăpa; sau “înapoi” la izvoare, unde puru-rea izvorăşte apă nouă, curată, limpede? Iar Izvo-rul, pentru cei ce “au iubit arătarea” lui Hristos (2 Tim. 4, 8), este acolo unde Domnul, pentru veşni-cie a înnoit omul, împărţind apostolilor şi celor ce erau împreună cu ei, ca nişte limbi de foc, Duhul Adevărului, Duh pe care până astăzi îl cerem spre înnoire în Sfintele Liturghii şi în slujbele noastre bisericeşti.(…)

Şi iată că, astăzi, în toate bisericile, atât în Apus, cât şi în Răsărit, se face simţită, şi din ce în ce mai puternică, o căutare “către izvoare”. (…) Înnoirea Omului, însă, nu constă în forme noi, ci este lucra-rea mântuitoare a Duhului, aşa cum şi învechirea nu este alta decât lucrarea păcatului, a “strică- ciunii”, care roade, care putrezeşte conţinutul, apoi formele, “stricând” viaţa. Duhul însă, ca Dumnezeu Făcător, poate nu numai înfăptui, ci şi înnoi viaţa; iar El o înnoieşte întâi lăuntric, esenţi-al, apoi, la nevoie, şi formele, pe care le adaptea-ză pentru ca viaţa nouă, proaspătă, adevărată, să îşi poată găsi loc în condiţiile exterioare, istorice (Mt. 9, 17; Marcu 2, 22; Luca 5, 37-38).(…)

În cartea Facerii ne este dezvăluit gândul cel din-

tâi al lui Dumnezeu pentru Om. Dumnezeu, Care a înfăptuit şi cerurile, şi pământul, şi tot ce este, printr-un singur cuvânt – “Să fie…” – când ajunge la om altfel purcede: Se opreşte, cum ar fi, şi se sfătuieşte “sfatul cel mai înainte de veci”: “Să fa-cem om după chipul Nostru şi după asemăna-re…” (Facerea 1, 28 ) – şi a făcut pe Adam. Şi Adam era unul, stând înaintea Feţei Dumnezeului său, purtând în trupul său toată omenirea ce avea să fie.

Dar Dumnezeu, în al cărui Chip l-a făcut pe om, nu este o Persoană singură (“…chipul Nostru…”); şi găseşte că: “nu este bine a fi omul singur; să-i fa-cem ajutor…” (Facerea 2, 19 ), şi în cele din urmă, din trupul său, o scoate şi pe Eva, prin care avem să ne naştem toţi cei ce am umplut pământul în cursul istoriei. …Şi totuşi: “Să facem om…” – nu “oameni”, nu “omenire”, ci “om”. Deci toată această omenire, toţi aceşti oameni, bărbaţi şi femei (ca să nu mai vorbim de “mase”, de “gloa-te” şi alte asemena lor, concepte care nicidecum nu-şi au locul în viaţa adevărată a rugăciunii), fie ei “ca nisipul mării şi ca iarba pământului” în nu-măr, şi “ca stelele cerului” – toţi aceştia, suntem un om, în chipul Dumnezeului nostru, Care în trei persoane este un Dumnezeu; aceasta, totuşi, nu se va putea plini decât atunci când se va desăvârşi în noi, în cele din urmă, în veşnicie, acea asemă-nare la care nu vom putea ajunge până nu se va naşte şi mântui cel din urmă ce mai are a se naşte din femeie (cf. Ev. 11, 40). Această asemănare, însă, trebuie desăvârşită mai întâi la nivel perso-nal, sau cum îi plăcea Părintelui Sofronie să întă-rească, ipostatic, asemănându-ne, fiecare dintre noi, cu Persoana, cu ipostasul Hristos – Omul; şi în aceasta şi stă lucrarea, nevoinţa mântuirii fiecăru-ia. Iar asemănarea, după cuvântul lui Hristos: “Fiţi

Înnoirea omuluiÎnnoirea omului Ieromonah Rafail NoicaIeromonah Rafail Noica

“Tot cel ce este din adevăr ascultă “Tot cel ce este din adevăr ascultă glasul Meu” glasul Meu” (Ioan 18, 37)(Ioan 18, 37)

PAGINA 7 Foaia catehetică PAGINA 7 Foaia catehetică

desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din Ceruri, desăvârşit este” (Mt. 5, 48 ) trebuie dusă la desă-vârşire, la “măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13). Această măsură, Părintele o vedea în ru-găciunea din Gheţimani, rugăciune la care mult cugeta, şi pe care mult o pomenea, îndeosebi în ultima vreme a vieţii sale pe pământ.

Cuprinsul acestei rugăciuni mântuitoare nu ne este dezvăluit în Sfintele Evanghelii; numai Sfân-tul Luca pomeneşte ceva din cele ce au urmat rugăminţii “să treacă paharul acesta”; dar ştim că, în acea rugăciune, Hristos-Omul se ruga pen-tru păcatele, pentru pierzania, pentru iadul cel veşnic al fiecărui suflet ce se născuse, sau ce avea să se nască din Adam, ca pentru Sine Însuşi. În acea Rugăciune, Hristos-Omul, părăsit de toţi, sin-gur, era Unul, stând înaintea Feţei Dumnezeului Său, purtând în Duhul Său toată omenirea ce fu-sese de la primul Adam, şi ce avea să fie, până la cel din urmă ce are încă a se naşte din femeie. Căci “făcutu’s-a Omul, Adam cel dintâi, întru su-flet viu, iar Adam cel de pre urmă, Duh făcător de viaţă” (1 Cor. 15, 45).

Aceasta este “rugăciunea pentru lumea întreagă”, sau, iarăşi, cum îi plăcea Părintelui Sofronie să spună – pentru “întreg Adamul”; rugăciune în ca-re omul îşi atinge culmea asemănării sale cu Hris-tos-Omul; unde trece de la nivelul de “individ” la cel de persoană, de ipostas; adică, unde, şi el de-vine un Adam, purtând în sinea sa, în rugăciune, întreaga omenire – întreg Adamul, rugăciune pe care Părintele Sofronie, în ultimele sale zile, o nu-mise “Rugăciunea Ipostatică”.

Dar mântuirea omului nu se sfârşeşte la asemăna-rea cu Hristos-Omul, fiindcă Hristos, în acelaşi timp, este Însuşi Dumnezeu; iar omul, în măsura asemănării sale cu acel Om, cu Dumnezeu se aseamănă. Şi aceasta nu ar trebui să fie de mira-re, deoarece, atunci când Dumnezeu hotăra “să facem om după chipul Nostru, şi după asemăna-re”, El nu era întrupat în alt chip, ci se afla în sta-rea Sa dumnezeiască, cea de mai înainte de veci. De aceea, Biserica Ortodoxă şi înţelege mântuirea ca fiind nimic mai puţin sau mai prejos decât în-dumnezeirea omului; şi Ea singură are înţelegerea adâncului acestei “taine…ascunse din veci întru Dumnezeu” (Ef. 3, 9), şi, smerita îndrăznire a o

crede.

Am vorbit de “înnoire”, (…) într-o epocă unde omul mult prea uşor judecă şi trăieşte numai du-pă efecte exterioare. Şi această judecată şi trăire se observă nu numai în nevoinţă, în monahism, în biserică, ci în toate domeniile vieţii şi ale culturii sale, omul modern apărând neputincios de a pă-trunde duhul şi sensul lucrurilor. Ori “Duhul este Carele face viu; trupul nimic nu foloseşte” (Ioan 6, 63). “Trupul”, sau, în general, forma exterioară, trăieşte numai din duhul care îi dă viaţă. Iar dacă duhul lipseşte, atunci şi forma se supune strică-ciunii, se dezintegrează – de unde şi aceste forme noi, “moderne”, în arte sau în arhitectură, de pil-dă, care nu sunt decât chipul dezintegrării celor tradiţionale, sau “fireşti”, uneori până la a nu le mai putea recunoaşte. Dacă, însă, forma se păs-trează, este de notat că motivul, în general, nu este unul esenţial, de trăire în duh, ci tot “exteri-or”: o inerţie istorică de “a păstra”, spre exemplu; sau o oarecare nostalgie a trecutului, sau o con-sideraţie estetică arbitrară prin care se imită cu mai multă sau cu mai puţină reuşită cele ale tre-cutului. În ambele aceste cazuri ne vine să para-frazăm vechea zicală românească: “Duhul trece, formele rămân”.

Mult se vorbeşte astăzi despre “evoluţie”, ba chi-ar de “progres”; iarăşi, însă, fără a se observa nici duhul acestora, nici sensul lor, nici către ce evo-luăm sau progresăm. Teamă ne este că vremea a venit, ori să ne întoarcem la Duh şi la Adevăr, ori…

Învechitu-s’a lumea, “ca o haină”; îmbătrânit-a Adam în păcatul său a cărui curgere îşi atinge astăzi străfundurile. “Încă puţin”, şi ajungem aco-lo unde stihiile “ca un veşmânt se vor înveli şi se vor schimba” (cf. Ev. 1, 12) de către mâna cea blândă, dar atotputernică a Domnului. Vremea este creştinului cu adevărat a se înnoi, a’şi umple candela cu untdelemnul Duhului, căci “iată vine Mirele în miezul nopţii” – întunericului acestui Veac; căci “trece chipul lumii acesteia” (1 Cor. 7, 31). Iar “untdelemnul” Duhului este – a face a se sălăşlui în om Cuvântul lui Dumnezeu – iar acel Cuvânt este Hristos – Adevărul (Ioan 14, 6).

(Text preluat din “Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe”, Editura Reȋntregirea, 2006)

PAGINA 8 Foaia catehetică PAGINA 8 Foaia catehetică

Dumnezeu ne-a ales pe toți, pe fiecare dintre noi, să fim oameni și, a fi om înseamnă să-ți afli sensul existenței și bucuria de a fi în Dumnezeu, în rela-ția vie cu El. (…) de ce alegem să răspundem în- tr-o limbă a dorințelor trecătoare și ucigătoare de suflet? Pentru că refuzăm Crucea. Și o refuzăm pentru că o privim cu vederea celui rău care ne-o prezintă ca pe o suferință care ni se cuvine ca pedeapsă pentru nevrednicia noastră din partea Unui Dumnezeu drept!

Și ce ne aduce această privire piezișă? Suferință! Multă și urâtă suferință! Și cum o trăim? Folosin-du-ne mintea pentru a scorni mereu noi și noi mijloace de anihilare a simțirii durerii și de produ-cere a plăcerii. Și ce folos avem? O tot mai gravă deteriorare, o tot mai cumplită suferință.

Suntem înfășurați, blindați ad-literam, cu aparate, echipamente și comportamente de protecție dar nu scăpăm de suferința care devine tot mai prezentă și tot mai ucigătoare.

Care e taina acestei fărădelegi? Frica de o anumi-tă suferință! E uimitor! Alegem să suferim mult, urât, meschin, nedemn, cu suferințe pe care le cunoaștem și controlăm cumva (rău cu rău), pe care le urâm doar de dragul urii, pentru că le și îndrăgim (dar mai rău fără rău) de vreme ce nu cerem ajutor de la Dumnezeu să ne eliberăm de principala lor cauză: frica de durerea nașterii la viața cu sens. Și cercul se învârte fără oprire: cu cât fugim mai mult de durere apelând la anestezi-ante și surogate de plăcere, cu atât ne înfundăm mai mult în suferință...

... Frica ... ne învaţă să iubim de frică pentru că altfel o să păţim cutare şi cutare lucru, că altfel o să fim abandonaţi, o să fim ignoraţi, o să fim mar-ginalizaţi şi aruncaţi pe locurile din spate...

Orice om care alege să nu fie cu Dumnezeu, va fi cu frica în sân, adică în inimă. Frica îl va arunca în fel de fel de strategii de ieşire! Se va ascunde, va minţi, va face performanţe ca să obţină ce doreş-te, va manipula, va invidia, va urî, se va mânia

(adică se va lăsa "apucat de nervi!") şi va fi nefe-ricit, dar va avea satisfacţia de a fi victimă şi de a da vina, de a acuza, de a se revolta pe alţii, pe si-ne, pe Dumnezeu!

Uşurarea vine de la Cel ce spune: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi, că Eu vă voi odihni pe voi!". El ne cere să luăm povara Lui că este uşoară, şi nu po-vara fricii care ne ucide! Povara Lui, e crucea.

Crucea pe care eşti chemat s-o iei dacă vrei să-L urmezi ca să intri în Bucuria Lui acum, aici şi în veci, cuprinde şi acceptarea şi binecuvântarea re-alităţii dureroase. Acceptarea realităţii şi binecu-vântarea celor părtaşi la ea, şi nu acceptarea şi binecuvântarea suferinţei ca stil de viaţă.

În momentul în care acceptăm şi binecuvântăm o realitate, Însuşi Dumnezeu, Izvorul binecuvântării şi Autorul Poruncii, intră în acea realitate şi o pre-face în altceva, în loc de întâlnire cu El, în uşă de intrare în Bucuria Lui! Suferinţa nu mai e decât momentul de încredinţare în mâinile Lui iubitoa-re, dar străpunse de cuiele răstignirii. Frica însă ne face să fugim de cruce şi să ne imaginăm că ac-ceptarea ei ar însemna suferinţă multă şi perma-nentă. Asta e lucrarea tatălui minciunii!

În duhul credinței ortodoxe, crucea nu înseamnă suferință, ci trecere de la suferință la bucurie, de la moarte la viață! Ea e jertfă de iubire și dar de bucurie. “Prin cruce a venit bucurie la toată lu-mea”, cântă Biserica noastră! Crucea e ușa Bucu-riei pe care nu o mai poate lua nimeni de la noi. Suferința este fața din afară a acestei uși și pragul ei. Dacă ne speriem de această față, sau ne place să rămânem în prag, din varii motive, vom suferi mereu și ne vom lamenta sau chiar ne vom “felici-ta” că am ajuns la Domnul sau că mai avem “pu-țin”. Dar asta e o iluzie și e un mare păcat!

Chemarea noastră este să îndrăznim și să ne folo-sim de darul Domnului care a biruit lumea ce-L ispitea să treacă pragul morții către Viață!

(text preluat de site-ul maicasiluana.blogspot.ie)

Protopopiatul Ortodox Român Dublin

Christ Church, Leeson Park, D 6, mobil: +353876148140

Comitetul de redacţie:

Dr. Tatiana Tăbircă, Sabina Tăbircă, Maria Plămadă, Pr. Călin Florea

e-mail: revcalin.florea@gmail.com, tabirca1@cs.ucc.ie,

mariaplamada_ccl@yahoo.ie

Gânduri de la Gânduri de la Maica Siluana Vlad Maica Siluana Vlad