E D I T A T Ă D E P R O T O P O P I A T U L O R T O D O X R O M Â N I R L A N D A

Evanghelia*: MARCU 8, 34-38; 9, 1

Foaia cateheticӑ Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

(Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos)

NR. 168

16 SEP‘12

Apostolul*: GALATENI 2, 16-20

F raților, ştiind însă că omul nu se îndrep- tățeşte din faptele legii, ci numai prin

credința în Iisus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Iisus, pentru ca din credința în Hristos să ne îndreptățim, iar nu din faptele legii; căci din faptele legii nimeni nu se va îndreptății. Dar dacă’n căutarea noastră de a ne îndreptă-ții în Hristos ne‐am găsit şi pe noi înşine păcă-toşi, este oare Hristos slujitor al păcatului? Ferească Dumnezeu! Că dacă pe cele ce eu le‐am dărâmat, pe acelea le zidesc la loc, mă adeveresc pe mine însumi călcător de porun-că. Fiindcă eu prin lege i‐am murit legii, pen-tru ca să‐I trăiesc lui Dumnezeu: m’am răstig‐nit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este cel ce trăieşte în mine; ceea ce trăiesc eu acum în trup, trăiesc întru credința în Fiul lui Dumnezeu, Cel ce m’a iubit şi pe Sine Însuşi S’a dat pentru mine.

*) Texte preluate din Biblia, ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000 (citată pe scurt: Biblia Bartolomeu).

Z is‐a Domnul: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să‐şi ia crucea şi să‐Mi

urmeze Mie. Că tot cel ce va voi să‐şi scape viața, O va pierde; iar cel ce‐şi va pierde viața pentru Mine şi pentru Evan‐ghelie, acela O va mântui. Că ce‐i folo‐seşte omului să câştige lumea întreagă şi să‐şi păgubească sufletul? Sau ce ar pu-tea să dea omul în schimb pentru sufle-tul său? Că tot cel ce se va ruşina de Mi-ne şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, de acela şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Apoi a zis către ei: Adevăr vă grăiesc că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.

PAGINA 2 Foaia catehetică PAGINA 2 Foaia catehetică

Pentru ce îngăduie Dumnezeu să vină pe‐deapsă asupra oameni-lor?

Pentru a-i feri pe oame-ni de pierzanie, aşa cum şi tatăl îşi bate fiul care a luat-o pe o cale greşi-tă, ca să-l păzească la vreme de pierzania ce aşteaptă la capătul acesteia. (…)

Toţi oamenii îşi doresc fericirea, dar puţini sunt cei care nu lucrează cu toată puterea lor la neno-rocirea lor.

Într-adevăr, toţi oamenii îşi doresc fericirea, dar puţini sunt cei ce nu îşi pun grumazul sub un jug aspru pe care nu îl pot purta şi iau în spate o po-vară grea pe care nu o pot duce.

Mântuitorul lumii vorbeşte despre jugul Său şi povara Sa, şi spune că "jugul meu e bun şi povara mea este uşoară" (Matei. 11:29). El, din milă, şi dragoste, îi cheamă pe oameni la Sine, ca întru Dânsul să se înveţe şi să se odihnească. "Veniţi, spune, către mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul meu asupra voastră şi vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihna sufletelor voas-tre" (Matei 11:28-29). Şi Îşi încheie chemarea cu aceste cuvinte: "Că jugul meu este bun şi povara mea este uşoară".

Oare aţi cugetat vreodată adânc la cuvintele lui Hristos mai înainte pomenite? La deosebirea din‐tre jugul şi povara cu care oamenii se împovărea-ză singuri, şi jugul şi povara lui Hristos? Deosebi-rea este, cu adevărat, nespus de mare. Jugul oa‐menilor lumeşti este că aceştia cred că pot împlini orice cu puterea lor, fără ajutorul dumnezeiesc. Jugul lui Hristos este însă neîncetata încredere în Tatăl ceresc cel atotputernic. De aceea unul este aspru, iar celălalt bun.

Şi încă: sfădirea este povara lumească, pova‐ra cea grea; împăcarea este povara cea uşoară a lui Hristos.

Şi încă: răzbunarea este povara omenească cea grea; iertarea este po-vara cea uşoară a lui Hristos.

Povara lui Hristos este dragoste, iar ura - povara nefericită.

Povara lui Hristos este adevărul, iar minciuna po-vara diavolească.

Povara lui Hristos este dragoste frăţească, iar iubi-rea de sine povara păcătoasă.

Jugul lui Hristos este într-ajutorarea şi jertfelnicia, iar tâlhăria şi răpirea jug păcătos.

Jugul lui Hristos este trainic pentru Împărăţia ce-rească, iar truda pentru împărăţia pământească - jug pierzător.

Jugul lui Hristos este calea cea strâmtă ce duce la Împărăţia lui Dumnezeu, iar calea cea largă ce du‐ce la pierzanie este jug nenorocit.

Povara lui Hristos este sfinţenia şi milostenia întru toate, iar calea păcătoşilor este urâciune întru toate.

Povara lui Hristos este întreaga cugetare şi cin- stea, iar cea a păcătoşilor este necinstea şi curvia.

Povara lui Hristos este răbdarea, ce duce la biru‐inţa din urmă, iar cea a păcătoşilor nerăbdarea, ce duce la deznădejde.

Povara lui Hristos se poartă cu ochii aţintiţi către viaţa veşnică din Împărăţia dumnezeiască, iar cea lumească se poartă cu ochii aţintiţi către mor-mânt.

Ce alegem: jugul şi povara lui Hristos, Ce alegem: jugul şi povara lui Hristos, sau jugul şi povara lumii?sau jugul şi povara lumii?

Sfântul Nicolae VelimiroviciSfântul Nicolae Velimirovici

PAGINA 3 Foaia catehetică PAGINA 3 Foaia catehetică

Voi întrebaţi: “Doamne, Doamne, oare uşor este să fii prigo‐nit? Oare uşor este să mergi prin uşa cea strâmtă şi pe calea cea pietroasă?” Voi întrebaţi cu nedu-merire, poate că în inima voastră se strecoară îndoiala: “Oare chiar este uşor jugul lui Hristos?” Iar eu vă spun: “Da, da! Uşor, din cale-afară de uşor”. Dar de ce uşor? De ce este uşor să mergi în urma Lui pe calea cea spinoasă? Fiindcă nu vei fi singur, istovit de puteri, ci te va însoţi însuşi Hristos; fiind-că harul Lui cel nemăsurat îţi va întări puterile când te vei chinui sub jugul Lui, sub sarcina Lui, fiindcă El însuşi te va sprijini, te va ajuta să porţi această sarcină, această cruce.

Vă vorbesc nu numai din raţiune, ci din proprie experienţă – fiindcă trebuie să vă mărturisesc că atunci când mergeam pe o cale foarte grea, când purtam sarcina grea a lui Hristos, ea nu era nicide-cum grea şi calea aceea era o cale plină de bucurie, fiindcă simţeam în chip cât se poate de real că alături de mine merge însuşi Domnul Iisus Hristos şi sprijină sarcina mea şi crucea mea. Grea era această sarcină, însă îmi amintesc de ea ca de o bucurie luminoasă, ca de o mare milă a lui Dumnezeu – fiindcă harul lui Dumnezeu se revarsă din belşug asupra oricui poartă sarcina lui Hristos. Asta anume fiindcă sarcina lui Hristos este nedespărţită de harul lui Hristos, anume fiindcă Hristos nu-l lasă singur pe cel ce a luat crucea şi merge în urma Lui, nu îl lasă lipsit de ajutorul Său, ci merge alături de el, sprijină crucea lui, îl întăreşte cu harul Său. Amintiţi-vă de sfintele Lui cuvinte, căci mare adevăr este cuprins în ele: “Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”. Pe voi toţi, pe toţi cei care aţi crezut în El, vă cheamă Hristos să mergeţi în urma Lui luând sarcina Lui, jugul Lui. Deci, nu vă temeţi, mergeţi, mergeţi cu îndrăzneală. Nu vă temeţi de spaimele cu care vă ameninţă diavolul, ca-re încearcă să vă împiedice mergerea pe această cale. Scuipaţi asupra diavolului, goniţi-l pe diavol cu Crucea lui Hristos, cu numele Lui. Înălţaţi-vă ochii către cer, şi-L veţi vedea pe însuşi Domnul Iisus Hristos, Care merge împreună cu voi, uşurând jugul vostru şi sarcina voastră. Amin.

(Predică din 28 ianuarie 1951, Sfântul Ierarh Luca al Crimeei)

Care jug este mai bun şi care povară? Fără îndoială, cele ale lui Hristos.

Cu toate acestea, chiar dacă au auzit chemarea lui Hristos de a primi jugul şi sarcina Sa, oamenii s-au împovărat pe si‐ne cu grijile de neîndurat ale lumii acesteia, pentru lumea aceasta; s-au încărcat şi s-au preaîncărcat cu egoism, cu rău-tate, cu viclenie, cu iubire de sine, cu îngâmfare, cu necin‐ste, cu nemilostivire, cu curvie, cu ateism, încât satana i-a mânat cu biciul său ca pe nişte animale de povară.

Neamul omenesc se cuvine a fi izbăvit. Oare satana va pu-tea izbăvi? Neamul omenesc se cuvine a fi întors din calea greşită. Oare omul va putea face aceasta?

(…) Atotputernicul şi de-oameni-iubitorul Hristos sare în aju‐torul popoarelor lumii, pentru care, din dragoste, şi-a dat viaţa. Îngăduie nenorocirea cea mai mică pentru a o împie-dica pe cea mai mare, aşa cum doctorul taie degetele can-grenate pentru a ţine întregul trup în viaţă.

Vă pun acum în faţă fericirea şi nenoricirea, deci alegeţi: fe-ricirea este în sarcina lui Hristos, iar nenorocirea în sarcina orbilor şi nebunilor. Amin.

(Text preluat din “Prin Fereastra Temniţei”,Editura Predania)

RugRugăăciunea de fiecare zi a ciunea de fiecare zi a Sf. Ierarh Filaret al Moscovei Sf. Ierarh Filaret al Moscovei

Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult

decât pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce sin-gur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc

să cer nici cruce, nici mângâiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi

fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă

ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte

şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă,

nu am altă dorinţă decât numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog,

singur roagă-Te în mine! Amin.

PAGINA 4 Foaia catehetică PAGINA 4 Foaia catehetică

Slava CruciiSlava Crucii

Avem adeseori o reprezentare parţială despre Cruce şi despre taina ei redusă la faptul de a suporta o asceză, de a ne în-frâna de la plăceri, de la tot felul de satisfacţii. Există însă şi un alt sens al Crucii: compasiunea pentru celălalt. Cu siguranţă însă nu putem face totul pentru ce-lălalt dacă ţinem la plăcerile noastre egoiste, dacă omul este legat de lăcomie, poftă de stăpânire, mândrie. Aceasta arată însă numai aspectul nega‐tiv al Crucii. Pot să mă apropii de celălalt fără să-i vorbesc despre Cruce, arătându-i însă că sunt ga‐ta la toate sacrificiile pentru el. Dacă este bolnav, mă voi duce la el, voi rămâne împreună cu el. Ce-lălalt poate suporta el însuşi greutăţi, persecuţii, şomaj… Iar eu pot să port împreună cu el această Cruce.

Inima celuilalt poate fi mişcată dacă vede că eu port o Cruce pentru el. Atunci el va înţelege sen‐sul Crucii fără ca eu să îi spun că tocmai Crucea este cea care mă împinge să fac aceasta. O fac pur şi simplu.

Să nu le predicăm doar oamenilor să-şi ia Crucea, ci să o luăm noi înşine ajutându-i pe ceilalţi. Voi ajunge astfel la convingerea că această Cruce nu este o suferinţă pentru mine. Sufăr pentru celă-lalt, dar această suferinţă pentru el mă bucură, mă odihneşte, cum spune un monah de la Athos.

Dacă trec pe lângă el, dacă nu rămân împreună cu el, dacă nu-l ajut, voi suferi toată viaţa. Poate că el se va pierde pentru totdeauna. Astfel, atunci când sufăr pentru el sunt mulţumit. De aceea Hristos pe Cruce e liniştit; Sfântul Chiril al Alexan‐driei spune că El a adormit.

“Somn învietor în mormânt dormind, Hristoase Doamne, din cel greu somn al păcatului ai sculat

tot neamul omenesc cel păcătos” (Sâmbăta Mare, Prohodul, starea a 2-a)

Desigur, pe Cruce Hristos spune şi cuvântul:

“Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mc 15, 34). Dumnezeu trăieşte împreună cu mine, omul, faptul de a se simţi părăsit de Dumnezeu. Sla-vă Ţie, Hristoase Dumnezeul

nostru, Care ai vrut să împingi tăgăduirea de sine până într-acolo!

Hristos a vrut să dea oamenilor asigurarea faptu-lui că Dumnezeu nu vrea să intervină pentru Fiul Său; nu vrea să-L răzbune. Dumnezeu e lipsit de apărare în faţa respingerii oamenilor; nu Se apără pe Sine Însuşi. Putea interveni, dar nu vrea să o facă. Vrea să dea exemplu suferind pentru oame-ni, necomportându-se ca un om, nefiind supus re-acţiilor. Îşi iubeşte Fiul, dar nu-L preferă oameni-lor. Îl lasă în suferinţă.

Când Hristos spune: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!”, El afirmă că Dumnezeu există. El spune atunci oamenilor: Dumnezeu preferă mântuirea oamenilor odihnei Fiului Său.

Această dimensiune a “iubirii nebune” a lui Dumnezeu pentru oameni a fost subliniată de Nicolae Cabasila în secolul al XIV. Acest autor du-hovnicesc bizantin scrie că trebuia ca Dumnezeu “să facă să nu fie trecută cu vederea această iu-bire, arătându-i nemărginirea şi convingându-ne că ne iubeşte cu o iubire neasemănată. Atunci gă-seşte această lepădare de Sine, Se străduieşte şi Se lasă să îndure rele şi încercări pentru a-i atra-ge, după ce i-a convins de iubirea Sa pe cei pentru care a suferit, chiar pe oamenii care fugeau de Bunătatea prin excelenţă, convinşi că erau urâţi“. (Viaţa în Hristos)

Oamenii cred că Dumnezeu este indiferent, inca‐pabil de a suferi pentru ei. Satana, care este “tatăl minciunii” (In 8, 44), Îl calomniază pe Dumnezeu în faţa oamenilor. Pentru a-Şi arăta bunătatea şi iubirea Sa de oameni, Dumnezeu li se înfăţişează lipsit de apărare şi suferă pentru ei.

“Îndrăzneşte să înţelegi că Eu, Dumnezeu, te iubesc!“ (Pr. Dumitru Stăniloae)

Compasiune si iertareCompasiune si iertare Pr. M. Costa de Beauregard şi Pr. Dumitru StăniloaePr. M. Costa de Beauregard şi Pr. Dumitru Stăniloae

PAGINA 5 Foaia catehetică PAGINA 5 Foaia catehetică

Mulţi spun: există un Dumnezeu, dar El nu este bun, pentru că îngăduie suferinţa. E un lucru de neînţeles pentru lume. În taina Crucii se manifes-tă bunătatea lui Dumnezeu. El nu pedepseşte, nu reacţionează, acceptă totul, chiar suferinţa, chiar moartea Fiului Său din iubire pentru oameni. Da-că omul nu se mântuieşte, e pentru că rămâne indiferent la aceasta.

Valoarea persoaneiValoarea persoanei

Valoarea persoanei este veşnică. Dacă o diminu-ăm în Dumnezeu, o diminuăm şi în om. Aici se arată valoarea numelui. În fiecare Sfântă Taină persoana este numită cu numele ei, fiind astfel pusă în valoare pentru totdeauna. Dacă persoana are o valoare pentru Dumnezeu, ea are o valoare veşnică. Câtă vreme nu luăm în serios persoana, nu suntem cu adevărat oameni şi-L dispreţuim pe Dumnezeu ca Persoană. Mântuirea nu priveşte specia umană, ci persoanele. Creştinismul vede valoarea veşnică a omului pentru că vede impor-tanţa persoanelor.

Persoana nu se lasă cunoscută în întregime în actele ei de iubire şi de libertate, ea este totdea-una surprinzătoare, totdeauna nouă. Nu este un obiect. E mai aproape de noi decât un obiect şi, în acelaşi timp, rămâne extrem de misterioasă. Pe măsură ce o cunosc, îşi dezvăluie profunzimile, posibilităţile ei surprinzătoare. Se adânceşte. Dumnezeu e simţit ca o persoană foarte apropi- ată, Care vine la noi şi Se îngrijeşte de noi.

Persoana nu poate fi izolată. Ea nu există decât în comuniune. Se realizează pe măsura interesului ei pentru celălalt şi a interesului celuilalt pentru ea. E taina Sfintei Treimi. Hristos arată valoarea veş-nică a persoanei umane făcându-se omul perso-nal, cum spune Sfântul Teodor Studitul. În Hristos avem adevărata umanitate, o umanitate cât se poate de personală; şi avem de asemenea reve‐laţia Numelor personale ale lui Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, întru Care e botezat orice creş-tin. Dumnezeu este numit; şi omul este numit. Numele aparţine relaţiei bipersonale. Dumnezeu Îşi descoperă Numele Său şi invocă numele per‐soanei umane dăruindu-i-se.

E aici legătura între Taina Crucii şi Taina persoa-nei. Pe pământ omul trece prin multe încercări.

Fiecare suferă o cruce. Ea este grea şi lipsită de semnificaţie pentru cel care nu are pe cineva să-l mângâie. Dacă ar găsi alături de sine o astfel de persoană, Crucea i-ar deveni mai uşor de suportat descoperindu-i-se însuşi sensul Crucii. Sensul pozitiv al Crucii este acela de a ne îngădui să ne realizăm ca oameni.

“Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi…. Căci jugul Meu e uşor şi

sarcina Mea este uşoară” (Mt 2, 28-30)

Nu ne putem realiza fără comunicarea noastră celuilalt. Nu putem deschide poarta celuilalt, nu putem dărâma zidul care-l închide pe celălalt şi zidul care ne închide pe noi înşine, fără experien-ţa Crucii. Hristos a dărâmat zidul despărţitor. Nu-mai Crucea dărâmă zidul. Intrăm în viaţă prin co‐municarea cu celălalt. Intrăm la Dumnezeu prin Cruce, primind de la Hristos puterea de a-L însoţi. Civilizaţia de astăzi suferă de această izolare a omului.

Am văzut un spital modern. Am fost izbit de teh-nicile extraordinare. Din întâmplare, am observat printr-o uşă deschisă două femei întinse, aproape epuizate, neputând să-şi ţină ochii deschişi. Nici o persoană alături de ele să le spună un cuvânt….

Nu putem înlocui persoana prin tehnică. Prefer să rămân în sărăcia mea, dar să fiu împreună cu so-ţia şi fiica mea. Pentru aceasta e nevoie de iubire, e nevoie de dăruire. Lucru greu, fiindcă-mi jenea-ză comoditatea. Dar dacă evit să fiu aproape de celălalt, atunci voi suferi poate chinuri veşnice. Crucea care mă mântuieşte nu este suferinţa mea, ci suferinţa celuilalt; suferă el pentru mine sau sufăr eu pentru el. Hristos a suferit pe Cruce pentru ceilalţi - nu pentru Sine Însuşi sau pentru un grup anume în dispreţul unui alt grup.

“Omul poate îndura boală, dar duhul abătut cine-l va ridica?” (Pilde 18, 14)

PAGINA 6 Foaia catehetică PAGINA 6 Foaia catehetică

Cine este celălalt?Cine este celălalt?

Este omul. Dar nu există separaţie între Dumnezeu şi ceilalţi. Pentru că dacă intrând în comuniune cu celălalt găsesc viaţa, găsesc atunci viaţa veşnică. Această iubire cu celălalt durează veşnic. Dar iubirea nu durează decât prin Dumnezeu: Prezenţa lui Dumnezeu în iubirea mea pentru celălalt îmi dă o responsabilitate ex‐traordinară; iubirea mea se va adânci şi va dăinui. Aceasta arată că trebuie de asemenea să mă deschid tot mai mult Tatălui ceresc, iubindu-L. În fiecare semen trebuie să văd pe Fiul lui Dumnezeu. Dacă nu mă deschid Tatălui depăşin‐du-mi mândria, nu-mi pot depăşi mândria nici faţă de celălalt.

Doamne Iisuse Hristoase, dă-mi iubirea şi smerenia Ta!

Nu e cu putinţă ca omul să fie uman fără Dumnezeu. O umanitate în afara lui Dumnezeu nu durează, nu rezistă. Nu putem rămâne în iu-bire fără Dumnezeu. Trebuie să simţim că această iubire ne vine de la Dumnezeu, că avem o respon-sabilitate faţă de celălalt, că suntem responsabili faţă de el înaintea lui Dumnezeu; dacă o simte aşa, celălalt nu va putea rezista iubirii. Dar iubirea mea e extrem de ameninţată: fiecare interes pro‐priu, fiecare impuls egoist slăbeşte iubirea mea pentru celălalt. Dacă acela care mă iubeşte se simte responsabil de mine în faţa lui Dumnezeu, atunci se trezeşte şi propria mea responsabilitate. Pot avea sentimentul că Dumnezeu este Cel care vrea aceasta. Dar şi eu am o responsabilitate pen-tru el în faţa lui Dumnezeu. Nu găsesc în mine o responsabilitate totală faţă de celălalt pe care-l iubesc decât dacă este prezent Dumnezeu: e ne‐voie de un al treilea, de un martor care ne iubeş-te. Dumnezeu este acest martor. El îmi arăta va-loarea veşnică a celui pe care îl iubesc.

Nu-l putem iubi pe om fără Dumnezeu. Altminteri este vorba de o filantropie lipsită de lumina pe care numai Dumnezeu o poate da iubirii noastre. Celălalt pe care-l iubesc e iubit de Dumnezeu, e scopul lucrării divine, scopul Crucii lui Iisus. Iisus a murit pentru el; iar aceasta dezvăluie valoarea lui veşnică în ochii lui Dumnezeu.

Dobândirea iubiriiDobândirea iubirii

Cum să dobândim iubirea? Ce-i de făcut atunci când descoperim că nu iubim? Cum să nu deznă-dăjduim de iubire?

Doamne Iisuse Hristoase, iubire infinit compătimitoare, fără lipsuri şi nevoi şi

dăruitoare, dă-ne iubirea Ta de oameni. Dă-ne să-i iubim pe cei pe care-i iubim aşa cum îi

iubeşti Tu, Iisuse! Amin.

Trebuie să ne împărtăşim – să ne dăruim împărtă-şindu-ne celuilalt. Mulţi spun: n-am răbdare în rugăciune; îmi vin tot felul de gânduri. Dar dacă ne aducem aminte de celălalt în rugăciune, îndată rugăciunea primeşte în acest fel putere. Doamne Dumnezeul meu, Te rog ajută-mi; Te rog însă şi pentru fiul şi fiica mea, pentru nevasta şi priete-nul meu. Dumnezeu rămâne prezent în rugăciu-nea mea atunci când mă gândesc la celălalt care se găseşte în nevoi, simţindu-mă responsabil pen-tru el.

Dacă pe Dumnezeu Îl cunosc ca Persoană, atunci persoana umană are o valoare. Dacă ştiu că acest om are o valoare veşnică, trebuie să trag conclu‐zia că fericirea lui veşnică depinde şi de mine. Aceasta înnobilează relaţiile noastre. Altfel mă port dacă ştiu că nu am de-a face cu un individ dintr-o specie de care pot să-mi bat joc (…).

Această persoană are o valoare unică; dar depin-de şi de mine, care mă împărtăşesc lui, ca el să devină om şi să se mântuiască. Atunci voi simţi mereu o mare responsabilitate faţă de fiecare. Mă voi purta cu mare delicateţe faţă de fiecare, voi căuta prin toate mijloacele să-i ajut să devină oameni. Tema îndumnezeirii este în realitate tema umanizării omului prin iubirea divină.

PAGINA 7 Foaia catehetică PAGINA 7 Foaia catehetică

“Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Iar Iisus i-a zis: Paşte mieluşeii Mei!” (In 21, 17)

Doamne, Iisuse Hristoase, Care Te-ai făcut om din dragoste pentru noi, oamenii, dă-ne umani-

tatea Ta divină, ca să devenim mai umani. Amin!

Când ştiu valoarea veşnică pe care o are persoana pentru Dumnezeu, când simt cum Hristos pe Cru-ce Îşi dă viaţa pentru persoana umană, atunci mi se impune un cu totul alt comportament decât cel pe care-l aveam până atunci. Sufăr pentru toate obstacolele care-l împiedică pe celălalt să se reali-zeze ca om, şi prin aceasta să dobândească viaţa veşnică.

Mărturia faţă de Evaghelie stă în calitatea umani‐tăţii noastre. Dacă cineva poate găsi în mine un om adevărat, acest lucru îl poate mişca, încuraja, şi-i poate da speranţa că există un Dumnezeu Care-l iubeşte. Toţi convertiţii s-au convertit pen-tru că au găsit un creştin adevărat. Prin umanitate ajungem la Dumnezeu. Înainte de a-L fi văzut ca Dumnezeu, apostolii şi ucenicii au văzut mai întâi umanitatea lui Hristos. Au văzut un om uman, mergând pe drumuri în sandale, neavând unde să doarmă. Era împreună cu toţi oamenii, mergând la cei bogaţi ca şi la cei săraci, mâncând împreună cu ei, ascultându-i, vindecându-i din milă, nu pen-tru a-şi arăta puterea.

Pentru a fi martori ai Evangheliei în lume, în soci-etate, e de ajuns să fim oameni. Doar astfel vom putea atrage atenţia oamenilor; nu numai predi-când.

Legătura DragosteiLegătura Dragostei

Sfântul Duh face din noi doi o unitate; El nu lasă nicio separaţie între noi. Duhul este o Persoană care-I leagă între Ei pe Tatăl şi pe Fiul, fără a-I confunda şi fără a se confunda El însuşi cu Ei. Tre-buie să înţelegem într-un mod foarte real ce spu‐ne Iisus atunci când zice: ceea ce faceţi unui bol-nav Mie îmi faceţi. El se identifică cu bolnavul, fă-ră a deveni El Însuşi bolnavul; în acest caz, bolna-vul n-ar mai simţi că un altul este cel care îl mân-gâie: identificare deci, dar nu confuzie.

Duhul este Cel care face aceasta: El ne identifică fără a ne confunda. În Dumnezeu, El îi uneşte desăvârşit pe Tatăl şi pe Fiul fără a-I confunda. El nu face din Tatăl şi din Fiul aceeaşi persoană. Dar are acest rol de unitate, de legătură a iubirii în Treime.

Nu mă pot bucura de un altul fără a asocia bucu-riei mele o a treia persoană. Faptul de a o vedea bucurându-se mă confirmă în iubirea faţă de celă-lalt. Există întotdeauna nevoie de o a treia per-soană, pe care să o pot lua drept martor al bună-tăţii şi frumuseţii celuilalt. Iubirea adevărată este întotdeauna între trei; nu numai eu şi tu. Are un ecou, are nevoie de o ambianţă, de o simfonie lărgită, mai bogată. Dumnezeu este Cel care ne leagă unii de alţii. De aceea, Îl putem lua neînce-tat drept martor al iubirii noastre.

Iubirea e dragostea desăvârşită pe care numai Sfântul Duh o produce. Ea este legată de credinţă. Fără credinţa într-un izvor divin, iubirea n-are pro‐funzime. Trebuie să credem în Dumnezeu. Fără credinţă nu ajungem la Cruce, Crucea nu ajunge la practicare, la viaţă. Sfântul Duh e cel care reali-zează iubirea, care însoţeşte credinţa. La început este credinţa. După care vine puterea acestei iubiri. Mă simt atunci obiectul acestei iubiri, după care simt eu însumi iubire faţă de El.

Trebuie să ajungem să simţim iubirea lui Dumnezeu şi atunci vom simţi iubirea noastră pentru El. Trebuie să ne rugăm cu stăruinţă şi râvnă ca să primim acest sentiment de iubire în rugăciune. Atunci ni se vor deschide ochii.

PAGINA 8 Foaia catehetică PAGINA 8 Foaia catehetică

Iertare şi înviereIertare şi înviere

Iertarea este legată de înţelegerea slăbiciunii ce‐luilalt şi a propriei noastre slăbiciuni, de nevoia pe care o avem de celălalt. De ce să nu-l iertăm pe celălalt, când eu însumi mă simt plin de păcate? Care om poate spune că a făcut tot ce putea pentru ceilalţi?

Deşi ştiu că este bolnav, din comoditate persona-lă spun că sunt obosit… Predic tot timpul pentru că nu-mi împlinesc toate datoriile faţă de ceilalţi. Nu fac poate rău, dar nu fac nici bine. Iar aceasta înseamnă a-i lăsa pe ceilalţi în singurătatea şi ne‐putinţa lor. Se întâmplă atât de des ca cineva să simtă nevoia de a fi încurajat, ajutat, mângâiat; şi nu o fac; sunt mereu păcătos. Atunci de ce să nu iert celorlalţi; de ce să pretind altora mai mult decât pot să dau eu însumi?

Venim la biserică ca să cerem iertarea păcatelor noastre. Avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu pentru că avem conştiinţa stării noastre de păcă-toşi: avem datorii faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, fii Săi, şi nu suntem în stare să le plătim. Un părinte din vechime spunea că omul se simte iertat atunci când nu mai face păcatul, când simte puterea pe care i-o dă Dumnezeu de a nu mai păcătui. Iertarea nu este o achitare; e puterea lui Dumnezeu pe care omul o simte venind în el. Odată ce ne-am mărturisit păcatul şi am primit iertarea lui Dumnezeu prin preot, ne vine adese‐ori să spunem: acum mă simt bine, simt puterea lui Dumnezeu în mine; simt că El se bucură de mine.

Când încetez să mai judec pe vreun om, când îl iert, acesta începe să-mi devină simpatic. Relaţia mea cu el se schimbă. Acelaşi lucru se întâmplă atunci când mă iartă Dumnezeu. Sfântul Chiril al Alexandriei spunea adeseori că Dumnezeu ne priveşte ca pe fii Săi. Vede pe faţa Fiului Său, feţele noastre. De aceea, spune el, trebuie să ne rugăm lui Iisus, să ajungem într-o dispoziţie de jertfă, de oferire de noi înşine în faţa Tatălui. Atunci vom

simţi iubirea Tatălui. Iertarea este un act de iubi-re. Dacă iert pe cineva, încep să-l iubesc.

Ne putem încorpora în Iisus invocându-L neînce-tat. Primim atunci comunicarea iubirii Sale com-pătimitoare pentru toţi oamenii. Primim disponi‐bilitatea Sa de a Se dărui. Rugându-ne lui Iisus, ne împărtăşim de Cel care este într-o permanentă dispoziţie de dăruire de Sine. Nu noi ne punem în stare de jertfă: nu suntem în stare de aceasta. El singur are în permanenţă dispoziţia de a se dărui.

Compasiunea este “o sfâşiere interioară pentru oameni”. Hristos e în permanenţă în această sta-re. Slava lui veşnică e slava iubirii care se dăruie în mod gratuit şi bucuros pentru a-l ajuta pe celălalt. Atunci când ne dăruim celorlalţi şi pentru ceilalţi prin iubire, devenim cu adevărat umani.

Această compasiune biruie asupra morţii. Ea este iubirea mai puternică decât moartea. Murind Lui Însuşi pe Cruce, Hristos a omorât moartea. De aceea, întreaga experienţă a iertării se identifică în grade diferite cu o experienţă a învierii. Simţi‐rea spirituală a legăturii cu Hristos este o experi‐enţă a comuniunii noastre cu Hristos Cel înviat, prin care avem o pregustare a învierii. Când îl iert pe celălalt, când sunt iertat, înaintez spre înviere.

Sfântul Duh, Care ne ajută să restabilim comuni‐unea prin iertare, actualizează într-o experienţă din ce în ce mai accentuată ceea ce cunoaştem prin credinţa despre Hristos Cel înviat. Ne face să simţim duhovniceşte legătura cu Hristos. Gustând astfel viaţa veşnică, anticipăm învierea universală pentru care trebuie să se pregătească întreaga creaţie.

Biserica îi ajută pe oameni în această lucrare de pregătire personală şi a lumii în vederea învierii lor obşteşti şi a transfigurării lumii.

(Text preluat din “Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica“,

Editura Deisis, Sibiu, 2007)

Protopopiatul Ortodox Român Dublin

Christ Church, Leeson Park, D 6, mobil: +353876148140

Comitetul de redacţie:

Dr. Tatiana Tăbircă, Sabina Tăbircă, Maria Plămadă, Pr. Călin Florea

e-mail: revcalin.florea@gmail.com, tabirca1@cs.ucc.ie,

mariaplamada_ccl@yahoo.ie