E D I T A T Ă D E P R O T O P O P I A T U L O R T O D O X R O M Â N I R L A N D A

Evanghelia*: Matei 6, 14-21

Foaia cateheticӑ Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

(a Lӑsatului sec de brânzӑ)

NR. 139

26 FEB‘12

Apostolul*: Romani 13, 11-14; 14, 1-4

F raților, întrucât cunoaşteți timpul, de‐acum e ceasul să vă treziți din somn;

că mântuirea este acum mai aproape de noi decât în clipa când am crezut. Noaptea‐i pe sfârşite, apropiatu‐s’a Ziua. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în ar‐mura luminii. Aşa ca’n plină zi, să umblăm cu‐viincios, nu în ospețe şi’n beții, nu în desfrâ-nări şi’n fapte de ruşine, nu în ceartă şi’n in‐vidie; ci îmbrăcați‐vă în Domnul Iisus Hristos, iar grija pentru trup să nu o faceți spre pofte.

Pe cel slab în credință primiți‐l fără să‐i jude-cați gândurile. Unul crede că poate să mănân-ce de toate; cel slab însă mănâncă legume. Cel ce mănâncă să nu‐l disprețuiască pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu‐l judece pe cel ce mănâncă; pentru că Dumnezeu l‐a primit. Cine eşti tu, cel ce judeci pe servul altuia? Pentru stăpânul său stă el în picioare sau cade. Dar se va ține’n pi‐cioare, căci Domnul are putere să‐l facă să stea drept.

*) Texte preluate din Biblia, ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000 (citată pe scurt: Biblia Bartolomeu).

Z is-a Domnul: Că de veți ierta oa‐menilor greşalele lor, ierta‐va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc;

dar de nu veți ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşalele voastre.

Iar când postiți, nu fiți posomorâți ca fățarnicii; că ei îşi mânjesc fețele ca să le arate oamenilor că țin post; adevăr vă grăiesc, îşi iau plata lor. Tu însă, când posteşti, unge‐ți capul şi spală‐ți fața, pentru ca nu oamenilor să te arăți că posteşti, ci Tatălui tău Care este întru ascuns; şi Tatăl, Care vede întru ascuns, îți va răsplăti la arătare.

Nu vă adunați comori pe pământ, un-de molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură; ci adunați‐vă comori în cer, unde nici molia şi nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură; că unde‐ți este comoara, acolo‐ți va fi şi inima!

PAGINA 2 Foaia catehetică PAGINA 2 Foaia catehetic[

Lumea a fost creată bună şi chemată la bucuria vieţii în unire cu Izvorul şi Creatorul vieţi, Domnul Dumnezeu.

Primii care au păcătuit şi s-au înstrăinat de la această unire au fost îngerii. Împărăţia îngerilor s-a despărţit: unii au rămas cu Dumnezeu, alţii, în mândria lor, au dorit să trăiscă viaţa lor proprie, independent de Dumnezeu. Lumea angelică s-a despărţit şi păcatul s-a născut acolo, dar lumea pământească a rămas bună.

Şi atunci diavolul, care înseamnă “cel aruncat jos din cer” a început să dorească să unească lumea pământească cu el. Cea mai înaltă creaţie de pe pământ, omul, a primit o poruncă de la Dumnezeu să nu mănân-ce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. De ce a fost dată această poruncă?

Acest copac era ca oricare altul, şi în el însuşi nu avea caracteristici extraordinare. Nu, cunoaşterea binelui şi răului nu era în pomul însuşi, şi nu din această pricină a fost dată porunca. Domnul a dat-o pentru că omul a fost creat liber, şi Domnul doreşte în om o stăruinţă liberă şi un dor pentru unirea cu Dumnezeu. Porunca era dată pentru că doar prin împlinirea ei omul îşi putea exprima li-ber stăruinţa spre Dumnezeu şi iubirea pentru El. Şi binecuvântarea consta simplu în comunicarea cu Dumnezeu prin iubirea Lui.

Diavolul este împovărat de această separaţie. El este perpetuu într-o stare de mânie şi de răzbu-nare, şi doreşte să atragă şi pe alţii în aceasta. Diavolul niciodată nu apare în adevăratul lui sine, ci ia diferite chipuri. Atunci în rai, el a luat chipul unui şarpe, şi i-a dat omului ideea că porunca nu i-a fost dată pentru exprimarea iubirii omului pentru Dumnezeu, ci pentru ca omul să nu devină ca Dumnezeu. Diavolul a plantat în om gândul că porunca a fost dată, dar nu din iubirea lui

Dumnezeu, ci din dorinţa lui Dumnezeu să domi-ne, să îl împiedice pe om de a deveni ca Dumnezeu, şi de a cunoaşte bucuria nesfârşită şi nelimitată a fiinţei.

Când omul a început să creadă această idee dia-bolică, el s-a despărţit instantaneu de Dumnezeu. Totul s-a schimbat, şi omul nu s-a mai putut bucu-ra de viaţa în Dumnezeu şi n-a mai putut vorbi cu Dumnezeu liber şi direct cum vorbesc copiii. N-a mai fost pace, nici bucurie, şi omul a început să se

ascundă de Dumnezeu. Totul s-a schim-bat, legătura dintre Dumnezeu şi om a fost distrusă şi natura a încetat de a asculta de om. Plângerea a intrat în lu-me şi sufletul a devenit împovărat.

(www.orthodoxytoday.org )

Despre căderea omului ca înstrăinare de iubire Sfântul Ioan Maximovici

La început îngerii nu ştiau că Iisus Hristos este numit de Duhul Sfânt "Îngerul sfatului celui ma-re", cum Îl numeşte proorocul Isaia, cu care se sfătuia permanent Tatăl. Îngerii nu-L ştiau de Fiu al lui Dumnezeu, spune Sfântul Vasile cel Mare în Exaimeron. Deci, când a strigat Sfântul Arhanghel Mihail, zicând: "Închinaţi-vă Îngerului sfatului ce-lui mare", unii din îngeri n-au vrut să I se închine Lui şi de aceea au căzut în adâncul iadului, cum spune Mântuitorul: "Văzut-am pe satana, căzând ca un fulger din cer" (Luca 10, 18). Deosebirea dintre căderea îngerilor răi şi a omului este că îngerii au căzut cu voia lor, deci din libertate, iar omul a căzut din amăgire şi din îndemnul diavolu-lui. Iar "păcatul cu sfătuire", spune Sfântul Ioan Gură de Aur, "jumătate este al celui ce îl face şi jumătate al celui ce l-a sfătuit" .

Dumnezeu a îngăduit omului în rai să facă păcatul cel mai mic, adică să mănânce din pomul cunoş-tinţei binelui şi răului. Că dacă mânca din pomul Vieţii, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, omul nu mai avea pocăinţă niciodată, se împietrea la inima ca diavolul, cădea ca diavolul, nu mai mu-rea niciodată şi se chinuia în veci în iad, aseme-nea satanei. (Părintele Cleopa)

PAGINA 3 Foaia catehetică PAGINA 3 Foaia catehetic[

După tâlcuirea clasică a Sfân-tului Grigorie Teologul, Dumnezeu i-a dat lui Adam în Rai: "o Lege, ca o materie asu-pra căreia să lucreze voia sa liberă. Legea era o poruncă despre plantele de care să se împărtăşească, şi despre sin-gura de care să nu se atingă. Aceasta era pomul cunoştinţei; însă nu fiindcă ar fi fost rău de la începutul sădirii lui; nici era oprit fiindcă Dumnezeu ne-ar fi pizmuit pentru el - nu cumva să-şi pornească vrăjmaşii lui Dumnezeu limbile spre aceasta, ori să se asemuiască şarpelui. Dar ar fi fost bun dacă s-ar fi împărtăşit de el la vremea cuvenită; căci pomul acela, pe cât îmi pare, era contemplaţia, la care numai cei care au ajuns la deplinătatea deprinderii pot pătrunde fără pri-mejdie, dar care nu e bun pentru cei care sunt în-că ceva mai simpli şi lacomi cu pofta; tot aşa cum nici hrana tare nu este bună pentru cei încă fra-gezi, având nevoie de lapte". Iar Sfântul Ioan Damaschin scrie: "Pomul cunoştinţei binelui şi răului este discernământul unei contemplări mul-tiple, adică cunoaşterea propriei firi. Ea este bună pentru cei desăvârşiţi şi pentru cei ce s-au stator-nicit în contemplaţia dumnezeiască, pentru că vesteşte prin ea însăşi măreţia creatorului. Ea este bună, de asemenea, şi pentru cei care nu se tem de cădere, prin aceea că au ajuns cu timpul la o oarecare deprindere a unei asemenea contem-plaţii. Nu este însă bună pentru cei care sunt tineri şi mai lacomi cu pofta, pentru că neavând sigură rămânerea în mai bine şi nefiind statorniciţi cu tărie în contemplarea singurului bine, grija de propriul trup îi atrage şi îi smulge spre ea".

Rezumând învăţătura ortodoxă despre cei doi pomi ai Raiului, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: "Pomul vieţii era în mijlocul Raiului ca o răsplată; pomul cunoştinţei, ca o pricină de luptă şi străda-nie. Dacă ai ţinut porunca privitoare la acest pom, dobândeşti răsplătire. Şi o, minune! Pretutindenea

în Rai înfloresc tot felul de po-mi, pretutindeni se umplu de roadă; numai în mijloc sunt doi pomi care sunt pricină de luptă şi nevoinţă".

Iată o temă adâncă, strâns le-gată de firea noastră ome-nească. De fapt, vedem chiar în viaţa oamenilor de azi ceva de felul ispitirii de care a avut parte Adam. Deşi Adam încă nu căzuse - şi în această pri-vinţă starea lui se deosebea de

starea noastră prezentă - totuşi starea lui era asemănătoare cu cea a unui tânăr de şaisprezece, şaptesprezece sau optsprezece ani, care a fost crescut în bunătate, dar ajunge la vârsta când tre-buie să aleagă singur dacă va fi bun sau nu. Astfel se face că, având libertate, trebuie să alegem.

Trebuie să vrem în mod conştient să facem bine-le. Nu poţi pur şi simplu să fii bun fiindcă îţi spune cineva să fii bun. Mai devreme sau mai târziu, în libertatea ta, trebuie să alegi cu dinadinsul binele, altfel el nu va face parte din tine. Lucrul este vala-bil pentru oricine, cu excepţia, desigur, a copilului ce moare foarte de mic.

Deci, când omul ajunge la vârsta bărbăţiei, este momentul să facă aceeaşi alegere pe care a făcu- t-o Adam - fie să aleagă în mod liber să facă binele, fie să facă greşeala de a se face părtaş răului, părtaş vieţii de păcat.

Sfinţii Părinţi spun că pomul cunoştinţei binelui şi răului este doar pentru oamenii maturi. Având libertate, nu e cu putinţă să nu avem cunoştinţă despre rău. Singura alegere este între a cunoaşte răul prin greşelile altora sau prin ridicarea noastră deasupra lui. Spre a deveni creştini maturi şi a ne statornici în calea săvârşirii binelui, fiecare dintre noi trebuie să ştie despre rău. Trebuie să ştie ce anume este ceea ce a ales să nu facă. Iar această cunoaştere o poate avea fără a cădea în păcate mari - dacă voieşte să ia pildă de la ceilalţi. Dacă atunci când altcineva săvârşeşte un păcat cumplit

Ce anume a fost pomul cunoştinţei binelui şi răului?Cuv. Serafim Rose

PAGINA 4 Foaia catehetică PAGINA 4 Foaia catehetic[

eşti în stare să-l vezi aproape ca pe propria experi-enţă, şi dacă eşti în stare să vezi urmările acelui păcat, atunci îl poţi face să devină parte a experi-enţei tale fără a cădea în păcat.

Desigur că şi Adam ar fi putut face la fel. Dacă s-ar fi împotrivit ispitei, ar fi văzut că era doar o ispită, că nu totul era desăvârşit şi că cineva se străduieş-te din răsputeri să-l prindă. Apoi, venindu-i a doua ispită, ar fi văzut că şarpele (sau orice altceva ar fi folosit diavolul ) se străduieşte să-l facă să cadă. Ar fi început să-şi dea seama că există ceva precum răul: o rea-voinţă ce-l face să dorească a pierde Raiul. Prin aceasta ar fi putut ajunge la cunoaşte-rea răului şi, până la urmă, ar fi gustat din acel pom.

Pomul însuşi reprezintă cunoaşterea răului, căci mâncarea din el însemna călcarea poruncii. Adam a aflat despre rău prin neascultare. A ales calea păcatului şi astfel a descoperit, printr-o amară experienţă, ce înseamnă a fi rău, apoi a te căi de acel rău şi a te întoarce la bunătate.

Iată dar calea aleasă de Adam; din pricina ei întrea-ga noastră fire s-a schimbat. Orice om este liber - la fel ca Adam - dar noi ne-am născut deja în păca-te. Chiar copiii mici sunt plini de tot felul de lucruri rele. Cu toate acestea, adevăratul rău nu-şi intră în drepturi până ce omul nu alege în mod conştient să fie rău. Iar aceasta e alegerea maturităţii.

Deci, într-un anume sens, fiecare gustă din acest pom; altminteri, se abţine să mănânce şi merge pe calea bunătăţii. Din nefericire, este aproape cu neputinţă să supravieţuim fără a cădea în aceste rele, chiar când nu există vreo pricină de cădere. Vedem acum răul pretutindeni în jurul nostru şi avem dascăli şi Sfinţi Părinţi care să ne ţină pe ca-lea binelui. Omul poate fi crescut în creştinism -precum Sfântul Serghie din Radonej sau alţi sfinţi, care au intrat în mănăstire din copilărie - şi poate fi înconjurat numai de exemple bune. Poate vedea urmările răului în alţii şi poate alege să nu facă şi el la fel.

Teoretic, se poate. Însă realitatea crudă ne arată că, de obicei, se întâmplă să gustăm din pom, pă-cătuind noi înşine.

(Din volumul “Cartea Facerii - Crearea lumii şi întâiul om; Raiul”)

Asemănarea cu Dumnezeu, deşi deja dată în chip, rămânea să fie realizată prin voia liberă a lui Adam care primise ca dreptar porunca dum-nezeiască. Dar prin chiar libertatea sa, Adam putea să urmeze o altă cale, "să părăsească binele şi să meargă spre rău, separându-se de Dumnezeu prin libera lui alegere". Şarpele a fost cel care i-a descoperit această cale diferită, ceea ce a constituit o ispită permanentă pentru pri-mul om. Această ispită avea rolul de a-i pune mereu la încercare voinţa, alegerea lui Dumnezeu de către om dobândind astfel forţă şi valoare. Fără putinţa de a înfăptui răul, Adam n-ar fi fost cu adevărat şi cu totul liber, îndum-nezeirea apărând ca singura cale posibilă, şi deci ca necesară şi impusă prin însăşi natura lui.

Dumnezeu voind ca omul să fie desăvârşit, atunci când l-a creat după chipul Său, l-a înzes-trat cu o libertate absolută, care-i permitea să participe la propria îndumnezeire şi să dobân-dească în Dumnezeu asemănarea cu El. Dacă realizarea asemănării i-ar fi fost dată spre lucra‐re omului fără posibilitatea unei alte alegeri, el n-ar fi fost în mod real virtuos, fiindcă, după cum spune Sfântul Ioan Damaschin, "nu este virtute ceea ce se face silit".

Existenţa unei libertăţi absolute pentru om şi voia lui Dumnezeu ca omului "să-i revină răsplată pentru strădania sa" şi "să nu fie altul

Păcatul strămoşesc Jean Claude-Larchet

PAGINA 5 Foaia catehetică PAGINA 5 Foaia catehetic[

lăudat pentru roada asemănării" implica necesi‐tatea ispitirii omului. "Trebuia deci”, spune Sfân-tul loan Damaschin, “ca omul să fie mai întâi ispi-tit; fără să fie ispitit şi încercat, omul n-ar fi avut nici un merit". "Odată încercat”, scrie Sfântul Grigorie de Nazianz, “sufletul dobândeşte cele nădăjduite ca plată a strădaniilor sale virtuoase, şi nu doar ca dar al lui Dumnezeu".

Toţi Părinţii insistă asupra faptului că Adam a fost creat de Dumnezeu cu totul bun. În rai, în starea sa firească, omul trăia în întregime întru Bine, nu numai că nu făcea nimic rău, dar nici nu cunoştea răul, ispita dându-i nu cunoaşterea răului în sine, ci numai a posibilităţii lui; cunoaşterea însăşi a ră-ului apare ca urmare a păcatului (Fac.3, 22), iar nu ca principiu al lui. În rai, răul nu exista decât în şarpe, încarnare a lui Satan, iar acesta nu se putea în nici un fel atinge de creaţie, atâta vreme cât Adam rămânea stăpânitorul ei (cf. Fac. l, 28-30); tot aşa el nu avea nici o putere asupra primului om, neputând face altceva decât să-l ispitească, ispitirea lui rămânând fără nici o urmare atâta vreme cât omul refuza să i se supună.Diavolul le-a spus primilor oameni: "veţi fi ca Dumnezeu" (Cf. Fac. 3, 5), şi în aceasta consta ispita. Căci Adam fusese într-adevăr destinat să devină dumnezeu, dar prin participare la Dumnezeu însuşi, în El şi prin El. Şarpele le-a propus oamenilor să devină "ca Dumnezeu", adică alţi dumnezei, independent de Dumnezeu; să fie dumnezei fără Dumnezeu. Adam, cedând amăgirilor Celui Rău, a consimţit astfel să devină dumnezeu prin el însuşi, să se au‐to îndumnezeiască, şi în aceasta consta păcatul său. Afirmarea absolutei sale autonomii şi a voin-ţei de a se lipsi de Dumnezeu şi de a-I lua locul, sau de a se înălţa înaintea Lui ca un alt dumnezeu constituia negarea, respingerea lui Dumnezeu.

Participarea lui Adam la viaţa dumnezeiască pre‐supunea, aşa cum am arătat, conlucrarea voinţei lui libere; îndepărtându-se de Dumnezeu, s-a lip‐sit de har, care era pentru el adevărata viaţă a naturii sale. Dumnezeu le spusese lui Adam şi Evei: "din rodul pomului celui din mijlocul raiului să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi" (Fac. 3, 3); şarpele, dimpotrivă, le-a spus: "nu, nu veţi muri !" (Fac. 3, 4). Urmările ne‐faste ale păcatului vădesc minciuna şi înşelătoria diavolului: despărţindu-se de Izvorul a tot ce

înseamnă viaţă, omul se prăbuşeşte în moarte: moartea trupului său - care fusese creat ca putând fi nestricăcios -, care avea să survină ulte‐rior, şi moartea de îndată a sufletului său. "Prin păcat”, scrie Sfântul loan Damaschin, “a intrat moartea în lume, ca o fiară sălbatică şi neîmblân-zită, distrugând viaţa omenească". Iar la Sfântul Grigorie Palama citim: "După acea greşeală din- tâi săvârşită în raiul lui Dumnezeu, prin călcarea poruncii... s-a ivit păcatul, iar noi am fost supuşi, înainte de moartea trupească, morţii celei sufle-teşti, care este despărţirea sufletului de Dumnezeu". Depărtându-se de Principiul fiinţei sale şi a tot ce fiinţează, omul cade în nefiinţă: "golindu-se de gândul la Dumnezeu şi întorcân- du-se spre cele ce nu sunt - căci cele rele sunt cele ce nu sunt, iar cele bune sunt cele ce sunt -, o dată ce s-au despărţit de Dumnezeu, Care este, oame-nii s-au golit şi de existenţă", spune Sfântul Ata‐nasie cel Mare.

(…) Prin păcat, omul a căzut în toate relele, neno-rocirile şi necazurile, străine de natura sa şi care, atâta vreme cât vieţuia în conformitate cu această natură, nu-l puteau atinge; ele au apărut ca urma-re a păcatului şi sunt pedepse ale lui. În principal, această pedeapsă constă în pierderea centrului spiritual al fiinţei sale, în zdruncinarea sufletului, pierderea puterilor primite la început, în tulbura-rea, rătăcirea şi stricarea tuturor facultăţilor sale, într-un cuvânt, în starea de boală şi de suferinţă pe care au creat-o toate acestea.

Pedeapsa n-a fost dată de Dumnezeu, ea decurge în mod firesc şi necesar din cădere. Atunci când Dumnezeu le-a arătat primilor oameni relele care vor veni din călcarea poruncii (Fac. 3, 16-19), El nu face decât să le spună dinainte care vor fi ele, şi nu El este Cel care le aduce asupra lor. După cum

PAGINA 6 Foaia catehetică PAGINA 6 Foaia catehetic[

spune Psalmistul, omul "groapă a săpat şi a adân-cit-o şi va cădea în groapa pe care a făcut-o" (Ps. 7,15). "Firea”, spune Sfântul Maxim Mărturisito-rul, “îi pedepseşte pe cei care i se împotrivesc, vieţuind în chip contrar ei; aceştia nu mai au la îndemână toate puterile fireşti, aşa cum le-au fost date; iată-i micşoraţi din întregi cum erau, şi astfel pedepsiţi".

Prin păcat, natura umană, spune acelaşi Sfânt Pă-rinte, "poartă un război nemilos cu ea însăşi", ceea ce înseamnă pentru om curată sinucidere. Iar faptul că omul îşi vatămă atât de grav firea, lu-crând împotriva a tot ce-i este în chip fundamen-tal folositor, ajungând până la a-şi amputa fiinţa, cufundându-se cu totul şi tot mai adânc în sufe-rinţă, nefiinţă şi moarte, îndepărtându-se de pli-nătatea vieţii şi de fericirea cea desăvârşită cu care fusese înzestrat la început, este cu adevărat nebunie, spun Sfinţii Părinţi. În acest sens, Avva Dorotei spune: "De unde am venit la toate neca-zurile acestea? De ce am căzut în toată starea aceasta vrednică de plâns? Nu din pricina nebuni-ei noastre? (...) Şi pentru ce toate acestea? Nu a fost zidit omul întru toată desfătarea, întru toată bucuria, întru toată odihna, întru toată slava? Nu era în rai? I s-a poruncit: Să nu faci aceasta! Şi a făcut (...) De aceea, Dumnezeu... zice: Acesta e nebun, acesta nu ştie să se bucure".

Sfinţii Părinţi privesc păcatul ca pe o faptă nebu-nească, iar starea păcătoasă în care trăieşte ome-nirea căzută, ca pe o stare de nebunie. Ei urmează astfel Sfintei Scripturi (cf. Pilde 5, 23; 9, 4,6, 13-18; 12, 23. Eccl. 10, 1-3) şi mai ales Sfântului Pavel, care spune despre cei care rămân departe de Dumnezeu: "S-au rătăcit în gându-rile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni" (Rom. l, 21-22).

Sfinţii Părinţi, referindu-se la păcatul strămoşesc şi la urmările sale, folosesc încă şi mai adesea termeni medicali; aceasta, spun ei, este o boală foarte gravă, care afectează întreaga fiinţă a omului, lipsindu-l de sănătatea pe care o avea la început. Sfântul Grigorie de Nyssa, după ce aminteşte că "odinioară omul se afla în stare de sănătate", vorbeşte despre clipa

căderii, arătând că de atunci "s-a născut în firea omenească păcatul, ca boala cea spre moarte". În acelaşi sens, scrie şi Sfântul Nicolae Cabasila: "De când Adam s-a încrezut în duhul cel rău şi şi-a întors faţa de la bunul său Stăpân, de atunci min-tea i s-a întunecat, sufletul şi-a pierdut sănătatea şi tihna pe care le avusese. Din acel moment şi trupul s-a împerecheat cu sufletul şi a avut ace-eaşi soartă ca şi el: s-a stricat şi el deodată cu sufletul". Sfântul Chiril al Alexandriei se exprimă în acelaşi fel: "Firea a căzut în boala păcatului prin neascultarea unuia"; "în Adam, firea omenească a primit boala stricăciunii".

Acum vedem că această îmbolnăvire şi această degenerescenţă vin din faptul că toate puterile omului, care i-au fost date pentru a se îndrepta spre Dumnezeu şi a se uni cu El, au fost, prin pă-cat, abătute de la scopul lor firesc, ajungând să funcţioneze contra firii, rătăcind şi mişcându-se într-o direcţie cu totul contrară adevăratei lor meniri, acţionând în chip dezordonat, lipsit de raţiune, absurd, smintit, cu totul nebunesc: "Când lipseşte Dumnezeu”, spune Sfântul loan Gură de Aur, “totul se răstoarnă cu susul în jos". Iar Sfân-tul Grigorie de Nyssa spune limpede că, folosind contra firii puterile sufletului său, omul este nela-locul lui, fără noimă, smintit, şi de o altă natură, într-atât de ciudat şi de străin , încât "nimeni n-ar putea înfăţişa cum se cuvine prostia şi nesocotin-ţa lui"; el este asemenea unui "oştean care s-ar duce la război îmbrăcat anapoda: cu casca pusă de-andoaselea, acoperindu-şi faţa, cu picioarele vârâte în platoşă, cu pieptul învelit în jambiere şi ţinând în mâna stângă armele care trebuie pur-

tate în dreapta". "De ce nenorociri nu va avea parte în război un asemenea oştean?” Tot astfel, conchide el, "va pătimi în timpul vieţii sale şi cel care are cugetul lipsit de rânduială şi se foloseşte greşit de puterile sufletului".

(din volumul “Terapeutica bolilor spirituale”, Editura Sophia)

Protopopiatul Ortodox Român Dublin

Christ Church, Leeson Park, D 6, mobil: +353876148140

Comitetul de redacţie:

Dr. Tatiana Tăbircă, Sabina Tăbircă, Maria Plămadă, Pr. Călin Florea

e-mail: revcalin.florea@gmail.com, tabirca1@cs.ucc.ie,

mariaplamada_ccl@yahoo.ie