E D I T A T Ă D E P R O T O P O P I A T U L O R T O D O X R O M Â N I R L A N D A

Evanghelia*: LUCA 7, 11-16

Foaia cateheticӑ Duminica a 20-a după Rusalii

(Învierea fiului văduvei din Nain)

NR. 171

7 OCT‘12

Apostolul*: GALATENI 1, 11-19

F raţilor vă fac cunoscut că Evanghelia cea bine-vestită de mine nu este după om; pentru că nici

eu nu de la om am primit-o sau am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Căci aţi auzit de pur-tarea mea de altădată întru iudaism, că peste măsu-ră prigoneam Biserica lui Dumnezeu şi o pustiam, şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi din cei ce erau de vârsta mea în neamul meu, ca nimeni altul fiind eu râvnitor al predaniilor mele părinteşti. Dar când a binevoit Dumnezeu, Cel ce m'a ales încă din pântecele maicii mele şi prin harul Său m'a chemat ca'ntru mine să-L descopere pe Fiul Său, pentru ca eu să-L binevestesc la neamuri, deîndată, fără să fi primit sfat de la trup şi de la sânge, şi fără să mă fi suit la Ierusalim la apostolii cei dinainte de mine, m'am dus în Arabia şi m'am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m'am suit la Ierusalim ca să-l văd pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Dar pe altul din apostoli n'am văzut, decât numai pe Iacob, fratele Domnului.

*) Texte preluate din Biblia, ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000 (citată pe scurt: Biblia Bartolomeu).

Î n vremea aceea Iisus S'a dus într'o cetate numită Nain; şi împreună cu El mergeau uce-

nicii Săi şi mulţime multă. Iar când S'a apropiat de porţile cetăţii, iată că scoteau un mort, singurul copil al mamei sale; şi ea era văduvă; şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi văzând-o Domnul, I s'a făcut milă de ea şi i-a zis: „Nu plânge!“ Şi, apropiindu-Se, S'a atins de pat, iar cei care-l duceau s'au oprit. Şi i-a zis: „Tinere, ţie-ţi spun: Scoală-te!“ Şi s'a ridicat mortul şi a început să vorbească; şi i l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi-L slăveau pe Dumnezeu, zicând: „Mare profet S'a ridicat în-tre noi şi Dumnezeu Şi-a cercetat poporul“.

PAGINA 2 Foaia catehetică PAGINA 2 Foaia catehetică

Încă de data trecută când am venit aici am obser-vat că ne-am adunat mulţi, însă nu se ştie nicioda-tă când ne vom vedea pentru ultima dată cu toţii. Suntem împreună acum şi mi-am regăsit aici fraţii şi surorile, dar îmbătrânim. Mulţi au şi trecut la Domnul de când ne-am văzut ultima dată, cei bă-trâni s-au dus deja, întâi fratele Ieremia, acum no-uă ani, şi apoi fratele Simeon. Unde au plecat ei oare? Nu ştim încă şi nu putem înţelege, dar va trebui să-i urmăm şi noi. Şi permiteţi-mi să vă spun că aceasta e marea taină din vieţile noastre. Încotro ne îndreptăm? Vedem că sfârşitul vieţii noastre vine odată cu moartea, şi asta pentru că există un oarecare adevăr în acest lucru, dar şi din pricina necredinţei noastre, căci suntem necredin-cioşi.

Suntem asemeni pruncului care creşte în pânte-cele mamei sale până se face destul de puternic încât să-l poată părăsi. Iar în momentul în care acesta părăseşte pântecele, dacă stăm şi ne gân-dim mai bine, moare. Vrea oare cineva să se în-toarcă în pântecele matern? Acolo am avut o via-ţă liniştită, nu aveam taxe de plătit şi datorii, însă nu ne dorim să ne întoarcem în acel stadiu al vie-ţii. Reîntoarcerea ar însemna să o luăm de la ca-păt cu toate problemele acestei vieţi. Un psalm spune că Dumnezeu ne-a făcut fără nici un motiv, însă, cred eu, ne este adresat nouă, celor puţin credincioşi. Credem oare că Dumnezeu este atât de nătâng? Ne-a creat El pe noi toţi atât de diferiţi doar din trebuinţa de a ţine focul iadului aprins pentru că nu are chibrituri să-l reaprindă? Nu! Dumnezeu este iubire, iar iubirea este simbolul tuturor virtuţilor. Smerenia este prima virtute, iar iubirea fără smerenie nu este iubire adevărată.

Suntem recolta Domnului

Iubirea include toate virtuţile, însă noi avem o abordare diferită a iubirii, nu în sensul în care Dumnezeu o înţelege. Iar scopul vieţii noastre es-te acela de a pătrunde în mintea Lui Dumnezeu, de a-I înţelege creaţia şi care anume este scopul ei. În urma acestei înţelegeri devenim martorii

miracolului creaţi-ei. În istorie, gene-raţiile se nasc din strămoşi, părinţi, prooroci, mucenici şi tot felul de oa-meni care ne sunt aproape. Iar cu fiecare generaţie, Dumnezeu ne seceră. Spre exemplu, toată viaţa am fost tânăr şi apoi, dintr-odată, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar am ajuns la sfârşitul generaţiei mele. Cine va fi urmă-torul dintre noi care va pleca? Suntem recolta Domnului, când ajungem la sfârşitul vieţii noastre şi ne cheamă la Dânsul. Fiecare fiinţă umană se naşte, petrece o vreme în această viaţă, iar apoi Dumnezeu ne cheamă la El, gândindu-Se doar la un singur lucru, şi anume, cum să ne aducă pe noi în viaţa Sa. Unicul lucru valoros în această viaţă este să-L înţelegem pe Dumnezeu şi planul Său.

Viaţa pe care n-o trăim

Ce este această viaţă pe care n-o trăim acum? Trebuie să recunoaştem că încă nu trăim viaţa adevărată. Cea de acum este un început în care luăm deciziile ce ne vor duce în viaţa adevărată. După căderea omului, scopul vieţii nu este acela de a cunoaşte şarpele lui Adam, ci acela de a face diferenţa între bine şi rău. Să distingem binele de rău şi să alegem binele, deoarece răul nu repre-zintă o alegere. Ce este răul? Răul nu există, de- oarece numai creaţia lui Dumnezeu există, iar El nu a creat răul. Şi atunci ce este, totuşi, răul? Ei, bine, răul este o denaturare a binelui pe care Dumnezeu l-a creat. Răul este o minciună, iar da-că oamenii trăiesc în această minciună, înseamnă că ei trăiesc în ceva ce nu există. Ce se va întâm-pla cu ei când vor trece la cele veşnice? Vor rămâ-ne în această minciună? Oare vom fi aşa cum se spune în Apocalipsă despre fiară, "că era şi nu es-te, măcar că este"? Ce înseamnă asta? Aici este minciuna. Să vi le spun şi altfel… Viaţa este ca ver-bul "a fi", doar că nu am ajuns încă în "a fi", ci doar "existăm" momentan. Ce înseamnă a exista?

Despre viaţă, moarte şi veşnicie Cuvântul Părintelui Rafail Noica, rostit la Mănăstirea

ortodoxă “Sfântul Ioan Botezătorul“ , 2010

PAGINA 3 Foaia catehetică PAGINA 3 Foaia catehetică

Viaţa noastră reprezintă un început şi, din punctul acesta de vedere, Dumnezeu nu există aşa cum spun ateii, ci El este însăşi existenţa. Dumnezeu "este" dintru început, El Însuşi este începutul. Dumnezeu este existenţă, El este calea ce duce spre "a fi", întru Adevăr. Trebuie să înţelegem po-runcile nu doar ca pe norme etice, dar şi ca pe un mod de a trăi, de a merge către Adevărul vieţii, ca ceea ce ne conduce către acest fel adevărat de "a fi". În special în Evanghelia după Ioan, Hristos zice de multe ori că viaţa veşnică este Cuvântul Tată-lui. Cuvântul Domnului este Însuşi Hristos. Aşadar, Cuvântul Domnului este ipostatic, e o persoană. Cândva vom fi capabili să înţelegem acest lucru, însă nu acum, dar este, într-adevar, ceva extraor-dinar să putem înţelege acest lucru înainte de a muri, să putem merge până în adâncurile sensuri-lor vieţii înainte de a muri. Dar voi vorbi despre asta mai târziu.

Numele este semnificaţia acelei persoane

Ce înseamnă că Dumnezeu "este", că El "nu exis-tă", ci "Este"? E mai presus de existenţă. Prima dată când Domnul Şi-a dat nume Lui Însuşi a fost faţă de Moise. Înaintea lui Moise, cei puţini care Îl cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu erau fiii lui Avraam. Evreii Îl ştiau drept Dumnezeu, "Părintele nostru". Dar şi alte neamuri de alte credinţe Îl re-cunoaşteau ca Părinte. Însă proorocul Moise este cel care vrea să ştie cine este acest Părinte şi Îl în-treabă ce să răspundă poporului atunci când va fi întrebat de Cine a fost trimis să-i salveze din robia egipteană, Cine voi spune că i-a salvat? Care Ţi-e numele? Ce înseamnă un nume? Un nume este mai important decât modul în care poţi numi pe cineva, reprezintă esenţa acelei persoane. Când

Dumnezeu a schimbat soarta lui Avraam, i-a schimbat şi numele. Prin urmare, Numele Domnului reprezintă o descoperire a ceea ce Dumnezeu este. Astfel, momentul în care alegem nume pruncilor este cu atât mai important, deoa-rece numele reprezintă semnificaţia acelei per-soane, nu doar o modalitate de a o striga. Întor-cându-ne, Dumnezeu i-a răspuns lui Moise: "Eu sunt Cel ce este". Mii de ani mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan a mai adăugat ceva, ce a pus în seama revelaţiei Sfântului Duh: Dumnezeu este Iubire. Iar această Iubire face parte din Numele Domnului.

Să murim fără a muri

Ce înseamnă iubirea? Fără ea, suntem simpli indi-vizi, altfel spus, individualismul umanităţii. Dobân-dind iubirea, devenim persoane, adică indivizi ca-re pot trăi veşnic. Aşadar, scopul vieţii noastre este acela de a câştiga iubirea, această esenţă ce reprezintă începutul vieţii veşnice. Dragostea ade-vărată nu cunoaşte moarte. Ea cuprinde toate virtuţile şi atunci când câştigăm o virtute, ca sme-renia sau ascultarea, celelalte se adaugă şi ele. Toate virtuţile ne duc la dragoste. Iubirea este sfârşitul. Ajunşi aici, putem muri fără a muri. Pă-rintele Sofronie, ajuns la sfârşitul vieţii sale, nu mai putea merge, fizic era vrednic de milă, dar din punct de vedere spiritual era plin de viaţă. În ace-le zile începea orice cuvânt cu: "Nu ştiu cum de mai sunt în viaţă… Sunt bucuros că Domnul m-a lăsat în viaţă până acum". Obişnuia să vorbească despre moarte în fiecare seară, spunând că un om nu poate muri. Aşteptăm, aşa cum spunem în Crez, "viaţa veşnică". Ce înseamnă credinţa în viaţa veşnică? Credinţa este iubire, este o condiţie a esenţei în care putem vedea dincolo de moarte. Credinţa vede dincolo de cele văzute, în cele ne-văzute. Credinţa este o energie, este iubire. Şi chiar o iubire mică fiind, Domnul Care este Iubire răspunde la această iubire. Vorbim despre cre- dinţă, nădejde şi iubire. Trăind în nădejde, câşti-găm credinţa şi începem să-L vedem pe acest Dumnezeu nevăzut. Începem să ne comportăm potrivit credinţei şi să înţelegem că acest Dumnezeu Care nu exista se poartă cu noi de parcă ar exista. Credinţa creşte şi începem să avem nădejde. Ce este nădejdea? Speranţa că nu

PAGINA 4 Foaia catehetică PAGINA 4 Foaia catehetică

mor, că Dumnezeu mă iubeşte, deşi sunt un păcă-tos. Şi în această nădejde asceza noastră faţă de Dumnezeu devine mai puternică, deoarece deja avem credinţă. Am arătat, iată, cum credinţa poa-te transcende moartea, însă la acest stadiu nu doar simţim ceva pentru că avem nădejde, ci pu-tem alerga mai repede, devenim mai sprinteni. Nădejdea ne-a adus undeva, iar acest undeva este iubirea. Şi iubirea este desăvârşirea. Calătoria vieţii noastre este un drum al neîmplinirii, iar la sfârşitul lui trebuie să fie atunci când devenim maturi prin obţinerea gustului iubirii spre a renaş-te în cealaltă viaţă. Trebuie să fim în Dumnezeu începând cu această viaţă. Întregul sens al vieţii noastre constă în a găsi drumul către acea călăto-rie a eternităţii. Să ne pocăim, să scăpăm de moarte şi din această minciună, din naşterea ce nu naşte şi din această existenţă care nu există. De ce nu există moarte pentru cei care merg pe calea cea dreaptă către această altă viaţă? Trebu-ie să ajungem în acea stare, încât lumea în care trăim să ne devină străină, să dorim să o abando-năm, chiar şi pe cei dragi, gândind că această abandonare e temporară şi îi vom reîntâlni.

Stareţii nu ne-au abandonat la plecarea lor din această lume, ne privesc pe noi toţi, se roagă pentru noi şi ne vom întâlni cu ei din nou. Mulţi dintre noi i-am reîntâlnit într-un anumit fel. Aşa cum Sfântul Siluan spunea, ei ne văd cum trăim, sunt asemeni lui Dumnezeu. Nu e vorba de desă-vârşire, ci aşteaptă învierea morţilor.

Comorile lui Hristos

Ce este învierea? Este învierea trupurilor noastre? Cum aşa? Dumnezeu va readuce la viaţă trupurile noastre. Ce cântăm atunci când îi îngropăm pe cei dragi nouă? Spunem: "Al Domnului este pământul şi plinirea lui". Ce semnificaţie are împlinirea pă-mântului? Înseamnă a-l hrăni cu rămăşiţele noas-tre. Pământul nu-i este de nici un folos Domnului, nu are nevoie de el pentru a mânca salată. Pentru Dumnezeu, pământul suntem noi. Şi aşa cum noi îngropăm comori în pământ pentru a le feri de hoţi, Dumnezeu face şi El ceva similar. Trupurile noastre păcătoase reprezintă o comoară pentru Dumnezeu, pe care El o ascunde sub pământ pâ-nă la ziua învierii, când ne vom bucura cu o bucu-rie de neimaginat. Dă-ne Doamne un dram de nădejde!

Părintele Sofronie spunea că trăim timpuri în care poate oamenii se pot mântui doar cu nădejdea la vreme de necaz. Omenirea nu mai are speranţă şi fără harul lui Dumnezeu nu mai ştim ce este nă-dejdea adevărată. Cunoaştem suferinţa încă din pântecele mamei noastre şi suferinţa nu poate privi către înviere. Nădăjduiesc însă că Domnul va avea milă şi că voi fi salvat, chiar dacă nu mă văd înviat.

După Primul Război Mondial omenirea şi-a pier-dut din har, iar după cel de-al doilea, a rămas cu şi mai puţin. Suferinţa a pătruns în firea noastră. Aşadar, în această lume pierdută, singurul lucru ce-l pot spune celor mulţi este să aibă nădejde, căci Dumnezeu este omnipotent şi ne iubeşte.

Cu un pas în Adevăr

Am mai înţeles ceva din cuvintele Sfântului Siluan, ceva ce este mai aproape de nivelul nostru, iar în toate momentele grele ale vieţii să amintim de această învăţătură: lumea aceasta nu este o lume a deznădejdii. Trăim şi noi un iad, iar acesta este

PAGINA 5 Foaia catehetică PAGINA 5 Foaia catehetică

la nivelul vieţii noastre. Poate că tocmai atunci Hristos e mai aproape de noi, când ne simţim pierduţi, căci prin cruce a venit în vieţile noastre în care trăim iadul. Şi atunci trebuie să-l găsim pe Hristos. Vă spun aceasta din ceea ce am observat din viaţa mea.

Ce este oare iadul? Iadul este păcatul. Când sun-tem în iad, Domnul ne este alături. De câte ori păcătuim, nu facem ceva nou, suntem păcătoşi, asta e natura noastră de a fi. Dar dacă înţelegem că suntem păcătoşi, începem să intrăm în adevăr. Să conştientizăm aceasta, că suntem păcătoşi şi departe de Dumnezeu. Şi când am acceptat acest fapt, Domnul, care este Adevărul, ni se alătură şi putem simţi învierea noastră, căci Domnul merge alături de noi.

Cândva, un copil de vreo 7 ani a venit la mine pentru spovedanie. A venit cu teamă. Copilul fă-cuse o greşeală mică, însă o vedea ca pe una în-semnată. I-am citit rugăciunea şi s-a bucurat atât de mult, încât la ieşirea din biserică mi-a spus: "Părinte, acum pot să alerg, dar nu pot doar aler-ga, ci chiar să zbor!" Mare taină, până şi în necaz a dat dovadă de credinţă, realizând că trebuie să se spovedească. Copilul a înţeles că este un păcă-tos şi a acceptat acest lucru. Adevărul constă în faptul că aparţinem iadului şi că nu poate fi nici o milă pentru noi deoarece suntem păcătoşi. Însă Adevărul are pentru noi un nume, şi anume Hris-tos, Cuvântul Lui Dumnezeu, care este Adevărul. Nu noi suntem aproape de Hristos, ci Hristos e aproape de noi. Mântuirea noastră e lucrarea Domnului, şi El face toată munca cea grea. Nouă ne rămâne doar să alegem. Sunt păcătos, am un gând rău, ştiu că nu e bun şi mai văd că nu pot avea binele şi nu pot fi binele. Dar dacă îi spun Domnului, îmi va arăta următorul pas al călătoriei mele.

Să ne rugăm pentru bine

Într-o scriere se spune: pentru om, a-şi vedea pro-priul păcat înseamnă începutul vederii Adevăru-lui, iar aceasta se poate produce prin Sfânta Spo-vedanie. Observăm că suntem păcătoşi, dar mai important este să vedem păcatul ce-l facem. Să-l vedem şi să respingem cele rele, alegând binele. Şi chiar dacă nu-l putem obţine, să-l întâmpinăm cu speranţă, să ne rugăm pentru bine. Asta în-

seamnă rugăciunea.

Aşadar, prin mărturisirea păcatelor respingem răul. Nu putem ieşi din păcat, deşi ne dorim bine-le pe care nu-l putem face şi nu ne dorim răul pe care îl facem. Există în noi o forţă ce ne împinge să facem răul ce nu-l dorim, însă lucrul măreţ este că nu vrem răul şi că vrem Cuvântul Domnului.

Iubirea nu abandonează

Cel mai măreţ lucru acum este a păstra învăţătura Sfântului Siluan precum o ancoră a nădejdii. Iubi-rea Domnului e aşa cum cântăm şi în paraclis. Dragostea nu abandonează, El nu a abandonat niciodată pe nimeni. Cei pierduţi l-au părăsit pe Domnul, dar El n-a părăsit niciodată pe nimeni. Iubirea Lui Dumnezeu nu se schimbă şi nu poate fi alterată, iubirea Sa nu poate abandona. În cele mai grele momente, Dumnezeu ne este alături şi nădăjduim că Dumnezeu ne va da în orice situaţie învăţăturile de care avem nevoie. Poate vom des-coperi că Dumnezeu ne este mai aproape la vre-me de necaz decât în momentele de bucurie.

Vă rog să nădăjduiţi pentru mine, şi eu nădăjdu-iesc pentru voi prin puterea rugăciunii. Astfel ne vom continua călătoria. Ne vom despărţi cândva, dar nu ştiu cine va fi următorul care va pleca. Moartea este tragică, însă nu este nici o tragedie în ea. Dumnezeu este atotputernic, iar acesta es-te lucrul sensibil în ce-L priveşte. Domnul să vă ajute în toate suferinţele voastre şi să vă bucure, nădăjduind că vom fi cu toţii împreună la poarta Raiului pentru a trăi viaţa veşnică!

Iadul Sfântului Siluan

Putem lua aminte la călătoriile marilor părinţi Si-luan şi Sofronie. Sfântul Siluan L-a întrebat pe Dumnezeu: "De ce diavolul nu mă lasă să mă rog cu mintea curată?". Şi Domnul i-a răspuns: "Cei mândri suferă de la draci". Stareţul se ruga de 15 ani, iar acesta a fost singurul răspuns al Domnului după toată această vreme. Şi i-a zis Domnului: "Sufletul meu a văzut că eşti milostiv, învaţă-mă ce să fac". Iar Domnul îi răspunde: "Ai spus că sunt milostiv şi că sufletul tău M-a cunoscut, cre-de-te mie şi nădăjduieşte". Viaţa e o călătorie în care trebuie să ne încredem Domnului. Şi Sfântul Siluan a ascultat Cuvântul Domnului şi a început

PAGINA 6 Foaia catehetică PAGINA 6 Foaia catehetică

să se roage şi să cânte, că nu va rămâne în în-tune-ric pe vecie, zicând: "Mintea mi s-a curăţit de diavoli şi de gânduri păcătoase".

Gândurile păcătoase au drept sursă duhurile rele. Dumnezeu a spus să avem credinţă în El până şi în iad. Sfântul Siluan aşa a făcut, iar Sfântul Duh mărturisea inimii sale şi astfel s-a mântuit. Şi-a parcurs călătoria vieţii şi îi rămă-sese un singur lucru de înfrânt - propria mân-drie, iar Domnul i-a arătat cum să o învingă. Părintele Sofronie ne-a zis de multe ori să nu facem asemeni Sfântului Siluan, să nu ne ima-ginăm în iad, căci aceasta nu este măsura noastră, ci calea perfecţiunii. Cei care au făcut astfel s-au îmbolnăvit. Fantezii ale mândriei!

Să adăugăm celule duhovniceşti sufletelor noastre

Vă mai spun că există trei perioade în viaţa omului: timpul petrecut în pântecele mamei, timpul ce-l petrecem acum şi veşnicia. În pân-tecele mamei celulele cresc până ajung la ma-turitate şi pot ieşi în această lume. Aşadar, via-ţa noastră nu este viaţă, ci un fel de perioadă de gestaţie până ce vom fi renăscuţi în cealaltă lume. Mama noastră spirituală este Biserica. Suntem în pântecele Bisericii, însă nu ştim care e adevărata lume, aşa cum nici fătul nu ştie că se află în pântecele mamei până în momentul naşterii. Creşterea noastră în pântece se face cu poruncile Domnului. Astfel adăugăm celule duhovniceşti sufletelor noastre. Şi când ne vom naşte din nou, în altă lume, vom ieşi din trupurile noastre care vor ajunge în pământ, dar sufletele vor trăi. Căci sufletele sunt trupu-ri duhovniceşti. Până vom redobândi trupurile pentru a trăi întreg, vom avea trupul acesta duhovnicesc. Pentru a ajunge la această stare de fiinţare avem de împlinit o condiţie. Şi aceasta este iubirea. Ea cuprinde totul, văz, auz şi tot ce este important în lumea aceasta. Aşadar, venim în această lume. Mediul nostru înconjurător din uter a fost apa şi trecem la aer, de la întunericul pântecelui matern la lu-mină. După cum vedeţi, are logică.

(Text preluat de pe site-ul www.ziarullumina.ro)

Hristoase, desfătarea neamului nostru omenesc, mângâierea sărăciei noastre, sprijinul firii noastre căzute jos şi care se clatină, nădejdea celor fără de nădejde, a Cărui cinstit nume s-a făcut cunoscut în-tre neamuri, fie-ţi milă şi mă ridică din căderea mea, dă înviere morţii mele, trezeşte în mine simţirea vieţii, scoate sufletul meu din temniţa neştiinţei, ca să se mărturisească numelui Tău! Suflă în mădulare-le mele ceva din aerul vieţii celei noi, cercetează fi-inţa mea stricată în mormânt, scoate-mă din locul întunericului, fă ca aurora descoperirii Tale să mă cerceteze în mijlocul iadului neştiinţei unde firea mea cuvântătoare a tăcut! Stârneşte Doamne, încă o dată puterea ei de viaţă, că “iadul nu te va măr-turisi şi cei ce se pogoară în mormânt nu vor lăuda numele Tău”. N-am gură să spun mai multe. Fie ca “viii să Te laude pe Tine” aşa cum o fac eu acum.

Simţurile mi-au asurzit, mişcările au tăcut, gânduri-le au secat, toată lucrarea firii mele e lipsită de viaţa adevărată. Pomenirea ta nu e întru mine, în iadul în care sunt nimeni nu se mărturiseşte Ţie, iar în sufle-tul meu pierdut nu mai răsună vuietul vesel al lau-delor tale. Toate mădularele mele moarte aşteaptă durerile de naştere ale învierii.

(Extras din Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viaţa Duhului, taine dumnezeieşti, pronie

şi judecată, Editura Deisis, Sibiu, 2003)

PAGINA 7 Foaia catehetică PAGINA 7 Foaia catehetică

Ca monah am putinţa de a-mi rosti dragostea mai întâi de toate în rugăciune. Poate că ea este for-ma esenţială a rostirii dragostei, pentru că ne tre-ce şi pe noi şi toate relaţiile noastre în altă lume; prin rugăciune se preabiruieşte despărţirea, nu numai în ce priveşte locul, ci şi cea sufletească. Cu toate acestea, şi o urare sub forma unei scrisori are o oarecare putere, şi tot aşa, într-o anume măsură înlocuieşte împărtăşirea vie.

De mult nu ţi-am scris. Acum, doresc să împărtă-şesc cu mata, ca şi cu un frate apropiat, nădejdea că şi noi, într-un ceas hotărât de Tatăl Ceresc, vom învia pentru viaţa veşnică. Anul acesta, chiar din începutul lunii ianuarie, m'am îmbolnăvit se-rios. Nopţile, adeseori moartea mă privea în ochi fără a mă slăbi. Cât se munceşte sufletul şi cât se scârbeşte în acele ceasuri - a o descrie pare a fi cu neputinţă!

Cele mai grele ispite năvălesc peste suflet ca un uragan în vremea acestei groaznice stări pe hota-rul dintre viaţă şi moarte; când se apropie hotărâ-rea sorţii noastre veşnice, frica stăpâneşte sufle-tul. Numai amintirea Mântuitorului celui răstignit îl întăreşte.

În unele clipe inima se schimbă, vine dragostea, iar atunci sufletul este gata a părăsi lumea aceas-ta fără nici cea mai mică părere de rău. Părere de rău, între altele, nu este nici înainte de a veni dragostea, însă atunci frica de Judecata lui Dumnezeu ce stă înainte, frica de osândirea aş-teptată şi de lepădare face sufletul, cum ar fi, să se agaţe încă de această viaţă, în nădejdea că va mai putea face încă ceva pentru propria-i mântu-ire. În ultimii douăzeci de ani ai vieţii mele de mul-te ori m-am aflat aproape de moarte, dar ispite atât de grele cum mi-au fost sortite anul acesta au fost rare şi nu atât de îndelungate. Anul aces-ta, din nou şi cu putere mare, am cercat faptul că viaţa noastră pământească este o stare plină de lupte grele pe hotarul dintre fiinţă şi nefiinţă, o stare între Raiul iubirii lui Dumnezeu şi iadul lepă-dării de către Dumnezeu. Şi totuşi, oricât s-ar ară-ta de grele suferinţele noastre aci, în sufletul nos-

tru se tăinuieşte o conştiinţă a adâncului lor înţe-les. Iubesc a cugeta la înţelesul suferinţelor, iu-besc a cugeta la veşnicie. Pare-mi-se că viaţa noastră pământească, vremelnică, trebuie neapă-rat să ne fie suferinţă.

Vremea este chipul fiinţării schimbătoare. În orice schimbare se află un element al suferinţei. Noi, cei ce aparţinem în acelaşi timp - mai bine zis, în paralel - de două lumi, de cea de sus şi de cea de jos, suntem oarecum împărţiţi de-a lungul între-gii noastre vieţi pământeşti. Tânjim către viaţa veşnică, având înaintea noastră chipul fiinţării dumnezeieşti, neschimbată în desăvârşirea sa, iar în acelaşi timp ne afundăm în grija celor pămân-teşti, nefiind în putere a defăima nici cerinţele acestei vieţi. "Aştept învierea morţilor". Numai ea, cea aşteptată veşnică viaţă este adevărata viaţă.

Veşnicia se cade să ne-o închipuim nu ca pe o prelungire a vremii la nesfârşit, ci ca pe un singur act fără de întindere al plinătăţii fiinţării. Veşnicia cuprinde toată întinderea vremii, şi ea însăşi întin-dere nu are.

Noi aşteptăm împărtăşirea vieţii veşnice. Însă, în înţelesul lucrurilor, devenind veşnicie, omul se face nu numai nemuritor, ci şi fără început. Sfinţi-tul Ierarh Grigorie Palama gândea astfel, înteme-indu-se pe Sfinţii Părinţi.

De unde este limpede că veşnicia este un alt chip al fiinţării, şi unul căruia niciunul din conceptele elaborate de noi în hotarele realităţii empirice - conceptele începutului şi sfârşitului, ale lui înainte şi după - nu i se pot aplica. Viaţa veşnică este via-ţa duhovnicească. Veşnicia este lumea gândului şi a trăirii sufleteşti curate în unirea lor nedespărţi-

Despre viaţă, moarte şi veşnicie Arhimandritul Sofronie Saharov

PAGINA 8 Foaia catehetică PAGINA 8 Foaia catehetică

“Faza din urmă a existenței, cea veșnică, e fericită pentru cei ce au primit pe Hristos și au dezvoltat comuniunea cu El, ferici-rea ei constând în desăvârșirea comuniunii cu El; sau e neferi-cită, întrucât, deși au primit-o prin Botez, ei nu au dezvoltat în cursul vieții pământești comuniunea cu Hristos cel înviat, din care cauză vor fi lipsiți de ea și în viața viitoare. Pentru această fază finală și eternă e toată viața în Hristos pe pământ; pentru ea S-a întrupat, a murit pe cruce și a înviat Hristos și ne-a che-mat și a rămas prin conlucrarea noastră în comuniune cu noi. Pentru ea este toată iconomia dumnezeiască gândită dinainte de veci. Spre această desăvârșire finală în Dumnezeu ar fi îna-intat lumea dacă nu s-ar fi produs căderea strămoșilor. (…) Dacă n-ar exista această fază finală, ar fi zadarnică toată viața noastră pământească cu Hristos. Creștinii cred că însuși sensul vieții s-a împlinit în Hristos, întrucât El a dat posibilitatea să se ajungă la desăvârșirea finală și la viața de veci.

(…) se poate afirma că numai Hristos care a înviat ne dă o sigu-ranță obiectivă despre viața viitoare și că numai comuniunea cu El, întrupat și înviat ca om – comuniune cu Persoana dum-nezeiască eternă, întrupată pentru vecie ca om și intrată ca atare în relație intimă veșnică cu noi –, este o comuniune care ne asigură ca persoane pentru veșnicie, deci ne asigură o ade-vărată fericire eternă, conștientă și deplină.

Pentru credința creștină, dar și pentru judecata obiectivă, viața viitoare în care ne menținem eterni ca persoane este decisivă pentru sensul vieții pământești, întru-cât ea are nu numai forma unei vieți eterne ferici-te pentru cei ce au acceptat în Hristos un sens de-plin al vieții pământești, ci și a unei vieți eterne nefericite pentru cei ce n-au acceptat acest sens. Pentru creștini, planul eshatologic, sau viața eter-nă de după moarte, nu e însă numai ceva viitor; ea a început prin și în Hristos care a înviat ca om din morți. Iar întrucât Hristos rămâne cu cei credin-cioși într-o legătură intimă sau chiar în ei, viața eternă a început și pentru ei ca arvună. De aceea în Noul Testament se spune că în Hristos suntem la “sfârșitul veacurilor” (1 Corinteni 10, 11; Evrei 9, 26). Odată cu Hristos a început “sfârșitul veacuri-lor”, pentru că aceste veacuri s-au umplut prin Hristos cel prezent în ele de arvuna vieții eterne.

Cei ce cred în El trăiesc din viața Învierii Lui, fiind morți întru-câtva vieții de păcat și veacurilor dina-inte, eonului lumii acesteia. “Amin, amin, zic vouă, că cel ce aude glasul Meu și crede Celui ce M-a trimis pe Mine are viață veșnică și la judecată nu vine, ci s-a mutat din moarte la viață” (Ioan 5, 24).”

(Dumitru Stăniloae, “Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol 3)

Protopopiatul Ortodox Român Dublin

Christ Church, Leeson Park, D 6, mobil: +353876148140

Comitetul de redacţie:

Dr. Tatiana Tăbircă, Sabina Tăbircă, Maria Plămadă, Pr. Călin Florea

e-mail: revcalin.florea@gmail.com, tabirca1@cs.ucc.ie,

mariaplamada_ccl@yahoo.ie

tă. Însă faptul gândului şi trăirii sufle-teşti curate trebuie înţeles nu numai în sensul psihologic, ca trăire subiec-tivă a omului, ci şi în înţelesul fiinţial, ca obiectiv fiind, adică Mintea şi Dra-gostea Dumnezeirii, adică ale lui Hristos. Dragostea în înţelepciune şi înţelepciunea în Dragoste. Iar dacă cele spuse corespund adevărului, atunci cu adevărat veşnicie este Sin-gur Dumnezeu, iar noi doar în măsu-ra în care petrecem în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi petrece.

Când însă "Dumnezeu va fi toate în-tru toţi", atunci şi noi ne vom arăta ca stăpânind veşnicia, iar de acum nu în parte, ci în deplinătate. Către această "margine a doririlor" năzu-ieşte sufletul. De-abia atunci va fi cu putinţă bucuria cea de nimic întune-cată. (...)

(Text preluat din “Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu - Scrisori de la Athos”,

Ed. Reȋntregirea, Alba Iulia, 2006)

“Cel ce a adus la existenţa toată firea cu înţelep-ciune şi a sădit în chip ascuns în fiecare dintre fiinţele raţionale, ca primă putere, cunoaşterea Sa, ne-a dat şi nouă, umiliţilor oameni, ca un stă-pân preadarnic, prin fire, dorul de El, împletind cu aceasta în chip natural puterea raţiunii, ca să putem cunoaşte cu uşurinţă modurile împlinirii dorului, ca nu cumva, greşind, să nu nimerim la ceea ce ne străduim să ajungem. Deci, mişcân- du-ne potrivit acestui dor în jurul Adevărului în-suşi, şi al Înţelepciunii şi al Cârmuirii ce se arată tuturor în chip bine orânduit, suntem ajutaţi de aceasta să ne silim să ajungem la Acela spre care am primit dorul.”

Sf. Maxim Mărturisitorul