Evolutia unei revolutii preview552

Colecţie coordonată deSimona Reghintovschi

Albert Ellis

Editori: James McMahon, Ann Vernon

Traducere din engleză deMihaela Chereji

Evoluția unei revoluții Bazele psihoterapiei rațional-emotive

Editori:SILVIU DRAGOMIRVASILE DEM. ZAMFIRESCU

Director editorial:MAGDALENA MĂRCULESCU

Redactor:MANUELA NICOLAE

Coperta:FABER STUDIO

Director producţie:CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Dtp:CORINA REZAI

Corectură:DUȘA UDREARODICA PETCU

Titlul original: Evolution of a Revolution: Selections from the Writings of Albert EllisAutor: Albert EllisEditori: James McMahon si Ann Vernon

Copyright © 2010 Albert Ellis Institute

Copyright © Editura Trei, 2015

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, BucureștiTel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20e‑mail: [email protected]

ISBN: 978‑606‑719‑056‑4

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiELLIS, ALBERT Evoluţia unei revoluţii. Bazele psihoterapiei rațional-emotive / Albert Ellis ; trad.: Mihaela Chereji. ‑ Bucureşti : Editura Trei, 2015 Bibliogr. Index ISBN 978‑606‑719‑056‑4

I. Chereji, Mihaela (trad.)

159.9

Cuprins

7 Prefață

9 Introducere

25 Capitolul 1. Originile psihoterapiei raţional‑emotive

69 Capitolul 2. Recunoaşterea şi atacarea comportamentului nevrotic

95 Capitolul 3. Contextul şi cauzele problemelor maritale

125 Capitolul 4. Când vom înceta să amânăm educaţia sexuală?

133 Capitolul 5. Diferenţe şi devieri în comportamentul sexual

153 Capitolul 6. Moduri de a gândi şi a simţi

175 Capitolul 7. Autoactualizarea

199 Capitolul 8. Explicarea terapiei raţional‑emotive şi compor‑tamentale utilizând modelul ABC

217 Capitolul 9. Cucerirea anxietăţii

241 Capitolul 10. A face faţă dizabilităţii

259 Capitolul 11. Intervenţia terapeutică la pacienţii psihotici şi la cei cu borderline cu elemente psihotice

289 Capitolul 12. Intervenţia în cazul copiilor cu tulburări de conduită

331 Capitolul 13. Argumentele terapiei raţional‑emotive şi comportamentale în favoarea autoaprecierii

351 Capitolul 14. Ţintind spre fericire cu terapia raţional‑emo‑tivă şi comportamentală prin depăşirea stării de inerţie

363 Capitolul 15. Gestionarea sentimentelor de timiditate şi inadecvare

397 Capitolul 16. Acceptarea de către individ a incertitudinii şi a probabilităţii

421 Capitolul 17. Formarea personalităţii şi a caracterului

457 Capitolul 18. Toleranţa scăzută la frustrare: anxietatea eului şi anxietatea de disconfort

487 Capitolul 19. Un tip de psihoterapie activ‑directivă

507 Capitolul 20. Vinovăţie, responsabilitate şi psihoterapie

519 Capitolul 21. Cum şi în ce situaţii credinţa în soartă ajută psihoterapia

527 Capitolul 22. O situaţie în care terapia raţional‑emotivă şi comportamentală nu a funcţionat pentru mine

533 Capitolul 23. Alfa şi Omega: zece reguli pentru a atinge fericirea personală

537 Index

Evoluția unei revoluții § Prefaţă

Prefaţă

La cincizeci de ani de la înfiinţarea Institutului Albert Ellis (AEI), organizaţie nonguvernamentală, membrii Consiliului de Administraţie al acestuia s-au reunit pentru a discuta modali-tăţi de a-l comemora pe Albert Ellis şi de a aduce un tribut vieţii şi muncii sale. Membrii consiliului au decis să publice anumite scrieri pentru a sprijini activitatea Institutului şi să ofere burse în cadrul Institutului în numele lui Albert Ellis. Un alt obiectiv conve-nit a fost acela de a pregăti o carte cu selecţii din scrierile lui Ellis.

Alături de această carte, se estimează că vor fi publicate alte şase în următoarele domenii: filosofie, educaţie, adicţii, sex-căsătorie-familie, religie şi cercetare. La acestea vor contribui atât membrii Consiliului de Administraţie al Institutului, cât şi experţi cum sunt: Raymond DiGiuseppe, Windy Dryden, Kris-tene Doyle, Daniel David, F. Michler Bishop şi Steve Johnson, colaboratori ai Institutului Albert Ellis de mulţi ani. Ne aştep-tăm ca în vara anului 2010 să fie publicată prima carte cu frag-mente din scrierile lui Ellis1, iar următoarele, ulterior, la diverse momente.

Albert Ellis a fost un scriitor prolific, dovadă fiind cele peste şaizeci de cărţi care l-au avut ca autor sau coautor şi cele peste 1 Varianta în limba engleză a prezentei cărţi a fost publicată în septembrie 2010. (N.t.)

ALBERT ELLIS

8 şapte sute de articole apărute în publicaţii de specialitate, reviste sau sub forma unor capitole ale unor lucrări. Prin intermediul prezentei cărţi şi al celor care îi vor urma, Consiliul de Adminis-traţie al AEI îşi propune să aducă un omagiu fondatorului Insti-tutului şi binefăcătorului care a generat monumentala revoluţie cognitivă în psihoterapie la mijlocul anilor ’50. De menţionat este faptul că publicaţiile în memoria lui Ellis vor sintetiza scrierile sale, demonstrând astfel evoluţia gândirii lui Ellis din 1955 până în 2007, anul morţii sale.

New York, 26 februarie 2010

Jeffrey Bernstein, preşedinte al Consiliului de Administraţie al Institutului Albert Ellis2

2 Jeffrey Bernstein era preşedinte al Consiliului de Administraţie al Institutului Albert Ellis la momentul publicării volumului în limba engleză. (N.t.)

Evoluția unei revoluții § Introducere

Introducere

Contextul iniţial

Albert Ellis s-a născut în Pittsburg în anul 1913, dar a trăit cea mai mare parte a vieţii în New York, unde a murit în anul 2007 la vârsta de 93 de ani. A fost cel mai mare dintre cei trei copii ai unei familii de evrei de clasă medie superioară, care s-a destrămat în cele din urmă, părinţii săi divorţând. Albert a avut diverse probleme de sănătate, copil fiind, inclusiv afecţiuni ale rinichilor care au necesitat spitalizări îndelungate. A fost un elev strălucit, începând să scrie eseuri de la vârsta de 12 ani. De ase-menea, a fost un cititor pasionat, susţinând că la vârsta de 16 ani citise deja lucrările lui Immanuel Kant. A avut mari dificul-tăţi din cauza fobiei sociale de-a lungul copilăriei sale şi în anii adolescenţei şi a devenit destul de anxios cu privire la întâlnirile amoroase. Totuşi, a depus mari eforturi să îşi depăşească anxie-tatea, invitând să iasă cu el o sută de femei pe care le-a întâlnit în Grădina Botanică. Acest „exerciţiu de atac al ruşinii“ (shame attack), cum l-a numit mai târziu, i-a permis să lupte împotriva fricii de a fi respins.

După absolvirea liceului în Bronx, a urmat Școala de Afa-ceri Baruch în New York. După absolvire, şi-a propus să devină

ALBERT ELLIS

10 bogat, lucrând ca vânzător la un magazin de haine şi în acelaşi timp scriind ficţiune. A scris o jumătate de milion de cuvinte despre Marx şi despre filosofia socială a comunismului, dar a renunţat, concluzionând că întregul proiect socialist radical nu va mai face faţă birocraţiei şi se va prăbuşi. A încercat, de ase-menea, să scrie numeroase piese de teatru în speranţa că acestea se vor juca la Great White Way, însă fără succes.

În anii ’30, Ellis susţinea că a citit mii de articole despre sex, întâlniri amoroase, curtare şi căsătorie. Pentru că era interesat de relaţiile romantice şi sexuale, a început să dea sfaturi prie-tenilor şi familiei şi a înfiinţat organizaţia numită LAMP — un acronim pentru Love and Marriage Program (Program despre Dragoste şi Căsătorie). Un avocat l-a sfătuit să se înscrie la studii în domeniul psihologiei clinice, astfel încât sfaturile sale privind relaţiile de cuplu să devină mai credibile. Deşi a avut în vedere să devină un psihiatru faimos, a optat pentru un master în psi-hologie clinică la Colegiul Pedagogic al Universităţii Columbia, urmând apoi un program doctoral în cadrul aceleiaşi univer-sităţi. Pentru lucrarea de doctorat, Ellis a propus, iar faculta-tea a acceptat să studieze viaţa sexuală a studentelor din cadrul universităţii. Totuşi, administraţia universităţii a respins decizia facultăţii pe motiv că, dacă părinţii ar afla informaţii privind viaţa sexuală a fetelor lor, ar fi posibil ca aceştia să îşi retragă fiicele de la Columbia University. S-a presupus că publicitatea negativă ar fi putut avea consecinţe nefaste asupra bugetului universităţii. Astfel, Ellis a ajuns să realizeze un studiu mai teo-retic, mai exact, utilizarea MMPI (Minnesota Multiphasic Perso-nality Inventory) şi a altor teste pentru predicţii clinice. Un rezu-mat al lucrării sale de doctorat a fost publicat în Psychological Bulletin. Acest lucru nu i-a sporit însă popularitatea lui Ellis în

11


cadrul comitetului profesoral de la Columbia University, deoare-ce mulţi nu publicaseră încă în ceea ce avea să devină una dintre cele mai prestigioase publicaţii de specialitate.

Încă înainte de a primi titlul de doctor în 1947, Albert Ellis a lucrat ca psiholog pentru statul New Jersey, având o mulţi-me de responsabilităţi în cadrul Sex Offenders Clinic. Obişnuia să se întâlnească seara cu alţi pacienţi în Manhattan, de unde făcea naveta. A reuşit să ajungă psihologul coordonator al sta-tului New Jersey. După ce a primit titlul de doctor, Ellis a ales să studieze psihanaliza. După doi ani de analiză intensă, a înce-put terapia sub supervizare, lucrând cu propriii clienţi. La acea vreme, în New York, psihanaliza şi revizionismul psihanalitic reprezentau cele mai puternice orientări ale psihoterapiei, în timp ce psihoterapia nondirectivă propusă de un alt absolvent al Teachers College (Carl Rogers în 1931) lua avânt. Tehnicile comportamentale (behavioriste) ale lui Watson, Skinner şi alţii erau combinate cu altele în cadrul unor intervenţii eclectice, cum ar fi încercarea lui Dollard şi Miller de a uni psihanaliza şi beha-viorismul. Mai târziu, Truax avea să conceptualizeze psihanali-za ca o tehnică comportamentală în care răspunsurile de tipul „îhî“ ale analistului sau terapeutului de orientare psihanalitică funcţionau ca o recompensă pentru concluzia pe care terapeutul îşi dorea să o audă. Cu mult înaintea lui Truax, Ellis a ajuns la ace-eaşi concluzie! Albert Ellis a renunţat la slujba sa din New Jersey pentru a lucra pe cont propriu ca psihoterapeut în Manhattan. Avea o înclinaţie pentru ceea ce înseamnă a fi eficient şi a încercat să operaţionalizeze o serie de concepte psihanalitice. Deşi conşti-entiza utilizarea în psihanaliză a unor concepte dogmatice, aces-tea făceau parte din teorie. Şi-a dat, de asemenea, seama destul de repede că multe dintre principiile psihanalizei — deşi funcţionau

ALBERT ELLIS

12 din perspectivă clinică — nu puteau fi testate. În perioada în care se formase el, de exemplu, şedinţele dintre terapeut (sau analist) şi pacient (sau client) nu puteau fi urmărite de un super-vizor. Ceea ce conta era raportul predat de student terapeutului supervizor, indiferent de cât de inacurat sau distorsionat era.

Pe măsură ce Ellis pătrundea mai adânc în psihanaliză, deve-nea mai dezamăgit. Apoi, într-o zi, în 1953, lucra cu o pacien-tă femeie care nu reuşea să obţină un loc de muncă şi fusese intervievată de mai mulţi intervievatori bărbaţi. Ea îşi atribuia performanţa scăzută fricii sale de bărbaţi, fiindcă bărbaţii cu o anumită autoritate îi aminteau de tatăl ei care o bătea când era copil. Ellis a făcut o remarcă sarcastică (poate pe fondul frus-trării): „Dar tatăl dumneavoastră este mort“. Imediat, pacienta a replicat ceva de genul: „Vreţi să spuneţi că nu tatăl meu este cel care mă sperie atât de tare, ci ceea ce îmi spun chiar acum despre trecut mă face să mă simt astfel?“, Ellis a replicat: „Da, şi faptul că vă spuneţi încontinuu acelaşi lucru nu face altceva decât să vă întărească credinţa falsă“. În acel moment, în cadrul relaţiei dintre pacient şi Albert Ellis a luat naştere revoluţia cog-nitivă în psihoterapie.

După ce a analizat implicaţiile a ceea ce se petrecuse între el şi pacientă, Ellis a prezentat evenimentul ca teorie a sa la întâl-nirea anuală din 1955 a Asociaţiei Psihologilor Americani (Ame-rican Psychological Association — APA). Apoi şi-a conturat mai clar teoria şi a prezis că într-o zi aceasta va devansa în popu-laritate psihanaliza şi psihoterapia nondirectivă. În anul 1957, datorită interesului său îndelungat faţă de relaţii, a scris How to Live with a Neurotic3. Acea carte explica o parte dintre tehnicile sale pe care le-a numit apoi terapie raţională (rational therapy). 3 Cum să trăim alături de un „nevrotic” acasă și la locul de muncă., Trei, 2010. (N.red.)

13


Mai târziu, a realizat că eticheta „raţională“ a reprezentat, de fapt, o mare greşeală deoarece deschidea calea spre critici pre-cum practicarea unei terapii superficiale, incapabilă să ajungă în profunzimea problemelor: cuvântul raţional era înţeles de unii ca a raţionaliza sau a căuta scuze.

După prezentarea sa din cadrul APA în anul 1955 la Chicago, Ellis a continuat să scrie despre libertatea sexuală şi să lucreze în această direcţie. A scris texte cu privire la tabuul incestului, Art and Science of Love, şi a lăudat munca lui Alfred Kinsey. Ellis s-a alăturat unei echipe editoriale a unei publicaţii de renume despre sexologie şi a scris despre o tragedie sexuală americană.

În 1959, Ellis, fratele lui şi alţi câţiva prieteni au înfiinţat Institutul pentru o viaţă raţională în statul New York. Scopul era dezvoltarea psihologiei ştiinţifice, iar actul constitutiv reflec-tă un real efort de a evita orice fel de dogme. După înregistra-rea Institutului, New Yorkul a fost martorul unui alt moment important, mai exact certificarea psihologilor — a fost pentru prima dată când certificarea s-a realizat la nivel de stat (1957). Institutul a fost condus din apartamentul lui Ellis înainte de achiziţionarea clădirii de pe Strada 65 numărul 45, din nord-estul Manhattanului.

Alături de articole, prezentări, texte despre sex, dragoste şi căsătorie, în special Creative Marriage scrisă împreună cu Robert Harper şi apărută în anul 1961, Ellis şi Harper au scris A Guide to Rational Living publicată în anul 1961 (şi republicată circa 15 ani mai târziu). S-a vândut în peste un milion de exemplare. În anul 1962, Ellis a publicat cea mai importantă operă a sa, Reason and Emotion in Psychotherapy. Textul a fost revizuit în 1994. El a repre-zentat fundalul teoriei sale, reunind raţiunea şi emoţia (legătură foarte importantă pentru teoria sa, când a fost prezentată pentru

ALBERT ELLIS

14 prima dată la Chicago în anul 1955) şi susţinând teoria ABC a personalităţii. Aceste două elemente au devenit esenţiale pentru echilibrul muncii lui Ellis, alături de autoacceptarea necondiţi-onată şi de respingerea absolutismelor prin care cerem ca viaţa să fie diferită faţă de cum este ea de fapt.

Mai târziu, în 1976, după ce Ellis a citit cartea lui Michael Mahoney Scientist as Subject, şi-a dat seama că orice observator ar fi capabil să influenţeze rezultatul psihoterapiei, deci a vorbi despre obiectivitatea prezentării era mai mult un mit decât reali-tate. Mai mult, a învăţat că trecutul nu a cauzat prezentul, fiind-că aceasta ar însemna acceptarea unui sofism logic numit post hoc ergo proter hoc. Thomas Reid, filosoful şi clericul scoţian, a reacţionat dur când David Hume a invocat sofismul, Reid ofe-rind un exemplu: pentru că noaptea vine după zi nu înseamnă că ziua cauzează noaptea. Regulile cauzalităţii implică mult mai mult decât o secvenţă temporală. Reid a conchis apoi că Hume nu oferea niciun fel de explicaţie pentru ideile sale că evenimen-tele trecute cauzează evenimentele prezente. Freud a contribuit la acelaşi sofism logic, însă în mai mare măsură. Ellis nu doar că a contestat cerinţele absolutiste din cauza rolului lor în genera-rea sau menţinerea gândirii nevrotice, dar a contestat şi psihana-liza. Ironic, Ellis a replicat că dacă pacienţii care beneficiază de psihanaliză îşi îmbunătăţesc starea, acest lucru are loc în ciuda psihoterapiei şi nu datorită ei.

Totuşi, nimic din paragraful anterior nu a reprezentat un argument împotriva învăţării de la trecut. Ellis a susţinut că atunci când anumite amintiri încărcate emoţional sunt tratate ca şi cum ar avea loc în momentul prezent — sau sunt asocia-te din nou cu o emoţie — atunci persoana rămâne ancorată în ideea că trecutul reprezintă un prolog pentru prezent. Pentru

15


că psihanaliza alocă atât de mult timp amintirilor, pacientul ar putea deveni atât de preocupat, spunea Ellis, încât să nu observe că prezentul este cel ce îi determină comportamentul. Implica-rea în evenimentele trecute este înnoită cu scopul de a ţine încă vii resursele emoţionale investite. Puneţi capăt raţionamentului investiţiei emoţionale, susţinea Ellis, iar lanţul de evenimente care cauzează sau întreţine tulburarea se va rupe.

Atât psihoterapeuţii de orientare freudiană, cât şi cei de ori-entare rogersiană erau interesaţi să afle despre investiţia emo-ţională sau ce simte pacientul în relaţie cu anumite situaţii sau evenimente — sau chiar despre emoţii trecute relevante pentru experienţa personală. Ellis a optat pentru calea inversă, şi pe bună dreptate. A susţinut că trăim utilizând limbajul, iar anu-mite lucruri pe care ni le spunem sunt raţionale pentru că sunt conforme cu realitatea, în timp ce altele sunt iraţionale pentru că o exagerează. Limbajul, fie el raţional sau nu, spunea Ellis, este logic. Deci, dacă un pacient crede că dacă ar fi capabil să navigheze îndeajuns de mult ar putea să cadă de pe pământ, acest lucru este iraţional pentru că pământul este rotund şi legi-le gravitaţiei ar ţine barca la suprafaţă pe apă. Pe de altă parte, aceeaşi afirmaţie este logică: dacă pământul ar fi plat (ceea ce nu este cazul), ar fi logic să credem că cineva ar putea naviga atât de mult încât să se desprindă de pământ.

Dar Ellis a mers şi mai departe. În explicaţia cu privire la teo-ria sa din 1955, precum şi în textul din 1961 scris cu Harper şi în a sa magnum opus, Ellis a susţinut că un gând şi un sentiment ar putea fi separate doar în cazuri izolate. A fost de acord că ar putea exista gânduri şi sentimente pure, dar că acestea sunt rare. În cea mai mare parte a timpului, un gând nu poate fi separat de un sentiment şi viceversa. În sprijinul acestei idei, care s-a

ALBERT ELLIS

16 dovedit a fi susţinută şi de psihofiziologie, Ellis a propus sintag-ma de raţional-emotiv (a se observa cratima) pentru a surprinde mai mult sau mai puţin conjuncţia constantă dintre cele două.

Ellis a acordat o importanţă foarte mare legăturii dintre gânduri şi emoţii, precum a făcut-o şi Robert Woodworth îna-intea sa în jurul anului 1918, în domeniul psihologiei experi-mentale, la Columbia University. Dacă gândul sau evenimen-tul activator (A-ul) este investit cu o emoţie sau, altfel spus, este asociat cu o consecinţă (C-ul), atunci, potrivit lui Ellis, (B-ul) leagă cele două fie pozitiv, fie negativ. Dacă legătura dintre A şi C este o cerere iraţională ca viaţa să fie diferită faţă de cum este, utilizând exprimări precum ar trebui, este nevoie, groaznic sau alte conexiuni, atunci cu siguranţă vom regăsi ca şi consecinţe emoţii negative. Anumite exemple de tipul unor propoziţii ar putea fi de folos pentru înţelegerea mai acurată a celor discutate.

Sunt în avion (există turbulenţe) şi mă simt anxios.Vom denumi prima propoziţie A, ceea ce ştim sau evenimen-

tul, iar următoarea propoziţie, consecinţa emoţională — emo-ţia sau C-ul. Ellis a susţinut, iar neurofiziologia a confirmat, că A nu cauzează C în creier: cele două nu sunt conectate în mod direct. Potrivit lui Elis, o afirmaţie iraţională, o evaluare, o cere-re, o credinţă inconştientă sau anumite trebuinţe copilăreşti sunt implicate în legătura dintre A şi C sau altfel spus în B, procesul fiind extrem de rapid.

A. Sunt în avion (unde există turbulenţe).B. Avionul nu ar trebui să zboare în acel fel; este posibil să se

prăbuşească şi aş putea muri, iar acest lucru ar fi groaznic.C. Mă simt anxios.

17


Ellis şi-a continuat argumentaţia aducând componenta de cercetare în sprijinul afirmaţiilor copilăreşti pe care ni le spu-nem nouă înşine. Dacă observăm copiii, putem remarca toate elementele modelului ABC, cum ar fi în exemplul că el mi-a luat mingea şi nu trebuia să facă acest lucru, pentru că acum sunt nervos. Dacă B-ul ar fi restructurat sau înlocuit cu anumite evaluări lipsite de încărcătura emoţională, mai raţionale, există mari şanse să se instaleze o stare de calm.

A. Sunt în avion (există turbulenţe).B. Dar frica nu mă va ajuta. Ştiu că nu avionul mă sperie,

fiindcă el este doar metal şi plastic, şi nici turbulenţele nu mă sperie, pentru că, dacă ar fi aşa, toate avioanele s-ar afla la nivelul solului şi niciun pilot nu ar fi destul de raţio–nal să zboare cu avionul. Unde se menţionează în legile fizicii că nu ar trebui să existe turbulenţe când mă aflu eu în avion? Şi este această călătorie groaznică, cea mai nasoală călătorie cu avionul din istoria aviaţiei? Ar putea să fie inconfortabilă, dar există foarte puţine şanse să fie groaznică.

C. Mă simt mai puţin anxios.

În condiţii mai puţin anxioase, pacientul poate învăţa aceste restructurări şi să anticipeze sau să schimbe amintirile încărcate emoţional, iar apoi să le vadă ca inconveniente sau chiar situa-ţii regretabile din trecut care nu este necesar să genereze eveni-mente curente. A invoca acele amintiri aşa cum au fost ele trăite înseamnă a avea o viaţă ancorată în trecut şi a fi victimă a acelei tiranii. Karen Horney a avut o abordare mai ţintită privind acest subiect: ea a susţinut tirania afirmaţiilor de tipul trebuie.

ALBERT ELLIS

18 Să presupunem totuşi că o persoană ar spune că el/ea a înţe-les în mod obiectiv că zborul cu avionul nu a fost groaznic şi că ar putea exista alte lucruri mult mai rele, cum ar fi două aseme-nea zboruri cu turbulenţe. Persoana consideră totuşi că a fost groaznic „pentru ea“ sau groaznic la nivel subiectiv. Acea per-soană, susţinea Ellis, a trecut de la o stare de calm la o inves-tiţie emoţională în totalitate negativă (sau de la un nivel 0 de stres la un nivel 10 de stres într-o creştere rapidă). Prin inter-mediul restructurării şi imageriei, Ellis a utilizat cu pacienţii săi restructurarea şi imageria pentru ca aceştia să se vizualizeze şi să resimtă nivelul 5 de stres sau chiar un nivel mai redus, astfel încât investiţia emoţională să nu îi conducă înspre sentimentul de copleşire la nivel subiectiv.

Ellis a susţinut că a înlătura evaluările extrem de încărcate emoţional la nivelul B-ului este un proces dificil din moment ce acestea au fost îndelung exersate. Totuşi, menţiona Ellis, prin exerciţiu, o persoană poate învăţa să nu ceară ca viaţa să fie dife-rită faţă de cum este. Dacă cineva îşi doreşte cu adevărat să îşi schimbe circumstanţele, atunci e necesar ca el/ea să stea calm şi să depună efort pentru conceperea unui plan care să ducă la o schimbare înţeleaptă.

Întregul proces prezentat, oricât de simplu ar părea, nu era unul simplist. În completarea sa, Ellis a adăugat motivele pentru care susţine autoaprecierea propriei persoane. În timp ce argu-mentul său era că sinele reprezintă o chestiune de definire a pro-priei persoane, există o serie de dovezi că sinele ar fi un cumul de roluri (sinele executiv) şi că pentru mulţi observatori acesta este mai degrabă biologic decât învăţat. Mai mult, se pare că ar exista o abilitate automată a sistemului nervos de a se autoor-ganiza (autopoeză).

19


Totuşi, argumentele lui Ellis au avut o contribuţie importantă la nivel cultural, unde o mare parte din sine este dobândit, con-turându-se fie ca un individ loial, fie credul, fie sceptic sau ca o persoană cu spirit de echipă — sau o combinaţie între unele sau toate aceste grupuri de comportamente învăţate. Esenţa concluzi-ilor sale cu privire la sine era următoarea: a crede că sinele poate fi sporit sau poate fi redus ar însemna că individul ar fi fie unde-va foarte sus, fie jos din punct de vedere emoţional, în faţa fiecă-rui succes sau eşec trăit, indiferent de rol. A evalua un rol avea o mare logică pentru Ellis deoarece astfel performanţa rolului putea apoi să fie îmbunătăţită, scăzută sau putea să se menţină. Totuşi, a evalua sinele ca întreg reprezenta cu siguranţă o pierdere de timp din moment ce ar însemna evaluarea tuturor rolurilor tre-cute, prezente şi viitoare: acest lucru nu ar fi posibil.

Prin urmare, Ellis a adoptat soluţia elegantă a autoacceptării. A te accepta necondiţionat ca persoană înseamnă că greşelile şi reuşitele nu cresc sau reduc sinele, dar ambele pot spori sau pot diminua un anumit rol. În general, pentru ca un pacient să simtă autoacceptare necondiţionată (şi nu privirea pozitivă necondiţi-onată a lui Rogers, potrivit căreia greşelile de rol sunt acceptate necondiţionat), ar fi necesar să nu sufere de nevroză sau psiho-ză. O altă condiţie este ca persoana să nu fie megalomană, cu pretenţii de superioritate a sinelui, şi să nu aibă personalitate fragmentată, punând valoarea unui om sub semnul clasei soci-ale. Pentru Ellis, valoarea unui om însemna că el/ea este viu. În acest sens, toţi oamenii sunt egali. Performanţa rolului sau lipsa performanţei permite diverse evaluări ale talentului, astfel că o persoană poate culege multe recompense pentru un nivel mai ridicat de talent într-un anumit rol sau mai puţine recom-pense pentru un talent mai redus în alt rol. Astfel, noţiunea de

ALBERT ELLIS

20 autoacceptare reprezintă un alt element care distinge teoria lui Ellis de alte teorii.

Paginile precedente au redat o imagine succintă a dezvoltă-rii terapiei raţional-emotive şi comportamentale şi a principiilor sale de bază. Această carte surprinde procesul dezvoltării tera-piei cu mult mai multe detalii prin intermediul selecţiilor din scrierile lui Ellis care au fost organizate în trei părţi, după cum veţi vedea ulterior.

Capitolele introductive evidenţiază în mod clar faptul că Ellis ar fi putut fi considerat un libertin din punct de vedere sexu-al datorită unei bune părţi din munca sa profesională. Primele capitole ale cărţii indică faptul că din anii ’30 a început ca LAMP (Love and Marriage Program) să îi capteze interesul. Mai apoi, când urma studii universitare la Colegiul Pedagogic Columbia, Ellis a învăţat cum să evalueze cercetarea şi tehnicile existente la acea vreme. Era destul de sceptic cu privire la tehnicile proiective, structurate şi nestructurate, şi a învăţat cele mai noi tehnici sta-tistice (inclusiv analiza factorială) pentru a-l ajuta să îşi contureze perspectiva. Ellis era un activist pentru drepturile omului, con-form propriilor sale scrieri, dar puţine informaţii erau cunoscute privind relaţiile sale personale cu oameni din altă rasă decât cea mai bine reprezentată la acea vreme în New York.

Capitolele de mijloc ale prezentei cărţi evidenţiază în scrierile lui Ellis o schimbare filosofică de la pozitivism (sau empirism logic, cum numeau unii americani această filosofie a ştiinţei) spre pragmatism. Cu siguranţă, Ellis a fost un umanist desăvâr-şit: pentru el, oamenii reprezentau centrul universului. Evalua-rea muncii oamenilor şi stabilirea valorii lor ca oameni sunt o consecinţă a gândirii pozitiviste: dacă informaţia nu este proce-sată prin intermediul simţurilor, atunci ea reprezintă probabil

21


un nonsens (literal) — exceptând capacitatea oamenilor de a uti-liza poezia, literatura, muzica şi alte preocupări culturale care ajută oamenii să gândească despre gândire. Ellis a fost de acord cu Albert Lazarus că multe aspecte ale comportamentului uman nu puteau fi abordate apelând la terapia comportamentală şi nu puteau fi analizate prin intermediul tehnicilor comportamentale. După cum am menţionat, pentru Ellis, filosofia ştiinţei a trecut printr-un proces de schimbare pentru a permite în mai mare măsură construcţia individuală şi socială a comportamentului, în aşa măsură încât mutualismul lui John Dewey a început să joace un rol în gândirea lui Ellis. Dewey, care a predat pentru o perioadă îndelungată la Columbia, susţinea relaţiile interperso-nale şi respectul pentru ceilalţi, apropiindu-se de viziunea din Levitic şi a lui Isus, conform căreia oamenii îşi iubesc aproapele mai mult decât pe ei înşişi. Acest tip de constructivism susţinea cu adevărat reorganizarea gândirii şi a simţirii precum şi con-strucţia radicală la nivelul tuturor activităţilor umane. Schimba-rea de la începutul anilor ’90 i-a determinat pe mai mulţi teoreti-cieni şi practicieni (precum Mahoney şi O’Hanlon) să se apropie mai mult de munca lui Ellis, în timp ce alţii (Wessler, de exem-plu) credeau că Ellis pierde din vedere esenţialul din moment ce ideile sale nu se făceau clar înţelese.

Totuşi, capitolele de mijloc ale acestui volum deschid calea spre abordarea unor subiecte precum moduri de a gândi şi a simţi, anxietate, depresie şi alte nevroze, precum şi psihoze şi tulburări de personalitate. Ellis nu doar a accentuat modelul său ABC în diverse moduri, dar a fost deschis la noi idei din partea lui DiGiuseppe, Dryden şi alţii privind emoţiile calde şi reci, anxietatea de disconfort — TSF4, precum şi depăşirea unor

4 Toleranță scăzută la frustrare. (N.red.)

ALBERT ELLIS

22 schimbări din viaţă sau obiceiuri cum ar fi procrastinarea, pen-tru a atinge un nivel mai ridicat de fericire. În plus, Ellis a înce-put să îşi aplice modelul la copii mici după cum o arată înfiin-ţarea Şcolii Vieţii la Institut, unde copiii şi părinţii erau învăţaţi principii raţionale. În consecinţă, o parte din atenţie a fost direc-ţionată spre aplicarea modelului la grupe de vârstă mici.

O ultimă schimbare în viziunea lui Albert Ellis a implicat religia. În timp ce se considera un ateu, însă nu unul fanatic (nu prea acorda importanţă argumentelor privind existenţa lui Dumnezeu sau practicarea religiei), el vedea multe dintre prac-ticile religioase ca fiind absurde, elemente distractoare şi pier-deri de timp. Şi-a schimbat opinia, spre deosebire de Freud, care a considerat religia ca fiind o mare nevroză, în aşa măsură încât a susţinut că respectarea şi practicarea religiei ar putea fi utilizate ca întăriri atunci când se folosesc modurile de a gândi şi a simţi pe care le-a propus. Privind această ultimă idee, tera-pia lui s-a modificat în timp de la raţională la raţional-emotivă. Cu două decenii în urmă, la cererea unor experţi de înaltă clasă din domeniu, Ellis a adăugat la numele terapiei sale cuvân-tul „comportament“, devenind astfel terapia raţional-emotivă şi comportamentală. Termenul nu era la fel de cuprinzător ca şi în terapia BASIC-ID a lui Arnold Lazarus (comportament, afectivitate, senzaţie, imagerie, cogniţie, relaţii interpersona-le, medicamente), dar s-a apropiat de eclectismul susţinut de această terapie. Într-o anumită măsură, modelul ABC redă mai mult o structură decât formula exactă a modului în care se petrec lucrurile. Anumiţi oameni de ştiinţă cognitivişti (Dani-el David şi Mircea Miclea, de exemplu) susţin că legătura B-C din cadrul modelului ABC este atât de strânsă, încât, atunci când unul dintre cele două elemente este modificat, şi celălalt se modifică.

23


Capitolul final reprezintă un rezumat cu elemente esenţiale — de unde a pornit Ellis şi ce principii a susţinut de-a lungul vie-ţii sale. La sfârşitul anilor ’80, Asociaţia Psihologilor Americani menţiona că Ellis era mai citat în domeniul cercetării şi practicii decât orice alt psiholog în viaţă, cu excepţia lui Carl Rogers. După moartea lui Rogers, la sfârşitul anilor ’80, Ellis a ajuns cel mai menţionat şi mai citat psihoterapeut american în viaţă. Bineînţe-les, hegemonia psihanalizei şi multitudinea de şcoli psihanalitice, revizuirile şi aplicaţiile sale au cuprins în mult mai mare măsură literatura comparativ cu REBT, dar chiar şi acele şcoli de gândire au integrat idei din monumentala revoluţie pe care Ellis a adus-o domeniului sănătăţii mentale — mai întâi în New York, apoi în întreaga Americă şi acum în întreaga lume.

O ultimă idee priveşte toleranţa faţă de diversitate, contradic-ţii şi ambiguităţi. Capitolul selectat pentru această carte se va face remarcat în ochii cititorului. Aţi putea eticheta scrierile vaste ale lui Ellis ca fiind contradictorii din când în când sau, aşa cum am prefera noi, editorii, le-ar putea vedea ca tribut adus diversităţii. Ellis a scris atât de mult, încât uneori cauza a devenit efect şi vice-versa. Totuşi, privind în ansamblu, munca sa a fost utilizată pen-tru o serie de aplicaţii şi a dus la o cercetare solidă pentru progre-sul umanităţii. Cititorul este liber să aprecieze dacă această carte ajunge la înălţimea obiectivului pe care l-a ţintit, şi anume pre-zentarea unei imagini generale a scrierilor lui Ellis care să justifi-ce concluzia pe care o susţinem privind progresul pe care Albert Ellis l-a adus umanităţii.

New York, 1 martie 2010

James McMahon, Psy. D., Ph.D., Sc. D.Ann Vernon, Ph.D., Sc. D.

Evoluția unei revoluții § Originile psihoterapiei raţional-emotive

CAPITOLUL 1

Originile psihoterapiei raţional-emotive

CUVÂNT-ÎNAINTE DIN PARTEA COORDONATORULUI EDIȚIEI ÎN LIMBA ENGLEZĂ

Albert Ellis a început formarea în psihanaliza clasică la debutul anilor ’50 la Horney Institute în Manhattan. Din surse externe, se ştia că numele supervizorului său era Heulbeck. La finalizarea formării, Ellis şi‑a văzut pacienţii în maniera tradiţională, de exemplu de trei ori pe săptămână, stând în spatele pacientului, în afara ariei sale vizuale. Potrivit lui Ellis, pacienţii raportau că ajungeau să înţeleagă esenţa celor discutate, dar adesea păreau să nu poarte cu ei acele învăţăminte în şedinţele următoare. Din acest motiv, Ellis a început un experiment reducând numărul de intervenţii săptămânale, în general la o şedinţă. De asemenea, el a început să stea faţă în faţă cu pacienţii, fiind astfel pregătit să fie activ. Ellis a concluzionat că mai puţin înseamnă mai bine: când îşi vedea pacienţii mai rar, ei păreau să se simtă mai bine (el a oferit anumite estimări ale ratei de îmbunătăţire).

Ellis a abandonat psihanaliza şi psihoterapia de orientare psihana-litică atunci când a utilizat analogia cu teoria învăţării. El a observat că psihanaliza se bazează pe un model al condiţionării, așa că Ellis l‑a abordat în mod discret.

ALBERT ELLIS

26 Conform literaturii de specialitate din domeniul consilierii, se pare că Ellis a ajuns la această concluzie cu cinci ani înaintea lui Truax. Ellis a observat la pacienţii săi că evitarea reprezintă o întărire pentru nevroză. Cu toate acestea, teoria lui Pavlov nu era potrivită pentru cele mai multe experienţe umane, din moment ce câinii nu au capacitatea de a vorbi precum oamenii. Limbajul uman, spunea Ellis, poate servi ca mijloc de transmitere a semnalelor privind recompensele sau pedep-sele. În jurul anul 1954, Ellis concluzionase că oamenii pot extrage semnale ale fricii din propriul lor limbaj de autosemnalizare şi că sem-nalizarea adesea reprezintă opiniile altor persoane, precum părinţii, profesorii, indivizii întâlniţi întâmplător şi alţii. Nu inconştientul le oferă oamenilor semnale pentru a se autosugestiona negativ, spunea Ellis, ci un stil negativ sau nevrotic al limbajului de autosugestie care, cu un anumit efort, poate deveni conştient. Prin urmare, teoria învă-ţării a reprezentat un pas intermediar între psihanaliză şi dezvoltarea intervenţiilor raţional‑emotive.

Ellis a început să observe în mod clar ataşamentul pe care copiii îl dezvoltă faţă de evaluările iraţionale cu privire la viaţă şi schimbările ei, acest lucru datorându‑se manifestărilor părinţilor şi altor persoane de referinţă în relaţie cu un scop exprimat de copil. Copiii au învăţat nu doar a investi cu emoţii negative propriul limbaj învăţat, ci şi să se agaţe cu înverşunare şi constanţă de aceste emoţii. Totuşi, reîndoctri-narea cogniţiilor iraţionale contrare propriilor interese este cea respon-sabilă de menţinerea psihopatologiei persoanelor la vârsta adultă, acest factor dovedindu‑se adesea mai important pentru psihopatologie decât evaluările iraţionale învăţate iniţial. Prin urmare, oamenii pot să îşi provoace probleme psihologice la orice vârstă, însă nu în mod intenţi-onat. Într‑unul dintre cazurile lui Ellis în care o femeie nu se înţelegea cu soţul ei (atribuise problemele maritale faptului că tatăl fusese foarte aspru cu ea în copilărie), Ellis i‑a arătat pacientei că faptul că nu se

27

Evoluția unei revoluții § Originile psihoterapiei raţional-emotive

simţea bine cu ea însăşi venea din credinţa că fusese o persoană fără valoare. Ellis i‑a subliniat că ea ar fi putut să fie fără valoare într‑un anumit rol, însă nu o persoană în totalitate lipsită de valoare, şi ast-fel femeia şi‑a schimbat convingerile şi a început să se simtă mai bine. Pacienta este cea care a ajuns la concluzia că îşi spusese încontinuu lucruri negative despre sine, astfel că propriile sale fraze continuau să o afecteze şi nu tatăl ei, soţul sau relaţia maritală. Pacienta s‑a simţit mai bine când şi‑a restructurat şi a înlocuit propriile cogniţii îndoc-trinatoare. Pe la începutul anului 1955 teoria care stă la baza terapiei raţional‑emotive devenise destul de clar structurată.

Extras din Reason and Emotion in PsychotherapyLyle Stuart, Inc. 1962

Psihoterapia raţional-emotivă (adesea numită, mai scurt, tera-pia raţională sau RT) a luat fiinţă într-o perioadă dificilă. Forma-rea mea iniţială în psihoterapie cuprindea domenii precum căsă-toria, familia, consilierea sexuală, unde în principal tratamentul consta în a ajuta indivizii cu probleme maritale şi sexuale, ofe-rindu-le cu persuasiune informaţii relevante despre cum să se comporte unul faţă de altul, cum să aibă acte sexuale reuşite, cum să îşi crească copiii şi aşa mai departe. Acest tip de terapie părea să funcţioneze bine şi uneori surprinzător de bine. Dar această terapie avea limitările ei, fiindcă pentru mine a devenit imediat clar faptul că în cele mai multe cazuri căsniciile (sau relaţiile premaritale) cu probleme erau un produs al partenerilor care aveau probleme; iar pentru a ajuta cu adevărat oamenii să trăiască fericiţi împreună trebuia să i se arate fiecărui partener cum poate trăi în pace cu propria persoană.

Evolutia unei revolutii preview552

Documents

Transcript of Evolutia unei revolutii preview552