1

Cuprins: Generalități ………………………………… 2 Antichitate-Homer(Iliada)…………………….3 Romantismul- Victor Hugo(Mizerabilii)……………………….5 -Costache Negruzii(Alexandru Lapușneanu)………7 Realismul- 1.Basmul(Povestea lui Harap-Alb-Tipologizarea personajelor)………..8 2.Nuvela(Moara cu noroc-Ioan Slavici)…………………………9 3.Romanul(Ion-Liviu Rebreanu)…………………………….10 (Enigma Otiliei-George Călinescu)……………..12 (Maitreyi-Mircea Eliade)………………………………15 Bibliografie…………………………………………….18

2

Generalități:

Etimologic vorbind, termenul de "personaj" provine din limba italiană,"personaggio" și se traduce cu fiecare dintre persoanele care iau parte la acțiuni desfășurate în cadrul unor opere literare. Pentru a crea o operă literară, autorul pornește de la o realitate concretă intâlnită în viața oamenilor, cu durerile și bucuriile ei, în natură, în istorie, dar și pe unele "tărâmuri îndepârtate", imaginare, în cazul basmelor și a creațiilor științifico-fantastice. Toate acestea pot devenii teme ale unei opere literare, prezentând tot atâtea aspecte ale realității. Această realitate este transformată de imaginația creatoare a scriitorului, recreată artistic, filtrată de sensibilitatea, talentul și personalitatea autorului, apoi transfigurată în opera literară cu o valoare estetică. Pentru a ințelege această transformare, să ne gândim la faptul că și noi am fost fascinați după ce am finalizat de citit un basm, dar câți dintre noi nu și-ar dorii, de exemplu, să-l reprezinte pe fiul impăratului, în modul în care este prezentat în opera "Harap-Alb" de Ion Creangă. Seamănă personajul descris cu un fiu al unui răzeș moldovean la vorbă și la port? El este transformat de "marele povestitor al nostru" și integrat într-o operă de mare valoare artistică. Autorul a reordonat realitatea cu ajutorul ficțiunii, a talentului si a personalității sale artistice. Sursa de inspirație a scriitorului în realizarea personajelor literare este realitatea inconjurătoare, în centrul căreia se află omul, dar pe care scriitorul o transformă, descoperiindu-i noi valențe artistice. El crează personaje și intâmplări care nu au existat în realitate, ci sunt rolul ficțiunii sale, tocmai pentru a înnobila realitatea cu sensurile profunde ale operei literare. În opera literară epică, personajul este "creat", prinde contur și personalitate sub ochii cititorului, uneori putând fi ilustrarea unui principiu predeterminat, prin intermediul căruia autorul își dezvăluie ideile și sentimentele. Personajul este surprins sub orice aspect posibil, atât în acțiune, ca aspect exterior, cât și în trăirile sale, ca alcătuire sufletească, interioară. Poate fi lipsit de o individualitate marcantă, sau dimpotrivă, el propulsând mecanismul acțiunii, fiind plasat într-un anumit mediu de viață. Acțiunea creionează personajul literar, făcându-l să devină "o semnificație a condiției umane".

3

Antichitate

IIliada lui Homer

1. Comportare individuală și socială Lumea eroilor nu se înfățișează nicidecum drept una doar a pumnului. Forța, vitejia, curajul sunt apreciate din perspectiva unor resorturi morale profunde, care dirijează conștient comportarea individuală și socială. Conceptul de arete,”calitate”, “virtute” deține un loc essential. Omul trebuie, prin efortul propriu,să exploateze la maximum calitatea specifică fiecărui lucru, să ducă la îndeplinire scopul fundamental pentru care există acel lucru. Activitatea bărbaților are la bază arête războinică, si anume curajul și îndemânarea în luptă, în vreme ce activitatea femeilor se fundamentează pe priceperea și iscusința la lucrul manual ( țesut,borderie,etc), atât de prețuit in lumea Iliadei.

Un termen care să denumească expres conceptul de armonie socială nu există in nici una dintre epopei. El trebuie totuși presupus prin extrapolare, întrucât prosperitatea oamenilor, deci armonia generală a societății, depind de consensul moral în raport cu divinitatea. Altfel spus, în măsura în care membrii unei comunități dovedesc un respect general fațp de zei, manifestat prin conservarea riturilor si a obligațiilor impuse prin cult, armonia din lumea zerilor se extinde asupra corpului social corespunzător. O astfel de concepție asupra raporturilor dintre oameni și zei se degajă din intervenția lui Diomedes, a cărui referire la episodul Dyonysos-Lykoargos luminează, parabolic, un mod specific de a vedea lumea pentru epopeea homerică. În această lume se aspiră spre armonie,crima este firesc să apară ca o nenorocire dintre cele mai mari. Criminalul este obligat să părăsească imediat comunitatea pentru a nu o pângări prin simpla sa prezență.Obligația de a răzbuna crima revine automat rudelor celor mai apropiate care, în cazul când nu mai pot să-l pedepsească pe criminal, au dreptul să se mulțumească si cu un “preț al sângelui vărsat”, respectiv o sumă de bani în schimbul omorului. 2.Diviziuni și funcții sociale. 2.1 Nivele sociale. Celula constituivă în societatea epopeii homerice este genos-ul, clanul, un micro-cosmos grupat în jurul familiei. În interiorul lui, ierarhizarea are loc în funcție de gradul de înrudire cu strămoșul clanului, de aici o anumită preponderență inevitabilă a celor în vârstă asupra tuturor membrilor din clan. Fratriile și tribul reprezintă unitățile succesiv superioare, situate în raportul de strânsă dependență față de unitatea minimală, genos.

4

Aceste ierarhizări pe orizontală îi corespunde o anumită stratificare a societății.Deși o distincție precisă pe clase sociale nu se poate opera, în ciuda analogiilor propuse cu alte societăți antice, de exemplu, cea veche indiană, este evident că epopeea homerică atestă o anumită diviziune socială, în funcție de posesiunea proprietății să o numim conventional “private”, precum și în funcție de gradul de dependență socială a forței de muncă. Astfel, corpul social atestat în ambele epopei cuprinde următoarele nivele:

a) Basileii, posesor al unei avere considerabile, dobândite în urma poziției politice deținute(regi, în orașe mari sau peste anumite ținuturi),precum și pe calea războiului.

b) Oamenii liberi, manufacturieri(în sens etimologic) c) Mâna de lucru servilă,dobândită de regulă pe calea războiului, prin sistemul

prizonieratului. Nu se poate vorbi de o “clasă” sau de un nivel social aparte constituit din războinici deoarece ar însemna să grupăm laolaltă de pildă pe Ahile și pe Thersites. Distincții interesante se pot opera însă in interiorul acestor nivele. Cel mai bine reprezentat dintre ele, cel al manufacturierilor constituie totalitatea oamenilor liberi care trăiesc din munca brațelor și a minții. Posesiunea unui lot de pământ atribuit familieri deosebește în interiorul acestui nivel social pe țăranii propriu-ziși de meșteșugari, de theți și de practicanții diverselor “arte libere”, între care se evidențiază nete diferențieri de status social. 2.2 Pături profesionale. Paralel cu această sumar descrisă stratificarea socială, poemele homerice oferă referințe notabile și la succesiunea profesiilor în societatea aheană. Un loc proeminent îl ocupă preoții și personalul sacral al templelor Două sunt funcțiile esențiale ale corporației preoțești: aceea de sacrificant al zeilor și, în egală măsură,oficiul de areter, rugător în fața zeilor. Iliada se constituie, în fond ca un pretext la jignirea adusă zeului în persoana sacrificantului și rugătorului acestuia. Cu o funcție, dar nu și in poziție socială, similară, se remarcă ghicitorii, respectiv

interpreții voinței divine, “proorocii”. Intepretarea semnelor se aplică pe fenomene celeste, pe zborul și măruntaiele păsărilor, pe vise sau, în generee, pe orice eveniment purtător de o minimă semnificație. Medicii dețin, de asemnea, un rol esențial pe câmpurile de luptă ale Iliadei. Makhaon și Podalcirios, fii lui Asklepios, taumaturg mitic și patron al medicinii, aplică metode și rețete variate în vederea vindecării răniților, uneori cunoscute și de profani, precum Patroklos, care reușește să stopeze hemoragia lui Eyrypylos. În sfârșit, aezii ocupă o poziție privilegiată, grație mesajului divin pe care au convingerea că îl transmit, cu un efect și de dimensiuni cu mult mai impunătoare decât

opera, să spunem, a ghicitorilor.Ei dețin, de altfel, un însemn similar celui regesc –sceptrul-, oficiind literalmente în mijlocul unei mulțimi subordonate prin cânt.

5

Romantismul

Romantismul este un important curent literar si artistic, apărut în Anglia, Franța și Germania în prima parte a secolului trecut, ca opoziție la clasicism.

Asemeni oricărui curent literar de o importanță maximă in dezvoltarea ulterioară a prozei si poeziilor, curentul romantic a avut un șef de școală și un teoretician care a dat naștere acestui curent, l-a denumit și și-a susținut opinia în decursul întregii cariere artistice. Pentru romantism, acest autor este Victor Hugo (1802-1885,poet si prozator francez), care, in prefața dramei "Cromwell" consideră romantismul ca fiind o debarasare a limbajului poetic de tot ceea ce are legatură cu o schemă, o normă sau o lege si dând frâu liber imaginației și inspirației creatorului. Hugo afirmă că tocmai aceste legi eclipsează adevărata artă, care este pură si neingrădită. Astfel principalele caracteristici ale romantismului drept curent literar pot fi rezumate prin:cultivarea sensibilității și fanteziei creatoare, complexitatea personalității umane, evaziunea în trecut, istorie, vis, contemplarea naturii infățișată sub lumina culorii locale, interesul pentru folclor, prezența unor personaje provenind din toate mediile sociale, eroii extraordinari ai operelor epice fiind puși să acționeze în imprejurări extraordinare, totul fiind într-o libertate deplină de creație.

Mizerabilii de Victor Hugo

1. Caracterizarea personajului principal Jean Valjean, protagonistul romanului “Mizerabilii”, a fost construit, se pare, de la un

model real. Victor Hugo face din acest personaj încarnarea unui prototip celebru în literatură: „păcătosul mântuit". Întreaga existență a eroului este un drum, mereu ascendent, înspre propria desăvârșire. De observat este că păcatul lui inițial este unul minor. Ceea îl transformă în ocnașul

înspaimântator de la începutul romanului este injustiția și nepăsarea unei societăți care l-a aruncat la marginea ei. Generozitatea preotului Myrel este însă suficientă pentru a redeștepta în el acea umanitate pe care, de fapt Hugo n-a retras-o niciodată eroului său. Fire puternică, voluntară, el e dotat cu acele calități care-i permit creatorului său să-l plimbe cu ușurință prin mediile cele mai diverse, capabil să le facă față, să le înfrunte, dar rămânând în fond același:simplu și generos, de o corectitudine ireproșabilă, sensibil la suferințele celorlalți și în stare să se sacrifice pentru fericirea lor. Propriile păcate, chiar răscumpărate, sunt asumate și ispășite cu umilință până la sfârșit. Suficient de puternic pentru a fi axul lumii create de Hugo,

Jean Valjean este, totuși, un erou unilateral. Construit pentru a întruchipa puterea morală în

6

lupta cu capcanele destinului, atitudinile sale sunt, în bună măsură, previzibile, iar arta scriitorului permite însă scenelor la care participă sa rămână emoționante și vii. Gestul neașteptat al părintelui Myrel, care în loc să-l dea pe mâna jandarmilor, îi daruiește hoțului și singurele sale obiecte prețioase, l-au marcat adânc pe fostul ocnaș, în mintea căruia s-au încrustat adânc, chiar dacă nu le-a pătruns deocamdată întreg înțelesul. Așadar, criza nu este conștientizatș imediat, ci numai după ce, în virtutea inerției, probabil, eroul nostru fura banuțul unui copil. Contrastul crud între fapta sa gratuită și generozitatea revărsată asupra lui de batrânul episcop i se

înfațișează acum cu putere, obligându-l să revină la strania ,,cumpărare" al cărui obiectiv a fost: ,,Îți cumpăr acum sufletul. Ţi-l smulg din gheara gândurilor negre și a duhului pierzării și-l dăruiesc Domnului." Criza conștiinței se manifestă prin lacrimi, primele după nouăsprezece ani. Sufletul împietrit de ură si suferință al ocnașului regăsește acum umilința si căința adevarată a plânsului: practic, lecția episcopului și-a găsit ecoul dorit. Dincolo de semnificația textului, extrem de elocventă, este si modalitatea de a prezenta zbuciumul interior al protagonistului. De fapt doar primele două fraze pun în evidență faptele obiective: ,,.începe sa plângă. Plângea pentru prima oară de nouăsprezece ani încoace." Tot restul fragmentului citat nu reprezintă altceva decât o lungă intervenție auctorială care explică în amanunt reacția personajului, întorcându-se la evenimentele anterioare si pătrunzând în gândurile sale. Pe parcursul romanului, eroul iese nevătămat din cele mai extraordinare peripeții. El trebuie să trăiasca sub identități false, să-și însele prigonitorii, să asigure fericirea unei fetițe etc. Desi providența care-l ocrotește nu pare a fi hotărâta să decidă lucrurile într-un sens sau altul, ea nu-i elimină definitiv dușmanii, însă îl scapă de fiecare dată de ei. Jean Valjean nu e un răzbunător. Scopul lui era să răsplătească după merit celor ce i-au făcut rău, substituindu-se justiției omenești, mioapă, înceată si nesigură. Hugo vede în acest individ lupta între înger si bestie, între forța nazuinței spre ideal și gravitatia păcatului. Valjean încarnează sufletul care se eliberează treptat de sub imperiul răului și încearcă să se reintegreze în armonia supremă. Drumul său, presărat cu obstacole și soldat cu înfrângeri pe planul concret al istoriei, e însa o ascensiune în ordinea spiritului. Pâna la urmă, personajul îsi recapată concilierea cu ființa supremă. Ultimele cuvinte pe care scriitorul le pronunță, în clipa stingerii lui din viață sunt: ,, Era o noapte fără stele și foarte întunecoasă. Fără îndoială, un înger uriaș stă undeva nevăzut, în picioare, cu aripile desfăcute, în așteptarea sufletului." Astfel, fostul ocnaș Jean Valjean, este prezentat ca un personaj complex, un personaj excepțional, aflat într-o puternică luptă cu destinul, care în final se stinge din viață împăcat, căci este alături de fetița pe care o crescuse și ginerele său. Jean Valjean, ca și toate celelalte personaje create de Hugo conturează natura si poartă undeva, în antitezele ce îi compun unitatea și în direcția impulsurilor existențiale ,,marca" atelierului creatorului său.

7

Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi

În desfăşurarea narativă, Alexandru Lăpuşneanul este principalul element

constitutiv, celelalte personaje gravitând în jurul personalităţii sale. Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal al nuvelei, personaj

romantic,excepţional,care acţionează în situaţii excepţionale (de exemplu: scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui Motoc, scena morţii domnitorului otrăvit). Întruchipează tipul domnitorului tiran şi crud. El este construit din contraste şi are o psihologie complexă, calităţi şi defecte puternice, „un damnat" romantic (G. Călinescu).Echilibrul dintre convenţia romantică şi realitatea individului se realizează prin modul de construire a personajului: subordonarea celorlalte însuşiri unei trăsături principale, voinţa de putere, care îi călăuzeşte acţiunile. Crud, hotărât, viclean, disimulat, inteligent, bun cunoscător al psihologiei umane, abil politic, personajul este puternic individualizat şi memorabil. Este caracterizat direct (de către narator, de alte personaje, autocaracterizarea) şi indirect (prin fapte, limbaj, comportament, relaţii cu alte personaje, gesturi, atitudine, vestimentaţie). Forţa excepţională a personajului domină relaţiile cu celelalte personaje, care, în general, sunt manipulate de domnitor. Având „capacitatea de a ne surprinde, într-un mod convingător", Lăpuşneanul este un personaj „rotund", spre deosebire de celelalte personaje individuale din nuvelă, personaje „plate", „construite în jurul unei singure idei sau calităţi" (E.M. Forster).

Doamna Ruxanda este un personaj secundar, de tip romantic, construit în antiteză cu Lăpuşneanul: blândeţe - cruzime, caracter slab -caracter tare. Ea nu acţionează din voinţă proprie nici când îi cere soţului său să înceteze cu omorurile, nici când îl otrăveşte. Deşi în evul mediu femeia -chiar soţie de domn - nu avea prea multe drepturi, doamna Ruxanda înfăţişează în nuvelă un caracter slab, care pune în lumină, prin contrast, voinţa personajului principal.

Boierul Moțoc reprezintă tipul boierului trădător, viclean, laş, intrigant. Nu urmăreşte decât propriile interese. De aceea îl trădase pe Lăpuşneanul în prima domnie, iar la întoarcerea acestuia, după refuzul de a renunţa la tron, îl linguşeşte „asemenea câinelui care în loc să muşce, linge mâna care-l bate". Este laş în faţa primejdiei, comportându-se grotesc în timp ce încearcă să-l determine pe domn să nu-l dea mulţimii.

Personajele episodice Spancioc şi Stroici reprezintă boierimea tânără, „pre buni patrioţi", cu spiritul mai treaz decât al marilor boieri, prevăzători, capabili să anticipeze mişcările adversarului. Ei rostesc replica premonitorie: „Spuneţi celui ce v-au trimis, strigă

8

către ei Spancioc, că ne vom vedea păn-a nu muri!". Sunt personaje cu rol justiţiar. O sfătuiesc pe doamna Ruxanda să-l otrăvească pe tiran şi asistă cu cruzime la ultimele clipe ale acestuia, adresându-i o altă replică sugestivă: „învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî."

Personajul colectiv, mulţimea revoltată de târgoveţi, apare pentru prima dată în literatura noastră. Psihologia mulţimii este surprinsă cu fineţe, în mod realist: strângerea norodului la porţile curţii domneşti din cauza unor veşti nelămurite, descumpănirea gloatei care „venise fără să ştie pentru ce au venit şi ce vrea" în faţa întrebării armaşului, glasurile izolate care exprimă nemulţumirile, în sfârşit, rostirea numelui Motoc, în care toţi văd un vinovat pentru toate suferinţele: „- Motoc să moară! ~ Capul lui Motoc vrem!". Se observă capacitatea lui Lăpuşneanul de manipulare şi de dominare a gloatei. El orientează mişcarea haotică a mulţimii spre exprimarea unei singure dorinţe, în acelaşi timp răzbunându-se pentru trădarea de odinioară a vornicului Motoc şi împlinindu-şi promisiunea. Odată cererea satisfăcută, mulţimea „mulţămindu-se de astă jertfă, se împrăştii", ca şi când ar fi venit anume pentru acest lucru. Arta naratorului este de a surprinde gradat stările psihologice ale mulţimii prin notaţii scurte, care separă replicile personajelor asemenea indicaţiilor scenice dintr-o dramă: „Prostimea rămasă cu gura căscată." „Acest din urmă cuvănt găsând un eho în toate inimile, fii ca o schinteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas, şi acest glas striga: «Capul lui Motoc ţ vremh" „Ticălosul boier căzu în braţele idrei acestei cu multe capete, care într-o clipală îl făcu bucăţi".

Realismul

Personajul realist este: o fiinţă complexă, un amestec de calităţi şi defecte; este prezentat în mediul lui de viaţă, nu în situaţii neobişnuite. Descrierea atentă a mediului urmăreşte să releve modul în care mediul influenţează, determină caracterul personajului; este înfăţişat în evoluţie, se transformă, se modifică pe parcursul acţiunii, nu are un caracter dat, imobil; este tipic, reprezintă o categorie socială sau umană, având trăsături şi comportamente specifice. Tipuri umane realiste: avarul, parvenitul ( arivistul), ratatul, snobul, muncitorul, ţăranul,intelectualul, artistul, politicianul, burghezul

1.Basmul

Povestea lui Harap-Alb -tipologia personajelor-

de Ion Creangă Fiul cel mic al craiului–personaj principal, protagonist, pozitiv, rotund, dinamic, tipul naivului pe cale de iniţiere. Spânul–personaj secundar, antagonist, negativ, tipul

9

omului viclean, manipulator şi duplicitar. (reprezintă răul necesar fără de care nu ar fi fost posibilă iniţierea fiului de crai) Sfânta Duminică–personaj secundar, pozitiv, personaj ajutor şi donator. (prin intermediul acestui personaj se evidenţiază proba milosteniei) Împăratul-Roşu–personaj secundar, pozitiv, plat, tipul tatălui protector, grijuliu. (prin intermediul acestui personaj sunt evidenţiate calităţile eroului sau ale altor personaje din jurul său (curaj, isteţime, perseverenţă, devotament) Craiul–personaj episodic, plat, tipul tatălui iniţiator. Fata împăratului Roşu–personaj secundar, personaj real cu puteri supranaturale, tipul fetei răsfăţate. Împăratul-Verde–personaj secundar, tipul împăratului iubitor de supuşi şi naiv. Ochilă, Setilă, Gerilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă–personaje episodice, ajutoare, personaje reale cu puteri supranaturale. Alte personaje episodice–fraţii fiului de crai, verişoarele. Alte personaje ajutor–calul, furnica, albina. Alte personaje donatori–albina,furnica.

2.Nuvela

Moara cu noroc de Ioan Slavici

Nuvela Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă realistă de factură clasică, avâd

o structură viguroasă, unde fiecare episod aduce elemente esențiale și absolut necesare pentru firul epic. Ea este structurata în 17 capitole, inlănțuite în ordinea cronologică a desfășurării actțunii și sunt integrate de cuvintele rostite de bătrână la inceputul și la finalul operei: "Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit" și "se vede c-au lăsat ferestrele deschise simțeam eu că nu are să iasă bine; dar asa le-a fost dat".

Conflictul social și psihologic se desfășoară între aceste două norme etice reliefând un destin tragic, previzibil, aflat chiar în profunzimile sufletului omenesc. n nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii ci pe complexitatea personajelor. Fiind o nuvelă psihologică, în Moara cu noroc de Ioan Slavici conflictul central este cel moral-psihologic, conflict interior al personajului principal, iar în caracterizarea personajelor se utilizează tehnici de investigaţie psihologică: dialogul, introspecția conștiinței și a sufletului, autoanaliza si autointrospecția monologului interior, care scot in evidență zbuciumul din ce in ce mai chinuitor al protagonistului.

10

Ghiţă este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al cărui destin ilustrează consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. Complexitatea şi „capacitatea de a ne surprinde în mod convingător"' fac din Ghiţă un personaj „rotund"(E.M.Foster). Personajul evoluează de la tipicitate, sub determinare socială (cârciurnarul dornic de avere), la individualizare, sub determinare psihologică şi morală. El parcurge un traseu sinuos al dezumanizării, cu frământări sufleteşti şi ezitări. Ezită între cele două căi simbolizate de Ana (valorile familiei, iubirea, liniştea colibei) şi de Lică (bogăţia,

atracţia malefică a banilor) sau, în terminologie romantică: îngerul şi demonul. Se arată slab în faţa tentaţiilor şi sfârşeşte tragic.

Lică rămâne egal cu sine un om rău şi primejdios. În schimb, Ana suferă transformări interioare, care îi oferă scriitorului posibilitatea unei fine analize a psihologiei feminine.

Personaj secundar, jandarmul Pintea urmăreşte pedepsirea lui Lică pe căi legale, motiv pentru care se asociază cu Ghiţă.

Bătrâna şi copiii, personaje episodice, supravieţuiesc incendiului de la Moara cu noroc pentru că sunt singurele fiinţe inocente şi morale.

Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de încordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile dintre ele (caracterizare indirectă). De asemenea realizează portrete sugestive (caracterizare directă); detaliile fizice relevă trăsături morale sau statutul social (de exemplu, portretul Sămădăului). Mijloacele de investigaţie psihologică sunt: scenele dialogate, monologul interior de factură tradiţională şi acela realizat în stil indirect liber, notaţia gesticii, a mimicii şi a tonului vocii. 3.Romanul

Ion de Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu, prozator interbelic, este unul dintre scriitorii care dezvăluie în romanele sale resorturile interioare ale creaţiei. Dintre aceste romane („Ion”, „Răscoala”, „Pădurea spânzuraţilor”, „Adam şi Eva”), primul se individualizează prin prezentarea unei întregi umanităţi rurale. Romanul este realist în primul rând prin tema pământului care este, de fapt, miza conflictului, pentru că el determină în lumea satului poziţia socială şi autoritatea morală a indivizilor. Acestei teme i se adaugă cea a iubirii, pentru că destinul personajului principal este definit de aceste două mari coordonate. De fapt, nu pământul se află în centrul romanului, ci dorinţa lui Ion de a-l avea. O altă trăsătură realistă este prezentarea veridică a oamenilor şi evenimentelor, care se face încă din incipit. În descrierea drumului care intră în satul Pripas, naratorul estompează distincţia dintre realitate şi ficţiune şi surprinde cadrul unei lumi în care naraţiunea pare a continua viaţa însăşi. Detaliile toponimice dau veridicitate prezentării şi îl familiarizează pe lector cu aspectele etnografice şi sociale ale lumii prezentate.

11

De altfel, romanul insistă asupra aspectelor monografice ale satului românesc tradiţional: obiceiuri legate de marile evenimente ale existenţei umane ( botezul, nunta, înmormântarea), sărbătorile creştine (Crăciunul), hora, jocul popular. În planul conţinutului, romanul respectă principiul realist care solicită prezentarea vieţii în multitudinea ipostazelor sale. Astfel, Rebreanu foloseşte tehnica planurilor paralele, prezentând simultan viaţa ţărănimii şi viaţa intelectualităţii satului. Se poate vorbi chiar de un roman în roman, pentru că se urmăreşte în paralel destinul a două familii, aparţinând unor grupuri sociale diferite: familia Glanetaşu şi familia Herdelea. Personajele sunt construite, de asemenea, în spirit realist, susţinând firul epic al romanului. Personajul principal este tipic realist, exponenţial pentru o anumită categorie socială, iar structura sa psihologică este pusă sub semnul unor trăsături dominante: tipul ţăranului, caracterizat printr-o inteligenţă dură, egoism şi cruzime, dar mai ales printr-o voinţă imensă. Conform delimitării teoreticianului E. Forster, el este un personaj rotund, având capacitatea de a surprinde cititorul în mod convingător prin reacţiile şi gesturile lui. Astfel personajul Ion este inspirit dintr-o scenă văzută de scriitor care aflat la vânătoare a observant “…un țăran îmbracat în haine de sărbătoare” , care s-a aplecat, deodată “și-a sărutat pământul.L-a sărutat ca pe o ibovnică. Scena m-a uimit și mi s-a întipărit în minte,dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă ciudățenie”(Mărturisiri). Un alt eveniment care l-a marcat în construirea personajului Ion a fost o convorbire pe care Liviu Rebreanu a avut-o cu un tânăr țăran vrednic, muncitor, pe nume Ion Boldijar al Glănetașului, care nu avea pământ și pronunța acest cuvânt cu “atâta sete, cu atâta lăcomie și pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o ființă vie și adorată…”. Ion este un personaj eponim (numele său dă numele romanului), realizat prin tehnica basoreliefului. El domină întreaga lume care gravitează în jurul său (Ana, Vasile Baciu, Florica, George) şi care contribuie la evidenţierea trăsăturilor lui, a caracterului complex, cu însuşiri contradictorii: viclenie şi ingenuitate, brutalitate şi delicateţe. Iniţial el este caracterizat în mod direct de către narator, beneficiind de un portret marcat de calităţi: „iute şi harnic ca mă-sa”; „munca îi era dragă oricât ar fi fost de aspră”. Elementul fundamental al conflictului, pământul, îi subordonează toate trăsăturile: „Pământul îi era drag ca ochii din cap”, iar lipsa acestuia apare ca o nedreptate, ceea ce justifică dorinţa pătimaşă de a avea: „Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult...” Celelalte personaje ale romanului îi evidenţiază caracterul, cu lumini şi umbre, în funcţie de conflictele în care sunt implicaţi cu toţii. Astfel, învaţatorul Herdelea îl aprecia ca „unul dintre cei mai iubiţi elevi”, iar doamna Herdelea îl consideră „un băiat cumsecade, muncitor, harnic, săritor, isteţ”. Optica lor se va schimba însă pe parcursul acţiunii, când Ion va trece în conflictul dintre invaţător şi preotul satului, de partea celui din urmă.

12

Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti, prin monologul interior: „Mă moleşesc ca o babă năroadă!”. Definitoriu pentru personajul principal este conflictul interior între glasul pământului şi glasul iubirii: deşi o iubeşte pe Florica, fata frumoasă dar săracă, dorinţa de posesie a pământului îl determină să o aleagă pe Ana, cea „urâţică”, dar bogată. Aceată pendulare a personajului între cele două coordonate ale existenţei sale, generează şi conflictele exterioare ale romanului: cu Vasile Baciu pentru obţinerea pământului şi cu George Bulbuc pentru Ana, şi ulterior pentru Florica. Cele mai multe trăsături reies însă din caracterizarea indirectă, din faptele şi atitudinea personajului, din relaţiile cu celelalte personaje. Astfel, Ion este impulsiv, chiar violent, ceea ce atrage respectul, teama celorlalţi flăcăi ai satului şi a lăutarilor care cântă la comanda lui şi îl însoţesc la cârciumă după horă, deşi George este cel care îi plăteşte. Viclenia sa este evidentă în relaţia cu Ana, pe care o seduce, îi speculează sentimentele, cucerind-o şi lăsând-o să creadă că, de fapt, ea l-a cucerit. Inteligenţa dură, egoismul, cruzimea îi subordonează toate acţiunile: bătaia cu George, comportamentul agresiv faţă de Ana. El reprezintă, aşa cum spunea criticul Eugen Lovinescu, „expresia instinctului de stăpânire a pământului”, având ca trăsături definitorii „inteligenţa ascuţită”, „viclenia procedurală” şi „voinţa imensă” Este naiv, in relaţia cu Vasile Baciu, crezând că nunta îi va aduce şi pământul, fără a încheia o înţelegere legală. De fapt, destinul personajului principal nu este marcat de conflictele exterioare, cât mai ales de conflictul interior, generat de relaţia sa cu pământul. Personajul are o dorinţă obsesivă de a stăpâni acest pamânt, iar elocventă în acest sens este scena sărutării lutului: „Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbraţişeze huma, s-o crâmpoţească în sărutări!” Acest gest depăşeşte limitele unei reacţii obişnuite, sugerând patima exagerată pentru pământ, precum şi legătura indestructibilă cu acesta. Personajul trăieşte o triplă voluptate: a simţurilor, a puterii, a trupului, iar acest moment alegoric exprimă reducerea lui la esenţă. Din această perspectivă, deznodământul este previzibil: Ion va muri ucis cu ajutorul unei unelte a pământului, sapa, iar George care-l loveşte nu este decât un instrument al destinului.Prin urmare, Liviu Rebreanu construieşte un personaj complex, realist, cu un caracter bine individualiza

Enigma Otiliei de George Călinescu

Costache Giugiuveanu este personajul centralal

romanului și întruchipează avarul. Direct sau indirect, el

hotărăște destinele celorlalte personaje care roiesc în jurul

averii sale. Deși acesta se inscrie în tipologia

avarului,Giugiuveanu este umanizat de dragstea lui sinceră

pentru Otilia, chiar dacă nu reușește să o materializeze.

Otilia Mărculescu este un personaj modern, realizat

prin tehnica pluriperspectivistă, în fiecare pagină ea fiind

alta. Fata sparge tiparele clasice care reunesc un avar, un

arivist, o babă absolută, o fată bătrână, fiind înconjurată de

admiratori, iubită de papa Giurgiuveanu şi de tânărul Felix,

apoi dePascalopol.Ea este admirată de băieţii de la

Universitate, invidiată de rude, curtată vulgar de

13

Stănică,agasată de Titi. Otilia

stârneşte oricui dorinţa de a o

stăpâni. Nimeni nu va reuşi cu

adevărat.Fiecare va cunoaşte

mai mult sau mai puţin din ea,

dar Otilia va rămâne, cu toată

evoluţia ei, o"enigmă". “Otilia

se defineşte prin gesturi, prin

fapte prin comportamentul

care stârneşte reacţii diferite în

jur. Marina, servitoarea privind

la fuga fetei spune "A început

nebunia". Felix o urmează şi o

admiră tocmai pentru această

imprevizibilitate. Pascalopol o

ocroteşte văzând în ea o

posibilă soţie, Costache se lasă

mângâiat, Aglae şi Aurica se

întunecă de invidie, Stănică

nu pierde ocazia să spună

"deşteaptă fată", iar Titi să

caute un moment să strecoare

o obscenitate,convins că nu este nimic rău în aceasta.Camera fetei o prezintă pe aceasta ca

într-o oglindă: răsfăţată, dezordonată, înclinată sprel ux, co pilăroasă, instabilă, dar cu atât

mai fermecătoare.Otilia este un personaj modern pentru că derutează, trecând brusc de la o

stare la alta.Este conştientă de aceasta, afirmând că are un temperament nefericit, se

plictiseşte repede, suferă când este contrariată, este capricioasă.Caracterul ei este pus în

evidenţă prin tehnica pluriperspectivistă. Fata apare diferit înochii celor din jur. Aglae o

consideră zănatică, Stănică, aflând de logodna acesteia cu Pascalopol,încearcă să-l determine

pe moşier să renunţe la ea spunându-i că e o fată care greşeşte uşor.Aurica e de părere că

Otilia este şireată şi destrăbălată, caută numai bărbaţi în vârstă, de aceea nuînţelege cum Felix

poate ieşi pe stradă cu ea.Pentru Felix, Otilia este "o fată cuminte" de care se îndrăgosteşte

nebuneşte, dar faţă decare are ezitări în a lua hotărâri decisive.Pascalopol o consideră foarte

frumoasă, are răbdare cu ea, "e o rândunică", o doreşte desoţie. Mai târziu, Otilia va renunţa

la Pascalopol, iar enigma ei se justifică prin faptul că nu arestablitate, e o boemă.Otilia se

mişcă într-o lume fixată pentru totdeauna în tipare. Moş Costache nu o înfiiase iar Otilia va fi

sacrificată de familia care doreşte atât de mult moştenirea. Părinţi ai Otiliei sunt aproape toate

personajele romanului, căci fiecare, prin mişcarea sa, determină soarta fetei. Aglae-geniul

rău, Pascalopol-geniul bun,

"papa Giurgiuveanu"-avarul

indecis s-o înfieze, Felix-un

tânăr labil indecis să o salveze.În

această lume, se strecoară Otilia,

subţirică şi delicată,

imprevizibilă şi generoasă, cuun

zâmbet de amărăciune pe buze.

Felix Sima, el reprezintă

"vocea autorului", fiind tot

timpul martor al evenimentelor

şi actor atunci când este nevoie

14

de mişcare, pentru a crea câmp de acţiune celorlalte personaje. El călătoreşte mult, cunoaşte

şi prin el cunoaştem multă lume. El este martor şi actor în acelaşi timp. De altfel,intriga

romanului se declanşează o dată cu sosirea lui în casa lui Costache Giurgiuveanu. Apropierea

de Otilia se producedatoritã faptului cã ea era orfanã, maturizarea lui Felix se va produce

rapid si Otilia îl va ajuta sã se încadreze în familie.Ea este protectoarea lui, îl ajutã sã se

îmbrace, îi cumpãrã chiar o cravatã. Devine din ce în ce mai apropiatã de el. Totodatã, în

sufletul lui Felix se naște un sentiment de gelozie fațã de Pascalopol, moșierul tomnatic, cu o

culturã aleasã, la început manifestatã sub forma unei aversiuni fațã de domnul "gras", care

stãruie mereu în preajma Otiliei.Transformarea lui Felix în casa din strada Antim se va

produce rapid. Libertatea îi risipeşte timiditatea, dându-i sentimentul valorii lui personale.

Devine ambiţios, vrând să depăşească condiţia de orfan tolerat în acea casă, aşteaptă cu

nerăbdare să înceapă facultatea, să-şi facă o carieră. Pascalopol îl priveşte pe Felix, la

început, cu o politeţe rezervată, apoi convingându-se de inofensivitatea lui începe să-l

privească mai prietenos şi chiar "patern". Felix va ajunge să facă o obsesie pentru Otilia. Zi şi

noapte este dominat de chipul ei. În caiete, scria caligrafic "Iubesc pe Otilia". El o iubeşte

sincer pe fată, dar ezită, e labil. De aceea,Otilia îl va prefera pe Pascalopol care-i asigură

stabilitate şi protecţie, acceptând, nu fără unele remuşcări, să devină doamna Pascalopol.

Clanul familiei Tulea, prin Aglae

şi Stănică Raţiu, sunt spiritul rău al

familiei, prinferocitatea şi lăcomia lor.

Aglae şi Aurica sunt cele care "muşcă" cel

mai tare din bucuria tinereţiicelor doi

orfani - Felix şi Otilia, pizmuindu-i şi

amărându-le viaţa.Portretul Aglaei este

fixat de la început prin detalii precise ce

indică trăsăturile morale:cam de aceeaşi

vârstă cu Pascalopol, cu faţa gălbicoasă,

buzele subţiri, acre, nasul încovoiat

şiascuţit, obrajii brăzdaţi de câteva cute

mari, ochii bulbucaţi, vulgară şi rea,

"viperă:LK'', cum o califică Otilia.Ea dirijează ofensiva împotriva Otiliei, pe care o vrea cât

mai departe de Costache, a cărui moarte n-o afectează deloc, urmărind numai banii lui.

Acreala, lăcomia de bani, de avere, spiritul cârcotaş, răutatea sunt trăsăturile carealcătuiesc

tipul "babei absolute".

Aurica este fiica cea mică a Aglaei, fata bătrână cu dorinţe erotice

neîmplinite,dezechilibrată psihic, pierzând orice decenţă şi bun simţ, vulgară. A fi acostată pe

drum de un individ mai bine îmbrăcat nu i se prea necuviincios. Unica ei preocupare este

căsătoria, oricât de banală ar fi, considerând-o "un noroc". Se informează despre toate nunţile

cunoscuţilor, merge la toate, colectează beteală de la nunţi, merge la ghicioarele în cărţi.

.Personajul pendulează constant între comic şi grotesc. Îşi doreşte cu o ardoare de neexplicat

pianul Otiliei, deşi ea nu ştie să cânte, dar e convinsă că o fată fără pian în casă nu se poate

mărita uşor.

Titi Tulea, calificat de Otilia drept "prost", repetent de câteva ori și corigent, nu

citește o carte pe motiv cã îi dã dureri de cap, este tipul debilului mintal, infantil și apatic.Îi

place ordinea militarã, copiazã întruna ilustrate și texte muzicale. Este ipohondru,crizele lui

de apatie sunt legate de Aglae, de cumințenie, are fixații erotice.

Simion Tulea, este soţul Aglaei, bătrân şi senil, are comportamentul unui degenerat:

îşi pipăie muşchii, caută prin dulapuri, brodează, face crize psihice până la violenţa, alternând

custări de apatie. Are idei fixe, crede că Olimpia nu este fata lui.

15

Stănică Raţiu este un personaj care se agită mult, care vorbeşte mult şi care, prin

faptele sale, prin gândurile exprimate, se înscrie în galeria ariviştilor.Acesta este soţul

Olimpiei, fiica mai mare a Aglaei, sora lui Costache Giurgiuveanu. Estea vocat, dar fără

clienţi, dornic de a se îmbogăţi. Ca şi pentru Aglae, pentru Stănică banii reprezintă totul..Este

personajul care vorbeşte cel mai mult: despre morală, religie, societate, familie, în care vede

un fundament al societăţii.Tot ceea ce face este din calcul. De Olimpia s-a legat sperând că va

avea o situaţie materială sigură, dar nu are pentru ea nici unul din sentimentele trâmbiţate cu

diferite ocazii. In cursul bolii lui moş Costache, Stănică are o singură preocupare - găsirea

banilor.Când reuşeşte să dea de ascunzătoare banilor, îi ia de sub ochii îngroziţi ai bătrânului

care are subit un şoc şi moare. După ce a ascuns cu grijă banii, Stănică o părăseşte pe Olimpia

fără remuşcări şi se căsătoreşte cu Georgeta, care îl va ajuta să urce pe treptele sociale.Dintre

toate personajele, Stănică este singurul care reuşeşte. Victoria lui e motivată:Stănică e un

geniu al răului. Fură banii lui moş Costache, brutalizarea şi furtul aducând moarte bătrânului.

O părăseşte pe Olimpia, se înhăitează cu Georgeta, ţinteşte parvenirea economică şichiar

politică.

În ambianţa casei din

strada Antim, prezenţa lui

Leonida Pascalopol e un lucru

straniu.Moşierul bogat şi

manierat este într-o

neconcordanţă puternică cu moş

Costache şi rudele sale.Autorul

îl descrie pe acest domn prin

intermediul tânărului sosit în

strada Antim într-oseară de

iulie: "un om cam de cincizeci

de ani, oarecum voluminos,

cărnos la faţă şi rumen ca

unnegustor, însă elegant prin

fineţea pielii şi tăietura

englezească a mustăţilor cărunte." Lanţul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stofă fină,

prfumul discret dovedesc rafinament şi bun gust,trăsături sugerate şi de interiorul casei

acestui personaj.Pascalopol se trăgea dintr-o familie de greci. Moşierul e un fel de protector

pentru tineri. Îi ia apărarea lui Felix atunci când acesta este încolţit de Aglae că şi-a ales

meseria de doctor. Pentru Felix Pascalopol e un rival, pentru Otilia el este un bărbat "chic" şi

"sigur", pe care îl compătimeşte, "un om de lume".Sentimentele lui Pascalopol pentru Otilia

nu sunt lămurite: el oscilează între patern şi viril, se consideră chiar unul dintre părinţii

ei..Leonida Pascalopol este un personaj care aduce eleganţă, fineţe, bun gust în lumea întu

necată a lui Costache Giugiuveanu şi a clanului Tulea.

Maitreyi

de Mircea Eliade

Romanul „Maitreyi” de Mircea Eliade ilustrează mitul cunoașterii și al fercirii prin iubire, fiind și primul roman exotic din literatura română.

Maitreyi este personajul principal din romanul cu același nume scris de Mircea Eliade.

16

În roman, Maitreyi este o tânără bengaleză de 16 ani, fiica lui Narendra Sen, un inginer din Calcutta. Ea relizează în literatura românească un personaj comparabil eroinelor tragice universale. Maitreyi este un simbol al iubirii adevărate, pure, totale. Ca dovadă, în copilăria sa ea își

dedica întreaga sa iubire unui copac, numit „șapte frunze”. După un timp ea se dedică sufletește „guruului său”, Tagore. Însă ea ar fi vrut să fie mai în vârstă pentru a fi mai aproape de ființa poetului, probabil ca să îi înțeleagă mai bine sentimentele și modul lui de gândire.

La numai 16 ani este o tânără inteligentă și cultivată, având preocupări mature. Ea nu doar că studiază filozofia, dar și ține conferințe profund apreciate de un auditoriu select. Totodată, Maitreyi este preocupată de lucruri copilărești, trăiește în lumea fascinantă a miturilor.

Portretul său este realizat dintr-o perspectivă subiectivă, de către personajul-narator Allan, un inginer englez de 24 de ani, venit sa lucreze în India. Pe el Maitreyi nu-l atrage inițial, găsind-o chiar urâtă „cu ochii ei prea mari și prea negrii, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt”. Devine apoi curios pentru ca „nu izbutea să înțelegă ce taine ascunde făptura aceasta”. Astfel, ea este pentru el tot mai fermecătoare, dar uneori și antipatică deoarece elita Calcuttei o consideră chiar genială. Portretul fizic al lui Maitreyi sugerează căldură sufletească și fascinație. Gesturile ei tandre, preocupările intelectuale, puterea de a iubi profund, dincolo de probleme sociale sunt trăsături care îi arată portretul excepțional.

Și în acest roman se dovedește că singura modalitate la starea de perfecțiune este iubirea. Împlinirea eroinei se va realiza alături de Allan. Întâlnirea dintre cei doi protagoniști devine și o întâlnire între două culturi. Iubirea între ei se conturează treptat, iar participarea celor doi este egală, de aceea ei ajung la iubirea ideală. Deși este dornică de a-și revărsa iubirea asupra cuiva, când Allan îi declara iubire, Maitreyi răspundea că el nu reprezintă pentru ea decât „un scump prieten”. Din această întamplare reiese confuzia între prietenie și iubire. Iubirea sporește în intensitate, astfel că tinerii se logodesc, având ca

17

martori cerul și pământul. Jurământul eroinei este semnul că această iubire a depășit firescul, atingând perfecțiunea în dragoste: „Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum astepți tu ploaia, asa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie”. Maitreyi devine simbolul iubirii adevărate. Despărțită și izolată în mod brutal de Allan de către Narendra Sen, Maitreyi ajunge la gesturi disperate, din dorința de a fi din nou alături de omul iubit. Cauza despărțirii era faptul că familia lui Maitreyi nu a putut să înțeleagă intensitatea iubirii dintre cei doi. Astfel Maitreyi devine o victimă a familiei sale, respectiv a tatălui său. Prin această despărțire, Narendra Sen distruge nu numai o iubire, ci și un suflet pur, care pierde speranța de a mai iubi vreodată.

Prin sensibilitate și naturalețe, Maitreyi reprezintă eternul feminin, care iubește cu adevărat, aceasta fiind un personaj reprezentativ.

18

Bibliografie Iliada-Homer(Editura Fundației Culturale Române 1995) Limba și Literatura Română pentru elevii de liceu-prof.Mariana Badea(editura Badea) www.rasfoiesc.com/educatie/literatura/EVOLUTIA-PERSONAJULUI-IN-OPERA87.php http://ro.wikipedia.org/wiki/Maitreyi_%28personaj%29 http://www.ebacalaureat.ro/c/4/67/72/0/Personajul-principal-proza-realista--Ion- http://www.scribd.com/doc/32453503/Enigma-Otiliei-caracterizare-Personaje http://www.limba-romana.net/lectie/Personajele-din-Moara-cu-noroc-de-Ioan-Slavici/111/ http://ingeniumliteratura.wordpress.com/2010/03/01/evolutia-literaturii-romane/ http://www.autorii.com/scriitori/liviu-rebreanu/personajul-realist-ion.php http://www.limba-romana.net/lectie/Personajele-din-Moara-cu-noroc-de-Ioan-Slavici/111/ http://www.scribd.com/doc/79060104/Victor-Hugo-Mizerabilii http://www.studentie.ro/campus/romantismul/c-140-a-11327