1

UNIVERSITATEA SPIRU HARET BUCURESTI

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE SI STIINTE ECONOMICE CONSTANŢA

PROGRAM DE STUDIU: MANAGEMENT

ANUL DE STUDIU: II

FORMA DE ÎNVĂŢĂMĂNT: ZI

ETICA IN AFACERI

SINTEZA

Lect.univ.dr.Ciami Cristina

CONSTANŢA

2018

2

INTRODUCERE

Etica este o traire umana, o stare de spirit, o traire naturala, fara eforturi

comportamentale.

Etica o ai sau nu o ai!

Etica in economie trebuie sa reprezinte acea conduita umana a bunastarii.Atunci cand

omul constientizeaza valorile fundamentale ale vietii, adevarata frumusete si bogatie se apropie

de stiinta curata cu efect cu efect profilactic, terapeutic si vitaminizant pentru minte si suflet.

Etica în afaceri a apărut relativ recent în țări dezvoltate precum SUA și state ale Europei

de Vest, dar, în ultimul deceniu și tot mai multe țări din Europa Centrală și de Est manifestă

interes față de acest concept. Motivele pentru care țări din Europa Centrală și de Est manifestă

interes pentru acest subiect pot fi atât de natură socială, datorită faptului că s-a constatat o

legătură directă între gradul de dezvoltare al unei țări și importanța care se acorda în respectivul

stat eticii în afacerilor, cât și de natură economică, datorită creșterii numărului de corporații

multinaționale care și-au extins activitatea și în această regiune a lumii.

Companiile trebuie să-și actualizeze modul de acțiune în societate pentru că aceasta este

în continuă evoluție, și ceea ce era acceptabil în urmă cu douăzeci de ani acum este perimat.

Compania nu mai este doar un actor în plan economic, ea a devenit un actor și în plan

social, iar implicarea sa în calitate de cetățean a devenit o necesitate și o prioritate

deosebită.

Obiectivul general al disciplinei

Dezvoltarea capacităţii de a recunoaşte şi stabili un ansamblu de norme morale şi valori

comune pentru domeniul afacerilor. Dobândirea unei viziuni pluraliste despre muncă, viaţă şi

afaceri onorabile. De asemenea, vom urmări incitarea studenţilor în a manifesta un

comportament etic în lumea afacerilor. Un rol important îl va avea conştientizarea raportului

dintre responsabilitate, încredere, loialitate, pe de o parte, şi obţinerea succesului financiar şi

profesional, pe de altă parte.

Obiectivele specifice

● Dobândirea capacităţii de a identifica diferenţele dintre etică, morală şi moralitate;

● Posibilitatea elaborării unor opinii personale legate de legea morală, conştiinţa morală şi

responsabilitatea morală;

● Dobândirea capacităţii de a recunoaşte şi stabili un ansamblu de norme morale şi valori

comune pentru domeniul afacerilor;

Recunoaşterea rolului şi importanţei studierii Eticii în afaceri;

Însuşirea principiilor etice universale;

Elaborare a unor opinii personale legate de argumentele tipice existente în literatura de

specialitate, argumente poziţionate împotriva asocierii eticii cu afacerile;

● Dobândirea abilităţilor în elaborarea/implementarea codurilor de etică;

3

● Manifestarea unor atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific în care se

regăseşte disciplina, cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice,

valorificare optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice, participarea la

propria dezvoltare. STRUCTURA CURSULUI

Capitolul I Etica-de la ramura filozofica la afaceri economice

1.1 Delimitari conceptuale ale eticii

1.2 Teoriile etice normative si relevanta lor economica

1.3 Etica in afaceri si sistemele economice

Capitolul II Conştiinţa morală şi comportamentul etic în afaceri

2.1 Simtul etic sau constiinta morala

2.2 Treptele conştiinţei morale şi nivelurile judecăţii etice în afaceri

Capitolul III Etica in afaceri si companiile multinationale

3.1 Problemele specifice eticii in afacerile internationale

3.2 Etica in afaceri si diferentele culturale pe plan international

Capitolul IV Etica in managementul international

4.1 Managerul moral in context international

4.2 Conduita etica a managementului societatilor multinationale

4

CAPITOLUL I

ETICA – DE LA RAMURĂ FILOZOFICĂ LA AFACERI ECONOMICE

1. Delimitările conceptuale ale eticii. Etica în afaceri

1.1. Delimitările conceptuale ale eticii

Definită de-a lungul timpului în diferite moduri, în funcţie de context sau de domeniul

specific de aplicabilitate practică, etica a fost focalizată pe principiile şi standardele care ar trebui

să guverneze relaţiile sociale dintre indivizi şi organizaţii şi a suscitat întotdeauna interesul celor

interesaţi să trăiască într-o lume mai bună, atentă la nevoile şi aspiraţiile celor din jur, menită să

aprecieze adevăratele valori umane şi să promoveze modelele exemplare de comportament.

În literatura de specialitate, etica (termen provenit din grecescul „ethos” – morav, obicei,

caracter) este „disciplina filozofică care studiază problemele teoretice şi practice ale moralei; în

vorbirea curentă, termenul de etică se utilizează adesea şi în sens de morală”

Astfel, pe de o parte, „etica este ştiinţa care studiază principiile morale, originea, natura, esenţa,

dezvoltarea şi conţinutul lor”, iar, pe de altă parte, „etica reprezintă ansamblul de reguli, valori şi

norme morale care reglementează comportamentul persoanelor în societate sau/şi determină

obligaţiile acestora, în general, sau într-un anumit domeniu de activitate, în particular” Etica

semnifică „ştiinţa binelui şi a răului”.

Termenul de morală (provenit din latinescul „mos, mores” – obicei) desemnează un

anume cod special, un ansamblu de reguli cărora fiecare individ trebuie să i se conformeze

pentru a fi acceptat în societate. „Morala reprezintă, astfel, totalitatea convingerilor, atitudinilor,

deprinderilor, sentimentelor, normelor, regulilor determinate istoric şi social, care reglementează

comportamentul şi raporturile indivizilor între ei, precum şi dintre aceştia şi colectivitate

(familie, grup, clasă, naţiune, societate), în funcţie de categoriile bine, rău, datorie, dreptate,

nedreptate şi a căror respectare se întemeiază pe conştiinţa şi opinia publică”1.

Morala depinde de condiţiile existenţiale ale unei anumite comunităţi umane şi nu poate avea un

caracter abstract, general valabil, fiind mai degrabă caracterizată de relativitate; cu toate acestea,

de-a lungul istoriei, de la un tip de societate la altul, rămân valabile numeroase imperative

morale (exemple: „Să nu ucizi!”, „Să nu furi!”, „Să nu minţi!”, „Să-ţi respecţi cuvântul dat!”)

care nu ţin de o anumită epocă, ci de caracterul omului de fiinţă posesoare de raţiune şi de

conştiinţă de sine, fiind considerate norme generale sau universale. Cel mai important criteriu

moral, universal valabil, şi care nu se supune judecăţii relativiste, îl reprezintă acceptarea

universalităţii drepturilor fundamentale ale omului.

1 Gabriela Ţigu, Etica Afacerilor în Turism, Editura Uranus, Bucureşti, 2003, pag. 11.

5

În timp ce „morala este considerată un fenomen real – un ansamblu de reguli şi norme de bună

purtare, cu caracter mai mult sau mai puţin universal – ce ţine de comportamentul cotidian, de

viaţa practico-spirituală reală a indivizilor şi colectivităţilor umane, etica desemnează teoria care

are ca obiect de studiu acest fenomen real (teoria despre morală), respectiv sistemul conceptual

care se află la baza unei anumite viziuni asupra moralităţii (prin moralitate înţelegându-se

condiţia omului care aspiră să trăiască potrivit unor idealuri şi principii cât mai înalte)”2.

În sens restrâns, morala comună (morala înţeleasă ca ansamblu de obiceiuri şi standarde ale

comunităţii) este nereflectivă, deoarece ea impune respectarea unor standarde ale comunităţii

prin conformism mimetic, fără a fi filtrate de raţiunea individuală; „un demers etic înseamnă

reflectarea asupra principiilor generale şi judecarea unei situaţii particulare din perspectiva

acestor principii. Spre deosebire de etică, morala are o semnificativă componentă emoţională;

etica implică mai multă detaşare, explorarea şi acceptarea modurilor de viaţă alternative;

acceptarea unei etici nu cere abandonarea unei morale private, ci considerarea celorlalte principii

şi norme morale ca alternative posibile în diferite contexte. Rolul eticii este să ajute oamenii şi

instituţiile să decidă ce este mai bine să facă, pe ce criterii să aleagă şi care le sunt obligaţiile

morale în acţiunile lor”. Etica este o abordare raţională a moralei.

Etica şi morala sunt adesea asociate cu deontologia. Termenul deontologie (în limba

greacă, „deon” – datorie, obligaţie) desemnează normele de conduită şi obligaţiile etice din

cadrul unei profesii şi aplică anumite norme morale particulare. Etica, morala şi deontologia se

referă la ceea ce este „drept”, „corect”, „just”.

Cu timpul, în cadrul eticii s-au constituit două părţi:

1. Etica normativă – vizează elaborarea şi fundamentarea teoretică a unui sistem

determinat de norme şi standarde morale, a unui anumit cod moral; şi

2. Etica teoretică – se ocupă cu cercetarea problemelor teoretice propriu-zise ale

originii şi esenţei morale

Se poate considera că etica are un caracter analitic (se preocupă de cauzele acţiunilor umane) şi

normativ (stabileşte anumite reguli de conduită); este o ştiinţă practică (orientată spre acţiune),

raţională, nu o impunere externă sau o obligaţie; etica nu este, însă, o ştiinţă descriptivă (nu

indică cum trebuie îndeplinite acţiunile umane pentru a fi considerate morale), ci este

prescriptivă (recomandă anumite norme morale ce ar trebui respectate).

Din perspectiva eticii, standardele sau normele morale sunt enunţuri cu caracter, în general,

imperativ, prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă un individ conştient, pentru ca

felul comportamentului său să fie apreciat ca bun de către semeni sai.

2 Ioan Bâtlan, Philosofia moralis. Prelegeri de etică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, pag. 9, citat

în Gabriela Ţigu, pag. 11.

6

Pe de altă parte, Richard T. DeGeorge, în lucrarea Business Ethics (Third Edition, Macmillan

Publishing Company, New York, USA, 1990, pag. 14-15) consideră că studiul eticii cuprinde trei

faze distincte: 1) etica descriptivă; 2) etica normativă şi 3) metaetica.

1. Etica descriptivă constă în studierea şi descrierea moralităţii indivizilor, culturilor sau

societăţii, în ansamblu; etica descriptivă compară diferite sisteme morale, coduri de

conduită, practici, credinţe, principii şi valori şi furnizează materialul de bază pentru etica

normativă.

2. Etica normativă încearcă, în mod sistematic, să ofere şi să justifice un sistem moral

coerent. Sistemul eticii normative este alcătuit atât din principiile şi valorile morale de

bază, cât şi din regulile morale specifice care guvernează comportamentul oamenilor,

recomandând acele acţiuni corecte şi morale şi blamându-le sau interzicându-le pe cele

incorecte sau imorale. Aceste reguli şi valori reprezintă normele morale ale societăţii.

3. Metaetica este strâns legată de etica normativă. Metaetica reprezintă studiul eticii

normative şi, până la un anumit punct, atât etica descriptivă cât şi cea normativă implică o

activitate metaetică. Metaetica se mai numeşte şi etică analitică, deoarece studiază

semnificaţia termenilor morali şi logica gândirii morale.

Normele morale reprezintă valori culturale, consacrate prin tradiţie şi educaţie, respectarea

lor fiind impusă de opinia publică.

Una dintre clasificările normelor morale (cu importanţă practică pentru etica în afaceri) este

următoarea3:

1. Norme generale sau universale – sunt prezente în toate tipurile de comunităţi

umane, au durabilitate mare în timp şi influenţează întreaga gamă de relaţii şi activităţi

umane (exemple: cinstea, demnitatea, sinceritatea, curajul, loialitatea, generozitatea);

2. Norme particulare – se adresează unor comunităţi umane determinate, cu o

anumită variaţie în timp şi spaţiu, şi influenţează relaţii sau activităţi umane particulare

(exemple: normele vieţii de familie şi normele morale specifice unor activităţi

profesionale);

3. Norme speciale – se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse şi, uneori, la ocazii

speciale (exemple: normele de protocol, regulile de etichetă în afaceri, codul manierelor

elegante).

Etica este fundamental diferită de religie şi de jurisprudenţă (lege).

Moralitatea (sau lipsa ei), la orice nivel şi grad de manifestare, nu poate fi impusă individului de

nicio instanţă exterioară şi nici nu poate fi sancţionată din punct de vedere legal; un agent

acţionează moral pentru că aşa îi impun propria conştiinţă şi cerinţele fireşti ale convieţuirii

3 Clasificarea normelor morale a fost preluată din Ioan Bâtlan, pag. 16 şi citată în Gabriela Ţigu, pag. 18.

7

sociale, nu pentru că este constrâns de lege (sau de altă forţă superioară) şi ameninţat în cazul

nerespectării unei obligaţii de ordin moral.

Normele morale se deosebesc de prescripţiile juridice şi de poruncile religioase prin

următoarele caracteristici:

- Normele morale se referă la actele individuale libere, conştiente şi raţionale, cu

consecinţe asupra celorlalţi şi/sau asupra propriei persoane;

- Forma cea mai caracteristică a normelor morale sunt expresiile normative categorice şi

universalizabile, care formulează anumite obligaţii sau datorii de a săvârşi fapte de natură

să potenţeze valoarea intrinsecă a umanităţii;

- Normele morale se bazează pe autonomia voinţei, fiind impuse de către o autoritate

imanentă subiectului (conştiinţa morală);

- Normele morale sunt însoţite de sancţiuni spirituale (cele mai specifice provin din

interiorul fiecărui individ);

- Normele morale au drept funcţie socială promovarea unui maximum de sociabilitate.

Într-o societate democratică, respectul faţă de lege este o valoare morală de importanţă decisivă.

Cu toate acestea, restrângerea responsabilităţii morale a omului de afaceri doar la respectarea

legii nu este nici pe departe justificată şi nici operaţională în activitatea practică.

Etica aplicată semnifică „analiza din punct de vedere moral a unor situaţii concrete din practica

socială sau profesională, în vederea luării unor decizii adecvate” (în această categorie intră etica

medicală, etica juridică, etica în mass-media, etica profesională, etica mediului înconjurător,

etica afacerilor etc.). Etica este o disciplină filozofică ce îşi găseşte aplicabilitatea în toate

domeniile vieţii practice şi spirituale.

1.1.1 Etica în afaceri – definiţie, istorie şi clasificări

Etica afacerilor (etica economică), formă particulară a eticii aplicate, reprezintă

ansamblul de reguli şi norme morale care vizează conduita agenţilor în activitatea economică (în

afaceri), atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv.

Etica economică este o ramură a moralei care sintetizează sistemul de valori, principii şi

norme ce s-au statornicit de-a lungul timpului în raporturile dintre agenţii economici. Alături de

principiile şi normele de drept, etica economică asigură buna desfăşurare a activităţilor şi reuşita

în afaceri. Deşi normele eticii economice nu sunt învestite cu forţă juridică precum normele de

drept, ele au un rol deosebit de important în acţiunile agenţilor economici, contând uneori mai

mult decât cele juridice.

8

Comportamentul etic al agenţilor economici este marcat de respectarea riguroasă, benevolă, a

unor principii cum sunt: încrederea şi sinceritatea deplină între agenţi; corectitudine în negocieri

şi în îndeplinirea obligaţiilor contractuale; respectarea întocmai a tuturor angajamentelor

asumate; mutualitatea avantajelor oferite şi a riscurilor. Acceptarea şi respectarea normelor de

etică economică este, de fapt, o problemă de conştiinţă economică cu un impact puternic asupra

cristalizării normelor juridice. Încălcarea lor creează o imagine nefavorabilă asupra agenţilor

economici4.

Se poate concluziona că „etica afacerilor – componentă relativ nouă a cercetării ştiinţifice – este

un domeniu de studiu aplicativ al eticii, care vizează determinarea principiilor morale şi a

codurilor de conduită ce reglementează relaţiile interumane din cadrul organizaţiilor (economice

şi comerciale) şi guvernează deciziile oamenilor de afaceri sau ale managerilor”.

În general, etica în afaceri se manifestă la cinci niveluri interdependente:

- Nivelul etic individual;

- Nivelul etic corporaţional (organizaţional);

- Nivelul etic naţional;

- Nivelul etic cultural;

- Nivelul etic internaţional.

Etica în afaceri studiază moralitatea sistemelor economice, a corporaţiilor şi a indivizilor care

interacţionează cu aceste corporaţii.

Experienţa mondială evidenţiază două abordări de bază ale eticii afacerilor:

1. Abordarea moralistă – de orientare creştină, care susţine ideea conform căreia

principiile de bază ale eticii creştine şi ale filozofiei morale trebuie extinse şi în sfera

afacerilor (ca şi în oricare alt domeniu de activitate); şi

2. Abordarea pragmatică – presupune că afacerile trebuie să fie etice nu pentru a

urma normele morale şi creştine, ci pentru că dovedirea unei responsabilităţi sociale sporite

contribuie la conferirea durabilităţii afacerii şi la obţinerea de profituri suplimentare,

evitând o serie de riscuri şi tensiuni.

În realitate, nu există o graniţă clară între cele două abordări, ele realizându-se împreună şi fiind

strâns legate, însă în timp ce prima abordare se sprijină, în principal, pe credinţă, cea de-a doua

abordare operează pe baza reglementărilor normative5.

4 Niţă Dobrotă (coordonator), Dicţionar de Economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 205.

5 Alexandru Puiu, Management în afacerile economice internaţionale, Ediţia a II-a, Editura Independenţa

Economică, Bucureşti, 1997, pag. 71.

9

De-a lungul istoriei, „moralitatea afacerilor” a reprezentat un subiect controversat, care a stârnit

nu numai interesul oamenilor de ştiinţă, ci şi pe cel al maselor, adepţii diferitelor religii sau

curente „la modă” în perioada luată în calcul; astfel, dacă pentru catolicismul medieval comerţul

şi banii erau consideraţi complet imorali, protestantismul – manifestat cu precădere pe

continentul american – a făcut posibilă reconcilierea moralei cu lumea afacerilor; după unele

opinii (Max Weber), tocmai această etică protestantă a muncii a făcut posibilă afirmarea şi

impunerea capitalismului.

Etica afacerilor, ca disciplină filozofică de sine stătătoare, a apărut relativ recent, adevărata sa

recunoaştere datând de acum 20-30 de ani. În prezent, problemele etice şi de responsabilitate

corporaţională au dobândit o importanţă deosebită, ajungând să se vehiculeze conceptul de

„firmă etică” şi să se promoveze „managementul responsabil social”; au apărut numeroase

lucrări consacrate acestor probleme şi, concomitent, s-au înfiinţat centre de consultanţă etică.

Marile firme adoptă coduri de conduită morală şi iniţiază programe proprii de pregătire în acest

sens, considerând etica afacerilor drept un instrument indispensabil unei bune gestionări a

întreprinderilor.

Se poate afirma că etica afacerilor a început să prindă contur în ţări dezvoltate precum SUA şi

statele Europei de Vest, dar, în prezent, şi ţările în curs de dezvoltare sau fostele ţări comuniste

din Europa Centrală şi de Est manifestă un interes din ce în ce mai sporit faţă de acest subiect. În

general, s-a observat că există o legătură directă între gradul de dezvoltare al unei ţări şi accentul

care se pune în respectiva ţară pe etica afacerilor (această concluzie nu trebuie, însă, interpretată

cu titlu de lege). O dată cu schimbarea naturii afacerilor şi cu internaţionalizarea lor, acestea au

devenit din ce în ce mai complexe şi au ridicat probleme etice necunoscute până atunci, legate de

contextul multinaţional şi multicultural de desfăşurare al activităţilor economice.

Pentru etica în afacerile economice prezintă un interes deosebit două tipuri de clasificări:

1. În funcţie de modul de abordare a eticii în afaceri; şi

2. În funcţie de nivelul la care este percepută etica în afaceri.

O primă clasificare a eticii în afacerile economice, în funcţie de modul de abordare a

problematicii, pune în evidenţă patru variante:

- Etica regulilor – porneşte de la premisa că un individ sau o societate trebuie să se

conformeze principiilor etice acceptate; etica regulilor este cea mai simplă formă de etică

şi, de asemenea, cea mai veche, iar principala dificultate legată de acest tip de etică rezidă

în diferenţierea dintre regulile categorice şi cele necategorice;

- Etica posibilului – se reduce la respectarea legilor, la deontologia profesională şi la un

anumit conformism, persoanele care preferă acest tip de etică adoptând, în majoritatea

cazurilor, obiceiurile mediului şi profesiei lor;

- Etica convingerii – este caracterizată de un puternic caracter subiectiv, fiecare individ

elaborându-şi un set de criterii şi norme morale, pornind de la propria sa experienţă în

confruntarea cu situaţii din exterior şi cu ideile celorlalţi;

10

- Etica responsabilităţii – presupune asumarea conştientă a responsabilităţii cu privire la

actele proprii şi prevederea consecinţelor actelor individuale; nu există morală a

convingerii care să nu fie, în acelaşi timp, şi a responsabilităţii.

O altă clasificare specifică eticii în afaceri se poate realiza în funcţie de nivelul la care aceasta

este percepută, la fiecare dintre aceste niveluri existând anumite valori şi reguli de comportament

ce trebuie respectate pentru a putea vorbi despre afirmarea principiilor morale:

Niveluri Antivalori (Interdicţii) Valori pozitive ce trebuie

promovate

1. Etica în general

înşelăciunea, furtul, încălcarea

promisiunilor, minciuna, dorinţa de

răzbunare

cinstea, dreptatea,

imparţialitatea, adevărul, rigoarea,

loialitatea, toleranţa, altruismul,

respectul pentru ceilalţi şi pentru

munca lor

2. Etica pieţei

• violenţa, intimidarea;

• frauda, corupţia;

• privilegiile, monopolurile;

• practicile antisociale

• transparenţa, justiţia;

• liberalizarea;

• ajutorul acordat

persoanelor (nu firmelor)

afectate de recesiuni sau crize

3. Etica la nivel

guvernamental

• barierele la intrarea pe piaţă;

• competitivitatea

subvenţionată;

• informarea;

•

• asigurarea cadrului unei

• comisioanele acordate

partidelor politice;

• susţinerea firmelor

falimentare

competitivităţi reale;

responsabilitatea socială

4. Etica la locul de

muncă

încălcarea:

- regulilor de drept;

- confidenţialităţii

informaţiilor;

- libertăţii celorlalţi

• satisfacerea clientelei;

• respectarea colegilor, a

regulilor şi a secretelor firmei;

• relaţiile ierarhice normale;

• cooperarea, transparenţa,

11

spiritul de echipă

5. Etica la nivelul

conducerii

întreprinderii

• nepotismul şi discriminările

de orice

fel;

• abuzul de putere;

• climatul despotic şi

autoritar,

• violarea regulilor interne;

• conflictele de interese

• ierarhia bazată pe

competenţă;

• regulile clare;

• practicile echitabile,

remunerarea justă şi stimulativă

a personalului;

• informarea, participarea şi

motivarea angajaţilor;

• împărţirea succesului

(profitului) între participanţi;

• căutarea şi promovarea

competitivităţii şi a calităţii

6. Etica şi strategia

adoptată

strategiile bazate pe:

- marketing abuziv;

- avantaje mărunte şi efemere;

- beneficii pe termen scurt;

- coaliţii şi corupţie;

- privilegii oferite anumitor

persoane

strategiile de competitivitate pe

termen lung bazate pe:

- eforturi de progres;

- riscuri calculate;

- investiţii, cercetare-

dezvoltare, comunicare,

formare şi perfecţionare a

personalului, inovare

7. Etica în tranzacţiile

comerciale

• şantajul;

• negocierea „la un pahar”;

• avantajele personale oferite

de încheierea unei afaceri

• respectarea cuvântului dat,

punctualitatea;

• cooperarea furnizor –

client pentru a obţine avantaje

reciproce

12

8. Etica în domeniul

bancar

• acordarea de credite unor

firme sau persoane nesolvabile;

• reprezentarea unor agenţi

economici cu o imagine

deteriorată din punct de vedere

etic

• consilierea clienţilor în

direcţia unei gestiuni corecte;

• realizarea unui audit al

eticii bancare.

1.2 Teoriile etice normative şi relevanţa lor economică

Standardele morale de comportament ale indivizilor diferă între grupuri în cadrul aceleiaşi

culturi, diferă între culturi (în speţă, pe axa Orient – Occident) sau de-a lungul timpului, iar

necesitatea evaluării şi comparării lor a dus la apariţia mai multor sisteme majore de analiză

etică, numite şi teorii normative, cu relevanţă directă în procesul decizional al afacerilor. Aceste

teorii etice, implementate adecvat în mediul de afaceri, devin un instrument deosebit de util

pentru luarea unor decizii cu implicaţii morale şi pentru determinarea tipurilor de

responsabilităţi caracteristice afacerilor.

1. Abordarea eticii în termenii „Legii Eterne”, cunoscută şi sub denumirea de

moralitatea religioasă, porneşte de la premisa conform căreia există o „Lege Eternă” ce emană

de la Dumnezeu şi relevată în Sfânta Scriptură, idee împărtăşită de mulţi lideri ai Bisericii,

precum şi de unii filozofi (printre care merită amintiţi Tomas d’Aquino, 1225-1274 şi Thomas

Jefferson, 1743-1826). Moralitatea religioasă se poate manifesta în două forme principale:

Regula de Aur (bazată pe iubirea creştină şi respectul faţă de aproapele) şi o variantă mai

radicală, consolidată pe teama de pedeapsa divină (Porunca Divină). Legea Eternă este, însă, cel

mai bine sintetizată în credinţa creştină prin Regula de Aur: „Fă celorlalţi ceea ce ai vrea ca ei să

facă pentru tine!”.

De-a lungul timpului, un mare număr de indivizi, inclusiv o parte însemnată din oamenii de

afaceri, şi-au bazat concepţiile etice pe religie. Totuşi, religia şi moralitatea nu se condiţionează

reciproc şi nu decurg firesc una din cealaltă (există persoane atee care acţionează moral, aşa după

cum există şi indivizi credincioşi, dar care încalcă adesea normele morale); de aceea, o astfel de

abordare este lipsită de consistenţă.

Ca bază pentru etica afacerilor, „Legea Eternă” ar fi adecvată dacă nu ar exista atât de multe

interpretări; fiecare religie oferă standarde morale membrilor săi, standarde ce pot fi observate şi

aplicate în viaţa de zi cu zi, dar acestea diferă de la o comunitate la alta şi este greu de precizat şi

de evaluat ce este drept sau cel mai bun sau corect pentru întreaga societate (indivizii sunt destul

de diferiţi în ceea ce priveşte nevoile, dorinţele şi aspiraţiile lor). În prezent, regulile religioase

nu reprezintă un cod de conduită ferm, deoarece sunt în mare măsură dependente de context şi

variază în funcţie de circumstanţele personale ale indivizilor (necesită interpretare din partea

fiecărei persoane).

13

Pe de altă parte, un alt motiv pentru care Legea Eternă nu se mai poate aplica în actualul context

socio-economic îl constituie faptul că drepturile morale bazate pe religie iau în calcul numai

individul, dar omit bunăstarea agregată şi aspectele legate de distribuţie. Această teorie îşi găsea

mai bine aplicabilitatea într-o comunitate agrară, dar nu într-o societate post-industrială,

caracterizată de diferenţe structurale între indivizi.

2. Abordarea eticii în termenii teoriei virtuţii se bazează, în principal, pe teoriile aristotelice

ale virtuţii şi consideră că moralitatea unei acţiuni şi interesul personal se armonizează. Etica

virtuţii a lui Aristotel (382-322 î.e.n.) recomandă purtarea demnă şi justă ca mijloc în vederea

atingerii unui scop absolut, suprem – fericirea (este o abordare teleologică, unde telos – scop,

rezultat) şi vizează formarea omului de caracter.

Această teorie nu se bazează pe intenţiile sau consecinţele unei acţiuni, ci pune în centrul

dezbaterii agentul – persoana care realizează respectiva acţiune, precum şi trăsăturile sale de

caracter (virtuţile sale). Aristotel înţelege fericirea (eudaimonia – fericire, în limba greacă) ca o

viaţă împlinită, trăită în mod raţional şi caracterizată de moderaţie (regula „căii de mijloc”).

La Aristotel, fericirea nu înseamnă căutarea plăcerii sau evitarea suferinţei, nici acumularea de

avuţie, goana după faimă sau putere. Aristotel considera că fericirea nu poate fi atinsă de către

oamenii unilaterali şi mărginiţi, care urmăresc cu obstinaţie o singură formă de satisfacţie în

viaţă, întrucât aceştia iau drept valoare – scop (plăcerea, faima, avuţia sau puterea) ceea ce nu

poate fi decât un mijloc în vedere fericirii; fericirea este starea sau condiţia stabilă a omului care

dobândeşte şi amplifică anumite valori – mijloc, numite de către Aristotel virtuţi.

Filozoful grec prefera o abordare pe termen lung a unei atitudini sau acţiuni considerate a fi

morale; de asemenea, încurajează prietenia între indivizi, ca o modalitate de obţinere a fericirii.

Ideea de bază în teoria virtuţii (susţinută după Aristotel de majoritatea teoreticienilor) era aceea

că manifestarea unei virtuţi, a unei acţiuni morale, nu necesită premeditare, agentul acţionând în

mod spontan, de fiecare dată când apare ocazia potrivită. Omul de caracter nu are nevoie de prea

multe reguli ori restricţii, deoarece bunele lui deprinderi îl fac să urmeze de la sine calea virtuţii,

singura ce duce spre adevărata şi meritata fericire (etica aristotelică nu pune accentul pe reguli

sau norme). Aspectul cel mai dezbătut cu privire la virtuţi este faptul că variază de la o cultură la

alta şi de-a lungul istoriei.

Elementul esenţial în educaţia morală la Aristotel nu este studiul erudit, pur intelectual, ci

imitaţia modelelor exemplare, care indică prin faptele şi modul lor de a fi ce înseamnă un om

virtuos. Din păcate, lumea contemporană este cu totul diferită faţă de democraţia ateniană a lui

Aristotel, indivizii având de ales între nişte modele exemplare extrem de diverse, chiar

incompatibile.

Aristotel era susţinătorul unei teze numite „unitatea virtuţilor”, pornind de la ideea că mai multe

virtuţi se sprijină şi se consolidează între ele şi nu intră în conflict; o persoană bună posedă toate

aceste virtuţi, iar imaginea preponderentă a moralităţii este reprezentată de armonie. Un alt

filozof al eticii virtuţii, foarte diferit de Aristotel şi mult mai radical decât acesta, este filozoful

14

german Friedrich Nietzsche (1844-1900), care susţinea ideea că fiecare individ posedă propriile

sale virtuţi unice şi contradictorii.

Doi teoreticieni moderni ai eticii virtuţii sunt şi David Hume (1711-1776) şi Adam Smith (1723-

1787), cunoscuţi sub denumirea de teoreticienii sentimentului moral. Ei susţineau o imagine a

naturii umane în care prietenia (camaraderia) şi mila (compasiunea) erau la fel de importante

(dar nu la fel de dominante) ca şi interesul personal, iar virtuţile erau importante, plăcute şi utile.

Teoreticienii eticii în afaceri au pus un accent deosebit pe acele trăsături generale care permiteau

sistemului pieţei libere să funcţioneze armonios şi cu eficienţă maximă în cadrul societăţii. Din

prisma eticii virtuţii, afacerile reprezintă o parte fundamentală a societăţii în care trăim;

activităţile comerciale nu vizează doar obţinerea profitului, ci pun un accent deosebit pe relaţiile

sociale şi autorespect, considerând obţinerea de utilităţi materiale drept un mijloc pentru

atingerea obiectivelor prestabilite, şi nu un scop în sine.

La nivel individual, „virtutea” specifică a unui om de afaceri sau manager presupune

competenţă, autoritate, flexibilitate, tact, putere de decizie rapidă etc., dar, mai presus de toate,

un bun om de afaceri sau manager este acela care, prin iniţiativele sale, realizează un profit cât

mai important. Însă, nimeni nu poate fi şi nu trebuie să fie doar manager şi atât; un om întreg

presupune şi alte calităţi decât succesul comercial (acesta este unul dintre motivele pentru care

urmărirea profitului, în calitate de agent economic, nu trebuie să elimine orice alt criteriu valoric

din viaţa şi activitatea unui om de afaceri; ca om întreg, acesta trebuie să cultive acele atitudini şi

trăsături de caracter de natura să-i dăruiască o meritată demnitate şi fericire).

Prietenia dintre indivizi se transpune în afaceri ca o relaţie de colaborare fructuoasă între toţi

agenţii economici (un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă firmele japoneze, reţele

cunoscute sub numele de keiretsu). Avantajul oferit de teoria virtuţii în afaceri este obţinerea

profitului, ca o contribuţie esenţială la bunăstarea publică, prin crearea de noi locuri de muncă,

generarea creşterii economice şi a inovaţiei tehnologice. Etica în afaceri de inspiraţie aristotelică

pune accentul pe formarea şi dezvoltarea trăsăturilor pozitive de caracter ale agenţilor economici,

cultivând un set de valori bazat pe responsabilitate socială şi altruism.

Pe de altă parte, teoria virtuţii nu poate fi aplicată în afaceri decât într-o societate omogenă şi

stabilă, ale cărei tradiţii culturale şi valori sunt general acceptate; din acest motiv, în zilele

noastre, într-o lume caracterizată de diversitate, multiculturalism şi inconstanţă, etica aristotelică

pare destul de vulnerabilă şi nu oferă rezultatele scontate. În prezent, nu există un consens solid

asupra ierarhiei valorilor şi nu există modele unanim recunoscute de oameni de afaceri al căror

succes comercial să fie asociat cu o mare probitate morală. În pofida limitelor şi anacronismelor

evidente, etica virtuţilor se dovedeşte în numeroase contexte relevantă pentru analiştii

problemelor specifice de etică în afaceri.

3. Abordarea utilitaristă a eticii: În gândirea filozofică, utilitarismul (cea mai cunoscută teorie

consecvenţialistă) a fost fundamentat de Jeremy Bentham (1748-1832) şi consideră că valoarea

morală a conduitei unei persoane poate fi determinată numai prin consecinţele (efectele)

15

comportamentului acesteia, respectiv beneficiile şi satisfacţiile sufleteşti pe care aceasta le poate

genera; fapta bună nu se defineşte prin intenţiile care stau la originea ei sau prin scopurile

urmărite de către agenţi. Utilitariştii considerau drept şi moral ceea ce maximizează plăcerea

(utilitatea) şi reduce suferinţa pentru un număr cât mai mare de persoane. O activitate este bună

din punct de vedere moral dacă şi numai dacă maximizează utilitatea şi nicio altă activitate

opţională nu produce o utilitate agregată mai mare. Dacă o acţiune produce mai mult bine decât

rău, atunci ea tinde să fie o acţiune corectă din punct de vedere moral.

Utilitarismul, ca teorie etică generală, diferă de altruism sau de egoism; în momentul calculării

beneficiilor şi daunelor, utilitariştii se consideră pe poziţie de egalitate cu toţi ceilalţi afectaţi de

deciziile acţiunilor lor, nici mai presus (egoism), nici mai prejos (altruism).

Dat fiind faptul că finalitatea utilitarismului este să asigure maximum de bine pentru maximum de

persoane (şi să minimizeze daunele sau suferinţele, pe termen lung), utilitarismul este, în multe

privinţe, consistent cu teoria economică „ortodoxă”: o decizie va fi bună dacă are drept rezultat

beneficii pentru oameni sau va fi rea dacă lezează sau produce daune.

Cele mai importante trei teorii utilitariste sunt: utilitarismul hedonist, utilitarismul pluralist şi

utilitarismul preferinţelor. Pentru utilitariştii hedonişti fericirea înseamnă dobândirea plăcerii şi

evitarea suferinţei, pe când nefericirea, asociată cu răul, înseamnă absenţa plăcerii şi

intensificarea suferinţei; principalul reprezentant al utilitariştilor hedonişti este englezul Jeremy

Bentham. Utilitariştii pluralişti consideră că există şi alţi determinanţi, cu excepţia plăcerii, care

pot fi consideraţi buni prin esenţa lor: cunoaşterea, libertatea, frumuseţea, dreptatea, prietenia,

generozitatea.

John Stuart Mill (1806-1873) a continuat teoria hedonistă a lui Jeremy Bentham, dar el a făcut

distincţia între diferitele tipuri de plăcere (utilitarismul ideal) – diferenţiere calitativă care nu

exista la predecesorul său, susţinând că, în evaluarea morală, ar trebui luate în considerare

preferinţele, mai degrabă decât plăcerile. În secolul XX, a apărut ca abordare filozofică şi

utilitarismul preferinţelor (astfel, pentru o persoană oarecare, este valoros ceea ce ea preferă).

Ca abordare pentru etica afacerilor, utilitarismul încurajează eficienţa şi stabilitatea activităţilor

economice pe termen lung (cum ar fi, de exemplu, investiţiile de capital), productivitatea şi

maximizarea profitului, stimulează performanţa economică individuală, conducând evaluarea

morală spre conceptul de analiză cost-beneficiu. Conceptul de utilitate este folosit în teoria

microeconomică pentru a compara beneficiile nete cu costurile asociate unei acţiuni, unui bun

sau unui serviciu.

Utilitariştii sprijină economiile de piaţă, deoarece le consideră motorul creşterii economice şi

generatoare de bunăstare maximă pentru un număr cât mai mare de persoane. Oamenii de

afaceri, adepţi ai utilitarismului, nu vor căuta doar maximizarea propriei lor utilităţi sau doar pe

cea a companiei lor, ci vor avea în vedere maximizarea utilităţii tuturor celor implicaţi în

respectiva relaţie de afaceri.

Din perspectiva utilitarismului, o companie care urmăreşte scopul egoist de a-şi maximiza

profitul pe termen mediu şi lung – printr-o serie de acte generoase faţă de salariaţi, clienţi,

16

furnizori, comunitate locală – dă dovadă de o generozitate lăudabilă (deşi interesată), în măsura

în care cât mai mulţi indivizi se aleg cu un beneficiu oarecare.

Utilitarismul are avantaje considerabile în contextul internaţional de afaceri (este universalist,

oferă o metodă bine determinată pentru identificarea acţiunilor morale, este flexibil). În

managementul internaţional, utilitarismul se regăseşte într-o variantă modernă: analiza SWOT.

Dezavantajul utilitarismului este că ignoră faptul că acţiunile imorale nu pot fi tolerate sub nicio

formă, chiar dacă ele aduc beneficii unei majorităţi (în anumite situaţii, adepţii utilitarismului pot

încuraja exploatarea unei minorităţi a populaţiei, prin impunerea de daune şi sacrificii, în

beneficiul majorităţii populaţiei). Teoria utilitaristă nu poate fi un determinant al acţiunilor

morale deoarece este imposibil de cuantificat beneficiul unei majorităţi faţă de sacrificiul unei

minorităţi; în plus, nu se pot calcula consecinţele unei acţiuni înainte de producerea acesteia.

Calculul utilitarist este artificial şi nu este practic (nu se pot prevedea, cu suficientă siguranţă,

toate rezultatele sau consecinţele unei acţiuni individuale şi nici nu se pot compara cu exactitate

diferitele tipuri de avantaje şi dezavantaje care pot rezulta, pe termen mediu şi lung).

Utilitarismul poate duce la o repartizare inechitabilă a resurselor în societate sau, la nivelul

firmei, la ignorarea intereselor unora dintre participanţii la activitatea acesteia. În concluzie, se

poate afirma că această abordare consideră exclusiv bunăstarea socială agregată, dar trece cu

vederea individul şi distribuirea respectivei bunăstări. Utilitarismul permite, în anumite

circumstanţe, apariţia nedreptăţii sociale.

4. Abordarea deontologică (universală) a eticii reprezintă, în esenţă, reversul

teoriei utilitarismului şi se bazează pe concepţia despre morală a lui Immanuel Kant (1724-1804)

– etica datoriei la Kant. Teoria susţine că moralitatea unei acţiuni nu poate depinde de rezultate,

deoarece acestea sunt indefinite şi incerte în momentul luării deciziei; valoarea morală a unei

acţiuni trebuie să fie evaluată în funcţie de intenţiile persoanei care ia decizia referitoare la

executarea acelei acţiuni: o acţiune este morală doar când este făcută din raţiuni morale şi bune

intenţii6. Datoria unui individ este să facă ceea ce este corect din punct de vedere moral şi să

evite ceea ce nu este corect din punct de vedere moral, indiferent de consecinţele acţiunilor sale.

Immanuel Kant pune ideea de datorie şi dreptate socială înaintea problemei binelui; el considera

că dreptatea constituia, în fapt, un criteriu al binelui. Astfel, se postulează că oamenii au anumite

obligaţii morale imanente (deon – datorie, în limba greacă) şi universale, general aplicabile (de

aici vine şi denumirea de universalism, care se mai atribuie acestei abordări). O datorie de bază

în viziunea universalismului este aceea de a-i trata pe ceilalţi ca pe nişte scopuri şi nu ca pe nişte

mijloace (oamenii merită să fie consideraţi valoroşi pentru ei înşişi, demni de respect, şi nu nişte

mijloace impersonale pentru atingerea altor scopuri); în relaţiile economice, această cerinţă

6 În concepţia kantiană, consecinţele actelor individuale sunt lipsite de orice valoare morală dacă sunt efectele unor

gesturi forţate sau accidentale sau dacă sunt săvârşite din motive şi intenţii egoiste (generozitatea interesată a firmei

prezentată în contextul eticii utilitariste nu merită, în viziunea kantiană, niciun fel de consideraţie morală, deoarece

binele făcut altora nu era decât un mijloc pentru maximizarea şi consolidarea profiturilor firmei pe termen mediu şi

lung) (Dan Crăciun).

17

capătă o importanţă deosebită, atât deoarece interzice exploatarea persoanelor, cât şi pentru că

încurajează dezvoltarea abilităţilor raţionale şi morale.

Pentru Kant, legea morală care trebuie să determine acţiunile individului se regăseşte sintetic în

Imperativul Categoric: acesta susţine că a fi moral înseamnă să te supui propriilor tale reguli,

neimpuse de nicio forţă sau autoritate exterioară, cu condiţia ca aceste reguli să fie validate de

raţiune ca legi universal valabile, întrucât prin aplicarea lor practică umanitatea din fiecare

individ, ca valoare supremă, este respectată şi cel mai bine pusă în valoare .

Filozofia morala a lui Kant are numeroase implicaţii în etica afacerilor. Dintre numeroasele

sisteme teoretice ale filozofiei morale, deontologia este cea care a influenţat cel mai mult etica în

afaceri şi ideea conexă a responsabilităţii sociale corporaţionale.

La nivel macroeconomic, cooperarea economică internaţională furnizează bazele unei moralităţi

universale congruente cu filozofia cosmopolită a lui Kant.

Teoreticienii care adoptă, la nivel microeconomic, acest punct de vedere propun, în general,

reguli de comportament corporativ şi adesea deduc aceste reguli din principiile deontologice ale

drepturilor omului şi ale dreptăţii sociale. Aplicate în câmpul afacerilor, aceste reguli se exprimă

ca responsabilităţi, obligaţii sau datorii ale managementului. Principalul argument care se oferă

pentru consolidarea acestei abordări este următorul: dacă corporaţiile sunt agenţi morali trebuie,

la fel ca şi persoanele, să-şi asume responsabilităţi morale. La rândul lor, managerii sunt agenţi

morali şi, de aceea, au obligaţii morale de bază faţă de ceilalţi membri ai societăţii.

Această abordare kantiană a eticii în afaceri are avantajul că evidenţiază respectarea şi protejarea

drepturilor fundamentale ale omului şi susţine moralitatea pieţei libere. Teoria kantiană interzice

acţiuni precum încălcarea contractelor, furtul, înşelătoria sau coerciţia.

Kant a devenit celebru în câmpul ştiinţific al eticii în afaceri datorită faptului că a susţinut ideea

„respectului pentru persoane”, afirmând că orice activitate economică ce aşează banii pe acelaşi

nivel cu individul este imorală. Adepţii kantianismului consideră organizaţia de afaceri ca pe o

comunitate morală, în care fiecare membru al organizaţiei întreţine relaţii morale cu toţi ceilalţi.

Pe de o parte, managerii unei companii trebuie să-i trateze cu respect pe toţi cei implicaţi în

această afacere; pe de altă parte, fiecare individ dintr-o companie administrată ca o comunitate

morală kantiană trebuie să considere organizaţia mai mult decât un simplu mijloc pentru

satisfacerea aspiraţiilor personale; organizaţiile de afaceri trebuie să fie considerate nişte

vehicule pentru atingerea scopurilor comune. Un individ care consideră organizaţia de afaceri

într-un sens strict instrumental acţionează împotriva principiului „respectului pentru persoane”.

În ciuda tuturor acestor avantaje, etica kantiană este prea greu de aplicat în viaţa de zi cu zi,

deoarece este prea rigidă şi prea exigentă; totuşi, publicul, în general, judecă organizaţiile de

afaceri de pe o poziţie strict kantiană.

În acelaşi timp, abordarea poate avea şi unele efecte negative, în situaţia în care ar conduce la

crearea unui climat orientat mai ales spre protecţia drepturilor sociale individuale şi mai puţin

spre performanţă (productivitate şi eficienţă). Pe de altă parte, universalismul nu deţine un sistem

18

de ierarhizare a drepturilor şi datoriilor, este foarte rigid şi, adesea, greu de implementat în

practică.

5. Abordarea eticii bazată pe drepturile individuale este tot o abordare

deontologică, complementară teoriei datoriei a lui Kant (drepturile şi datoriile / obligaţiile sunt

două feţe ale aceleiaşi monede) şi are la bază o valoare unică: libertatea personală. Teoria care

stă la baza acestei abordări porneşte de la aserţiunea filozofului englez John Locke (1635-1704):

„Libertatea individului nu trebuie să fie violată”. John Locke a susţinut drepturile naturale ale

individului la viaţă, libertate şi proprietate privată.

Drepturile naturale sunt drepturile pe care Dumnezeu i le dă fiecărui om, în virtutea statutului său

de fiinţă umană. O instituţie sau o lege care violează libertatea personală trebuie să fie respinsă

ca fiind imorală, indiferent dacă produce beneficii sporite sau fericire pentru ceilalţi membri ai

societăţii. Drepturile fundamentale ale omului nu pot fi ignorate doar din considerente de

utilitate; un drept poate fi nesocotit doar de un alt drept sau alte drepturi aflate, pe o scară a

valorilor, pe o poziţie ierarhică superioară. Atât utilitariştii cât şi non-utilitariştii consideră că

respectarea drepturilor omului reprezintă o cerinţă fundamentală, chiar dacă ei îşi susţin părerile

în mod diferit.

Conform acestei abordări, o acţiune este considerată corectă sau bună numai dacă toţi membrii

societăţii vor beneficia ulterior de o mai mare libertate personală.

Thomas Jefferson (1742-1826) spunea că drepturile omului sunt inalienabile şi îndatoririle sunt

derivate din aceste drepturi (dacă oamenii au dreptul la viaţă, la libertate şi la căutarea fericirii

– drepturi postulate în Declaraţia de Independenţă a SUA, atunci ei au obligaţia să asigure aceste

drepturi şi celorlalţi).

Un autor contemporan care susţine primatul libertăţii ca drept suprem al omului este filozoful

american Robert Nozick, adept al capitalismului; el consideră că inegalitatea socială este

dreaptă/corectă şi derivă dintr-un drept fundamental al omului, şi anume inalienabilitatea

proprietăţii private.

Cooperarea între indivizi este corectă şi benefică din punct de vedere economic numai dacă

schimburile care se realizează în societate sunt voluntare, fiecare om având libertatea de alegere.

Pentru mediul de afaceri, abordarea în termenii libertăţii personale contribuie la sporirea

schimburilor pe piaţa liberă, fiind dependentă de un sistem de piaţă capitalist (care respectă

drepturile de proprietate ale individului). În organizaţiile de afaceri, această concepţie se extinde

la asigurarea şi respectarea drepturilor salariatului, respectiv: dreptul la viaţă privată, dreptul la

liberă exprimare, dreptul la îngrijirea sănătăţii şi siguranţei fizice, libertatea de conştiinţă. Cu

toate acestea, ea poate încuraja individualismul (pune individul mai presus de societate) şi un

comportament egoist; de asemenea, este greu de realizat o ierarhie între drepturile conflictuale

ale celor luaţi în analiză (când mai multe drepturi ale omului intră în conflict, trebuie să existe o

ierarhie a lor: de exemplu, dreptul la viaţă este mai important decât dreptul de proprietate, ceea

ce nu rezultă nici din aserţiunea lui John Locke, nici din teoria lui Robert Nozick).

19

6. Abordarea justiţiară a eticii este o abordare de natură deontologică, ce îşi are originea în

curentele filozofice din diferite epoci ale omenirii (textele aristotelice, teologia creştină,

iluminismul, teoriile socialiste) care pornesc de la ideea că dreptatea este prima virtute a

instituţiilor sociale, aşa cum adevărul este prima virtute a sistemelor de gândire, de unde rezultă

necesitatea respectării corectitudinii şi imparţialităţii în aplicarea regulilor morale la nivel social

sau corporaţional. În spiritul acestui principiu, o teorie trebuie să fie respinsă sau revizuită dacă

este neadevărată, oricât de utilă şi de completă ar fi ea; în mod analog, legile şi instituţiile trebuie

îmbunătăţite sau abolite dacă sunt nedrepte, indiferent de cât de eficiente sau de acceptate sunt în

cadrul societăţii. Teoria justiţiară vizează distribuirea echitabilă a avantajelor şi a îndatoririlor în

cadrul societăţii.

Astfel, un act poate fi considerat drept, just sau corect dacă el conduce la o mai mare cooperare

între membrii societăţii (binele este perceput din perspectiva societăţii ca întreg, a cerinţelor

pentru prezervarea păcii sociale). Societatea este marcată atât de cooperare (care derivă din

conştientizarea faptului că indivizii pot obţine beneficii mai mari împreună decât prin acţiuni

solitare), cât şi de inerente conflicte (căci oamenii urmăresc, fiecare în felul său, justa distribuire

a beneficiilor). Distribuţia între membrii societăţii poate avea baze diferite: tuturor în mod egal;

fiecăruia după nevoi (sistemul socialist); după efort; după contribuţie sau după competenţă /

merit (modelul capitalist). Cele mai multe sisteme economice moderne folosesc toate cele cinci

principii.

O contribuţie recentă şi importantă la teoria dreptăţii sociale a avut-o profesorul american John

Rawls (introduce conceptul de „dreptate distributivă”) Astfel, justeţea distribuţiei apare în ideea

de contract social (acest contract se poate stabili între diferite companii / guverne şi societate, pe

de o parte, iar, pe de altă parte, între diferitele comunităţi care formează instituţiile sociale

fundamentale); diferenţele între beneficii trebuie să fie justificate, iar cei care primesc mai mult

trebuie să ofere ceva în schimb societăţii. Succesul social trebuie să fie justificat prin efecte

benefice pentru societate (beneficiile suplimentare ale unora trebuie să ducă la beneficii

compensatorii pentru ceilalţi şi, în particular, pentru cei mai puţin avantajaţi membri ai societăţii

– „inegalitate condiţionată”).

Ca punct de pornire pentru etica afacerilor, această abordare are şi ea puncte tari şi puncte slabe:

protejează interesele celor care sunt slab reprezentaţi în organele de decizie sau nu dispun de

putere la nivel social sau corporaţional, dar are dezavantajul că încurajează comoditatea şi

suficienţa în rândul angajaţilor, ceea ce afectează capacitatea acestora de asumare a riscurilor,

inovaţia şi productivitatea. Normele de drept iau în calcul aspectele distribuţiei, dar nu consideră

şi bunăstarea socială agregată sau cea a individului ca atare.

7. Confucianismul este o abordare specifică Orientului şi evidenţiată în studii mai recente; în

prezent, confucianismul clasic (care a reprezentat suportul sistemelor feudale şi al birocraţiei

imperiale) este delimitat de postconfucianism (ce reprezintă temeiul filozofic şi etic al strategiei

de afaceri în Extremul Orient). Denumirea acestui sistem vine de la filozoful chinez Confucius

(554-479 î.e.n.), care a stabilit primele principii ale confucianismului clasic: promovarea

20

armoniei şi echităţii sociale, ca imperative ale condiţiei umane; cultivarea virtuţilor de bază:

înţelepciunea, curajul, fidelitatea, loialitatea.

Rawls argumentează că, în spatele „vălului ignoranţei”, oamenii vor fi de acord cu două principii

ale dreptăţii, pe care le formulează în felul următor:

1. „Fiecare persoană trebuie să aibă drepturi egale la cea mai mare libertate

compatibilă cu libertatea similară a celorlalţi” (principiul celei mai mari libertăţi egale);

2. „Inegalităţile sociale şi economice trebuie să fie dirijate astfel încât ambele: (a) să

fie, în mod rezonabil, în avantajul tuturor, inclusiv al celor mai puţin avantajaţi membri ai

societăţii (principiul diferenţei); şi (b) să fie ataşate unor poziţii şi funcţii la care să aibă

acces liber toată lumea, în condiţiile unor oportunităţi egale (principiul egalităţii corecte a

oportunităţilor)”.

Alături de Aristotel şi Nietzsche, Confucius poate fi considerat un filozof al „eticii virtuţii”.

Societatea chineză, asemenea altor societăţi non-occidentale, se poate caracteriza drept o

„societate a virtuţii”, în care buna educaţie, bunele obiceiuri şi bunele instincte ale indivizilor se

consideră a fi cel puţin la fel de importante ca regulile şi legile publice (pe care, de altfel, le

generează).

În planul afacerilor, fiecare dintre sistemele de mai sus are particularităţile sale, care nu intră

neapărat în conflict (există valori sau antivalori comune). Totuşi, cele şapte sisteme nu pot fi

reconciliate într-un sistem logic unic, consistent şi, deşi niciunul dintre ele nu oferă o soluţie

general valabilă pentru rezolvarea dilemelor de natură etică din mediul de afaceri, totuşi, luate

împreună, se consideră că duc la raţionamente satisfăcătoare, mai ales dacă sunt completate de o

analiză economică şi juridică.

1.3 Etica in afaceri si sistemele economice

Din punct de vedere teoretic, se poate vorbi de trei perspective în ceea ce priveşte relaţia

dintre etică şi afaceri:

I. Incompatibilitatea dintre afaceri şi etică (afacerile nu au nimic în comun cu etica);

II.Compatibilitatea dintre afaceri şi etică (afacerile îndeplinesc un rol special în cadrul

comunităţii: ele aduc un beneficiu maxim comunităţii doar atunci când interesele de

afaceri sunt prioritare altor interese divergente);

III.Preeminenţa (întâietatea) eticii asupra afacerilor (în anumite situaţii, interesele de

afaceri ale companiilor trebuie să se supună considerentelor etice; uneori, etica este mai

importantă decât afacerile).

Cele trei perspective ale relaţiei dintre etică şi afaceri se vor concretiza în patru teorii

distincte:

1. Teoria incompatibilităţii dintre afaceri şi etică (Albert Carr) – se poate stabili o

analogie între această teorie şi responsabilitatea economică a firmelor: companiile trebuie

21

să respecte doar „regulile jocului” şi să câştige avantaje de ordin economic în faţa

concurenţilor; în rest, totul este permis. Teoria corespunde primei perspective

2. Teoria responsabilităţii unice a afacerilor de a face profit (Milton Friedman) –

există o corespondenţă între această teorie şi responsabilitatea legală a afacerilor de a

aduce profit şi de a maximiza valoarea acţionarilor lor, în limitele stabilite de lege. Teoria

este asociată cu cea de-a doua perspectivă.

3. Teoria „stakeholders” (Amitai Etzioni) – compania are o responsabilitate

morală faţă de toţi cei care contribuie la consolidarea profiturilor şi activităţilor sale (teoria

drepturilor „stakeholderilor” şi datoriilor companiei)7.

4. Teoria responsabilităţii sociale corporative (pragmatică vs. deontologică şi

minimalistă vs. maximalistă) – se referă la totalitatea responsabilităţilor sociale

(economice, legale, morale, discreţionare) pe care şi le asumă o corporaţie, din motive

pragmatice sau deontologice.Teoriile 3. şi 4. pot fi încadrate, împreună, în cea de-a treia

perspectivă: preeminenţa eticii asupra afacerilor.

1. Teoria incompatibilităţii dintre afaceri şi etică („Business is business and shouldn’t

be mixed up with ethics”), această teorie porneşte de la premisa că etica şi afacerile nu au niciun

punct comun; nu există responsabilităţi etice în afaceri; nu există etică în afaceri. Albert Carr

susţine ideea că etica ţine de viaţa personală a indivizilor, iar ea nu trebuie confundată cu

regulile pe care le urmează oamenii de afaceri în domeniul lor profesional.

Incompatibilitatea dintre etică şi afaceri este susţinută de analogia dintre afaceri şi jocul

de poker; astfel, afacerea este considerată drept joc competitiv şi joc de strategie, iar etica

afacerilor (business ethics) este un oximoron, o contradicţie în termeni (afacerile sunt un

domeniu competitiv, un joc dur, agresiv, în care nu este loc pentru sentimentalisme).

Albert Carr consideră că putem vorbi de un set de reguli după care joacă participanţii într-

un domeniu de afaceri; putem numi un astfel de set de reguli „etică” a afacerilor, însă aceasta nu

are nicio legătură cu etica sau morala după care ne ghidăm în viaţa de zi cu zi, în relaţiile

personale. Dacă etica relaţiilor personale ar putea fi construită pornind de la principiul „Fă

celorlalţi ceea ce ai dori ca ei să îţi facă ţie!” (Regula de Aur – Immanuel Kant), atunci

domeniul afacerilor, ca joc competitiv, ar trebui să se bazeze pe un principiu al jocului de poker:

„Fă celorlalţi ceea ce nu ai dori să îţi facă ei, înainte ca ei să îţi facă ţie acest lucru”.

„Trăim, probabil, în cea mai competitivă dintre societăţile civilizate. Obiceiurile noastre

încurajează un grad înalt de agresivitate în urmărirea aspiraţiilor personale spre succes. Afacerile

reprezintă principala arenă de competiţie, iar ele au fost ritualizate într-un joc de strategie.

Regulile de bază ale jocului au fost stabilite de către guvern, care încearcă să depisteze şi să

pedepsească afacerile frauduloase. Însă, atât timp cât o companie nu încalcă regulile jocului

stabilite prin lege, ea are dreptul legal de a-şi alcătui strategia fără a urmări nimic altceva în

afara profiturilor. Dacă urmăreşte o strategie a profiturilor pe termen lung, compania va păstra

relaţii amicale cu partenerii de afaceri atât timp cât va fi posibil. Un om de afaceri inteligent nu

va căuta avantaje acolo unde ar putea genera ostilitate din partea angajaţilor, competitorilor,

consumatorilor, guvernului ori a publicului în general. Însă, astfel de decizii sunt, în cele din

7 N. E. Bowie, R. F. Duska, pag. 40-43 şi Amitai Etzioni, Societatea monocromă, Editura Polirom, 2002, pag. 263-

277, Capitolul XIII: „Investitori” contra acţionari.

22

urmă, decizii de strategie, şi nu de etică. [Astfel], dacă un individ doreşte să ia parte la jocul

afacerilor, el trebuie să stăpânească principiile jocului, inclusiv regulile sale etice diferite”

Printre principalele critici aduse teoriei lui Albert Carr se poate menţiona cea conform

căreia acesta construieşte moralitatea (etica) într-un sens foarte îngust: atunci când etica din

viaţa privată a individului intră în conflict cu etica conform căreia acesta îşi conduce afacerile,

Albert Carr recomandă oamenilor de afaceri să facă doar ceea ce este în folosul afacerilor.

Totuşi, Albert Carr nu determină când şi de ce regulile afacerilor au prioritate asupra normelor

morale din viaţa privată a individului.

În prezent, teoria lui Albert Carr este respinsă atât de majoritatea eticienilor, cât şi de

oamenii de afaceri, care sunt conştienţi de inconsistenţa sa practică. Actualul mediu de afaceri

impune organizaţiilor de afaceri (care vor să reziste şi să prospere în timp) responsabilităţi mult

mai extinse decât simpla respectare a legilor în vigoare; în plus, s-a demonstrat faptul că un

comportament cooperant faţă de concurenţi este mult mai benefic, pe termen lung, pentru toate

părţile implicate într-o tranzacţie comercială.

2. Teoria compatibilităţii dintre afaceri şi etică („Since good business is good ethics,

good ethics will be good business too”) sau teoria responsabilităţii sociale unice a afacerilor

de a face profit. Această perspectivă se bazează pe abordarea minimalistă a economistului

Milton Friedman, conform căreia singura responsabilitate a afacerilor este de a face profit şi de a

maximiza valoarea acţionarilor (teoria clasică a afacerilor). Etica în afaceri înseamnă doar

obligaţiile managerilor faţă de proprietari (reduce la minim ideea responsabilităţii sociale a unei

afaceri, pe care o echivalează cu un contract social între manageri şi acţionari). Dacă afacerile îşi

asumă responsabilităţi suplimentare, ele o fac din motive de ordin pragmatic, pentru a câştiga în

termeni de imagine, în vederea maximizării valorii acţionarilor lor.

Milton Friedman susţine că într-o societate liberă „există o singură responsabilitate socială

în afaceri – aceea de a utiliza resursele afacerii şi de a o angaja în activităţi desemnate să

sporească profiturile, atât timp cât sunt respectate regulile jocului, adică atât timp cât compania

este angajată într-o competiţie deschisă şi liberă, lipsită de înşelătorie şi fraudă”. Astfel, scopul

unei afaceri este de a se angaja în activităţi concepute pentru a-i spori profiturile; dacă acest

scop al afacerii este dezirabil, atunci toţi cei care lucrează într-o afacere au obligaţia de a

contribui la îndeplinirea sa. „Ideea centrală este că, prin rolul său de administrator al

companiei, managerul este agentul persoanelor care deţin corporaţia sau instituţia caritabilă,

iar principala sa responsabilitate este faţă de aceştia”

Milton Friedman spunea: „Puţine tendinţe pot submina, aşa de cuprinzător, fundamentele

reale ale societăţii noastre libere ca acceptarea de către oficialii corporaţiei a responsabilităţii

sociale, în locul producerii de cât mai mulţi bani pentru acţionari”. Acelaşi autor considera că

managerii (angajaţi ai proprietarilor) nu pot dispune de cheltuirea unor resurse suplimentare –

care nu le aparţin – în scopuri sociale, deoarece aceasta ar determina o scădere a profitabilităţii

firmei şi subminarea mecanismului pieţei; orice încercare altruistă de responsabilitate socială din

partea managerilor reprezintă, practic, o însuşire din resursele acţionarilor, care nu vor fi în mod

legitim date ca profituri; alte argumente invocate de Milton Friedman împotriva responsabilităţii

sociale vizează aspecte precum creşterea costurilor afacerilor, diluarea scopului acestora şi

sporirea puterii sociale a afacerilor, fără a avea vreo răspundere faţă de public.

Responsabilitatea managerilor de a spori profiturile este atât de natură legală (cuprinsă în

lege), cât şi de natură morală (datoriile morale ale managementului faţă de proprietarii afacerii,

23

pe baza faptului că managerul este un angajat al acestora). Deşi susţine că singurul scop al

afacerilor este de a face profit (acesta este rolul lor în cadrul societăţii; societatea câştigă cel mai

mult de pe urma afacerilor atunci când ele produc profit), teoria justifică prin raţiuni de ordin

moral această natură unidimensională a afacerilor.

În prezent, teoria clasică este depăşită, iar abordarea (opusă) care predomină este cea

socio-economică (responsabilitatea socială corporativă extinsă). Aceasta (teoria modernă a

afacerilor) susţine că firma există pentru a promova bunăstarea societăţii şi implică urmărirea

unor scopuri mai largi decât simpla maximizare a profitului acţionarilor. Abordarea

responsabilităţii sociale extinse este sprijinită de economistul Paul Samuelson, care afirma: „O

corporaţie mare a acestor zile nu numai că poate să se angajeze în proiecte de responsabilitate

socială, ci este <blestemată> să procedeze astfel”.

Conceptul de responsabilitate socială a organizaţiei de afaceri a apărut datorită trecerii de

la modelul economic, în care elementul predominant era „afacerea”, la un model mult mai larg

de afaceri, care include în parteneriat problemele sociale, respectiv modelul socioeconomic.

Modelul economic a pus accentul principal pe producţie, exploatarea resurselor, interesele

individuale, o atenţie minoră acordată guvernului şi o viziune generală a afacerilor percepute ca

un sistem închis (o abordare de dreapta a pieţei, la nivel microeconomic). În contrast cu acesta,

modelul socio-economic accentuează calitatea generală a vieţii, conservarea resurselor,

interesele societăţii şi oferă o viziune asupra afacerilor ca un sistem deschis (o abordare de

stânga a pieţei, la nivel macroeconomic)

Aceste schimbări de orientare au condus la o continuă dezvoltare a unei conştiinţe de

responsabilitate socială a firmelor de afaceri. Conceptul de responsabilitate socială a organizaţiei

de afaceri presupune mai degrabă o formă de autocontrol, decât una de constrângere externă a

unor tipuri de comportamente. Ca o formă de autonomie,

responsabilitatea socială implică anumite restricţii autoimpuse privind comportamentul

organizaţiei de afaceri, precum şi o abordare altruistă şi imperative morale

În actualitate, în viaţa de zi cu zi, se observă o tot mai accentuată tendinţă a marilor

companii de a se situa undeva între cele două abordări (economică şi socio-economică),

încercând să „reconcilieze” diversele tipuri de responsabilităţi.

Viziunea socio-economică este surprinsă în cea de-a treia perspectivă – preeminenţa

eticii asupra afacerilor – şi cuprinde două teorii: teoria „stakeholders” şi teoria

responsabilităţii sociale corporative (care pare a fi punctul de vedere cel mai răspândit astăzi).

Cele două teorii îşi asumă foarte mult din etica în afaceri (responsabilitatea afacerilor presupune

mai mult decât obţinerea profiturilor).

În principiu, cea de-a treia perspectivă susţine faptul că urmărirea eficienţei şi a maximului

de profit nu este întotdeauna calea cea mai corectă în afaceri; astfel, o decizie corectă va

presupune, uneori, o decizie mai puţin profitabilă (există cazuri în care omul de afaceri este

obligat să lase deoparte obiectivul obţinerii de profit, în scopul de a preveni un rău sau de a

urmări un bine social).

3. Teoria „stakeholders”8 porneşte de la premisa că orice organizaţie de afaceri are o

responsabilitate socială şi o datorie morală faţă de toate grupurile care influenţează şi sunt

8 Termenul „stakeholders” nu are o traducere exactă în limba română; în lucrările de specialitate, el este tradus prin „investitori”,

„interesaţi”, „implicaţi”, „participanţi la întreprindere” sau „grupuri constituente”.

În Norman E. Bowie, Ronald F. Duska, pag. 40, se precizează că, în categoria „stakeholder”-ilor intră toate grupurile de „interesaţi” (managerii, consumatorii, angajaţii, creditorii, furnizorii, comunitatea în ansamblul său etc.) care, deşi nu sunt proprietarii afacerii,

24

influenţate de activitatea sa economică şi comercială, nu doar faţă de proprietari (acţionari).

Această abordare a responsabilităţii sociale a unei companii nu este una de natură pragmatică (pe

care compania şi-o asumă în mod liber, pentru a câştiga în termeni de imagine şi de profituri), ci

este una de natură deontologică (firma are anumite datorii şi obligaţii faţă de stakeholderi, iar

aceştia au drepturi în companie pentru că îşi aduc contribuţia la consolidarea profiturilor

companiei).

Astfel, scopul unei afaceri este de a servi şi a armoniza interesele divergente ale

„investitorilor săi”; o corporaţie de afaceri trebuie să fie condusă în interesul stakeholderilor săi.

Conflictul de interese dintre acţionari şi investitori este unul legitim, iar aceasta este principala

diferenţă dintre teoria „stakeholders” şi teoria clasică a firmei, în care interesele acţionarilor au

întotdeauna prioritate.

Teoria „stakeholders” porneşte de la premisa că orice afacere trebuie să îndeplinească un

rol social, iar scopul unei afaceri nu este de a face bani pentru proprietarii săi, ci de a furniza

clienţilor bunuri şi servicii de calitate ridicată, la preţuri acceptabile, de a crea locuri de muncă

pentru angajaţii săi, de a proteja mediul înconjurător, de a susţine financiar sporturile, artele şi

avansul tehnologic etc., obţinând, în final, un profit rezonabil pentru proprietarii săi, ca

recompensă meritată pentru serviciile prestate în folosul comunităţii.

Stakeholderii care interacţionează cu o firmă se pot clasifica în două grupuri: inside groups

(din care fac parte angajaţii, angajatorii, proprietarii/acţionarii, directorii executivi şi managerii)

şi outside groups (consumatorii, distribuitorii, creditorii, mediul de afaceri, comunitatea locală,

instituţii guvernamentale, sindicate, organizaţii non-guvernamentale, fundaţii, mass-media etc.).

Pe baza acestei clasificări, se pot identifica şi cele două teorii ale firmei (teoria firmei închise –

cu responsabilităţi corporative restrânse doar la nivelul grupurilor interne şi teoria firmei

deschise – cu responsabilităţi extinse asupra tuturor grupurilor interne şi externe), cu implicaţii

deosebit de importante pentru luarea unei decizii etice. În prezent, responsabilitatea socială a

managerilor se încadrează în cea de-a doua abordare (teoria firmei deschise). Astfel, în

momentul luării unei decizii etice, managementul unei societăţi trebuie să ţină seama de

interesele tuturor grupurilor mai sus enumerate, întrun mod cât mai corect cu putinţă.

Într-o altă lucrare de specialitate, stakeholderii sunt împărţiţi în două categorii distincte,

ceea ce dă naştere la două variante ale teoriei: stakeholderii primari – clienţii, angajaţii,

acţionarii, creditorii, furnizorii, distribuitorii şi competitorii (teoria „stakeholders” în variantă

restrânsă) şi stakeholderii secundari – comunităţile locale, guvernele naţionale şi străine,

grupurile de presiune, media şi publicul general (care, alături de stakeholderii primari, formează

teoria „stakeholders” în variantă extinsă).

Amitai Etzioni9 oferă argumente solide prin care susţine faptul că afacerile (şi, implicit,

directorii executivi ai acestora) au datoria morală să fie receptive, într-o oarecare măsură, şi faţă

de alte grupuri decât acţionarii (corporaţiile sunt o creaţie societală şi societatea le garantează

acţionarilor un privilegiu valoros în schimbul căruia poate pretinde, la rândul ei, o consideraţie

specifică, de unde rezultă că pretenţiile stakeholderilor sunt îndreptăţite din punct de vedere

moral). Totuşi, Amitai Etzioni consideră că bunăstarea generală a societăţii este mai bine

reprezentată dacă nu se ţine cont de aceste interese ale tuturor stakeholderilor. În ceea ce

priveşte relaţiile de afaceri ale unei companii şi efectele cumulate ale bunăstării pe care aceasta

sunt afectaţi, într-o oarecare măsură, de respectiva afacere; drept urmare, ei ar trebui să aibă un cuvânt de spus cu privire la aspectele care vizează afacerea şi la modul în care compania îşi conduce activităţile economice şi comerciale. 9 Amitai Etzioni, Societatea monocromă, Editura Polirom, 2002, pag. 263-277.

25

le poate aduce la nivelul comunităţii, este preferabil să prevaleze un argument pragmatic

(utilitarist), faţă de unul deontologic.

Elaine Sternberg10

, unul dintre cei mai înverşunaţi critici ai teoriei „stakeholders” şi

susţinătoare a teoriei „reprezentării” pe linia de gândire iniţiată de Milton Friedman (teoria

„reprezentării” – Agency Theory consideră că managerii au responsabilităţi doar faţă de

acţionari, deoarece ei sunt angajaţi şi agenţi ai acestora), aduce argumente în favoarea

egoismului „luminat” în afaceri şi respinge teoria „stakeholders” ca fiind inconsistentă şi total

neadecvată pentru afaceri. Elaine Sternberg concluzionează că o afacere profitabilă trebuie să

ţină cont de interesele tuturor categoriilor de stakeholderi pentru că aceasta este o modalitate

eficientă de a-şi atinge scopul său specific – anume, maximizarea valorii pe termen lung a

proprietarilor – şi nu pentru că stakeholderii ar fi îndreptăţi să impună unei afaceri acest tip de

responsabilitate faţă de ei.

Deşi teoria „stakeholders” are, în prezent, un număr mare de adepţi, ea are dezavantajul că

nu precizează în ce măsură o companie trebuie să-şi sacrifice profiturile sale pentru a urmări

interesele diferitelor categorii de stakeholderi; de asemenea, teoria nu oferă o modalitate de

ierarhizare a diferitelor interese divergente ale „investitorilor” unei afaceri.

Indiferent de motivaţie, ambele strategii complementare şi nu radical opuse (teoria

„stakeholders” şi teoria egoismului „luminat”) ajung practic la aceeaşi concluzie: urmărirea

profitului pe termen lung exclude un comportament rapace şi iresponsabil faţă de consumatori,

salariaţi, furnizori, creditori, competitori etc. O afacere profitabilă este una care nu uită nicio

clipă de interesele numeroaselor categorii de stakeholders, străduindu-se a veni în întâmpinarea

cerinţelor acestora. O afacere neetică este o afacere proastă, în timp ce o afacere care se

ghidează după nişte principii morale sănătoase este o afacere prosperă („bad ethics is bad

business” şi „good ethics is good business).

4. Teoria responsabilităţii sociale corporative este abordarea care îşi asumă cel mai mult din

etica în afaceri, dat fiind faptul că obligaţiile unei corporaţii se extind la nivelul întregii

comunităţii (indiferent de motive), nu doar la nivelul grupurilor care îşi aduc contribuţia la

profiturile companiei. Teoria susţine faptul că principala responsabilitate în afaceri este de a

face profit, însă există limite sau constrângeri etice referitoare la ceea ce se poate face efectiv în

afaceri; altfel spus, din punct de vedere etic, dreptul de a urmări obţinerea profitului nu este

nelimitat (toţi criticii teoriilor clasice ale afacerilor susţin că acestea au şi alte obligaţii

suplimentare celei de a face profit). Responsabilităţile sociale ale afacerilor rezultă din

interdependenţa dintre organizaţii, societate şi mediul de afaceri, în general.

În funcţie de sfera de obligaţii pe care o companie trebuie să şi le asume, responsabilitatea

socială a afacerilor poate fi de două feluri: minimalistă (singura obligaţie suplimentară a

corporaţiei este de a evita răul – demers negativ, pasiv) şi maximalistă (pe lângă obligaţia de a

evita răul, corporaţiile au datoria de a ajuta la rezolvarea unor probleme sociale şi de a face

societatea mai bună – datorii de binefacere, de caritate, de filantropie – demers pozitiv,

afirmativ).

Pe de altă parte, o clasificare distinctă a tipurilor de responsabilitate socială se poate realiza

în funcţie de motivele care stau la baza asumării unor obligaţii suplimentare; astfel, există o

10

Elaine Sternberg, Just Business. Business Ethics in Action, London, Little, Brown & Co., 1994, citată în Dan

Crăciun, pag. 72-79.

26

abordare pragmatică a responsabilităţii sociale (afacerile îşi asumă responsabilităţi sporite şi se

implică în proiecte sociale pentru a câştiga în termeni de imagine şi a-şi spori profiturile pe

termen lung) şi o abordare deontologică a acesteia (datorită rolului special pe care îl ocupă în

cadrul comunităţii, companiile au datoria de a-şi asuma obligaţii suplimentare celei de a face

profit). Dacă abordarea pragmatică implică o relaţie bidimensională între companie şi societate

(compania este responsabilă social în ideea de a fi, la rândul său, „recompensată” de societate

prin creşterea încasărilor), abordarea deontologică se bazează pe o relaţie unidimensională

(compania se implică în proiecte sociale fără să aştepte nimic în schimb din partea societăţii,

pentru că nu face altceva decât să îşi îndeplinească datoria pe care o are faţă de comunitate).

Pentru lumea afacerilor, cea mai frecventă este abordarea pragmatică a responsabilităţii

sociale: firmele iniţiază o politică de responsabilitate socială care are ca obiectiv creşterea

valorii mărcii comercializate (instrument de marketing), pornind de la premisa conform căreia

consumatorul este dispus să plătească pentru responsabilitatea socială a unei companii. Deşi se

dovedeşte o politică profitabilă pentru firmă şi avantajoasă pentru societate, în ansamblul său,

etica deontologică consideră că abordarea pragmatică nu întruneşte atributele moralităţii

(argumentele pragmatice au valoare morală doar din punctul de vedere al eticii utilitariste).

Un alt factor motivaţional al implicării firmelor în activităţile sociale (în afară de cel care

vizează strict performanţele economice şi obţinerea de câştiguri viitoare din publicitatea

determinată de actele „filantropice”) este promovarea a ceea ce se numeşte „managementul

bazat pe valori” (value-based management). În acest caz, managerii acţionează pentru

promovarea valorilor împărtăşite în organizaţie, inclusiv a celor morale, urmărind, în principal,

două efecte: îmbunătăţirea imaginii firmei, prin asocierea ideii de onorabilitate, celei de

performanţă; şi crearea şi întărirea spiritului de echipă în cadrul firmei.

În acest sens, câteva exemple concrete de responsabilităţi sociale pe care marile companii

şi le asumă tot mai des sunt: îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă pentru angajaţi

(referitoare la sănătate; educaţie; recrutare şi condiţii de muncă; pregătire profesională;

pensionare; şanse egale şi nediscriminatorii de angajare, promovare şi concediere); implicarea în

activităţi legate de protejarea mediului înconjurător; protecţia consumatorilor; sponsorizări

pentru educaţie, arte şi sporturi; acte filantropice.

Cu timpul, oamenii şi-au schimbat perspectiva asupra responsabilităţii sociale a unei

companii; ceea ce cândva era „de dorit” a devenit acum „obligatoriu” pentru existenţa unei

afaceri pe termen lung, iar acţiunile cândva voluntare ale companiilor sunt considerate acum, din

ce în ce mai des, drept obligaţii sociale. Mullins avansează chiar ideea că doar organizaţiile de

afaceri care îmbrăţişează, într-o manieră proactivă, principiile eticii şi ale responsabilităţii

sociale vor supravieţui şi vor prospera în viitor.

27

CAPITOLUL II

Conştiinţa morală şi comportamentul etic în afaceri

2.1. Simtul etic sau constiinta morala

Constiinta morala este organul de manifestare si de cunoastere a legii morale; este o judecata a

valorii morale a faptelor noastre sau ale altora, avand caracter subiectiv si temporal. Constiinta

morala este rezultatul presiunilor sociale si ale evolutiei societatii in care individul s-a format.

A avea constiinta morala inseamna, in primul rand, a cunoaste si a recunoaste existenta unei

ordini morale. Astfel, constiinta a fost si ramane liantul invizibil, gratie caruia comunitatea nu s-

a naruit.

Fiecare dintre noi avem anumite standarde etice pe baza carora traim. Standardele noastre

reprezinta idei despre bine si rau care ne ajuta sa actionam atunci cand avem de luat o decizie.

Desi standardele noastre sunt bazate pe principii si valori proprii, exista si principii universale,

asupra carora suntem toti de acord.

De unde vin toate aceste standarde, principii si valori?

O parte din normele etice isi au originea in trecutul nostru. Unele idei despre ce trebuie si ce nu

trebuie sa facem vin de la parinti, profesori sau prieteni. Oamenii care ne influenteaza ne dau

idei despre ce e bine si ce e rau. Mai stai afara dupa ora de culcare? Cum te porti cu bunicii? Ce

ii spui unui prieten care vrea sa copieze tema de la tine? Toate astea sunt exemple de decizii

etice pe care le adoptam, iar prietenii si familia au un cuvant de spus in toate acestea.

Admitand ideea ca prima forma de invatare umana este imitatia, nu trebuie sa ne mire faptul ca

aceasta ne insoteste de-a lungul vietii. Este mai degraba folositor omului, dupa cum afirma R.

Lipton, sa uzeze de comportamente culturale elaborate deja, decat sa conceapa altele, prin

metoda incercarii si erorii, dat fiind ca se dovedeste a fi mai economicos din punct de vedere

energetic. Asadar, inca de mic omul este obisnuit sa aiba modele. Ajuns la varsta maturitatii nu

se pune problema daca sa mai aiba sau nu modele, ci sa le aleaga pe cele care corespund

intereselor sale.

Etica mai este determinata si de comunitatea in care traiesti. Scolile, afacerile si toate genurile

de organizatii au standarde si se asteapta ca oamenii sa le urmeze. Atunci cand toate aceste

grupuri sunt privite impreuna, ele formeaza o comunitate, un grup ai carui membri lucreaza

impreuna si se ajuta intre ei. O comunitate trebuie sa aiba etica, trebuie sa transmita anumite

standarde.

Modelele identificabile in realitatea imediata in care este integrat individul, pot fi directe,

vizand pe profesorii, prietenii, parintii sai, dar pot fi si mediate de diferite ipostaze culturale:

literatura, film, muzica. Le putem intalni din intamplare, fara cautari premeditate, alegandu-le

din proprie initiativa. De multe ori acestea pot fi sugerate, induse sau impuse. Modelarea facuta

de altii trebuie sa conduca la conturarea unei autonomii si a unei responsabilitati in ceea ce

28

priveste automodelarea. De preferat ramane, totusi, cautarea pe baza propriei chibzuinte, a

modelului autentic si potrivit propriului eu. Aceasta trebuie sa constituie tinta suprema a

oricarui program de pregatire.

Dar 'etica' noastra mai vine si din cultura si traditii. Suntem inconjurati de cultura si traditie in

fiecare zi. Cultura caracterizeaza grupul cu care ne identificam (uneori este generatia noastra).

Alteori, este comunitatea in care traim. Poate fi natiunea noastra sau colegii.

Constrangerea pentru respectarea normelor sociale incepe inca de la cresterea si educarea

copiilor, acestea constand tocmai din efortul de a impune copilului moduri de a vedea, simti,

actiona intr-un fel la care el poate n-ar ajunge daca n-ar fi condus la acestea. Copilul este invatat

sa respecte obiceiurile, traditiile, conventiile iar dezvoltarea personalitatii urmeaza un curs

printre aceste jaloane: credintele, tendintele, practicile grupului luate in intregul lor. Obisnuinta

colectiva se transmite prin educatie din generatie in generatie, dand astfel membrilor societatii

siguranta si stabilitate.

Traditiile sunt actiuni izvorate din valori importante, pe care le vom expune si in viitor. Felul

in care ne practicam confesiunea religioasa, ne petrecem aniversarile, vacantele, sunt exemple

de traditii. Si sunt idei despre cum ar trebui sa facem lucrurile pentru a continua traditiile.

Cert este ca, fundamental capacitatea noastra de a actiona etic, existenta noastra morala este

ceea ce ne distinge fata de animale. A fi moral inseamna a trai doar in limitele exigentelor

adevarului nealterat de emotii si prejudecati, corect, drept, logic si previzibil.

Constiinta morala poate fi considerata: un instinct divin, judecata practica a sufletului, ratiunii,

spre a face o fapta reala, o putere psihica prin care deosebim faptele bune de cele rele. Simtul

etic reprezinta facultatea unei persoane de a deosebi binele de rau si de a respecta ordinea

morala.

2.2. Treptele conştiinţei morale şi nivelurile judecăţii etice în afaceri

După cum am văzut, în dezvoltarea şi în parcursul practic al afacerilor există anumite

momente, anumite stadii în care nivelul moralităţii poate fi de la minimal la maximal. Astfel, nu

este lipsit de importanţă faptul că modelul de dezvoltare morală a lui Kohlberg a fost pus în

contextul afacerilor tot pe şase trepte de către George Starcher, un autor recent.

Treapta primă – de debut al raţionării morale – poate fi redată prin expresia conceptuală:

puterea, forţa reprezintă temeiul dreptăţii. În această etapă cel mai tare îşi impune voinţa,

folosind, dacă este nevoie, şi forţa fizică şi cea materială în acest scop. Expresii precum „cel mai

tare învinge“, „legea junglei“ reflectă destul de exact acest stadiu. El este, în fapt sinonim cu o

lipsă totală de conştientizare morală. În această etapă sunt posibile practici precum: ameninţări

fizice şi intimidări la adresa unor oameni de afaceri, solicitarea taxelor de protecţie, într-un

cuvânt, un stil mafiot de viaţă.

Cea de-a doua treaptă poate fi surprinsă prin expresia sugestivă: totul este admis, dacă te

referi la succes în afaceri. În această etapă întreprinzătorii cred că pot face orice pentru a obţine

profituri cât mai mari, atâta timp cât nu sunt descoperiţi. Practici precum distribuirea şi vânzarea

de droguri sau de materiale pornografice s-ar încadra în acest nivel, dar şi, de asemenea, conduite

29

de tipul: prezentarea falsă a produselor, mita dată oficialităţilor, furtul, neplata impozitelor

(evaziunea fiscală), declaraţii vamale false sau nerespectarea înţelegerilor, fie ele orale, fie ele în

scris. Contează, în acest caz, doar urmărirea interesului propriu fără a-ţi face scrupule că pot fi

afectate de acţiunile tale şi alte persoane. La acest nivel funcţionează raţionamentele destul de

frecvent auzite în viaţa cotidiană: „Hoţul neprins e negustor cinstit!“ sau „Nu mă întreba de

primul milion că pentru restul am acoperire până la ultimul bănuţ“.

A treia treaptă corespunde următoarei caracterizări generice: maximizează profiturile pe

termen scurt. În această etapă începe să se ţină seama de practicile de afaceri acceptabile din

punct de vedere legal şi social, însă cu unicul scop al creşterii la cotă maximă a profitului pe

termen scurt, fără alte consideraţii de responsabilitate socială. Paradigma acestei trepte poate fi

considerată formula lui Milton Friedman:

„responsabilitatea socială a afacerilor constă în maximalizarea profitului”

Cea de a patra treaptă corespunde caracterizării: maximalizarea profiturilor pe termen

lung. Este etapa în care, deşi predomină necesitatea maximizării profitului acţionarilor, acest

lucru poate fi făcut, ţinând seama de obiective mai îndelungate în timp, pentru un interes social

mai larg, cum este cel al tuturor acţionarilor. Într-un asemenea stadiu, se poate renunţa, de pildă,

la încheierea de contracte care, pe termen scurt, ar putea fi profitabile, care însă nu corespund

ideii de afacere sănătoasă, durabilă şi profitabilă pentru acţionarii care sunt dispuşi să se

gândească la „un interes mai general“ cum este cel al grupului lor specific. Se pot înscrie aici

practica de a refuza, de exemplu, anumite companii străine care, se ştie, dau sau primesc mită

pentru a obţine contracte avantajoase. Elaborarea unor coduri etice şi pregătirea salariaţilor

pentru a fi sensibilizaţi la probleme morale, aparţine, de asemenea, acestei etape.

Cea de-a cincea treaptă poate fi caracterizată prin conceptul de stakeholder. La acest

nivel, companiile îşi vor face publică, în acelaşi timp, atât misiunea lor economică cât şi cea

socială, recunoscând că trebuie ţinut cont şi de interesele altor grupuri particulare, precum

clienţii, furnizorii, angajaţii, comunitatea locală sau regională, fără să se gândească numai la

interesul strict al acţionarilor. La acest nivel – de judecare morală – pe lângă considerentele de

ordin financiar în măsurarea succesului se ţine seama şi de indicatori precum: calitatea

produsului şi a serviciului, gradul de satisfacţie al consumatorului, sănătate, asigurările sociale şi

autorealizarea profesională şi socială a angajaţilor.

CAPITOLUL III

ETICA ÎN AFACERI ŞI COMPANIILE MULTINAŢIONALE

Etica în afacerile economice internaţionale este acea parte a eticii în afaceri care are ca obiect

de activitate problemele de ordin moral ce apar la nivel internaţional. Ca parte a eticii aplicate

(şi, implicit, a filozofiei), cuprinde raţionamentele morale referitoare la problemele mai sus

amintite, precum şi diverse aspecte teoretice care vizează explicarea şi justificarea acestor

raţionamente.

30

Conform unei accepţiuni larg răspândite, etica în afacerile internaţionale se referă la dimensiunea

etică a oricărei relaţii de afaceri dintre două sau mai multe ţări sau dintre parteneri privaţi din

state diferite (accentul se pune pe îndatoririle morale ale corporaţiilor transnaţionale)11

. Etica în

afacerile internaţionale vizează un cod de conduită moralmente acceptabil al persoanelor cu

atribuţii decizionale şi executive, aflate pe diferitele trepte ierarhice, ale unei firme care îşi

desfăşoară activitatea nu numai în cadru domestic, ci şi în alte ţări12

.

În plan ştiinţific, există numeroase controverse referitoare la modul în care trebuie tratate

problemele etice internaţionale: fie ca o extrapolare a abordărilor naţionale la nivel internaţional,

fie dintr-o perspectivă etică neutră la nivel mondial.

Valorile şi principiile morale variază fundamental de la o cultură la alta, iar ceea ce este etic într-

un anumit spaţiu geografic poate fi considerat complet imoral într-o altă parte a lumii (cel mai

concludent exemplu în acest sens îl reprezintă oferirea de cadouri superiorilor – practică

apreciată ca tradiţională şi obligatorie în Japonia, dar intens blamată de ţările occidentale).

Etica în afacerile economice internaţionale trebuie să identifice în ce măsură există anumite

practici morale care transced toate culturile (dacă există) şi cum trebuie acestea abordate la nivel

global. Două aspecte strict legate de acest subiect sunt: relativismul etic (care susţine că nicio

etică culturală nu este superioară alteia, iar numai valorile şi practicile locale determină ceea ce

este drept sau nedrept) şi imperialismul etic (care porneşte de la premisa că anumite adevăruri

absolute, proprii unei culturi, se aplică pretutindeni, iar valorile universale străbat culturile în

determinarea a ceea ce este drept sau nedrept). Punctul de vedere corect şi obiectiv care trebuie

să ghideze relaţiile de afaceri la nivel internaţional se află undeva între aceste două extreme.

Tema centrală a dezbaterilor cu privire la etica în afacerile economice internaţionale o

reprezintă companiile multinaţionale. Multitudinea problemelor etice pe care le ridică

corporaţiile multinaţionale vizează, în principal, aspecte precum mituirea şi corupţia,

exploatarea forţei de muncă a minorilor din ţările sărace sau contaminarea mediului. O viziune

mai amplă a eticii în afacerile internaţionale cuprinde şi teme precum etica folosirii resurselor

naturale, obligaţiile ţărilor bogate faţă de naţiunile sărace, moralitatea şi echitatea sistemului

economic internaţional, diminuarea păturii de ozon a atmosferei şi supraîncălzirea planetei,

deşi nu există, încă, un consens general referitor la includerea şi analiza acestor aspecte.

În general, nu se poate spune că există un mod unic în care trebuie să acţioneze toate

firmele internaţionale, astfel încât comportamentul lor să poată fi calificat drept moral; fiecare

companie, în mod individual, trebuie să-şi exercite activitatea în funcţie de valorile, principiile,

obligaţiile şi membrii săi.

Tema centrală a dezbaterilor cu privire la etica în afacerile economice internaţionale o reprezintă

companiile multinaţionale. Multitudinea problemelor etice pe care le ridică corporaţiile

multinaţionale vizează, în principal, aspecte precum mituirea şi corupţia, exploatarea forţei de

muncă a minorilor din ţările sărace sau contaminarea mediului. O viziune mai amplă a eticii în

afacerile internaţionale cuprinde şi teme precum etica folosirii resurselor naturale, obligaţiile

11 Robert E. Frederick (coordonator), La ética en los negocios: Aplicación a problemas específicos en las organizaciones de negocios, Oxford

University Press, Mexic, 2001. Definiţia prezentată în lucrare a fost dată de Richard T. DeGeorge, La ética en los negocios internacionales, pag.

281.

12 Dan Crăciun, în Curs de Etică în Afacerile Economice Internaţionale, REI, 2004.

31

ţărilor bogate faţă de naţiunile sărace, moralitatea şi echitatea sistemului economic

internaţional, diminuarea păturii de ozon a atmosferei şi supraîncălzirea planetei, deşi nu există,

încă, un consens general referitor la includerea şi analiza acestor aspecte.

În general, nu se poate spune că există un mod unic în care trebuie să acţioneze toate firmele

internaţionale, astfel încât comportamentul lor să poată fi calificat drept moral; fiecare companie,

în mod individual, trebuie să-şi exercite activitatea în funcţie de valorile, principiile, obligaţiile şi

membrii săi.

Pentru a ajunge la un acord cu privire la principiile şi valorile morale ce trebuie respectate şi

încurajate de către companiile multinaţionale şi de către agenţii economici internaţionali, mai

multe grupuri de lucru au oferit diverse variante:

- Organizaţia Internaţională a Muncii (ILO) a promulgat o „Declaraţie cu privire la

întreprinderile multinaţionale şi la politica lor socială” (2006), care tratează, în special,

aspectele sociale legate de angajarea forţei de muncă în cadrul corporaţiilor multinaţionale.

- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) a

redactat un cod interguvernamental de conduită pentru companiile multinaţionale, intitulat

„Declaraţia cu privire la investiţiile internaţionale şi întreprinderile multinaţionale”

(2000). Codul oferă anumite linii de conduită pentru corporaţiile multinaţionale care

investesc în ţări străine şi care întreţin relaţii cu guvernele ţărilor gazdă.

- O asociaţie formată din companii americane, europene şi japoneze s-a reunit la Caux, în

Elveţia, şi a stabilit o serie de norme cunoscută sub numele de „Principiile Mesei Rotunde

de la Caux” (1994), bazată pe ideea demnităţii umane şi pe conceptul japonez kyosei,

interpretat drept „a trăi şi a munci împreună pentru binele comun”.

- Camera Internaţională de Comerţ de la Paris (ICC) a depus eforturi semnificative în acest

sens, considerând că societăţile multinaţionale ar trebui să urmeze un cod unic de conduită

etică. Astfel, ICC a elaborat „Codul internaţional pentru aplicarea unui tratament corect

investiţiilor străine” (1949), care stabileşte standarde de corectitudine şi imparţialitate

pentru investitorii străini şi pentru guvernele ţărilor gazdă şi ale ţărilor de origine.

- Un număr însemnat de companii multinaţionale au propus şi au adoptat coduri etice

(coduri de conduită), unele dintre ele special create pentru activităţile desfăşurate pe plan

internaţional.

Totuşi, niciunul dintre toate aceste coduri prezentate nu se bucură de recunoaştere generală la

nivel mondial; dacă, în viitor, aceste coduri internaţionale vor fi respectate, ele vor contribui, cu

siguranţă, la implementarea unui cadru propice comportamentului etic corporaţional şi vor oferi

concurenţilor „un spaţiu de joc” uniform.

Etica în afacerile internaţionale nu poate fi o simplă extrapolare la nivel internaţional a eticii

comerciale a unei anumite naţiuni, ci reprezintă mai mult decât atât; influenţate de cultura ţării de

origine, societăţile multinaţionale trebuie să ţină seama şi de cultura ţării gazdă, dar, mai ales,

trebuie să protejeze drepturile fundamentale ale omului.

32

3.1 Problemele specifice eticii în afacerile internaţionale

Activitatea de afaceri pe plan internaţional implică o serie de norme necesare pentru ca

întreprinderile să funcţioneze în mod corespunzător. Respectul pentru viaţă este o obligaţie de

bază pentru funcţionarea unei societăţi şi este primordial pentru desfăşurarea în siguranţă a

afacerilor; acest respect pentru viaţă trebuie completat cu o încredere elementară în partenerul

de afaceri, trăsătură, de asemenea, esenţială pentru realizarea optimă a transferului de produse,

servicii şi bani. În mod similar, respectarea contractelor şi a înţelegerilor încheiate este o

condiţie indispensabilă pentru o relaţie durabilă de afaceri şi pentru buna desfăşurare a

tranzacţiilor curente între cele două părţi. Absenţa oricărui dintre aceste elemente face ca

tranzacţiile comerciale să devină instabile, problematice, scumpe şi ineficiente.

Problema etică fundamentală în afacerile internaţionale: Dată fiind diversitatea obiceiurilor

din lumea afacerilor internaţionale, problema principală cu care se confruntă îndeosebi marile

corporaţii multinaţionale, care operează pe piaţa globală, este alegerea uneia dintre următoarele

două politici alternative: 1) fie, pe de o parte, respectarea strictă a codului etic al firmei din ţara

de origine oriunde ar opera în lume (punctul de vedere mai tare); 2) fie, pe de altă parte,

adaptarea politicii firmei la tradiţiile şi stilul de afaceri din fiecare ţară străină unde o corporaţie

multinaţională operează (punctul de vedere mai slab). Fiecare dintre aceste două strategii

alternative prezintă avantaje şi dezavantaje din punct de vedere strict economic, adică având în

vedere numai profiturile potenţiale ale firmei.

1. Păstrarea strictă a codului etic al corporaţiei, elaborat pe baza valorilor morale

dominante în ţara de origine (valori morale mai stricte), are avantajul că menţine reputaţia firmei

nepătată şi nu stârneşte obiecţii, rezerve sau critici vehemente din partea consumatorilor şi a

publicului „de acasă”, consolidând totodată şi prestigiul firmei pe plan internaţional.

Dezavantajul major al acestei politici inflexibile constă în faptul că, pe anumite pieţe naţionale,

nu se poate pătrunde şi nu se pot face afaceri profitabile dacă nu se acceptă recurgerea la anumite

practici discutabile sub aspect etic, dacă nu chiar de-a dreptul ilegale, din cauza unui fenomen

generalizat de corupţie şi a unor mecanisme economice care favorizează concurenţa neloială mai

mult decât competitivitatea.

2. Flexibilitatea codurilor etice şi adaptarea la practicile economice locale permite

corporaţiilor multinaţionale să penetreze pieţele dominate de practici dubioase şi să se menţină

pe acele pieţe, cu profituri tentante. Dezavantajele imediate sunt legate de reacţiile opiniei

publice din ţările de origine şi, în general, din statele care adoptă o politică dură faţă de corupţie;

dezavantajele mai puţin vizibile, dar şi mai serioase pe termen lung, decurg din faptul că orice

complicitate a firmelor transnaţionale cu factorii de putere corupţi din anumite ţări ale lumii

încurajează şi consolidează corupţia din acele ţări, ceea ce diminuează considerabil potenţialul

lor de dezvoltare solidă şi echilibrată care să le facă, în timp, nişte parteneri serioşi, cu resurse în

expansiune şi cu o putere de cumpărare din ce în ce mai atractivă pentru investitorii străini de

anvergură.

33

Agenţii care operează pe piaţa mondială se confruntă cu numeroase dileme de natură etică, ori de

câte ori sunt în situaţia de a-şi desfăşura activitatea în conformitate cu legislaţia dintr-o anumită

ţară străină, care vine însă în conflict, mai mult sau mai puţin flagrant, atât cu legile din ţara de

origine, cât şi cu setul de valori morale pe care le afirmă o corporaţie în codul său etic. În

lucrările de specialitate13

, care tratează probleme referitoare la etica în afacerile internaţionale,

apar, în principiu, câteva categorii de probleme (opt) 14

, care suscită interesul general şi se

analizează pe larg:

1. Mita şi corupţia;

2. Problemele care vizează angajarea forţei de muncă şi aspectele legate de personal;

3. Practicile de marketing şi protecţia consumatorilor;

4. Impactul asupra economiilor şi dezvoltării ţărilor-gazdă;

5. Efectele asupra mediului natural;

6. Impactul cultural al operaţiilor transnaţionale;

7. Relaţiile cu guvernele ţărilor-gazdă;

8. Relaţiile cu ţările de origine.

Cea mai frecventă problemă pentru companiile multinaţionale o reprezintă, fără îndoială,

corupţia, datorită caracterului său universal.

1. Mita şi corupţia: Definită în sens general, corupţia reprezintă abaterea de la normele morale,

iar, într-un sens mai precis, termenul desemnează conduita incorectă sau ilegală a unei persoane

care se află într-o poziţie de autoritate sau putere, în scopul obţinerii de câştiguri personale sub

formă bănească sau sub altă formă. De regulă, în categoria actelor de corupţie sunt incluse: mita,

nepotismul, escrocheria, delapidarea, utilizarea pentru scopuri personale a unor resurse ce nu

aparţin individului respectiv. Corupţia înfloreşte, adesea, acolo unde există o guvernare de

proastă calitate, conflicte violente sau acolo unde controlul statului şi al reglementărilor sale nu

poate fi pus în practică într-un mod eficient.

În afacerile internaţionale, fenomenul corupţiei se manifestă la un nivel deosebit de îngrijorător:

într-o estimare prudentă, sumele totale plătite ca mită în afacerile internaţionale se cifrează la 80

miliarde de dolari anual – aproximativ cât apreciază ONU că ar fi necesar pentru eradicarea

globală a sărăciei din lumea contemporană.

13 Robert E. Frederick, pag. 281-292; Ioan Popa, Radu Filip, Management internaţional, Editura Economică,

Bucureşti, 1999, pag. 260-266. 14 Thomas Donaldson, The Ethics of International Business, Oxford University Press, 1989, pag. 30.

34

Mita nu este însă un aspect specific eticii în afacerile internaţionale, deoarece majoritatea ţărilor

lumii se confruntă, şi pe plan naţional, cu acest tip de încălcare a normelor morale. Mita este o

practică curentă în toate ţările lumii, purtând denumiri diverse, precum: na leva (Rusia), hongbao

(China), hanagusuri sau zoushuuwai (Japonia), ne mul (Coreea), rishwat (India), kitu kidogo

(Kenya), dash (Africa de Vest), baksheesh sau arraam (Orientul Mijlociu), mordida (Mexic),

diego (Argentina), pajada (Honduras), jeitinho (Brazilia), Schmiergeld (Germania), bustarella

(Italia), grease (SUA), bribery (Marea Britanie), mită sau bacşiş (România).

Mita şi corupţia creează un mediu de afaceri nesigur şi reprezintă o problemă cu implicaţii

deosebit de costisitoare pentru multinaţionalele care nu doresc să suporte această „cheltuială

suplimentară” şi care se confruntă cu alţi concurenţi multinaţionali dispuşi să o facă, pentru a

câştiga contracte şi a încheia afacerile dorite.

Din punct de vedere comercial, practica de a da / a accepta mită duce la distribuirea ineficientă a

produselor şi a resurselor: cumpărătorii nu primesc, în mod necesar, cele mai bune produse în

schimbul preţului plătit, după cum nici vânzătorii nu primesc cel mai bun preţ. Dacă o ţară

adoptă această practică a mituirii se condamnă pe ea însăşi la un nivel de trai mult inferior, iar

distanţa dintre ţările care practică pe scară largă mituirea şi cele în care aceasta este destul de rar

întâlnită devine din ce în ce mai mare. Lipsa de dezvoltare economică a multor ţări din Africa

este pusă, adesea, tocmai pe seama unui nivel foarte ridicat al corupţiei întâlnit în această parte a

lumii. Cercetările au demonstrat faptul că un nivel înalt al corupţiei, inclusiv mita, contribuie la

scăderea venitului pe cap de locuitor.

În conformitate cu evaluările Băncii Mondiale, corupţia generalizată poate diminua ritmul de

creştere al unei ţări cu până la 1% în comparaţie cu alte ţări situate la acelaşi nivel de dezvoltare

economică şi socială, dar cu o corupţie diminuată.

Practicile imorale, îndeosebi mita şi corupţia, reprezintă costuri reale de timp, bani şi bunăstare

socială, suportate nu numai de către companii şi guverne, ci şi de către indivizi.

Corupţia afectează negativ dezvoltarea unei ţări în mai multe modalităţi: reduce creşterea

economică, alungă investitorii străini şi canalizează investiţiile, împrumuturile şi fondurile de

ajutorare în aşa-numitele white elephant projects – proiecte absurd de grandioase, care aduc

imense beneficii celor care administrează banii, dar care nu sunt de niciun folos populaţiei. În

plus, corupţia are un preţ foarte mare pentru păturile cele mai sărace, cărora le este barat accesul

la bunurile şi serviciile de bază; cu siguranţă, cei săraci suferă cel mai mult din cauza corupţiei.

De obicei, funcţionarii guvernamentali de nivel înalt sunt cei care beneficiază de pe urma acestei

practici (marea mită) şi rareori transferă beneficiile obţinute şi asupra ţărilor sau conaţionalilor

lor. „Marea mită” („mita de afaceri” – whitemail bribe, grand corruption) este sancţionată penal

în majoritatea ţărilor; ea se referă la distorsionarea procesului de luare a deciziilor în probleme de

importanţă economică semnificativă şi implică mari sume băneşti şi diverse sisteme de

canalizare a banilor şi de „acoperire” a caracterului ilegal al acţiunilor: evidenţă contabilă dublă,

falsuri, sponsorizări, bonus-uri.

35

Pe lângă această mită, care se oferă funcţionarilor guvernamentali de rang superior, apare, mult

mai frecvent, mica mită („mita de ungere” – lubrication bribe, speed money sau petty

corruption), cunoscută şi sub numele de bacşiş, care se acordă funcţionarilor guvernamentali de

rang inferior, dintre care se remarcă organele vamale. În principiu, acest tip de mită nu implică

niciun act care să fie interzis de lege în mod expres; vizează adesea îndepărtarea unor bariere de

ordin birocratic şi semnifică plata acordată unor indivizi pentru a face mai repede ceea ce deja au

fost plătiţi să facă.

Pe de altă parte, în ultimul timp, a apărut în literatura de specialitate (mai ales în scrierile

liberalului Murray N. Rothbard) concepţia conform căreia nu orice fel de mită este imorală la

modul absolut. Astfel, există două feluri de mită: mita defensivă (oferită de agenţii economici

care, altfel, riscă să fie eliminaţi în mod nedrept de pe piaţă) şi mita ofensivă (practicată de

companiile care vizează înlăturarea concurenţilor şi obţinerea unor avantaje neloiale faţă de

aceştia). Din punct de vedere moral, este condamnabil numai al doilea tip de mită.

Deşi pare greu de crezut, există apărători ai ideii că mita şi corupţia pot fi legitimate din punct de

vedere etic, deşi sunt, cel puţin formal, ilegale. În primul rând, la baza acestor tentative de

legitimare a corupţiei stă relativismul cultural: în ţările unde mita şi corupţia sunt practici

economice obişnuite, acceptate practic de toată lumea, se afirmă că ele trebuie luate ca atare şi,

din respect faţă de obiceiurile locale, sunt acceptabile şi pentru investitorii străini. Alte

argumente vizează aspecte de ordin „tehnic”: corupţia reprezintă uneori singura cale prin care

firmele pot ocoli nişte reglementări excesiv de dure, impozitele exagerate sau o legislaţie ineptă.

Îngăduind firmelor să acţioneze în mediul unui stat spoliator, corupţia poate să nu fie în

detrimentul dezvoltării, ci poate chiar să stimuleze dezvoltarea şi flexibilitatea: mita poate fi

benefică deoarece îi stimulează pe funcţionarii prost plătiţi şi prost supravegheaţi de stat să

accelereze eliberarea hârtiilor. Într-un cadru legal inadecvat şi ineficient, plăţile ilegale menite să

evite reglementările prea numeroase şi impozitele prea mari pot contribui la scăderea costurilor

pentru cei care mituiesc. Totuşi, astfel de argumente nu sunt valabile, deoarece mita se asociază

prea adesea cu cea mai proastă calitate a bunurilor şi serviciilor, fiind menită să permită celor

mai puţin calificaţi să acapareze piaţa.

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi Organizaţia Naţiunilor Unite

(ONU) sunt considerate liderii multinaţionali în lupta împotriva corupţiei15

.

Pentru a lupta împotriva acestei practici, general recunoscute ca fiind imorală, s-a constituit o

organizaţie non-guvernamentală intitulată Transparency International, având sediul la Berlin

(Germania) şi birouri în peste 77 de ţări şi reprezentând „o coaliţie împotriva corupţiei în

tranzacţiile de afaceri internaţionale”. Această coaliţie denunţă cazurile de mituire care apar în

15 Convenţia OCDE împotriva corupţiei este principala convenţie internaţională care se ocupă de lupta împotriva

mitei şi a corupţiei în afacerile internaţionale. Fiecare ţară are anumite reglementări în ceea ce priveşte corupţia

manifestată în rândul oficialităţilor naţionale, dar respectiva Convenţie îi obligă pe semnatarii ei să adopte o

legislaţie naţională care să incrimineze penal mituirea oficialităţilor publice din străinătate. Toţi cei 30 de membri ai

Organizaţiei au semnat această convenţie, precum şi alte 4 ţări ne-membre (Argentina, Brazilia, Bulgaria şi Chile)

(vezi Charles Mitchell, pag. 155).

36

ţări din toată lumea şi militează pentru aprobarea de legi împotriva mitei; a atras atenţia opiniei

publice şi a organelor răspunzătoare de această problemă, astfel încât să contribuie la aprobarea

legilor care să interzică mita, de orice fel, atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional.

Începând cu anul 1995, Transparency International dă publicităţii anual un indice al corupţiei în

fiecare ţară analizată (Corruption Perception Index); metodologia de calcul a acestui indice se

bazează pe o serie de anchete specifice fiecărei ţări, iar valoarea compozită pe care o poate

obţine în final variază între 10 – „foarte curat” şi 0 – „puternic corupt”. Din nefericire, România

nu a obţinut în niciun an o valoare mai mare de 4, valorile medii înregistrate de aceasta variind

între 2,5-3,5. În general, regula arată că unele dintre cele mai bogate ţări ale lumii – Finlanda,

Danemarca, Noua Zeelandă, Canada, Islanda, Singapore şi Suedia – înregistrează constant peste

9 puncte din cele 10 posibile în ceea ce priveşte integritatea funcţionarilor lor guvernamentali,

ceea ce indică niveluri foarte scăzute ale corupţiei în acele ţări. Ţările cu 2 sau mai puţine puncte

sunt cele mai sărace ţări ale lumii: Angola, Azerbaijan, Kenya, Indonezia, Madagascar, Nigeria,

Paraguay şi Bangladesh.

Totuşi, Indicele corupţiei vizează doar nivelul corupţiei din interiorul unei ţări şi nu ţine cont de

plăţile ilegale ale exportatorilor către oficialităţile străine. Un nou indice, Indicele plătitorilor de

mită (Bribe Payers Index), bazat pe interviurile susţinute de Gallup International şi publicate

pentru prima dată în 1999, clasifică marii exportatori ai lumii către ţările în curs de dezvoltare în

funcţie de înclinaţia lor de a plăti sau nu mită funcţionarilor străini.

2. Problemele care vizează angajarea forţei de muncă şi aspectele legate de personal: Cele

mai sensibile probleme de personal cu care se confruntă corporaţiile multinaţionale sunt

următoarele:

a) Salarizarea angajaţilor locali care lucrează pentru multinaţionale în ţări cu niveluri de

dezvoltare sensibil inferioare în comparaţie cu ţările de origine este frecvent mai scăzută decât

cea a angajaţilor din ţările-mamă. Astfel, se impută investitorilor străini faptul că exploatează

forţa de muncă din ţările slab dezvoltate, plătind de câteva ori mai ieftin aceeaşi muncă pe care o

prestează salariaţii cu calificări similare din ţările de origine. Pe de altă parte, aceştia din urmă

sunt dezavantajaţi de faptul că, prin mutarea investiţiilor şi a unităţilor de producţie în Lumea a

Treia, creşte şomajul din ţările dezvoltate. Pe scurt: corporaţiile transnaţionale sunt vehement

acuzate pentru că adoptă politici egoiste; urmărind maximizarea profiturilor, ele încalcă acel

ipotetic contract social cu diferitele categorii de stakeholders, aducând prejudicii deopotrivă

salariaţilor din ţările de origine – care pierd locuri de muncă şi a căror presiune sindicală scade în

intensitate, o dată ce patronatul poate ameninţa cu transferul investiţiilor în alte ţări – şi

angajaţilor din Lumea a Treia – care sunt puşi să presteze munci echivalente celor din statele

dezvoltate, fiind însă plătiţi mult mai prost.

Societăţile multinaţionale au adus numeroase contraargumente la criticile care li se impută. În

primul rând, alternativa pentru salariaţii din ţările slab dezvoltate este a fi prost plătiţi

(comparativ cu angajaţii din lumea bogată) sau a nu fi plătiţi deloc, atât timp cât, de multe ori,

37

principalul punct de interes pentru investitorii străini sunt tocmai costurile mai scăzute ale forţei

de muncă. Se mai susţine apoi, de multe ori pe bună dreptate, că salariile oferite de unele

corporaţii multinaţionale sunt oricum sensibil mai mari decât media din ţările sărace în care

operează aceste companii. În plus, mediul de muncă pe care îl oferă multinaţionalele este mai

corect, mai civilizat şi anumite principii de recrutare şi promovare a forţei de muncă sunt treptat

implantate în ţările din Lumea a Treia, disipând astfel modele mai evoluate de tratament al forţei

de muncă de către patronat. Pe de altă parte, salariaţii bine plătiţi din ţările avansate sunt invitaţi

să accepte legile pieţei şi ale competitivităţii; menţinerea salariilor lor ridicate nu este un

privilegiu absolut, necorelat cu eficienţa, productivitatea şi rentabilitatea: dacă locurile lor de

muncă ar fi menţinute cu orice preţ, ca şi nivelul foarte ridicat al salariilor, concurenţa ar profita

şi ar invada ţările sărace, unde ar realiza produse şi servicii similare calitativ, dar mult mai

ieftine, ceea ce le-ar permite să cucerească piaţa, ruinând, până la urmă, pe cei care nu s-ar

adapta; sfârşitul ar fi şi mai tragic: faliment, şomaj, fonduri bugetare mai reduse pentru

programele de asistenţă socială, resurse interne de investiţii mai puţine etc. Într-un cuvânt, în

scurt timp o politică „socială” a corporaţiilor multinaţionale s-ar solda cu consecinţe extrem de

negative pentru toată lumea.

b) Managementul filialelor din alte ţări ale corporaţiilor multinaţionale pune, la rândul său,

destule probleme etice. În general, marile firme preferă să acorde un credit scăzut managerilor

locali, implantând la conducerea filialelor manageri din ţările de origine; în unele cazuri, aceştia

nu cunosc suficient de bine tradiţiile şi problemele locale şi nu sunt destul de flexibili faţă de

doleanţele şi dificultăţile partenerilor şi angajaţilor din ţările unde sunt implantaţi. Acesta este

motivul principal pentru care, în ultimii ani, corporaţiile multinaţionale au adoptat o politică de

aclimatizare managerială, promovând din ce în ce mai activ lideri locali, formaţi şi pregătiţi

profesional în Occident, unde îşi pot însuşi metodele şi tehnicile managementului modern.

c) Discriminarea sexuală este o problemă delicată, de care firmele investitoare nu se fac

propriu-zis vinovate, întrucât nu managerii lor sunt aceia care o impun, ci tradiţiile şi credinţele

religioase locale. Ceea ce se impută corporaţiilor multinaţionale de către opinia publică din ţările

de origine este neimplicarea mai hotărâtă într-o politică activă, agresivă chiar, de eliminare a

discriminării femeilor în ţările din Lumea a Treia, unde ea reprezintă o practică greu de

combătut. Alte critici, mai virulente şi mai întemeiate, se referă la faptul că, în unele ţări sărace,

unde religia nu împiedică participarea femeilor la viaţa economică (cum ar fi America Latină, de

exemplu), discriminarea sexuală ia altă formă şi anume angajarea cu precădere a femeilor,

deoarece salarizarea lor este mult mai scăzută decât cea a bărbaţilor.

d) Angajarea şi exploatarea minorilor în procesul muncii constituie, fără îndoială,

aspectul cel mai des incriminat şi categoric în sine blamabil în ceea ce priveşte problemele de

personal ale corporaţiilor multinaţionale. Această problemă a reprezentat tema centrală a

grupurilor de presiune ale consumatorilor din SUA, de când s-a făcut public faptul că multe

companii multinaţionale americane exploatează copiii din ţările subdezvoltate sau în curs de

dezvoltare din Asia, America Latină sau Africa. Grupurile de consumatori exercită presiuni

asupra companiilor sau distribuitorilor americani, astfel încât aceştia să nu contracteze furnizori

care folosesc copii cu vârste sub 14 ani. Majoritatea ţărilor lumii au legi care interzic această

38

practică şi, cu toate acestea, legea nu este întotdeauna respectată, deoarece companiile

multinaţionale profită de pe urma copiilor provenind din familii foarte sărace, cărora le acordă

nişte salarii de mizerie.

Problema etică care apare aici este a determina dacă această exploatare a copiilor este sau nu

imorală în culturile în care a fost practicată de-a lungul timpului şi în care este, încă, destul de

frecventă. În ţările respective nu există şcoli pentru aceşti copii, iar veniturile suplimentare pe

care ei le câştigă ajută la subzistenţa familiei din care fac parte; câteodată, având în vedere faptul

că, dacă nu îşi găsesc un loc onorabil de muncă, aceşti copii ajung pe stradă să cerşească sau să

se prostitueze, a le oferi un loc de muncă reprezintă răul cel mai mic dintre două rele16

. Totuşi,

majoritatea consumatorilor din Occident nu au acceptat acest argument şi nicio companie

multinaţională nu l-a susţinut public. Astfel, multinaţionalele care îşi desfăşoară activitatea în

ţările din Lumea a Treia şi-au pus adesea întrebarea ce ar trebui să facă şi cât ar trebui să

investească pentru a descoperi dacă furnizorii lor încalcă legile referitoare la această practică.

e) Măsurile de protecţie a salariaţilor constituie o altă problemă pentru companiile de

talie internaţională în ceea ce priveşte imaginea lor publică în ţările de origine şi mai puţin în

ţările slab dezvoltate în care operează, deşi muncitorii de acolo sunt cei care au realmente de

suferit. În ţările în curs de dezvoltare sau aflate în tranziţie la economia de piaţă, legislaţia

muncii este slab dezvoltată, astfel încât standardele de protecţie a personalului la locul de muncă

sunt foarte joase în comparaţie cu cele din ţările dezvoltate.

De aceea, corporaţiile multinaţionale, la filialele lor din Lumea a Treia, iau măsuri de protecţie

mult mai puţin riguroase decât în ţările lor de origine, iar efectul îl reprezintă numeroasele

accidente, soldate cu victime sau mutilări grave ale muncitorilor la locul de muncă.

Companiile multinaţionale nu resping necesitatea unei protecţii sporite a muncii în ţările slab

dezvoltate, dar invocă un argument de rentabilitate şi unul de competitivitate pentru a-şi justifica

actualele practici: dacă ar cheltui atât cât trebuie pentru siguranţa salariaţilor, costurile de

producţie ar creşte considerabil – iar dacă firmele concurente nu procedează la fel, companiile

responsabile riscă să iasă de pe piaţă, ceea ce ar genera aceeaşi dilemă dramatică pentru

muncitorii din ţările în curs de dezvoltare: riscuri şi salarii sau nici riscuri, nici salarii. Tot ceea

ce se poate urmări cu bună credinţă este un compromis între cele două exigenţe – cea economică

şi cea morală.

3. Problema drepturilor omului:

La primul nivel, se au în vedere relaţiile directe ale corporaţiilor multinaţionale cu angajaţii,

furnizorii, clienţii şi comunitatea locală; recunoaşterea internaţională a drepturilor omului cere ca

nimeni (nicio companie şi niciun guvern) şi nimic să nu încalce drepturile individuale şi

16 Este însă cert faptul că educaţia, sănătatea şi dezvoltarea psiho-somatică a copiilor care lucrează de la vârste

destul de fragede au grav de suferit, iar viitorul lor este unul foarte sumbru. Scoţând un număr apreciabil de copii

din circuitul educaţional, calificarea forţei de muncă din ţările sărace ale lumii (cum ar fi Bangladesh, Pakistan,

Honduras etc.) stagnează la un nivel foarte scăzut, cu urmări pe termen lung în ceea ce priveşte perspectivele de

dezvoltare şi modernizare ale acestor ţări (Dan Crăciun).

39

colective ale celorlalţi: se interzice practicarea sclaviei, contractarea copiilor ca forţă de muncă şi

exploatarea ordinară a oamenilor (de exemplu, când nu li se plăteşte un salariu care să le permită

să trăiască la limita decenţei).

La al doilea nivel, se interzice companiilor multinaţionale să colaboreze cu furnizori sau cu terţi

care încalcă, în mod evident şi repetat, drepturile oamenilor.

La al treilea nivel, se consideră drept culpabile companiile multinaţionale care îşi desfăşoară

activitatea într-o ţară al cărei guvern este vinovat de încălcarea repetată a drepturilor

fundamentale ale oamenilor.

Cel mai celebru exemplu care se poate oferi în legătură cu acest al treilea nivel se referă la Africa

de Sud, în perioada apartheid-ului. Multe grupuri americane – organizaţii religioase, universităţi,

grupuri de studenţi, cetăţeni şi alţii – au protestat împotriva apartheid-ului şi au exercitat presiuni

asupra companiilor americane stabilite în Africa de Sud pentru a se retrage din această ţară.

Anumite companii au afirmat că puteau face mai mult pentru anularea apartheid-ului dacă

rămâneau în ţară, în loc să părăsească Africa de Sud. Leon Sullivan, membru al Consiliului de

Administraţie al General Motors Corporation, a propus un ansamblu de principii conform cărora

companiile americane ignorau legile apartheid-ului şi, în acest fel, nu încălcau, în mod direct,

nici drepturile angajaţilor şi nici drepturile altor entităţi. Leon Sullivan considera că, în acest fel,

vor face presiuni asupra guvernului sud-african, pentru ca acesta să revoce apartheid-ul; Sullivan

a propus o perioadă de probă de 10 ani, timp în care spera ca aceste principii să reuşească să

doboare regimul de apartheid din Africa de Sud. În 1987, după expirarea termenului propus,

apartheid-ul era încă în vigoare; de aceea, în semn de protest, multe companii au părăsit

Africa de Sud, printre care şi General Motors, General Electric, Xerox, IBM, Coca-Cola, Exxon

şi Procter&Gamble. Alte companii au preferat să rămână, considerând că puteau fi mai utile

societăţii dacă rămâneau, decât dacă făceau dezinvestiţii şi părăseau ţara. În 1994, apartheid-ul s-

a încheiat, în mod oficial, şi încă nu se cunoaşte cu certitudine care companii au contribuit mai

mult la înlăturarea acestui regim imoral: cele care s-au retras din ţară sau cele care au rămas în

ţară. Totuşi, mulţi critici din domeniu afirmă cu convingere că multinaţionalele nu trebuie să-şi

continue operaţiunile în ţările care încalcă drepturile cetăţenilor în mod flagrant17

.

4. Practicile de marketing şi protecţia consumatorilor: Reprezintă un subiect care a trecut

într-o perioadă de două-trei decenii de la discuţii academice la receptare publică şi, apoi, la

legiferare. Unul dintre principalii factori care au dus la impunerea acestei problematici printre

priorităţile guvernelor şi marilor companii l-a reprezentat trecerea de la economia de penurie

(„piaţa producătorului”) la economia de abundenţă („piaţa consumatorului”), ceea ce implică

dezvoltarea puternică a strategiilor de atragere şi menţinere a clientelei (marketing agresiv).

Pentru formarea conştiinţei civice a consumatorilor s-au constituit şi au început să activeze

numeroase asociaţii care aveau drept obiectiv promovarea unor drepturi specifice şi dezbaterea

publică a unor probleme de natură a periclita viaţa societăţii (cum ar fi drogurile, tutunul sau

alcoolul). În anii `90, cerinţele protecţiei consumatorilor au devenit acute pentru forurile 17 Exemplul a fost preluat din Robert E. Frederick, pag. 289.

40

decizionale la nivel statal, ceea ce a dus la promulgarea unor legi şi crearea unor instituţii

specifice.

Una dintre problemele majore care preocupă ţările occidentale este pirateria în domeniul

proprietăţii intelectuale şi proliferarea comercializării de produse contrafăcute de către unele

firme; principalele localizări ale acestora sunt în Orient (Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu),

dar şi în Sud (Africa de Nord şi America de Sud), iar, mai nou, în ţările aflate în tranziţie la

economia de piaţă. La solicitarea mediului internaţional, reacţia autorităţilor a fost de a introduce

sau de a întări legile privind proprietatea intelectuală.

Un alt aspect deosebit de important îl reprezintă şi publicitatea. Prin intermediul publicităţii,

consumatorul este informat referitor la oferta existentă pe piaţă şi i se asigură o mai mare

libertate de alegere, iar ofertantul poate manifesta o atitudine activă pe piaţă, pentru a face faţă

concurenţei. Astfel percepută, publicitatea pare a fi o activitate „sănătoasă” din punct de vedere

moral, atâta timp cât nu vizează obiective menite să inducă consumatorii în eroare sau să înlăture

concurenţa prin practici neloiale. Pe de altă parte, mai ales în ultimii ani, când lupta pentru

supremaţie între marile firme a devenit din ce în ce mai acerbă, creşterea rolului reclamei în

activitatea firmei şi perfecţionarea tehnicilor şi instrumentelor promoţionale au adus în discuţie

posibilitatea ca efectul reclamei asupra cumpărătorilor să se transforme din „influenţă normală”

în manipulare. Pentru ca o reclamă comercială să fie corectă din punct de vedere moral (conform

standardelor impuse de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris) trebuie să îndeplinească

câteva principii: decenţă (să nu lezeze bunele moravuri); loialitate (să nu speculeze încrederea,

ignoranţa sau superstiţiile consumatorilor); veridicitate (să fie făcută fără neglijenţe, omisiuni,

ambiguităţi sau exagerări); originalitate (să fie creaţia celui care face reclama, imitaţia nefiind

admisă); nedenigrare (să nu lezeze valorile culturale ale destinatarului şi să nu submineze

reputaţia unei mărci concurente); exactitate (să respecte denumirea produsului, a firmei sau a

mărcii); identificare (să poată fi recunoscută ca publicitate).

Unul dintre domeniile de conflict între normele etice ale unei culturi şi acţiunea promoţională

aservită profitului financiar este cel al produselor cu diferite grade de nocivitate pentru

cumpărători, cum este cazul tutunului sau al băuturilor alcoolice. Sub presiunea opiniei publice

şi a guvernelor, marile corporaţii din aceste sectoare, îndeosebi societăţile multinaţionale, au fost

nevoite să se conformeze unor exigenţe stricte în efectuarea reclamei (precizarea caracterului

periculos al uzului sau abuzului în consum) şi să plătească sume importante ca despăgubiri în

diferite procese. Date fiind aceste condiţii, respectivele societăţi multinaţionale – aparţinând

majoritar ţărilor puternic dezvoltate ale lumii – şi-au îndreptat atenţia şi şi-au consolidat poziţia

pe piaţa ţărilor Lumii a Treia şi a celor în tranziţie, care din ignoranţă sau din sărăcie rămân,

încă, receptive la astfel de reclame.

Dată fiind puterea de cumpărare redusă a populaţiei din ţările în curs de dezvoltare, dar şi

legislaţia laxă de protecţie a consumatorului (nici aceasta aplicată riguros din cauza

incompetenţei şi a corupţiei funcţionarilor publici), firmele multinaţionale oferă pe pieţele din

aceste ţări produse şi servicii de calitate inferioară, inacceptabile în statele cele mai avansate. În

unele cazuri, siguranţa consumatorilor nu este pusă în pericol, dar se oferă bunuri uzate moral şi

41

cu garanţii minime sau inexistente, ceea ce se justifică de cele mai multe ori cu următorul

argument: dacă nu îşi pot permite să achiziţioneze bunuri şi servicii de cea mai bună calitate,

consumatorii din ţările sărace sunt oricum în câştig dacă îşi pot procura mărfuri mai puţin

performante, însă la nivelul puterii lor de cumpărare – fie că este vorba de automobile,

electrocasnice, computere, îmbrăcăminte etc..

Probleme mai serioase ridică însă acele bunuri şi servicii care pot pune în pericol viaţa şi

sănătatea consumatorilor din ţările sărace. În unele cazuri este vorba de produse, precum

medicamentele, care au fost retrase de pe pieţele din ţările avansate, datorită unor efecte

dăunătoare, dar care se fabrică şi se vând în continuare pe pieţele din Lumea a Treia. Nici în

astfel de situaţii argumentele pro nu lipsesc – de multe ori guvernele din ţările sărace fiind acelea

care solicită insistent achiziţionarea medicamentelor respective, deoarece sunt relativ ieftine şi

produc, în ţările respective, beneficii considerabil mai mari decât daune. În alte cazuri, este vorba

de un marketing şi de un advertising foarte deficitar (este clasic cazul firmei elveţiene Nestlé).

5. Efectele asupra mediului natural: Problemele de ordin ecologic, care nu prezentau aproape

niciun interes în perioada „titanică” a industrializării, au devenit în prezent un subiect major pe

agenda internaţională; în circumstanţele actuale, protecţia mediului nu este numai o problemă de

ordin tehnic, ci şi o sarcină morală majoră. Cauzele distrugerilor ecologice sunt aceleaşi ca şi în

cazul protecţiei insuficiente a salariaţilor la locul de muncă: legislaţia foarte permisivă, gradul

scăzut de competenţă tehnologică şi de conştientizare a pericolelor la care se expune populaţia

locală, costurile ridicate ale tehnologiilor nepoluante etc.

Unul dintre cei mai activi actori pe plan internaţional care militează pentru protecţia mediului

înconjurător este UE. Problema protejării mediului înconjurător are un caracter transfrontalier,

deoarece poluarea sau daunele aduse mediului înconjurător într-o anumită ţară pot afecta negativ

calitatea vieţii din altă parte a lumii. De aceea, pentru etica în afacerile economice internaţionale,

protejarea mediului înconjurător a devenit o problemă extrem de sensibilă, cu atât mai mult cu

cât, în ultimele decenii, s-au înregistrat câteva cazuri grave de poluare a mediului, cu efecte

dezastruoase asupra vieţii oamenilor. Eşuarea petrolierului Valdez, al companiei Exxon, sau

explozia de la Cernobîl sunt doar câteva dintre evenimentele foarte grave de poluare a mediului.

Unul dintre cele mai celebre cazuri cu implicaţii ecologice şi morale a fost cel din Bhopal, India.

La 3 decembrie 1984, circa 2000 de persoane au murit şi 200.000 au fost afectate când, dintr-un

accident, 45 de tone de gaz toxic, utilizat la fabricarea unui pesticid, s-au răspândit în atmosferă,

la o uzină a firmei americane Union Carbide Company din Bhopal, India. După accident,

reprezentanţii firmei Union Carbide au negat ferm orice responsabilitate legată de producerea

tragediei, prezentând argumente: deşi uzina din Bhopal era deţinută în proporţie de 50,9% de

firma americană, aceasta nu era în măsură să exercite un control eficient asupra uzinei, iar, la

insistenţele guvernului ţării gazdă, tot personalul managerial şi tehnic era compus din indieni;

sistemele automate de asigurare a securităţii au fost înlocuite de uzină cu sisteme manuale sau au

fost scoase din funcţiune. Totuşi, preşedintele firmei americane a admis faptul că Union Carbide

rămâne răspunzătoare din punct de vedere moral şi a propus ca firma să plătească victimelor o

compensaţie financiară.

42

Un alt caz celebru de poluare a mediului este cel al petrolierului Valdez: Pe data de 25 martie

1989, superpetrolierul american Exxon Valdez s-a lovit de o stâncă şi a deversat 300.000 de

barili de petrol în Golful Alaska. Pe data de 1 aprilie, Exxon l-a concediat pe căpitanul

petrolierului pentru conducere în stare de ebrietate. Managementul companiei Exxon şi-a asumat

răspunderea, în faţa Senatului, pentru daunele produse. Senatul a evaluat curăţirea zonei la o

sumă cuprinsă între 100 şi 200 milioane dolari. În urma acestui dezastru ecologic, grupurile de

ecologişti s-au reunit cu investitorii instituţionali pentru a determina diverse modalităţi de

prevenire a asemenea accidente .

Reacţia şi presiunea opiniei publice internaţionale au fost suficient de puternice pentru a forţa

corporaţiile transnaţionale să accepte că au obligaţia de a lua măsuri radicale de protecţie

ecologică şi în ţările unde legislaţia locală nu impune standarde foarte ridicate – atât prin

suportarea unor costuri mai mari pe care le presupun tehnologiile nepoluante, cât şi prin

avertizarea şi pregătirea mult mai serioasă a personalului şi a populaţiei din ţările Lumii a Treia

în care operează. În faţa acestui gen de probleme, competitorii (în marea lor majoritate) au

convenit tacit să procedeze cu toţii mai responsabil faţă de pericolele ecologice, deoarece opinia

publică din ţările lor de origine manifestă o atitudine extrem de ostilă faţă de companiile cu o

reputaţie dubioasă în ceea ce priveşte politica de protecţie a mediului.

Alte probleme de ordin etic ce apar în cadrul afacerilor internaţionale vizează aspecte precum:

dezvoltarea echitabilă a tuturor ţărilor, distrugerea pădurilor tropicale, poluarea ţărilor în curs

de dezvoltare de către ţările puternic industrializate, proliferarea afacerilor „verzi” (ecologice).

Principalele probleme au rămas, în majoritatea lor, fără răspuns, iar corporaţiile multinaţionale

trebuie să-şi asume un rol important, alături de guvernele ţărilor respective, în ceea ce priveşte

soluţionarea acestor aspecte la nivel mondial.

3.2 Etica în afaceri şi diferenţele culturale pe plan internaţional

Cea mai dificilă provocare pentru societăţile multinaţionale o reprezintă diversitatea culturală a

ţărilor şi regiunilor lumii în care îşi desfăşoară activitatea economică, deoarece nu există „reţete”

sau soluţii universal valabile, iar problemele întâmpinate ţin mai mult de spiritualitatea

popoarelor, decât de aspecte de ordin economic şi social.

Zestrea culturală a societăţii include, printre altele, şi totalitatea normelor morale ale umanităţii;

în condiţiile multiculturalismului, există mai multe concepţii despre moralitate, dar acest aspect

nu infirmă existenţa unor principii morale larg împărtăşite, a unor valori etice cu caracter

universal. Necesitatea de a face deosebirea între ceea ce este larg împărtăşit şi ceea ce este

specific cultural unei anumite naţiuni, precum şi explicarea similitudinilor şi diferenţelor dintre

standardele morale ale ţărilor lumii prezintă o importanţă deosebită pentru o analiză etică

comparativă la nivel internaţional. Cele mai importante diferenţe axiologice apar între culturile

individualiste (precum cea americană) şi cele colectiviste (precum cea japoneză) sau între

societăţile motivate de realizarea anumitor obiective şi sarcini (task driven), cum este cea

engleză, şi societăţile care pun accentul pe cultivarea relaţiilor interumane (relationship driven),

cum este cea franceză.

43

Occidentalii apreciază valori precum libertatea personală, egalitatea între indivizi, respectul

pentru oameni şi drepturile acestora; non-occidentalii prezintă o diversitate fascinantă de valori:

în Japonia – kyosei (a trăi şi a lucra împreună pentru binele comun); în India – dharma

(îndeplinirea datoriilor şi obligaţiilor moştenite); la budişti – santutthi (limitarea şi înfrânarea

dorinţelor); la islamici – zakat (a da pomană la musulmanii săraci).

În culturile occidentale, normele morale se situează într-un domeniu contingent celui juridic (în

Europa Occidentală) sau se întrepătrund cu normele de drept (în ţările anglosaxone), în timp ce

în lumea orientală standardele etice se impun, mai degrabă, prin tradiţie şi prin forţa credinţelor

comune. În Occident, răspunderea etică este individuală şi abaterea de la normă se sancţionează

prin declasare socială sau profesională (prin forţa opiniei publice, a mass-mediei), iar în cazul

unei infracţiuni, aceasta se pedepseşte ca atare. În Orient, răspunderea etică incumbă în

ansamblul membrilor unei comunităţi, iar comportamentul deviant este sancţionat în funcţie de

circumstanţe; integrarea socială a individului prevalează asupra excluderii sau marginalizării

acestuia18

. Diferenţa culturală dintre Occident şi Orient se manifestă şi în planul definirii

problemelor de ordin etic; pentru exemplificare, prezintă interes comparaţia dintre SUA şi

Japonia.

SUA (Occident) Japonia (Orient)

• abordare legalistă: bazată pe

reglementări şi reguli formale

• abordare explicită: normele sunt

înscrise în coduri de conduită şi liste de

principii

• abordare universalistă: regulile se

aplică pentru toţi la fel

• abordare individualistă: deciziile etice

sunt personale şi ele implică răspunderea

individuală.

• abordare consensuală: valorile morale

sunt definite de normele comunităţii şi nu de

opţiunile individului; reguli informale

• abordare implicită: standardele etice

sunt învăţate şi asumate în procesul practicii

sociale; ele se transmit ca uzanţe

• abordare particularistă: respectarea

regulilor depinde de poziţia şi relaţiile

personale ale indivizilor, normele se aplică

în funcţie de circumstanţe şi persoanele

implicate

• abordare colectivistă: moralitatea este

definită mai degrabă în termeni de

interdependenţă, decât de independenţă a

indivizilor.

18 Ioan Popa, Tranzacţii de comerţ exterior: Negociere, contractare, derulare, Editura Economică, Bucureşti, 2002,

pag. 114.

44

Deşi lumea afacerilor devine din ce în ce mai globalizată, nu trebuie neglijate caracteristicile

particulare ale eticii afacerilor în diverse ţări ale lumii; aceste diferenţe naţionale sunt cele care

împiedică dezvoltarea afacerilor la nivel multinaţional, constituind adevărate bariere de ordin

socio-cultural, economic şi chiar politic.

Pe de altă parte, deşi priorităţile de ordin moral în afaceri diferă între marile zone geografice ale

lumii (americanii pun accentul pe responsabilitatea socială a companiilor şi pe un sporit spirit

pragmatic al indivizilor, japonezii dau prioritate grupului în faţa individului, iar europenii

consideră, în special, drepturile omului, drept valori etice fundamentale şi inviolabile), se

observă că, de-a lungul timpului şi între culturi, rămâne predominant respectul pentru viaţa,

integritatea şi demnitatea individului, care nu poate fi subminat de considerente economice.

În continuare, se vor prezenta comparativ câteva caracteristici ale eticii în afaceri în cele mai

importante ţări ale lumii, exemplificând acea fascinantă diversitate etică a popoarelor lumii.

Statele Unite ale Americii: SUA este considerată, pe drept cuvânt, ţara în care s-a născut etica

în afaceri. Societatea americană, caracterizată de un individualism agresiv manifestat pe piaţa

liberă, a fost esenţial influenţată de protestantism, religie ce a dominat aproape toată istoria

poporului american; nicio altă tradiţie religioasă nu a avut un impact atât de puternic în

determinarea atitudinilor şi comportamentelor americanilor în plan etic şi economic.

Încă de la apariţia sa, protestantismul a formulat o serie de învăţături etice şi religioase,

relaţionate cu viaţa economică şi comercială. Succesul economic şi prosperitatea materială erau

considerate un semn de binecuvântare divină, iar sărăcia se asocia cu „falimentul” moral şi

spiritual şi, mai ales, cu lipsa disponibilităţii de a munci. În secolele XVII-XIX, americanii

considerau că deciziile nu trebuiau luate neapărat în conformitate cu etica creştină, ci, mai

degrabă, de acord cu legile pieţei. Capitalismul american susţine modelul clasic al

întreprinzătorului de succes, pragmatismul (evaluarea realităţii în funcţie de rezultate) şi statutul

în funcţie de merit, eficienţa, concurenţa (spre deosebire de Japonia, unde conglomeratele de tip

keiretsu se bazează pe cooperare şi nu pe competiţie), individualismul şi libertatea indivizilor.

Criticii sistemului american îl caracterizează drept unul bazat pe valori materiale şi inconsistent

din punct de vedere moral.

În secolul al XX-lea, se poate vorbi de existenţa a trei valuri în ceea ce priveşte considerarea

eticii în afaceri în SUA:

1. Primul val, în anii 1920-1930, a adus în discuţie rolul ideologiilor religioase în

afaceri;

2. Al doilea val, corespunzător anilor 1950-1960, a fost perioada în care în

universităţile din SUA au fost introduse, pe scară largă, cursurile de etica afacerilor, iar

responsabilitatea socială a organizaţiei a devenit o temă mult discutată; la începutul

deceniului al VII-lea se poate deja vorbi despre business ethics ca despre o disciplină de

sine stătătoare şi unul dintre cele mai controversate subiecte ale momentului (se pare că

45

unul dintre motivele care au consacrat-o îl reprezintă tocmai controversa ideologică dintre

capitalism şi socialism, foarte aprinsă la începutul anilor `60);

3. Al treilea val, cel prezent, a cunoscut un avânt puternic în toate ţările occidentale

după anul 2000, datorită unor răsunătoare scandaluri legate de frauda din mari corporaţii

americane sau europene.

O clasificare ştiinţifică a eticii americane în afaceri, structurată în şase etape succesive, poate fi

următoarea:

1. Etica bazată pe fundamentele religioase şi ideologiile corespunzătoare originilor

englezeşti (1700-1776);

2. Începutul dezvoltării eticii americane în afaceri (1777-1890);

3. Maturitatea eticii americane în afaceri (1891-1963);

4. Apogeul problemelor de ordin social în cadrul eticii în afaceri (1962-1970);

5. Consolidarea eticii în afaceri ca disciplină de sine stătătoare;

6. Recunoaşterea mondială a eticii americane în afaceri.

În prezent, cele mai semnificative dileme de ordin etic care se înregistrează în cadrul

corporaţiilor americane vizează aspecte precum: conflictele de interese şi cele de roluri din

rândul angajaţilor, darurile „incorecte” pentru persoanele aflate în funcţii de conducere,

hărţuirea sexuală, plăţile neautorizate, acţiunea afirmativă, violarea spaţiului privat al

angajatului, problemele de protecţie a mediului înconjurător, sănătatea şi integritatea fizică şi

psihică a angajatului, conflictele între etica firmei şi practicile de afaceri, „semnalele de

alertare” a publicului în legătură cu anumite practici ilegale / imorale ale companiei.

SUA au cea mai mare experienţă teoretică şi practică în promovarea principiilor etice, lucru

dovedit de numeroasele cărţi publicate în secolul al XX-lea, de asociaţiile şi instituţiile care au

apărut (exemple: International Business Ethics Institute; Institute for Business and Professional

Ethics; International Society of Business, Economics and Ethics; The Society for Business Ethics;

Ethics Resource Center; Council for Ethics in Economics) pentru proliferarea acestui subiect, de

cursurile academice şi codurile etice ale companiilor (în prezent, peste 97% din firmele

americane au propriul lor cod de etică, chiar dacă aceste coduri diferă în ceea ce priveşte

problematica ce trebuie supusă unui astfel de cod). Teoria etică care predomină în societatea de

afaceri americană este utilitarismul.

Etica afacerilor a fost implementată ca disciplină de studiu în toate facultăţile de afaceri, aceasta

datorându-se faptului că unii profesori şi oameni de afaceri americani au considerat necesară

impunerea în practica afacerilor a valorilor acceptate de către comunitatea mai largă. Baza legală

a acestei concepţii de adoptare a eticii în afaceri se presupune că este conţinută într-o decizie a

46

Curţii Supreme de Justiţie a SUA din 1906, care afirma: „Corporaţia este creaţia statului şi ea

are menirea să existe pentru binele comunităţii”19

.

Referitor la legătura dintre etica în managementul organizaţiilor şi rezultatele financiare obţinute,

cercetările au scos în evidenţă faptul că întreprinderile americane care au obţinut rezultate

financiare remarcabile sunt mult mai dispuse să devină mai responsabile pe plan social şi să

practice un management etic, decât celelalte firme, care nu se pot lăuda cu asemenea

performanţe. Ca un răspuns la responsabilitatea socială a managementului american, guvernul

SUA reduce impozitele şi taxele pentru acele organizaţii care desfăşoară acţiuni caritabile şi

practică un management etic.

Sunt cunoscute în SUA „echipele implicate în comunitate” (Community Involvement Teams),

care funcţionează în cadrul diferitelor companii, fiind utilizate şi în alte ţări în care companiile

respective au filiale proprii; aceste echipe sunt alcătuite din salariaţi care identifică nevoile

comunităţii în care funcţionează, pentru a elabora şi dezvolta o serie de programe, în vederea

îndeplinirii acestor nevoi20

.

Arabia Saudită: Ordinea economică islamică are la bază trei valori fundamentale: dreptatea

socială, corectitudinea şi moderaţia. Etica islamică în afaceri oferă o alternativă viabilă – din

punct de vedere economic şi moral – eticii occidentale. Principala valoare care călăuzeşte

societatea arabă este reprezentată de respectarea legilor din Coran (Cartea Sfântă a islamicilor),

atât în viaţa privată şi socială, cât şi în viaţa de afaceri.

În lumea islamică, investiţiile de afaceri sunt coordonate de etica islamică şi de legea numită

Shari’ah. Etica islamică interzice investiţiile în companiile implicate în afaceri cu alcool sau cu

jocuri de noroc, ca şi în companiile care obţin profituri din dobânzile încasate în urma banilor

daţi cu împrumut (băncile şi grupurile de asigurări). Totuşi, investiţiile islamice reprezintă

segmentul de investiţii fundamentate pe religie (credinţă) care înregistrează cea mai rapidă

creştere din lume. Produsele înspre care sunt dirijate investiţiile islamice constituie o alternativă

potrivită pentru investitorii aparţinând altor religii, în mod special pentru creştinii conservatori,

deoarece ambele religii interzic investiţiile în aşanumitele „acţiuni ale păcatului”: alcoolul,

ţigările şi pornografia; de asemenea, se evită şi companiile financiare tradiţionale, deoarece legea

islamică interzice încasarea dobânzilor în urma sumelor date cu împrumut şi obţinerea de

profituri într-o companie care acţionează ca o instituţie de credit sau de debit.

În jurisprudenţa islamică, există două tipuri de contracte financiare care înlocuiesc tranzacţiile

occidentale bazate pe dobândă. Acestea sunt: Shirkah (parteneriatul) şi Mudarabah (relaţia agent

– principal). În relaţia de afaceri bazată pe parteneriat, două sau mai multe persoane pun bazele

unei afaceri comune, fiecare furnizând un anumit procent din capitalul necesar, cu precizarea că

profiturile sau pierderile vor fi împărţite între cei doi parteneri, într-o proporţie predeterminată.

Pe de altă parte, relaţia agent – principal se bazează pe un contract de afaceri în care una dintre

părţi, proprietarul (Rabbul-Mal), furnizează capitalul necesar, în timp ce cealaltă parte, agentul

19 Gabriela Ţigu, Etica Afacerilor în Turism, Editura Uranus, Bucureşti, 2003, pag. 71.

20 Eugen Burduş, Management comparat internaţional, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 175-177.

47

(Darib), îşi aduce contribuţia în termeni de muncă şi efort (fizic şi psihic), iar profiturile obţinute

vor fi împărţite conform unui acord iniţial între părţi. Aceste două tipuri de relaţii contractuale

înlocuiesc opţiunile occidentale bazate pe dobânda plătită şi încasată şi armonizează relaţiile de

afaceri cu valorile morale şi religioase ale lumii arabe21

.

Australia: În Australia, etica afacerilor, ca disciplină administrativă, este un fenomen relativ

nou. Evenimentele din domeniul comerţului şi sectorului public – din ultimele trei decenii – au

atras atenţia cetăţenilor asupra necesităţii schimbării modului de conducere a acestor activităţi, în

sensul creşterii responsabilităţii sociale. Astfel, majoritatea colegiilor şi facultăţilor de afaceri au

introdus cursuri de etică a afacerilor.

Această îngrijorătoare lipsă de moralitate înregistrată de mediul de afaceri din Australia s-a

datorat, în mare parte, puternicei imigraţii străine din ultimele decenii (standardele etice au fost

lăsate la o parte de cei care căutau să se îmbogăţească cu orice preţ şi chiar au reuşit să facă avere

într-un timp foarte scurt). Acţiunile neetice, uneori ilegale, ale acestor întreprinzători s-au

datorat, pe de o parte, ignorării culturii naţionale şi a specificului localnicilor, iar, pe de altă

parte, decăderii sistemului juridic australian (caracterizat de dese cazuri de corupţie în rândul

magistraţilor). În prezent, puternic influenţate şi inspirate de manualele americane, universităţile

australiene au inclus în programele lor şcolare cursuri de etică a afacerilor22

.

Canada: Influenţa britanicilor şi a americanilor, evidentă în cultura canadiană, se resimte

puternic şi în ceea ce priveşte problematica legată de etica în afaceri. Într-o ţară în care calitatea

vieţii este foarte ridicată, cele mai dezbătute aspecte referitoare la etica afacerilor vizează

probleme precum presiunea globalizării, liberalizarea comerţului şi dereglementările. O altă

problemă delicată din punct de vedere etic este „exportul” de slujbe prost plătite către ţări din

Lumea a Treia (în special, se remarcă cazul Mexicului). Pe de altă parte, având în vedere faptul

că economia Canadei se bazează pe extracţiile resurselor naturale, un domeniu aparte îl

reprezintă protecţia mediului şi durabilitatea.

Etica afacerilor este în atenţia majorităţii companiilor. În revista bilunară The Corporate Ethics

Monitor se promovează o serie de indicatori de natură etică, dintre care se evidenţiază: codurile

de etică ale companiilor, relaţiile sociale, angajarea femeilor, donaţiile caritabile, sponsorizările,

protecţia mediului, relaţiile de muncă, sănătatea şi siguranţa lucrătorilor, implicarea militară şi

nucleară a statului.

China: Etica afacerilor în China a apărut ca o disciplină de sine stătătoare la începutul anilor

`90, dar încă nu este suficient dezvoltată şi elaborată, din cauza transformărilor de ordin

economic, social şi politic prin care trece ţara. Reforma economică chinezească a stimulat

interesul oamenilor în ceea ce priveşte etica afacerilor, disciplină puternic influenţată de etica

tradiţională chinezească, de ideologia socialistă şi de etica afacerilor din ţările occidentale.

21 George D. Chryssides, John H. Kaler, An Introduction to Business Ethics, Chapman & Hall, UK, 1993, pag. 549-550, preluat din Waqar

Masood Khan, Towards an interest – free Islamic system, The Islamic Foundation, 1985.

22 Gabriela Ţigu, pag. 71-72, preluat din Blackwell Encyclopedic Dictionary of Business Ethics, Editorial Organizations, 1997. 100 Idem, pag.

72.

48

Problemele de natură etică din afacerile economice din China sunt diferite, chiar opuse,

tendinţelor şi principiilor care domină, în prezent, etica afacerilor din Occident. Ideea actuală pe

care se sprijină etica afacerilor din ţările vestice porneşte de la principiul responsabilităţii sociale

a corporaţiilor, în timp ce chinezii îşi manifestă îngrijorarea în legătură cu această

„supraîncărcare” cu responsabilităţi sociale a întreprinderilor; majoritatea studenţilor economişti

chinezi sunt de acord cu abordarea lui Milton Friedman (ei consideră profitul singura

responsabilitate a unei întreprinderi, dat fiind faptul că unităţile economice chinezeşti, aflate

majoritar în proprietatea statului, trebuie să susţină material şi financiar întreaga economie

naţională).

Valorile chinezeşti şi cele occidentale sunt divergente şi conflictuale cel puţin din două motive:

în primul rând, China practică „o economie socialistă de piaţă”, iar, în al doilea rând, economia

chinezească şi cea occidentală se află pe niveluri diferite de dezvoltare.

O altă problemă de actualitate pentru economia chinezească o reprezintă presiunea

internaţională, cunoscută şi sub denumirea de „imperialismul etic american”; pentru a avea

acces la cadrul economic global şi la afacerile internaţionale, chinezilor le sunt impuse normele

etice occidentale, însă acestea sunt complet diferite de cele tradiţionale, iar implementarea lor ar

putea costa eficienţa economiei chinezeşti23

.

În organizaţiile economice şi sociale chinezeşti, puternic influenţate de moştenirea culturală

budistă şi confucianistă, în care virtuţile personale şi justiţia sunt valori tradiţionale, se manifestă

o anumită ordine a relaţiilor interpersonale. Pe de altă parte, ţara trece acum printr-o perioadă de

modernizare şi de adaptare la valorile occidentale care scoate în evidenţă anumite schimbări de

mentalitate, atât în sens bun (libertăţi şi drepturi individuale, dreptate distributivă, moralitate a

politicilor publice), cât şi într-unul mai puţin bun (egoism, abuz de putere, individualism,

materialism). Ca o curiozitate de ordin cultural, merită menţionat faptul că, în China, cei găsiţi

vinovaţi de corupţie sau furt sunt împuşcaţi în Piaţa Publică (totuşi, această practică radicală nu a

contribuit la diminuarea corupţiei naţionale, care atinge cote îngrijorătoare).

În China, se impune cu necesitate o etică a afacerilor, atâta timp cât adeseori sunt încălcate

principii ale unei bune colaborări: lipsa transparenţei, încălcarea cuvântului dat, întârzieri

nemotivate (în negocieri sau livrări), ascunderea adevărului, Construirea normelor de etică a

afacerilor în China trebuie să aibă în vedere criteriul istoric şi să promoveze dezvoltarea

armonioasă, atât a economiei de piaţă, cât şi a societăţii chinezeşti.

Europa: Etica afacerilor pe continentul european are o istorie relativ scurtă, apărând în scenă pe

la jumătatea anilor `80, atât ca disciplină academică, cât şi ca domeniu practic de interes.

Maturitatea sa academică este demonstrată de numeroasele cursuri, publicaţii, periodice

(exemple: Business Ethics Quarterly apare din 1991; Journal of Business Ethics – din 1992;

Business Ethics: A European Review – publicat trimestrial din 1992; Teaching Business Ethics –

din 1997), asociaţii, centre şi instituţii profesionale sau educative (exemple: Institute of Business

23 Adaptare din Xiaohe Lu, Business Ethics in China: Its Characteristics, Difficulties and Tasks, Shanghai

Academy of Social Sciences (http://www.stthom.edu/cbes/oje/articles/xiaohe3.html).

49

Ethics – Marea Britanie; Ética, Economía y Dirección, Sucursal Española de European Business

Ethics Network – Spania; European Institute of Business Ethics – Olanda; Institute for Business

Ethics – Elveţia).

Primul centru european de cercetare a eticii în afaceri a apărut la actuala Universitate Sankt

Gallen din Elveţia, în anul 1983; prima catedră propriu-zisă de etica afacerilor a fost fondată în

Olanda, la Nijenrode University, The Netherlands Business School, în 1984; ulterior au apărut

numeroase alte cursuri şi catedre de etica afacerilor în toată Europa. În anul 1987 a fost fondat

The European Business Ethics Network (EBEN), care în primii 11 ani de activitate a adunat peste

750 de membri din sfera academică şi practică; unele ţări europene beneficiază de o reţea

naţională EBEN.

În noiembrie 1987 a avut loc la Bruxelles un eveniment deosebit de important pentru etica

afacerilor din Europa: prima conferinţă europeană cu privire la etica afacerilor. Această

conferinţă a fost iniţiativa profesorului Henk J. L. van Luijk, preşedintele catedrei de etica

afacerilor de la The Netherlands School of Business (Nijenrode) şi a fost susţinută de Fundaţia

Europeană pentru Dezvoltarea Managementului, precum şi de multe alte instituţii şi companii

europene. Comitetul care a organizat această conferinţă a fost compus din reprezentanţi din

Olanda, Elveţia, Anglia, Norvegia, Franţa, Germania de Vest şi Belgia. La încheierea acestei

conferinţe s-a propus fondarea reţelei europene EBEN, cu scopul de a stimula şi promova

dezbaterile pe diferite teme legate de etica afacerilor în Europa şi pentru a favoriza schimburile

de informaţii şi experienţe cu privire la etica afacerilor europene. În numai doi ani, numărul

membrilor EBEN a crescut în mod impresionant, astfel încât la cea de-a doua conferinţă

europeană – susţinută la Barcelona, în septembrie 1989 – membrii EBEN erau reprezentanţi a 17

ţări diferite24

.

În anul 2000 existau peste 25 de sedii europene care se dedicau studiului eticii afacerilor, precum

şi mulţi oameni de ştiinţă care se ocupau de acest subiect. În 2001, EBEN a lansat programul

Forum for Ethics Practitioners, echivalentul european al asociaţiei americane Ethics Officers

Association. Pe tot continentul european, inclusiv în Marea Britanie, se organizează periodic

conferinţe, seminarii şi simpozioane, atât de către instituţiile academice, cât şi de către

organizaţii profesionale sau corporaţii.

Temele abordate cu predilecţie în cadrul eticii europene în afaceri se referă la: drepturile şi

obligaţiile angajaţilor, clienţilor, furnizorilor şi acţionarilor; consecinţele activităţilor

industriale asupra mediului înconjurător; practicile de marketing şi publicitatea; funcţiile

statului în cadrul relaţiilor economice internaţionale. În a doua jumătate a anilor `90, accentul s-

a pus pe: etica fuziunilor şi a achiziţiilor ostile; formarea Uniunii Europene în sens social,

economic şi monetar; responsabilităţile internaţionale ale corporaţiilor; codurile de

24 Jack Mahoney, Teaching Business Ethics in the U.K., Europe and the U.S.A. – A Comparative Study, The

Athlone Press, London & Atlantic Highlands, 1992, pag. 105-106.

50

comportament moral şi imoral; apariţia practicilor etice de audit şi consultanţă etică în

afaceri25

. În anii 2000, etica afacerilor în Europa a evoluat în mod constant.

Datorită diversităţii culturale specifice, în Uniunea Europeană există mai multe modele de

implementare a practicilor etice în cadrul marilor corporaţii. Deşi peisajul economic european se

află într-o continuă schimbare, UE susţine dezvoltarea unor practici de afaceri responsabile, care

să răspundă noilor cerinţe. Un exemplu elocvent l-a reprezentat desemnarea anului 2005 drept

„anul european al responsabilităţii sociale a corporaţiilor”. Companiile europene sunt sprijinite

să devină mai responsabile, dar, în acelaşi timp, asupra lor se fac presiuni pentru a-şi dezvolta şi

impune singure o conduită morală în afaceri .

Există numeroase similitudini între tematica eticii afacerilor din UE şi din SUA: managementul

mediului, managementul resurselor umane, calitatea produselor, practicile de marketing,

produsele financiare, tehnicile contabile, tranzacţiile comerciale; de un interes deosebit se

bucură cultura organizaţională, climatul moral şi dezvoltarea codurilor de conduită. Totuşi, spre

deosebire de SUA, în UE măsurile punitive nu sunt la fel de drastice; accentul se pune pe partea

mai „blândă” a reglementărilor. Între UE şi SUA există şi diferenţe în ceea ce priveşte

înţelegerea şi modul de rezolvare al problemelor de ordin etic: în Europa, responsabilitatea

individului într-o situaţie conflictuală este analizată împreună cu cea colectivă, elementul social

fiind mai puternic accentuat26

(modelul european de afaceri poate fi considerat o sinteză între cel

american şi cel japonez). Individualismul american este, în schimb, puternic dezvoltat.

În ultimii ani, Comisia Europeană a trecut printr-un profund proces de reformare administrativă,

printre pilonii de rezistenţă ai acestei reforme numărându-se şi două măsuri de ordin moral:

crearea unui Comitet European pentru standarde specifice vieţii publice, care să acorde

consultanţă cu privire la principiile etice ale instituţiilor comunitare; elaborarea unui cod de

conduită referitor la comportamentul administrativ al oficialilor Comisiei27

.

Mai ales în ultimii ani, UE încearcă să amplifice standardele etice ale corporaţiilor europene,

pentru a ajunge din urmă marile societăţi transnaţionale americane.

Germania: Chiar şi în cadrul UE, acţiunile considerate reprobabile din punct de vedere moral

diferă de la o ţară la alta. În Germania, de exemplu, practica mituirii se aprobă tacit de către

autorităţile financiare; pentru germani, corupţia este o afacere din ce în ce mai obişnuită şi mai

profitabilă, începând de la nivelul consiliilor locale şi ajungând până la treptele superioare ale

ierarhiei politice, dat fiind faptul că în această ţară mita este impozabilă. Inspectorii financiari nu

urmăresc persoana care primeşte mita pentru faptul că a încălcat legea, ci doar pentru a verifica

dacă aceasta declară ca venit banii primiţi, pentru a putea fi impozitat. Impozitarea mitei în

Germania este, însă, o problemă care a stârnit vii controverse.

25 Robert E. Frederick, pag. 426-427 (Capitolul 28: La ética en los negocios en Europa: historia de dos esfuerzos,

autor: Henk van Luijk).

27 Dumitru Miron, Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2002, pag. 280.

51

Pe de o parte, se consideră că această practica este una imorală, care afectează, în egală măsură,

şi viaţa economică a Germaniei, distorsionând libera concurenţă şi avantajând firmele cu situaţie

financiară bună, care îşi pot permite cheltuielile respective. Pe de altă parte, Federaţia oamenilor

de afaceri germani nu consideră mita ca fiind un act blamabil de corupţie, ci doar o sumă plătită

în mod extraordinar, drept cheltuială suplimentară activităţii de bază şi celei de marketing. Păreri

asemănătoare susţin că interzicerea mituirii ar pune în pericol poziţia ocupată de firmele germane

pe piaţa internaţională şi posturile multor oameni implicaţi în afacerile economice28

. Totuşi, mai

ales în ultimii ani, la nivelul organelor de decizie din UE, se fac eforturi pentru adoptarea unei

legislaţii comunitare unitare, care să împiedice şi să sancţioneze drastic actele şi practicile de

corupţie din cadrul ţărilor membre.

Marea Britanie: În ultimii ani, influenţa SUA şi numeroasele scandaluri de corupţie sau de

nerespectare a responsabilităţilor sociale de către unele companii au determinat creşterea

interesului pentru etica afacerilor în Marea Britanie. Ca disciplină academică, etica afacerilor

este prezentă în toate facultăţile de afaceri, inspirată de cărţile americane, dar şi din realitatea

britanică.

Primul centru academic de cercetare a fost creat în 1987 la Universitatea din Londra – Institute of

Business Ethics (IBE), iar instituţionalizarea recunoaşterii eticii afacerilor s-a realizat prin

crearea primei catedre de etică a afacerilor şi responsabilitate socială, în 1993, la London

Business School. Cercetările întreprinse de IBE în ultimii ani relevă faptul că marea majoritate a

companiilor posedă deja un cod propriu de conduită etică în afaceri.

În prezent, două probleme de actualitate pentru economia britanică (la fel ca şi pentru cea

canadiană) sunt: conservarea mediului şi fabricarea produselor ecologice. De asemenea,

considerată unul dintre domeniile cu implicaţii deosebite în plan moral, publicitatea este puternic

reglementată în Marea Britanie de agenţii specializate (Advertising Standards Authority –

interfaţa publică cu privire la controlul reclamelor şi al publicităţii, The Institute of Practitioners

in Advertising, The Incorporated Society of British Advertisers), pentru a nu fi interzisă de lege.

India: Sistemul economic budist (şi etica aferentă acestui sistem) sprijină doar producerea

acelor bunuri care sporesc bunăstarea materială şi spirituală a individului şi nu produc daune

integrităţii fizice şi psihice a acestuia. Astfel, se exclud drogurile şi medicamentele periculoase,

băuturile alcoolice (unul dintre produsele pe care Buda le-a interzis în mod explicit), armele,

sacrificarea animalelor, produsele chimice nocive şi alte bunuri şi servicii care duc la degradarea

fizică, psihică şi morală a individului. De asemenea, sistemul economic budist utilizează

resursele în mod raţional şi promovează conservarea lor. Priorităţile de producţie vor fi

determinate în conformitate cu nevoile de bază ale individului (hrană, îmbrăcăminte, adăpost).

Asigurarea unei depline angajări a forţei de muncă este unul dintre cele mai importante

obiective. O modalitate de a furniza mai multe locuri de muncă este aceea de a folosi mai mulţi

oameni decât maşini în procesul de producţie, acolo unde este posibil (aceasta este una dintre

28 Dumitru Zaiţ, pag. 307 şi Gary Jhons, Comportament organizaţional, Editura Economică, Bucureşti, 1988, pag.

236.

52

principalele cauze care au generat accidentul din Bhopal, India, din 1984, când sistemele

automate de siguranţă au fost înlocuite cu oameni). Budiştii consideră că tehnologia trebuie să i

se supună individului, să îi satisfacă nevoile, dar nu să îl domine.

În ideologia budistă, individului i se conferă o valoare deosebită, deoarece statutul moral al

comunităţii nu poate fi îmbunătăţit decât prin dezvoltarea continuă a tuturor indivizilor

constituenţi. Munca productivă trebuie dirijată în scopul obţinerii de bunuri şi servicii pentru

întreaga populaţie, şi nu doar pentru câteva segmente avantajate ale societăţii.

Un aspect important al sistemului economic budist este şi atenţia pe care o acordă relaţiilor

internaţionale, considerând că producerea de valoare nu trebuie să fie îngrădită de limite

teritoriale, iar statele trebuie să producă unele pentru celelalte. Indivizii trebuie să aibă o vocaţie

internaţională, iar forţa centripetă din cadrul tuturor societăţilor trebuie să o reprezinte lupta

comună pentru eliminarea sărăciei.

Astfel, ca principală regulă morală, budiştii consideră că scopul acţiunilor fiecărei persoane

trebuie să fie, în primul rând, sporirea bunăstării materiale şi spirituale a tuturor celorlalţi

indivizi. Sistemul budist se bazează pe ideea de „a dărui şi a împărţi bunurile deţinute cu cei mai

puţin norocoşi” (Dana). Pornind de la o interpretare a filozofiei şi religiei budiste, în contextul

actual, se pot determina valorile şi principiile care stau la baza eticii în afaceri în India29

.

Israel: Deşi etica afacerilor este o problemă mai puţin abordată (puţine companii deţin un cod

de conduită, iar pe agenda organelor publice etica în afaceri nu figurează), aceasta nu însemnă că

practicile de afaceri în Israel sunt neetice, ci dimpotrivă, studiile reflectă un nivel înalt al

standardelor morale în afaceri.

Pe de altă parte, caracterul mai centralizat al economiei, controlul şi intervenţia instituţiilor

statului în economie creează cadrul propice corupţiei la nivel guvernamental, în plan politic,

economic şi administrativ. Deocamdată, şi problemele legate de mediu sunt ignorate în Israel .

Religia mozaică este singura care acceptă practicarea cametei (consideră că a da bani cu

împrumut, percepând ulterior dobândă, nu este o practică imorală). Iudaismul apreciază că cea

mai înaltă dovadă de caritate (milă creştinească) se concretizează în acele acţiuni menite a ajuta

individul să nu decadă într-o sărăcie cruntă: a-i oferi o slujbă, un sfat sau a-i furniza (facilita) un

împrumut.

Evreii au propria lor soluţie în ceea ce priveşte tratarea problemei şomajului. Când apare

problema concedierii unora dintre angajaţi datorită faptului că întreprinderea nu le mai poate

asigura locurile de muncă, practica actuală la care apelează majoritatea firmelor din Israel este

aplicarea regulii „ultimul venit, primul plecat” (last in, first out), prin care ultimii muncitori

angajaţi sunt primii care îşi pierd slujbele. Această practică legiferează, de fapt, dreptul de

proprietate asupra locului de muncă dobândit de către angajaţii cu o vechime mai mare în firmă .

53

Japonia: Etica afacerilor în Japonia este strâns legată de valorile religioase şi sociale foarte

strict definite: aici grupurile, nu indivizii, deţin propriul spirit, conectat la realitate (societate

colectivistă, tradiţionalistă, statut în funcţie de poziţie); rolul marilor companii nu este doar acela

de a produce bunuri şi servicii pentru societate, ci şi acela de a avea grijă de angajaţii firmei –

adică de a le garanta angajarea în firmă pe toată durata vieţii. Aici etica afacerilor nu trebuie

predată sau învăţată, ci face parte din bagajul spiritual al oricărui individ. Confucianismul,

filozofie umanistă care stă la baza tuturor activităţilor întreprinse de japonezi, promovează

dreptatea, corectitudinea şi armonia bazată pe loialitate.

Occidentalii, şi nu numai ei, au avut mari dificultăţi în a înţelege cum funcţionează o societate

care se bazează mai mult pe morală, decât pe drept. Această neînţelegere s-a datorat şi faptului că

înţelesul termenului de „morală” este foarte diferit de la o cultură la alta, şi chiar de la o

persoană la alta. „Morala” pentru japonezi reprezintă „arta de a trăi în grup, prin care se

urmăreşte să se împiedice dezlănţuirea agresivităţilor şi să se apere interesul pe termen lung,

prin intermediul regulilor, acţiunilor şi valorilor comune, fondate pe experienţă şi adevăr,

insuflate prin educaţie şi asigurate printr-un control social”. Superioritatea moralei personale

are un rol esenţial în sistemul de valori, iar comportamentul trebuie să fie susţinut de politeţe şi

disciplină. În virtutea punerii moralei la baza societăţii, în Japonia s-a dezvoltat mai mult

responsabilitatea locală decât în ţările occidentale; dintre ţările Europei de Vest, Germania şi

Suedia, ţări în care valorile morale ocupă un loc foarte important, sunt principalii parteneri

comerciali ai Japoniei.

Etica afacerilor este dominată de principiul liberei concurenţe, deşi există unele bariere de intrare

pe piaţă, mai ales pentru companiile occidentale. Strategia principală de conducere a afacerilor

este Kaizen, adică continua îmbunătăţire a produsului, în care sunt implicaţi toţi angajaţii.

Afacerile de familie sunt foarte răspândite şi operează într-un cerc relativ închis.

Pentru japonezi, principiul diviziunii muncii nu este important, mai importante sunt procesul

muncii în sine şi rezultatele (obiectivele şi rezultatele sunt cele care se evaluează); rotaţia pe

posturi este frecventă, iar posturile nu sunt foarte clar delimitate (afacerile îndeplinesc un rol mai

degrabă social decât sarcini formale). Grupurilor de muncă li se asigură un anumit standard de

viaţă, acesta reprezentând unul dintre obiectivele importante ale firmei (în Japonia, când

managerii au dificultăţi, mai întâi îşi reduc propriile beneficii, apoi dividendele şi alte costuri, şi

doar în cele din urmă salariile angajaţilor). Practica de a da şi a primi cadouri este bine percepută

de societatea japoneză, fiind chiar o datorie a celor aflaţi într-o poziţie inferioară, faţă de cei de

pe o poziţie superioară.

Societatea japoneză este una paternalistă (într-un mod fundamental diferit de concepţia

americană asupra rolului unei companii de mari dimensiuni), bazată pe o dimensiune ierarhică şi

pe un puternic control social, în care angajarea pe viaţă, avantajele sociale şi deciziile luate prin

consens sunt datorii ale întreprinderilor, în timp ce devotamentul faţă de muncă, perfecţionarea

neîntreruptă, stăpânirea egoismului şi spiritul de compromis sunt datorii ale salariaţilor, impuse

doar de stima celor din jur. Toate acestea favorizează statul japonez în asigurarea unui nivel de

54

administrare, de educaţie, de protecţie socială şi de sănătate în condiţiile unei prelevări fiscale

mult inferioare ţărilor occidentale.

Modelul de afaceri japonez este identificat, fără îndoială, cu atingerea succesului. Relaţiile între

partenerii de afaceri sunt întotdeauna privite pe termen lung, astfel că buna colaborare nu se

poate realiza decât pe baza principiilor etice. Pentru japonezi, loialitatea, relaţiile personale şi

informale, calitatea produselor, punctualitatea, respectarea termenelor şi a cuvântului dat sunt

valori de bază, fără de care nu se poate concepe niciun fel de colaborare.

România: În România, există în prezent două opinii referitoare la etica afacerilor. Pe de o parte,

există câţiva susţinători ai ideii că românii, dornici să copieze modelul occidental, au început să

studieze şi să predea disciplina etica afacerilor chiar dacă sistemul economic naţional nu este

încă unul compatibil cu economia de piaţă din ţările capitaliste dezvoltate; astfel, se consideră că

România, în mod inutil şi ridicol, încearcă să încorporeze caracteristici moderne ale culturii

occidentale într-o realitate socială slab dezvoltată şi demodată. Pe de altă parte, adepţii celeilalte

poziţii, mai numeroşi şi mai logici în argumentaţia lor, consideră că etica afacerilor se impune cu

necesitate în România, deoarece pătrunderea şi extinderea pe scară largă şi la cote înalte a

corupţiei în societatea românească este unul dintre principalii factori inhibitori în calea atingerii

obiectivului unei economii de piaţă funcţionale, eficiente şi competitive pe plan internaţional.

Tranziţia României la capitalism favorizează mediul economic corupt şi necesită, printre altele,

un efort educaţional continuu şi susţinut, menit să explice consecinţele negative ale unui

comportament neetic în afaceri şi să convingă indivizii că, pe termen lung, nu putem deveni o

societate prosperă şi democratică decât dacă reuşim să impunem anumite standarde etice stricte.

De asemenea, progresul economiei româneşti depinde de cooperarea continuă şi intensă dintre

companiile româneşti şi investitori străini puternici, de unde rezultă faptul că este necesară

familiarizarea cu codurile etice şi cu standardele occidentale referitoare la etica în afaceri,

deoarece marile companii transnaţionale nu sunt interesate să investească în ţările cu regimuri

corupte; aceste companii doresc reglementări clare şi stabile care să le asigure obţinerea unor

profituri legale, în perfectă concordanţă cu legislaţia din ţările de origine.

Principalele motive care descurajează investitorii străini sunt: legislaţia ambiguă şi instabilă,

sistemul de taxe greoi şi împovărător, deciziile politice incerte, birocraţia, corupţia, lipsa

infrastructurii de afaceri şi telecomunicaţiile învechite. Investitorii străini aşteaptă o schimbare în

bine a mediului de afaceri românesc, pe care îl consideră deosebit de promiţător din punct de

vedere economic şi geopolitic.

Rusia: Absenţa condiţiilor adecvate şi a restricţiilor de ordin moral este evidentă în toate

activităţile de afaceri desfăşurate în ţările fostei Uniuni Sovietice, ţări care traversează în prezent

o perioadă de tranziţie de la socialism la o formă de piaţă liberă. Dispariţia regimului sovietic din

Rusia a avut drept consecinţă instaurarea unui guvern relativ slab, care avansează foarte încet în

procesul de promulgare a legislaţiei necesare unui cadru adecvat pentru desfăşurarea unor

tranzacţii comerciale demne de încredere şi pentru încheierea unor contracte cu forţă juridică.

55

Printre cele mai grave probleme de ordin moral care „macină” sistemul economic rusesc se pot

enumera mita şi extorsiunea de dimensiuni îngrijorătoare, precum şi asasinarea unui număr din

ce în ce mai mare de oameni de afaceri. În plus, dat fiind faptul că sistemul este încă deosebit de

ineficient şi distribuie prost resursele, este aproape imposibil pentru oamenii de afaceri naţionali

să desfăşoare activităţi comerciale fără a fi nevoiţi să plătească mită funcţionarilor publici.

Astfel, ţinând cont de mediul de afaceri descris mai sus, etica în afaceri în Rusia este practic

imposibilă şi se poate considera că mita şi corupţia – deşi sunt neetice – reprezintă pentru

întreprinderile locale răul cel mai mic dintre două rele, alternativa fiind părăsirea tuturor

activităţilor de afaceri în mâinile elementului criminal. Totuşi, acest tip de scuze, posibil de

acceptat în cazul întreprinzătorilor naţionali, nu sunt acceptate şi pentru marile multinaţionale

care operează pe teritoriul Rusiei.

Compania multinaţională străină care îşi desfăşoară activităţile pe teritoriul Rusiei nu este

obligată să plătească mită; pentru început, ar putea opta pentru varianta de a nu se stabili în

această ţară, variantă de care întreprinzătorul naţional nu beneficiază. Corporaţiile multinaţionale

au monedă forte, care este foarte cerută în societatea rusească; posedă capacitatea de a se proteja,

dacă autorităţile naţionale nu o pot face; atrag oamenii de afaceri legitimi şi pot negocia cu ei

contracte legale şi reciproc avantajoase. Importanţa introducerii şi consolidării unor coduri de

etică la nivel corporaţional este cu atât mai mare cu cât nu există, încă, la nivel naţional, un

sistem juridic care să reglementeze aspectele comerciale şi de afaceri, după cum nu există nici

politici guvernamentale clare şi bine definite . Adoptarea unui comportament moral în afaceri în

actualele condiţii din Rusia necesită un timp şi un efort mai mare decât cel pe care îl prevăzuseră

iniţial marile corporaţii; de aceea, unele dintre ele preferă să aştepte până când vor exista condiţii

şi legi mai favorabile înainte de a se aventura în Rusia.

CAPITOLUL IV

ETICA ÎN MANAGEMENTUL INTERNAŢIONAL

4.1. Managerul moral în context internaţional

Etica managementului este o formă a eticii aplicate, disciplină care studiază din punctul

de vedere al criteriilor de bine / rău, corect / incorect, just / nedrept situaţii concrete din practica

socială şi profesională (deontologică).

Etica în management reprezintă un ansamblu coerent de norme şi principii cărora

trebuie să li se subordoneze acţiunile şi deciziile cadrelor de conducere din organizaţiile private

sau publice, norme care pot sau nu să fie sancţionate din punct de vedere juridic şi care sunt

impuse prin forţa conştiinţei colective, a opiniei publice. Dimensiunea etică în organizaţiile care

au calitatea de agenţi economici constituie obiectul eticii managementului afacerilor.

56

Etica managementului, ca disciplină de studiu, se caracterizează prin specificul multidisciplinar

al abordării, în sensul că, în analiza din punct de vedere moral a activităţii cadrelor de conducere,

se au în vedere aspecte ce ţin de domenii variate, cum ar fi etica, dreptul, antropologia culturală

sau ştiinţa conducerii. Totodată, abordarea etică are un caracter intercultural, ceea ce înseamnă

că judecata morală trebuie să ţină seama atât de criteriile etice universal valabile, cât şi de

specificul valorilor culturale dintr-o comunitate sau alta. O altă caracteristică a eticii

managementului este faptul că aceasta se prezintă atât ca abordare discursivă (studiu despre

comportamentul moral), cât şi ca practică normativă (reguli de comportament moral)30

.

Etica în management vizează relaţiile şi problemele de ordin moral care apar în cadrul

organizaţiilor de afaceri între managerii de la diferite niveluri şi cu diverse poziţii (cadrele de

conducere), pe de o parte, şi toate categoriile de interesaţi (stakeholders), pe de altă parte

(acţionarii/proprietarii afacerii, consiliul director, angajaţii cu diferite abilităţi şi experienţe,

consumatorii sau clienţii, furnizorii, creditorii, distribuitorii, comunităţile locale şi cetăţenii lor,

mediul de afaceri, organizaţiile guvernamentale şi non-guvernamentale, opinia publică etc.), iar

beneficul unora poate reprezenta negarea unei obligaţii faţă de un alt grup.

Problematica centrală în etica managementului este reprezentată de conflictul continuu dintre

performanţele economice ale firmei – măsurate prin venituri, costuri, profituri (datorate

acţionarilor) şi performanţele sociale ale firmei – mult mai greu de evaluat (reprezentate de

obligaţiile faţă de angajaţi, clienţi, furnizori, creditori, distribuitori, membri ai societăţii, în

general). Astfel, soluţionarea dilemelor etice în management nu reprezintă doar o delimitare

între bine şi rău, corect şi incorect, ci vizează un raţionament mult mai complex pentru obţinerea

unui echilibru optim între performanţele economice şi cele sociale ale firmei, cu luarea în

considerare a tuturor variantelor şi consecinţelor ce pot apărea în urma unei decizii manageriale,

atât pe termen scurt, cât şi pe termen mediu şi lung31

.

Problemele etice în management sunt deosebit de complexe datorită consecinţelor extinse pe care

le pot avea, alternativelor multiple, rezultatelor mixte, evenimentelor neprevăzute şi implicaţiilor

personale.

Etica în management se bazează, în principal, pe relaţia de încredere între cele două părţi care

interacţionează; încrederea înseamnă, de fapt, micşorarea riscului asumat şi protejarea drepturilor

şi intereselor celor afectaţi. Literatura de specialitate a determinat faptul că încrederea se află

într-o relaţie directă cu unele tehnici moderne de management, printre care se remarcă:

managementul prin obiective, managementul participativ, creşterea responsabilităţii sociale şi

discreţionare, cercurile de calitate etc.

Etica în managementul internaţional ridică probleme suplimentare pentru cadrele de

conducere ale marilor corporaţii ale lumii, care trebuie să ofere soluţii de ordin moral la dilemele

30 Ioan Popa, Radu Filip, Management internaţional, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 250-251.

31 Gabriela Ţigu, Etica afacerilor în turism, Editura Uranus, Bucureşti, 2003, pag. 8, preluat din LaRue Tone Hosmer, The Ethics of

Management, IRWIN, Homewood, Illinois, 1987, pag. 3.

57

generate de multiculturalism şi globalizare. Cu cât o companie multinaţională îşi desfăşoară

activitatea în mai mult ţări ale lumii, cu atât provocarea culturală pe care o întâmpină managerii

este mai accentuată şi imposibil de ignorat. Etica în managementul internaţional trebuie să ţină

cont atât de valorile universale, general valabile pe plan mondial, cât şi de cele specifice unei

anumite culturi sau părţi a lumii în care compania respectivă îşi desfăşoară activitatea de afaceri.

O analiză a problemelor de ordin etic care apar în cadrul unei organizaţii de afaceri are în vedere

cinci dimensiuni:

1. Etica personală a managerilor şi angajaţilor;

2. Etica indivizilor ca membri ai organizaţiei şi etica lor profesională;

3. Etica organizaţiei de afaceri (reguli, obiceiuri, norme);

4. Etica întreprinderii în relaţiile sale cu mediul exterior (furnizori, clienţi,

concurenţi, mass-media, societatea în ansamblul său, mediul natural);

5. Etica industriei din care face parte întreprinderea respectivă.

Aceste dimensiuni sunt interdependente şi se influenţează reciproc, iar practica a demonstrat că

respectarea unor principii morale în interiorul firmei se prelungeşte şi în relaţiile acesteia cu

mediul extern (ex.: angajaţi satisfăcuţi consumatori mulţumiţi profituri maxime pentru

firmă32

). Astfel, etica în întreprindere este rentabilă, fiind percepută ca o investiţie pe termen

mediu şi lung; ea nu se opune profitului, ci doar acelui profit injust, ilegal sau imoral33

.

Stadiul de dezvoltare morală al unei firme internaţionale, la un moment dat şi într-un anumit

context, poate fi reflectat şi de modul în care managerii abordează problemele etice în procesul

decizional, de felul cum aceştia tratează „dilemele etice” care apar la orice nivel al

managementului. Factorii care influenţează comportamentul managerial etic sunt: managerul ca

persoană (influenţele familiei, valorile etice şi religioase, nevoile şi standardele personale),

organizaţia de afaceri (cultura organizaţională, politicile şi codurile de conduită,

comportamentul superiorilor şi al colegilor) şi mediul extern (reglementările guvernului, normele

şi valorile societăţii, climatul etic din respectiva industrie)34

.

Astfel, cele mai importante elemente ale climatului etic al unei organizaţii includ:

- Comportamentul şi sprijinul managementului de vârf;

- Obiectivele realiste ale companiei;

- Comunicarea eficientă în plan vertical şi orizontal;

32 Philip Holden, Ethics for Managers, Editorial Gower, 2000, pag. 125. 33 Radu Emilian, Managementul serviciilor: motivaţii, principii, metode, organizare, Editura Expert, 2000 (Capitolul 10, Etică şi Management,

autor: Gabriela Ţigu, pag. 253). 34 Gh. Ionescu (B), Emil Cazan, Adina Letiţia Negruşa, Management organizaţional, Editura Tribuna Economică,

Bucureşti, 2001, pag. 339.

58

- Programele de etică;

- Pregătirea şi instruirea în domeniul eticii;

- Procesele care conduc la luarea unor decizii etice;

- Impunerea de sancţiuni disciplinare pentru încălcarea normelor etice;

- Utilizarea anumitor mecanisme pentru a denunţa existenţa unor practici corupte sau

ilegale în cadrul organizaţiei;

- Codurile de conduită etică ale companiilor.

În multe studii întreprinse în acest domeniu s-a ajuns la concluzia că factorul cel mai relevant

pentru climatul etic al unei organizaţii îl reprezintă tocmai comportamentul superiorilor; de

aceea, este necesar ca toţi managerii să fie conştienţi de acest aspect şi să îl integreze adecvat în

ansamblul elementelor etice ale unei corporaţii.Cu toate acestea, în prezent, managerii

companiilor nu cunosc încă, cu exactitate, cum să implementeze strategiile şi sistemele care să

încurajeze un comportament etic şi care să ajute la crearea unei culturi corporaţionale bazate pe

moralitate. Principala provocare pentru stabilirea unei culturi corporaţionale etice constă în

utilizarea optimă a tensiunii creatoare şi a interdependenţei dintre autonomia individului şi

autoritatea instituţională.

De multe ori, conduita top managementului – mai mult sau mai puţin morală – influenţează

radical comportamentul corporaţional, în ansamblul său (şi, în particular, climatul etic

organizaţional). Calitatea etică a companiei şi a personalului său depinde, în mare măsură, de

calităţile, activităţile, politicile, deciziile şi capacitatea de conducere a managerilor săi. Orice

manager are o responsabilitate morală deosebită: el trebuie să dea dovadă de un înalt

profesionalism, să conducă oamenii spre atingerea corectă a obiectivelor firmei (are rol de

leader), să fie un exemplu de conduită pentru colaboratorii săi; mai mult, el trebuie să contribuie

la instituţionalizarea eticii în cadrul organizaţiei. Asigurând o conducere etică puternică prin

exemplul propriului comportament, managerii firmelor şi, în special, cei de la nivelul cel mai

înalt, a căror vizibilitate şi influenţă sunt cele mai mari, realizează progrese esenţiale în obţinerea

unui comportament etic din partea angajaţilor. În general, managerii consideră că cele mai

importante valori pe care trebuie să le promoveze în rândul angajaţilor sunt: responsabilitatea şi

onestitatea, capacitatea, imaginaţia, logica, ambiţia.

Mai multe studii realizate în SUA la sfârşitul deceniului trecut au evidenţiat următoarele

percepţii ale managerilor cu privire la etica afacerilor:

1. Pentru majoritatea managerilor, cele mai importante valori sunt responsabilitatea,

cinstea, respectul (inclusiv respectul de sine), securitatea familială, libertatea;

2. Managerii mai în vârstă sau cei cu vechime mai mare tind să se comporte mai

moral decât ceilalţi;

59

3. Managementul de vârf stabileşte climatul etic în firmă prin exemplul personal şi

prin constrângeri;

4. Concepţiile privind natura etică a unor acţiuni umane variază de la un manager la

altul;

5. Răspunsul la o dilemă etică diferă în funcţie de tipul problemei etice cu care se

confruntă decidentul;

6. Un cod de etică relevant, implementat adecvat în organizaţie, va afecta pozitiv

comportamentul etic al decidenţilor;

7. Managerii americani consideră că ei sunt mai morali decât subordonaţii lor;

8. Managerii americani cred că sunt mai morali sau cel puţin la fel de morali ca şi

superiorii lor;

9. Reputaţia şi moralitatea se numără tot mai des printre obiectivele de bază ale

organizaţiei;

10. Unul dintre cele mai importante aspecte etice se referă la „balanţa” dintre nevoile

organizaţiei şi cele ale clienţilor săi;

11. Managerii pot identifica în mod real comportamentul neetic, pe care îl consideră

reprobabil .

Obligaţiile etice ale managerilor pot fi grupate în mai multe categorii, după cum ele exprimă:

- Responsabilităţi faţă de acţionari (gestiune corectă, loialitate, confidenţialitate,

informare, transparenţă);

- Responsabilităţi faţă de angajaţi (remunerare echitabilă, dezvoltare profesională,

respectul vieţii personale, respectul dreptului de petiţie);

- Responsabilităţi faţă de clienţi (produse şi servicii originale şi de calitate, garantarea

siguranţei în utilizare, informare, publicitate corectă); şi

- Responsabilităţi faţă de comunitate (protejarea mediului înconjurător, contribuţii la

soluţionarea problemelor sociale, respectarea diversităţii culturale) .

Managerii trebuie să respecte şi să impună respectarea normelor etice recunoscute şi adoptate de

firmă, indiferent dacă acestea se întemeiază pe un cod scris sau sunt numai cutume, „legi

nescrise”. Motivele pentru care managerii trebuie să dea dovadă de un comportament etic

vizează o gamă largă de aspecte, de la cele de ordin normativ (societatea speră ca managerii să

fie etici, de unde rezultă că aceştia trebuie să fie etici), până la cele pragmatice sau operative

(este în beneficiul propriu al managerilor să fie etici).

Printre cauzele generatoare de practici imorale în rândul managerilor se pot enumera:

60

- Urmărirea intereselor personale şi dorinţa de câştiguri imediate (rolul tentaţiilor în

activitatea imorală este unul real: atunci când nu se întrevede o pedeapsă suficient de dură,

anticiparea unui câştig consistent printr-o acţiune neetică este de aşteptat să promoveze un

comportament imoral);

- Conflictul de roluri (multe dintre dilemele managementului sunt, în realitate, forme ale

conflictului de roluri, care influenţează balanţa în favoarea deciziilor neetice; astfel, un

manager poate fi pentru un subordonat atât prieten – în viaţa privată, cât şi superior – în

relaţiile de la locul de muncă);

- Conflictul de interese (valorile individuale şi scopurile personale ale managerilor pot

intra în conflict cu valorile şi scopurile firmei);

- Concurenţa pentru resurse deficitare sau pentru câştigarea de noi pieţe (în condiţiile

existenţei resurselor economice limitate sau ale declinului unei industrii, fixarea preţurilor

între competitori sau încălcarea prevederilor de monopol sunt practici destul de frecvente;

pe de altă parte, dacă nu există concurenţă, tentaţia managerilor de a lua decizii neetice este

şi mai mare, deoarece şansa unor câştiguri mari nu este contracarată de echilibrele de pe

piaţă);

- Contradicţiile interculturale (se manifestă, cu precădere, în cadrul societăţilor

transnaţionale: managerii expatriaţi întâmpină dificultăţi de ordin cultural în momentul în

care îşi desfăşoară activitatea într-o ţară cu o cultură diferită de cea a ţării de origine);

- Personalitatea indivizilor (unele studii au evidenţiat faptul că indivizii orientaţi spre

valori economice sunt mai expuşi la comportamente neetice decât cei slab orientaţi în acest

sens, iar cei cu o mare nevoie de putere personală – „machiavelicii” – sunt mai dispuşi la

decizii neetice; în plus, fiecare manager abordează într-o manieră proprie problemele de

ordin moral, ceea ce face ca deciziile acestora să difere substanţial în situaţiile sensibile din

punct de vedere etic);

- Cultura organizaţiei şi a ramurii industriale din care face parte aceasta (dacă cultura

firmei nu se bazează pe nişte valori etice puternice şi pe nişte modele exemplare de

comportament etic sau dacă acestea nu sunt implementate printr-un cod de etică cu un real

impact decizional, organizaţia poate cădea pradă culturii de tipul „succes cu orice preţ”,

ceea ce înseamnă că va fi dispusă la orice fel de compromisuri de ordin moral pentru

atingerea obiectivelor de ordin economic; din practica internaţională se poate deduce că

disponibilitate mare spre încălcarea normelor există în industriile alimentară, forestieră,

extractivă, de prelucrare a ţiţeiului şi de automobile .

De aceea, în lucrările de specialitate se acordă o atenţie din ce în ce mai mare problemelor etice

pe care le ridică managerii în exercitarea funcţiilor lor (se pune un accent deosebit pe

conflictul de interese care se manifestă la nivel personal: pe de o parte, managerii caută să-şi

îndeplinească propriile obiective, iar pe de altă parte, ei trebuie să urmărească interesele firmei şi

pe cele ale proprietarilor ei, în numele cărora ei acţionează).

61

Problemele etice apar frecvent în management; ele depăşesc problemele comune cum ar fi

corupţia, furtul sau cârdăşia, atingând arii precum achiziţiile corporative, politicile de marketing

sau investiţiile de capital. Situaţiile complexe care obligă managerii să ia o decizie pentru a

asigura comportamentul etic, atât în interiorul organizaţiei, cât şi în relaţiile acesteia cu mediul

extern, îi pun deseori în dilemă (preponderenţa obiectivelor de ordin economic versus

preponderenţa obiectivelor de ordin moral).

Problemele etice sunt cu adevărat dileme manageriale atunci când ele se referă la conflictul

dintre performanţele economice ale organizaţiei (măsurate prin venituri, costuri şi profituri) şi

cele sociale (referitoare la obligaţiile faţă de persoanele din interiorul şi din exteriorul

organizaţiei). În astfel de situaţii, pe lângă valorile morale de care trebuie să ţină cont (adaptate

mediului cultural căruia îi aparţin sau în numele căruia acţionează), managerii vor avea în vedere

şi o anumită ordine a priorităţilor celor interesaţi sau afectaţi de respectiva afacere. Cel mai

adesea sunt dezbătute dilemele etice care apar în unele domenii ale marketing-ului (publicitate),

în activitatea de contractare-aprovizionare (care se referă, mai ales, la favorurile acceptate din

partea furnizorilor), în domeniul producţiei (ambalajul inutil, demodarea planificată, preţul

diferenţiat) sau în domeniul resurselor umane.

Drepturile salariaţilor, practicile de corupţie, protecţia mediului înconjurător sunt doar câteva

aspecte ce preocupă managerii care urmăresc să ocupe o bună poziţie pe piaţă şi să obţină

profituri pe termen lung, respectând, în acelaşi timp, regulile comunităţii în care îşi desfăşoară

afacerile.

Cele mai frecvente probleme morale în management sunt următoarele: mita, constrângerea,

înşelăciunea, furtul, discriminările şi poluarea mediului înconjurător.

- Mita: este folosită pentru a manipula oamenii, prin „cumpărarea” influenţei. Mita creează

un conflict de interese între persoana care primeşte mita şi organizaţia sa, reducând

libertatea de alegere a decidentului. Principala raţiune pentru care mita (implicit, corupţia)

este intens condamnată este inerenta sa inechitate (anumite plăţi sau influenţe secrete

prevalează asupra meritelor personale).

- Constrângerea: controlează oamenii prin forţa ameninţărilor. Constrângerea este folosită

pentru a determina o persoană să acţioneze în interesul alteia (al celei care apelează la

constrângere), împotriva propriilor credinţe şi a voinţei personale.

- Înşelăciunea: manipulează oamenii sau organizaţiile prin inducerea în eroare, în mod

intenţionat. Comportamentul necinstit este cea mai frecventă problemă etică. Înşelăciunea

reprezintă actul de a minţi, prin falsificarea unor fapte/dovezi, sau de a susţine declaraţii

false cu bună ştiinţă, în mod expres sau implicit, despre un fapt prezent sau viitor.

Înşelăciunea în afaceri include distorsionarea sau falsificarea cercetărilor şi datelor

contabile, crearea unei publicităţi mincinoase sau a unor produse false, evaluarea incorectă

a performanţelor economice, prezentarea unor indicatori financiari nereali sau a unor

rapoarte incorecte. Înşelăciunea poate atinge cote foarte mari, producând pagube

economice imense sau chiar lezând sănătatea consumatorului.

62

- Furtul: poate acoperi o varietate largă de situaţii în lumea afacerilor (aşa după cum

proprietatea furată poate fi fizică sau intelectuală).

- Discriminările: reprezintă tratamentul incorect aplicat anumitor persoane funcţie de rasă,

vârstă, sex, naţionalitate, religie etc. şi care nu este determinat de abilităţile sau calificările

respectivelor persoane.

- Poluarea mediului înconjurător: a devenit, în actualitate, o problemă care atrage atenţia

unor grupuri cât mai eterogene de indivizi (consumatori, firme, organizaţii naţionale şi

internaţionale, autorităţi publice, mişcări ecologiste etc). Deşi eliminarea deşeurilor toxice

este ilegală în multe ţări ale lumii, există firme care continuă să polueze mediul

înconjurător, reprezentând un adevărat pericol pentru toţi locuitorii planetei (gravitatea

acestei probleme este dată de faptul că ea are un caracter transfrontalier, iar efectele

poluării se pot resimţi la distanţe foarte mari faţă de sursa care le-a emis). Pe de altă parte,

nu trebuie ignorat faptul că implementarea unor tehnologii nepoluante este foarte

costisitoare, iar cheltuielile ocazionate de asemenea investiţii pot duce la creşterea

preţurilor sau la reducerea de personal (apare o dilemă de ordin etic). Deşi soluţiile nu sunt

simple, această problemă necesită o rezolvare imediată, deoarece fără o protecţie reală a

mediului înconjurător nimeni nu va avea de câştigat pe termen lung.

Acestea sunt cele mai des întâlnite probleme de ordin moral din lumea afacerilor; ele sunt

prezente peste tot în lume, chiar dacă cu intensităţi diferite. Pe lângă cele şase probleme

enumerate mai sus, merită menţionate şi practicile de marketing (acţiunile promoţionale şi

publicitatea), care aduc deseori în discuţie necesitatea creşterii responsabilităţii şi a moralităţii

celor ce le susţin.

Un sondaj de opinie realizat în SUA de către Conference Board Research, pe un eşantion de 300

de companii, a evidenţiat care sunt cele mai comune tipuri de probleme de ordin etic (în

ordine descrescătoare) cu care se confruntă managerii acestor companii:

- Conflictele de interese ale angajaţilor;

- Cadourile neadecvate pentru personalul de la nivelul central;

- Hărţuirea sexuală;

- Plăţile neautorizate;

- Acţiunea pozitivă;

- Respectarea intimităţii angajaţilor şi spaţiul privat al acestora;

- Problemele de ordin ambiental;

- Urmărirea stării de sănătate a angajatului;

- Conflictele între etica firmei şi practica de afaceri;

- Securitatea evidenţelor contabile ale firmei;

63

- Siguranţa muncii;

- Conţinutul reclamei;

- Standardele de securitate ale produsului;

- Contribuţiile companiei (taxe);

- Interesele acţionarilor;

- Procesul de îndatorare corporatistă;

- Semnalele de alarmă;

- Angajarea la cerere (după dorinţă);

- Reducerea investiţiei;

- Problemele aferente contractelor guvernamentale;

- Procedurile de management financiar şi de numerar;

- Închiderea de fabrici/secţii şi reducerile de personal;

- Comitetele de acţiune politică;

- Problemele sociale ridicate de organizaţiile religioase;

- Valorile comparabile;

- Politica de preţuri;

- Salariile directorilor35

.

Toate aceste probleme de ordin etic care apar în activitatea profesională a managerilor au în

comun faptul că implică un conflict de interese; în general, conflictul apare între valorile sau

etica personală a managerului şi cea a angajatorului său, a angajaţilor sau a oricărui alt grup de

persoane direct influenţate de activitatea companiei.

Luarea deciziilor reprezintă nucleul activităţilor de management. Pentru a avea un

comportament etic, responsabil, ireproşabil, managerii trebuie să ia în considerare toate

consecinţele unei decizii, atât în plan economic, cât şi în plan social sau chiar ecologic. Aspectele

de ordin ecologic şi de protejare a mediului înconjurător au devenit o componentă de bază a

responsabilităţii sociale a marilor societăţi transnaţionale.

Pe de altă parte, multe din deciziile care se iau în cadrul unei companii pot avea consecinţe care

să se manifeste dincolo de graniţele întreprinderii, cu implicaţii incerte pe termen lung şi

influenţate de interesele personale ale celor aflaţi în funcţii de conducere. Totodată, există situaţii

în care ceea ce este bun pentru manager nu este bun pentru firmă, sau ceea ce este bun pentru

manager şi firmă nu este bun pentru comunitatea locală şi angajaţi, şi există chiar şi situaţii – cu

35 G. Ţigu, pag. 44-45, preluat din Gary Jhons, Comportament organizaţional: Înţelegerea şi conducerea oamenilor

în procesul muncii, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 408.

64

toate că sunt mai rare – când ceea ce este bun pentru manager, firmă şi comunitatea celor afectaţi

nu este corect şi just36

.

Majoritatea eticienilor în afaceri propun utilizarea unor principii etice pentru a ghida procesul de

luare a deciziilor în cadrul unei organizaţii (aceste principii etice includ, printre altele, dreptatea,

drepturile şi obligaţiile, utilitarismul şi regula de aur).

Rezolvarea dilemelor etice de către manageri nu este deloc uşoară, iar decizia va depinde

întotdeauna de stadiul de evoluţie morală şi de personalitatea acestora, de educaţia,

autocontrolul, experienţa, sentimentele, atitudinile şi valorile lor personale, precum şi de

caracteristicile organizaţiei pe care o conduc.

Moralitatea în procesul decizional este susţinută de o serie de factori, dintre care se remarcă în

mod deosebit: comunicarea onestă şi tratamentul corect cu şi faţă de toţi cei vizaţi de activitatea

firmei, consideraţia specială (acordată unui vechi angajat, unei persoane cu nevoi speciale sau

unui furnizor loial, aflat în impas), competiţia onestă (a se evita mituirea şi acordurile de preţ cu

competitorii), responsabilitatea faţă de organizaţie (trebuie urmărit binele întregii organizaţii),

responsabilitatea socială a companiei (evitarea poluării şi a închiderii firmei, preocuparea pentru

siguranţa şi sănătatea angajaţilor), respectarea legii (contabilitate corectă şi plata obligaţiilor

fiscale).

De asemenea, problemele etice diferă în funcţie de poziţia managerială: un manager din

domeniul financiar are în faţă probleme de ordin etic strâns legate de domeniul său; topmanagerii

se confruntă, mai ales, cu probleme etice de natură strategică, iar ceilalţi, de pe nivelurile

ierarhice mai joase, mai degrabă cu probleme tactice cu substrat moral. De aici rezultă că tipul

problemei puse în faţa decidentului poate influenţa calitatea etică a deciziei.

În luarea unei decizii etice de afaceri, managerii nu trebuie să urmărească doar respectarea literei

legii (care oferă doar un nivel minim al standardelor morale), ci mai mult decât atât. Etica trebuie

să însoţească întregul proces de luare a deciziei, în toate etapele sale (identificarea problemei,

stabilirea criteriilor pentru elaborarea soluţiei, găsirea alternativelor decizionale, luarea deciziei

propriu-zise şi implementarea acesteia). În balanţa dintre performanţele economice şi cele sociale

ale firmei, managerii de mijloc sau managerii operaţionali vor înclina în favoarea performanţelor

economice, deoarece performanţele lor sunt măsurate în criterii economice, iar viitorul lor

depinde de rezultatele economice; în această situaţie, responsabilitatea morală a firmei revine în

sarcina top-managerilor, inclusiv ca parte a planificării strategice. Cele mai dificile probleme de

ordin etic trebuie rezolvate la nivelurile superioare ale managementului, deoarece ele afectează

întreaga organizaţie.

4.2 Conduita etică a managementului societăţilor multinaţionale

Aportul corporaţiilor multinaţionale la dezvoltarea de ansamblu a societăţii se află în continuă

creştere. Câteva dintre beneficiile pe care o corporaţie le aduce societăţii sunt: remunerarea

36 Alexandru Puiu, Management în Afacerile Economice Internaţionale, Ediţia a II-a, Editura Independenţa

Economică, Bucureşti, 1997, pag. 78.

65

membrilor societăţii pentru munca pe care o depun în cadrul companiei, producerea bunurilor şi

serviciilor de înaltă calitate pentru societate, plata taxelor folosite pentru satisfacerea nevoilor

publice şi furnizarea capitalului de investiţii necesar pentru creşterea şi dezvoltarea economică.

Pe de altă parte, corporaţiile pot aduce prejudicii societăţii prin producerea unor bunuri potenţial

periculoase pentru sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a consumatorilor lor, prin închiderea

unor unităţi de producţie care ofereau locuri de muncă pentru un număr considerabil de angajaţi,

prin crearea de monopoluri şi vânzarea produselor prin intermediul unor campanii publicitare

agresive, prin poluarea aerului şi a apelor şi prin daunele provocate indivizilor datorită utilizării

unor produse chimice toxice.

Dintr-o perspectivă de ansamblu, analiza moralităţii unei corporaţii trebuie să cuprindă trei

aspecte esenţiale:

1. Tipurile de responsabilitate morală potrivite fiecărui grup care intră în alcătuirea

corporaţiei;

2. Structura corporaţiei din punct de vedere moral;

3. Problema investiţiilor etice în cadrul unei corporaţii37

.

Responsabilitatea morală în cadrul companiei:

Corporaţia, în ansamblul său, este responsabilă pentru îndeplinirea contractelor încheiate cu

firmele partenere şi respectarea angajamentelor asumate (livrarea produselor promise la

momentul stabilit şi în concordanţă cu specificaţiile determinate, plata datoriilor etc.). Corporaţia

este responsabilă şi faţă de consumatorii săi pentru produsele pe care le livrează acestora;

bunurile produse trebuie să prezinte un anumit grad de siguranţă, iar consumatorii trebuie să

cunoască nivelul de risc (acceptabil) pe care şi-l asumă în momentul utilizării sau consumării

produsului respectiv (orice bun prezintă un nivel mai mic sau mare de risc). Pentru ca o

tranzacţie să fie corectă pentru consumator, acesta trebuie să dispună de informaţii adecvate

referitoare la produs, iar aşteptările sale rezonabile trebuie să fie îndeplinite de respectivul produs

(în cazul contrar, când aşteptările consumatorilor nu pot fi îndeplinite de respectivul produs

datorită unor defecte sau lipsuri nespecifice, consumatorii trebuie să fie informaţi în mod

corespunzător cu privire la această excepţie).

Corporaţiile sunt responsabile faţă de furnizorii şi concurenţii lor, cărora le datorează un

tratament corect din punct de vedere moral; tratamentul corect vizează excluderea minciunii, a

furtului, a sabotajului sau a intervenţiei de orice fel, cu scopul de a dăuna imaginii firmelor

37 Richard T. DeGeorge, Business Ethics, Third Edition, Macmillan Publishing Company, New York, USA, 1990,

pag. 158-180.

66

concurente; tratamentul corect faţă de concurenţi implică şi excluderea aranjamentelor

monopolistice cu firmele concurente, a acordurilor de fixare a preţurilor şi partajare a pieţelor şi

a altor modalităţi neloiale de eliminare a concurenţei, în detrimentul consumatorilor.

În sfârşit, corporaţia este responsabilă din punct de vedere moral pentru acţiunile sale care

vizează publicul sau societatea, în general, şi are obligaţia morală de a nu dăuna intereselor celor

afectaţi de activităţile sale. Astfel, o corporaţie are responsabilitatea de a nu dăuna mediului

înconjurător, de a nu polua aerul şi apa peste niveluri social admise şi, de asemenea, de a-şi

controla nivelul poluării fonice. Al doilea tip de obligaţii morale faţă de publicul general vizează

siguranţa fizică şi psihică a acelora care trăiesc într-o zonă afectată de activitatea unei unităţi de

producţie a unei companii de mari dimensiuni (o companie nu are dreptul de a-i expune pe cei

care trăiesc în apropierea ei la un risc major pentru sănătatea sau siguranţa lor – posibilă explozie

sau radiaţie – cu atât mai mult cu cât aceştia nu sunt informaţi sau conştienţi de potenţialul

pericol la care sunt expuşi sau nu şi-au dat consimţământul în acest sens). Al treilea set de

responsabilităţi morale faţă de publicul general vizează locaţia, deschiderea sau închiderea unei

fabrici, mai ales în comunităţile de mici dimensiuni şi în oraşele bazate pe un sigur tip de

industrie; atât la deschiderea, cât şi la închiderea unei fabrici, o corporaţie are obligaţia morală,

nu legală, de a minimiza răul produs şi de a lua în considerare mai multe strategii pentru

atingerea obiectivelor vizate.

Responsabilitatea principală a consiliului director este de a urmări interesele acţionarilor sau

proprietarilor unei companii. Membrii consiliului director sunt responsabili din punct de vedere

legal şi moral pentru climatul organizaţional instaurat şi pentru principalele politici ale

companiei; ei pot impune o abordare morală a problemelor din cadrul companiei sau pot

condamna practicile imorale ivite în cadrul corporaţiei. Membrii consiliului director pot şi

trebuie să vegheze la gestionarea corectă a intereselor acţionarilor de către managementul

companiei. Pentru a fi eficienţi în calitatea lor de apărători ai intereselor acţionarilor şi evaluatori

ai performanţelor managementului, membrii consiliului director nu trebuie să ocupe simultan şi

funcţia de manageri.

Managerii au rolul de a organiza corporaţia astfel încât aceasta să furnizeze societăţii produsele

necesare şi să poată obţine, în final, un profit considerabil pentru proprietarii sau acţionarii săi.

Managementul unei corporaţii are o responsabilitate legală şi morală în faţa consiliului director şi

a acţionarilor în numele cărora acţionează; managerii trebuie să îi informeze pe aceştia în

legătură cu deciziile luate, acţiunile întreprinse şi rezultatele obţinute şi să nu pună interesul lor

personal mai presus de cel al acţionarilor. Cu toate acestea, managementul unei companii nu este

responsabil moral pentru maximizarea profiturilor, pentru sporirea valorii acţiunilor sau pentru

creşterea vânzărilor şi profiturilor unei companii; dacă managerii acţionează în limitele legale şi

morale, ei nu pot fi traşi la răspundere de către acţionarii lor pentru neîndeplinirea acestor

obiective.

Managerii sunt responsabili faţă de muncitori pentru condiţiile în care aceştia lucrează şi faţă de

consumatori pentru calitatea bunurilor produse şi furnizate. Managerii sunt responsabili şi faţă de

angajaţii companiei, atât în ceea ce priveşte corectitudinea practicilor şi metodelor de angajare,

67

cât şi în ceea ce priveşte condiţiile de lucru (egalitatea oportunităţilor şi nediscriminare în funcţie

de sex, rasă, religie sau alte caracteristici care nu au legătură cu munca efectuată; corectitudine în

evaluarea şi promovarea angajaţilor; preocuparea pentru asigurarea unor condiţii de lucru sigure

şi pentru satisfacerea nevoilor angajaţilor). Angajatorii au anumite obligaţii morale faţă de

angajaţi, chiar dacă acestea nu sunt precizate în contracte sau în regulamentele guvernamentale

(de exemplu, una dintre aceste obligaţii implicite se referă la responsabilitatea managerilor de a-i

anunţa pe angajaţi în timp util înainte de închiderea unei fabrici).

Managementul unei companii are rolul principal în ceea ce priveşte implementarea unei politici

etice în cadrul companiei; pe de altă parte, atât membrii consiliului director, cât şi angajaţii

companiei vor trebui, adesea, să întreprindă anumite acţiuni faţă de publicul general pentru a

satisface criteriile de responsabilitate socială corporativă ale organizaţiei în care lucrează.

Muncitorii şi angajaţii sunt responsabili pentru buna îndeplinire a sarcinilor pentru care au fost

angajaţi şi pentru care sunt plătiţi. Din punct de vedere moral, îndeplinirea anumitor sarcini de

către angajaţi nu trebuie să implice încălcarea legii sau săvârşirea anumitor acţiuni neetice, chiar

dacă aceste sarcini le sunt trasate de la un nivel ierarhic superior, iar datoria lor în calitate de

angajaţi este de a îndeplini ordinele superiorilor / managerilor lor.

O dificultate imanentă oricărei analize morale a unei corporaţii se referă la determinarea

intereselor prioritare care trebuie luate în considerare de către companie. (Nu întotdeauna

interesele acţionarilor au prioritate asupra altor interese: de exemplu, obligaţia morală a unei

companii de a asigura siguranţa şi integritatea angajaţilor şi muncitorilor ei, a mediului şi a

consumatorilor are prioritate asupra creşterii profiturilor acţionarilor. Cea mai indicată în această

situaţie este o analiză „stakeholders”, care nu ignoră interesele acţionarilor în favoarea altor

categorii de „interesaţi”, ci garantează luarea corectă în considerare a tuturor celor afectaţi de

activitatea unei companii, atât în spiritul principiilor utilitariste, cât şi al celor deontologice).

3. Moralitatea şi structura corporaţională:

Pentru buna desfăşurare a activităţilor economice, este necesar ca toate corporaţiile să acţioneze

moral, iar structura acestora să fie astfel concepută încât indivizii care alcătuiesc respectiva

companie să fie încurajaţi să acţioneze moral, atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv.

Adesea, moralitatea unei companii este impusă de la nivel central, iar dacă managementul unei

corporaţii nu încurajează şi nu răsplăteşte comportamentul moral şi nu pedepseşte conduita

imorală, corporaţia ca întreg va tinde să acţioneze fără a lua în considerare aspectele de ordin

moral şi moralitatea activităţilor sale.

Astfel, pentru implementarea moralităţii în structura unei corporaţii:

- Consiliul director al unei companii trebuie să supravegheze activ şi eficient

managementul companiei.

- Peste jumătate dintre membrii consiliului director, inclusiv preşedintele acestuia, nu

trebuie să facă parte din managementul companiei.

68

- Responsabilitatea pentru politicile implementate şi deciziile luate de managementul unei

companii, la toate nivelurile, trebuie urmărită pe parcursul unei perioade de cel puţin 5 ani,

iar cei responsabili trebuie să dea socoteală pentru politicile şi deciziile anterioare, luate în

momentul în care ocupau alte poziţii în cadrul firmei.

- Trebuie să existe canale şi proceduri interne de asumare a responsabilităţii, la niveluri

superioare, inferioare şi laterale; corporaţia trebuie să pună la dispoziţia celor interesaţi

acele informaţii necesare astfel încât aceştia să poată lua propriile decizii cu privire la

compania respectivă.

- Corporaţia trebuie să dezvolte anumite canale de comunicare cu angajaţii, consumatorii,

acţionarii şi publicul larg, prin intermediul cărora toţi cei „interesaţi” să-şi poată expune

nelămuririle, cererile şi percepţiile lor cu privire la responsabilităţile legitime ale unei

corporaţii.

- Corporaţiile pot dezvolta un mecanism (sau chiar un departament) pentru anticiparea

diferitelor cerinţe de ordin moral care pot apărea, pentru analizarea coerentă a acestora şi

pentru propunerea unor acţiuni potrivite. Dezvoltarea unui grup, a unui birou sau chiar a

unui departament în cadrul unei corporaţii, care să susţină responsabilităţile pe termen lung

ale companiei în defavoarea intereselor pe termen scurt, reprezintă o modificare

organizaţională majoră.

- Corporaţiile trebuie să dezvolte anumite tehnici de diseminare a informaţiilor relevante

pentru luarea unor decizii care afectează binele general.

- Responsabilitatea morală trebuie consolidată prin aplicarea unor sancţiuni în cadrul

organizaţiei şi chiar în cadrul unei industrii, acolo unde se constată comiterea anumitor

acţiuni imorale şi încălcarea legilor antitrust. Preţul „plătit” de cadrele de conducere pentru

imoralitatea sau iresponsabilitatea lor trebuie să fie la fel de mare ca cel plătit de angajaţii

de la niveluri inferioare.

- O corporaţie care doreşte să prevină apariţia fenomenului de „dezvăluire publică şi

alertare a publicului de către angajaţii companiei în legătură cu politicile sau acţiunile

imorale întreprinse de firmă” (whistle blowing) trebuie să pună la dispoziţia membrilor

interesaţi ai corporaţiei acele proceduri, mecanisme şi canale prin care aceştia să-şi poată

expună îngrijorările de ordin moral şi să beneficieze de o evaluare corectă a situaţiilor sau

problemelor prezentate (sau chiar de o posibilă rezolvare a acestora), fără a se teme de

manifestarea ulterioară a unor consecinţe negative.

- Pentru a exclude necesitatea dezvăluirilor publice, o corporaţie trebuie să beneficieze de

serviciile unui funcţionar înzestrat cu o autoritate sporită în cadrul companiei şi care să fie

responsabil cu rezolvarea acelor probleme de ordin moral care au fost aduse de angajaţi la

cunoştinţa managementului, dar cărora li s-a acordat o atenţie insuficientă şi care sunt

pasibile să devină viitoare subiecte de dezvăluiri publice.

69

BIBLIOGRAFIE

1. Badescu, V., Etica in afaceri, Editura Pro Universitaria 2014

2. Crăciun, D., Curs de Etică în Afacerile Economice Internaţionale, REI, 2004

3. DeGeorge, Richard T., Business Ethics, Third Edition, Macmillan Publishing Company,

New York, USA,1990

4. Iamandi, I.E, Radu, F., Etică şi responsabilitate socială corporativă în afacerile

internaţionale, curs master afaceri internationale, Editura Economica, Bucuresti 2012

5. Ionescu, Gheorghe Gh. (B), Cazan, Emil, Negruşa, Adina Letiţia, Management

organizaţional, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001

6. Morar, V., Etica şi afacerile Morală elementară şi responsabilitate social, curs online

7. Ţigu, Gabriela, Etica Afacerilor în Turism , Editura Uranus, 2003

Webgrafie

www.bussinessweekcom

www.economist.com

www.theglobalist.com

www.responsabilitatesociala.ro

http://www.creeaza.com/afaceri/