MANAGEMENT GENERAL

I. Elemente introductive în managementul organizaţiei

“Management înseamnă sarcini. Managementul este o disciplină. Dar management înseamnă şi oameni. Fiecare realizare managerială este realizarea

unui manager. Fiecare eşec este eşecul unui manager.”

Peter Druker

I.1. Conceptul de management

I.1.1. Etimologia

Termenul management derivă de la latinescul "manus"- mâna şi ca expresie literară

"manevrare", "pilotare". Alexandru Graur sublinia faptul că, de la latinescul "manus" s-a

format în limba italiană "mannegio"- prelucrarea cu mâna, de unde prin intermediul

cuvântului francez "manége"  a trecut în limba română cu semnificaţia de "loc unde sunt

dresaţi caii". Din franceză, cuvântul a fost împrumutat de limba engleză sub forma verbului 

"to manage" care înseamna a administra, a conduce, derivat mai apoi "manager" şi "manage-

ment", ceea ce ar însemna "conducător" şi "conducere". Rezultă deci că verbul englez "to

mange" are aceeaşi rădăcină ca şi termenul românesc "manej" şi cel italian "maneggio" şi

anume termenul latin "manus'',  adică mână. Pe masură ce limba italiană a evoluat verbul

maneggiare a capatat două nuanţe, două sensuri, din care unul concret de a mânui un cal şi alt

sens abstract, calitativ de a mânui cu dexteritate.

Conturarea managementului ca ştiinţă a început în primii ani ai secolului al XX-lea,

identificându-se cu mişcarea pentru conducerea ştiinţifică, apărută în SUA în primul deceniu

al acestui secol, care lupta pentru ideea existenţială a maximizării rezultatelor activităţii

individuale sau colective cu eforturi minime.

Deşi conducerea a existat, într-o formă rudimentară, practic de la începutul vieţii

organizate a comunităţii omeneşti, apariţia târzie a interesului deosebit pentru domeniul

managementului şi a primelor studii sistematice ale acestuia se explică prin aceea că doar la

un anumit grad al dezvoltării industriale şi tehnologice a societăţii este posibilă şi necesară

sistematizarea cunoştinţelor şi închegarea unor teorii specifice.

I.1.2. Definiţii ale conceptului de management

Dintre definiţiile şi accepţiunile multiple oferite de către diverşi teoreticieni şi

practicieni termenului de management, vom prezent în continuare câteva dintre acestea:

Managementul este „ arta şi ştiinţa de a-i face pe alţii să acţioneze în aşa fel încât să se

atingă obiectivele unei organizaţii; este procesul de statuare şi îndeplinire a obiectivelor, prin

realizarea unor funcţii de bază, specifice, în dirijarea şi utilizarea resurselor umane, materiale

şi financiare ale organizaţiei”.

Mai exact managementul poate fi definit ca”un set de activităţi (incluzând planificarea

şi luarea deciziilor, organizarea, conducerea, controlul) îndreptate spre resursele organizaţiei

(umane, financiare, fizice şi informaţii), cu scopul atingerii obiectivelor organizaţionale fiind

un mod eficient şi eficace. Un manager, atunci, este o persoană a cărei principală

responsabilitate este de a efectua procesul de management”.

Managementul reprezintă „organizarea şi coordonarea activităţilor unei organizaţii, în

conformitate cu anumite politici şi pentru îndeplinirea unor obiective definite”.

De asemena managementul „este coordonarea şi conducerea activităţilor proprii şi a

altora pentru atingerea obiectivelor finale. Scopul managementului este de a îndeplini

sarcinile necesare pentru a permite organizaţiei să îşi atingă obiectivele sale”.

Aşadar managementul reprezintă un proces conştient de conducere şi coordonare a

activităţilor individuale şi de grup, precum şi de mobilizare şi alocare a resurselor organizaţiei

în vederea îndeplinirii obiectivelor acesteia în concordanţă cu misiunea, finalităţile şi

responsabilităţile sale economice şi sociale. Astfel, acesta reprezintă un cumul de activităţi

efectuate pentru atingerea obiectivelor organizaţiei eficace şi eficientă prin previziune,

organizare, coordonarea, antrenarea şi controlul resurselor organizaţiei.

Prin urmare termenul “management” este un termen generic căruia i se pot atribui

multiple interpretări. Din anumite puncte de vedere oricine poate fi privit ca fiind, într-o

anumită măsură, un manager. Orice persoană are o anumită libertate de a face sau nu un

anumit lucru şi are un oarecare control asupra planificării şi organizării muncii sale. În

general însă managementul implică considerarea unui context mai larg decât cel individual şi

exercitarea unei autorităţi formale asupra activităţilor şi performanţelor altor persoane. Astfel,

managementul:

are loc într-un context organizaţional structurat, pe baza unor roluri prestabilite

este direcţionat către atingerea unor scopuri şi obiective

se realizează prin eforturile altor persoane

utilizează sisteme şi proceduri.

Indiferent de definiţia adoptată, există anumite trăsături universal valabile:

Managementul se aplică oricărui tip de organizaţie

Managementul există la diferitele nivele (ierarhice) ale unei organizaţii

Obiectivul major al tuturor managerilor este acelaşi: acela de a crea valoare

Managementul implică atât eficienţă (a face lucrurile cum trebuie) cât şi eficacitate (a

face lucrurile care trebuie).

Scopul (obiectivul general) managementului: asigurarea eficienţei unui sistem economic.

Necesitatea managementului: îndeplinirea scopului - realizarea obiectivelor de grup.

Rolul managementului: dirijarea (coordonarea) activităţilor umane organizate - prin

intermediul acţiunilor manageriale grupate în ceea ce numim funcţii ale managementului:

- planificare,

- organizare,

- conducere (comanda - coordonare),

- control.

Prin organizaţie se întelege un grup de persoane organizate în vederea realizării unui

obiectiv sau mai multora, prin interacţiunea lor cu mijloace de muncă asupra unor obiecte ale

muncii. Trăsăturile comune ale organizaţiilor sunt următoarele:

- există o serie de finalităţi dorite exprimate prin obiective;

- se stabileşte un plan de realizare a obiectivelor prin care sunt precizate ţintele, modalităţile

de asigurare a acestora şi resursele necesare;

- la conducere se află manageri.

I.1.3. Management – ştiinţă sau artă ?

În general, ştiinţa reprezintă o cunoaştere sistematică a lumii. Această sistematizare

cumulativă de cunoştinţe şi experienţă a condus în toate domeniile la apariţia, formularea şi

consolidarea ştiinţei. Sistematizarea ştiinţifică induce coerenţa, rigoarea şi structura,

asigurând astfel o comunicare mai bună.

Există astăzi o serie de criterii care permit recunoaşterea unui ansamblu de cunoştinţe ca

fiind (definind) o ştiinţă. Un prim criteriu constă în posibilitatea măsurării. Astfel, este suficient

să ne gândim că obiectivele stabilite prin exercitarea funcţiei de prevedere a managementului, pot

şi trebuie să fie măsurate, dimensionate, pentru a accepta introducerea coerenţei, rigorii şi

structurii în domeniul managementului. O colecţie de cifre nu este însă suficientă pentru a se

afirma că un anumit conducător desfăşoară o activitate ştiinţifică. Ştiinţa începe în practică, prin

observarea şi colectarea de date cu scopul fundamental de a descoperi legi, principii, noi structuri

ale faptelor şi proceselor.

Explicarea faptelor prin ipoteze, care în urma repetatelor testări, au rezistat în timp

căpătând statutul de legi, constituie un alt criteriu de recunoaştere a ansamblului de cunoştinţe

din domeniul managementului ca aparţinând unei ştiinţe.

Managementul este considerat în acelaşi timp şi o artă, întrucât pe lângă cunoştinţele

de specialitate, managerul are nevoie şi de talent pentru a pune în practică cunoştinţele

acumulate, pentru a adapta sistemele, metodele, tehnicile de management la condiţiile

concrete ale obiectivului condus. De aceea managementul ca oricare altă artă (medicina,

ingineria, baletul sau contabilitatea) necesită cunoştinţe ordonate (ştiinţifice) pentru a ajunge

la un rezultat concret, dezirabil.

I.1.4. Organizaţiile şi managementul

Organizaţiile sunt componente ale societăţii contemporane care creează sau mijlocesc

crearea bunurilor şi serviciilor necesare existenţei noastre şi ni le pun la dispoziţie.

Organizaţiile sunt spaţiul în care populaţia ocupată îşi petrece cea mai mare parte a vieţii

active, primind o răsplată materială şi morală proporţională, în general, cu calităţile pe care le

posedă şi cu munca depusă.

Realizarea obiectivelor organizaţiei impune efectuarea unui ansamblu de procese de

muncă. Aceste procese de muncă se clasifică în: procese de execuţie; procese de

management.

Procesele de execuţie sunt ansamblul acţiunilor prin care forţa de muncă acţionează

asupra capitalului în vederea obţinerii de produse, servicii sau desfăşurarea de acţiuni cu

caracter funcţional (aprovizionare, vânzare, contabilitate, personal, etc.)

Procesul de management reprezintă ansamblul integrat al acţiunilor de prevedere,

organizare, coordonare, antrenare a personalului şi control–reglare, exercitate de sistemul

conducător în vederea stabilirii şi realizării obiectivelor organizaţiei.

Managementul firmei reprezintă o componentă a ştiinţei managementului, de fapt cea

mai dezvoltată, cunoscută şi importantă (peste 50% din literatura mondială de management

este consacrată firmei).

Explicaţiile acestui lucru:

- firma este agentul economic de bază al fiecărei economii, principalul generator de

valoare şi valoarea de întrebuinţare în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea

majoritatea populaţiei ocupate în fiecare ţară, indiferent de nivelul său de dezvoltare;

- în al doilea rând, primele cristalizări ale managementului au avut ca obiect firma,

întreprinderea, care în continuare a fost un teren fertil pentru inovările pe planul

teoriei şi practicii manageriale, cu contribuţia directă şi nemijlocită a unui mare număr

de persoane.

Momentul esenţial al procesului de management îl reprezintă decizia managerială,

moment ce se regăseşte în toate funcţiile managementului.

Exercitându-şi funcţii sale, managementul pune în mişcare o serie de activităţi

specifice, grupate după omogenitatea lor în funcţiunile organizaţiei (cercetare-dezvoltare,

producţie, comercială, financiar-contabilă, personal).

Cel care a identificat şi analizat pentru prima dată procesele de management a fost

Henri Fayol. El a definit 5 funcţii principale: previziunea, organizarea, comanda, coordonarea

şi controlul.

Sfera de activităţi specifice proceselor de muncă se circumscrie sistemului de producţie

şi cuprinde un ansamblu unitar format din forţa de muncă, obiecte ale muncii şi mijloace de

muncă, completat cu o serie de cunoştinţe, informaţii şi metode de lucru, a căror interacţiune

este dirijată spre atingerea unui obiectiv predeterminat.

I. 2. Evoluţia principalelor şcoli de management

     Studiind literatură de specialitate în domeniul managementului putem observa că

există multiple clasificări ale şcolilor de management, grupate după principiile şi natura

conceptelor utilizate cu preponderent. Pe măsură ce condiţiile economice şi sociale s-au

schimbat, s-au modificat şi modalităţile prin care managerii înţelegeau să ajute la atingerea

obiectivelor organizaţionale. În opinia specialiştilor, sunt clasificate 5 curente sau şcoli

principale: clasică (tradiţională), ştiinţifică, a relaţiilor umane, cantitativă, sistemică şi

contextuală.

            1. Şcoala clasică (tradiţională)- este reprezentată de F.W. Taylor, considerat

fondatorul ştiinţei managementului, care în lucrarea sa "The Principles of Scientific

Management" publicată în anul 1911 arată că "sistemul managementului ştiinţific implică

o revoluţie completă a stării de spirit a muncitorilor şi în acelaşi timp o revoluţie a stării

de spirit a celor care sunt de partea conducerii", identificând următoarele principii

fundamentale ale managementului:

            * Studiul tuturor cunoştinţelor tradiţionale, înregistrarea, clasificarea şi

transformarea acestora în legi ştiinţifice;

            * Selecţia ştiinţifică a muncitorilor, perfecţionarea calităţii şi cunoştinţelor acestora;

            * Punerea în aplicare a studiului muncii de către muncitori ştiinţific antrenaţi;

            * Repartizarea aproape egală a muncii executate în întreprindere între muncitori şi

manageri;

            * Realizarea cooperării între oameni, în locul individualismului haotic.

            Alţi reprezentanţi de seamă ai acestei şcoli sunt: G. Barth, H. Gantt, Frank şi Lillian

Gilbreth,  E. Filene, H. Koontz, C. O'Donnel, H. Fayol (Unii autori îl considera pe pe Henry

Fayol adevăratul "părinte" al managementului - a delimitat funcţiile managementului şi

funcţiunile firmei, a formulat un set de principii ale managementului şi a identificat

atributele managerului. În opinia sa, funcţiile managementului, funcţiunile organizaţiei şi

atributele managerilor sunt:

a. Funcţiile managementului: a prevedea (a evalua viitorul şi a-l pregăti), a

organiza (a întreprinde, a dota o întreprindere cu materiale, utilaje, capital şi resurse umane

pentru a putea funcţiona), a comanda ("a trage cele mai mari foloase de la cei care formează

unitatea în interesul întreprinderii"), a coordona (a realiza armonia între toate componentele

întreprinderii, pentru a-i facilita funcţionarea şi succesul) şi a controla ( a verifica dacă totul

se petrece conform programului adoptat şi principiilor amise);

b. Funcţiunile organizaţiei: tehnica, financiară, comercială, contabilă, de

securitate şi managerială;

c. Atributele managerilor: calitaţi fizice (sănătate, vigoare), mentale (abilitatea de

a înţelege şi a învăţa, judecata, vigoare mentală şi adaptabilitate), morale (fermitate,

responsabilitate, iniţiativă, loialitate, tact şi demnitate), educaţionale (autoperfecţionare) şi

experienţă (vechime în muncă).(Slide 5)

d. Principiile managementului

* Diviziunea muncii bazată pe specializarea necesară pentru creşterea eficienţei;

* Autoritate şi responsabilitate, o combinaţie între competenţa dată de poziţia

managerului şi cea dată de trăsături ale personalităţii (inteligenţa, experienţa, trăsături

morale);

* Disciplina, ordine, echitate, iniţiativa, stabilitate, echilibru, spirit de echipă;

* Unitatea de comandă - fiecare salariat să primească ordine de la un singur

superior;

* Unitatea de conducere - toate deciziile să pornească din vârful ierarhiei;

* Subordonarea intereselor individuale celor generale;

* Remunerarea - un maximum de satisfacţii atât executanţilor cât şi managerilor;

* Înlănţuirea nivelurilor ierarhice -circuite scurte între nivelul superior şi cel

inferior al managementului.

În concluzie, meritul principal al şcolii clasice îl reprezintă contribuţia decisivă la

conturarea ştiinţei managementului, delimitarea funcţiilor manageriale şi funcţiunilor

organizaţiei şi elaborarea unor principii ştiinţifice de management. Accentul a fost pus

pe cercetarea funcţiunilor de organizare şi producţie, neglijându-se elementele de natură

resurselor umane şi a relaţiilor firmei cu mediul ambiant.

2. Şcoala ştiinţifică : orientarea managementului ca ştiinţă a fost mai puternic

definită în Statele Unite de către Frederick Taylor, care a subliniat nevoia examinarii unor

fenomene reale a analizării şi experimentării şi considera că managerului îi revine rolul de a

descoperi cea mai bună modalitate de desfăşurare a muncii sub îndrumarea sa. La baza

acestor cercetări stătea accentul pus pe eficienţă.

Abordarea lui Taylor a fost aceea de a analiza fiecare post în vederea identificării elementelor

sau mişcărilor distincte care alcătuiesc munca fizică. Următoarea sarcină era aceea de a

observa modul în care aceste elemente puteau fi reproiectate sau modificate în aşa fel încât să

fie definită cea mai bună sau mai rapidă metodă de a munci.

3. Şcoala relaţiilor umane este reprezentată de D.Mc. Gregor, E. Mayo, Ch.

Arghiris, O. Gélinier, H. Maslow şi se caracterizează prin situarea resurselor umane ale

firmei pe primul plan în procesul de management, stabilind un set de principii, reguli şi

metode care să asigure valorificarea superioară a potenţialului uman. Caracteristica

dominantă a studiilor comportiste este utilizarea conceptelor şi metodelor sociologice şi

psihologice, cum sunt: sistemul de valori, comportament individual şi organizaţional,

aptitudini, personalitate, caracter, temperament, leadership, cultură organizaţională,

sociograma, studiul grupurilor, dinamica de grup, etc.

A luat naştere odată cu o serie de studii privind productivitatea muncii la uzina

Western Electric din Hawthorne, în Illinois. Investigaţia iniţială de la Hawthorne a analizat

rezultatul muncii angajaţilor în diferite condiţii de iluminare. În anii 20 lumina electrică abia

era răspândită, iar companiile electrice susţineau că muncitorii pot produce mai mult în

condiţiile îmbunătăţirii iluminatului. Rezultatul studiului lui Mayo a arătat însă că

productivitatea muncii creştea indiferent de intensitatea luminii, productivitatea creştea

datorită faptului că, pe perioada desfăşurării experimentului, stilul managerial s-a

schimbat: cei din conducere acordau o mai mare atenţie muncitorilor şi totodată aceştia

erau mai atent supravegheaţi.

Dacă şcoala clasică aborda mecanicist structura organizatorică, prin luarea în

considerare numai a relaţiilor formale care decurg din documentele de formalizare a

acesteia, şcoala relaţiilor umane investighează aspectele informale ale managementului,

bazate pe grupul informal şi autoritatea informală.

În cadrul acestei şcoli s-au dezvoltat teorii cu privire la motivare şi sistem

motivational, tipuri de manageri şi stiluri de management, managementul participativ, cu

scopul de a identifica noi modalităţi de creştere a eficienţei activităţii economice prin

stimularea şi motivarea resursei umane.

Un aport deosebit l-a avut Douglas Mc Gregor, care, pornind de la ideea ca în

exercitarea funcţiilor managementului, managerii pornesc de la o anumită opinie asupra

naturii şi comportamentului factorului uman, a emis cunoscutele teorii X şi Y.

o Teoria X are la bază următoarele premise:

Fiinţa umană medie este inevitabil predispusă la delăsare în muncă.

Datorită delasării şi dispreţului faţă de muncă, oamenii trebuie constrânşi, sau

pedepsiţi pentru a-i determina să muncească;

Omul mediu preferă să fie condus, evită răspunderea, are amibţie relativ redusă;

Omul mediu este indiferent la necesităţile organizaţiei din care face parte;

Omul mediu doreşte doar avantajele materiale, neglijând nevoile psihosociale.

o Teoria Y se bazează pe următoarele premise:

Consumul de efort fizic şi intelectual este necesar ca odihna şi distracţia;

Omul mediu învaţă nu numai să accepte, îndeplinească şi să-şi asume

responsabilităţi, ci şi să şi le asume din proprie initiaţivă;

Omul mediu nu doreşte să-şi maximizeze doar avantajele economice, ci şi pe cele de

natură psihosocială;

Controlul extern si amenintarea nu sunt mijloace de atragere la realizarea

obiectivelor.

o Managerii care pornesc de la premisele teoriei X vor dezvolta un stil de

management autoritar, în timp ce adepţii teoriei Y vor dezvolta un stil de

management democratic, folosind metode participative de conducere.

o Pornind de la cele două teorii, un alt reprezentant al şcolii sociologice, Octav

Gélinier a elaborat teoria Z ca o combinaţie a celor două.

În concluzie, şcoala sociologică se caracterizează prin:

Situarea în prim planul cercetărilor a factorului uman;

Evidenţierea importanţei stimulentelor de natură psihosocială asupra creşterii

performanţelor organizaţiei;

Promovarea unui stil de management participativ;

Evidenţierea elementelor de natură informală, a grupurilor informale şi organizării

informale.

Alte şcoli:

4. Şcoala cantitativă este reprezentată de A. Kauffman, J. Starr, C. Afanisiev, F.

Goronzy şi se caracterizează prin rigurozitatea abordării fenomenelor şi proceselor de

management, prin creşterea gradului de fundamentare a deciziilor folosind instrumentarul

matematic şi statistic. Studiile elaborate în şcoala cantitativă s-au concentrat asupra

activităţii de producţie, a funcţiilor de previziune şi organizare, meritele principale

constând în adaptarea instrumentarului statistico-matematic la cerinţele practicii economice,

conferind un plus de rigurozitate şi precizie analizelor manageriale şi soluţiilor strategice

propuse.

4. Şcoala sistemică - reprezintă de fapt o sinteză a şcolilor precedente, fiind un

rezultat al creşterii gradului de complexitate al fenomenelor economice, manageriale şi nu

numai. La baza ideilor acestei şcoli stă conceptul de "sistem", care reprezintă un

"ansamblu de elemente organizat pe baza legăturilor de intercondiţionare, a cărui

funcţionare permite atingerea unor obiective". Aşadar, organizaţia de tip economic,

firma, este văzută ca un sistem complex (productiv, social, economic) aflat în strânsă

interdependenţă cu mediul ambiant.

5. Şcoala contextuală

Deşi mulţi autori consideră contemporană şcoala sistemica, un grup de manageri,

consulatanţi şi cercetători ai secolului XXI, au fondat şcoala contextuală care are la bază

premisa că nu există "reţeta succesului" în management, respingând cu fermitate ideea

formulării unor principii, metode şi tehnici de conducere universal valabile.

Şcoala contextuală recomandă fiecărui manager să identifice contextul în care

evoluează firma pe care o conduc şi să aleagă acele metode şi instrumente sau să respecte

acele principii şi reguli care sunt adecvate, compatibile cu situaţia respectivă. Cu alte

cuvinte, să alegi soluţia potrivită la momentul potrivit, fără a fi tributar unor reguli stricte

pe care le recomandă ştiinţa managementului. În concluzie, acelaşi stil de management

practicat în contexte diferite, poate avea consecinţe diametral opuse.

Şcoli contemporane de gândire managerială

La ora actuală, domeniul managementului nu este dominat doar de o şcoală managerială.

Preocuparea fiind aceea de a unifica într-o perspectivă coerentă diversele accente pe care se

axează numeroasele şcoli de gândire managerială existente.

Astfel se continuă o parte a tradiţiei deschise de Henri Fayol, prin importanţa acordată

funcţiilor managementului activităţi ca planificarea, organizarea, îndrumarea,

coordonarea şi controlul, care caracterizează munca unui manager. În această şcoală de

gândire este inclusă şi nevoia de a studia rolurile managerului.

Aaceastă şcoală încearcă să includă rezultatele cercetărilor actuale din ştiinţele

comportamentale, şi a dus la naşterea unei noi discipline numită comportament

organizaţional. Se evidenţiază, stilul managerial, pe managementul participativ, munca în

echipă, dinamica grupului, comportamentul individual, motivare şi comunicare, şi se

consideră că este necesară integrarea într-o abordare coerentă a unui mare număr de cercetări.

Această şcoală, care a avut un impact puternic asupra managementului, susţine că

managerii trebuie să privească organizaţia ca pe un sistem, un sistem deschis care

interacţionează cu mediul şi care este alcătuit din subsisteme interne legate între ele

(subsistemul tehnic, subsistemul social şi subsistemul administrativ). O schimbare sau o

dereglare a unei părţi din sistem afectează celelalte părţi.

Una dintre cele mai recente tendinţe în gândirea managerială este aceea de a privi

organizaţia ca o cultură sau subcultură. Acest cadru de referinţă operează o distincţie între

aspectul material şi aspectul imaterial al culturii: aspectul material include factorii fizici

(clădiri, aspect, echipament şi tehnologie), în timp ce aspectul imaterial include valorile,

normele, simbolurile şi scopurile care definesc modul în care oamenii ar trebui să

trăiască şi să se comporte (corect şi greşit, important şi neimportant) şi identifică scopurile

pe care oamenii le consideră motivante pentru a muncii.

I. 3. Principii ale managementului organizaţiei

La baza conceperii şi exercitării managementului organizaţiei se află un ansamblu de principii

care au aceeaşi triplă determinare socio- economică, tehnico-materială şi umană. Aceste

principii se divid, în funcţie de sfera de cuprindere a proceselor de management şi a

ansamblului activităţilor care alcătuiesc organizaţiile, în generale şi specifice.

Principiile generale, prezentate succint în continuare, exprimă nivelul de dezvoltare al

ştiinţei managementului şi fundamentele teoretice preconizate pentru modelarea de ansamblu

a sistemelor de management ale organizaţiilor, alcătuind împreună un sistem a cărui

cunoaştere şi aplicare este indispensabilă pentru toţi managerii şi pentru personalul de

specialitate implicat în managementul activităţilor.

Dintre aceste principii, cele mai importante sunt:

·    principiul creşterii eficienţei, conform căruia orice sistem de management

urmăreste obţinerea unor efecte maxime cu cheltuieli cât mai reduse;

·    principiul gestiunii economice, pe baza căruia, în esenţă, managementul trebuie

să urmărească utilizarea judicioasa a factorilor de producţie, administrarea raţională a

resurselor proprii, atrase şi împrumutate şi desfăşurarea unei activităţi care să asigure

recuperarea capitalului şi obţinerea de profit;

·    principiul unităţii conducerii şi răspunderii, conform căruia întregul sistem de

management trebuie astfel conceput încât fiecare manager să aibă stabilite precis

atribuţiile, responsabilităţile şi sfera de acţiune;

·    principiul competenţei profesionale şi motivării salariaţilor – conform căruia

este necesar ca pe fiecare treaptă ierarhică să se găsească cele mai competente

persoane şi fiecare salariat să fie motivat corespunzător;

·    principiul flexibilităţii, conform căruia sistemul de management trebuie să se

caracterizeze prin supleţe, fapt ce i-ar permite adaptarea continuă la schimbările ce au

loc la nivelul organizaţiei sau mediului extern.

Managementul ca stiinta si practica este sensibil la schimbarile care au loc in

societate, el adaptandu-se permanent unor particularitati determinate de traditii, cultura

nationala, obiceiuri, dar si de tipul si specificul organizatiei in care se aplica.

I. 4. Managementul ca ştiinţă interdisciplinară

Managementul modern implică un mare număr de abilităţi şi orientări, dintre care multe

presupun abilităţi legate de statistică, utilizarea tehnologiei informaţiei, contabilitate şi

matematică. Managementul pune accent pe rezolvarea raţională a problemelor şi pe gândirea

logică. Cum managementul implică în mod necesar oameni, este de o mare importanţă

deţinerea de abilităţi interpersonale – abilitatea de a lucra cu indivizii, dar şi cu echipe de

lucru. Pentru a avea succes, un manager trebuie să îndeplinească mai multe roluri şi funcţii.

Domeniul managementului se intersectează cu un mare număr de discipline – ştiinţe

sociale, logică, filozofie, matematică, tehnologie informatică, relaţii internaţionale,

lingvistică şi cultură. Pentru a fi bine pregătit, viitorul manager are nevoie de un bagaj bogat

de cunoştinţe din domenii variate şi de abilităţi care să îi permită să îndeplinească o serie de

funcţii; toate acestea îl vor ajuta să îşi îmbunătăţească din punct de vedere calitativ deciziile

şi abilităţile.

Prin specificul său, cercetarea stiintifică în management implică idea de

interdisciplinaritate, dezvoltarea sa producandu-se in cadrul unor stranse relatii cu alte

domenii stiintifice, prin promovarea si extinderea cercetarilor multidisciplinare. În prezent,

caracterul interdisciplinar al investigatiilor manageriale este amplificat de următoarele

tendinte:

- conturarea managementului la nivel microeconomic si microsocial ca o stiintă socială,

umană, care vizează extinderea si amplificarea cercetării acestui domeniu din perspectiva

valorilor cultural-manageriale, sociale, de traditie a fiecărei organizatii economice;

- punerea în practică, într-o viziune sistemică, interdisciplinară a principiilor de bază ale

investigatiei manageriale;

- cresterea productivitătii muncii de cercetare;

- conturarea sistemului de abordare stiintifică a magementului firmei, cu accent pe teoria

generală a managementului;

- nevoia implicării creatiei stiintifice în cunoasterea factorilor cu incidentă reală asupra

actiunilor manageriale concrete;

- dezvoltarea dinamica a domeniului managerial prin extinderea bazei sale factuale..

Este de remarcat cã, deşi disciplinã distinsã, cu domeniul bine delimitat, managementul

este totuşi o disciplinã de interferenţã, integratoare, globalã, care opereazã cu noţiuni din:

- discipline generale (matematicã, teoria sistemelor, ciberneticã);

- discipline sociale (filozofie, psihologie-- studierea şi prognozarea comportamentului

indivizilor, determină factorii ce contribuie sau împedică comportamentul raţional al acestora;

sociologie-lărgeşte baza metodologică a conducerii prin studierea sistemelor sociale în care

indivizii intră în relaţii reciproce, studiază comportamentul uman in grupe; drept şi legislaţie;

praxicologie(Ramură a ştiinţei care studiază structura generală a acţiunilor umane şi a condiţiil

or eficacităţii acestora);

- discipline economice (economie, finanţe, comerţ);

- discipline tehnice şi tehnologice de specialitate descriind cât mai corect procesul de

producţie.

Managementul se dezvoltã în prezent prin amplificarea şi extinderea cercetãrilor în

diverse domenii. Se contureazã, pe de o parte, tendinţa de diferenţiere a ramurilor de

cercetare, iar pe de altã parte, se amplificã tendinţa de integrare în vederea cuprinderii

aspectelor complexe ale conducerii (informatica, cibernetica, teoria sistemelor etc.). Se

formeazã, astfel, un sistem al conducerii care cuprinde numeroase discipline în plinã evoluţie,

cunoştiinţele acestora integrându-se într-un sistem logic structurat sub forma unor teorii, legi,

principii ale managementului.

Se afirmã cã managementul este, poate, cea mai inexactã dintre ştiinţe. În

particular, aceasta se datoreazã faptului cã se ocupã de fenomene asupra cãrora ştim încã prea

puţin. Nu trebuie uitat, însã, cã şi în ştiinţa, poate cea mai exactã - fizica - sunt zone întregi

unde cunoaşterea se dezvoltã pe bazã de speculaţie şi ipotezã.

Managementul ca stiinta interdisciplinara:

BIBLIOGRAFIE

1. Griffin. W. Ricky, Fundamentals of management, 6th edition, Canada, Suoth Western College

Pub. 2011

2. Nicolescu Ovidiu, Verboncu Ion,  Fundamentele managementului organizaţiei,

Editura Tribuna Economică,

3. Ursachi Ioan, Management, Bucureşti, ASE

4. Verboncu Ioan, M. Zalman, Management şi performanţe, Editura Universitară,

Bucureşti, 2005.

5. Graur Alexandru, Argumente  "pro" şi "contra" adoptării termenului "management în limba

română: Discuţie organizată de revista Forum. nr. 2

6. ***, http://www.businessdictionary.com/definition/management.html, accesat la data de 14 octombrie 2011.