Egocentrism vs. empatie.

Răul este un cuvânt dificil. O problemă majoră este dată insă de faptul că

acest concept al răului a devenit demodat în mediile intelectuale, inclusiv în

cadrul psihologiei transpersonale (Daniels, 2000). Aceasta se datorează parţial

creşterii tendinţei spre violenţă, a presei de scandal, ca şi orientărilor

fundamentaliste religioase şi ideologiilor fanatice. Toţi aceşti oameni implicaţi în

domeniile de mai sus, tind să folosească conceptul de rău într-un sens popular,

neglijent, chiar isteric, văzând în "rău" o "altă" realitate absolută, substanţială,

chiar demonică care poate "poseda" anumite persoane, transformându-le prin

slăbirea fatală a personalităţii. Ca rezultat, aceste persoane posedate de rău

ajung dincolo poate de trăirea, compasiunea firească, umană. De asemenea, la

ei nu se mai pune problema mântuirii, care se poate realiza doar printr-o

intervenţie supranaturală sau cu adevărat divină, poate ajutata de ritualurile de

exorcizare realizate asupra lor de preoţi sau prin convertirea la alte noi valori şi

convingeri religioase.

     Contrar acestora însă, gândirea postmodernă consideră că evaluarea

de ordin moral este relativă şi specifică unei anumite culturi. Judecăţile noastre

asupra binelui şi răului se bazează doar pe valori sociale sau personale care, în

esenţă, ar fi arbitrare şi locale. Cu alte cuvinte, se consideră că binele sau răul

nu există într-un sens absolut, ci ceea ce este bine pentru o persoană sau o

societate poate fi considerat rău de o alta. Deşi noi putem evalua moral anumite

fapte sau acţiuni în conformitate cu preceptele unui sistem ideologic sau social

dat, nu am putea extrapola în mod justificat aceste evaluări sau opinii pentru alte

societăţi sau culturi.

     Rădăcinile filosofice ale răului

1

     Poziţia fundamentalistă consideră că răul este o realitate absolută şi

substanţială. Pentru relativişti însă, răul este doar un punct de vedere. Însă, noi

trebuie oare să alegem între aceste două poziţii complementare, opuse,

polarizate? Există oare un mod de a accepta realitatea absolută a răului, fără a

ne baza pe o serie de valori culturale sau a invoca premise ideologici sau

religioase discutabile sau a cădea în ispita cunoscută a unui "rău" în sens

romanţat. Cu alte cuvinte putem avea o înţelegere pe baze ştiinţifice, raţionale

asupra conceptului de "rău", care să nu nege în mod radical existenţa sa? În

viziunea mea, răspunsul este "Da". În plus această abordare ne poate conduce

spre posibile soluţii asupra problemei răului.

     Voi începe prin a preciza faptul că eu folosesc cuvântul "rău" în special

în sensul său descriptiv sau ca atribut. Reţineţi, aceasta contrastează cu

utilizarea "răului" ca substantiv, mod în care ne-am referi la un gen de realitate

ipotetică, cum ar fi o forţă, o substanţă sau o entitate supranaturală. Din punctul

meu de vedere, "răul" nu presupune substanţă fizică sau metafizică. "Răul" doar

descrie anumite lucruri, care pot fi acţiuni, fapte, persoane, valori, convingeri,

procese sau alte fenomene. Utilizarea descriptivă a "răului" implică desigur şi o

judecată morală. Cuvântul "rău" este rezervat şi utilizat pentru a desemna

condamnarea morală extremă. "Binele" şi "răul" există prin urmare doar ca

rezultat al conştiinţei morale, umane şi al capacităţii umane de a face evaluări

morale. Am gustat fructul arborelui cunoaşterii al binelui şi răului şi nu există

întoarcere sau eschivare din faţa conştiinţei noastre morale. Pentru a face

aceasta, ar trebui să renunţăm la zestrea (moştenirea) noastră spirituală.

     In ciuda argumentărilor orientărilor postmoderne, evaluările de ordin moral nu

sunt doar relative, ci din contră, conştiinţa noastră morală poate face judecăţi

universale asupra binelui şi răului. Privind aceasta, eu sunt cu totul de acord cu

opinia filosofului moral american John Kekes prezentată in principala sa carte

"Înfruntând răul" (1990). Kekes consideră că judecăţile morale se bazează în

primul rând pe fundamentul moral al valorii umane asupra a ce este "bun" şi "rău,

2

nedrept". Există anumite lucruri care sunt în mod universal şi intrinsec bune -

lucrurile despre care orice persoană raţională consideră că sunt benefice.

Acestea sunt atât viaţa în sine, hrana, adăpostul, securitatea financiară, o

societate stabilă şi dreaptă, iubirea şi respectul, capacitatea de a-ţi talentul,

potenţialităţile. In schimb, răul sau nedreptatea se referă la acele lucruri care se

opun unei vieţi fireşti. Iar acestea include durerea îndelungată, boala, moartea

prematură sau neaşteptată, teama, depresia, sărăcia extremă, violul,

agresivitatea, privarea de libertate, dispreţul şi izolarea socială.

     Este important în acest punct să facem distincţie între aceste aspecte

universale sau intrinseci ale binelui de acel bine major, relativ definit şi considerat

astfel de o ideologie sau un grup particulare. Acest bine relativ poate fi bogăţia

materială, renumele, puritatea rasială, controlul sentimentelor, conformismul sau

devoţiunea religioasă. În realitate, aşa cum voi explica mai detaliat mai târziu, de

multe ori răul manifestat în lume este rezultatul direct al promovării şi impunerii

acestui bine relativ, ideologic în raport cu (şi de obicei pe baza) binelui simplu,

universal.

     Tragedia vieţii umane esta dată de faptul că adesea suferim o nedreptate sau

suportăm un rău pe care nu-l merităm. În multe cazuri, răul are cauze

neprevăzute sau naturale, cum ar fi epidemiile, cutremure, uragane, molime sau

jafurilor. Deşi putem considera acestea ca fiind "rău natural", apariţia acestor

evenimente negative naturale nu are implicaţii morale. Afirm aceasta în ciuda

tendinţei multor societăţi şi curente filosofice tradiţionale, dar şi new age, de a

interpreta aceste evenimente ca fiind meritate, cu alte cuvinte ca fiind pedepse

pentru greşeli religioase sau morale, date de o anumită inteligenţă supranaturală

sau ca efect inevitabil al karmei. Prin aceasta nu as vrea să afirm că fiinţa umană

nu are capacitatea şi datoria morală de a reacţiona la acesteevenimente

naturale, ci doar că aceste evenimente în sine sunt amorale.

     Există de asemenea, un alt tip fundamental de rău nemeritat, acela

pricinuit de fiinţa umană. Acesta este domeniul esenţial al răului moral. Astfe,

3

conform lui Kekes, răul moral poate fi definit ca fiind răul nemeritat cauzat de

fiinţele umane. La acest punct s-ar putea obiecta faptul că a răni o persoană nu

poate fi niciodată meritat sau justificat şi astfel vorbim despre rău moral ori de

câte ori oamenii produc un rău. Cu toate acestea, dacă există un criminal în serie

într noi, nu este doar moral justificat, ci imperativ să fie prins şi împiedicat să

hoinărească pe străzi exersându-şi talentul său particular. Însă, afirmând că un

criminal în serie merită să fie pedepsit cu închisoare, trebuie să avem clar

principiile conform cărora această acţiune este moral justificată. Dacă nu avem

atenţia necesară, ideea de rău meritat poate deveni uşor baza ce ar justifica

răzbunarea, răul nemeritat, necontrolat - cu alte cuvinte ar pute deveni o premisă

pentru producerea răului.

     Kekes precizează faptul că singura justificare morală posibilă pentru a

produce rău este în cazul când acesta serveşte respectării moralei, definite ca

bază a bunăstării umane. Însă, Kekes stabileşte limite prea largi răuluil meritat,

justificând de ex. pedepsirea unui ofensator doar de dragul de a pedepsi. Eu ofer

o definire mai specifică şi poate mai puţin controversată care susţine principala

definire - ordine de zi a lui Kekes.

    În viziunea mea, răul meritat sau justificat poate fi definit ca fiind răul

minim care poate împiedica un mai mare rău nemeritat. Astfe, conform acestei

definiri este justificat moral să închizi răufăcători dacă prezenţa lor in comunitate

ar constitui o ameninţare, un posibil rău pentru sine sau pentru alţii. În schimb, nu

este moral justificat să executăm un simplu hoţ. Toate pedepsele ar trebui să fie

rezonabile, proporţionale cu fapta.

     O consecinţă importantă a realizării distincţiei între conceptele de rău

meritat şi nemeritat este aceea că ne dezvăluie faptul că există acţiuni pentru

care nu poate exista niciodată o justificare morală validă. Aceasta pentru că nu

pot probabil preveni un rău mai mare, nemeritat. Aceste acţiuni sunt cu alte

cuvinte, răul absolut, evident şi includ violul, răpirea, abuzul fizic şi sexual asupra

copiilor, mutilarea, tortura. În schimb, anumite forme de jaf si crime sunt uneori,

4

în viziunea mea moral justificate (de ex. furtul hranei în caz de inaniţie sau

omorul în cazul apărării propriei vieţi sau a altora).

     Subliniem că definirea răului moral ca rău nemeritat cauzat de oameni,

nu se face referire la intenţia conştientă, alegerea sau decizia de a face rău.

Aceasta este de fapt, o omisiune deliberată şi foarte importantă. Se afirmă în

mod obişnuit că o acţiune este moral bună sau rea doar dacă acea persoană a

decis să o facă. Totuşi, aşa cum Kekes a demonstrat concret, mai mult rău moral

este de fapt neintenţionat. Prin aceasta Kekes se referă nu atât la răul produs

accidental, de ex. împuşcarea neintenţionată a unei persoane în timpul curăţării

unei arme, ci mai degrabă la răul rezultat al unor caracteristici umane negative

sau vicii, cum ar egoismul, gelozia, laşitatea, cruzimea, avariţia. Oamenii de

acest gen nu aleg în mod voit să producă rău, ci mai degrabă răul decurge din

structura lor caracterială defectuoasă.

     Bazele psihologice ale răului

     Astfel am început să trecem dincolo de pura analiză filosofică, la

considerarea cauzelor psihologice ale răului. Ce îi determină pe oameni să facă

rău? Cum se formează caracterul? Există oameni răi in esenţa lor? Dacă da, ei

se nasc răi sau devin răi? Putem împiedica răul sau reabilita pe cei ce-l produc?

     Voi începe cu întrebarea- Cum devin oamenii capabili să facă rău? Răspunsul

care decurge din definiţia noastră asupra răului moral este - atunci când individul

este capabil să producă rău nejustificat. Copiii mici sunt, conform concepţiei

mele, total vulnerabili şi incapabili să facă rău. Nu am văzut niciodată un bebeluş

rău, cu excepţia imaginilor distorsionante din filmele hollywoodiene.      Pe de altă

parte, aşa cum ce mai mulţi dintre noi putem afirma, unii copii mai mari sunt

capabili de accese de furie distructive, producând durere unui frate sau unui

animal. Devine aici necesar să înţelegem acţiunile lor ca fiind greşite moral, aici

termenul rău fiind în cele mai multe cazuri exagerat. De fapt, este vital să

considerăm acţiunile lor astfel, deoarece doar atunci vom urmări să oprim răul

5

prezent, împiedicăm reapariţia lui şi facem paşii necesari pentru a începe

formarea conştiinţei morale copilului.

     În realitate se pare că copilul devine capabil de rău moral, ca şi de bine

moral exact atunci când conştiinţa egoului şi sensul de sine încep să apară.

Aceasta permite considerarea răului sau binelui moral ca fiind în primul rând

funcţii ale eului şi ca şi trăsături de caracter, virtuţi sau vicii pot fi încurajate sau

nu în cadrul dezvoltării personalităţii copilului. Deşi binele şi răul există ca

potenţialităţi în orice copil, ele devin active doar odată cu emergenţa conştiinţei

eului şi cu dezvoltarea trăsăturilor de caracter. Atât timp cât animalele sau

bebeluşii nu au conştiinţa de sine, sunt fiinţe amorale. Ei au o natură, nu un

caracter, manifestă impulsuri inconştiente, dar nu au capacitatea unei înţelegeri

sau reflectări conştiente. Astfel, ei nu sunt capabili de rău moral involuntar,

caracterial sau deliberat.

     Din acelasi motiv natura umana si inconstientul uman trebuie sa fie

considerate a fi in mod fundamental amorale si nu bune sau rele. Tendinta

umana spre agresiune este neindoielnic innascuta, asa cum apare la o serie de

animale. In cazul animalelor, agresiunea nu este privita din punct de vedere

moral, in timp ce in cazul fiintelor umane, agresivitatea poate fi folosita fie in bine,

fie in rau. Agresiunea devine negativa din punct de vedere moral atunci cand

presupune o alegere constienta sau este expresia unei trasaturi de caracter care

produce un rau nemeritat - deci rau produs constient sau nemeritat. Freud a avut

partial drepate tunci cand a postulat existenta instinctului "thanatos" (1920) prin

care fiintele umane ar avea o capacitate innascuta pentru rau sau distrugere.

Insa a gresit considerand ca thanatos este o tendinta rea, distructiva in cadrul

inconstientului. Dimpotriva, tendinta noastra innascuta spre rau, ca si spre bine,

este o consecinta a programarii speciei umane in sensul dezvoltarii constiintei

egoului si a caracterului.

     Spre deosebire de conceptia lui Freud asupra inconstientului, consider

ca afirmatiile lui Jung (e.g. 1966) asupra acestei teme mult mai valoroase si

6

instructive. In conceptia lui Jung, inconstientul poate fi periculos, insa nu este in

esenta rau sau distructiv. Cu toate acestea, exista o importanta componenta

functionala a inconstientului, care, in anumite conditii poate deveni o sursa

pentru mare parte din raul pe care fiintele umane il produc in lume. Aceasta

componenta este umbra. Conform lui Jung, umbra este partea intunecata a

personalitatii exprimate constient, persona. Umbra reprezinta acele calitati si

caracteristici personale neacceptate de ego si care prin urmare lupta impotriva

lor. Cele mai importane mecanisme de aparare de acest gen ale egoului sunt

reprimarea si proiectia. Atunci cand reprimam ceva, egoul impinge aceste

tendinte inacceptabile in inconstient, unde raman ca secrete personale

rusinoase/penibile. Astfel, reprimarea necesita energie psihica si ne poate

produce suferinta ca urmare a scaderii generale ulterioare a rezervelor noastre

psihologice de energie. Reprimarea poate de asemenea sa ne produca durere

deoarece umbra poate contine calitati benefice, pozitive necunoscute si

neexprimate, cum ar fi capacitatea de a ne bucura, a iubi, a crea.

     Mult mai periculos si continand un rau potential este, totusi, mecanismul de

aparare constituit de proiectie. Prin proiectie, caracteristicile neacceptate ale

umbrei sunt respinse la propria persoana si perceputa ca fiind localizate in

exterior, de obicei in alte persoane. Astfel, de exemplu, un sentiment propriu

neconstientizat de furie, ura, gelozie, egoism sau lacomie sunt in mod fals

considerate ca apartinand unei alte persoane sau unui alt grup. Aceasta proiectie

imaginara si inconstienta va determina in general o apreciere morala asupra

acelui obiect, realizata constient, care ne va conduce gradat la un comporatment

negativ fata de acea inocenta persoana. In mod concret, acest fapt exprima

disconfortul minor consecutiv unei simple dojeni sau unui comentariu nedorit la

adresa propriei persoane pana la raul major care este violul, tortura, crima si

problemele etnice.

     Conform lui Jung, acestea rezulta din faptul ca umbra are un efect de

completare si compensare asupra persoanei constiente. In conditiile in care

persoana este evaluata ca fiind buna, umbra va fi considerata rea. Daca aceasta

7

umbra negativa este proiectata apoi asupra altora, acele persoane vor fi

catalogate si percepute ca fiind dusmanul nostru moral si ca urmare vom resimti

constient ca justificat un anumit rau pe care l-am putea cauza acelor persoane,

rau interpretat cu intelepciune de ego ca rau meritat. Astfel, raul (nemeritat) este

apreciat ca fiind bun (meritat). Aceasta este dilema morala care poate fi produsa

prin proiectie. Identificarea umbrei inconstiente ca fiind o importanta sursa de rau

in cazul omului, nu contrazice ideea exprimata mai sus prin care tendinta spre

rau se dezvolta odata cu emergenta constiintei egoului. Aceasta si pentru ca

umbra insasi este un produs al dezvoltarii personalitatii. Umbra se formeaza

astfel din trasaturile personalitatii luate ca intreg si care nu pot fi acceptate de

constient. Deoarece aceste trasaturi nu sunt acceptate de constiinta, vor ajunge

in inconstient unde vor forma constelatii sub forma unei umbre complexe.

     Insa, vorbind despre raul care poate fi cauzat de proiectiile inconstiente ale

umbrei, trebuie cu totii sa recunoastem, asa cum si Kekes (1990), M. Scott Peck

(1997) si Erich Fromm (e.g. 1947, 1964, 1973) au recunoscut, existenta

personajului / caracterului rau. Aici este vorba despre sistemul ego - persoana ca

si cauza principala, directa a raului si nu umbra. Cu alte cuvinte, individul

dezvolta o perceptie de sine, o structura constienta de personalitate care este

rea in sine, in sensul ca devine sursa de rau nemeritat indreptat spre sine sau

spre altii. Astfel putem dezvolta trasaturi de caracter vicioase, care exprima literal

ca sunt pline de viciu.

     Cum este posibila insa o astfel de dezvoltare deficitara a fiintei? Un

raspuns simplu ar fi, desigur, ca dezvoltarea personalitatii este rezultat al

socializarii si enculturatiei. Prin interiorizarea comportamentelor, parerilor,

valorilor, asteptarilor, conceptiilor altora, acestea fiind transmise prin mecanismul

recompensa / pedeapsa, exemplu personal de comportament, limbaj, ideologie si

norme culturale, copilul dobandeste un eu socializat, o persoana si un concept

de sine. Daca toate aceste interiorizari sunt vicioase in sine, copilul va dezvolta

in mod inevitabil o structura de caracter cu un potential de a produce rau.

     Daca este plasat intr-o familie sau societate disfunctionale, deficitare, in care

8

violenta, rautatea, avaritia, egoismul sunt modele promovate / incurajate sau in

care este considerata normala sau acceptata manifestarea atitudinilor rasiste,

copilul va dezvolta o structura de sine ce va incorpora si exprima aceste trasaturi

negative. Personalitatile rezultate vor fi capabile sa produca rau la fel de firesc

asa cum un caine latra; este pur si simplu natura lor de a se comporta astfel. Mai

mult, atunci cand acest gen de oameni ajung intr-o postura in care pot influenta

dezvoltarea generatiei viitoare, fie ca parinti, profesori sau diverse modele, atunci

intreg ciclul vicios, distructiv se va repeta.

     Conform lui Firman & Gila (1997), in excelenta lor carte "The Primal

Wound", desi acest proces al socializarii poate fi tipic, nu este implicit sau

natural, ci reprezinta o lipsa sau diminuare bazala a ocrotirii empatice fata de

dezvoltarea copilului, care adesea conduce la neglijare si abuz. Ei argumenteaza

aceasta prin faptul ca copiii sunt traumatizati prin dezvoltarea unui sine fals sau a

unei personalitat pentru supravietuire, ca urmare a incapacitatii adultilor care-i

cresc de a empatiza si de a reflecta cu acuratete experienta proprie a copilului. In

acest mod, copilul nu va putea dobandi o structura de sine autentica, bazata pe

reflectare si acceptare a Fiintei sale in intregime.

     Ca urmare, copilul va dezvolta un sistem de sine fals, bazat pe

adaptarea la comportamentele, valorile si opiniile non-empatice al parintilor.

Datorita acestei incapacitati de a empatiza cu experienta copilului, adultul va

trata copilul mai degraba ca pe un obiect sau lucru decat ca pe un subiect sau o

persoana. In viziunea lui Martin Buber (1970), copilul devine un el mai degraba

decat un tu si astfel este perceput ca fiind ceva ce trebuie modelat conform

dorintelor si conceptiilor adultului.

     Desigur, parintii si educatorii trebuie sa stabileasca limite in

comportamentul copiilor si sa prezinte exemple personale de comportament

pozitiv, eficace. Insa aceste interventii ale adultului trebuie sa fie conduse

intotdeauna de o adanca intelegere a necesitatilor si experientei reale ale

copilului, adica printr-o profunda empatie cu copilul. Acest gen de educatie

9

parentala suficient de buna care va conduce la dezvoltarea unui sine autentic,

este extrem de diferita de manipularea distructiva, ofensatoare/ce raneste

consecutiva incapacitatii de a empatiza cu natura copilului. Conform lui Carl

Rogers (1959), adultii dobandesc aceasta tendinta de a educa prin manipulare

ca urmare a iubirii si acceptarii conditionate a copilului lor. Astfel, copilul va

invata gradat cum trebuie sa gandeasca, sa simta, sa se poarte pentru a primi

iubirea si acceptarea din partea parintilor si a altor persoane importante. Aceste

conditii impuse vor fi chiar incluse in perceptia de sine a copilului si ca urmare

devin trasaturi caracteristice ale personalitatii sale sau personalitate de

supravietuire. Remediul acestui proces distructiv, conform lui Rogers este ca

atitudinea parintelui fata de copil sa devina una de iubire si acceptare

neconditionata, pe care Rogers o numeste "atitudine pozitiva neconditionata".

Doar atunci cand iubirea si respectul sunt neconditionate, copilul va resimti o

atmosfera psihologica si sociala in care va fi posibil si admis sa devina ceea ce el

sau ea este cu adevarat.

    In viziunea mea, incapacitatea empatica si iubirea conditionata nu sunt

doar simple aspecte ale traumatizarii primare a copilului, ci sunt caracteristici

generale ale psihologiei raului. Astfel, raul rezulta atunci cineva ii trateaza pe

ceilalti sau pe sine ca fiind obiecte sau lucruri sau cand este vorba de o

incapacitate de avea in vedere propria bunastare. Daca empatizam in mod

autentic cu cei din jur, tratand fiecare persoana ca fiind un "tu" si nu un

"el/obiect", nu este posibil sa le aratam simultan respect si o atitudine morala,

dupa care sa le producem rau (caracter rau). Daca una dintre aceste conditii nu

este indeplinita, atunci pot apare diverse forme de rau moral.

10

Acest argument este ilustrat in figura de mai sus, in care realizez intai o

distinctie intre empatie si egocentrism. Empatia presupune intelegerea

experientei si necesitatilor celuilalt (sau a realitatii mai largi a sinelui), in timp ce

de pe o pozitie narcisica sau egocentrica, persoana are doar constiinta

experientei si necesitatilor sale limitate si egoiste . Dupa aceasta, disting intre

bunavointa si reavointa. Bunavointa reprezinta a avea in esenta o atitudine

pozitiva fata de sine si de ceilalti, dorindu-le ceea ce este bine, manifestand grija

fata de bunastarea lor. Rea-vointa este o atitudine bolnava sau dorinta de a le

face rau altora.

     Diagrama exprima faptul ca egocentrismul si empatia, ca si bunavointa

si reavointa pot exista in diverse grade. De asemenea este important faptul ca

aceste doua dimensiuni par a fi mai mult sau mai putin independente. Cu alte

cuvinte, o profunda empatie poate coexista fie cu bunavointa, fie cu reavointa.

Diversele combinatii de si grade de egocentrism - empatie si bunavointa - rea

vointa dau nastere tendintelor potentiale spre bine sau spre rau. Daca cineva

prezinta atat empatie si bunavointa, binele moral este rezultatul cel mai probabil,

fie ca actiune compasiva, grija, simpatie sau interes pentru ceilalti. Daca

11

predomina atat egocentrismul, cat si rea vointa, apare tendinta spre rau, sub

forma neglijarii, antipatieim abuzului, a urii.

     Alte forme de rau sunt posibile, de asemenea, totusi, cand

egocentrismul este combinat cu bunavointa sau empatia cu rea vointa. Sa ne

gandim de exemplu, la iubitul infatuat sau la parintele exagerat de grijuliu, care,

desi pot fi ghidati de intense sentimente pozitive la adresa celuilalt, nu au

perceptia actuala a partenerei sau a copilului, ci in schimb, proiecteaza propriile

necesitati asupra relatiei respective. O astfel de proiectie narcisica este inerent

distructiva pentru cealalta persoana, fiind non-empatica si distorsionanta. Exista

doua forme de rau in care persoana se pare ca intelege anumite aspecte ale

experientei celuilalt, insa este invidios si rauvoitor sau cel care se bucura pentru

suferinta celuilalt.

     In cazul sadismului, de exemplu, "incantarea" apare pentru ca sadicul

poate empatiza cu durerea victimei. Sadismul nu ar mai avea sens daca victima

ar fi un obiect doar care nu ar putea experimenta teroarea si suferinta - de

exemplu daca el sau ea ar deveni inconstient/a. Desi este adevarat ca sadicul nu

este constient de realitatea / experienta mai ampla a victimei (cu alte cuvinte el

empatizeaza doar cu senzatia imediata de durere), sadismul nu presupune cu

adevarat o lipsa a empatiei, cat a compasiunii. Astfel, in transa sadica, nu apare

o raportare morala la victima, care devine doar subiectul-obiect al dorintelor

sadicului.

     Desi am subliniat dimensiunile empatie - egocentrism si bunavointa -

reavointa in determinarea tendintei spre bine sau spre rau, un alt factor in

manifestarea de data aceasta a acestor potentiale este dat de actiunea

personala sau de puterea de a actiona. In viata, o persoana poate fi empatica si

binevoitoare, dar ii poate lipsi puterea, capacitatea sau aptitudinea de a realiza

actiuni benefice. In mod similar, o persoana poate fi non - empatica si ravoitoare,

dar din fericire sa nu se poata angaja in actiuni negative datorita slabiciunii sale

interioare sau a controlului social riguros.

12

     Conform acestui model teoretic, solutia de baza pentru caracterul

negativ consta in dezvoltarea empatiei si a bunavointei sau a mintii si inimii.

Pentru a promova binele moral, trebuie de asemenea sa incurajam capacitatea

personala de a actiona conform principiilor morale in relatiile cu ceilalti. Pentru a

realiza acestea, trebuie sa inlocuim cercul vicios al atitudinii primare ofensatoare

non-empatice si socializarii prin manipulare cu ciclul virtuos / pozitiv al reactiei

empatice, bunavointei si actiunii morale. Pentru a sti cum sa realizam toate

acestea, va trebui sa intelegem mai profund functia persoanelor semnificative in

crearea si definirea sinelui.

     Heinz Kohut (1977) numeste aceste persoane semnificative ca "obiecte

ale sinelui" si se refera la acestea in mod sintetic ca fiind "centre unificatoare". In

teoria relatiilor obiectului, sunt cunoscute doar ca "obiecte". In acest text, voi

utiliza termenul "centru personal / al sinelui" pentru a ma referi la aceste obiecte

personale care au rolul de a defini si unifica persoana.

     Centrele personale pot fi adesea persoane individuale, dar pot include si

grupuri, norme, traditii, valori, roluri, convingeri, ideologii, conceptii asupra lumii.

Atat timp cat eul exista si poate exista doar in cadrul relatiilor, aceste centre

personale reflecta si reprezinta experienta unui individ si in acest mod servesc la

definirea si mentinerea eului ca sistem. Deorece sunt conditii fundamentale

pentru existenta eului, avem incluse in interior reprezentatari, imagini ale acestor

centre personale exterioare, care vor functiona astfel ca si centre interioare cu

care sinele subiectiva pastra o relatie interioara.

Astfel, ne putem forma imagini interioare despre ce inseamna grija plina de

iubire sau educatorul a carui prezenta este binevoitoare sau periculoasa, dar cu

care interiorizam un dialog interior, adesea nonverbal. Exista, de asemenea,

relatii pe care le avem cu celelalte centre personale interiorizate, cum ar fi

reprezentarea noastra interioara asupra valorilor, rolurilor, convingerilor si a

ideologiilor care ne-au influentat de-a lungul vietii noastre. Astfel, ne putem

angaja la un moment dat in discutii contradictorii interioare cu constiinta noastra

13

sau sa resimtim un conflict cu identitatea sexuala sau etnica interiorizata.

Prezumptia in toate acestea este: daca centrele personale exterioare sunt

distorsionante, distructive sau negative, vor produce structuri ale eului

distorsionate si caractere negative sau deficitare. In prezent cunoastem destul de

mult despre modul in care raul manifest rezulta din relatiile persoanei cu figurile

semnificative siesi care sunt non-empatice, rauvoitoare sau ambele.

     Exista cercetari ample de exemplu, asupra efectelor traumatizante si

distructive ale educatiei parentale inadecvate sau abuzive sau ca urmare a

cresterii in cadrul unui mediu familial perturbat emotional, conflictual. Studii de

psihologie sociala arata ca oamenii prezinta o dorinta redusa de a ajuta o victima

atunci cand vad pe altii care nu pot actiona in acest scop si vor realiza chiar ei

acte pe care le cred amenintatoare, dureroase daca le ordona astfel cineva

recunoscut ca autoritate. Chiar mai mult, membrii unui grup vor adopta

comportamente negative / ce pricinuiesc rau si atunci cand au un anumit rol

social ce le permite actiuni ce-I pot rani pe ceilalti, oamenii adesea actioneaza

intr-un mod care exprima acest potential rauvoitor. In aceste cazuri, actiunile

altora, autoritatea liderului, normele grupului sau rolul social actioneaza ca si

centre personale non-empatice sau rauvoitoare in relatie cu care sinele devine

incapabil de actiuni morale binevoitoare si empatice.

          O alta mentiune importanta aici este cea referitoare la natura invatata si

evolutiva a raului ca aspect uman. Atunci cand oamenii fac rau, comportamentul

lor poate deveni un obicei dobandit, invatat doar prin aplicarea lui. In cartea sa

"Radacinile Raului", Ervin Staub (1989) arata ca un pattern de a face rau

porneste adesea cu forme minore, cum ar fi porecle urate sau ostracizarea. Insa,

atunci cand raufacatorii incep sa faca rau oamenilor in acest mod, mai tarziu raul

va deveni mai probabil, mai grav.

     Criminalii sadici, de exemplu, au adesea experienta ranirii animalelor in

copilarie, de la care au progresat gradat la uciderea animalelor si in final la crima,

adesea datorita unei naturi terifiante care s-a accentuaut gradat. In cazul

Holocaustului nazist am asistat de asemenea la o astfel de ascensiune a raului

14

de la boicotarea afacerilor evreilor la incercarea solutiei finale in campusurile

mortii de la Auschwitz, Dachau si Treblinka. Asa cum afirma Staub, unul din

modurile cele mai eficace in care putem preveni raul major este de a vorbi sau

actiona impotriva raului minor care-l precede. Raul, se pare, poate fi oprit in

fasa. Studii de psihologie sociala au aratat ca martorii pasivi ai raului, pot

avea si ei tendinta spre bine sau rau, in functie de capacitatea lor de a

reactiona adecvat in perioade de criza. Aceste persoane pasive pot fi fie

indivizi care asista la un atac de strada, fie comunitatea internationala care asista

pasiv la acte de brutalizare pe scara larga sau la discriminari rasiale.

     Toate acestea confirma ideea enuntata anterior privind necesitatea unei

abordari clar orientate asupra problemei raului. In analiza procesului prin care

omul poate face rau, nu trebuie sa subestimam importanta normelor sociale, a

traditiilor, vaorilor, convingerilor, miturilor, ca si a ideologiilor politice si religioase.

Asa cum am vazut, acestea reprezinta centre personale importante, in relatie cu

ele personalitatea umana fiind creata si mentinuta. Daca consideram raul ca fiind

cauza durerii nemeritate in mod neindoielnic, anumite norme, traditii etc. sunt in

sine negative daca incurajeaza, justifica sau ascund raul nemeritat. Ca exemple

putem lua urmatoarele:

· Norme sociale: cersetorul flamand de pe strada

· Traditii: cum ar fi circumcizia la femei sau uciderea nou nascutului daca este

fata.

· Valori: e.g. competitia sexuala la barbati

· Convingeri: de exemplu "victimele isi merita soarta"

· Mituri privind superioritatea rasiala sau etnica

· Doctrine religioase prin care femeile sau persoanele de culoare nu au

suflet

· Ideologii politice fasciste, despotice sau care accepta sclavia.

15

     O trasatura caracteristica a celor mai multe dintre aceste sisteme negative de

evaluare, convingere sau actiune o reprezinta deosebirea morala pe care o fac

intre interiorul si exteriorul grupului, intre "noi" si "ei". Bunavointa sau atitudinea

morala se rezuma doar fata de familia noastra, tribul, poporul sau rasa noastra,

in timp ce outsider-ii si strainii sunt considerati o amenintare potentiala sau

dusmani ce merita sa fie atacati doar pentru ca ei sunt diferiti sau datorita raului

pe care ei ni l-au facut in trecut.

     Nu doar dusmanul poate fi obiect al atitudinii rauvoitoare constiente, dar

chiar persoana in cauza poate deveni tinta proiectiilor inconstiente ale umbrei,

personale sau colective. Astfel, actiunea de a pricinui rau nemeritat asupra

dusmanului se datoreaza adesea unui complex amestecat de motivatii atat

constiente, cat si inconstiente rauvoitoare. Asa cum am mentionat mai sus, unul

din aspectele cele mai daunatoare ale acestui proces este modul in care aceste

sisteme de valori negative sunt utilizate pentru a justifica moral raul facut

dusmanilor nostri. Atunci cand dusmanul este considerat ca rau si ca nu este

doar justificat, dar este datoria noastra sa facem rau, putem ajunge la a cauza

chiar un genocid. Ironia tragica si distructiva este insa, asa cum istoria atesta,

este ca sistemele morale si religioase sunt in sine printre cauzele principale ale

raului produs de om.

     Analiza lui Ervin Staub (1989) demnostreaza ca a face tap ispasitor si a

ataca dusmanii sunt acte care apar in special in conditii de suferinta, amenintare,

stres si frustrare. Aceste conditii dificile pot fi de ordin economic, personal sau

social. O trasatura comuna este totusi aceea a perceptiei unui atac asupra eului.

Acest asalt asupra eului si a conceptului de "Eu" conduce la un raspuns pe care

Heinz Kohut (1978) il numeste "furie narcisica" si la dorinta expresa de

razbunare. In acele momente, furia resimtita poate fi ata de puternica, de

distructiva, incat ajungem sa ignoram si propria persoana. Amenintarea la care

putem raspunde in acest mod, cu aceasta furie narcisica este cea la adresa

propriei vieti. Daca ne-a fost violat ceva fundamental pentru fiinta noastra si

reactionam printr-o furie instinctuala, exprimam ceea ce Firman & Gila (1997) au

16

numit profunzimile si pericolul unui atac grav, teama noastra de nefiinta.

     Este important sa intelegem ca acest gen de furie narcisica poate apare ca

raspuns la amenintarea oricarui aspect central al eului, cu alte cuvinte a oricarui

centru personal care defineste si mentine personalitatea. Acestea pot fi corpul,

prietenii, familia, etnia sau specia, poporul, convingerile noastre, religioase sau

politice, idealurile sau modelele noastre. Scopul furiei intense este atat de a ne

disocia de durerea produsa sinelui, cat si de a distruge dusmanul care ne-a

atacat astfel. Starea personala poate contine nu doar fenomenul actual al furiei,

cat si alte sentimente profunde de furie traite de cei care au fost maltratati, loviti

de boala etc. In arena politica, asa cum au aratat Staub ca si alti cercetatori,

putem observa cum discriminarea rasiala, genocidul, razboiul sunt adesea

rezultatul unei profunde lezari a conceptiilor profunde ale unui grup sau popor, fie

in prezent, fie de-a lungul istoriei.

     De exemplu in Germania anilor `30, oamenii cautau probabil un lider

puternic pentru a le asigura un centru stabil, in relatie cu care sa poata restabili

simtul incalcat al identitatii. Asa cum analistii politici au inteles clar, o tara se va

regrupa in jurul conducatorilor ei atunci cand este atacata, indiferent cat de putin

populari au fost acei lideri anterior. Liderii abili vor exploata acest fenomen

ulterior prin orientarea dorintei oamenilorspre razbunare, spre o tinta, fie ca este

agresorul real, fie doar un tap ispasitor convenabil ales.

     Către o psihologie transpersonală a răului

     Care este atunci solutia pentru raul uman? Acest subiect este atat de

complex incat raspunsul nu este unic sau simplu. Cu siguranta nu este un

raspuns final comunicat noua de o instanta transcendenta si nu avem alternativa

decat sa luptam in ipostaza noastra de fiinte umane, ca fiinte complete, cu

realitatea raului nostru interior . Cu toate acestea, analiza pe care am mentionat-o

mai sus tinde sa aduca cel putin raspunsuri partiale la aceasta intrebare.

Implicatia cea mai importanta este caracterul central al empatiei si bunavointei

in ecuatia moralei si necesitatea relatiei cu centre personale interne si externe

17

care reprezinta si exprima aceste calitati, facand astfel sinele capabil sa

expeientieze relatia sa cu intreaga realitate a Fiintei sale. In viata, aceste centre

personale benefice pot fi:

· Persoane semnificative, ca parintii empatici, binevoitori, prietenii, mentorii,

terapeutul sau ghidul spiritual.

Valori si principii morale universale

· Ideologii religioase, sociale si politice care exprima valori ale empatiei si

afectiunii universale.

· Imagini arhetipale interioare ale empatiei si afectiunii, precum Sinele

Realizat, Buddha, Christos, Fecioara Maria, Krishna, Dumnezeu.

· Cei care au descoperit acestea in interiorul lor, poate ca rezultat al practicii lor

spirituale, vorbesc despre suflet, ca inima lor spirituala si despre Martorul

Transcendent sau mentalul spiritual empatic.

     Doar in relatie cu aceste centre personale empatice si afective, sinele va

putea incepe procesul de vindecare a traumei produse de influenta / contactul cu

centrele non-empatice si rauvitoare . Asa cum am aratat mai sus, aceasta

vindecare poate fi perceputa ca un proces de autocunoastere si realizare a

sinelui, iar un element important aici este cunoasterea si integrarea umbrelor

personale si colective. Acest proces ar putea implica terapia personala,

dezvoltarea constiintei morale, schimbari fundamentale in relatiile cu ceilalti sau

in afilierea politica sau religioasa, ca si practica spirituala de un anumit gen sau

altul.

     De asemenea este important sa vedem fenomenul raului nu doar ca o

problema personala sau psihologica. Acest fapt ne va deschide spre o orientare

psihologica.

Modelul lui Ken Wilber (1995, 1999) prezinta o modalitate importanta in acest

sens. Conform lui Wilber, este important sa recunoastem aspectele atat interior -

18

exterior, cat si individual - colectiv ale oricarui fenomen. Daca aplicam acestea la

fenomenul raului, vom obtine ceea ce este redat in tabelul de mai jos.

Cvadrantele Binelui şi Răului 

INTERIOR EXTERIORINDIVIDUAL Identitate şi Sensul

Eul-ui Dezvoltare morală PsihoterapieMeditatie si spiritualitate

Tratamente cu medicamenteTerapii comportamentale Psiho-chirurgie

COLECTIV Mituri Valori culturale Ideologii si religii Imaginea despre lume

Legi si obiceiuriInstitutii Limbaj si propaganda Sistemul economic

Intai avem cadrul individual - interior. Acesta este cadrul experientei psihologice,

interioare. In raport cu morala si raul, avem cadrul constiintei morale si spirituale,

al constiintei empatice, al dezvoltarii judecatii morale, a caracterului si a

personalitatii, al realizarii de sine. Unul din modurile in care putem urmari sa

promovam binele realizat de oameni si a lupta impotriva raului moral este de a

lucra direct asupra acestor aspecte ale Fiintei noastre. Pentru cei mai multi, in

special psihologi si psihoterapeuti, acesta pare a fi cel mai important cadru. Insa,

implicatia principala a modelului lui Wilber este necesitatea de a examina si

celelalte trei perspective.

     In cadrul exterior - individual privim individul din exterior si reactionam la

comportamente exterioare. Sub aspect moral, acesta este cadrul in care se ridica

intrebarea privind cum vom controla pe cineva care are un comportament viciat

si cum putem sa substituim comportamentul antisocial cu unul prosocial. Acest

cadru propune solutii exterioare pentru raul individual, cum ar fi restrictii sau

inchisoarea, impunerea unor programe sau mecanisme de recompensa -

pedeapsa, ca si utilizarea medicatiei si a psihochirurgiei pentru a controla

comportamentul agresiv.

19

     Urmeaza cadrul interior - colectiv. Aici ne referim la grupuri, societati,

culturi din perspectiva interioara care permite o intelegere optima. In termeni de

moralitate, acesta este cadrul valorilor culturale, al convingerilor, miturilor,

ideologiilor si al conceptiei despre lume. Asa cum am vazut, mare parte din

aceste aspecte ale experientei colective pot manifesta un rau, iar morala cere

imbunatatirea lor. Insa, deoarece acesta este un cadru al experientei interioare,

acesta nu poate fi modificat din exterior sau sa impunem alte alternative,

perspective morale mai bune intr-un mod direct. In schimb,schimbarea trebuie sa

apara din interior, poate ca rezultat al eforturilor membrilor mai cunoscatori si mai

curajosi ai comunitatii, care vor indrazni sa infrunte raul care domina.

     In final avem cadrul exterior - colectiv. Acesta se refera la structurile sociale

care pot fi observate din afara, incluzand legi si traditii, institutii, limbajul ca

mijloace de propaganda, ca si sistemul economic. Adesea, aceste structuri

sociale sustin un sistem care este rau in sine sau asigura contextul social

favorabil amplificarii raului. Desi poate fi dificil sa incalci traditii sau sa schimbi

modul in care oamenii utilizeaza limbajul, guvernele au puterea de a face

propaganda, a trece peste lege, a reforma institutii si a modifica sistemul

economic. De fapt, acesta este poate modul cel mai direct si rapid in care raul

poate fi invins in cadrul societatii. Insa, de exemplu, stabilirea in Marea Britanie a

Serviciului National de Sanatate si introducerea legilor impotriva discriminarii

rasiale si sexuale sunt neindoielnic victorii ale binelui. Dar, de asemenea,

guvernele pot si adesea chiar o fac, sa utilizeze puterea inspre rau, de exemplu

in incalcarea Legilor Nuremberg care defineau statutul evreilor in Gemania

nazista.

     Un alt element important in abordarea exterior - colectiva a raului, asa cum

analiza lui Ervin Staub a aratat, este importanta eliminarii conditiilor sociale care

produc suferinta, stres, frustrare, acestea fiind conditiile in care poate emerge

raul. Desi aceasta poate fi in responsabilitatea celor care au puterea politica, nu

doar guvernele sunt cele care pot determina schimbari in structurile sociale. In

acest sens, nu trebuie sa subestimam puterea grupurilor de presiune, a

comentatorilor media si politici. De asemenea, sa nu uitam ca noi traim cu totii in

20

micro - societati, ca grupurile familiale, cluburile si organizatiile in care multi

dintre noi avem puterea de a aduce schimbari sociale semnificative, fie in bine,

fie in rau.

     Scopul meu in identificarea si descrierea acestor cadre este de a

sublinia faptul ca solutia pentru existenta raului va fi optima in toate cele 4 cadre.

Nu este suficient sa adoptam legi daca nu evaluam si valorile si convingerile

oamenilor. Nici nu ne putem astepta ca raul sa dispara in lume ca urmare a unei

orientari personale spre puritate si dezvoltare, fie prin psihoterapie, fie printr-o

disciplina spirituala, daca astfel ignoram realitatile sociale si politice imediate,

precum suferinta si nedreptatea. De asemenea, nu va fi suficient sa ne bazam

doar pe abordarea care propune sanctionarea raului sau supunerea acelor

persoane care comit raul, unui tratament psihologic sau medical.

     Greseala fiecareia dintre aceste perspective consta in ignorarea valorii si a

importantei celorlalte perspective. Semnificatia fiecareia este data de contributia

pe care o aduce fiecare imaginii globale, care trebuie vazuta din perspectiva

tuturor celor patru cadre. Mai trebuie realizat demersul de intelegere a modului

de dezvoltare in fiecare cadru in parte. Conform lui Wilber, exista similitudini

foarte apropiate intre patternurile evolutive sau fazele dezvoltarii care apar in

fiecare cadru. Se poate distinge un proces evolutiv in 3 faze, de la pre-personal,

pre-social la personal si social, la transpersonal si spiritual. Wilber (1999)

propune studii mai detaliate si extinse a acestor patternuri evolutive comune.

     As vrea sa inchei prin trecerea in revista a implicatiilor acestei perspective

evolutive si transpersonale pentru intelegerea dezvoltarii morale si a naturii

binelui si raului. Am afirmat faptul ca actiunea morala depinde de dezvoltarea

empatiei si a bunavointei, a inimii si a mintii.

     Cu alte cuvinte, empatia apare ori de cate ori o persoana se manifesta

mai presus de modul egocentric de a fi, avand intelegere si pentru experienta

altora (sau a unei realitati mai ample). Insa empatia poate avea o deschidere mai

mica sau mai mare. Exista oameni care pot empatiza doar cu cei apropiati,

21

familia sau prietenii, altii cu membrii grupului sau cu cei de aceeasi nationalitate

sau etnie. De asemenea un numar mic de oameni pot fi capabili de a empatiza

cu toti ceilalti.

     Vedem astfel empatia ca pe ceva care se poate amplifica in cursul

dezvoltarii, paralel cu evolutia generala de la individual - egocentric la personal -

social si global- -transpersonal. In mod similar, am putea intelege inmultirea si

diversificarea celor fata de care simtim o procupare, pe care ii consideram mai

degraba "tu" decat "el / obiect". La cel mai inalt nivel al dezvoltarii transpersonale,

asa cum afirma Wilber (1999) raportarea morala se poate extinde dincolo de

uman, cuprinzand toate fiintele sensibile sau chiar intreaga realitate.

     Din aceasta perspectiva transpersonala, binele este promovat in lume, iar raul

contrabalansat prin dezvoltarea constiintei morale, asa cum prezinta cele patru

cadre ale lui Wilber. Insa constiinta nu este suficienta, avem nevoie de

asemenea de abilitatea si puterea de a actiona direct in concordanta cu

constiinta noastra morala. Adica avem nevoie si de aptitudini si putere.

     Binele si raul iau nastere in mintea si inima noastre, astfel ca destinul

nostru este chiar in mainile noastre. Nu avem alta solutie; raul nu este o forta

misterioasa, o realitate necunoscuta, demonica ce ne poseda sau ne invadeaza.

Raul este parte a ecuatiei umane, la fel de familiar noua ca propriul chip. Intr-

adevar, chipul uman este cel vazut in momentele noastre cele mai putin

empatice, rauvoitoare sau dificile. Raul moral apare ca rezultat al capacitatii

umane de a avea constiinta egoului si existenta personala.

     Raul exista pentru ca noi existam, iar solutia radicala impotriva raului

este dezvoltarea constiintei umane dincolo de egocentrism, către o

armonie transpersonala, bazata pe empatie extinsa, bunavointa, ca si pe o

capacitate crescuta de a actiona in conformitate cu consttinta noastra. In

acest mod cream calea spre adevarata realizare a Sinelui - in sensul de

pesoana completa, conectata cu intreaga realitate.

          In viziunea mea, aceasta realizare a Sinelui este totodata realizarea

22

spirituala. Iar acest spirit este, cred eu, sursa profunda a constiintei

noastre morale si adevarata baza a empatiei si afectivitatii.

     Bibliografie

Buber, M. (1970). I and Thou. Edinburgh: T. & T. Clark.

Daniels, M. (2000). The shadow in transpersonal psychology.

Transpersonal Psychology Review, 4(3), 29-43.

Firman, J. & Gila, A. (1997). The Primal Wound: A Transpersonal View of

Trauma, Addiction and Growth. New York: SUNYFreud, S. (1920). "Beyond the

pleasure principle". In J. Strachey (Ed. and Trans.), The Standard Edition of the

Complete Psychological Works of Sigmund Freud (Vol. 18). London: Hogarth

Press, 1953-1966. (Originally published 1920).

Fromm, E. (1947). Man for Himself: An Inquiry into the Psychology of

Ethics. New York: Holt, Rinehart & Winston.

Fromm, E. (1964). The Heart of Man: Its Genius for Good and Evil. New

York, Evanston & London: Harper & Row.

Fromm, E. (1973). The Anatomy of Human Destructiveness. New York:

Holt, Rinehart & Winston.

Jung, C.G. (1966). Two Essays on Analytical Psychology, 2nd Edition

(Collected Works of C.G. Jung, Vol. 7). London: Routledge.

Kekes, J. (1990). Facing Evil. Princeton, New Jersey: Princeton University

Press.

Kohut, H. (1977). The Restoration of the Self. Madison, Conn.: International

Universities Press.

23

Kohut, H. (1978). The Search for the Self: Selected Writings of Heinz

Kohut, 1950-1978. Vol. 1. Madison, Conn.: International Universities Press.

Peck, M. Scott (1997). People of the Lie: The Hope for Healing Human Evil, 2nd

Ed. New York: Simon & Schuster.

Rogers, C.R. (1959). "A theory of therapy, personality, and interpersonal

relationships, as developed in the client-centered framework." In S. Koch (Ed.),

Psychology, The Study of a Science. Vol. 3: Formulations of the Person and the

Social Context. Pp. 184-256. New York: McGraw-Hill.

Staub, E. (1989). The Roots of Evil: The Origins of Genocide and Other

Group Violence. Cambridge, New York & Melbourne: Cambridge University

Press.

Wilber, K. (1995). Sex, Ecology, Spirituality: The Spirit of Evolution. Boston &

London: Shambhala.

Wilber, K. (1999). Integral Psychology (Collected Works of Ken Wilber, Vol.

4). Boston, Mass.: Shambhala.

BULETINUL PSIHOLOGIEI TRANSPERSONALE

 Jurnal On-line al "Asociaţiei Române de Psihologie

Transpersonală" Numărul 8 / 2002

Cod ISSN: 1583-2058 CĂTRE O PSIHOLOGIE TRANSPERSONALĂ A RĂULUI   Autor: prof. univ. dr. MICHAEL DANIELS  Cuvinte cheie: rău, bine, cvadrantele răului, Ken Wilber, egocentrism, empatie. Copyright (c): Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală, 2002

24

 

Prof. univ. dr. Michael Daniels este conducătorul programului de master:

"Studii ale Conştiinţei şi Psihologie Transpersonală" de la Liverpool "John

Moores" University, Marea Britanie. Îndeplineşte funcţia de director al

"Departamentului de studii în psihologie transpersonală" de la aceeaşi

universitate, fiind membru al "Secţiei de Psihologie Transpersonală" a "Societăţii

Psihologice Britanice" şi al "Societăţii pentru Cercetări Psihice".

A publicat peste 25 de lucrări în domeniul stărilor de conştiinţă, psihologie

transpersonală şi psihologie aplicată. Este membru în Comitetul redacţional al

"Revistei de Psihologie Transpersonală" din Marea Britanie. Se ocupă de

promovarea psihologiei transpersonale prin Internet, putând fi vizitat la

www.michaeldaniels.co.uk sau www.transpersonalpsychology.co.uk

 

Răul este un cuvânt dificil. O problemă majoră este dată insă de faptul că

acest concept al răului a devenit demodat în mediile intelectuale, inclusiv în

cadrul psihologiei transpersonale (Daniels, 2000). Aceasta se datorează parţial

creşterii tendinţei spre violenţă, a presei de scandal, ca şi orientărilor

fundamentaliste religioase şi ideologiilor fanatice. Toţi aceşti oameni implicaţi în

domeniile de mai sus, tind să folosească conceptul de rău într-un sens popular,

neglijent, chiar isteric, văzând în "rău" o "altă" realitate absolută, substanţială,

chiar demonică care poate "poseda" anumite persoane, transformându-le prin

slăbirea fatală a personalităţii. Ca rezultat, aceste persoane posedate de rău

ajung dincolo poate de trăirea, compasiunea firească, umană. De asemenea, la

ei nu se mai pune problema mântuirii, care se poate realiza doar printr-o

intervenţie supranaturală sau cu adevărat divină, poate ajutata de ritualurile de

exorcizare realizate asupra lor de preoţi sau prin convertirea la alte noi valori şi

convingeri religioase.

     Contrar acestora însă, gândirea postmodernă consideră că evaluarea de

25

ordin moral este relativă şi specifică unei anumite culturi. Judecăţile noastre

asupra binelui şi răului se bazează doar pe valori sociale sau personale care, în

esenţă, ar fi arbitrare şi locale. Cu alte cuvinte, se consideră că binele sau răul

nu există într-un sens absolut, ci ceea ce este bine pentru o persoană sau o

societate poate fi considerat rău de o alta. Deşi noi putem evalua moral anumite

fapte sau acţiuni în conformitate cu preceptele unui sistem ideologic sau social

dat, nu am putea extrapola în mod justificat aceste evaluări sau opinii pentru alte

societăţi sau culturi.

     Rădăcinile filosofice ale răului

     Poziţia fundamentalistă consideră că răul este o realitate absolută şi

substanţială. Pentru relativişti însă, răul este doar un punct de vedere. Însă, noi

trebuie oare să alegem între aceste două poziţii complementare, opuse,

polarizate? Există oare un mod de a accepta realitatea absolută a răului, fără a

ne baza pe o serie de valori culturale sau a invoca premise ideologici sau

religioase discutabile sau a cădea în ispita cunoscută a unui "rău" în sens

romanţat. Cu alte cuvinte putem avea o înţelegere pe baze ştiinţifice, raţionale

asupra conceptului de "rău", care să nu nege în mod radical existenţa sa? În

viziunea mea, răspunsul este "Da". În plus această abordare ne poate conduce

spre posibile soluţii asupra problemei răului.

     Voi începe prin a preciza faptul că eu folosesc cuvântul "rău" în special în

sensul său descriptiv sau ca atribut. Reţineţi, aceasta contrastează cu utilizarea

"răului" ca substantiv, mod în care ne-am referi la un gen de realitate ipotetică,

cum ar fi o forţă, o substanţă sau o entitate supranaturală. Din punctul meu de

vedere, "răul" nu presupune substanţă fizică sau metafizică. "Răul" doar descrie

anumite lucruri, care pot fi acţiuni, fapte, persoane, valori, convingeri, procese

sau alte fenomene. Utilizarea descriptivă a "răului" implică desigur şi o judecată

morală. Cuvântul "rău" este rezervat şi utilizat pentru a desemna condamnarea

morală extremă. "Binele" şi "răul" există prin urmare doar ca rezultat al conştiinţei

26

morale, umane şi al capacităţii umane de a face evaluări morale. Am gustat

fructul arborelui cunoaşterii al binelui şi răului şi nu există întoarcere sau

eschivare din faţa conştiinţei noastre morale. Pentru a face aceasta, ar trebui să

renunţăm la zestrea (moştenirea) noastră spirituală.

     In ciuda argumentărilor orientărilor postmoderne, evaluările de ordin moral nu

sunt doar relative, ci din contră, conştiinţa noastră morală poate face judecăţi

universale asupra binelui şi răului. Privind aceasta, eu sunt cu totul de acord cu

opinia filosofului moral american John Kekes prezentată in principala sa carte

"Înfruntând răul" (1990). Kekes consideră că judecăţile morale se bazează în

primul rând pe fundamentul moral al valorii umane asupra a ce este "bun" şi "rău,

nedrept". Există anumite lucruri care sunt în mod universal şi intrinsec bune -

lucrurile despre care orice persoană raţională consideră că sunt benefice.

Acestea sunt atât viaţa în sine, hrana, adăpostul, securitatea financiară, o

societate stabilă şi dreaptă, iubirea şi respectul, capacitatea de a-ţi talentul,

potenţialităţile. In schimb, răul sau nedreptatea se referă la acele lucruri care se

opun unei vieţi fireşti. Iar acestea include durerea îndelungată, boala, moartea

prematură sau neaşteptată, teama, depresia, sărăcia extremă, violul,

agresivitatea, privarea de libertate, dispreţul şi izolarea socială.

     Este important în acest punct să facem distincţie între aceste aspecte

universale sau intrinseci ale binelui de acel bine major, relativ definit şi considerat

astfel de o ideologie sau un grup particulare. Acest bine relativ poate fi bogăţia

materială, renumele, puritatea rasială, controlul sentimentelor, conformismul sau

devoţiunea religioasă. În realitate, aşa cum voi explica mai detaliat mai târziu, de

multe ori răul manifestat în lume este rezultatul direct al promovării şi impunerii

acestui bine relativ, ideologic în raport cu (şi de obicei pe baza) binelui simplu,

universal.

     Tragedia vieţii umane esta dată de faptul că adesea suferim o nedreptate sau

suportăm un rău pe care nu-l merităm. În multe cazuri, răul are cauze

27

neprevăzute sau naturale, cum ar fi epidemiile, cutremure, uragane, molime sau

jafurilor. Deşi putem considera acestea ca fiind "rău natural", apariţia acestor

evenimente negative naturale nu are implicaţii morale. Afirm aceasta în ciuda

tendinţei multor societăţi şi curente filosofice tradiţionale, dar şi new age, de a

interpreta aceste evenimente ca fiind meritate, cu alte cuvinte ca fiind pedepse

pentru greşeli religioase sau morale, date de o anumită inteligenţă supranaturală

sau ca efect inevitabil al karmei. Prin aceasta nu as vrea să afirm că fiinţa umană

nu are capacitatea şi datoria morală de a reacţiona la acesteevenimente

naturale, ci doar că aceste evenimente în sine sunt amorale.

     Există de asemenea, un alt tip fundamental de rău nemeritat, acela pricinuit

de fiinţa umană. Acesta este domeniul esenţial al răului moral. Astfe, conform lui

Kekes, răul moral poate fi definit ca fiind răul nemeritat cauzat de fiinţele umane.

La acest punct s-ar putea obiecta faptul că a răni o persoană nu poate fi

niciodată meritat sau justificat şi astfel vorbim despre rău moral ori de câte ori

oamenii produc un rău. Cu toate acestea, dacă există un criminal în serie într noi,

nu este doar moral justificat, ci imperativ să fie prins şi împiedicat să hoinărească

pe străzi exersându-şi talentul său particular. Însă, afirmând că un criminal în

serie merită să fie pedepsit cu închisoare, trebuie să avem clar principiile

conform cărora această acţiune este moral justificată. Dacă nu avem atenţia

necesară, ideea de rău meritat poate deveni uşor baza ce ar justifica răzbunarea,

răul nemeritat, necontrolat - cu alte cuvinte ar pute deveni o premisă pentru

producerea răului.

     Kekes precizează faptul că singura justificare morală posibilă pentru a

produce rău este în cazul când acesta serveşte respectării moralei, definite ca

bază a bunăstării umane. Însă, Kekes stabileşte limite prea largi răuluil meritat,

justificând de ex. pedepsirea unui ofensator doar de dragul de a pedepsi. Eu ofer

o definire mai specifică şi poate mai puţin controversată care susţine principala

definire - ordine de zi a lui Kekes.

     În viziunea mea, răul meritat sau justificat poate fi definit ca fiind răul minim

28

care poate împiedica un mai mare rău nemeritat. Astfe, conform acestei definiri

este justificat moral să închizi răufăcători dacă prezenţa lor in comunitate ar

constitui o ameninţare, un posibil rău pentru sine sau pentru alţii. În schimb, nu

este moral justificat să executăm un simplu hoţ. Toate pedepsele ar trebui să fie

rezonabile, proporţionale cu fapta.

     O consecinţă importantă a realizării distincţiei între conceptele de rău meritat

şi nemeritat este aceea că ne dezvăluie faptul că există acţiuni pentru care nu

poate exista niciodată o justificare morală validă. Aceasta pentru că nu pot

probabil preveni un rău mai mare, nemeritat. Aceste acţiuni sunt cu alte cuvinte,

răul absolut, evident şi includ violul, răpirea, abuzul fizic şi sexual asupra copiilor,

mutilarea, tortura. În schimb, anumite forme de jaf si crime sunt uneori, în

viziunea mea moral justificate (de ex. furtul hranei în caz de inaniţie sau omorul

în cazul apărării propriei vieţi sau a altora).

     Subliniem că definirea răului moral ca rău nemeritat cauzat de oameni, nu se

face referire la intenţia conştientă, alegerea sau decizia de a face rău. Aceasta

este de fapt, o omisiune deliberată şi foarte importantă. Se afirmă în mod

obişnuit că o acţiune este moral bună sau rea doar dacă acea persoană a decis

să o facă. Totuşi, aşa cum Kekes a demonstrat concret, mai mult rău moral este

de fapt neintenţionat. Prin aceasta Kekes se referă nu atât la răul produs

accidental, de ex. împuşcarea neintenţionată a unei persoane în timpul curăţării

unei arme, ci mai degrabă la răul rezultat al unor caracteristici umane negative

sau vicii, cum ar egoismul, gelozia, laşitatea, cruzimea, avariţia. Oamenii de

acest gen nu aleg în mod voit să producă rău, ci mai degrabă răul decurge din

structura lor caracterială defectuoasă.

     Bazele psihologice ale răului

     Astfel am început să trecem dincolo de pura analiză filosofică, la considerarea

cauzelor psihologice ale răului. Ce îi determină pe oameni să facă rău? Cum se

29

formează caracterul? Există oameni răi in esenţa lor? Dacă da, ei se nasc răi sau

devin răi? Putem împiedica răul sau reabilita pe cei ce-l produc?

     Voi începe cu întrebarea- Cum devin oamenii capabili să facă rău? Răspunsul

care decurge din definiţia noastră asupra răului moral este - atunci când individul

este capabil să producă rău nejustificat. Copiii mici sunt, conform concepţiei

mele, total vulnerabili şi incapabili să facă rău. Nu am văzut niciodată un bebeluş

rău, cu excepţia imaginilor distorsionante din filmele hollywoodiene.      Pe de altă

parte, aşa cum ce mai mulţi dintre noi putem afirma, unii copii mai mari sunt

capabili de accese de furie distructive, producând durere unui frate sau unui

animal. Devine aici necesar să înţelegem acţiunile lor ca fiind greşite moral, aici

termenul rău fiind în cele mai multe cazuri exagerat. De fapt, este vital să

considerăm acţiunile lor astfel, deoarece doar atunci vom urmări să oprim răul

prezent, împiedicăm reapariţia lui şi facem paşii necesari pentru a începe

formarea conştiinţei morale copilului.

     În realitate se pare că copilul devine capabil de rău moral, ca şi de bine moral

exact atunci când conştiinţa egoului şi sensul de sine încep să apară. Aceasta

permite considerarea răului sau binelui moral ca fiind în primul rând funcţii ale

eului şi ca şi trăsături de caracter, virtuţi sau vicii pot fi încurajate sau nu în cadrul

dezvoltării personalităţii copilului. Deşi binele şi răul există ca potenţialităţi în

orice copil, ele devin active doar odată cu emergenţa conştiinţei eului şi cu

dezvoltarea trăsăturilor de caracter. Atât timp cât animalele sau bebeluşii nu au

conştiinţa de sine, sunt fiinţe amorale. Ei au o natură, nu un caracter, manifestă

impulsuri inconştiente, dar nu au capacitatea unei înţelegeri sau reflectări

conştiente. Astfel, ei nu sunt capabili de rău moral involuntar, caracterial sau

deliberat.

     Din acelasi motiv natura umana si inconstientul uman trebuie sa fie

considerate a fi in mod fundamental amorale si nu bune sau rele. Tendinta

umana spre agresiune este neindoielnic innascuta, asa cum apare la o serie de

30

animale. In cazul animalelor, agresiunea nu este privita din punct de vedere

moral, in timp ce in cazul fiintelor umane, agresivitatea poate fi folosita fie in bine,

fie in rau. Agresiunea devine negativa din punct de vedere moral atunci cand

presupune o alegere constienta sau este expresia unei trasaturi de caracter care

produce un rau nemeritat - deci rau produs constient sau nemeritat. Freud a avut

partial drepate tunci cand a postulat existenta instinctului "thanatos" (1920) prin

care fiintele umane ar avea o capacitate innascuta pentru rau sau distrugere.

Insa a gresit considerand ca thanatos este o tendinta rea, distructiva in cadrul

inconstientului. Dimpotriva, tendinta noastra innascuta spre rau, ca si spre bine,

este o consecinta a programarii speciei umane in sensul dezvoltarii constiintei

egoului si a caracterului.

     Spre deosebire de conceptia lui Freud asupra inconstientului, consider ca

afirmatiile lui Jung (e.g. 1966) asupra acestei teme mult mai valoroase si

instructive. In conceptia lui Jung, inconstientul poate fi periculos, insa nu este in

esenta rau sau distructiv. Cu toate acestea, exista o importanta componenta

functionala a inconstientului, care, in anumite conditii poate deveni o sursa

pentru mare parte din raul pe care fiintele umane il produc in lume. Aceasta

componenta este umbra. Conform lui Jung, umbra este partea intunecata a

personalitatii exprimate constient, persona. Umbra reprezinta acele calitati si

caracteristici personale neacceptate de ego si care prin urmare lupta impotriva

lor. Cele mai importane mecanisme de aparare de acest gen ale egoului sunt

reprimarea si proiectia. Atunci cand reprimam ceva, egoul impinge aceste

tendinte inacceptabile in inconstient, unde raman ca secrete personale

rusinoase/penibile. Astfel, reprimarea necesita energie psihica si ne poate

produce suferinta ca urmare a scaderii generale ulterioare a rezervelor noastre

psihologice de energie. Reprimarea poate de asemenea sa ne produca durere

deoarece umbra poate contine calitati benefice, pozitive necunoscute si

neexprimate, cum ar fi capacitatea de a ne bucura, a iubi, a crea.

     Mult mai periculos si continand un rau potential este, totusi, mecanismul de

aparare constituit de proiectie. Prin proiectie, caracteristicile neacceptate ale

umbrei sunt respinse la propria persoana si perceputa ca fiind localizate in

31

exterior, de obicei in alte persoane. Astfel, de exemplu, un sentiment propriu

neconstientizat de furie, ura, gelozie, egoism sau lacomie sunt in mod fals

considerate ca apartinand unei alte persoane sau unui alt grup. Aceasta proiectie

imaginara si inconstienta va determina in general o apreciere morala asupra

acelui obiect, realizata constient, care ne va conduce gradat la un comporatment

negativ fata de acea inocenta persoana. In mod concret, acest fapt exprima

disconfortul minor consecutiv unei simple dojeni sau unui comentariu nedorit la

adresa propriei persoane pana la raul major care este violul, tortura, crima si

problemele etnice.

     Conform lui Jung, acestea rezulta din faptul ca umbra are un efect de

completare si compensare asupra persoanei constiente. In conditiile in care

persoana este evaluata ca fiind buna, umbra va fi considerata rea. Daca aceasta

umbra negativa este proiectata apoi asupra altora, acele persoane vor fi

catalogate si percepute ca fiind dusmanul nostru moral si ca urmare vom resimti

constient ca justificat un anumit rau pe care l-am putea cauza acelor persoane,

rau interpretat cu intelepciune de ego ca rau meritat. Astfel, raul (nemeritat) este

apreciat ca fiind bun (meritat). Aceasta este dilema morala care poate fi produsa

prin proiectie. Identificarea umbrei inconstiente ca fiind o importanta sursa de rau

in cazul omului, nu contrazice ideea exprimata mai sus prin care tendinta spre

rau se dezvolta odata cu emergenta constiintei egoului. Aceasta si pentru ca

umbra insasi este un produs al dezvoltarii personalitatii. Umbra se formeaza

astfel din trasaturile personalitatii luate ca intreg si care nu pot fi acceptate de

constient. Deoarece aceste trasaturi nu sunt acceptate de constiinta, vor ajunge

in inconstient unde vor forma constelatii sub forma unei umbre complexe.

     Insa, vorbind despre raul care poate fi cauzat de proiectiile inconstiente ale

umbrei, trebuie cu totii sa recunoastem, asa cum si Kekes (1990), M. Scott Peck

(1997) si Erich Fromm (e.g. 1947, 1964, 1973) au recunoscut, existenta

personajului / caracterului rau. Aici este vorba despre sistemul ego - persoana ca

si cauza principala, directa a raului si nu umbra. Cu alte cuvinte, individul

dezvolta o perceptie de sine, o structura constienta de personalitate care este

rea in sine, in sensul ca devine sursa de rau nemeritat indreptat spre sine sau

32

spre altii. Astfel putem dezvolta trasaturi de caracter vicioase, care exprima literal

ca sunt pline de viciu.

     Cum este posibila insa o astfel de dezvoltare deficitara a fiintei? Un raspuns

simplu ar fi, desigur, ca dezvoltarea personalitatii este rezultat al socializarii si

enculturatiei. Prin interiorizarea comportamentelor, parerilor, valorilor,

asteptarilor, conceptiilor altora, acestea fiind transmise prin mecanismul

recompensa / pedeapsa, exemplu personal de comportament, limbaj, ideologie si

norme culturale, copilul dobandeste un eu socializat, o persoana si un concept

de sine. Daca toate aceste interiorizari sunt vicioase in sine, copilul va dezvolta

in mod inevitabil o structura de caracter cu un potential de a produce rau.

     Daca este plasat intr-o familie sau societate disfunctionale, deficitare, in care

violenta, rautatea, avaritia, egoismul sunt modele promovate / incurajate sau in

care este considerata normala sau acceptata manifestarea atitudinilor rasiste,

copilul va dezvolta o structura de sine ce va incorpora si exprima aceste trasaturi

negative. Personalitatile rezultate vor fi capabile sa produca rau la fel de firesc

asa cum un caine latra; este pur si simplu natura lor de a se comporta astfel. Mai

mult, atunci cand acest gen de oameni ajung intr-o postura in care pot influenta

dezvoltarea generatiei viitoare, fie ca parinti, profesori sau diverse modele, atunci

intreg ciclul vicios, distructiv se va repeta.

     Conform lui Firman & Gila (1997), in excelenta lor carte "The Primal Wound",

desi acest proces al socializarii poate fi tipic, nu este implicit sau natural, ci

reprezinta o lipsa sau diminuare bazala a ocrotirii empatice fata de dezvoltarea

copilului, care adesea conduce la neglijare si abuz. Ei argumenteaza aceasta

prin faptul ca copiii sunt traumatizati prin dezvoltarea unui sine fals sau a unei

personalitat pentru supravietuire, ca urmare a incapacitatii adultilor care-i cresc

de a empatiza si de a reflecta cu acuratete experienta proprie a copilului. In acest

mod, copilul nu va putea dobandi o structura de sine autentica, bazata pe

reflectare si acceptare a Fiintei sale in intregime.

     Ca urmare, copilul va dezvolta un sistem de sine fals, bazat pe adaptarea la

33

comportamentele, valorile si opiniile non-empatice al parintilor. Datorita acestei

incapacitati de a empatiza cu experienta copilului, adultul va trata copilul mai

degraba ca pe un obiect sau lucru decat ca pe un subiect sau o persoana. In

viziunea lui Martin Buber (1970), copilul devine un el mai degraba decat un tu si

astfel este perceput ca fiind ceva ce trebuie modelat conform dorintelor si

conceptiilor adultului.

     Desigur, parintii si educatorii trebuie sa stabileasca limite in comportamentul

copiilor si sa prezinte exemple personale de comportament pozitiv, eficace. Insa

aceste interventii ale adultului trebuie sa fie conduse intotdeauna de o adanca

intelegere a necesitatilor si experientei reale ale copilului, adica printr-o profunda

empatie cu copilul. Acest gen de educatie parentala suficient de buna care va

conduce la dezvoltarea unui sine autentic, este extrem de diferita de manipularea

distructiva, ofensatoare/ce raneste consecutiva incapacitatii de a empatiza cu

natura copilului. Conform lui Carl Rogers (1959), adultii dobandesc aceasta

tendinta de a educa prin manipulare ca urmare a iubirii si acceptarii conditionate

a copilului lor. Astfel, copilul va invata gradat cum trebuie sa gandeasca, sa

simta, sa se poarte pentru a primi iubirea si acceptarea din partea parintilor si a

altor persoane importante. Aceste conditii impuse vor fi chiar incluse in perceptia

de sine a copilului si ca urmare devin trasaturi caracteristice ale personalitatii

sale sau personalitate de supravietuire. Remediul acestui proces distructiv,

conform lui Rogers este ca atitudinea parintelui fata de copil sa devina una de

iubire si acceptare neconditionata, pe care Rogers o numeste "atitudine pozitiva

neconditionata". Doar atunci cand iubirea si respectul sunt neconditionate, copilul

va resimti o atmosfera psihologica si sociala in care va fi posibil si admis sa

devina ceea ce el sau ea este cu adevarat.

     In viziunea mea, incapacitatea empatica si iubirea conditionata nu sunt doar

simple aspecte ale traumatizarii primare a copilului, ci sunt caracteristici generale

ale psihologiei raului. Astfel, raul rezulta atunci cineva ii trateaza pe ceilalti sau

pe sine ca fiind obiecte sau lucruri sau cand este vorba de o incapacitate de

avea in vedere propria bunastare. Daca empatizam in mod autentic cu cei din jur,

34

tratand fiecare persoana ca fiind un "tu" si nu un "el/obiect", nu este posibil sa le

aratam simultan respect si o atitudine morala, dupa care sa le producem rau

(caracter rau). Daca una dintre aceste conditii nu este indeplinita, atunci pot

apare diverse forme de rau moral.

Acest argument este ilustrat in figura de mai sus, in care realizez intai o

distinctie intre empatie si egocentrism. Empatia presupune intelegerea

experientei si necesitatilor celuilalt (sau a realitatii mai largi a sinelui), in timp ce

de pe o pozitie narcisica sau egocentrica, persoana are doar constiinta

experientei si necsitatilor sale limitate si egoiste. Dupa aceasta, disting intre

bunavointa si reavointa. Bunavointa reprezinta a avea in esenta o atitudine

pozitiva fata de sine si de ceilalti, dorindu-le ceea ce este bine, manifestand grija

fata de bunastarea lor. Rea-vointa este o atitudine bolnava sau dorinta de a le

face rau altora.

     Diagrama exprima faptul ca egocentrismul si empatia, ca si bunavointa si

reavointa pot exista in diverse grade. De asemenea este important faptul ca

aceste doua dimensiuni par a fi mai mult sau mai putin independente. Cu alte

cuvinte, o profunda empatie poate coexista fie cu bunavointa, fie cu reavointa.

Diversele combinatii de si grade de egocentrism - empatie si bunavointa - rea

35

vointa dau nastere tendintelor potentiale spre bine sau spre rau. Daca cineva

prezinta atat empatie si bunavointa, binele moral este rezultatul cel mai probabil,

fie ca actiune compasiva, grija, simpatie sau interes pentru ceilalti. Daca

predomina atat egocentrismul, cat si rea vointa, apare tendinta spre rau, sub

forma neglijarii, antipatieim abuzului, a urii.

     Alte forme de rau sunt posibile, de asemenea, totusi, cand egocentrismul este

combinat cu bunavointa sau empatia cu rea vointa. Sa ne gandim de exemplu, la

iubitul infatuat sau la parintele exagerat de grijuliu, care, desi pot fi ghidati de

intense sentimente pozitive la adresa celuilalt, nu au perceptia actuala a

partenerei sau a copilului, ci in schimb, proiecteaza propriile necesitati asupra

relatiei respective. O astfel de proiectie narcisica este inerent distructiva pentru

cealalta persoana, fiind non-empatica si distorsionanta. Exista doua forme de rau

in care persoana se pare ca intelege anumite aspecte ale experientei celuilalt,

insa este invidios si rauvoitor sau cel care se bucura pentru suferinta celuilalt.

     In cazul sadismului, de exemplu, "incantarea" apare pentru ca sadicul poate

empatiza cu durerea victimei. Sadismul nu ar mai avea sens daca victima ar fi un

obiect doar care nu ar putea experimenta teroarea si suferinta - de exemplu daca

el sau ea ar deveni inconstient/a. Desi este adevarat ca sadicul nu este constient

de realitatea / experienta mai ampla a victimei (cu alte cuvinte el empatizeaza

doar cu senzatia imediata de durere), sadismul nu presupune cu adevarat o lipsa

a empatiei, cat a compasiunii. Astfel, in transa sadica, nu apare o raportare

morala la victima, care devine doar subiectul-obiect al dorintelor sadicului.

     Desi am subliniat dimensiunile empatie - egocentrism si bunavointa -

reavointa in determinarea tendintei spre bine sau spre rau, un alt factor in

manifestarea de data aceasta a acestor potentiale este dat de actiunea

personala sau de puterea de a actiona. In viata, o persoana poate fi empatica si

binevoitoare, dar ii poate lipsi puterea, capacitatea sau aptitudinea de a realiza

actiuni benefice. In mod similar, o persoana poate fi non - empatica si ravoitoare,

dar din fericire sa nu se poata angaja in actiuni negative datorita slabiciunii sale

interioare sau a controlului social riguros.

     Conform acestui model teoretic, solutia de baza pentru caracterul negativ

36

consta in dezvoltarea empatiei si a bunavointei sau a mintii si inimii. Pentru a

promova binele moral, trebuie de asemenea sa incurajam capacitatea personala

de a actiona conform principiilor morale in relatiile cu ceilalti. Pentru a realiza

acestea, trebuie sa inlocuim cercul vicios al atitudinii primare ofensatoare non-

empatice si socializarii prin manipulare cu ciclul virtuos / pozitiv al reactiei

empatice, bunavointei si actiunii morale. Pentru a sti cum sa realizam toate

acestea, va trebui sa intelegem mai profund functia persoanelor semnificative in

crearea si definirea sinelui.

     Heinz Kohut (1977) numeste aceste persoane semnificative ca "obiecte ale

sinelui" si se refera la acestea in mod sintetic ca fiind "centre unificatoare". In

teoria relatiilor obiectului, sunt cunoscute doar ca "obiecte". In acest text, voi

utiliza termenul "centru personal / al sinelui" pentru a ma referi la aceste obiecte

personale care au rolul de a defini si unifica persoana.

     Centrele personale pot fi adesea persoane individuale, dar pot include si

grupuri, norme, traditii, valori, roluri, convingeri, ideologii, conceptii asupra lumii.

Atat timp cat eul exista si poate exista doar in cadrul relatiilor, aceste centre

personale reflecta si reprezinta experienta unui individ si in acest mod servesc la

definirea si mentinerea eului ca sistem. Deorece sunt conditii fundamentale

pentru existenta eului, avem incluse in interior reprezentatari, imagini ale acestor

centre personale exterioare, care vor functiona astfel ca si centre interioare cu

care sinele subiectivva pastra o relatie interioara.

Astfel, ne putem forma imagini interioare despre ce inseamna grija plina de iubire

sau educatorul a carui prezenta este binevoitoare sau periculoasa, dar cu care

interiorizam un dialog interior, adesea nonverbal. Exista, de asemenea, relatii pe

care le avem cu celelalte centre personale interiorizate, cum ar fi reprezentarea

noastra interioara asupravalorilor, rolurilor, convingerilor si a ideologiilor care ne-

au influentat de-a lungul vietii noastre. Astfel, ne putem angaja la un moment dat

in discutii contradictorii interioare cu constiinta noastra sau sa resimtim un

conflict cu identitatea sexuala sau etnica interiorizata. Prezumptia in toate

acestea este: daca centrele personale exterioare sunt distorsionante, distructive

sau negative, vor produce structuri ale eului distorsionate si caractere negative

37

sau deficitare. In prezent cunoastem destul de mult despre modul in care raul

manifest rezulta din relatiile persoanei cu figurile semnificative siesi care sunt

non-empatice, rauvoitoare sau ambele.

     Exista cercetari ample de exemplu, asupra efectelor traumatizante si

distructive ale educatiei parentale inadecvate sau abuzive sau ca urmare a

cresterii in cadrul unui mediu familial perturbat emotional, conflictual. Studii de

psihologie sociala arata ca oamenii prezinta o dorinta redusa de a ajuta o victima

atunci cand vad pe altii care nu pot actiona in acest scop si vor realiza chiar ei

acte pe care le cred amenintatoare, dureroase daca le ordona astfel cineva

recunoscut ca autoritate. Chiar mai mult, membrii unui grup vor adopta

comportamente negative / ce pricinuiesc rau si atunci cand au un anumit rol

social ce le permite actiuni ce-I pot rani pe ceilalti, oamenii adesea actioneaza

intr-un mod care exprima acest potential rauvoitor. In aceste cazuri, actiunile

altora, autoritatea liderului, normele grupului sau rolul social actioneaza ca si

centre personale non-empatice sau rauvoitoare in relatie cu care sinele devine

incapabil de actiuni morale binevoitoare si empatice.

     O alta mentiune importanta aici este cea referitoare la natura invatata si

evolutiva a raului ca aspect uman. Atunci cand oamenii fac rau, comportamentul

lor poate deveni un obicei dobandit, invatat doar prin aplicarea lui. In cartea sa

"Radacinile Raului", Ervin Staub (1989) arata ca un pattern de a face rau

porneste adesea cu forme minore, cum ar fi porecle urate sau ostracizarea. Insa,

atunci cand raufacatorii incep sa faca rau oamenilor in acest mod, mai tarziu raul

va deveni mai probabil, mai grav.

     Criminalii sadici, de exemplu, au adesea experienta ranirii animalelor in

copilarie, de la care au progresat gradat la uciderea animalelor si in final la crima,

adesea datorita unei naturi terifiante care s-a accentuaut gradat. In cazul

Holocaustului nazist am asistat de asemenea la o astfel de ascensiune a raului

de la boicotarea afacerilor evreilor la incercarea solutiei finale in campusurile

mortii de la Auschwitz, Dachau si Treblinka. Asa cum afirma Staub, unul din

modurile cele mai eficace in care putem preveni raul major este de a vorbi sau

actiona impotriva raului minor care-l precede. Raul, se pare, poate fi oprit in fasa.

38

Studii de psihologie sociala au aratat ca martorii pasivi ai raului, pot avea si ei

tendinta spre bine sau rau, in functie de capacitatea lor de a reactiona adecvat in

perioade de criza. Aceste persoane pasive pot fi fie indivizi care asista la un atac

de strada, fie comunitatea internationala care asista pasiv la acte de brutalizare

pe scara larga sau la discriminari rasiale.

     Toate acestea confirma ideea enuntata anterior privind necesitatea unei

abordari clar orientate asupra problemei raului. In analiza procesului prin care

omul poate face rau, nu trebuie sa subestimam importanta normelor sociale, a

traditiilor, vaorilor, convingerilor, miturilor, ca si a ideologiilor politice si religioase.

Asa cum am vazut, acestea reprezinta centre personale importante, in relatie cu

ele personalitatea umana fiind creata si mentinuta. Daca consideram raul ca fiind

cauza durerii nemeritate in mod neindoielnic, anumite norme, traditii etc. sunt in

sine negative daca incurajeaza, justifica sau ascund raul nemeritat. Ca exemple

putem lua urmatoarele:

· Norme sociale: cersetorul flamand de pe strada

· Traditii: cum ar fi circumcizia la femei sau uciderea nou nascutului daca este

fata.

· Valori: e.g. competitia sexuala la barbati

· Convingeri: de exemplu "victimele isi merita soarta"

· Mituri privind superioritatea rasiala sau etnica

· Doctrine religioase prin care femeile sau persoanele de culoare nu au suflet

· Ideologii politice fasciste, despotice sau care accepta sclavia.

     O trasatura caracteristica a celor mai multe dintre aceste sisteme negative de

evaluare, convingere sau actiune o reprezinta deosebirea morala pe care o fac

intre interiorul si exteriorul grupului, intre "noi" si "ei". Bunavointa sau atitudinea

morala se rezuma doar fata de familia noastra, tribul, poporul sau rasa noastra,

in timp ce outsider-ii si strainii sunt considerati o amenintare potentiala sau

dusmani ce merita sa fie atacati doar pentru ca ei sunt diferiti sau datorita raului

pe care ei ni l-au facut in trecut.

39

     Nu doar dusmanul poate fi obiect al atitudinii rauvoitoare constiente, dar chiar

persoana in cauza poate deveni tinta proiectiilor inconstiente ale umbrei,

personale sau colective. Astfel, actiunea de a pricinui rau nemeritat asupra

dusmanului se datoreaza adesea unui complexamestecat de motivatii atta

constiente, cat si inconstiente rauvoitoare. Asa cum am mentionat mai sus, unul

din aspectele cele mai daunatoare ale acestui proces este modul in care aceste

sisteme de valori negative sunt utilizate pentru a justificamoral raul facut

dusmanilor nostri. Atunci cand dusmanul este considerat ca rau si ca nu este

doar justificat, dar este datoria noastra sa facem rau, putem ajunge la a cauza

chiar un genocid. Ironia tragica si distructiva este insa, asa cum istoria atesta,

este ca sistemele morale si religioase sunt in sine printre cauzele principale ale

raului produs de om.

     Analiza lui Ervin Staub (1989) demnostreaza ca a face tap ispasitor si a ataca

dusmanii sunt acte care apar in special in conditii de suferinta, amenintare, stres

si frustrare. Aceste conditii dificile pot fi de ordin economic, personal sau social.

O trasatura comuna este totusi aceea a perceptiei unui atac asupra eului. Acest

asalt asupra eului si a conceptului de "Eu" conduce la un raspuns pe care Heinz

Kohut (1978) il numeste "furie narcisica" si la dorinta expresa de razbunare. In

acele momente, furia resimtita poate fi ata de puternica, de distructiva, incat

ajungem sa ognoram hair si propria persoana. Amenintarea la care putem

raspunde in acest mod, cu aceasta furie narcisica este cea la adresa propriei

vieti. Daca ne-a fost violat ceva fundamental pentru fiinta noastra si reactionam

printr-o furie instinctuala, exprimam ceea ce Firman & Gila (1997) au numit

profunzimile si pericolul unui atac grav, teama noastra de nefiinta.

     Este important sa intelegem ca acest gen de furie narcisica poate apare ca

raspuns la amenintarea oricarui aspect central al eului, cu alte cuvinte a oricarui

centru personal care defineste si mentine personalitatea. Acestea pot fi corpul,

prietenii, familia, etnia sau specia, poporul, convingerile noastre, religioase sau

politice, idealurile sau modelele noastre. Scopul furiei intense este atat de a ne

disocia de durerea produsa sinelui, cat si de a distruge dusmanul care ne-a

atacat astfel. Starea personala poate contine nu doar fenomenul actual al furiei,

40

cat si alte sentimente profunde de furie traite de cei care au fost maltratati, loviti

de boala etc. In arena politica, asa cum au aratat Staub ca si alti cercetatori,

putem observa cum discriminarea rasiala, genocidul, razboiul sunt adesea

rezultatul unei profunde lezari a conceptiilor profunde ale unui grup sau popor, fie

in prezent, fie de-a lungul istoriei.

     De exemplu in Germania anilor `30, oamenii cautau probabil un lider puternic

pentru a le asigura un centru stabil, in relatie cu care sa poata restabili simtul

incalcat al identitatii. Asa cum analistii politici au inteles clar, o tara se va regrupa

in jurul conducatorilor ei atunci cand este atacata, indiferent cat de putin populari

au fost acei lideri anterior. Liderii abili vor exploata acest fenomen ulterior prin

orientarea dorintei oamenilorspre razbunare, spre o tinta, fie ca este agresorul

real, fie doar un tap ispasitor convenabil ales.

     Către o psihologie transpersonală a răului

     Care este atunci solutia pentru raul uman? Acest subiect este atat de complex

incat raspunsul nu este unic sau simplu. Cu siguranta nu este un raspuns final

comunicat noua de o instanta transcendenta si nu avem alternativa decat sa

luptam in ipostaza noastra de fiinte umane, ca fiinte complete, cu realitatea raului

nostru interior. Cu toate acestea, analiza pe care am mentionat-o mai sus tinde

sa aduca cel putin raspunsuri partiale la aceasta intrebare. Implicatia cea mai

importanta este caracterul central al empatiei si bunavointei in ecuatia moralei si

necesitatea relatiei cu centre personale interne si externe care reprezinta si

exprima aceste calitati, facand astfel sinele capabil sa expeientieze relatia sa cu

intreaga realitate a Fiintei sale. In viata, aceste centre personale benefice pot fi:

· Persoane semnificative, ca parintii empatici, binevoitori, prietenii, mentorii,

terapeutul sau ghidul spiritual.

· Valori si principii morale universale.

· Ideologii religioase, sociale si politice care exprima valori ale empatiei si

afectiunii universale.

41

· Imagini arhetipale interioare ale empatiei si afectiunii, precum Sinele Realizat,

Buddha, Christos, Fecioara Maria, Krishna, Dumnezeu.

· Cei care au descoperit acestea in interiorul lor, poate ca rezultat al practicii lor

spirituale, vorbesc despre suflet, ca inima lor spirituala si despre Martorul

Transcendent sau mentalul spiritual empatic.

     Doar in relatie cu aceste centre personale empatice si afective, sinele va

putea incepe procesul de vindecare a traumei produse de influenta / contactul cu

centrele non-empatice si rauvitoare. Asa cum am aratat mai sus, aceasta

vindecare poate fi perceputa ca un proces de autocunoastere si realizare a

sinelui, iar un element important aici este cunoasterea si integrarea umbrelor

personale si colective.Acest proces ar putea implica terapia personala,

dezvoltarea constiintei morale, schimbari fundamentale in relatiile cu ceilalti sau

in afilierea politica sau religioasa, ca si practica spirituala de un anumit gen sau

altul.

     De asemenea este important sa vedem fenomenul raului nu doar ca o

problema personala sau psihologica. Acest fapt ne va deschide spre o orientare

psihologica.

Modelul lui Ken Wilber (1995, 1999) prezinta o modalitate importanta in acest

sens. Conform lui Wilber, este important sa recunoastem aspectele atat interior -

exterior, cat si individual - colectiv ale oricarui fenomen. Daca aplicam acestea la

fenomenul raului, vom obtine ceea ce este redat in tabelul de mai jos.

Cvadrantele Binelui şi Răului 

INTERIOR EXTERIORINDIVIDUAL Identitate şi Sensul Tratamente cu

42

Eul-ui Dezvoltare morală PsihoterapieMeditatie si spiritualitate

medicamenteTerapii comportamentale Psiho-chirurgie

COLECTIV Mituri Valori culturale Ideologii si religii Imaginea despre lume

Legi si obiceiuriInstitutii Limbaj si propaganda Sistemul economic

Intai avem cadrul individual - interior. Acesta este cadrul experientei psihologice, interioare. In raport cu morala si raul, avem cadrul constiintei morale si spirituale, al constiintei empatice, al dezvoltarii judecatii morale, a caracterului si a personalitatii, al realizarii de sine. Unul din modurile in care putem urmari sa promovam binele realizat de oameni si a lupta impotriva raului moral este de a lucra direct asupra acestor aspecte ale Fiintei noastre. Pentru cei mai multi, in special psihologi si psihoterapeuti, acesta pare a fi cel mai important cadru. Insa, implicatia principala a modelului lui Wilber este necesitatea de a examina si celelalte trei perspective.     In cadrul exterior - individual privim individul din exterior si reactionam la comportamente exterioare. Sub aspect moral, acesta este cadrul in care se ridica intrebarea privind cum vom controla pe cineva care are un comportament viciat si cum putem sa substituim comportamentul antisocial cu unul prosocial. Acest cadru propune solutii exterioare pentru raul individual, cum ar fi restrictii sau inchisoarea, impunerea unor programe sau mecanisme de recompensa - pedeapsa, ca si utilizarea medicatiei si a psihochirurgiei pentru a controla comportamentul agresiv.     Urmeaza cadrul interior - colectiv. Aici ne referim la grupuri, societati, culturi din perspectiva interioara care permite o intelegere optima. In termeni de moralitate, acesta este cadrul valorilor culturale, al convingerilor, miturilor, ideologiilor si al conceptiei despre lume. Asa cum am vazut, mare parte din aceste aspecte ale experientei colective pot manifesta un rau, iar morala cere imbunatatirea lor. Insa, deoarece acesta este un cadru al experientei interioare, acesta nu poate fi modificat din exterior sau sa impunem alte alternative, perspective morale mai bune intr-un mod direct. In schimb,schimbarea trebuie sa apara din interior, poate ca rezultat al eforturilor membrilor mai cunoscatori si mai curajosi ai comunitatii, care vor indrazni sa infrunte raul care domina.     In final avem cadrul exterior - colectiv. Acesta se refera la structurile sociale carepot fi observate din afara, incluzand legi si traditii, institutii, limbajul ca mijloace de propaganda, ca si sistemul economic. Adesea, aceste structuri sociale sustin un sistem care este rau in sine sau asigura contextul social favorabil amplificarii raului. Desi poate fi dificil sa incalci traditii sau sa schimbi modul in care oamenii utilizeaza limbajul, guvernele au puterea de a face propaganda, a trece peste lege, a reforma institutii si a modifica sistemul economic. De fapt, acesta este poate modul cel mai direct si rapid in care raul poate fi invins in cadrul societatii. Insa, de exemplu, stabilirea in Marea Britanie a Serviciului National de Sanatate si introducerea legilor impotriva discriminarii

43

rasiale si sexuale sunt neindoielnic victorii ale binelui. Dar, de asemenea, guvernele pot si adesea chiar o fac, sa utilizeze puterea inspre rau, de exemplu in incalcarea Legilor Nuremberg care defineau statutul evreilor in Gemania nazista.     Un alt element important in abordarea exterior - colectiva a raului, asa cum analiza lui Ervin Staub a aratat, este importanta eliminarii conditiilor sociale care produc suferinta, stres, frustrare, acestea fiind conditiile in care poate emerge raul. Desi aceasta poate fi in responsabilitatea celor care au puterea politica, nu doar guvernele sunt cele care pot determina schimbari in structurile sociale. In acest sens, nu trebuie sa subestimam puterea grupurilor de presiune, a comentatorilor media si politici. De asemenea, sa nu uitam ca noi traim cu totii in micro - societati, ca grupurile familiale, cluburile si organizatiile in care multi dintre noi avem puterea de a aduce schimbari sociale semnificative, fie in bine, fie in rau.

     Scopul meu in identificarea si descrierea acestor cadre este de a sublinia faptul ca solutia pentru existenta raului va fi optima in toate cele 4 cadre. Nu este suficient sa adoptam legi daca nu evaluam si valorile si convingerile oamenilor. Nici nu ne putem astepta ca raul sa dispara in lume ca urmare a unei orientari personale spre puritate si dezvoltare, fie prin psihoterapie, fie printr-o disciplina spirituala, daca astfel ignoram realitatile sociale si politice imediate, precum suferinta si nedreptatea. De asemenea, nu va fi suficient sa ne bazam doar pe abordarea care propune sanctionarea raului sau supunerea acelor persoane care comit raul, unui tratament psihologic sau medical.     Greseala fiecareia dintre aceste perspective consta in ignorarea valorii si a importantei celorlalte perspective. Semnificatia fiecareia este data de contributia pe care o aduce fiecare imaginii globale, care trebuie vazuta din perspectiva tuturor celor patru cadre. Mai trebuie realizat demersul de intelegere a modului de dezvoltare in fiecare cadru in parte. Conform lui Wilber, exista similitudini foarte apropiate intre patternurile evolutive sau fazele dezvoltarii care apar in fiecare cadru. Se poate distinge un proces evolutiv in 3 faze, de la pre-personal, pre-social la personal si social, la transpersonal si spiritual. Wilber (1999) propune studii mai detaliate si extinse a acestor patternuri evolutive comune.

     As vrea sa inchei prin trecerea in revista a implicatiilor acestei perspective evolutive si transpersonale pentru intelegerea dezvoltarii morale si a naturii binelui si raului. Am afirmat faptul ca actiunea morala depinde de dezvoltarea empatiei si a bunavointei, a inimii si a mintii.     Cu alte cuvinte, empatia apare ori de cate ori o persoana se manifesta mai presus de modul egocentric de a fi, avand intelegere si pentru experienta altora (sau a unei realitati mai ample). Insa empatia poate avea o deschidere mai mica sau mai mare. Exista oameni care pot empatiza doar cu cei apropiati, familia sau prietenii, altii cu membrii grupului sau cu cei de aceeasi nationalitate sau etnie. De asemenea un numar mic de oameni pot fi capabili de a empatiza cu toti ceilalti.     Vedem astfel empatia ca pe ceva care se poate amplifica in cursul dezvoltarii,

44

paralel cu evolutia generala de la individual - egocentric lapersonal - social si global- -transpersonal. In mod similar, am putea intelege inmultirea si diversificarea celor fata de care simtim o procupare, pe care ii consideram mai degraba "tu" decat "el / obiect". La cel mai inalt nivel al dezvoltarii transpersonale, asa cum afirma Wilber (1999) raportarea morala se poate extinde dincolo de uman, cuprinzand toate fiintele sensibile sau chiar intreaga realitate.

     Din aceasta perspectiva transpersonala, binele este promovat in lume, iar raul contrabalansat prin dezvoltarea constiintei morale, asa cum prezinta cele patru cadre ale lui Wilber. Insa constiinta nu este suficienta, avem nevoie de asemenea de abilitatea si puterea de a actiona direct in concordanta cu constiinta noastra morala. Adica avem nevoie si de aptitudini si putere.     Binele si raul iau nastere in mintea si inima noastre, astfel ca destinul nostru este chiar in mainile noastre. Nu avem alta solutie; raul nu este o forta misterioasa, o realitate necunoscuta, demonica ce ne poseda sau ne invadeaza. Raul este parte a ecuatiei umane, la fel de familiar noua ca propriul chip. Intr-adevar, chipul uman este cel vazut in momentele noastre cele mai putin empatice, rauvoitoare sau dificile. Raul moral apare ca rezultat al capacitatii umane de a avea constiinta egoului si existenta personala.     Raul exista pentru ca noi existam, iar solutia radicala impotriva raului este dezvoltarea constiintei umane dincolo de egocentrism, către o armonie transpersonala, bazata pe empatie extinsa, bunavointa, ca si pe o capacitate crescuta de a actiona in conformitate cu consttinta noastra. In acest mod cream calea spre adevarata realizare a Sinelui - in sensul de pesoana completa, conectata cu intreaga realitate.     In viziunea mea, aceasta realizare a Sinelui este totodata realizarea spirituala. Iar acest spirit este, cred eu, sursa profunda a constiintei noastre morale si adevarata baza a empatiei si afectivitatii.

45