Educatia Ecologica, Dezvoltarea Durabila Si Calitatea Vietii

EDUCAŢIA ECOLOGICĂ,

DEZVOLTAREA DURABILĂ ŞI

CALITATEA VIEŢII

EDITURA MEGA 2005

Aurelian Burcu Alexandru Burcu

INSTITUTUL HYPERION

Institutul Român de Studii Transdisciplinare şi Cercetări în domeniul Ştiinţei Universale

CENTRUL ARTEMIS Consultanţă şi Proiectare în Managementul Calităţii Vieţii

La realul progres al comunităţii umane contribuie cu

adevărat numai tinerii şi bătrânii. Ei sunt singurii ce-şi permit

aventura în lumea sacră a valorilor universale: primii pentru

că nu au fost încă pervertiţi de „păcatul originar” al falsităţii

rosturilor stabilite în lumea umană, ceilalţi pentru că au băut

până la fund cupa amărăciunii acestora.

*

A trecut vremea rugăciunilor tihnite în liniştea tainică a

sufletului. Căci sufletele noastre au devenit creste însingurate

şi pustii, între care prăpăstii adânci şi înspăimântătoare se

deschid, întunecând cu negura lor speranţa regăsirii.

A sosit momentul să întindem punţi de voinţă peste

abisurile trăirii, să strigăm către zările vecine întru dorinţa

împărtăşirii. Orice tăcere este periculoasă şi orice tăinuire

păstrează în noaptea ei demonii acestor abisuri. Este timpul

luminii; prin cântec şi bucurie să ne înlănţuim fiinţele în

dansul eternităţii. Să întâmpinăm anotimpul renaşterii topind

la căldura sufletului nostru comun gheţurile deşertăciunii, iar

în locul lor să creştem recolta împlinirii din lutul frământat al

fiinţelor noastre.

Să aducem soarele mai aproape de sufletul vieţii şi stelelor

nopţii să le închinăm truda devenirii noastre. Să culegem

risipitele crâmpeie din trupul nemuririi şi cu ele să zidim un

templu nou pentru o lume renăscândă.

E lumea primăverii umanităţii: e lumea trezirii Omului.

CUPRINS

INTRODUCERE CAPITOLUL I ECOLOGIA ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR 1.Ecologia: ştiinţă a evoluţiei şi revoluţiei vieţii comunitare 2. Mediul înconjurător sau ecosfera 3. Structura şi conţinutul ecosferei 4. Caracteristici ale sistemelor ecologice CAPITOLUL II CRIZA ECOLOGICĂ ŞI DIMENSIUNILE SALE ACTUALE 1. Împrejurările declanşării crizei mediului înconjurător şi conţinutul acesteia 2.Cauzele principale ale crizei de mediu 3. Dimensiunile actuale ale crizei ecologice 4. Evaluări ale poluării mediului

a) Poluarea solului b) Poluarea apelor c) Poluarea atmosferei

CAPITOLUL III DEZVOLTAREA DURABILĂ 1. Scurt istoric al dezvoltării durabile 2. Conţinutul şi semnificaţia conceptului de dezvoltare durabilă 3. Direcţiile conceptuale privind dezvoltarea durabilă 4. Principalele modele de abordare a dezvoltării durabile 5. Trăsăturile sistemului propus pentru dezvoltarea durabilă 6. Strategii de realizare a dezvoltării durabile 7. Principii ale dezvoltării durabile CAPITOLUL IV ASPECTE PRIVIND CONCEPTUL ŞI MANAGEMENTUL CALITĂŢII VIEŢII 1. Aspecte introductive 2. Noţiuni centrale şi aspecte definitorii privind calitatea vieţii

3. Managementul calităţii vieţii: concept şi principii ale sistemului CAPITOLUL V EDUCAŢIA ECOLOGICĂ 1. Concepte fundamentale privind educaţia 2. Conceptul educaţiei ecologice

a) Necesitatea educaţiei ecologiece b) Abordări ale educaţiei ecologice

3. Caracterul paideic al educaţiei ecologice a) Conceptul de educaţie paideică b) Conţinutul paideic al educaţiei ecologice

ANEXE Anexa I Evenimente ecologice importante pe mapamond Anexa II Calendar de mediu Anexa III Declaraţia de la Rio privind mediul înconjurător şi dezvoltarea Anexa IV Diverse statistici utile dar şi îngrijorătoare privind mediul înconjurător BIBLIOGRAFIE

Ce noţiuni, ce concepte fundamentale („unelte”,

„lentile” perceptive pentru înţelegerea vieţii) exprimă

cel mai bine şi mai simplu, mai veridic întreaga

realitate socială, dinamica ei, şi în ce mod pot fi ele

corelate pentru ca să regăsim logica vieţii în logica

teoriei şi a modelului explicativ? În primul rând,

trebuie înţeles, şi acceptat ca atare, faptul deplin

obiectiv, perceput şi cu ochiul liber – dar din păcate

umbrit, împins pe plan secund de o anumită teză – că

societatea, sistemul social este o parte integrantă (şi

deci dependentă) de un sistem mai larg – sistemul

naturii – că viaţa socială şi legile ei depind (sunt o

parte, o formă specifică, dar parte şi formă) de viaţă

ca atare şi de legile acesteia. E un adevăr banal,

elementar, dar fundamental de care trebuie ţinut cont

încă din momentul iniţial al încercării de construire a

modelului teoretic al societăţii. (Victor Săhleanu)

Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

6

INTRODUCERE

Ceea ce contează astăzi nu este diferenţa dintre cei care cred şi cei care nu cred, ci deosebirea dintre cei preocupaţi şi cei indiferenţi.

(Abatele Pire)

Civilizaţia occidentală actuală se află încă în faza copilăriei

sale; este perioada din viaţa oricărei entităţi – fie ea om, animal,

naţiune sau civilizaţie – în care cele mai multe lecţii se învaţă prin

eşecuri, erori grave şi suferinţe pe măsură. Iar sub acest ultim

aspect, secolul XX nu s-a deosebit cu nimic faţă de barbaria şi

chinurile Evului Mediu; chiar dimpotrivă, a dovedit întregii

umanităţi că, în continuare, erorile unui grup de oameni se pot

răsfrânge catastrofal asupra întregii planete. Acest aspect este cu

atât mai grav cu cât (desigur dincolo de întrebarea cum se face că

cei puţini reuşesc totdeauna să abată valuri de suferinţă asupra

celor mulţi) cea mai mare parte a erorilor nu s-au născut ca stări

de fapt, din realitatea şi experienţa cotidiană. Şi poate aici ar

trebui căutat şi antidotul pentru îndreptarea stării de lucruri. Căci

marea majoritatea a acţiunilor eronate întreprinse de civilizaţia

occidentală şi-au avut originea în mintea câtorva oameni

consideraţi “gânditori luminaţi” dar care pe lângă faptul că s-au

dovedit adesea rupţi de realitatea mediului social şi natural (chiar

şi istoric) în care au trăit (aparţinând desigur claselor privilegiate,

fie nobilimea, fie burghezia) au mai dat şi dovada lipsei lor de

evoluţie personală ca indivizi ai speciei umane, prin aceea că

aproape toate dintre invenţiile cognitive ale acestora nu au avut alt

scop decât perpetuarea şi satisfacerea intereselor egoului lor

individual, şi uneori al castei de care aparţineau.


7

Faptul acesta din urmă a făcut dealtfel ca părerile acestora să

fie ascultate, iar nu vocea celor mulţi, a oamenilor reali şi a

nevoilor lor vitale. Nu este atunci de mirare că tocmai vârfurile

speciei umane – persoanele superior evoluate, care au gândit şi

acţionat, de multe ori cu preţul sacrificiilor personale şi chiar al

vieţii proprii – au avut parte în civilizaţia occidentală de cele mai

crunte tratamente. Şi nu trebuie aruncată vina numai pe instituţia

Inchiziţiei; aceasta nu este o problemă a unei singure instituţii, ci

o conduită specifică întregii civilizaţii, dovadă stând faptul că

epocile moderne şi contemporane nu se deosebesc în esenţă ca

tratament aplicat tuturor acelora care pot contribui semnificativ la

progresul întregii societăţi.

Desigur că şi alte civilizaţii în perioada lor incipientă au trecut

prin aceste faze ale barbariei. Dar noi trăim în prezent în

civilizaţia actuală şi ne interesează modalităţie prin care putem

rezolva problema acesteia. În fapt este un porces aproape natural,

de maturizare progresivă, însă acest aspect nu trebuie să ne facă

să uităm lucrul esenţial: societatea este formată din oameni, iar

civilizaţia este produsul existenţei şi manifestării societăţii.

Pentru ca civilizaţia să evolueze, este imperios necesar ca

deopotrivă societatea în ansamblu şi fiecare dintre membri

acesteia să se ridice spre nivele superioare de emancipare

individuală şi colectivă.

Fiecare dintre celelalte civilizaţii – indiană, minoică,

egipteană, asiriano-babiloniană, chineză, persană, arabă, pentru a

nu enumera decât unele dintre cele mai importante – care au atins

nivele pe care noi astăzi nici nu suntem măcar capabili să le


8

înţelegem (încă), au avut propriile lor metode prin care au reuşit

să identifice, dezvolte şi investească (fructifice) valorile

individului în folosul comunităţii.

În ceea ce priveşte civilizaţia noastră actuală, considerăm că

pasul necesar pentru trecerea la nivelul următor de evoluţie al

acesteia nu poate fi realizat decât prin intermediul unuia dintre

cele mai puternice instrumente ale dezvoltării comunitare:

educaţia. Un exemplu în acest sens îl putem avea din civilizaţia

chineză (veche), care (sub acest aspect) poate constitui chiar un

model (cel puţin la început) foarte inteligibil şi apropiat ca esenţă,

pentru transformarea societăţii actuale. Chiar cu mult înainte de

marele arhitect al dezvoltării comunitare – Confucius – civilizaţia

chineză veche a înţeles esenţa progresului universal: dezvoltarea

comunitară şi dezvoltarea umană sunt feţele aceleiaşi monede.

Educaţia este instrumentul principal de evoluţie al fiinţei

umane în acord cu natura sa individuală. Mai mult decât atât,

universul, statul, comunitatea, familia şi viaţa personală (destinul

omului) se conduc după aceleaşi mari legi ale ordinii cosmice,

tocmai întrucât sunt părţi armonic integrate în marea sinergie a

evoluţiei. Viaţa sub toate formele ei reprezintă în fapt un flux al

devenirii continue; evoluţia este rostul ei iar fiinţa umană dă curs

acestui deziderat în dublă calitate: de instrument şi de agent. De

intrument întrucât are de jucat un rol pe scena progresului

(deopotrivă social şi cosmic), sens în care în aproape aceeaşi

perioadă civilizaţia grecească din bazinul mediteraneean

considera de asemenea că fiinţa umană se întrupează în planul

realităţii fizice ca să îndeplinească un rol – dat de divinitate – în


9

marea regie a lumii (aspect dealtfel preluat în telogia creştină, dar

pierdut pe drumul istoriei după aproape o mie de ani).

A doua calitate a fiinţei umane, însă, accentuată de civilizaţia

chineză (şi în fapt de toate civilizaţiile vechi) este acela de agent, de

participant activ, care poate, prin propia sa identitate şi libertate de

manifestare, să schimbe, să transforme rosturile lumii, să modeleze

destinul acesteia şi destinul personal, să depăşească determinismul

existent în lumea naturii, pentru celelalte fiinţe şi procese.

Esenţa condiţiei umane constă în libertatea şi puterea

transformării; deopotrivă transformarea universului exterior cât

şi a celui interior – modelarea evoluţiei personale. Dar corelativ

acestor atribute – libertate şi putere – omului îi revin o serie de

îndatoriri, printre care la loc de frunte se află: responsabilitatea faţă

de destinele celorlalte fiinţe, faţă de ecosistemul natural; îndatorirea

de a se dezvolta pe sine în virtute şi înţelepciune, pentru a putea

înţelege şi respecta legile cosmice ce gestionează starea de bună

dezvoltarea a tuturor proceselor vieţii; îndatorirea de a contribui după

propria iscusinţă (şi de aici din nou sarcina autodezvoltării) la

progresul altor forme de viaţă; sarcina de a se implica activ în

gestiunea binelui comunitar.

Virtutea şi adevărata măsură a fiinţei umane stă în

capacitatea sa de a rodi şi a dărui aceste roade celorlalţi; de a

contribui cât mai mult posibil la dezvoltarea comunităţii, de a

crea mereu armonie în jurul său, pretutindeni unde se află: în

familie, în comunitate, în natură, în univers.

Calitatea vieţii depinde de (şi chiar este) măsura în care

omul reuşeşte să realizeze împlinirea de sine în viaţă şi în lume,


10

alături de toate componentele universului înconjurător: oameni,

animale, plante, fenomene, procese etc. Armonizarea conduitei

personale cu procesele cosmice ale dezvoltării este cheia pentru

actualizarea (realizarea) împlinirii de sine. Străduinţa, efortul

personal de a da curs condiţiei sale umane – aceea de creator de

valori şi agent al progresului universal – reprezintă calea ce

duce la această realizare. Educaţia constituie instrumentul

fundamental aflat la dispoziţia omului ca individ şi comunităţii

ca ansamblu, pentru realizarea acestui deziderat.

Confucius a realizat un sistem de educaţie deopotrivă individual

şi comunitar pentru emanciparea şi progresul uman, adaptat la

cerinţele epocii sale. A avut în acest sens la dispoziţie un puternic

fundament spiritual oferit de ideologia (folosim acest termen în

lipsa altuia mai potrivit în limbajul actual) taoistă. În fapt taoismul

reprezintă deopotrivă o teologie (ştiinţă despre divinitate şi

evoluţie) o filosofie (ca înţelepciune practică a dezvoltării umane în

acord cu ordinea cosmică), un model de gândire, simţire şi acţiune

eficientă în fiecare gest al existenţei, prin care omul se

conştientizează pe sine ca parte sinergic integrată în ecosistemul

naturii şi urmăreşte armonizarea fiinţei sale cu fluxul cosmic al

evoluţiei într-o atitudine de profund respect pentru identitatea sacră

a tuturor formelor şi valorilor vieţii.

*

Desigur noi în civilizaţia occidentală nu am avut beneficiul

acestei viziuni, dar ea se conturează începând cu ultimele decenii tot

mai clar, pe fondul din ce în ce mai acut al problemelor globale.

Ecologia a fost prima dintre ştiinţele actuale ale occidentului care a


11

reuşit să lanseze procesul transformării multilaterale a societăţii

prezente, luminând omul şi descoperindu-i adevărata identitate,

rudenia sa cu toate fiinţele şi responsabilitatea pentru binele acestora.

Fraternitatea propovăduită de ideologia iluministă, nu doar că prinde

astfel formă concretă, dar nu se mai limitează la specia umană, ci se

extinde la nivelul întregului ecosistem terestru.

În acest sens, primul pas a fost realizat. Considerăm însă, că

pentru a ajunge în stadiul de implementare al unui sistem de

dezvoltare comunitară şi individual-umană precum cel al

civilizaţiei chineze (cel puţin pentru început) mai sunt necesare,

alături de viziunea ecologică, trei ingredinente în această reţetă a

progresului civilizaţiei occidentale: educaţia, paideia şi sacrul.

Fără aceste patru componente, orice eforturi de edificare a unui

viitor mai bun rămân simple construcţii utopice, în teorie, iar în

realitate consumuri zadarnice de resurse.

Aşa cum am subliniat în repetate rânduri, considerăm că a

sosit momentul să introducem toate procesele dezvoltării umane

şi comunitare în ecuaţii spre a fi realizate practic. Cu simple

speculaţii filosofice, speranţe religioase ori imnuri poetice nu se

pot satisface sectoarele de bază ale dezvoltării comunitare. Este

adevărat că fiecare realitate îşi are scopul şi utilitatea ei,

deopotrivă beţia poetică a sufletului, precum şi speranţa mistică a

omului religios. Dar misiunea omenirii actuale este a da o formă

de dezvoltare superioară acestei lumi şi nu de a aştepta o moarte

onorabilă pentru a moşteni cerurile paradisiace.

Nu suntem pentru dimensiunea materială a lumii, aşa cum nu

promovăm exclusiv nici pe cea spirituală; credinţa noastră este


12

că pentru civilizaţia occidentală a sosit momentul să iasă din

umbra fragmentărilor de realitate şi să se înalţe spre unitatea de

cuprindere a lumii şi vieţii ca fenomene de ordin cosmic. În

acest sens, pentru început, de mare utilitate pot fi elementele

civilizaţiilor din vechime. Ceea ce trebuie să realizeze occidentul în

prezent este tocmai această unitate între dimensiunile realităţii

fragmentate care conturează cultura şi civilizaţia sa. Primul pas îl

constituie realizarea viziunii transdisciplinare, care să deschidă

perspectiva către unitatea fundamentală între ştiinţă, artă, religie,

filosofie, şi modurile de viaţă cotidiene.

Numai prin crearea unei noi paradigme, care să fie

deopotrivă ştiinţă, filosofie, teologie, inginerie etc, civilizaţia

occidentală poate progresa. Ne aflăm la un moment de cotitură,

în care trebuie schimbate modelele de percepere a lumii şi vieţii.

Fragmentarea cunoaşterii şi acţiunii asupra mediului exterior

reprezintă totodată şi o fragmentare a vizunii omului despre sine

şi despre rostul său ca fiinţă. Numai un om unificat, care se

cunoşte şi se realizează pe sine, parcurgând în fiecare moment al

vieţii cotidiene calea dezvoltării sale personale, numai acest

model de personalitate umană va fi în măsură să înţeleagă, să

aplice şi să transforme realitatea vieţii şi proceselor sociale.

*

Din aceste motive, dedicăm volumul de faţă unei perspective

sintetice asupra aspectelor definitorii pentru fiecare dintre pilonii

amintiţi ai progresului civilizaţiei noastre. Desigur aceste patru

componente nu se vor regăsi niciodată singure; pe baza principiului

cosmic al sinergiei tuturor proceselor, ele vor fi mereu


13

înmănunchiate dând naştere la combinaţii variate şi multiple ca fomă

de implementare. Astfel, îndiferent că vobim despre educaţie

ecologică, despre educaţie paideică, despre ecologia sacrului (aici în

occident există chiar o mişcare social-politică extrem de puternică pe

plan european: democraţia creştin-ecologică) vom înţelege că toate

acestea sunt părţile aceluiaşi întreg, al demersului de îmbunătăţire a

calităţii vieţii individuale şi comunitare.

În prezentul volum am cuprins unele referiri la viziunea

noastră despre esenţa conceptului şi realităţii numite “calitatea

vieţii”, care – după cum se va observa – diferă de perspectivele

clasice întâlnite pe piaţă şi care reduc neîntemeiat (constatând ele

însele această deficienţă) sfera noţiunii la diverse aspecte

particulare: economice, sociologice, psihologice etc. Astăzi

credem că ştiinţele (mai ale prin perspectiva transdisciplinară

consacrată la nivel mondial) şi omul – omul real, din societate,

nu acela din cărţile academicienilor – sunt în egală măsură

pregătite să înţeleagă o viziune integratoare despre evoluţia

umană şi dezvoltarea comunitară şi să accepte totodată că a

venit momentul istoric în dezvoltarea civilizaţiei occidentale de a

se trece de la vorbe la fapte şi de la tratate despre om la o

inginerie practică a evoluţiei sale1.

1 Pentru detalii recomandăm şi volumele noastre din seriile privid managementul calităţii vieţii şi educaţiei paideice, enumerate în bibliografie.


14

În timp ce ideologiile politice sau religioase ne

prezintă o lume dezbinată, haotică, în stil talcioc

planetar, ştiinţa ne înfăţişează o lume unită de legile

vieţii, legi derivate din voinţa Creatorului. Cu alte

cuvinte ideologiile politico-religioase au dezbinat

omenirea şi au neglijat celelalte vieţuitoare

(animale şi plante) în timp ce Adevăratul

Dumnezeu uneşte lumea planetei prin legi comune

viului, dar şi prin legi specifice fiecărui regn,

inclusiv prin legi speciale pentru fiinţa superioară:

omul. Cine credeţi că va învinge, Creatorul sau

dezbinătorii? Mai încape îndoială? Creatorul îşi va

impune voinţa sa prin legi universale de viaţă!

(Pavel Coruţ)


15

CAPITOLUL I

ECOLOGIA ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

A vorbi în numele omului, al păcii şi al lui Dumnezeu – toate aceste cuvinte sunt ambigue cât timp ele nu sunt însoţite de expresia care

trebuie să fie alfa şi omega: <<În numele Vieţii>>. (Erich Fromm)

1. Ecologia: ştiinţă a evoluţiei şi revoluţiei vieţii comunitare

Ca orice noţiune aparţinând domeniului epistemologic,

conceptul de „ecologie” a cunoscut de-a lungul evoluţiei sale

multiple şi variate accepţiuni, fenomen absolut normal dacă avem

în vedere marile revoluţii la nivel de cunoaştere, descoperire şi

reformare a mentalităţii ştiinţifice numai din ultimul secol deabia

depăşit.

„Lansarea pe piaţă” a conceptului îşi are originea însă într-un

timp şi mai îndepărtat şi este legată de numele biologului german

Ernst Haekel (1834-1919), certificatul său de naştere datând din

1866, când profesorul (pe atunci la Universitatea din Iena) preciza

într-o notă de la pagina 8 a lucrării „Generalle Utorphologie der

Organismen” : „ecologia ... [este] ştiinţa economiei, a modului de

viaţă, a raporturilor vitale eterne, reciproce ale organismelor”.

Construit precum termenul de „economie”, cel de „ecologie”

derivă, în parte din rădăcina indo-europeană „weik”, ce

desemnează o unitate socială imediat superioară “casei” şefului de

familie, cum am spune noi în prezent, un aşezământ comunitar.

Această rădăcină a dat ulterior sanscritul „veçah” (casă), latinul

„vicus” (cartierul unui oraş, burg) şi grecescul „oikos” (habitat,


16

casă). Ca atare „ekologie” a fost construit pe baza a două cuvinte

greceşti: „oikos” şi „logos” (ştiinţă, cunoaştere), etimologic

reprezentând „ştiinţa habitatului”, la început (şi pentru multă

vreme) doar o ramură a biologiei, având ca obiect de studiu

interacţiunile dintre fiinţele vii şi mediul lor de viaţă.2

Nimeni nu prevedea, iniţial, un viitor atât de strălucitor

acestei ştiinţe, rămase dealtfel în obscuritate aproape un veac. Ce

a determinat ieşirea la lumină şi exprimarea caracterului

revoluţionar al acesteia, a fost (aşa cum s-a petrecut mereu de-a

lungul întregii istorii a omenirii) nimic altceva decât consecinţele

dramatice ale manifestărilor specifice civilizaţiei creştine

occidentale.

Construită pe o dogmă bisericească având un fundament

moral deosebit de înălţător dar o concepţie de viaţă profund

antropocentrică, civilizaţiei creştine a occidentului nu-i mai lipsea

acum decât instrumentul necesar punerii în practică a principiilor

acestei dogme, în fruntea cărora se plasează ideea că omul este

coroana creaţiei şi, în plus, toate câte există şi cum există sunt

numai şi numai spre a servi satisfacţiei şi stării de bine a acestuia.

Iar instrumentul i-a fost dat o dată cu progresul ştiinţelor şi

tehnologiei – ca un paradox pentru că tocmai ştiinţele, de la

Darwin încoace veneau să-i descopere omenirii locul ei

(nicidecum privilegiat) în rândul a sute şi sute de mii de alte

comunităţi şi specii. Paradox posibil doar datorită unui alt

paradox: într-o lume profund transformată conceptual de două

revoluţii sociale fundamentale (Revoluţia Iluministă şi Revoluţia

2 Mircea Duţu – „Dreptul mediului - Tratat”, Ed. Econom, Bucureşti, 1998, v.1,


17

Socialistă), care, ambele au militat mai presus de orice pentru

emanciparea omului pe calea cunoaşterii, pentru educarea şi

transformarea fiinţei sale la un nivel superior, într-o astfel de

lume cu învăţământ public obligatoriu şi cu şansa (datoria şi

responsabilitatea) cunoaşterii universului înconjurător, omenirea

– ademenită de mirajul plăcerilor civilizaţiei tehnologice – a căzut

în capcana lipsei totale de virtuţi, sacrificând aproape totul în

scopul sporirii acestor plăceri şi îmbrăţişând cu dragă inimă

modelul atât de suprasolicitat al robotului autosatisfăcut în

propria-i ignoranţă, „valiză cibernetică” de origine biologică,

circulând nestingherită prin „gara vieţii”.

Dar spre deceniul al 6-lea rezultatele acestei atitudini au

început să fie atât de evidente încât prima clipă de trezire a

omenirii la realitate a adus cu sine şocul zguduitor al tragediei

globale: apariţia şi amplificarea poluărilor, degradarea – uneori

totală – a ecosistemelor (multe dintre ele fundamentale), dispariţia

zilnică mereu crescândă a numărului de specii, epuizarea

resurselor naturale, foametea generalizată la nivel planetar, bolile,

mortalitatea infantilă, discrepanţele dintre bogaţii – tot mai bogaţi

– şi săracii – tot mai mulţi etc. Toate acestea au scos în prim-

planul preocupărilor mondiale Ecologia. Singura în măsură a-l

ajuta pe om să înţeleagă procesele, rosturile şi legităţile Naturii să

vadă unde şi cum a greşit, dar mai ales, ce, cât şi prin ce

modalităţi se mai poate repara din imaginea acestui trecut

orgiastic.

p.17-18


18

Luându-şi în serios rolul de „salvator” al vieţii planetare,

Ecologia a trebuit ea însăşi să parcurgă un amplu şi complex proces

de transformare internă şi redimensionare, de integrare şi realizare

a unei viziuni holografice cu privire la universul terestru, în care

alte ştiinţe (mai vechi ori mai noi) să aporteze conţinutul lor de

cunoaştere, experienţă, metodologie şi coordonare. Astfel încât s-au

alăturat acestui demers geografia, geologia, sociologia, demografia,

politica, economia, ingineriile, filosofia, dreptul, fizica,

informatica, biochimia etc., rezultatul fiind edificarea unei ştiinţe

noi, la început inter-, iar apoi transdisciplinare, singurul organism

de nivel epistemologic în măsură să influenţeze educaţional minţile

şi inimile fiinţelor umane punând bazele acelei (atât de contestate

înainte) conştiinţe a unităţii globale şi totodată să determine

refundamentarea opţiunilor, strategiilor şi mecanismelor politico-

economice la nivel statal şi supra-statal (mondial).

Această nouă ştiinţă – deopotrivă a omului şi a naturii, a

energiei şi materiei, a fiinţei şi mediului, care cu siguranţă i-ar

face pe Planton şi Aristotel să se împace pentru prima oară în

istoria universului – a primit pe bună dreptate numele de

„Ecologie”. Termen ce sugerează pe deplin conţinutul acesteia

conceptual, de transcedere a limitărilor şi viziunilor fracţionare la

nivel de percepere a vieţii, de cercetare a cauzelor şi principiilor

fundamentale ale Naturii, de validare a noi metode şi moduri de

manifestare a umanităţii în ansamblu, manifestare derivată dintr-o

educaţie cu adevărat valabilă, reală, aşa cum şi-ar fi dorit-o toate

marile spirite ale istoriei occidentale care au trăit sacrificând

efortul, voinţa şi viaţa lor, pentru ca noi, astăzi să putem cunoaşte


19

şi înţelege lumea în care trăim ca parte componentă a unui Mare

Organism, fără limite (pentru percepţia noastră actuală) atât spre

macro- cât şi spre microunivers. Un Organism funcţionând după

reguli stricte şi bine determimate, ca un ceasornic perfect în care

fiecare componentă îşi are un loc şi un rost bine determinate, fiind

în egală măsură la fel de importantă precum toate celelalte,

indiferent de existenţa, dimensiunile ori coordonatele spaţio-

temporale.

Ca o sintagmă cu rol de metaforă ni se pare foarte inspirată

definiţia dată de autorii Aurel Ardelean şi Corneliu Maior în

cursul de „Ecologie socială şi juridică”3, botezând ecologia

„Pomul cunoaşterii binelui şi răului”, mai ales dacă ne gândim şi

la antecedentele biblice ale omului occidental : şi-a cerut dreptul

de a cunoaşte, motiv pentru care a fost „izgonit” din Eden şi

trimis în lume – pe Pământ – să experimenteze, să descopere, să

cunoască pe cont propriu, şi desigur să greşească, să sufere, să

cadă şi să se ridice apoi mai matur, mai înţelept, mai responsabil.

Şi-a construit până acum propriul Pom al Cunoaşterii. Dar

câte eforturi, greşeli şi suferinţe vor mai trebui îndurate până să-şi

edifice şi Grădina dimprejur?... sau poate tocmai acesta este

momentul marii transformări similare unei iluminări spontane;

de-acum lucrurile încep să fie percepute cu claritate; obstacolele,

prăpăstiile, cărările false şi toate pericolele pot fi prevăzute, pot fi

cunoscute, dar mai mult : pot fi înţelese, conştientizate!

Dovada cea mai verosimilă în sensul acestei schimbări am

avut-o în 1992, când la Rio de Janeiro, întrega omenire – prin şefii


20

de state şi guverne, reprezentanţi ministeriali, specialişti etc. – a

vrut să-şi dovedească ei înseşi că este deja pregătită pentru o nouă

şi valabilă atitudine cu privire la responsabilitatea faţă de întreg

ansamblul vieţii de pe Terra, faţă de starea şi buna dezvoltare a

tuturor fiinţelor, faţă de repararea stricăciunilor şi reducerea ordinii,

în marea Casă comună, motiv pentru care momentul a primit

numele de Întrunirea la Vârf asupra Pământului. 4

Având în vedere acestă stare de fapt şi în considerarea a cele

expuse mai sus cu privire la evoluţia conceptelor, putem defini

Ecologia într-o accepţiune didactică, simplificată, drept ştiinţă a

vieţii - depotrivă a Naturii şi Omului - care studiază Mediul

Înconjurător elaborând principiile şi metodologiile necesare

integrării şi armonizării conduitei umane cu procesele fireşti ale

Naturii.

Fără a intra în amănunte, dat fiind caracterul restrâns al

prezentului volum, mai amintim aici că, în spiritul misiunii sale

de avangardă, Ecologia îşi defineşte o serie de obiective

principale printre care la loc de frunte se situează următoarele:

• cunoaşterea proceselor Naturii terestre din

perspectiva holografică asupra Universului (atât material cât şi

spaţio-temporal), a organizării sistemice aformale a vieţii (adică

viaţa e percepută ca o „curgere”, ca un flux continuu de fiinţă şi

materie interschimbabile, în care formele sunt numai momente

trecătoare pe traseul acestei parcurgeri), a deschiderii totale a

3 A. Ardelean, C. Maior – „Ecologie socială şi juridică”, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998, p.12-15


21

lumii ştiinţifice spre cunoaşterea şi înţelegerea transdisciplinară

a raporturilor dintre sisteme (biologice, sociale, culturale) ;

• educarea paideică a omului, de la naştere şi pe toată

perioada vieţii, în spiritul apropierii faţă de toate fiinţele, al

respectului faţă de condiţia biologică existenţială a fiecărei

specii, al egalităţii naturale între vieţuitoarele Terrei ;

• dezvoltarea conştiinţei globale, transnaţionale,

transculturale, transreligioase, transumaniste şi transpersonale

faţă de problemele comune, şi înţelegerea imperativului că

viitorul ori este al tuturor, ori nu este deloc;

• egalitatea în drepturi şi condiţie între membri speciei

umane, printr-o justă repartiţie a resurselor materiale şi spirituale

precum şi prin eliminarea exploatării oamenilor de către oameni, sub

orice formă, la nivel de individ, naţiuni sau guverne;

• elaborarea căilor şi metodelor de stopare a degradării

mediului, de implementare a politicilor şi strategiilor de mediu etc;

• rezolvarea problemelor agro-alimentare, demografice,

sanitare, urbanistice care pun în pericol grav echilibrul

planetar; ş.a.m.d.


22

2. Mediu înconjurător sau ecosfera

Aşa cum am văzut, mediul înconjurător reprezintă obiectul

principal de studiu al ecologiei, fiind una dintre noţiunile

fundamentale ce stă la baza acestei ştiinţe, însoţind-o chiar de la

apariţia şi lansarea sa. Şi aşa cum era şi firesc, nu a scăpat nici ea

de a fi supusă unei întregi varietăţi de transformări epistemice de

semnificaţie şi conţinut. Astfel savantul român Emil Racoviţă

definea mediul înconjurător ca fiind „totalitatea însuşirilor,

fenomenelor şi energiilor lumeşti ce vin în contact cu o fiinţă, de

care depinde soarta acestuia şi a căror acţiuni provoacă o

reacţiune în respectiva fiinţă”.5

Într-o accepţiune modernă, prof. Ştefan Vancea defineşte, însă,

mediul drept „totalitatea condiţiilor energetice, fizice chimice şi

biologice care înconjoară o fiinţă sau grupurile de fiinţe şi cu care

acestea se găsesc în relaţii permanente de schimb”.6

Putem afirma deci, aşa cum s-a arătat în literatura de

specialitate7, că în accepţiunea sa riguroasă, „mediul

înconjurător” circumscrie ansamblul factorilor ecologici

(ambianţa) în conjunctura cărora activitatea umană provoacă

modificări profunde. Spre deosebire de acest mediu „antropizat”,

care reprezintă complexul ecologic al activităţii umane, ideea de

natură – arată autorii citaţi, sugerează existenţa unei arii ecologice

5 D. Marinescu – „Dreptul Mediului”, Ed. Şansa S.R.L., Bucureşti, 1996, p. 9 6 Şt. Vancea – „Curs de ecologie generală”, Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 1972, p. 17 7 N. Toniuc, N. Boşcalu, Al. Filipescu – „Ocrotirea naturii în prezent şi în perspectivă”, rev. Ocrotirea naturii şi mediului înconjurător, nr. 2/1975, p. 126


23

în cadrul căreia activitatea umană încă nu a perpetuat circuitele

informaţionale şi energentice ale ecosistemelor originale.

Această definiţie are profunde semnificaţii metodologice şi

dicizionale, reflectate în bună parte în reglementările (specifice)

legislaţiei ecologice. Astfel în literatura juridică de profil din diferite

state precum şi în documente ale organizaţiilor internaţionale se

utilizează în acelaşi timp cu noţiunea de mediu înconjurător expresii

precum „mediu biologic”, „mediu ambiant” sau chiar „mediu uman”8,

ca variante ale acestuia reflectând legăturile complexe dintre statutul

social al omului şi factorii politici, economici şi culturali existenţi în

fiecare stat, avându-se totodată în vedere dimensiunea acestei

probleme pe plan internaţional.

Provenit din substratul englez „environement”, termenul este

inclus în 1972 în marele Larousse al limbii franceze sub definiţia :

„ansamblul de elemente naturale ori artificiale care

condiţionează viaţa omului”, şi se pare că factorul antropecentric

a continuat să rămână cel puţin la fel de puternic chiar şi după

aproape douăzeci de ani de eforturi internaţionale susţinute în

domeniul protecţiei elementelor naturale pe alte criterii decât

utilizarea lor mercantilă, sanitară sau estetică pentru om, încât în

1991 Comunitatea Europeană continua să definească mediul

înconjurător ca fiind: „ansablul de elemente care în complexitatea

relaţiilor lor, constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă ale

omului, acelea care sunt, ori cele ce nu sunt resimţite”.9

În ceea ce-l priveşte pe legiuitorul român, în Anexa I a

L.137/1995 Legea protecţiei mediului (republicată şi modificată)

8 D. Marinescu, op. cit. , p. 9


24

dă conceptului de „mediu” următoarea definiţie : „ansamblul de

condiţii şi elemente naturale ale Terrei : aerul, apa, solul şi

subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile

atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi

fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând

elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi

spirituale”, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa

bunăstarea şi sănătatea omului .10

Considerând această definiţie ca fiind cea mai completă şi

complexă din punct de vedere juridic – şi aspectul juridic este cel mai

important întrucât reprezintă instrumentul principal de ocrotire a

naturii – să analizăm în continuare conţinutul de fond al noţiunii în

discuţie, noţiune care în ecologie mai poartă denumirea şi de ecosferă.

Termenii „ecosferă” şi „mediu înconjurător” sunt deci sinonimi

(chiar dacă există încă oameni de ştiinţă care nu împărtăşesc această

orientare, tocmai întrucât ei continuă să privească natura, aşa cum am

văzut şi în definiiţiile anterioare, dintr-un punct de vedere reducţionist,

antropocentrist şi utilitarist).

9 Michel Prieur – „Droit de l’environnement”, Dalloz, Paris, 1991, p. 2 10 Vechea reglementare de profil – L. 9/1973 privind protecţia mediului înconjurător, definea noţiunea în cauză ca : „totalitatea factorilor naturali şi ai celor creaţi prin activităţile umane, care în strânsă interacţiune influenţează echilibrul ecologic determinând pentru om condiţiile de viaţă şi de dezvoltare a societăţii”.


25

3. Structura şi conţinutul ecosferei

1. Din punct de vedere structural, Ecosfera este formată din

toposferă şi biosferă.

A.Toposfera

Conceptul de „toposferă” a fost introdus în ştiinţă de către

savantul român Nicolae Botnariuc în 1976, pentru a defini

substratul abiotic al Terrei, alcătuit din trei mari componente:

stratul superior al litosferei, hidrosfera şi atmosfera

a) Litosfera

Litosfera este învelişul extern solid al Globului, cu

grosimea de cca. 1200 km. Uscatul emers al litosferei se prezintă

fragmentat într-o serie de blocuri care formează continente şi

insule, cu relieful reprezentat (mai ales în primul caz) prin lanţuri

muntoase, podişuri şi câmpii brăzdate de văi. Indiferent de relief,

litosfera participă la procesele de manifestare a vieţii prin partea ei

superioară, în special pe o porţiune de 15–20 cm de la suprafaţă,

numită în sens comun sol. Procesul de formare a solului are o

deosebită importanţă ecologică, de prezenţa sa legându-se existenţa

lumii tuturor vieţuitoarelor, inclusiv a omului, dar şi a celorlalte

două componente toposferice : reţeaua hidrică şi respectiv

atmosfera (plantele – „plămânul verde” şi factorul de stabilitate al

atmosferei – îşi datorează prin excelenţă existenţa lor stratului de

sol, de unde îşi extrag substanţele organice, mineralele şi sărurile

necesare proceselor de fotosinteză etc.)


26

b) Hidrosfera

Hidrosfera cuprinde învelişul de apă al Pământului,

inclusiv Oceanul Planetar, apele continentale supraterane (epigee)

şi subterane (hipogee), zăpezile şi gheţurile (alpine, arctice şi

antarctice).

Apa ajunge în atmosferă până la 10 – 15 km altitudine, iar

în straturile subterane la adâncimi de peste 50 km şi este prezentă

sub toate formele fizice : lichidă, solidă sau stare de vapori. La

nivelul întregii planete volumul total de apă se ridică la

aproximativ 1370 X 106km3 din care oceanele şi mările reperzintă

97,2%, iar apa dulce 2,8%. Din acest ultim procent, cantitatea cea

mai mare (77,5%) este înglobată în gheaţa polară şi alpină şi

deabia cantităţi infime în râuri şi fluvii (0,003%), în lacuri cu apă

dulce (0,328%), în ape subterane (peste 20%), în atmosferă

(0,034) şi în umiditatea solului (0,175%).

Este definită ca „apă dulce”, apa care conţine o

concentraţie de aproximativ 0,5g/l de săruri. Sub această

concentraţie şi în condiţiile în care nu conţine microorganisme

dăunătoare, patogene, poartă numele de „apă curată” fiind

utilizată în industrie şi pentru consumul omului şi animalelor.

Disponibilul de apă dulce la nivelul Terrei este de 20.000

km3, din care anual se consumă cca 2200 miliarde de metri cubi

repartizată astfel : 73% în agricultură, 22% în industrie şi abia 5%

în activităţile menajere (inclusiv alimentaţie). Consumul

repartizat pe locuitor prezintă variaţii izbitor de mari : de la 5000

l/zi/om în S.U.A., 2000 l/zi/om în Europa de Vest la 50 l/zi/om în

ţările slab dezvoltate.


27

În România resursele naţionale de apă sunt constituite din

apele de suprafaţă – râuri interioare, lacuri naturale sau artificiale,

fluviul Dunărea – şi din apele subterane. Comparativ cu alte ţări

resursele sunt relativ sărace în aceste domeniu (1,7 mii m3/loc.),

fiind de cca 6 ori mai mici decât cea pe plan european.

Principala sursă de aprovizionare a debitelor atât pentru

apele de suprafaţă cât şi freatice o reprezintă precipitaţiile,

concetrate în special în perioada octombrie – aprilie, în timp ce

perioada de vârf a solicitărilor de consum se încadrează tocmai în

restul lunilor anului. Aceasta duce de multe ori la deficite

semnificative resimţite în special la nivelul agriculturii şi al

vegetaţiei naturale (păşuni, păduri), mai ales că nici volumul

mediu anual de precipitaţii în spaţiul carpato – danubiano – pontic

nu se află printre cele mai ridicate (abia pe locul 18 în Europa, la

un debit mediul de 660 mm/an în zonele montane).

Necesarul de apă apreciat de specialişti, ar trebui să se

situeze în România la aproximativ 3000 m3/loc./an, adică aproape

dublu faţă de cel actual.

c)Atmosfera

Atmosfera este învelişul gazos alcătuit din aer care

înconjoară Pământul fără o limită superioară precisă, trecând

treptat în spaţiul interplanetar. Masa acesteia reprezintă

aproximativ 1 X 10-6 din masa Globului iar densitatea şi structura

se schimbă cu altitudinea. Proprientăţile aerului în compoziţia sa

normală (naturală, nepoluată) se menţin până la altitudinea de

3000 m. Această compoziţie cuprinde : 78% azot, 21% oxigen,


28

1% gaze rare (heliu, neon, argon, krypton, xenon, radon), 0,03%

CO2 (dioxid de carbon). În plus, aerul este saturat cu vapori de

apă, în concentraţii ce variază între 0 şi 4 %.

Structural, de la suprafaţa terestră spre spaţiul

interplanetar, atmosfera este strafificată pe mai multe nivele,

condiţionate de altitudine şi variaţiile termice, după cum urmează:

• troposfera - ocupă nivelul situat imediat deasupra

Oceanului Planetar, având o înălţime de cca 12 km, şi este zona

cea mai densă, jumătate din masa întregii atmosfere situându-se

sub 5 km altitudine. Limita superioară a troposferei, între 5-12 km

este denumită tropopauză. În troposferă se derulează propriu-zis

cea mai mare parte a proceselor vieţii terestre ; tot aici îşi au

„terenul de joacă” cele mai puternice mişcări ale maselor de aer

pe orizontală şi verticală, toate fenomenele meteorologice,

formaţiunile noroase, circuitele esenţiale ale derulării

schimburilor de mediu (circuitul apei, al carbonului, al azotului,

al fosforului etc.).

• stratosfera se plasează imediat deasupra stratopauzei,

mergând până la 35-40 km altitudine (de la nivelul solului).

Specific acesteia este stratificarea regulată a temperaturii pe

verticală. Schimburile de aer la acest nivel sunt foarte lente sau

chiar absente, ceea ce face ca un poluant ajuns în stratosferă (gaze

toxice, particule radioactive de exemplu) să se localizeze pentru

foarte mult timp. La limita superioară a stratosferei, până la

altitudinea de cca 45km se află o altă zonă de discontinuitate

termică numită stratopauză


29

• mezosfera este situată deasupra stratosferei până la 80

km altitudine de la sol, cu o variaţie de temperatură de la 0º C

spre stratopauză, la – 90º C în partea superioară

• termosfera se extinde de la 80 la 1000 km altitudine,

caracteristice fiindu-i absorbţia radiaţiilor ultraviolete emise de

soare şi creşterea bruscă de temperatură, determinată de acestea,

la 1400º C. O porţiune a termosferei, până la 600 km se numeşte

(tocmai datorită acestui fenomen al absorbţiei) ionosferă.

• magnetosfera este ultimul strat atmosferic populat atât

de puţin (densitatea microorganismelor este de 1000 de ori mai

mică decât în toposferă) încât de multe ori a fost considerat lipsit

total de viaţă.

Tot la nivelul atmosferei întâlnim un factor specific şi extrem

de important pentru menţinerea vieţii tereste : ozonul O3. Rolul său

principal constă în protecţia organismelor vii împotriva radiaţiei

ultraviolete venite de la soare, capacitatea acestuia de absorbţie

fiind cuprinsă între 2500 – 3000 Å. Datorită faptului că manifestă o

puternică tendinţă de a reacţiona, se află în concentraţie maximă de

1 X 10-6 % în volume doar la înălţimea de 22 km. Şi ca o dovadă

suplimentară – dacă mai era nevoie de măiestrie a Naturii în

reglarea şi menţinerea corespunzătoarei funcţionări a proceselor

vieţii, stă şi faptul că ozonul se formează din aer tocmai sub

acţiunea acestor radiaţii solare pe care apoi tot el le regleză în

concentraţii propice organismelor biologice, Vieţii în ansamblu.


30

B. Biosfera

Biosfera este formată din totalitatea organismelor vii: animale,

plante, viruşi, bacterii, care trăiesc în mediile abiotice cuprinse în

structura toposferei, aşa cum a fost ea prezentată anterior.

2. Sub aspect funcţional, Ecosfera se compune din subunităţi

numite ecosisteme, reprezentând complexe dinamice ale

comunităţilor de microorganisme, plante şi animale aflate în

interacţiune atât între ele cât şi prin raportare la mediul abiotic

de viaţă (L.137/1995).

Termenul de „ecosistem” a fost introdus în ştiinţe de către

botanistul A. Tansley în 1935 şi în funcţie de prezenţa sau absenţa

elementului uman putem distinge ecosisteme naturale (ex.

tundra, muntele, pădurile, stepele, sistemul marin, zonele aride

etc.) şi respectiv ecosisteme antropice (sau artificiale), în care

influenţa factorului uman se resimte predominat (ex : ecosistemul

agricol, cel urban etc.)

Din punct de vedere al structurii şi funcţionalităţii,

distingem, în cadrul ecosistemului două unităţi principale:

biocenoza şi respectiv biotopul.

a)Biocenoza reprezintă un sistem biologic supraindividual,

format dintr-o comunitate unitară şi complexă de fiinţe vii, cu

funcţii ecologice complementare interconexe, care convieţuiesc

organizat într-un spaţiu specific al Terrei.11 Este alcătuită din

populaţii de plante, animale, bacterii şi viruşi, funcţional


31

interdependente, legate teritorial şi care au evoluat în comun, având

(dobândind) adaptări reciproce. Din acţiunea / activitatea acestora

rezultă însuşirile specifice ale biocenozei, care nu se reduc la suma

însuşirilor populaţiilor, ci realizează într-un cadru sinergic,

acumularea, transformarea şi transferul de materie, energie,

informaţie şi viaţă. Pentru că în ierarhia sistemică, biocenoza

reprezintă primul nivl la care apare însuşirea productivităţii

biologice, a ceea ce numim creaţie în Lumea Naturii.

b)Biotopul este un sistem abiotic (lipsit de viaţă) format

dintr-un complex de factori ecologici prezenţi într-o anumită

porţiune a suprafeţei Pământului, sau a părţii lui subterane şi

care asigură mijloacele materiale necesare biocenozei,

constituind unitatea cu cel mai divers conţinut, variabilitatea

componentelor sale conferindu-i un specific aparte, care la rândul

său condiţionează în mod radical biocenoza.

Elementele biotopului provin şi aparţin litosferei, hidrosferei,

atmosferei şi cosmosului. La formarea lui participă solul şi

substratul geologic format din roci cu anumite însuşiri fizice şi

chimice proprii, apa şi aerul, energia radiantă generată de Soare,

gravitaţia şi magnetismul Terrei etc. Toate aceste componente

poartă numele de factori ecologici şi reprezintă forţa motrice

determinantă pentru apariţia şi întreţinerea proceselor ecologice.

Aceasta constituie o succesiune de acţiuni, stări sau fenomene

prin care se produce transformarea, respectiv evoluţia în timp a

sistemului sub influenţa unuia sau mai multor factori ecologici.

11 Constantin Pârvu – „Ecologie generală”, Ed. Tehnică, Buc., 1999, p. 116 şi


32

Factorii ecologici, în fiecare ecosistem, au valori oscilante

între diverse limite şi proporţii, cu sau fără periodicitate.

Variaţiile cu periodicitate au caracter de regim şi permit

indivizilor ce compun biocenoza să se adapteze în timp şi să se

integreze organic, vital şi funcţional ritmului şi amplitudinii

oscilaţiei factorilor ecologici.

Variaţiile fără periodiciate apărute pe neaşteptate şi depăşind

prin amploare gradul de suportabilitate definit prin capacitatea de

adaptare a biocenezei, au caracter de perturbare, devenind

instrumente de limitare, având ca efect eliminarea unui număr mai

mare sau mai mic de indivizi din cadrul unei populaţii, ori a unei

populaţii întregi dint-o biocenoză, sau, în cazurile cele mai

catastrofale : a unei specii.

c)Populaţia reprezintă un sistem biologic deschis, format de

un grup colectiv de indivizi interfecunzi din cadrul aceleiaşi

specii, care vieţuiesc într-un habitat al biotopului sau în întregul

biotop ocupat de biocenoza12.

c) Habitatul reprezintă o parte din biotop şi se caracterizează

prin faptul de a constitui mediul ce oferă populaţiei toate

condiţiile de dezvolare şi prosperitate. El nu trebuie confundat cu

biotopul care este ocupat de biocenoză în ecosistem şi nici cu

arealul, reprezentând spaţiul geografic în care se află răspândită

o specie.

urm. 12 Idem pag. 117


33

De obicei, în interiorul arealului unei specii se întâlnesc mai

multe populaţii, dar la formele cu arie de răspândire mai restrânsă

specia se confundă cu populaţia.

Indivizii biologici sunt subsisteme pentru sistemul

populaţional şi constituie elemente genetice şi ecologice

deopotrivă structurale şi funcţionale ale acestuia.

În ansamblu, populaţia constituie o unitate de organizare

complexă şi obligatorie pentru indivizii tuturor speciilor, dar un

element de bază în structura şi funcţia biocenozei, reprezentând

la rândul său un subsistem pentru sistemul biocenotic, o unitate

naturală de existenţă, adaptare, stabilitate şi evoluţie locală,

aflată într-un permanent contact intim cu mediul său de viaţă.

4. Caracteristici ale sistemelor ecologice

A.Însuşirile generale ale sistemelor ecologice

Dacă ştiinţele naturale operează cu individul biologic

drept materie sau obiect de bază al studiului lor, indiferent pe ce

treaptă a scării evoluţiei s-ar afla acesta, de la virus, ori bacterie,

până la om, ecologia şi metaecologia văd în „pădure” nu numai

„copacul”, ci întregul sistem de relaţii dintre indivizi pe de o

parte, iar pe de altă parte, dintre aceştia şi mediul lor de viaţă.

Accentul este mutat aşadar de la cadrul clasic al cercetării şi

cunoaşterii individului ca entitate distinctă şi autonomă, la


34

paradigma derivată din noile fizici cuantice13, care pledează

pentru înţelegerea holografică a lumii şi vieţii, ca o curgere

continuă, ca un flux neîntrerupt de realităţi organizate sistematic,

pe diverse nivele de ierarhizare, atât spre macro, cât şi spre

micro – univers, guvernate de legi specifice născute dintr-o

ordine cosmică unitară intra- şi supra – sistemică.

În baza acestei viziuni, fiecare entitate reprezintă un

sistem de sisteme, născută din acţiunea sinergică şi din raportul

existenţial al manifestării şi fiinţării acestora, în baza unei

organizări unitare şi a unor legităţi aplicabile tuturor.

De aceea, în continuare vom prezenta câteva dintre însuşirile de

bază ale sistemelor ecologice, unele dintre proprietăţile lor

specifice precum şi anumite legi care guvernează Procesele de

ansamblu la nivelul Naturii şi Cosmosului.

a. Sistemele eclogice au caracter istoric, adică

însuşirile structurale şi funcţionale sunt rezultatul evoluţiei lor în

timp, deci a istoriei lor în sensul propriu al acestui cuvânt. De

pildă, pentru a explica structura, modul de funcţionare al unui

organism sau al unei populaţii, trebuie să studiem originea lor,

evoluţia istorică a speciei din care fac parte.

b. Sistemele ecologice sunt sisteme informaţionale, cu

alte cuvinte ele sunt capabile să recepţioneze, să prelucreze, să

13 Etimologic conceptul de „fizică” derivat din grecescul „phiysis” desemnează „ştiinţa per cunoaşterea naturii”


35

acumuluze informaţiile primite din mediu şi la rândul lor să

transmită informaţiile către alte sisteme.

♦ Informaţia fiind un mesaj alcătuit dintr-o succesiune de

semnale de naturi foarte diferite, apar evident că un organism, o

populaţie – pot recepţiona şi transmite informaţii pe căi fizice

(sunete, culori, etc.), chimice (mirosuri, substanşe chimice din

soi, din apă sau eliminate în mediu), fiziologice.

♦ Sistemele ecologice, având un caracter istoric,

moştenesc de la sistemele asecendente un important stoc

informaţional la care se adaugă informaţia proprie, dobândită prin

relaţiile proprii cu mediul, al fiecărui sistem dat

♦ Cantitatea de informaţie a unui sistem ecologic depinde,

între altele de gradul de organizare a sistemului. Cu cât

organizarea este mai avansată, cu atât sistemul este mai diferenţiat

– deci, cu cât gradul de complexitate al sistemului este mai mare,

cu atât cantitatea de informaţie conţinută este mai mare. În felul

acesta, cantitatea de informaţie a unui sistem devine o măsură a

gradului său de organizare.

♦ Un alt aspect important al caracterului informaţional al

sistemelor ecologice îl reprezintă fidelitatea informaţiei

recepţionate sau transmise. Această trăsătură este esenţială pentru

menţinerea speciilor, ca şi a altor categorii de sisteme biologice.

c. Integritatea sistemelor ecologice este o însuşire

deosebit de importantă pentru ecologie.

Sistemele ecologice nu sunt aditive, adică însuşirile lor nu

se pot reduce la însumarea însuşirilor părţilor cmponente. Întregul


36

sistemul itegrator, posedă însuşiri noi, pe care nu le regăsim la

părţile lui componente.

B.Proprietăţi specifice

a) Echilibrul dinamic este starea caracteristică a

sistemlor ecologice, consecinţa însuşirii fundamentale a

sistemelor deschise de a întreţine un permanent schimb de

substanţă şi energie cu sistemele înconjurătoare. La sistemele

lipsite de viaţă, aceste relaţii cu mediu duc treptat la

dezorganizarea sistemului şi deci la dispariţia lui ca sistem. O

stâncă, în contact cu mediul înconjurător, etste treptat

dezagregată şi trasformată în pietriş şi nisip. Conservarea acestor

sisteme depinde de gradul lor de izolare faţă de sistemele

înconjurătoare. Spre deosebire de acestea, sistemele ecologie, îşi

au existenţa condiţionată de menţinerea relaţiilor materiale,

energetice, informaţionale cu mediul

b) Sistemele ecologice sunt sisteme cu program. Aeastă

trăsătură este legată de faptul că organizarea sistemelor ecologice

este de aşa natură încât trăsăturile lor morfologice, structurale şi

funcţionale, comportamentale nu sunt rigide, fixe, ci ele se pot

schimba între anumite limite , permiţând sistemului realizarea

unei stări diferite. Un program poate fi definit ca fiind tocmai una

din stările posibile pe care sistemul dat este capabil să le

realizeze, în limitele permise de organizarea sa. Orice sistem

ecologic, având posibile mai multe stări înseamnă că are tot atât


37

de multe programe. De pildă, diferite stări ale structurii polimorfe

(în sens larg, fenotipice şi genotipice) ale unei populaţii, realizate

în decursul sezoanelor sau a anilor, diferite modalităţi de realizare

a nutriţiei, a creşterii, a reglării numărului, reprezintă realizarea a

tot atâtea programe.

Deoarece sistemele ecologice sunt ierahizate, în fiecare

sistem există o ierarhie de programe. O primă categorie o

reprezintă programele „pentru sine”, reprezentând stările unei

strucruri şi funcţii care asigură autoconservarea sistemului. De

pildă, programele (deci structurile, funcţiile, comportamentele )

care asigură nutriţia şi apărarea indivizilor sau a populaţiilor –

reprezintă programe „pentru sine” ale sistemelor individuale sau

populaţionale. O a doua categorie o reprezintă programele

„inferioare”, adică stările realizabile de subsistemele sistemului

dat. De pildă, programul sistemelor moleculare, celulare, tisulare,

etc. integrate într-un organism; programele indivizilor din cadrul

unei polpulaţii. A treia categorie o reprezintă programele

„superioare” : stările uneui sistem dat, menite să asigure existenţa

sistemului superior în care este inegrat.

c) Autoreglarea. Această însuşire repezentând un

principiu esenţial al ciberneticii, este comună tuturor sistemelor

ecologice. Autocontrolul parametrilor unui sistem este esenţial

pentru menţinerea integrităţii şi a echilibrului dinamic.

Autoreglarea este urmare a unei organizări a sistemelor ecologice,

organizare care permite recepţionarea de informaţii de mediu (de

la alte sisteme), prelucrarea lor, în urma căreia sistemul


38

recepţionează (răspunde) la stimuli în aşa fel încât să-şi asigure

autoconservarea într-un mediu care tinde, în general, să

dezorganizeze sistemul. Asemenea răspunsuri devin posibile

datorită conexiunii inverse (feed - back) prin care răspunsul

sistemului este comunicat centrului de comandă şi comparat cu

ordinul emis.

d) Heterogenitatea. Nici un sistem ecologic nu este

omogen şi este alcătuit din elemente diferite (heterogene).

Această însuşire rezultă din îsiţirile analizate. Autoreglarea, de

pildă, ca una din însuşirile esenţiale ale biosistemelor, presupune

existenţa a minimum două elemente diferite cel puţin funcţional,

unul care reglează şi altul care este supus reglării, precum şi a

canalelor de comunicaţie directă şi inversă între ele. Deci este

vorba de heterogenitate, diversitatea internă a ecosistemolr. Toate

sistemele ecologice se dezvoltă , evoluează- procese care aduc în

mod normal la creşterea complexităţii şi deci a heterogenităţii

interne a lor.

C. Ierarhizarea sistemelor ecologice

Ierarhia reprezintă o trăsătură esenţială o organizării

materiei, în general. Ea rezultă din faptul cuprins în însăşi

definiţia sistemelui, că orice sistem este alcătuit din subsisteme şi,

la rândul său reprezintă un element component (subsistem) a unui

sistem mai cuprinzător. În ierarhia sistemică a materii vii, trebuie

deosebite nivelel de integrare şi nivelele de organizare ale materii


39

vii. Nivelel de integrare reprezintă totalitatea sistemelor

ierarhizate, cuprinse (integrate) în alcătuirea unui sistem ecologic

dat. Astfel un organism pluricelular ere integrată în el o ierarhie

întreagă de sisteme, începând cu cele subatomice (ioni),

continuând cu cele atomice, moleculare, macromoleculare,

organite ale celulelor, celule, ţesuturi, organe, complexe de

organe. După cum se vede, aici sunt cuprinse atât sisteme

nebiologice (atomi, molecule), cât şi biologice (celule, ţesuturi)

neţinând seama de gradul lor de generalitate (de exemplu celula

nu are ţesuturi prezente la pluricelulare).

Nivelele de organizare ale materii vii reprezintă categorii exclusiv

de sisteme ecologice, diferite calitativ din punct de vedere al

modului lor de organizare ţi al funcţiilor lor ecologice.

Stabilirea nivelelor de organizare ale materiei vii este de

o deosebită importanţă deoarece fiecare nivel de organizare

reprezintă o formă calitativ deosebită a mişcării ecologice,

caracterizată prin funcţii şi legi caracteritice, specifice sistemelor

nivelului dat. Un criteriu obiectiv după care putem aprecia dacă

un sistem ecologic dat reprezintă sau nu un sistem de organizare

este universalitatea sistemelor unui nivel dat; sistemele unui nivel

de organizare trebuie să cuprindă întreaga materie vie, fără

excepţie. Adoptând acest criteriu putem defini un nivel de

organizare a materiei vii ca ansamblul sistemelor ecologice

echivalente, cu caracter de universalitate şi putem considera ca

stabilite cu certitudine şi recunoscute până în prezent patru nivele

de organizare :


40

1. Nivelul individual, având ca unităţi reprezentative

indivizi ecologici, indiferent de complexitatea organizării lor (de

la indivizi monocelulari procarioţi – până la organismele

pluricelulare cele mai complexe)

2. Nivelul bioecenotic reprezentat prin sisteme

biocenotice

3. Nivelul biosferei reprezentat prin sistemul unic al

biosferei planetei noastre

Examinarea acestei ierarhii impune câteva observaţii. În

primul rând, constatăm că fiecare nivel respectă criteriul

universalităţii, cuprinzând întreaga materie vie. În al doilea rând

constatăm că ierarhia nivelelor de organiyare este, bazată pe

relaţii funcţionale între sistemele ierarhizate, spre deosebire de

ierarhia unităţilor taxonomice care este bazată pe relaţii de

înrudire.

Fiind bazată pe relaţii funcţionale, sistemele fiecărui nivel

se caracterizează prin anumite trăsături structurale, funcţionale,

prin anumite legi specifice nivelului dat pe care le vom exemina

mai departe.

a. Sisteme de nivel individual. În ierarhia prezentată

sistemele individuale reprezintă termenul inferiror. Individul

ecologic reprezentând acest nivel de organizare, poate fi definit ca

fiind forma elementară şi totodată universală de existenţă şi

organizare a materii vii.


41

Însuşirile generale ale sistemelor biologice examinate mai

înainte se manifestă la organisme individuale prin procese şi

legi caracteristice. Astfel schimburile materiale şi energetice cu

mediul se produc prin procesul fiziologic al metabolismului.

Acest proces pemite integrarea organismului în mediul său

ambiant şi totodată el apare ca hotărâtor în determinarea

însuşirilor caracteristice ale organismelor : ereditatea,

variabilitatea, reproducerea, dezvoltarea, excitabilitatea,

mişcarea, etc. datorită evoluţiei organizării morfologice în

decursul filogeniei, integritatea şi autoreglarea capătă formele

cele mai pronunţate la sistemele acestui nivel.

Metabolismul este legea specifică sistemelor de nivel

individual şi totodată funcţia esenţială a indivizilor, în relaţiile din

ierarhia nivelor de organizare a materiei vii. Datorită acestei

funcţii se asigură capacitatea biosistemelor din nivelel superioare

de a acumula, transforma şi transfera materia, energia şi

informaţia.

b. Sistemele de nivel populaţional saul al speciei. Linne

a fost primul care a postulat caracterul universal al spaciei, în

sensul că orice individ aparţine unei anumite specii. În prezent

este demonstrat că orice specie este reprezentată prin una sau mai

multe populaţii.

Trăsăturile şi legile caracteristice populaţiilor şi specilor

sunt calitativ diferite de cele ale indivizilor. Spre deosebire de

indivizii ecologici, a căror durată de existenţă (longevitate) este

determinată genetic şi deci finită, durata de existenţă a


42

populaţiilor este determinată ecologic şi de aceea este nedefinită,

populaţia (specia) putând exista în succesiunea neîntreruptă a

generaţiilor cât timp există condiţii potrivite. Populaţia este

unitatea elementară e evoluţiei ecologice. Ea este obiectul şi

purtătorul material al evoluţiei şi de aceea legile evoluţiei sunt

legi caracteristice sistemului populaţional. Cea mai importantă

din aceste legi este selecţia naturală.

c. Sistemele de nivel biocenotic. Biocenozele, ca şi

populaţiile, sunt sisteme ecologice supraindividuale. Existenţa şi

modul de organizare reprezintă o nenesetiate obiectivă rezultată

din faptul că nici o populaţie, indiferent cărei specii ar aparţine,

nu poate exista de sine stătător vreme îndelungată.


43

Faptele ne amintesc la fiecare pas că nu

stăpânim nicidecum natura, aşa cum

stăpâneşte un cuceritor un pământ străin, că

nu o stăpânim nici ca cineva aflat în afara ei,

ci că dimpotrivă, îi aparţinem prin tot ceea

ce-i al nostru, că ne aflăm în mijlocul ei şi că

toată stăpânirea noastră asupra naturii constă

în posibilitatea pe care o avem, spre

deosebire de toate celelalte fiinţe, de a-i

cunoaşte legile şi de a le aplica în mod

adecvat. (F. Engels)


44

CAPITOLUL II

CRIZA ECOLOGICĂ ŞI DIMENSIUNILE SALE

ACTUALE

Omul nu reprezintă decât una din nenumăratele nervuri formând evantaiul anatomic şi spiritual al Vieţii.

(Theillard de Chardin)

1. Împrejurările declanşării crizei mediului înconjurător şi

conţinutul acesteia

După cum s-a văzut, omul este dependent de natură şi

acesta din cauză că el însuşi este parte integrantă a naturii. Ca

esixtentenţă biologică, el are nevoie de hrană, apă, aer, de

îmbrăcăminte şi de adăpost, de produse ale naturii pe care le

consumă direct sau le modifică forma şi proprietăţile în vederea

unei utilizări adecvate.

În mod firesc, omul ar fi trebuit să ţină seama în

activităţile întreprinse pentru a supravieţui şi a-şi îmbunătăţi

condiţiile de viaţă de lecţia fundamentală pe care i-o predă cu

atâta generozitate natura şi anume aceea că nimic nu poate

suprevieţui pe pământ decât dacă se va integra corespunzător în

ansamblul din care face parte şi va coopera permanent cu celelalte

părţi ale ansamblului, fără a încerca să-şi impună supremaţia în

defavoarea vreuneia dintre ele şi a echilibrului global.

Natura a demonstrat de la începuturile istoriei sale că

viaţa s-a extins şi consolidat pe planetă numai atunci când s-a

depăşit caracterul liniar al proceselor ce stăteau la baza primelor

forme de viaţă. Dacă s-ar fi continuat această linearitate a


45

proceselor biologice, pe parcursul cărora primele vieţuitoare

consumau hrana oferită de-a gata de mediul ambiant şi elimiau

deşeuri ce nu-şi găseau nici o utilizare în procesul vieţii, atunci

aceasta din urmă s-ar fi condamnat iremediabil la autodistrugere.

Natura, însă, s-a dovedit a fi suficient de înţeleaptă pentru a da

naştere la alte forme de viaţă, care să folosească tocmai rezidurile

rezultate de pe urma unei activităţi primare, convertind deşeurile

organismelor primitive în substanţă nutritivă cu valoare

superioară pentru procesele vieţii. „Primele organisme cu

fotosinteză au schimbat cursul liniar, vorace, al vieţii în întâiul

mare ciclu ecologic de pe pământ. Închizând cercul, ele au

realizat ceea ce nici un organism viu nu putea înfăptui singur -

supravieţuirea”14.

Din nefericire, oamenii nu au ţinut seamă de modul în

care a acţionat şi acţionează natura, de cerinţa adaptării reciproce

la condiţiile ce stau la baza ordinei şi dinamicii ecosferei, ci au

procedat într-o manieră cu totul contrară acestor cerinţe. Făurind

instrumentele civilizaţiei industriale, ei s-au lăsat furaţi de iluzia

că tehnica îi face atotputernici, că în aceste noi împrejurări pot să

acţioneze ca şi cum ar fi singurii „locuitori” şi stăpâni exclusivi ai

planetei. Natura a început să fie tratată tot mai mult ca un

adversar ce trebuie îngenunchiat definitiv, că faţă de un astfel de

„inamic” omului îi e îngăduit tot ce duce la supunerea lui.

Această nemărginită infatuare a umanităţii şi această

neîngăduită orbire faţă de faptul că existenţa şi confortul lor sunt

condiţionate de sămătatea şi echilibru naturii au dus la o

14 Barry Commoner, op. cit., p.295


46

asemenea utilizare a ecosferei pentru a sporii bogăţiile naturale

ale societăţii încât s-au secătuit într-un timp relativ scurt resursele

acesteia şi s-au provocat grave dezechilibre funcţionale în

interiorul ei. S-a declanşat, astfel, o profundă criză ambientală, ce

manifestă tendinţa unei continue agravări şi pentru a cărei stopare

s-a făcut şi încă se face foarte puţin.

Criza mediului înconjurător este, aşadar, rezultatul

modului defectuos în care oamenii s-au folosit de natură şi ea ne

avertizează că ecosfera este supusă unei presiuni cu mult

superioară capacităţii sale de rezistenţă, de unde afectarea

echilibrelor fundamentale şi degradarea componentelor şi a

raporturilor funcţionale instituite pentru acestea. Nesocotirea

faptului că întreaga activitate a oamenilor se desfăşoară în

natură, este condiţonată de natură şi se răsfrânge asupra

naturii a antrenat după sine ignorarea cerinţei de a se integra

orice gen de activitate socială în cadrul pe care îl reclamă ordinea

şi funcţionalitatea ecosferei, precum şi ale fiecărui ecosistem în

parte. Aşa se explică surparea, în nenumărate cazuri, a relaţiilor

fireşti dintre vieţuitoare, dintre acestea şi ambianţa exterioară. S-

au distrus astfel importante cicluri ale vieţii, iar numeroasele

altele au fost transformate în procese liniare, artificiale.

S-a ignorat, de asemenea, că există o limită a resuselor

ecosferei şi, implicit, o limită a utilizării lor. Nu s-a ţinut seama

de faptul că unele resurse, precum majoritatea celor utilizate în

industrie, nu sunt regenerabile şi că cele regenelabile au nevoie,

pentru a se putea reface, de un anumit interval de timp şi de

anumite condiţii de echilibru. În consecinţă, omenirea este în


47

prezent pe punctul de a-şi vedea epuizate o bună parte din

resursele neregenerabile, de a se confrunta cu efectele

diminuării considerabile a unor resurse regenerabile datorită

exploatării lor excesive şi de a asista neputincioasă la dispariţia

unor specii de plante şi animale. La aceasta se adaugă, apoi,

fenomenul poluării, în continuă extindere, carea afectează toţi

factorii de mediu, determinând o puternică degradare a lor.

Provocarea acestei profunde crize ambientale cu care se

confruntă astăzi omenirea îşi area punctul de plecare în statutul

specific al omului, el fiind sigura vieţuitoare care are capacitatea

„de a se adapta la o gamă remarcabil de largă de nişe ecologice,

de a transforma mediul înconjurător natural până la un punct în

care acesta poate deveni în întregime făurit de om şi de a trăi deci

în două medii strâns legate şi care se întrepătrund : cel natural şi

cel cultural” 15. Numai că omul nu a utilizat cu înţelepciune

această remarcabilă capacitate, el neţinând seama că spre a fi

viabile proiectele sale transformatoare trebuie să se raporteze

permanent la posibilităţile şi echilibrele existente în antură.

Şi aşa se explică faptul că acoperind suprafaţa pământului

cu păşuni, ogoare şi grădini, oamenii au modificat în rău

proprietăţiile solului, degradându-l prin eroziune, irigaţii şi o

exploatare excesivă. Cultivând numai specii de plante utile lor şi

crescând rase de animale asemănătoare, ei au redus alaramant

fondul genetic de animale şi plante . Dezvoltând industria,

comerţul si transporturile ei au poluat apele râurilor, lacurilor şi

oceanelor, punând în pericol viaţa existentă în aceste medii; au


48

otrăvit aerul cu emanaţii nocive, făcându-l tot mai impropiu

pentru viaţă. Au concentrat activităţiile industriale şi comerciale

în zone suprapopulate, „până la un punct în care efectele negative

ale congestionării, poluării acumulate şi alienării vieţii moderne,

industriale şi urbane, anulează câştigurile în calitatea vieţi

obţinute prin ridicarea standardelor materiale ale bunăstării”16.

2.Cauzele principale ale crizei de mediu

Dacă deteriorare gravă a condiţiilor de mediu este cazată de modul

în care a acţionat omul asupra naturii şi, respectiv de întreg

ansamblu al activităţilor umane, atunci problema care se ridică în

continuare este aceea dacă activtatea transformatoare a omului, în

genere, este răspunzătoare de producerea degradării şi

suprasolicitării mediului sau doar maniera specifică în care s-au

desfăşurat până în prezent aceste activităţi.

Pe de altă parte, nu trebuie uitat că nu acţiunile

individului izolat cauzează modificările de substanţă asupra

mediului, ci colectivităţile umane structurate în anumite tipuri de

organizare social – economică, aşa dupa cum efectele negative ale

acestei acţiuni în raport cu mediul se răsfrâng nu numai asupra

naturii, ci şi asupra condiţiei umane. Prin urmare, criza

ambientală ni se relevă a fi nu numai o problemă strict

ecologică, ci şi una cu un pronunţ careacter social. De aici

rezultă necesitatea ca analiza factorilor desemnaţi ca răspunzători

15 Jan Tinbergen (coordonator), Restructurarea ordinii internaţionale, Buc. 1978, p. 498 – 499


49

de declanşarea şi agarvarea crizei ecologice – activitatea

economică, progresul tehnologic, creşterea demogefică – să se

facă din perspectiva mobilurilor sociale care au inspirat şi

direcţionat până acum toate procesele economice, tehnologice,

cultural – ştinţiifice, precum şi a corelaţiilor existente între

componentele de bază ale vieţii sociale şi care se răsfrâng într-un

anumit fel supra a tot ce întreprind indivizii şi colectivităţile.17

Unor asemenea cerinţe metodologice le-au dat deja curs

demersurile iniţiate pe acestă linie de cercetători, instituţii

ştinţifice şi foruri politice, şi efectele ecstui mod pertinent de

abordare a problemei se regăsesc în concluzile solide formulate

cu privire la cauzele de fond ale crizei ambiantale. Astfel, în

amplu document programatic adoptat la Întâlnirea de Vârf a

Pământului din iunie 1992 cu privire la mediu şi dezvoltare –

Agenda 21 – se arată : „Cauza principală a deteriorării continue a

mediului global este modul neadecvat de consum şi producţie,

îndeosebi în ţările industrializate”18. Ca atare, nu factorii

încriminaţi până acum – creşterea economică şi demografică,

progresul tehnico-ştiinţific – sunt adevăraţii vinovaţi, ci

mecanismele social-economice care au impus anumite moduri

de consum şi producţie şi care au declanşat acţiunea valenţelor

negative ale factorilor menţionaţi.

După cum relevă economişti de prestigiu, legea ce

guvernează întreaga activitate economică în orice economie de

piaţă este legea profitului, fapt ce face ca obiectul de bază al

16 Ibidem, p. 499 17 N.Bobica-op.cit. p.36 18 Agenda 21, în : Întâlnirea la Vârf a Pământului, Buc., 1993, p.3


50

oricărei firme să fie creşterea economică, aceasta fiind, în

consecinţă, şi ţelul central al societăţii. „Creşterea fiind un

obiectiv suprem al societăţii, ea nu poate fi stăvilită de nimic, nici

chiar de urmările ei, printre care se numără efectul dăunător

asupra mediului înconjurător, respectiv asupra aerului, apei,

liniştei vieţii urbane, frumuseţii peisajului”19.

Criteriul unei rentabilităţi superioare este cel care

primează în orice activitate economică, lui fiindu-i subordonată

atât cresşterea, cât şi mijloacele folosite pentru realizarea acesteia.

Iar rentabilitea este privită exclusiv din perspectiva profitului

obţinut de întreprinzător pentru fiecare unitate de capital investit.

Aşa se explică faptul că în calcularea profitului fiecărei firme se

iau în considerare costurile individuale, adică cele suportate

nemijlocit de firmă pentru proiectarea, producerea şi desfacerea

mărfurilor, nu şi cele sociale, respectiv costurile pe care le suportă

societatea pentru a înlătura efectele negative ale producerii şi

consumurilor anumitor bunuri. Astfel, de exemplu, industria ai

consumul produselor chimice includ o serie de costuri ascunse,

cum sunt cele antrenate de eliminarea şi diminuarea poluării

generate de acestă activitate economică, care se relevă a fi costuri

sociale, ele fiind suportate de public şi nu de producătorul

individual.

Acelaşi mod îngust de a privi rentabilitatea a determinat

orientarea producţiei spre ramurile aducătoare de profituri mai

consistente, chiar dacă avantajele sociale ale unei asemenea

creşteri erau nesemnificative, iar efectele secundare şi , legat de

19 J.K. Galraith, Ştiinţă economică şi interesul public, Buc. 1982, p. 366


51

acestea, costurile sociale – considerabile. Sugestivă, în aceasă

direcţie este evoluţia producţiei şi consumului în perioada de după

cel de-al doilea război mondial în principalele ţări industriale.

Bunăoară, în Statele Unite ale Americii, în condiţiile creşterii,

între anii 1946 – 1968, cu circa 50 la sută a produsul naţional brut

pe locuitor, consumul pe locuitor a bunurilor destinate satisfacerii

unor cerinţe de bază a rămas aceleaşi sau a înregistrat sporuri

nesemnificative : consumul de alimente, exprimat în cantitate

totală pe locuitor, a rămas în esenţă neschimbată, consumul de

proteine a crescut de la 95 grame pe persoană/zi, la 99 grame, a

scăzut în schimb consumul unor elemente de nutriţie esenţiale

(calciu, vitamina A, vitamina C, tiamina) cu circa 10 la sută, s-au

păstrat aceleaşi cuantumuri la consumurile de îmbrăcăminte,

băuturi slab alcoolizate. O situaţie asemănătoare se constată şi în

privinţa locuinţelor, în 1966 revenind 0,295 unităţi locative pe

persoană faţă de 0,272 în 1946. au crescut, în schimb, producţia şi

consumul articolelor de uz casnic (televizoare, aparate de radio,

dispozitive electrice pentru deschiderea conservelor, prăjitoare de

floricele etc.), precum şi a unor obiecte destinate activităţilor

recreative. Aşadar, „creşterea economiei americane după 1946 a

avut efecte surprinzător de mici asupra gradului de satisfacere a

cerinţelor individuale cu bunuri economice de bază. Acea ficţiune

statistică numită „americanul mijlociu” consumă acum anual cam

tot atâtea calorii, proteine şi alte produse alimentare (deşi ceva

mai puţine vitamine), foloseşte cam aceeaşi cantitate de

îmbrăcăminte şi agenţi de curăţire, ocupă cam acelaşi spaţiu nou

construit, necesită cam aceeaşi cantitate de mărfuri transportate şi


52

bea cam tot atâta bere (28 de galoni pe cap de locuitor) ca în

1946”20.

Prin urmare, dezvoltarea economiei americane în primele

decenii de după al doilea război mondial nu a fost nici pe departe

subordonată satisfacerii unor cerinţe esenţiale pentru viaţa şi

confortul individului, ci susţinerii unui consum relativ excentric,

fără valoare şi importanţă reală pentru consumator, dar deosebit

de profitabil pentru întreprinzător. Acelaşi interes al

întreprinzătorului se regăseşte în sporurile înregistrate într-o serie

de ramuri economice, sporuri cu mult superioare celor din

sectoarele de bază. Astfel, producţia sticlelor nerecuperabile de

apă gazoasă a crescut în perioada amintită cu 53 000 la sută,

producţia de fibre sintetice cu 5 980 la sută, de mercur cu 3 930 la

sută, de compresoare pentru instalaţii de climatizare cu 2 850 la

sută ş.a.m.d. Şi situaţia din economia nord-americană se repetă

aproape în toate ţările industrializate ale lumii.

În concluzie, nu creşterea în sine reprezintă cauza

corespunzătoare de declanşare si agravarea crizei ambientale, ci

modul specific în care s-a realizat şi se realizeazlă această creştere

dirijată în exclusivitate de legea profitului. Ceilalţi factori care au

un impact asupra calităţii mediului – creşterea demografică şi

dezvoltarea tehnologică – îşi exercită acţiune pe fondul

conseciţelor generate de modul neadecvat de consum şi de

producţie, aceasta neînsemnând însă că evoluţia fenomenelor

menţionate nu ar conţine în ea însăşi elemente cu influenţă

perturbatoare asupra mediului.

20 Barry Commoner, op. cit., p. 135


53

Populaţia globului a înregistrat o creştere din ce în ce mai

accelerată, iar sporurile demografice din secolul nostru

îndreptăţesc apreciarea că omenirea se confruntă astăzi cu efectele

unei veritabile explozii demografice. La începuturile erei noastre,

întreaga populaţie a planetei se ridica la circa 250 milioane de

locuitori. Pentru dublarea acestei cifre a trebuit să tracă vreo

şaisprezece secole, ea ajungând la 500 milioane de locuitori în

1650. Cifra atinsă în 1650 se va dubla de data aceasta într-un

interval de timp mult mai scurt, de numai două secole, populaţia

globului atingând miliardul de locuitori în jurul anului 1850. Până

în anul 1970 ea a crescut de peste trei ori, ajugând la 3,5 miliarde

de locuitori, iar în 1993 depăşise cifra de 5,5 miliarde. În jurul

anului 2020, populaţia Terrei va depăşi cifra de 8 miliarde de

locuitori.

Fără îndoială că aceste sporuri ameţitoare ale populaţiei

exercită o presiune tot mai puternică asupra resurselor ecosferei,

ca şi asupra sistemelor sociale şi economice ale tuturor ţărilor,

îndeosebi ale ţărilor sărace. „Fără schimbări majore, dublarea

populaţiei lumii a treia va necisita o dublare a tuturor investiţiilor

legate de infrastructura socială şi fizică, chiar numai pentru

menţinerea nivelului de trai existent. Trebuie notat că o dublare a

populaţiei reclamă o triplare a numărului de locuri de muncă

necesare”21.

Între creşterea populaţiei şi deterioarare mediului ambiant

există un raport direct proporţional în condiţiile actualelor modele

ale dezvoltării economice. Orice spor de populaţie reclamă

21 Jan Tinbergen, op. cit., p. 79 – 80.


54

sporirea producţiei de bunuri materiale necesare satisfacerii

trebuiţelor vitale, acestea însemnând implicit dezvoltarea unor

activităţi economice (agricole, industriale, de transport) cu

caracter poluant şi perturbator. Apoi sporurile demografice atrag

după ele creşterea numărului de mari aglomerări urbane, urmate

de creşterea disproporţionat de mare a fenomenelor de poluare

produse de fiecare locuitor al marilor metropole, în comparaţie cu

cele ce apar în cazul persoanelor ce locuiesc în aşezări relativ

mici. Că fenomenele poluante sunt considerabil mai intense în

cazul marilor oraşe o demonstrează şi frecvenţa unor ce boli ce

sunt mijlocit legate de poluare. Astfel numărul îmbolnăvirilor de

cancer pulmonar este cu proximativ 37 la sută mai mare în oraşele

cu peste 1 milion de locuitori decât în oraşele cu o populaţie

cuprinsă între 250 000 – 500 000 locuitori. Şi, în sfârşit, nu

trebuie uitată nici presiunea exercitată de sporurile masive ale

populaţiei asupra spaţiului geografic şi a resurselor materiale.

Aşadar, „populaţia şi producţia în creştere, combinate cu nivelele

de consum neviabile exercită un stres tot mai mare asupra aerului,

solului, apei, energiei şi altor resurse”22 .

Există şi o cale de ieşire din această situaţie conflictuală,

cu condiţia însă de a se îmbogăţii strategiile de dezvoltare, în

sensul armonizării tendinţelor de creştere a populaţiei şi

producţiei cu cerinţele pe care le ridică conservarea ecositemelor

şi ale unei utilizări raţionale a resurselor planetei. În acest sens,

Conferinţa la Vârf a Pământului recomandă includerea în

planurile servicilor esenţiale educaţia corespunzătoare, crearea

22 * * * Hrană pentru 6 miliarde, Bucureşti, 1886, p. 102.


55

condiţiilor de prosperitate pentru fiecare familie concomitent cu

relaizarea unor programe adecvate de reîmpădurire şi protecţie

prioritară a mediului. Pe de altă parte, fiecare naţiune tebuie să

adopte o politică demografică în conformitate cu capacităţile de

întreţinere existente îm fiecare ţară, întemeiată pe prognoze mult

mai realiste cu privire la rezultatele posibile ale activităţilor

umane prezente şi de perspectivă, la corelaţiie dintre sporurile

demografice şi evoluţia factorilor de mediu de care depind

sănătatea ecosistemelor şi conservarea biodiversităţii.

Dar nu populaţia, ci tehnica modernă pare a fi veriga de

bază dintre poluare şi profit, factorul cu impactul negativ cel mai

puternic asupra mediului în cadrul unei dezvoltări aflate sub

semnul exclusiv al legii profitului. În dorinţa de a maximiliza

profiturile, iniţiativa privată de sociatatea contemporană susţine şi

preia acele proiecte tehnologice ce răspund în cel mai înalt grad

acestui obiectiv. De regulă, însă, aceste tehnologii sunt deficitare

sub aspect ecologic, ele fiind de cele mai multe ori surse de

deterioare a mediului ambiant.

Investigând factorii determinanţi ai eşecului ecologic al

tehnologiilor contemporane, specialiştii atrag atenţia că ei îşi au

sursa în însuşi succesul operaşiona al fiecărui tehnologii. Acelaşi

savant american la care ne-am referit, J. K. Galbraith, releva că

forţa tehnicii contemporaneeste dată de descompunerea scopurilor

urmărite de un anumit proiect economic în părţile componente ale

acestora şi găsirea mijloclui celui mai eficient pentru realizarea

fiecărei componente. „De exemplu, nu există nici un mod în care

cunoştinţele sistematizate pot influenţa fabricarea unui automobil


56

ca întreg sau măcar fabricarea unei caroserii sau a unui şasiu. Ele

nu se pot aplica decât dacă sarcina respectivă este în aşa fel

subdivizată înât să înceapă să corespundă cu o anumită zonă

definită a cunoştinţelor inginereşti... Aproape toate consecinţele

tehnicii şi în bună parte, configuraţia industriei moderne derivă

din această nevoie de a diviza şi subdiviza sarcinile”23.

Aşadar succesul tehnologiei se asigură doar prin

fragmentarea realităţii şi concentrarea întregii atenţii asupra

fiecărui fragment. Cu alte cuvinte, este vorba de transpunerea

manierei analitice din domeniul cunoaşterii teoretice în cel al

aplicaţiilor practice. Urmărind un scop bine precizat, care

constituie doar o parte a unuia mai complex, vom reuşi să găsim

mijloacele adecvate unei soluţii optime, în schimb vom neglija

total impactul pe care-l are utilizarea mijlocului respectiv asupra

ambianţei în care are loc folosirea lui. Astfel, s-au realizat

detergenţi deosebit de eficienţi sub aspectul capacităţii de

curăţire, dar extrem de dăunători pentru mediul ambiant. A

crescut puterea automobilelor şi randamentul lor dar acestea a

avut drept consecinţă nemijlocită creşterea gradului de poluare

atmosferică, a concentraţiei de plumb în componentele de bază

ale ecosferei. Rezolvându-se cu succes problema producerii unor

îngrăşăminte chimice cu o mare concentraţie de azot, s-a creat în

acelaşi timp o sursă de creştere a gradului de poluare a apelor

prin poluanţii nitrici care ajung în râuri şi lacuri. Insecticidele

sintetice sunt foarte eficiente, numai că ele lovesc în egală măsură

în dăunători şi în duşmanii naturali ai acestora.

23 Apud B. Commoner, op. cit., p. 184.


57

Deci, ceea ce în plan tehnologic se prezintă ca un succes

de netăgăduit, în plan ecologic se manifestă ca un eşec de

proporţii similare cu cele ale succesului : „Cauza acestui eşec este

clară : tehnologul şi-a definit problema în termeni prea înguşti,

încadrând în câmpul său vizual numai un sector din ceea ce în

natură constituie un ciclu fără capăt care se prăbuşeşte dacă este

supus la presiuni în oricare dintre verigile sale. Aceleaşi vicii se

află îndărătul fiecărei nereuşite ecologice a tehnicii moderne :

atenţia acordată unui singur aspect a ceea ce în natură constituie

un întreg complex”.24

Prin urmare, nu tehnica în sine poartă vina gravei

deteriorări a mediului, ci maniera în care se recurge la tehnică

pentru a soluţiona problemele economice, probleme ce sunt

abordate întotdeauna în termenii unei rentabilităţi imediate şi mai

niciodată în termenii costurilor sociale de perspectivă, ai

eficienţei în raport cu cerinţele conservării naturii şi a echilibrelor

sale. Aşa stând lucrurile, rezultă clar că refacerea echilibrelor

ecologice şi depăşirea crizei ambientale nu reclamă renunţarea la

tehnică, ci modul actual de dimensionare a serviciilor tehnicii.

Aceasta înseamnă că în faţa tehnicii va trebui să se pună simultan

atât problema economică propriu-zisă, cât şi cea de natură

ecologică. Sau, mai precis, în însăşi formularea problemei

economice puse în faţa tehnicii trebuie înglobată permanent şi

componenta ecologică. Perspectiva ecologică a oricărei probleme

de ordin economic, tehnologic sau demografic trebuie întregită,

apoi, cu perspectiva sistemică în demersurile ştiinţifico-aplicative

24 Ibidem, p. 180


58

ce stau la baza conceperii şi realizării diverselor tehnologii. Şi în

tehnică demersul analitic trebuie completat permanent cu cel

sintetic, aceasta reprezentând condiţia fundamentală în vederea

înlăturării viciului intern al tehnologiei, ce rezultă din natura

fragmentară a bazei sale ştiinţifice.

3. Dimensiunile actuale ale crizei ecologice

Criza ambientală se manifestă ca un proces în continuă

agravare şi aceasta din cauză că în timp ce se amplifică acţiunea

factorilor de deteriorare a mediului, cea de stopare a fenomenelor

cu rol perturbator se desfăşoară cu încetinitorul, constatarea fiind

valabilă atât pentru ceea ce se întreprinde la nivelul naţional cât şi

la nivel internaţional. În raport cu agresivitatea mereu crescândă a

factorilor de presiune asupre mediului, activităţile întreprinse în

scopul dimensionării şi eliminării acestei presiuni apar ca timide

şi insuficiente. Or, aşa după cum atenţionează spiritele lucide ce

s-au aplecat asupra acestei probleme, deja s-a pierdut foarte mult

timp, criza înaintând vertiginos spre un nivel care, odată atins, va

face ca în bună măsură fenomenele să scape de sub control şi să

dobândească un caracter ireversibil. Nu mai constituie un secret

pentru nimeni că modul în care s-a utilizat până în prezent

ecosfera are un pronunţat caracter distructiv şi că dacă actualul

sistem de producţie şi de consum va continua să se dezvolte în

aceeaşi manieră ca până acum, civilizaţia umană se îndreaptă

inevitabil spre sinucidere.


59

O diagnosticare corectă a nivelului pe care l-a atins criza

ecologică impune identificarea prealabilă a principalelor forme de

deteriorare a mediului, a factorilor specifici răspunzători de

fiecare formă de deteriorare, demers ce va permite, în continuare,

analiza gradului de deteriorare înregistrat de componentele de

bază ale ecosferei.

Prima şi cea mai extinsă formă de agresivitate asupra

mediului, ca un puternic impact negativ în ce priveşte afectarea

calităţii acestuia, este poluarea. Ea acţionează ca un cancer

asupra tuturor factorilor de mediu şi se datorează, în principal,

activităţilor industriale. Poluanţii, reprezentând deşeuri ale diverselor tipuri de

activitate umană, produc modificarea negativă a factorilor de mediu,

fenomen ce are efecte dăunătoare pentru sănătatea şi viaţa omului, ca şi

pentru cele ale ecosistemelor. Poluanţii se pot clasifica, după natura lor,

în poluanţi chimici (pesticide, ţiţei, metale, substanţe organice etc.),

fizici (căldură, radiaţii, radiaţii ionizante, zgomote etc.) şi biologici

(diverşi germeni patogeni). După starea lor de agregare, se disting

poluanţi solizi, lichizi şi gazoşi.

Volumul poluanţilor ce agresează mediul şi intensitatea poluării

sunt într-un raport direct proporţional cu creşterea numerică a omenirii

şi a cerinţelor sale, multe dintre aceste cerinţe fiind create şi întreţinute

în mod artificial. Ca urmare a acţiunii conjugate a celor doi factori se

extind şi se diversifică activităţile productive, serviciile şi consumul,

fiecare dintre acestea contribuind nemijlocit la creşterea gradului de

poluare. Pe de altă parte, se constată o creştere exponenţială a poluării

pe măsura intrării în acţiune a noi factori poluanţi, datorită efectului

conjugat al acţiunii acestora.


60

Între intrarea în acţiune a noi agenţi poluanţi şi

înregistrarea efectelor lor se derulează un anume interval de timp,

ceea ce face ca acţiunea nocivă a acestora să nu iasă imediat în

evidenţă, de unde o anume minimalizare a naturii lor dăunătoare.

În acelaşi timp, este foarte greu de inventariat numărul tuturor

factorilor poluanţi care acţionează la un anumit moment într-o

formă sau alta, şi, cu atât mai mult, de evaluat rezultatul însumat

al acţiunii lor. Nu mai puţin adevărat este şi faptul că nu se

cunosc nici limitele capacităţii de rezistenţă a ecosistemelor şi

ecosferei la presiunea poluării, necunoaşterea ce alimentează,

uneori, convingerea că natura poate suporta orice şi oricât. De aici

şi igonorarea periculozităţii reale a fenomenului, şi atitudinea de

trenare în întreprinderea unor acţiuni ferme şi eficiente împotriva

poluării.

Urmează, apoi, deteriorarea produsă ca urmare a

supraexplotării ecosferei, aceasta vizând atât solul, păşunile,

pădurile, cât şi fauna şi flora care poluează toate mediile de viaţă.

Primele au cunoscut şi cunosc un drastic proces de diminuare a

suprafeţelor, la care se adaugă fenomenul degradării solului,

colmatarea rapidă a lacurilor naturale şi a bazinelor de acumulare,

producerea viiturilor violente, toate acestea ca o consecinţă a

despăduririlor masive. Tot ca urmare a reducerii suprafeţelor

împădurite se modifică în rău regimul precipitaţiilor şi condiţiilor

climaterice, cu efecte nefaste pentru toate formele de viaţă din

zonele în care se produc asemenea modificări. În ce priveşte

supraexploatarea florei şi faunei, aceasta are ca rezultat nemijlocit

reducerea populaţiei speciilor suprasolicitate, uneori până la


61

limita dispariţiei lor, modificarea structurii genetice, precum şi a

corelaţiilor funcţionale existente în ecosistemele care sunt supuse

unei asemenea exploatări.

Pe locul al treilea se situează deteriorările datorate

intervenţiei nechibzuite a omului în echilibrele ecosferei, care au

îmbrăcat fie forma unor mari construcţii de baraje şi canale, fie

aceea a introducerii unor specii noi în ecosisteme constituite de-a

lungul unor mari intervale de timp şi potrivit condiţiilor existente

în fiecare zonă geografică. Referitor la prima formă de

intervenţie, se pot menţiona marile construcţii realizate în

ultimele două secole, cum sunt : Canalul Suez, care lângă Marea

Mediterană cu Marea Roşie şi ale cărui efecte ecologice se

regăsesc în restructurarea complexă şi profundă a bioconozelor

din estul Mării Mediterane, proces în urma căruia populaţia unor

specii locale s-a redus până la limita lor, în timp ce altele,

îndeosebi cele imigrante, s-au înmulţit cu mult peste nivelul pe

care-l cer condiţiile de echilibru; Canalul Panama, între Oceanul

Atlantic şi Pacific, care, făcând legătura între două medii de viaţă

oareacum diferite, a creat premisele unei evoluţii divergente a

faunei celor două oceane în regiunea învecinată Canalului;

Barajul de la Assuan, care a provocat însemnate şi nedorite

schimbări ecologice în valea Nilului inferior şi în estul

Mediteranei, schimbându-se regimul viiturilor, reducându-se

fertilitatea solurilor din această zonă, diminuându-se considerabil

vegetaţia marină şi producţia piscicolă, făcându-şi apariţia, în

schimb, în canalele de irigaţie, o bogată vegetaţie acvatică, pe

seama căreia se va dezvolta o faună, pe cât de nedorită, pe atât de


62

dăunătoare pentru sănătatea omului (gasteropode pulmontate, care

sunt gazde intermediare ale agenţilor bibharziozei, vectori ai

malariei, ai onchocercozei etc.); Barajul Kariba, pe fluvilul

Zambezi, în zona de frontieră dintre Zambia şi Zimbabwe, ale

cărui efecte în plan ecologic sunt în bună măsură asemănătoare cu

cele constatate în cazul barajului de la Assuan : înlocuirea unor

specii locale de peşti cu specii venite de pe cursul superior al

fluviului şi care aparţineau altui complex faunistic, proliferarea

explozivă a unor specii de plante acvatice, a căror înmulţire

excesivă împiedică atât pescuitul cât şi navigaţia, crearea

condiţiilor pentru apariţia muştei ţeţe etc.

Cel de al doilea aspect al problemei la care ne referim s-a

concretizat în introducerea, intenţionată sau nu, a unor specii de

plante şi animale provenite din continentul european în lumea

nouă (cele două Americi, Australia, Noua Zeelandă) invadată de

europeni în urma marilor descoperiri geografice, ca şi în transferul în

Europa a unor specii provenite din noile teritorii. Or, aceste specii,

atunci când este vorba de cele ce aparţin florei şi faunei sălbatice,

transpuse într-un mediu prielnic pentru ele şi caracterizat prin

absenţa duşmanilor naturali, se vor înmulţi peste măsură, punând în

pericol echilibrele din ecosistemele în care au fost introduse.

Bunăoară, gândacul de Colorado, originar din zona de est a Munţilor

Stâncoşi şi component al unei bioconoze specifice, ce include pe

lângă hrana acestei insecte – un solanoceu spontan – şi duşmanii săi

naturali, care nu-i îngăduie să se înmulţească peste un anume nivel,

adus neintenţionat în Europa, şi având ca hrană cartoful cultivat, s-a


63

răspândit, datorită absenţei unui inamic natural, în toate ţările

europene, fiind unul din cei mai periculoşi dăunători.

Factorii care deteriorează calitatea mediului şi afectează

echilibrele existente în natură acţionează de cele mai multe ori

conjugat, situaţie ce face ca efectele acţiunii lor să fie cu mult

amplificate. Datorită acestui fapt, acţiunea lor are urmări

catastrofale, ea alternând genofondul şi ecofondul biocenozelor şi

ducând, prin aceasta, la modificarea reporturilor cantitative şi

funcţionale între populaţii, precum şi a circuitului materiei în

ecosistemele afectate. O primă şi însemnată conscinţă a acestor

procese va fi aceea a reducerii productivităţii biologice. Urmează

apoi reducerea diversităţii genetice, înlocuirea biocenozelor

complexe cu altele simplificate şi, în sfârşit, vor fi grav afectate

mecanismele homeostatice ale ecosistemelor, capacitatea de

autoreglere a biosferei şi, în consecinţă, condiţiile vieţii pe

Pământ.


64

4. Evaluări ale poluării mediului

1. Poluarea solului

În convenţia de la Sofia din decembrie 1991 se precizează

că: „Poluarea solului înseamnă acea acumulare de substanţe

dăunătoare în stratul de sol productiv, care duce la diminuarea

fertilităţii acestuia sau deteriorează producţia agricolă şi

pădurile şi are urmări dăunătoare pentru sănătatea oamenilor”.

Dar ce este solul? „Solul reprezintă partea superficială a

crustei terestre ce perminte dezvoltarea plantelor şi a altor

organisme, care s-a format ca urmare a acţiunii interdependente

şi îndelungate a factorilor climatici şi biotici asupra rocilor

parentale, caracterizate prin compoziţie specifică trifazică

(solidă, lichidă şi gazoasă),alcătuire granulometrică diferită a

fazei solide în care se află componentele vii, cu diferenţiere de

compoziţie pe verticală şi o dinamică complexă neîntreruptă”.

Exploatarea solului pentru menţinerea bioticului se face

la suprafaţă sau la adâncime (subsol).

Din punct de vedere biotic, subsolul reprezintă partea din

scoarţa terestră aflată sub stratul arabil, în care viaţa este puţin

prezentă. Cauzele ecologice care limitează dezvoltarea

organismelor în subsol sunt : lipsa de oxigen şi de lumină,

duritatea terenului, reducerea substanţelor organice, presiune

ridicată etc.

Pentru dezvoltarea materiei vii, suprafaţa pământului

(avem în vedere numai uscatul) se analizează din punct de vedere


65

ecologic pe zone. Astfel, specialiştii americani (de la U.S. Soil

Conservation Service) au făcut o clasificare a solurilor în patru

clase şi opt categorii limită în raport cu natura lor (reflectată în

compoziţia chimică şi proprietăţile fizice), plata terenului, gradul

de eroziune, climatul, indicând modul de exploatare optim.

Această clasificare este prezentată în tabelul 4.1.

Din acestă clasificare reiese importanţa păstrării, în

privinţa exploatării terenurilor din categoriile I – VII, a unui

echilibru agro-silvo-pastoral. Terenurile din categoria VII se

pretază pentru formarea de rezervaţii ale faunei şi florei sălbatice.

Omul poate obţine de la aceste terenuri doar lemnul şi vânatul. În

general, programele de amenajare de noi teritorii necesită în

prealabil efectuarea unor „anchete ecologice” pentru o utilizara

raţională a pământurilor. Din punct de vedere al exploatării

solului, acesta mai poate fi clasificat pe următoarele zone : zona

agricolă, zona montană şi zona alpină.

Zona agricolă, numită şi teren agricol, reprezintă

suprafaţa terestră utilizată pentru cultivarea plantelor agricole.

Totalitatea zonei agricole de pe întreg globul se aproximează la

14,5.108 km2 ce reprezintă circa 10% din suprafaţa uscatului cu o

biomasă totală de 8,7.109 t/an. Producţia biologică primară a

zonei agricole se aproximează între 1000 şi 3000 (grame masă

uscată)/m2an. anumite zone agricole, în culturi perene din zona

tropicală (de exemplu trestie de zahăr) produc între 6000 şi

10.000 (grame substanţă uscată)/(m2an).

În ţara noastră, zona agricolă ocupată cu culturi

cerealiere, plante industriale, vii, livezi, păşuni şi fâneţe ocupă o


66

suprafaţă de 14.962.500 ha, echivalentă cu 63% din întinderea

totală a ţării. În raport cu condiţiile naturale, zona agricolă de la

noi poate fi grupată în următoarele categorii : zona de câmpie –

64...66%; zona de deal – 20...22% şi zona de munte – 12...13%.

Tabelul 4.1

Clasificarea solurilor25

Cat

egor

ia

Caracteristici

Aptitudinile principale pentru cultivare

A. TERENURI PROPRII PENTRU CULTIVARE I Teren plan care poate fi cultivat fără

precauţii speciale Agricultură

II Teren cultivabil cu precauţii elemenatre (culturi în bandă, în înveliş ierbos )

Agricultură, păşunat

III Teren care poate fi cultivat cu mijloace intensive de protecţie Agriclutură, păşunat

B. TERENURI CARE PERMIT CULTIVAREA TEMPORARĂ IV Teren foarte fragil datorită pantei,

structurii pedolocige, caracteristicilor hidrologice

Menţine vegetaţia iniţială

C. TERENURI IMPROPRII PENTRU CULTIVAREA, DAR SUSCEPTIBILE PENTRU AMENAJARE V Teren stabil dacă este acoperit cu un

înveliş vegetal permanent impus unei exploatări raţionale

Păduri. Păşunat extensiv.Menţinerea vegetaţiei iniţiale.

VI Teren care necesită precauţii contra erozuinii accelerate

Păduri. Păşunat extensiv. Menţinerea vegetaţiei iniţiale. Urbanizare.

VII Terenuri foarte fragile, precauţii mari

Păduri. Menţinerea vegetaţiei iniţiale. Urbanizare

D. TEREN IMPROPRIU PENTRU ORICE FEL DE EXPLOATARE VIII Terenuri foarte fragile fără structură

pedologică, condiţii hidrografice extreme.

Menţinerea vegetaţiei iniţiale. Urbanizare.

25 cf. Gh. Coman, op.cit. p 132


67

Zona montană este cuprinsă între 800 şi 1800 m

altitudine, în ţara noastră ocupând circa 30% din teritoriul tării.

Din punct de vedere biotic zona montană asigură, prin peisajul

său, condiţii optime pentru turism, odihnă şi refacerea sănătăţii

oamenilor, locuri ideale de păscut pentru ovine şi bovine, condiţii

bune pentru dezvoltarea apiculturii.

Zona alpină reprezintă zona de vegetaţie cuprinsă în ţara

noastră între 1800 şi 2543 m altitudine, caracterizată prin

dominarea formaţiilor ierboase primare şi prin lipsa pădurilor.

În structura destinaţiei solurilor au avut loc modificări

substanţiale, atât pe plan global, la nivelul globului, cât şi la

nivelul ţării noastre.

În tabelul 4.2 se prezintă dinamica transformărilor

produse în structura destinaţiei solurilor pe pământ.

Dacă se analizează datele din tabelul 4.2. se observă că în

cei 15 ani ai perioadei luate în considerare, structura de repartiţie

a solurilor de pe glob nu a înregistrat schimbări semnificative, cea

mai importantă fiind diminuarea cu 1% a ponderii suprafeţei

ocupate cu păduri. Analizând însă cifrele absolute, modificările

intervenite în structura solului devenind semnificative. Astfel,

suprafaţa arabilă a crescut cu 48,6 milioane hectare, ceea ce

reprezintă o sporire cu 3, 37% a acestei categorii de folosinţă.

Sporirea suprafeţei arabile a avut lov atât prin diminuarea

pajiştilor naturale (aproape 28,9 milioane hectare ceea ce

înseamnă o reducere a acestora cu 0,35%), dar şi a suprafeţei

ocupate cu păduri (aproape 141,2 milioane hectare, adică 3,37%).

În această perioadă, categoria „pustiuri şi alte terenuri” a sporit cu


68

97,9 milioane hectare, reprezentând o creştere cu 2,31%,

extinderea făcându-se pe seama arabilului, pajiştilor şi pădurilor.

Tabelul 4.2

Structura destinaţiei solurilor pe Terra26

Specificaţie 1973 1998

mii ha % mii ha %

Total

uscat,din

care:

13066586 100,00 13069253 100,00

- arabil 1324782 10,14 1373405 10,51

- pajişti

naturale

3223335 24,67 3211959 24,58

- palntaţii

perene

93211 0,71 102023 0,78

- păduri 4190288 32,07 409041 30,98

pustiuri,deşer

turi şi zone de

îngheţ,

neagricole

şi nesilvice

4234966 32,41 4332825 33,15

Solurile sunt afectate, în principal, din cauza interacţiunii

dintre climă, geografie, geologie, activitate umană şi economie. În

cursul utlimelor decenii, modificările aduse de om repartiţiei

solurilor s-a datorat nevoilor din ce în ce mai importante de

produse alimentare, de lemn de foc şi de terenuri pentru

construcţii. După cum rezultă din tabelul 4.2, actualmente sunt

cultivate aproximativ 11% din soluri, circa 24% sunt prerii

26 Viorica Pană, Ioan Pană, Mihai Costescu, Pământul şi folosirea lui în agricultură, Editura Ceres, Bucureşti, 1994


69

permanente, circa 32% păduri şi alte zone împădurite, iar circa

33% sunt clasate ca „alte pământuri”.pământurile potenţial

cultivaabile sunt estimate la un total de aproximativ 3200

milioane hectare, adică de circa două ori suprafeţele actualmente

cultivate; 70% din pământurile arabile ale ţărilor dezvoltate şi

36% din cele ale ţărilor în curs de dezvoltare sunt actualmente

cultivate. Totuşi, situaţia variază larg de la o regiune la alta,

deoarece în Asia de Sud-Est, 92% din pământurile arabile sunt

efectiv cultivate, faţă de numai 15% în America Latină.

În tabelul 4.3 se prezintă evoluţia structurii destinaţiei

solurilor în România.

Tabelul 4.3.

Evoluţia structurii destinaţiei solurilor în România27

Specificaţie 1250 1750 1900 1990 2000

Suprafaţă

totală, din care: 100 100 100 100 100

- arabil 9,0 14,3 32,1 42,0 39,6

- vii + livezi 2,4 2,4 6,0 3,0 2,5

- pajişti

naturale 21,4 35,7 25,0 18,0 19,9

- păduri 64,3 40,5 23,8 27,0 28,0

- alte terenuri 2,4 7,1 13,1 10,0 10,0

De la începutul agriculturii şi până la jumătatea secolului

al XX-lea, creşterea întinderii zonei cultivate a lumii a ţinut pasul

cu cea a populaţiei. Începând din 1950, extinderea suprafeţelor


70

agricole s-a încetinit, producţia de cereale înregistrând o scădere

după 1984, apoi redresându-se întrucâtva prin anii ’90, întrucât în

SUA au fost destinate producţiei de alimente terenuri

suplimentare.

Dar, în fiecare an, milioane de hectare de teren arabil sunt

pierdute pentru agricultură, întrucât pământul este atât de

degradat încât nu mai poate fi prelucrat şi se foloseşte pentru

construcţia de case, fabrici, autostrăzi. Suprafeţele abandonate

sunt mai mari în ţările cu populaţie mai densă şi industrializate –

în estul Asiei, inclusiv China, Japonia, Coreea, Taiwan.

Legea entropiei ne spune că orice sistem, analizat ca

sistem termodinamic, tinde permanent spre creşterea acesteia,

adiă, spre degradare. Chiar dacă este alimentat cu flux de entropie

joasă din exterior, în final sfârşeşte în decădere calitativă. Nu

există organisme nemuritoare.

Ţinându-se seama de aceste considerente, există

îngrijorări, bine justificate, că terenurile arabile, considerate

sisteme termodinamice deschise, cu schimb de masă şi energie cu

exteriorul, sunt în declin calitativ fapt ce pune în pericol

realizarea producţiei agricole necesare menţinerii vieţii pe

pământ. Şi în acest caz, al terenurilor arabile, legea entropiei este

confirmată.

În întreaga lume, agricultura a erodat, compactat,

contaminat, îmbibat cu apă întinderi mari de pământ agricol. Aceste

deteriorări continup aproape nediminuate în prezent. Întrucât

majoritatea acestor degradări nu sunt vizibile, pericolul pe care îl

27 Idem, p 112


71

reprezită este în general subestimat. Totuşi, colapsul civilizaţiei

sumeriene de acum patru milenii şi apoi al celei mayaşe, în secolul al

IX-lea, atribuit, în parte, pierderii calităţii pământului agricol, este o

mărturie a importanţei fundamentale a sănătăţii solului. Marile

descoperiri arheologice au avut loc în deşerturi.

Solul este esenţial pentru fertilitatea pământului. În

general, doar un strat de 15 centimetrii de la suprafaţa solului este

bogat în materii organice, minerale, substanţe nutritive, insecte,

microbi şi alte elemente necesare unui mediu hrăitor pentru

plante. Pierderea sau descompunerea acestor proprietăţi ale

solului prin eroziune sau alte forme de degradare dimnuează cu

timpul fertilitatea solului.

Evaluările făcute de specialişti, sub egida ONU, în 1991,

estimează că de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi

până în 1991, 552 milioane hectare – 38 % din suprafaţa globală

cultivată în prezent – au fost deteriorate din cauza proastei

administrări agricole a terenurilor arabile. Proporţia terenurilor

degradate, pe zone geografice, se prezintă astfel : America Centrală

– 74 % ; Africa – 65 % ; America de Sud – 45 %; Asia – 38 %;

America de Nord – 26 %; Europa – 25 %; Australia – 16%.

În Romania este un total de circa 15 milioane hectare

teren agricol, din care 9.340.000 hectare teren arabil, iar restul

fiind păşuni, vii şi livezi. Din totualul terenului arabil : 18 % are

calitatea foarte bună; 35 % calitate bună ; 29 % calitate mijlocie;

13,5 % calitate slabă şi 5 % calitate foarte slabă. Judeţul Iaşi are o

suprafaţă toatală de 546.757 hectare din care 376.735 hectare

teren agricol (249.887 hectare, adică 66 % arabil; 105.037


72

hectare, adică 28 % pajuşti si 21.775 hectare, adică 6% vii şi

livezi). În judeţul Iaşi : 18 % din terenul arabil are calitate foarte

bună; 35 % calitatte bună; 29 % calitate mjlocie ; 13 % calitate

slabă şi 5% calitate foarte slabă.

În general, factorul principal al degradării îl constituie

eroziunea, ponderea ei fiind 84 5 din cauze. Al doilea factor îl

constiutuie defrişarea pădurilor tropicale. Un al treilea factor îl

constiutie salinizarea terenurilor agricole irigate, circa 20 % din

suprafaţa mondială irigată fiind afectată de acest fenomen. Un al

patrulea factor îl constituie scoaterea din circuitul agricol a uno întinse

suprafeţe din cauza urbanizarii şi industrializării – în China, între 1987

şi 1992, au fost scoase din circuitul agricol pentru urbanizare şi

industrializare, 5 % din terenurile arabile de la acea dată.

2. Poluarea apelor

În Convenţia privind colaborerea în domeniul protecţiei

mediului ănconjurător, de la Sofia, din decembrie 1991, ratificată

prin Legea nr. 97/16 septembrie 1992, la art. 1 se precizează :

„Poluara apelor înseamnă acea schimbare a compoziţie apelor,

care le face dăunătoare pentru sănătatea oamenilor, nedeacvate

pentru întrebuinţarea economică sau recreativă, şi duce la

deterioarea florei şi faunei din mediul acvatic”.

Apa este un constituent esenţial al materii vi,

reprezentând în mamifere circa 93% din greutatea sângelui şi

circa 80% din masa musculară; organismul multor animale


73

inferioare (spongieri, meduze) este alcătuit din procente de peste

90 % din apă.

În natură, apa joacă un rol de factor limitant în

dezvoltarea şi distribuţia organismelor pe glob (de exemplu,

reducerea precipitaţilor anuale sub 72 cm/m2 opreşte dezvoltarea

arborilor, iar sub 25 cm/m2 determină apariţia pustiilor ).

La nivel planetar, apa reprezintă o componentă a

învelişului pământulu ocupând circa 70 % din suprafaţa Terrei;

apa de pe suprafaţa pământului alcătuieşte un înveliş compact sub

denumirea de hidrosferă.

Din punct de vedere ecologic, Oceanul Planetar-prin

stabilitatte mai mare şi valorile mai constante ale unor factori

(salinitate, temperatură, presiune, lumină etc.) – obligă

organismele la adaptări mai riguroase de structură şi

comportament.

Pământul dispune de 1,4 miliarde de kilometrii cubi de

apă dar din acestă cantitate enormă, 97,2 % o formează mările şi

oceanele, 2 % gheţurile Arcticii şi Antarcticii şi nu mai 0,8 % apă

dulce. Ori, totcmai acest minim procent – supus ciclului

permanent de evaporare, precipitaţii, infiltrare – este cel care

acoperă nevoile de apă ale omului.

Apa pot fi în mări şi oceane şi apă continentală. Apa din

mări şi oceane reprezintă leagănul vieţii, în carea au apărut

primele forme de viaţă. Dar, pentru menţinerea vieţii pe Terra,

prezintă importanţă deosebită apa continentală. Apa continentală

este apa care se găseşte sub formă de : fluvii, râuri, pâraie,

izvoare, lacuri, bălţi etc. Din apele continentale fac parte şi cei


74

circa 35 milioane de kilometrii cubi de calote glaciare şi gheţuri

permanente.

Potenţialul mondial al apelor curgătoare este de 20000 de

kilometrii cubi.

Viaţa în apele curgătoare este influenţată de debitul şi

valoare curentului. Biocenozele sunt mai slab reprezentate în apele

curgîtoare şi mai bogate în cele stagnante. Aceste din urmă sunt

populate de consumatori primari (artrapode, viermi, peşti) şi

secundari (carnivore din unele grupe de nevertebrate sau vertebrate

: peşti, batracieni), precum şi tritrivore (în special viermi).

Apa care conţine până la 0,5 g/l săruri dizolvate, fiind

bună de băut (potabilă) pentru om şi animale şi care, de regulă, se

utilizează în procesele industriale se numeşte apă curată. Apa

curată nu conţine microorganisme dăunătoare, patogene.

Apa cu o concentraţie de săruri dizolvate de circa 0,5 g/l

se numeşte apă dulce. Disponibilul de apă dulce este de circa 20

mii kilometri cubi, fiind concentrată în apele continentale de

suprafaţă şi de adâncime (freatice). Anul se consumă circa 2200

miliarde de metrii cubi de apă dulce, din care 73 % în agricultură,

22 % în industrie şi 5 % în activităţi menajere. Consumul

repartizat pe locuitor este de 5000 l/zi/om în SUA, 2000 l/zi/om

în Europa Occidentală şi 50 l/zi/om în ţările slab dezvoltate;

cantităţiile fiind mereu în creştere. Din consumul de 2200

miliarde metrii cubi, peste 1050 miliarede metrii cubi se întorc în

apele curgătoare ca ape poluante, numite şi ape reziduale.

Apa reziduală este aşadar apa rezultată din procesele

industriale şi activităţi menajere care conţine diferite elemente sau


75

substanţe chimice nocive, microorganisme patogene (virusuri,

bacteri, ouă sau larve de insectă etc.).

Apa este prin excelenţă purtătorul vieţii. Aşa cum se

cunoaşte, antropologii consideră că viaţa a apărut în apă.Dar, în

ultimul timp a devenit şi aducătoare de moarte, datorită poluării ei

şi deci tranformând-o din apă curată, potabilă, în apă murdară,

poluată, degradată calitativ şi ca urmare aducătoare de moarte.

Evedint că primele victime au fost vieţuitoarele din ape, peştii;

dar, acum apa infestată cu tot felul de toxine a devenit foarte

periculoasă pentru om şi toate vieţuitoarele de pe Terra.

Dar cine poluează apele ? Aşa cum s-a specificat anterior

„poluarea este preţul progresului tehnic şi industrial, ca şi al

explozei urbane”, cum scria Edouard Bonnefous, membrul al

Academiei Franceze. Într-o perioadă când încă nu se cunoştea

suficient influenţa industrializării agriculturii asupra apelor, la nivelul

anilor ’60 ... ’70 Edouard Bonnefous considera că „poluarea

provocată de industrie reprezintă 60% din total, adică circa 2/3;

deversările urbane 31%, adică circa 1/3 din poluarea totală”

Pentru a avea unele evaluari cantitative, iată o statistică

aproximativă : pentru a se produce un kilogram de grâu sunt necesari

1500 litrii de apă; 4500 litrii de apă pentru un kilogram de orez; 25

litrii de apă pentru un litru de bere; 2700 litrii de apă pentru unul de

alcool; 10000 litrii de apă pentru un kilogram de bumbac; 10 litrii de

apă pentru rafinarea unui litru de petrol; între 250 şi 500 litrii de apă

pentru un kilogram de hârtie; între 300 şi 600 litrii de apă pentru un

kilogram de oţel; 1000 litrii de apă pentru un kilogram de mătase;

500 litrii de apă pentru fiecare animal sacrificat în abator. Pentru un


76

duş se consumă între 25 şi 50 litrii de apă; pentru o baie între 150 şi

200 litrii de apă; spălatul lenjeriei cu maşina – 1200 litrii de apă la o

încărcătură; spălatul veselei cu maşina – 65 litrii de apă (numai între

4 şi 5 litrii de apă dacă operaţiunea este manuală). Toate aceste cifre

şi multe altele, înmulţite cu populaţia unui oraş, a unei regiuni, a unei

ţări, dau rezultate uimitor de mari. De aici şi concluzile alarmante ale

rapoartelelor FAO că lumea riscă să cunoască, nu peste multă vreme

o dificilă penurie de apă potabilă. De fapt, de multă vreme, Olanda

importă apă potabilă din Norvegia.

Dar, nu este suficient să afirmăm că populaţia urbană şi

industrială este răspunzătoare de creşterea poluării apelor. Pentru a

înţelege mai bine mecanismele şi efectele acestei poluări, este

necesar să revenim şi să prezentăm conţinutul noţiunii de apă curată.

Apa este un lichid prin excelenţă biologic. Ea nu este numai

un vehicul inert, ci poate stabili legături cu alţi constituienţi ai materii

vii; nu doar un mediu care conţine în soluţie gaze, substanţe

minearale su organice, ci este şi un mediu viu. Graţie oxigenului,

gazului carbonic şi săruruilor minerale pe care le conţine, ea face

posibilă viaţa animală şi vegetală. Miliarde de fiinţe microscopice se

află pe fundul lacurilor şi râurilor sau se găsesc în suspensie în apele

lor, ele acţionează asupra compoziţie chimice a acestor ape. Datorită

lor peştii se pot hrănii.

În stare naturală, apa dispune de un echilibru stabil,

reglată în deosebi de acţiunea clorofiliană. Dacă ciclul apei s-ar

întrerupe, dacă acestă „rezervă” nu ar fi reînoită, omenirea ar

murii asfixiată. Într-adevăr, apa conţine vegetaţie care prin


77

fotosinteză eliberează oxigen şi asanează în permanenţă atmosfera

terestră.

Acest mediu viu, care în mod nemijlocit dă viaţă solului,

florei şi faunei, este tulburat de apele reziduale, industriale sau

urbane. Modificările sunt de ordin fizic, chimic, biologic sau

chiar bacteriologic.

Coloranţii în suspensie, de exemplu, care ar părea

inofensivi la prima vedere, modifică transparenţa apei şi gradul de

iluminare al mediului acvatic. Acţiunea clorofiliană este

diminuată şi se crează tendinţa instalării anaerobe – cu alte

cuvinte, lipsa de aer şi lumină. Pe fundul apei, care conţine

substanţe organice, îndcep să se producă fermentaţii, în vreme ce

în stare naturală fundul apei este format din medii în întregime

mineralizate.

Tulburările de ordin chimic sunt provocate cu precădere

de compuşii toxici care au un efect direct asupra florei şi faunei

acvatice.

Tulburările biologice sunt consecinţa devărsării

deşeurilor menajere (formate în cea mai mare parte din substanţe

organice care, prin fermentare, modifică aciditatea şi conţinutul

de oxigen) şi alte gaze dizolvate, schimbă compoziţia chimică a

mediului acvatic. În afară de aceasta, deşeurile menajere conţin,

în general, şi germeni primejdioşi ai unor bacterii patogene şi

virusuri pe care procedeele clasice de epurare nu le pot distruge

întotdeauna.

În faţa acestui pericol se iau şi măsuri. Se iau hotărâri şi

se fac recomandări adecvate la diferite cvorumuri internaţionale a


78

căror aplicare este mai mult sau mai puţin eludată. La Conferinţa

Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro,

din iunie 1992, s-a adoptat „Agenda 21”, care prevede, printre

altele, şi un program de acţiune pentru schimbarea actualelor

modele de consum exagerat de apă cu model de gospodărire

raţională a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane, precum şi

protecţia calităţii lor. Comisia Economică Europeană a hotărât ca

până în anul 2005 toate localităţile să-şi trateze şi să recircule

apele reziduale. Dar, la nivelul anului 1993, într-un Raport al

Comunităţii Economice Europene, se specifică faptul că în Grecia

şi Portugalia aproape toate apele reziduale nu suferă nici un

tratament. Surprizător sau nu, nici Bruxellesul, capitala CEE, nu a

avea staţie de epurare a apelor. În Franţa numai 50 % din apele

reziduale erau tratate. Situaţii asemănătoare erau în toate ţările

membre ale CEE. Ţări, de altfel, foarte bogate, care ar putea să

aplice asemenea măsuri. Se poate observa de aici diversiunea

informaţională popagată de mass-media când afirma că „numai în

Romania nu se trataeză apele reziduale”. Desigur, aceasta nu

absolvă de responsabilitate, în acest sens factorii decizionali, în

domeniul din ţara noastră.

În ce priveşte Romania, resursele de apă de care dispune

ţara noastră sunt constiutite din apele de suprafăţă – râuri

interioare, lacuri naturale sau artificiale, fluviul Dunăra – şi din

apele subterane.

Comparativ cu ale ţari, resursele de apă ale Romaniei sunt

relativ sărace (1,7 mii metrii cubi pe locuitor) fiind de circa 6 ori


79

mai mici decât media pe plan mondial şi de circa 2,5 ori mai mici

decât media europeană.

Specialiştii apreciază că, pentru a fi considerate

suficiente, resursele de apă ar trebui să se cifreze la circa de 3000

metrii cubi pe locuiror pe an. În regim natura de scurgere,

resursele de apă ale ţării noastre sunt insuficiente (nuami 5

miliarde metrii cubi/an). Principala sursă de aprovizionare a

debitelor apelor de suprafaţă şi freatice, precipitaţiile, se

concentrează, în special, în perioada octombrie – aprilie, iar

perioada de vârf a solicitărilor de apă este în restul lunilor anului.

Din punct de vedere a volumului lor (660 mm/an media anuală),

Romania se situează pe locul 18 în Europa. Ele variază mult în

spaţiul (între 350 mm/an în Dobrogea şi 1000 – 1200 mm/an în

zonele montale). La acestea se adaugă un volum de apă în regim

amenajat de 13 miliarde metrii cubi/an.

Peste 2/3 din apele prelevate din emisar pentru consum,

în 1991, au fost returnate sub formă de ape uzate; totalul apelor

utzate evacuate ajunse în râuri, se ridică la peste 10 miliarde

metrii cubi/an. Din aceasta, circa 5,5 miliarde metrii cubi

reprezintă ape de răcire – poluate termic, iar restul – ape poluate

chimic, minerariel, bilogic, bacteriologic, care necesită epurare.

Deversarea unor asemenea cantităţi de ape reziduale afectează

calitatea apelor din râuri – deci a pricipalei surse de alimentarea

cu ape, făcând tot mai dificilă asiguarea alimentărilor cu apă din

aval. De aceea, epurarea apelor uzate s-a impus ca o cerinţă a

activităţii de gospodărire a apelor, devenind o veritabilă industrie.


80

Aportul principal la poluare îl are industria, gospodăriraea

comunală şi locativă, urmată de agricultură şi industria alimentară

şi alte ramuri ale economiei naţionale.

În cadrul industriei, chimia evacuează cea mai mare parte

a substanţelor poluante din apă pe întreaga economie, 56,1 %.

Dar, păstrarea parametrilor de echilibru între calitate şi cantitate,

în condiţii de secetă sau excedent, nu poater fi neglijată cantitatea

nici unei substanţe poluante oricât de mici, care, în unele cazuri,

contribuie substanţial la valoarea unor indicatori de poluare,

realizând totodată, un efect nociv cumulat.

În ceea ce priveşte sursele de poluare, ele sunt

reprezentate de folosinţele resurselor de apă; agricultura prin

folosirea fertilizanţilor chimici, a erbicidelor şi pesticidelor în

cantităţi din ce în ce mai mari. Din sol, odată cu apa din

precipitaţii, substanţele poluante pătrund în apa freatică, în răuri,

lacuri şi fluvii, iar irigaţile conduc frecvent la secarea râurilor şi

lacurilor prin supraponpare. Activităţile industriale poluează

direct – prin descărcarea toxinelor în râuri lacuri şi fluvii – şi

indirect prin producerea poluării aerului care contribuie la

formarea compoziţiei chimice a ploilor acide. Construirea

barajelor pentru centralele electrice, ca şi despădurirea conduc la

salinizarea râurilor şi lacurilor.

Creşterea urbanizării agravează toate problemele privind

aprovizionaerea cu apă şi serviciile sanitare. Neepurarea apelor

din consumul casnic şi returnarea lor în această stare în râuri şi

ape, din care multe sunt folosite pentru băut, reprezintă o mare

sursă de poluare. În cele trei forme –fizică, chimică şi


81

bacteorologică– poluarea afectează concomitent resursele de apă

de suprafaţă şi subterană, având sure comune. Aceasta face

imposibilă separarea lor, chiar teoretică.

Folosirea capacităţilor interne a resurselor de apă este

limitată în momentul de faţă de poluarea semnificativă a apelor

râurilor interioare, pe diferite lungimi de bazin, ceea ce face

dificilă şi uneori prohibitivă folosirea acestora. Conform STAS

4706/1998, Categorii şi condiţii tehnice de calitate ale apelor de

suprafaţă, acestea sunt împărţite în patru categorii de calitate, trei

considerate corespunzătoare I,II şi III (apele din categoria I-a pot

fi utilizate în toate folosinţele, inclusiv apă potabilă pentru

populaţie) şi a IV-a, cu ape degradate calitativ sau în afara

categoriilor de calitate.

Luând ca indicator de referinţă „potabilitatea – principala

caracteristică a apelor freatice – poluarea acestora este întinsă pe

mari suprafeţe şi avansează în adâncime.

În ultimii ani, în ţara nostră s-au construit numeroase

instalaţii de epurare a apelor uzate industrial, orăşeneşti sau de la

complexele zootehnice, numărul lor crescând de la circa 200 în

anul 1950, la circa 3700 la începutul anilor ’90. Cu toate acestea,

nu este o situaţie prea satisfăcătoare; în condiţiile actuale, se

epurează integral 25 % din apele uzate, circa 45 % se epurează

parţial, iar 30 % se evacuează în cursuri de apă total neepurate,

ceea ce impune, în continuare, un efort considerabil pentru

ridicarea capacităţii instalaţilor de epurare la nivelul volumelor de

ape uzate, concomitent cu perfecţionarea tehnologiilor de epurare.


82

Legea apelor din ţara noastră este foarte fermă din acest

punct de vedere; ea stabileşte, în primul rând că poluarea apelor

este interzisă prin lege; în al doilea rând, nu este admisă punerea

în funcţiune a nici unei capacităţi noi utilizatoare de apă

(capacităţi de producţie sau cvartale de locuinţe)-fără punerea în

funcţiune concomitentă a capacităţilor corespunzătoare de epurare

a apelor uzate. Se pare, însă, că aceste prevederi nu sunt suficiente

şi trebuiesc completate. De asemenea, se impune o contribuţie

generală la păstrarea calităţii apelor şi la economisirea acestora.

3. Poluarea atmosferei

Degradarea atmosferică este un proces de modificare a

compoziţie chimice normale a mediului aerean, prin propagarea

în acesta de substanţe chimice agresive sau de discomfort, din

cauza activităţilor multiple ale omului în scopul creşterii calităţii

vieţii materiale a speciei umane.

În Convenţia de la Geneva, din noiembrie 1979, ratificată

de România prin Legea nr. 8/25 ianuarie 1991, la art. 1 se

precizează „Expresia poluarea atmosferică desemnează

introducerea în atmosferă de către om, direct sau indirect de

substanţe sau energie care au o acţiune nocivă de natură să

pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor

bilogice şi ecosistemelor, să deterioreze bunurile materiale şi să

aducă atingere sau să păgubească valorile de agrement şi alte

utilizări legitime ale mediului înconjurător...”.


83

Dar, pentru a defeni poluarea atmosferică trebuie

prezentată compoziţia normală (naturală) a acesteia. Compoziţia

amestecului gazos numit aer este format din: 78% azot, 21 %

oxigen. În restul de 1 % sunt cuprinse gazele rare(heliul, neon, etc.)

şi bioxidul de carbon (CO2) în procent de 0.03 %. Aerul este saturat

cu vapori de apă, concentraţia acestora variind între 0 – 4%.

Plecând de la compoziţia normală, poluarea atmosferică

corespunde prezenţei substanţelor străine sau unei variaţi

importante a proprietăţilor componentelor aerului, variaţie care este

susceptibilă să provoace efect nociv sau discomfort. Astfel,

bioxidul de carbon constituent normal al atmosferei, este poluant

atmosferic atunci când concentraţia lui depăşeşte 300 p.p.m. (părţi

pe un milion).

Poluanţi atmosferici pot fi de natură : gazoasă – CO2

,CO, SO2 , NO, NO2 , N2O, NH3, H2S, hidrocarbur; lichidă -

particule lichide care reprezintă emanaţii din diferite procese de

condensare chimică; solidă – care reprezită particule solide sub

formă de pulberi în fumuri de ardere, prafuri industriale,

vulcanice sau prafuri provenite de la explozile atomice (conţinând

în special 2 izotopi radioactivi, 90Sr, 131I).

Sursele de poluare atmosferică de natură artificială,

produse de om, sunt: surse industriale –uzine de produşi

anorganici; uzine de produşi organici; uzine de hârtie şi celuloză;

industrie alimentară; uzine termoenergetice; fabrici de ciment şi

materiale de construcţie; uzine siderlurgice; uzine de metalurgie

neferoasă; mijloace de transport – autovehicule; locomotive;


84

nave; avioane; surse casnice – crematorii de bloc, cartier, oraş;

sisteme de încălzire individuale şi colective.

Trebuie reţinut că problema poluării atmosferice este

complexă şi că compoziţia de detaliu a aerului poluat variază

foarte mult în funcţie de zona geografică, de configuraţia

geometrică a surselor poluante, temperatură, umiditate,

intensitatea luminii, etc. Astfel, se vorbeşte mult de străpungerea

centurii de ozon în emisfera nordică a Pământului, ori nimic mai

normal dacă avem în vedere că atacarea stratului de ozon este

cauzată de CFC – uri, că anual omenirea disipează anual în

atmosferă 400 mii tone de CFC – uri şi că 98 mii tone, adică 25 %

emană din SUA şi Canada.

Reluând problema surselor de poluare atmosferică să

prezentăm câteva aspecte ale acestora.

Poluarea industrială a aerului. În procesul de poluare

atmosferică un rol crescător revine surselor de poluare industrială

socotind că activităţile industriale au devenit semnificative ca

factor alternator al ambianţei în ultimele două secole.

Întreprinderile industriale, dispuse pe vaste teritorii răpite

agriculturii sunt şi energofage, adică mari consumatoare de

energie, iar căldura sau energia electrică necesare lor, sunt

produse pe baza arderilor cărbunilor, petrolului sau gazului

metan.

Poluarea atmosferei cu pulberi şi gaze este în special

cauzată de următoarele tipuri de industrii : energetică,

metarlurgică, chimică, industria materialelor de construcţii.


85

Astfel, întreprinderile termoenergetice, care transformă în

energie electrică (transportabilă uşor la mari distanţe) căldura şi forţa

aburului, au devenit din ce în ce mai puternice sub semnul foamei de

energie, caracteristică ultimelor decenii şi, ca atare, ponderea lor în

procesul nedorit de poluare a atmosferei s-au mărit considerabil.

Întreprinderile termoenergetice bazate pe arderea cărbunelui,

care prezintă maximă periclitate sub aspectul poluării, evecauează

cenuşa în halde special amenajate, dar, în aerul jurul lor se constată

existenţa pulberelor de cenuşă,cărbune, funingine în suspensie de

ordinul mg/m3/an pe distanţe de 8 – 20 km. Aceasta este cauza

posibilă a micşorării radiaţilor solare în zonele respective în urma

unui efect de ecran.

Bioxidul de sulf, rezultat prin arderea cărbunilor, este

evacuat la înalţimi de 300 – 500 m dar, din păcate, este prezent şi la

nivelul straturilor de sol în concentraţii de 20 – 40 mg/ m3 în cazul

termocentralelor care ating puteri instalate de ordinul 103 megawaţi.

În privinţa intensităţii emiselor de SO2, ca poluant, o

centrală termică ce produce 2000 MW/h energie electrică,

consumând aproximativ 460 t/h păcură, cu 3,5 sulf, generează o

emisie de 32 t/h SO2. Dacă funcţionează pe cărbune, la aceaşi putere

instalată şi consumă 770 t/h cărbune cu 9% sulf, aceasta corespunde

la o emisie de 15 t/h SO2.

Industria siderurgică manipulează cărbuni, minereuri,

execută arderea lor în cocserii, furnale şi oţelării şi în fiecare din

aceste faze ale procesului intervin pulberi. O parte semnificativă a

acestor pulberi este compusă din particule metalice, compuşi de flor,

arsen, hidrocarburi cu cicluru condensate. Gazele rezultate în


86

procesele siderlurigice sunt : SO2 (provenit din oxidarea sulfului din

cărbune şi minereurile de fier - pirite), CO, fenoli, H2S. Întinderea

zonei de poluarea în preajma întreprinderilor siderlurgice de mare

capacitate de producţie depăşeşte radial 3 kiloemtrii.

Industria metalelor neferoase determină poluarea din

faptul că minereurile exploatate în raport cu un anumit metal conţin o

gamă largă de combinaţii ale altor metale, aflate însă în proporţii

nerentabile pentru exploatarea simultană în raport cu acestea, dar

foarte semnificative ca impurităţi, care trebuie înlăturate şi

neutralizate. Operaţiile de bază în astfel de industrii corespund

extracţiei de minereu, purificării şi rafinării, operaţii care presupun

apariţia poluanţilor atmosferici de tipul pulbere, vapori, gaze.

Impurităţile frecvente întâlnite în una din aceste faze sunt bioxidul de

sulf, mercurul, zincul, cadniul, aresenul, plumbul şi florul.

Periculoase prin remanenţa lor îndelungată sunt aerosolii de

plumb şi mercur. În diverse industrii, care sunt grupate sub

denumirea de metalurgie neferoasă, o importanţă deosebită în

privinţa măsurilor de protecţie a mediului revine producţiei

compuşilor de beriliu, care au un prag toxic foarte scăzut, uşor de

depăşit.

Industria materialelor de construcţii prelucrează

materii prime ieftine (marnă, calcar, nisip, gips), care se găsesc

din abundenţă, motiv pentru care randamentul proceselor

respective foarte scăzut, nu este privit ca îngrijorător din punct de

vedere economic. Pierderile masive din materia primă în

procesele de prelucrare mecanică, termică, etc., se repercutează

însă ca un efect masiv de poluare prin dispersarea în atmosferă a


87

unor cantităţi însemnate de pulberi. Majoritatea acestora se depun

la distanţe de ordinul 5 – 10 kilometrii de sursă, provocând

înăbuşirea plantelor.

Industria chimică¸ ajunsă la o enorma dezvoltare

cantitativă şi structurală, produce agenţi de impurificare

atmosferică de maximă nocivitate şi diversificare, atât în cadrul

aceleaşi întreprinderi, cât şi pe ansamblu, mai ales sub forma de

gaze şi vapori, mai rar sub formă solidă.

Din această varietate de substanţe sunt de reţinut,

combinaţiile gazoase ale sulfului: SO2,SO3,H2S, RSH, ale azotului

: NO, NO2 N3O, NH3; clorului : Cl2, HCl; o serie de substanţe

organice ca: CO, CCl4, metanol, piridină, formaldehidă, fenol,

furfunor, difeniloxid, dietelamină, benzen, etc. ; poluanţi sub

formă de pulberi : funingine, flour, compuşi de flour, arsen şi

compuţi de arsen, mercur, sedimentabile (netoxice), pesticidele.

Mijloacele de transport reprezintă o categorie

importantă şi foarte diversificată de accesorii indispensabile ale

civilizaţiei şi concomitent, produc producători ai poluării

factorilor naturali. Din această categorie a mijloacelor de

transport ca surse poluante atmosferic, pe primul loc se situează

autovehiculele, mai ales în ţările cu o densitate mare a acestora.

Astel în SUA statisticile arătau că 1990 erau 1,34 persoane pe un

automobil, ori în aceste condiţii poluarea datorată acestor

mijloace de transport este deosebit de importantă.

Dar, pentru a avea o imagine asupra volumui de

CO2,produs de autovehiule, să calculăm câţi metri cubi eliberează


88

în atmosferă un autoturism cu ardere corect reglată care consumă

8 litrii de benzină la 100 kilometrii.

Pentru simplificare considerăm că benzina ar fi formată

numai din izooctan (alcan de formulă brută C8H18 , cu masă

moleculară 114 şi densitatea 0,85 g/cm3).

Rezolvare. Scriem ecuaţia procesului de ardere completă :

C8H18 + 25/2 O2 = 8 CO2 + 9 H2O

Dacă la 114 kg C8H18 corespund 822,4 m3 CO2 , atunci,

pentru :

0,85.8000 / 1000 Kg C8H18 = 10,6 m3 CO2

Mijloacele de transport cu motoare cu abur (locomotive,

nave) produc o inpurificare a atmosferei prin fumul pe care îl

evacuează pe coşuri.

Avioanele, la rândul lor, consumă benzină de calitate

superiaoră, fapt care determină eliminarea unor produşi mai puţin

poluanţi. Însă, efectul negativ este amplificat de faptul că zborul

avioanelor la înălţimi din ce în ce mai mari injectează poluanţii în

straturile superioare ale atmosferei, direct în straturile protectoare

de CO2 şi de ozon, cu consecinţe negative asupra acestora.

Sistemele casnice de încălzire şi utilitate culinară

contribuie de asemenea în mod substanţial la poluarea

atmosferică.


89

Încă după primele serii de explozii atomice experimentale

efectuate de către marile puteri posesoare de armament nuclear în

zone îndepărtate şi nelocuite ale globului, s-a constatat că

precipitaţiile şi praful depus din atmosferă pe diferite instalaţii,

din zone foarte distanţate de cele în care fuseseră efectuate

experimetările, erau radioactive şi conţineau 90Sr, 137Cs şi alte

câteva elemente radioactive.

Fondul de radiaţii global nu a crescut simţitor faţă de cel

datorat surselor naturale de radiaţie, a rocilor radioactive sau

razelor cosmice din spaţiu extraterestru. Dar, pericolul constă în

faptul că 90Sr circulă prin mediu împreună cu calciul, cu care se

aseamănă chimic, fiind în aceeaşi grupă a sistemului periodic. Ca

atare, 90Sr este extras cu avilitate din sol de către plante,

încorporat în hrană şi astfel ajunge în organismul uman unde se

fixează cu predilecţie în celulele osoase pe care le iradează,

putând fi cauza declanşării cancerului osos.

Disiparea în atmosferă a peste 22 miliarde tone de CO2

anual din activităţile umane este cauza esenţială a creşterii

procentului de bioxid de carbon în atmosferă.

La începutul revoluţiei industriale, cu baza energetică

axată pe cărbuni şi petrol, procentul de CO2 din atmosferă era

situat la valoarea de 0,03 %. Actualmente, acest procent este

0,033 %, iar pentru anul 2050 se prefigurează (la menţinerea

actuală a ritmului de creştere ) o valoare de circa 0,06 %. Aceste

cifre sunt neliniştitoare din mai multe motive.

În primul rând, bioxidul de carbon este un gaz mai greu

decât oxigenul şi azotul şi deci el se va acumula prepoderent în


90

straturile inferioare ale atmosferei, odată cu micşorarea valorii

raportului O2/CO2 .

În tabelul 4.4 s-au selectat pentru O2 , N2 şi CO2 valorile

unor proprietăţi ale acestor componente din atmosferă, care au

importanţă în cazul când se schimbă proporţia lor relativă.

Tabelul 4.4

Date fizice28 pentru O2 , N2 şi CO2

Subs

tanţ

a

Coe

ficie

nt d

e vâ

scoz

itate

(g

r/cm

.s)

Coe

ficie

nt d

e di

fuzi

e (c

m2 /s

)

Coe

ficei

nt d

e co

nduc

tibili

tate

term

ică

(cal

/cm

.s)

Căldura moleculară la :

γ =

Cp/

Cv

p=ct. v=ct.

O2 203 0,178 5,80 7,00 5 1,40 N2 1,75 - 5,68 7,03 5 1,40 CO2 148 0,139 3,38 8,81 6 1,33

Din examinarea datelor din tabelul, rezultă că în special

datorită conductibilităţii termice mai scăzute asociată cu o

capacitate calorică mai mare a bioxidului de carbon, în

comparaţie cu aceleaşi proprietăţi pentru oxigen şi azot, la

mărirea procentului de CO2 au loc diverse fenomene, dintre care

unele le redăm în continuare.

Odată cu acumularea de CO2 în stmosferă, la aceeaşi

cantitate de energie solară (primită de suprfaţa pământului sub

28 Cf. Gh. Coman, op cit. p 133


91

forma radiaţiilor ultraviolete şi infraroşii) incidente, pierderile de

căldură vor fi din ce în ce mai reduse, fenomenul fiind cunoscut

sub denumirea de efect de seră. Mărirea procentului de CO2 în

aerul atmosferic poate schimba echilibru termic la nivelul

planetei, iar creşterile temperaturii pe planetă va duce la topirea

gheţarilor din regiunile polare şi va fi urmată de o creştere rapidă

a nivelului oceanului planetear.

O altă consecinţă a modificării raportului O2/CO2 datorită

poluării se referă la modificarea activităţilor vitale ale fiinţelor cu

organizare superioară. Azi este cunoscut faptul că bioxidul de

carbon reprezintă unul din factorii importanţi care reglează

activitatea centrelor respiratorii29. Orice variaţie în plus sau în

minus, a concetraţiei de CO2 din sânge determină modificări ale

activităţii centrelor respiratorii. O creştere de numai 0,2 % a

concentraţiei de CO2 din aerul alveolar, deci şi din sângele arterial

cu care acesta se află în echilibru, determină dublarea frecvenţei

şi creşterea amplitudinii respiraţiilor.

Variaţile concentraţiei CO2 sangvin modifică

automatismul centrilor respiratorii fie prin acţiunea directă, fie

prin modificarea concentraţiei ionilor de hidrogen H+ în lichidul

cefalorahidian. Aceasta, deoarece CO2 pătruns în lichidul

cefalorahidian se hidratează, formând acid carbonic H2CO3, care

disocează rapid generând ioni de hidrogen (HCO-3, H+).

Scăderea oxogenului dizolvat fizic în plasmă determină

stimularea mai slabă a centrelor respiratorii prin intermediul

chemoreceptorilor sinusului carotidian şi al crosei aortice. Legat


92

de balanţa cantităţii de oxigen din atmosfera terestră mai este de

considerat şi un alt aspect30. Din oxigenul existent în aer, sub

acţiunea radiaţilor solare se formează o varietate alotropică31 a

oxigenului, ozonul. În molecula de ozon intră trei atomi de

oxigen, molecula formându-se cu consum de energie conform

reacţiei :

3 O2 2 O3

∆ Hformare = 39,9 kcal = 166,78 kJ

Ozonul se caracterizează printr-o mare tendinţă de a

reacţiona de aceea el se află în concentraţie maximă de 1.10 -6 %

în volume doar la înălţimea de 22 kilometrii.

Recostituind „imaginativ şi raţional” formarea ciclurilor

vitale pe Terra, savanţii au ajuns la ipoteza că suprafaţa

pământului primordial era scăldată într-un „foc” de radiaţii

ultraviolete, care au transformat stratul de metan, apă şi amoniac

într-o „supă de compuşi organici”. Din aceasta s-au ivit primele

vieţuitoare, protejate de apa oceanului planetar contra focului

„dătător de viaţă şi ucigător în acelaşi timp”32 al radiţiilor solare.

Când atmosfera terestră şi-a dobândit oxigenul prin

activitatea de fotositeză a plantelor verzi, ea şi-a format, de

29 Teodorescu Exarcu, Ileana Cuihat, Silvia Ghergulescu, Maria Soigan, Biologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 66 30 Barry Commoner, Cercul care se închide.Natura, omul şi tehnica, Editura politică, Bucureşti, 1980 31 Solomon Sternberg, Ortansa Landauer, Cornelia Mateescu, Dan Giană, Teodor Vişan, Chimie fizică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981 32 Barry Commoner, Cercul care se închide.Natura, omul şi tehnica, Editura politică, Bucureşti, 1980


93

asemenea, şi o „pătură protectoare” de ozon. De ce apelativul de

pătură protectoare pentru stratul atât de subţire de ozon ? Pentru

că din spectru razelor solare ozonul absoarbe radiaţii între 2500 -

3000 Å, „reducând intensitatea radiaţiei ultraviolete în suficientă

măsura pentru ca fiinţele vii să poată ieşi de sub apă şi să îşi

înceapă răspândirea pe suprafaţa planetară”

*

Aşa cum s-a specificat mai sus, viaţa pe pământ este

protejată de o pătură de ozon, împotriva razelor ultraviolete

emanate de Soare.

Pentru creşterea confortului speciei umane, după primul

război mondial, au fost inventate diverse sisteme frigorifice, de

aer condiţonat, pulberizatore etc., la a căror funcţionare s-a

descoperit, că cel mai nimerit agent de lucru, sunt gazele

cloroflourcarbon – CFC, cunoscute sub numele comercial de

freoni.

La sfârşitul anilor 1920, când au fost inventaţi freonii,

erau consideraţ substanţe chimice miraculoase – netoxice,

neinflamabile, necorozive şi stabile. Aceste proprietăţi au

contribuit la utilizarea lor cvasigenerală ca propulsori în tuburile

cu aerosoli, ca spumaţi, ca solvenţi şi ca agenţi de răcire la

frigidere şi la aparatele de aer condiţionat şi, începând cu anii 80,

ca solvenţi la curăţirea plăcilor pentru circuite integrate şi a chip-

urilor din dotarea computerelor în Silicon Valey din California.

Ca rezultat, producţia mondială de freon a crescut rapid.


94

Însă după circa 50 de ani, mai precis în 1974, chimiştii

Mario Molina şi Sherwood Rowland, de la Universitatea

California din Irvine, au publicat un articol în revista Nature, prin

care lansau ipoteza că, deşi stabilitatea freonilor este foarte

apreciată în industrie, ea s-ar putea dovedi letală pentru srtatul de

ozon, dat fiind că freonii proveniţi din surse amplasate la sol ar

putea ajunge intacţi în stratosferă. Acolo, radiaţia solară îi poate

scinda în atomi liberi de Cl cu reactivitate ridicată, catalizând

astfel reacţii în lanţ care ar putea distruge ozonul pe scară mare,

evident, cu efecte negative asupra existenţei vieţii pe pământ.

Ipoteza cuprinde toţ mai mulţi adepţi în lumea ştinţifiică

şi ea începe să fie tot mai mult confirmată de cercetările

experimentale în domeniu, efectuate de pe sateliţi de către NASA.

Pentru iniţierea acestor cercetări în domeniu, chimiştii Mario

Molina şi Sherwood Rowland şi alături de ei, Paul Crutzen de la

Institutul Max Planck, din Germania, au primit în 1995 premiul

Nobel pentru chimie.

Dar, lupta a fost crâncenă între oamenii de ştiinţă şi

interesele marilor companii producătoare de freon din SUA, până

s-au adoptat măsuri de eliminare din fabricaţie a freonilor, în

ianuarie 1996. Circa 80% din producţia de freon, la sfârşitul

deceniului ’80, când s-a semnat primul protocol de la Montreal,

se realiza în 6 mari companii nord-americane şi vest-europene :

Du Pont, Atochem, Allied Signal, Imperial Chemical Industries,

Hoecheste şi Montefluos. Acestea tot timpul au finanţat campanii

publicitare că nu freonii ar fi vinovaţi de distrugerea stratului de

ozon. Numai unul din rapoartele NASA dat publicităţii în aprilie


95

1991, în care se specifica că rarefierea păturii de ozon ce avea loc

în emisfera nordică a globului avea o intensitate mult mai mare

decât se estimase iniţial şi că pune în pericol viaţa a circa 200 000

persoane anual numai în SUA, pentru cancer de piele, sub

presiunea deosebită a opiniei publice companiile americane, în

frunte cu Du Pont, au cedat acceptând efectuarea de cercetări

pentru înlocuitori.

Compania Du Pont şi-a accelerat programele de cercetare

menite să pnă la punct alternative şi să conducă la brevetarea lor.

Compania a anunţat că investise în elaborarea substituenţilor

pentru freoni 450 milioane de dolari şi că se aştepta să cheltuiască

în acest scop 1 miliard de dolari până la sfârşitul anului 1995.

Eforturile companiilor din domeniul chimie s-au orintat

prepoderent către două tipuri de compuşi – derivaţi cloruraţi

(HFC) şi derivaţi fluoruraţi (HCFC).

Dar, surpriză ! noii derivaţi, la rândul lor, sunt substanţe

care rarefiază ozonul, deşi într-o măsură mult mai mică decât

CFC – uri, dar se descompun mult mai uşor, ceea ce înseamnă că

emisiile actuale vor provoca cele mai mari pagube în următorii

10-20 de ani – tocmai în perioada când se prevede că stratul de

ozon va avea cel mai mult de suferit.

Totodată, ca şi freonii, HCFC şi HFC, sunt şi gaze de seră

redutabile. De exemplu, la 100 de ani după ce este degajată în

atmosferă, o tonă de CFC-11 va contribui la încalzirea la nivel

global de 4000 de ori mai mult decât aceeaşi cantitate de bioxid

de carbon (CO2); o tonă de HCFC-22 va produce o încălzire de

1700 de ori mai accentuată, iar o cantitate comparabilă de HFC-


96

134-a va avea un efect de 1300 de ori mai puternic. În afară de

contribuţia lor la încălzirea globală, HCFC şi HFC mai au,

amândouă, şi altă urmare potenţial îngrijorătoare : studiile recente

formulează ipoteza că, în atmosferă, aceste substanţe se scindează

formând acizi, cum este acidul trifluoracetic, care cade pe Terra

odată cu precipitaţiile şi se poate acumula în unele zone în

concentraţii destul de mari pentru a intoxica plantele.

Însă, aceste substanţe înlocuitoare au fost acceptate de

semnatarii protocoalelor internaţionale în domeniu întrucât

industria chimică a susţinut că nu va investi în aceste substanţe

înlocuitoare dacă este improbabil să-şi recupereze investiţiile.

Guvernele au subscris acestui argument ca urmare a necesităţii

urgente de a se renunţa la freoni, care sunt mult mai puternici.

Ce se desprinde de aici ? faptul că problema nu este

rezolvată şi că campania publicitară care se face în acest scop nu

este decât o poluare informaţională, mai ales că încă nu se cunosc

toate efectele secundare ale acestor înlocuitori. S-a menţionat la

început campania publicitară făcută freonilor la descoperirea lor.

*

S-a menţionat, anterior, şi pericolul creşterii în

continuare, în atmosferă, a cantităţii de CO2. Poate fi redus?

Desigur ! cum ? stimulând consumatorii acestuia. Care sunt

producătorii primari de substanţe organice – componenţii florei

pământene.

Aşa cum este binecunoscut, pădurea matură asigură cea

mai mare productivitate de fixare a carbonului din CO2. Rezultă


97

astfel că pădurea ocupă un loc important, în cadrul florei, pentru

menţinerea echilibrului între componentele ecosistemelor.

Dar nu numai pentru echilibrul atmosferic33. Influenţa

pădurii asupra vieţii omului este imensă, sub multe aspecte. Toată

fiinţa sa, ethosul său, obiceiurile şi religia sa, totul s-a format la

umbra pădurii şi chiar concepţiile lui despre sine însuşi şi despre

lume, în general, germinează în foşnetul verde al pădurii. Cultura

umană s-a făurit la umbra pădurii. Poporul român, aşa cum

menţionează marii noşti istorici, a rezistat, în faţa hoardelor

asiatice, la umbra pădurii. Mitologia umană este, în mare parte,

mitologia pădurii. Muma pădurii este un personaj curent în

basmul popular românesc.

Însă, dacă germenii culturii au apărut la umbra pădurii,

răspândirea ei a început prin distrugerea pădurii. Omul epocii de

bronz se pricepea să prelucreze o grindă şi să doboare un copac

nu prea mare. El nu era însă în stare să desţelenească o pădure şi

de aceea oamenii îi dădeau foc. Aşa a început primul val al

civilizaţiei umane, cu revoluţia agricolă; omul a început să devină

cultivator, din culegător. Aşa au făcut popoarele europene şi tot

aşa au făcut coloniştii în America. Toponimia cu terminaţii în

„brandt”, „schwand”, „rent”, „hag”, sunt reminiscenţe din vechea

„cultură” a focului.

Deşi lupta cu pădurea, omul de punea totuşi sub protecţia

ei, atunci când îl ameninţa un duşman. Nici o graniţă naturală nu

se poate asemăna cu pădurea, nici apa, nici muntele. Coasta mării

33 Coman Gheorghe, Coman Geoge-Ştefan, Pădurea în pericol, În Buletin Ştiinţific nr.1/1998, editat de Fundaţia Ecologică “Dimitrie Cantemir” Iaşi, p.135-142.


98

este totdeauna deschisă unui atac. Munţii n-au oprit nici pe

Alexandru cel Mare, nici pe Hanibal, nici pe Napoleon etc.; în

schimb, pădurile germane au pus stavilă întinderii imperiului

roman. Lupta ruşilor cu mongolii a fost lupta pădurii cu stepa ;

atacurile tătarilor s-au frânt la marginea pădurii ruseşti şi în

pădure au strâns ruşii forţe pentru o contraofensivă. Incaşii

peruani au trecut munţii fără greutate, dar n-au mai putut pătrunde

spre răsărit, pentru că s-au oprit la un zid de pădure de netrecut.

Din aceleaşi motive, coloniştii americani n-au putut trece timp de

două sute de ani spre apus peste munţii Anzi. De aceea nu trebuie

să ne mire că cuvântul german vechi nordic „mork”, din care a

ieşit mai târziu „mark”, care înseamnă pădure.

Iniţial, relaţia omului cu pădurea se desfăşura pe două

planuri: vânat şi nutreţ. Crearea africulturii a început cu defrişarea

unor păduri, cu restrângerea areiei de întindere a acestora.

Trecerea de la economia naturală la economia

manufacturieră şi apoi la cea industrială, s-a făcut prin distrugerea

continuă a pădurii, prin răstrângerea ei continuă a ariei de

întindere a ei.

Prima manifestare pe scară largă a omului împotriva

pădurii s-a petrecut în Anglia. Astfel, pe timpul lui Carol I, s-a

pus chiar premii pentru distrugerea pădurilor, întrucât vroia să se

cultive mai mult grâu. Crowell a făcut acelaşi lucru de dragul

păşunilor pentru oi; pe atunci industria lânii câştigase locul cel

mai important în economia naţională engleză. În Spania pădurile

au fost distruse de dragul „merinosului”. În Provence şi în Balcani


99

se trimiteau la păscut capre ceea ce avea acelaşi rezultat pentru că

mâncau lăstarii.

Dar, distrugerea masivă a pădurilor a început odată cu

creşterea concentrărilor urbane şi a industriei de prelucrare primară a

metalelor. Pădurile erau sacrificate pentru lemn folosit drept

combustibil la încălzirea locuinţelor şi ca agent energetic la topirea

metalelor. Puternica industrie a fierului a dat naştere peste tot, la

început ăn păduri; în Anglia punctul ei central a fost Forest of Din

(Codru de la Din), în Europa Centrală Hartz, Siegerland, Silezie,

Stiria, în Rusia Uralii, în America pe malul Atlanticului etc.

Urmarea a fost că în secolul al XVIII-lea au început să

apară plângeri în priviinţa distrugerii pădurilor.

Observaţii îndelungate au stabilit că pădurea menţine o

climă constantă în zona ei de existenţă. În păduri este ceva mai

răcoare decât în atmosfera înconjurătoare. De asemenea, pădurile

păstrează umezeala solului. Această credinţă datează de multă

vreme; şi Homer scria că nimfele au fost născute în izvoarele din

dumbravele sfinte. Cu toate acetea, distrugerea pădurilor a

continuat cu şi mai mare înverşunare.

Cea mai intensă defrişare şi cea mai intinsă suprafaţă de

pădure distrusă de civilizaţia primei revoluţii industriale a avut

loc în America.

America secolului al XIX-lea a fost construită din lemn.

Case şi oraşe întregi, poduri şi coşuri erau făcute din lemn.

Străzile au avut primele pavaje din lemn. De asemenea, căile

ferate aveau nevoie să transporte cât mai mulţi călători şi cât mai

multe mărfuri, ele au colonizat populaţia agricolă de-a lungul


100

căilor ferate şi i-au ajutat să distrugă pădurile. Când scânteiele

locomotivelor, acţionate cu aburi, obţinuţi prin arderea lemnelor,

provocau un incendiu, regii drumului de fier zâmbeau fericiţi.

Focul era tovarăşul lor, atât la propriu cât şi la figurat. El curăţa

locul pentru viitorii călători.

Este greu a ne face o imagine de proporţile pe care le

luau incediile forestiere în America. De exemplu, în 1871 a ars

pur şi simplu un stat întreg – câteva milioane de hectare de

pădure, de 10 ori mai mult decât consumau atunci SUA într-un

an; în 1908, fluviul de foc s-a văzut peste o zonă de 300

kilometrii lungime; în august 1910, focul a distrus în statul Idaho

câteva zeci de colonii – s-au prăpădit în flăcări 8 oraşe şi câteva

sute de oameni.

Dar, dezastrul pădurilor a continuat şi continuă şi astăzi

când distrugerea fondului forestier decurge cu şi mai multă

intensitate. Se afirmă că în lumea întreagă în fiecare minut, se

distruge, în medie, circa 20 hectare de pădure; prin tăiere, incendii

şi alte dezastre naturale sau efectuate de mâna omului. Nimeni nu

replantează atâţia arbori încât, după un timp, paguba să nu fie

ireparabilă, sufocantă. Acesta este poate adjectivul cel mai

potrivit, deoarece pădurile sunt „plămânul verde” al omenirii.

Pădurea asigură refacerea echilibrată a compoziţiei chimice a

atmosferei pământeşti. Dar pădurea este în mare pericol şi odată

cu ea însăşi existenţa vieţii pe pământ. Pericolul vine pe de o

parte datorită defrişărilor pentru lemnele de foc, lemn de

construcţie, hârtie şi alte produse mai puţin esenţiale, iar pe de

altă parte datorită îmbolnăvirii ei cu diverse emanaţii nocive.


101

Deşi despădurirea primejduieşte apovizionarea viitoare cu

lemne de foc, lemn de construcţie şi hârtie, contribuind la

eroziunea solului, la inundaţii şi la eroziuni, se intreprinde prea

puţin pentru a răsturna aceste tendinţe. Însă distrugerile prin

îmbolnăvire sunt mult mai devastatoare întrucât sunt

imprevizibile. Semnele s-au adunat progresiv, la început nu se

întelegea despre ce e vorba.

Importanţa ecologică a pădurii ? Este multiplă. În primul

rând captarea de energie prin fotosinteză şi capacitatea de fixare a

carbonului în diferite ecosisteme. În al doilea rând, neutralzarea

eficientă a emanţiilor de CO2, care, în 1993 s-au ridicat la

22.340.000.000 tone pe tot globul.

*

Un alt aspect al poluării mediului este dat de smog şi în

acelaţi context de ploile acide. Cuvântul smog este un neologism

introdus în vocabularul obişnuit tocmai de activitatea ecologică şi

desemnează ceaţa densă amestecată cu fum, care se formează la

înălţime în atmosferă, în regiunile puternic industrializate.

Cuvântul smog este un termen compus din cuvintele engelezeşti :

smoke = fum şi fog = ceaţă rezultând fum combinat cu ceaţă

sau, prin prescurtae simplu smog.

Dar, în cazul smogului nu se defineşte singur un fum

combinat cu ceaţă. Smogul defineşte, prin conţinutul său, o ceaţă

persistentă, conţinând poluanţi în concentraţii peste limitele

admise sau aer puternic poluat, cu transparenţă redusă, care

stagnează într-o zonă mai multe zile în şir.


102

Smogul se formează printr-o reacţie fotochimică dintre

diverşi constituienţi poluanţi atosferici, expuşi la o insolaţie

puternică şi nu apare, ca de obicei, decât în aerul oraşelor cu un

climat de tip mediteranian. La o concentraţie de câteva zeci de

p.p.b. (părţi pe un miliard), smogul poate provoca animalelor şi

omului puternice iritaţii oculare şi periculoase daune plantelor.

Frecvent concentraţia sa în oraşele cu climat însorit foarte poluat

este sub 50 p.p.b. Smogul, de obicei, poate fi din punct de vedere

chimc, oxidant sau reducător.

Smogul oxidant este smogul care conţine oxizi de azot,

ozon formaldehidă, acroleină, peroxizi ai unor compuşi organici

etc. Smogul oxidant a fost semnalat, prima oară la sfârşitul

deceniului al V-lea în oraşul Los Angeles (SUA); în prezent este

cunoscută manifestarea lui şi în ate oraşe ale lumii : Batumi,

Moscova, Geneva, Rotterdam, Stockholm, Tokyo etc. Smogul

oxidant are asupra organismelor efecte cangerigene.

Smogul reducător este smogul în care predomină fumul

şi bioxidul de sulf. În prezenţa radiaţiilor ultraviolete SO2 se

trasformă în anhidridă sulfurică (SO3) conform reacţiei:

SO2 + ½ O2 SO3 + 22 kcal

În contact cu vaporii de apă din atmosferă se va forma

acid sulfuric, după reacţia :

SO2 + H2O SO3 H2 + 18 kcal


103

Iar ulterior SO3H2 se transformă, spontan, sub influenţa

prafului metalic din atmosferă, în acid sulfuric. În ultimul timp s-

a pus în evidenţă un alt tip de reacţie care survine în atmosfera

contaminată :

SO2 + H2O + NO 2 SO4 H2 + NO

Prin reacţie cu cationii prezenţi în aer, în particular, cu

amoniacul şi diverse metale bazice, se formează sulfaţi, adesea

solizi, care cad pe sol odată cu precipitaţiile. Primul accident

înregistrat, ca urmare a acţiunii smogului, a fost accidentul din

valea Meusei (Belgia) din anul 1930. în acest dezastru au murit

60 de persoane, alte câteva sute fiind întoxicate. Chiar şi vitele au

suferit. Dar ce s-a întâmplat ? În prima săptămâna a lunii

decembrie 1930, Belgia era învaluită de o ceaţă densă, valea

Meusei a fost, în plus, atinsă de o inversiune de temperatură, într

Huy şi Seraing. În această vale îngustă se întind pe 24 kilometrii o

serie de industrii foarte poluante : furnael, joagăre, fabrici de

sticlă, uzine de var, de zinc, de acid sulfuric etc. După trei zile de

ceaţă, lucrătorii prezentau tulburări respiratorii. În zilele

următoare mortalitate a crescut cu 10 % în raport cu media

normală, în acelaşi anotmp. Moartea a lovit, în special, persoanele

vârstnice sau cele care sufereau deja de afecţiuni cronice, cardiace

sau pulmonare.

În anul 1948, cu 18 ani mai târziu, un al doilea accident

spectaculos s-a produs în NE SUA, în micul oraş Donora, în

apropiere de Pithsburgh. Condiţiile atmosferice erau : anticiclon


104

pe deasupra NE SUA, ceaţă desă însoţită de o inversiune de

temperatură, absenţa aprope completă a mişcării aerului. Scenariu

era aproape identic cu cel din 1930, numeroşi locuitori ai oraşului

prezentând tulburări respiratorii, iar 27 au încetat din viaţă.

Londra are însă tristul privilegiu de a fi fost sediul unor

repetate accidente dintre cele mai grave. În decembrie 1952,

smogul a fost deosebit de dens şi, la mai puţin de 12 ore de la

apariţia lui, numeroşi locuitori prezentau simptome de afecţiuni

ale aparatului respiratori : scurgeri nazale, dureri de gât, jenă

respiratorie, apăsare toracică, cianoză, tuse cu expectoraţii şi

vărsături. Episoade aproximativ similare s-au mai semnalat în

ianuarie 1956 când au murit peste 1000 de persoane, în decembrie

1957 când au murit peste 700 de persoane, în decembrie 1962

când au murit 430 de persoane. Accidente grave au mai avut loc

în Yokohama în 1946, Poza Rica (Mexic) în 1950, Walsum lângă

Dusseldorf în 1952, New Orleans în 1958, şi altele.

În toate aceste cazuri aparatele speciale au permis

detectarea, în aerul poluat, a trei categorii de substanţe : produse

de combustie sub formă gazoasă, constituite din compuşi ai

carbonului (anhidridă carbonică, oxid de carbon sau

hidrocarburi), compuşi ai sulfului care, în prezenţa vaporilor de

apă, pot produce acid sulfuric etc.; pulberi de funingine provenind

din cenuşă sau reziduri nearse, constituind partea esenţială a

fumurilor vizibile ; particule solide sau lichide rezultând din

emanaţiile directe ale uzinelor (fabrici de ciment, topitorii,

produse chimice etc.) sau din gazele de eşapament a

automobilelor. Se observă clar că smogul este un produs direct al


105

dezvoltării industriei de prelucrare primară a metalelor şi

urbanisticii, al progresului tehnic. De fapt, însăşi accidentele

înregistrate, în acest sens, s-au produs în centre ale industriei

primare puternice şi aglomerări urbane.

Câteva cuvinte despre ploile acide. La origine, ploaia este

constituită din apă asemănătoare celei distilate, dar, întâlnind în

procesul de precipitaţii substanţe chimice de diferite feluri, se

transformă treptat-treptat, până când capătă compoziţia unei

substanţe acide.

Substanţele chimice care formează aciditatea provin din

smogul ce se formează în zonele industriale cu emanaţii de

anhidridă sulforoasă şi sulfurică şi oxizi de azot. De exemplu o

centrală termoelectrică de 600 MW, care funcţionează cu ţiţei,

descarcă în atmosferă 14,8 tone de SO2 (anhidridă sulfuroasă) pe

oră. Smogul format atinge deseori zona vânturilor de înălţime,

deplasându-se sute de kilometri, astfel încât unele ţări au constatat

de câtva timp că sunt victima nu numai a propriilor ploi acide, ci

şi a acelora provenite din alte ţări.

Deoarece pe Pământ sunt vânturi prodominante, unele ţări

„importă” constant poluare produsă de altele. Italia, de exemplu,

primeşte din Franţa o bună parte din poluare, iar Iugoslavia, la

rândul ei, primeşte destul din Italia. În general prodomină vânturile

din nord către sud.

Efectul nociv al ploilor acide asupra vegetaţiei şi asupra

apelor interioare (lacuri, râuri) se multiplică acolo unde terenul

este uşor acid. În schimb efectul este ceva atenuat când solul are o


106

structură prevalent bazică, caracterizată prin elemente alchimine

(mai ales sodiu) şi îndeosebi calciul.

Ploile acide primejduiesc foarte mult monumentele, mai

ales cele arhitecturale, care, în aceste ultime decenii, şi-au

schimbat adesea tradiţionalul aspect originar ce se modificase

prea puţin de-a lungul mileniilor. Astfel, marmura dură, care este

– aşa cum ştie orice absolvent de liceu – un carbonat de calciu,

tinde să transforme în gips fragil, adică sulfat de calciu.

Într-adevăr, anhidrida sulfuroasă şi anhidrida sulfurică, pe

care le conţin ploile acide, acţionează asupra carbonatului de calciu,

transformându-l în sulfat. De asemenea, coroziunea care

deteriorează din ce în ce mai intensiv, în ultimul timp, acoperişul

multor monumente şi clădiri se consideră că este cauzată de ploile

acide.

Mulţi se tem că ploile acide, pe lângă faptul că dăunează

mult vegetaţiei, unor specii de animale şi îndeosebi peştilor, prin

creşterea acidităţii apelor, ca să nu mai amintim de patrimoniul

artistic, sunt primejdioase şi pentru sănătatea oamenilor.

Un colocviu ţinut în Finlanda, în octombrie 1988, sub

egida ONU, a ajuns la concluzia că, în Europa, ploile acide

poluează peste 50% din râurile şi lacurile continentului, tabelul 4.5.


107

Tabelul 4.5

Statistica lacurilor acide din unele ţări selectate34

Ţara Statistica lacurilor poluate

Canada Peste 14000 de lacuri sunt puternic acide în fiecare provincie, iar în est 150000 (unul din şapte) suferind distrugeri din punct de vedere biologic.

Finlanda

O examinare a celor 1000 de lacuri indică faptul că cele cu o capacitate acid-neutralizată scăzută sunt distribuite pe totcuprinsul ţării. Circa 8% din aceste lacuri nu au capacitate de neutralizare. Cele mai puternic acide lacuri au fost localizate în sudul Finlandei.

Norvegia Peştele a fost eliminat din ape acoperind 13000 Km2 şi afectat în ape ce însumează o suprafaţă de peste 20000 Km2

Suedia 14000 de lacuri incapabile de a menţine viaţa acvatică şi 2200 aproape moarte.

Anglia Câteva lacuri acide în SV Scoţiei, în vestul Ţării Galilor şi în regiunea Lake District

SUA Circa 1000 de lacuri acide şi alte 3000 alterate chimic – din cadrul Fondului pentru Apărarea mediului, în 1984 un studiu al EPA a găsit 552 lacuri putenic acide şi 964 slab acide

Preocuparea legată de ploile acide ia proporţii. La 13

noiembrie 1979, s-a semnat la Geneva un tratat internaţional

pentru reducerea lor. În septembrie 1991, 3000 de specialişti s-au

reunit la Paris pentru tema : Pădurea viitorului. Ei au preconizat

o convenţie internaţională asupra dreptului pădurii. La scară

europeană s-au definit trei direcţii principale de apărare a pădurii :

1 – încurajarea împăduririi terenurilor adecvate; 2 – susţinerea

regiunilor mediteraniene, care sunt afectate cel mai mult de

despădurire; 3 – finanţarea programelor antipoluare.

Dar şi aici interese economice particulare puternice sau

de altă natură, contradictorii, pot face ca totul să rămână literă


108

moartă. De exemplu CEE, la solicitarea Portugaliei a alocat

fonduri substanţiale utilizabile pentru plantarea a 500000

eucalipţi, arbori cu dezvoltare rapidă, foarte rentabil în industria

hârtiei. Pentru aceasta s-au despădurit regiuni mari de măslini

bătrâni, stejari de plută, castani, iar păşunile au fost transformate

în plantaţii, astfel încât un numă mare de ţărani şi-au pierdut

mijloacele de existenţă. Fundaţia pentru salvgardarea

patrimoniului natural este foarte severă în privinţa eucaliptului.

Acest arbore hidrophil leşiază complet soluril provocând

eroziune şi frunzele care cad omoară practic orice viaţă pe sol.

Mijloacele financiare afectate plantării eucalipţilor, graţie cărora

industria celulozei s-a triplat între 1970 – 1980, fuseseră obţinute

de la Bruxelles de Alvaro Baretto, pe atunci ministru agriculturii

în ţara sa – Portugalia. Între timp, acest aprig apărător al

eucaliptului, fiind schimbat din funcţia de ministru, a ajuns

preşedinte la SOROCEL – Consorţiul Portughez de celuloză, ceea

ce a explicat atitudinea sa anterioară, mai ales că introducerea

masivă a eucaliptului a avut urmări dezastruoase pentru

ecosistemul regiunii.

34 Cf. Ch. Coman, op.cit p 134


109

Fiinţa umană este o parte a întregului numit de noi

Univers; o parte limitată în timp şi spaţiu. Ea-şi

resimte propria identitate, sentimentele, gândurile

ca pe ceva separat de restul, un fel de iluzie optică a

conştiinţei sale. Această iluzie este pentru noi o

veritabilă închisoare ce ne limitează la dorinţele

proprii şi la afecţiunea pentru câteva persoane

apropiate. Misiunea noastră este, însă, de a ne

elibera din această închisoare prin lărgirea cercului

compasiunii, îmbrăţişând toate fiinţele şi întreaga

natură, în frumuseţea sa. Nimeni nu este capabil să

atingă integral această performanţă, dar lupta şi

efortul pentru ea este o parte a eliberării şi un

fundament pentru pacea interioară.

(Albert Einstein)


110

CAPITOLUL III

DEZVOLTAREA DURABILĂ Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace

copiii peste ele cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ; nimeni să nu ştie cine le-a făcut, dar toată lumea să simtă necesitatea şi

prietenia lor ca ceva ce face parte din sufletul Naturii. (Costantin Brâncuşi)

1. Scurt istoric al dezvoltării durabile

Tendinţa de globalizare a deteriorării “mediului”, ca rezultat

al poluării chimice prin utilizarea excesivă şi intensivă în

agricultură a pesticidelor, a fost mai bine evidenţiată la începutul

anilor ‘60 de către Rachel Carson, prin publicarea volumului

“Silent Spring”, volum care integrează rezultatele proprii şi cele

din literatura de specialitate privind efectele toxice, ecologice şi

epidemiologice ale pesticidelor.

Corelaţia directă dintre dezvoltarea economiei globale şi

deteriorarea mediului a fost analizată într-o manieră integrată de

către membrii “Clubului de la Roma” la sfârşitul anilor ’60, iar

în 1972 a fost publicat un raport cuprinzător, coerent, “Limitele

creşterii” (Meadows et al., 1972). O serie de scenarii ale

dezvoltării globale, care s-au diferenţiat prin modularea la diferite

orizonturi de timp a efectivului speciei umane, consumului

resurselor regenerabile şi neregenerabile şi a producţiei

industriale şi, respectiv, ale deteriorării “mediului”, au fost

analizate şi în toate cazurile s-a arătat ca actualul model de

dezvoltare, bazat pe creşterea economică şi socială şi pe


111

supraexploatarea resurselor regenerabile şi neregenerabile, nu mai

este viabil pe termen lung.

Anterior acestui studiu, Paul Ehrlich publicase volumul

intitulat “Population Bomb” în care a discutat în detaliu efectele

creşterii exponenţiale ale efectivului speciei umane asupra

mediului, resurselor regenerabile şi asupra calităţii şi stării de

sănătate a populaţiilor umane.

Comunitatea academică internaţională a lansat de

asemenea în anii ’60 “Programul biologic internaţional” (un

studiu pe zece ani), ca răspuns la primele indicaţii certe ale “crizei

ecologice globale”, pentru a identifica mecanismele biologice şi

ecologice ale deteriorării mediului.

În acest context de probe care evidenţiau corelaţia dintre

deteriorarea la scară planetară a mediului şi dezvoltarea socio-

economică, ONU a organizat “Conferinţa de la Stockholm

asupra mediului uman ” –1972, care a formulat şi adoptat o

serie de decizii privind acţiunile comune coordonate la scară

internaţională de protecţie a mediului.

Pentru implementarea deciziilor Conferinţei de la Stockholm

s-a înfiinţat în cadrul structurii ONU un program distinct –

“Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu” – UNEP. În acest

context, Comunitatea Economică Europeană lansează în anul

1973 propriul program de acţiune pentru protecţia mediului.

Trebuie să subliniem că ansamblul acţiunilor întreprinse

constând în elaborarea unor strategii şi planuri operaţionale, a

unor tratate, convenţii şi acorduri internaţionale precum şi

dezvoltarea unor noi structuri instituţionale pentru protecţia


112

mediului la nivel naţional (în acelaşi context se înscrie Legea nr

9/1973 adoptată de către autorităţile române, Consiliul Naţional

pentru Protecţia Mediului şi o serie de planuri care în fond n-au

fost operaţionale sau aplicate) şi regional au purtat amprenta

erorilor de ordin conceptual care au marcat şi încă marchează

semnificativ activitatea de protecţie a “mediului”, în sensul că

obiectivele sale au fost concentrate cu precădere asupra

identificării fenomenelor de deteriorare şi elaborării planurilor de

reabilitare sau reconstrucţie. Investiţiile necesare pentru realizarea

acestor planuri (investiţii pentru protecţia mediului) de

reconstrucţie şi reabilitare creşteau după o curbă exponenţială, iar

realizarea lor integrală, atunci când ar fi fost posibilă, ar fi

însemnat constrângeri severe sau chiar blocarea creşterii

economice.

A fost astfel iniţiat şi amplificat treptat antagonismul dintre

două procese esenţiale pentru societăţile umane, cel al dezvoltării

şi cel al protecţiei mediului.

Subliniem, însă, că acest antagonism are la origine erori de

ordin conceptual şi respectiv de proiectare şi calibrare a relaţiilor

dintre “dezvoltare şi mediu”.

Au urmat a doua Conferinţă ONU în 1982 (Nairobi) şi o

serie de reacţii guvernamentale şi ale unor organizaţii

neguvernamentale (ONG), care s-au axat cu, precădere asupra

modului de manifestare a “crizei ecologice” la nivel naţional şi

regional, precum şi asupra relaţiei dintre dezvoltarea socio-

economică şi deteriorarea mediului şi care au culminat cu

înfiinţarea în 1984 a “Comisiei Mondiale pentru Mediu şi


113

Dezvoltare WCED" sub preşedinţia doamnei Gro Harlem

Brundtland, primul ministru al Norvegiei.

Comisia a analizat interdependenţa dintre problemele sociale,

economice, culturale si cele de “mediu” la scară globală şi a

produs un raport coerent , intitulat “Our Common Future” in

1987 (cunoscut şi ca “raportul Brundtland”), raport care

integreaza contribuţiile majore anterioare şi care, pentru prima

dată, propune orientarea dezvoltării socio-economice globale

către modelul de “dezvoltare durabilă/sustenabilă”.

Fără a preciza in detaliu coordonatele dezvoltării durabile,

raportul propune un nou model de dezvotare “care se bazează pe

utilizarea resurselor regenerabile şi neregenerabile pentru

satisfacerea nevoilor şi aspiratiilor unei generaţii, fără a

compromite şansele viitoarelor generaţii de a-şi satisface

propriile nevoi şi aspiraţii. În ultimele trei decenii, agenţiile

specializate ONU pe de o parte, reprezentate de către UNESCO şi

UNEP şi UICN, respectiv ICSU, pe de altă parte, au dezvoltat,

promovat şi realizat o serie de programe (MAB/UNESCO,

IGBP/ICSU) şi proiecte (ex. Diversitas/MAB, LOICZ/IGBP,

LUCC/IGBP) regionale şi globale de investigare, colectare şi

evaluare a datelor şi, respectiv, de analiză şi sinteză care au probat

dimensiunile planetare ale “crizei ecologice”, ale fazei critice în

care se află relaţiile dintre dinamica/dezvoltarea sistemelor

economice, şi dinamica structurilor naturale ale ierarhiei

ecologice respectiv, în care s-a subliniat necesitatea unor

schimbări fundamentale în modelul de dezvoltare socio-

economică şi în relatiile dintre economie şi sistemele ecologice


114

naturale, schimbări care trebuie să conducă la armonizarea

intensitaţii şi calitătii dezvoltarii socio-economice cu capacitatea

productivă si de suport a celor din urmă.

Rezultatele acestor programe de analiză şi sinteză au fost

integrate parţial in două lucrări de referinţă publicate de către

UICN: “Strategia mondială a conservării” (1980) şi “Carrying

for the Earth“ (1991) şi în care conceptului de “dezvoltare

durabilă/ sustenabilă” i se confera un conţinut semnificativ.

În aceste lucrări, conceptul de dezvoltare durabilă pare să se

desprinda din două laturi complementare ale conceptului de

“conservare a naturii”, una reprezentată de reacţia contra teoriei

economice care consideră resursele biologice generate în

sistemele ecologice naturale ca bunuri fără valoare de piaţă ,

exterioare procesului de dezvoltare propriu-zis şi în mod eronat

inepuizabile ( Reid , 1993) şi a doua de ordin moral , care obligă

la reacţii consistente faţă de efectele alarmante al globalizării

procesului de deteriorare a Capitalului Natural , calităţii

mediului şi stării de sănătate a populaţiei umane (Vădineanu

1985, 1987, 1991; Reid, 1993; Meadows et al., 1972; Ehrlich,

1968; Carson Rachel , 1962; Botnariuc et al, 1982.).

La sfârşitul deceniului opt si începutul celui de-al noualea,

atât baza de date privind evoluţia la scară spaţială a procesului de

“deteriorare a mediului” (exprimat prin: modificări ale climei;

reducerea stratului de ozon; deşertificarea; eutrofizarea apelor

continentale şi a celor marine costiere; erodarea diversităţii

biologice, etc.) cât şi conştientizarea dependenţei acestui proces


115

de evoluţia exponentială a efectivelor populaţiilor umane şi

respectiv, de modelul social şi economic de dezvoltare, atinsese

“nivelul critic”, suficient pentru a determina mobilizarea

structurilor executive şi politice naţionale, regionale şi globale,

precum şi a unor componente din structura societaţii civile

(organizaţii ştiinţifice, ONG-uri active în domeniul conservării

naturii şi protecţiei mediului), cu scopul de a dezbate şi a elabora

“un nou model de dezvoltare socio-economică” care să reflecte

cu acurateţe evoluţia conceptului de “dezvoltare durabilă/

sustenabilă” şi de acces la tehnologiile performante şi, respectiv,

de a crea premisele exprimării voinţei politice, de a declanşa şi

orienta “tranziţia socio-economică globală” către un model socio-

economic viabil pe termen lung.

Procesul amplu de dezbatere şi elaborare a unei noi strategii

de dezvoltare socio-economică globală, de identificare a

mecanismelor juridice şi financiare adecvate pentru a orienta şi

controla tranziţia la scară planetară a sistemelor economice pe

direcţia modelului de dezvoltare durabilă şi de a proiecta noi

structuri constituţionale, s-a derulat in perioada 1991-1992 şi a

fost susţinut de structuri guvernamentale şi politice din 181 state

şi peste 200 ONG din tot atâtea ţări.

Acest proces s-a derulat sub auspiciile ONU în patru etape

distincte (august 1990-martie 1992), în care s-au elaborat,

dezbătut şi negociat o serie de documente-cheie care, ulterior, în

cadrul Conferinţei ONU pentru Mediu şi Dezvoltare ,

(UNCED) din 3-4 iunie 1992, organizată la Rio de Janeiro

(Brazilia) au fost completat , finalizate şi adoptate parţial de către


116

experţi şi de către delegaţiile la cel mai înalt nivel din 181 de state

ale lumii.

Principalele documente adoptate în cadrul UNCED/Rio sunt:

Declaraţia politică de la Rio asupra mediului şi dezvoltării ;

Convenţia cadru privind modificările climatice; Convenţia

asupra diversiunii biologice; Convenţia asupra controlului

procesului de deşertificare şi Agenda 21. (A se vedea infra 4.2.B)

Datorită implicaţiilor politice, religioase şi juridice, una din

cele mai importante probleme, de a cărei soluţionare depinde in

mare măsură menţinerea dinamicii sistemului socio-economic

global pe traiectoria modelului de dezvoltare durabilă şi anume

“dinamica exponentială a efectivului populaţiilor umane şi

implicaţiile sale asupra dezvoltarii economice “ a fost numai

colateral dezbătută şi a fost amânată pentru a fi subiect al

Conferinţei ONU asupra Populaţiei şi Dezvoltării (Cairo ,

Septembrie , 1994).

Documentele adoptate la Conferinţa ONU asupra relaţiei

mediu-dezvoltare reflectă un nou mod de abordare faţă de etapele

anterioare precum şi experienţa acumulată in aproximativ două

decenii de activitate intensă in domeniul protecţiei mediului.

Aceste documente sunt rezultatul unui proces de evaluare şi

integrare a modului în care a evoluat şi a fost abordat

antagonismul/criza în relaţiile dintre “dezvoltare “şi “mediu”

precum şi stadiul medierii conflictului de interese dintre “nordul

dezvoltat şi sudul în curs de dezvoltare “.

Conferinţa şi documentele adoptate au plasat problemele care

privesc relaţia mediu şi dezvoltare într-un alt paln şi au deschis


117

astfel pe de o parte posibilitatea interpretării constrângerilor,

lacunelor şi incertitudinilor de ordin conceptual, procedural şi

instituţional , iar pe de altă parte concentrarea efortului pentru

extinderea procesului de fundamentare teoretică a modelului

conceptual asupra relaţiei “dezvoltare –mediu”, perfecţionarea şi

dezvoltarea sistemului procedural şi a sistemului instituţional .

2. Conţinutul şi semnificaţia conceptului de dezvoltare

durabilă

Incepand cu anul 1972, anul în care a avut loc Conferinţa asupra

mediului de la Stockholm, şi până în prezent, au fost puse în circulaţie

peste 60 de interpretări ale conceptului de dezvoltare durabilă .

Cel care a utilizat pentru prima dată sintagma de “dezvoltare

durabilă” a fost premierul Norvegiei, Gro Harlem Brundtland, in

anul 1987. Atunci, în calitate de preşedinte al Comisiei Mondiale

de Mediu şi Dezvoltare el a prezentat raportul “Viitorul nostru

comun”, în care definea dezvoltarea durabilă ca fiind

“dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului , fără a

compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface

propriile necesităţi.”

Mesajul acestui raport se regăseşte în “Principiul 3 “ al

Declaraţiei de la Rio cu privire la Mediu şi Dezvoltare ( 3-14

iunie 1992) potrivit căruia “dreptul de dezvoltare trebuie exercitat

astfel încât să fie satisfăcute, în mod echitabil, nevoile de

dezvoltare şi de mediu ale generaţiilor prezente şi viitoare “.


118

Standardul ISO 14001 face şi el referire la acest concept, în

introducere, precizând că: “toate tipurile de organizaţii sunt

preocupate din ce in ce mai mult să atingă şi să demonstreze o

performanţă de mediu evidentă, controlând impactul propriilor

activităţi , produse sau servicii asupra mediului şi luând în

considerare plitica şi obiectivele lor de mediu. Aceste aspecte se

înscriu în contextul legislaţiei din ce în ce mai stricte, al

dezvoltărilor politicilor economice şi a altor măsuri destinate să

încurajeze protecţia mediului, a creşterii preocupării părţilor

interesate privind problemele legate de mediu , inclusiv

dezvoltarea durabilă .

Punctul de vedere larg acceptat este cel de dezvoltare

durabilă, în cadrul căreia se urmăreşte interacţiunea şi

compatibilitatea a patru sisteme: economic, uman(social),

ambiental (de mediu sau ecologic) şi tehnologic.

Vorbim despre un concept născut dintr-o realitate uşor de

observat de către oricine: dezvoltarea economică şi demografică

actuală deosebit de accelerată. Dacă ea continuă în acelaşi ritm şi

se extinde la intreaga planetă, fără a fi însoţită de măsuri drastice

de protecţie a mediului şi de economisire a resurselor, atunci, într-

un viitor destul de apropiat, Pământul va deveni nelocuibil.

În pofida eforturilor de definire a semnificaţiei conceptului

amintit, s-a dovedit dificilă stabilirea unor limite stricte, deoarece

conservarea resurselor naturale nu poate fi argumentată în

totalitate. O dezvoltare economică presupune, în mod inevitabil,

că o anumită suprafaţă de teren arabil va fi cultivată, că se va

exploata ţiţeiul, că unele râuri vor fi îndiguite, iar unele mlaştini


119

asanate. Au existat opinii care au susţinut că este necesară

conservarea capitalului natural în sens agregat, afirmându-se că

pierderile suferite într-o regiune ar putea fi contracarate în alta .

Acest tip de abordare a problemei a focalizat atenţia asupra

existenţei unei nevoi acute de a se estima valoarea resurselor din

punct de vedere ecologic şi economic şi asupra importanţei

protejării anumitor sisteme ecologice esenţiale.

3. Direcţiile conceptuale privind dezvoltarea durabilă

În ceea ce priveşte durabilitatea unei dezvoltări se

diferenţiază două direcţii conceptuale în abordarea raportului

economie-mediu: tehnocentrism şi ecocentrism.

• Susţinătorii tehnocentrismului sunt adepţii unei pieţe lipsite

de constrângeri, atât pentru producători, cât şi pentru consumatori.

Aceştia sunt foarte încrezători în posibilităţile de substituibilitate

aproape totală între factorii de producţie la fel ca şi în faptul că omul

şi tehnologia vor găsi întotdeauna un mod pentru a compensa

obligaţia legata de lipsa unei resurse. Tot ei sunt cei care adoptă un

criteriu de durabilitate foarte slabă, în aşa zisa versiune a

“abundenţei”, şi un criteriu de durabilitate slabă în poziţia mai putin

extremistă numită “conciliantă”. Tehnocentrismul conciliant ia în

considerare problemele de mediu, acceptând faptul că factorii de

producţie nu sunt substituibili la infinit , înglobează o noţiune precisă

de capital natural critic şi de capacitate de suport şi este interesat să

corecteze distorsiunile prezente cu ajutorul unor instrumente precum

taxele ecologice.


120

• Trecând de la tehnocentrism la ecocentrism, găsim

poziţia “comunitară”. Este vorba de o abordare mai degrabă

conservatoare, în care protecţia mediului, de exemplu, dobândeşte

o centralitate inexistentă în abordările precedente. A recunoaşte

Pământul drept un organism unic duce la restricţii foarte puternice

în posibilitatea de substituire a factorilor de producţie şi

determină o abordare radicală , care îsi revendică un concept de

durabilitate foarte puternic. Acest punct de vedere urmăreşte să

transforme sistemele economice actual , limitând destul de drastic

nivelul producţiei, al consumului şi al creşterii demografice.

4. Principalele modele de abordare a dezvoltării durabile

A. Abordarea economică

Abordarea economică se bazează pe conceptul fluxului

maxim de venit ce poate fi generat prin menţinerea rezervei de

valori (sau a capitalului) care a produs aceste beneficii. La baza

acestui concept stă, de asemenea, principiul optimalităţii şi

eficienţei economice, aplicate utilizării resurselor sărace.

Problemele de interpretare se nasc atunci când trebuie

identificate tipurile de capital ce trebuie menţinute (manufacturat,

natural sau uman) şi posibilităţile acestora de a fi substituite, ca

şi în valorizarea acestora, în special a resurselor ecologice.

Dificultăţi suplimentare le ridică problemele de ireversibilitate şi

colaps catastrofic.


121

B. Abordarea ecologică

Abordarea ecologică a dezvoltării durabile este axată pe

stabilitatea ecologică şi fizică a sistemelor. De o importanţă

deosebită este viabilitatea sistemelor care sunt esenţiale pentru

stabilitatea globală a întregului sistem. Un aspect cheie este

reprezentat de protecţia diversităţii biologice. Mai mult,

sistemele “naturale” pot fi interpretate în aşa fel încât să includă

toate aspectele biosferei, inclusiv a celor construite de om, cum

ar fi de exemplu oraşele. Accentul se pune pe păstrarea

elasticităţii şi capacităţii dinamice a unor astfel de sisteme de a se

adapta schimbarii şi nu pe conservarea unei stări statice “ideale”.

C. Abordarea socio-culturală

Acest tip de abodare a dezvoltării durabile caută să menţină

stabilitatea sistemelor sociale şi culturale, inclusiv prin reducerea

conflictelor distructive. Aspectele importante ale acestui tip de

abordare constau atât în promovarea echităţii în cadrul aceleiaşi

generaţii (în special în eliminarea sărăciei), cât şi a echităţii între

generaţii (implicând asigurarea drepturilor generaţiilor viitoare).

Se recomană urmărirea păstrării diversităţii culturale existente în

întrega lume, precum şi utilizarea cunoştinţelor legate de

practicile viabile înglobate în culturile mai puţin dominante.

Societatea modernă va trebui să încurajeze şi să promoveze

pluralismul şi participarea originală în scopul creării unui cadru

decizional mai eficient, pentru dezvoltarea socială durabilă.


122

5. Trăsăturile sistemului propus pentru dezvoltarea

durabilă

În realitate, multe din abordările prezentate în secţiunea

anterioară se suprapun în diverse profile etice sau economice, iar

caracteristicile unui posibil model de dezvoltare durabilă pot fi

rezumate astfel:

• Obiectivele economice vor fi mai degrabă optimizate, decât

maximizate. O dată depăşit pragul de subzistenţă, creşterea

bunăstării materiale devine mai lentă, decât consumul de

resurse. Este necesară o schimbare a paradigmei privind

perceperea obiectivelor economice. Acestea trebuie să aibă în

vedere un nivel optim şi nu unul maxim al activităţii. Pe de altă

parte, reducerea activităţii economice, fără a fi specificat nivelul

la care se ajunge, nu constituie un demers viabil.

• Înţelegerea universalităţii constrângerilor impuse de legile

naturii/fizicii. Manipularea substanţei şi a energiei respectă

legile fizicii, fapt ignorat de economişti. Legile termodinamicii

sunt, în acest sens, mai restrictive. Orice abordare economică

trebuie să ţină cont că, în timp ce materia poate fi reciclată şi

energia convertită dintr-o formă în alta, energia liberă este

permanent degradată în forme legate, se entropizează.

• Prefecţionarea modelelor de cuantificare a impactului

ecologic şi a resurselor este indispensabilă într-un demers de

optimizare pentru a evalua corect costurile şi beneficiile. Anliza

ciclului de viaţă pentru o serie de bunuri este un început bun, în

acest sens, dar există numeroase dificultăţi. De exemplu, nu sunt


123

posibile analize cantitative între diferitele tipuri de impact, cum

sunt poluarea cauzată de arderea combustibililor şi cea

detreminată de folosirea pesticidelor. O altă problemă este

legată de aprecierea comparativă a activităţilor care polueaza

continuu şi a celor care survin accidental. În ceea ce priveşte

resursele, metodele actuale, bazate pe analiza cost-beneficiu

atribuie costuri extracţiei şi transformării materiilor prime , dar

nu şi pentru valoarea intrinsecă a combustibililor, minereurilor,

apei, ecosistemelor. În cazul minereurlor şi combustibililor,

materialul valoros (util) creat prin procese naturale în cursul a

milioane de ani este consumat în decenii. Odată “utilizate”

acestea nu mai sunt disponibile pentru generaţiile viitoare,

pierderea de valoare fiind ignorată.

• Recunoaşterea rarităţii ecologice. În primele faze ale

revoluţiei industriale, activiatea umană se conducea pe

principiul abundenţei ecologice. Cu toate acestea, planeta

noastră este limitată, iar creşterea activităţii conduce, inevitabil,

la raritatea ecologică. Tranziţia de la abundentă la raritate se

pare că este mult mai rapidă decât se aprecia. După numai

câteva generaţii de activitate economică crescândă într-un

mediu de relativă abundenţă, oamenii acceptă cu greu că exista

limite pentru creştere şi cu atât mai puţin schimbarea

substanţială a modului de viaţă şi a aspiraţiilor.

• Macro-constrângeri şi micro-libertăţi. O obiecţie frecvent

enunţată împotriva reglementărilor restrictive este faptul că ele

reprezintă constrângeri inacceptabile pentru libertatea

individuală. Cu toate acestea, libertatea aparentă este adesea o


124

iluzie pe termen scurt. Acţiunile cu impact ecologic puternic pot

reduce posibilităţile opţiunilor pe termen lung. Prin stabilirea

unor constrângeri la nivel macroeconomic şi implementarea

unui sistem economic care să incurajeze deciziile pro-ecologice

se poate asigura menţinerea libertăţii de opţiune la nivel

microeconomic, pe termen lung.

• Un cadru economic care să asigure caracterul pro-ecologic

al tuturor deciziilor. Includerea costurilor ecologice în preţurile

bunurilor şi serviciilor poate avea o contribuţie importantă în

acest sens.

• Modele economice bazate pe resurse epuizabile finite şi pe

rate finite de reînnoire a resurselor de energie. Majoritatea

modelelor utilizate în economia convenţională sunt bazate pe

fluxul ciclic al banilor şi pe permanenta intensivizare a ciclului

producţiei şi consumului. Aceste modele ignoră fluxul linear al

materiilor prime şi al energiei din ecosisteme spre economie şi

al deşeurilor din activitatea economică spre ecosisteme. Ele îsi

asumă faptul că mediul asigură resurse infinite şi absoarbe

cantităţi infinite de “deşeuri “ (abundenţă ecologică). Scara

actuală a activităţii economice demonstrează falsitatea acestei

presupuneri. Astfel de modele trebuie abandonate în favoarea

celor care trateaza fluxul linear al materiei şi energiei într-un

mod mult mai realist. Chiar şi în cazul resurselor regenerabile,

trebuie luată în considerare rata de reînnoire a acestora.

• Determinarea politică a nivelului activităţii. Reforma taxelor

ecologice, cu nivele ridicate de taxare pentru resursele rare, pare

să fie o modalitate de limitare a utilizării acestora, de conservare


125

pentru viitor. Suprapunându-se mecanismelor pieţei, poate fi o

modalitate eficientă de distribuire şi substituire a resurselor

alternative, în condiţiile unei rarităţi relative. Se speră, de

asemenea, că astfel de măsuri vor reduce creşterea de ansmblu a

activităţii economice, respectiv poluarea şi celelalte impacte

ecologice pe care le implică. Cu toate acestea, în condiţii de

raritate absolută, mecanismul s-ar putea să nu funcţioneze la fel

de bine. Există pericolul ca banii colectaţi din taxe să fie folosiţi

in finanţarea consumului resursei care trebuie să fie protejată

prin taxe. Pe masură ce taxele adiţionale scad puterea de

cumpărare, nu există nici o garanţie că aceasta se va manifesta

în raport cu bunurile dăunătoare mediului. Astfel, este necesar

un control politic asupra nivelului de utilizare al resurselor

epuizabile. O dată ce se stabileşte, per ansamblu, rata de

exploatare, piaţa va asigura distribuirea resursei respecive.

Schimbările economice pe termen lung care sunt preconizate

în aceasta abordare vor conduce la noi oportunităţi, dar şi la

dispariţia multor aspecte familiare ale vieţii economice. Este

esenţial ca orice schimbare să fie iniţiată şi implementată intr-o

manieră controlată şi previzibilă , pentru a evita situaţiile critice.


126

Poziţii ideologice asupra mediului (după A. Vădineanu)

TEHNOCENTRICĂ ECOCENTRICĂ

A abundenţei Conciliantă Comunitară Radicală

Cara

cteris

tici

Exploatarea resurselor; poziţie oreintată spre dezvoltare

Gestiunea şi conservarea resurselor

Salvarea resurselor

Prezervare extremă

Tip

de e

cono

mie

Antiverde, cu pieţe libere în totalitate şi fără nici o obligaţie

Verde, dirijată de instrumente economice (de ex. taxe de poluare)

Profund verde, orientată spre menţinerea unei stări staţionare şi reglementată de norme stricte

În mod viguros verde, inflexibil supusă obligaţiilor legale pentru a reduce la minim impactul asupra resurselor

Stra

tegi

i de

gest

iune

Obiectiv prioritar: maximizarea produsului intern brut. Pieţe libere vor asigura capacitatea de substituţie infinită între resurse naturale şi resurse materiale, atenuând toate posibilele obligaţii legale legate de lipsa resurselor

Creştere economică modificată pentru a ţine cont de impactul modurilor de producţie şi de consum asupra mediului. Este refuzată ipoteza durabilităţii infinite. Regula în vigoare: capital consumat în timp.

Nici o creştere economică; nici o creştere a populaţiei. Separarea factorilor de producţie. Punct de vedere asupra sistemului şi raportat la întreaga planetă

Reducere a economiei şi a populaţiei. Este imperioasă reducerea la scară a producţiei şi a consumului.


127

Etic

ă

Sunt privilegiate drepturile fiinţelor umane care trăiesc în prezent; natura are valoare instrumentală (adică valoarea care îi este recunoscută de oameni)

Apare preocuparea pentru ceilalţi, adică echitatea între generaţii. Natura păstrează încă valoarea instrumentală

Predomină interesele colective asupra celor private şi individuale. Ecosistemele au o valoare primară, iar bunurile şi serviciile au o valoare secundară

Acceptarea bioeticii, adică a intereselor morale acordate tuturor speciilor non-umane şi a părţilor abiotice ale mediului; natura are valoare intrinsecă, în sine şi deci este independentă de experienţa umană.

Crit

erii

de

dura

bilit

ate

Foarte slab Slab Puternic Foarte puternic

6. Strategii de realizare a dezvoltării durabile

Pentru realizarea condiţiilor de compatibilitate a celor patru

sisteme, strategia dezvoltării durabile include, ca un element

esenţial, simultaneitatea progresului în toate cele patru

dimensiuni. In România, o asemenea viziune asupra

problematicii mediului a fost susţinută, încă din anul 1976, de

către academicianul N. N. Constantinescu.

Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă porneşte de

la inţelegerea faptului că economia unei ţări, ca şi a tuturor

ţărilor, înseamnă mai mult decât suma părţilor componente, că

modificările produse într-un subsistem sau altul antrenează

schimbări de ansamblu profunde, în virtutea interdependenţei

dinamice existente între componentele acestuia.


128

Pornind de la cei cinci factori, care se influenţează reciproc în

procesul dezvoltării – populaţia, resursele naturale şi mediul

inconjurător, producţia agricolă , producţia industrială şi

poluarea – strategia dezvoltării durabile îşi propune să găsească

criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoi-

resurse, obiectivele de atins şi mijloacele necesare, pe baza

compatibilităţii reciproce în timp şi spaţiu. Astfel, se pune

problema conceperii şi realizării unui mediu economic, care, prin

intrările şi ieşirile sale, să fie într-o compatibilitate dinamică în

raport cu mediul natural, dar şi cu nevoile şi interesele, prezente

şi viitoare, ale generaţiilor care coexistă şi se succed.

Rezultă, astfel, că dezvoltarea durabilă este definită de:

• O dimensiune naturală - care presupune că aceasta există

numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu

mediul natural;

• O dimnsiune social-umană - toate ieşirile din mediul creat

de om trebuie să răspundă direct nevoilor şi intereselor

prezente şi viitoare ale generaţiilor;

• O dimensiune national-statală – compatibilitatea criteriilor

de optimizare, atât pe plan naţional , cât şi la nivel regional

sau mondial.

Un alt nivel de abordare a strategiilor de dezvoltare durabilă

este prin prisma structurii resurselor utilizate. Astfel, societăţile

umane pot alege să acumuleze capitalul uman (prin educaţie şi

introducerea progresului tehnologic) sau capitalul fizic creat de


129

oameni în schimbul conservării resurselor minerale sau al

convertirii unei forme de utilizare a terenului în alta. Problema

constă în faptul că întreaga productivitate a capitalului

acumulat, incluzându-se impactul nefast asupra sănătăţii umane

şi a plăcerii estetice, ca şi asupra veniturilor, reprezintă mai

mult decât compensările obţinute din pierderea survenită ca

urmare a deteriorării capitalului natural. În trecut, beneficiile

obţinute din derularea activităţilor omeneşti au fost exagerate, iar

costurile incumbate de prejudiciile aduse mediului au fost

ignorate. Aceste costuri trebuie luate în considerare de către

decidenţi, iar impacturile pe termen scurt şi pe termen lung ale

unei astfel de abordări trebuie evaluate cu grijă. Este evident că

realizarea unui astfel de lucru nu este posibil fară a se ţine seama

de gradul de nesiguranţă şi ireversibilitate asociat anumitor

procese ecologice, recunoscându-se faptul că anumite beneficii

pentru mediu apar în forme intangibile şi că anumite impacturi

asupra acesteia se vor produce într-o perioadă nedefinită în viitor.

Trebuie avut în vedere, de asemenea, şi faptul că nu pot sau nu

trebuie asociate valori monetare tuturor resurselor naturale

existente , dar oricum aceste evaluări monetare trebuie să fie

realizate cât se poate de explicit.

Adoptarea unor politici de dezvoltare economică si

ecologică, luându-se în calcul realizarea unei comparaţii între

beneficii şi costuri pe baza unei atente analize microeconomice

ar putea conduce la realizarea şi sporirea protecţiei mediului, iar,

în timp, la majorarea nivelului general de bunăstare a populaţiei.

În interpretarea în care Raportul Comisiei Brundtland utilizează


130

expresii ca “sustainable development” (“dezvoltare durabilă”) şi

“environmentally responsible development” (“dezvoltare care

ţine cont de aspectele ecologice”, “dezvoltare respectuoasă faţă

de mediu”) trebuie pornit de la definiţia dezvoltării durabile în

sens restrâns. În decursul ultimilor ani, obiectivul afirmat al

politicilor de protecţie a mediului a fost cel de realizare practică

a unei dezvoltări durabile. Conceptul de dezvoltare durabilă a

fost unanim acceptat, drept scop final al acestor politici incă de la

publicarea raportului Comisiei Mondiale asupra Mediului şi

Dezvoltării, in anul 1987.

Printre elementele esenţiale care trebuie luate în considerare

pentru realizarea dezvoltării durabile se numără∗:

• Caracteristica internatională, chiar globală, a problemelor

mediului. Din acest punct de vedere se remarcă faptul că

persoanele în drept de a lua decizii, atât la nivel local, cât şi

naţional, nu mai pot ignora impactul deciziilor luate asupra

colectivităţilor, în sensul cel mai larg al termenului. Dacă, de

exemplu, o ţară îşi acelerează creşterea economică utilizând

politici de creştere care pot amplifica poluarea şi diminuarea

resurselor naturale, într-o regiune anume, riscă să prejudicieze nu

numai perspectivele de creştere economică în alte regiuni, ci chiar

să vadă propria sa creştere economică prejudiciată pe termen

lung, ca urmare a interdependenţelor dintre sistemele ecologice

si economice;

∗ Pentru detalii recomandăm A. Vădineanu Dezvoltarea durabilă: teorie şi practică, Ed.Univ. din Bucureşti, 1998


131

• Perspectivele, pe termen lung, privind consecinţele

diminuării resurselor naturale şi ale accentuării poluării pentru

generaţiile viitoare. Astfel, trebuie avută în vedere nu numai

capacitatea indivizilor şi a naţiunilor de a împărţi binefacerile

creşterii economice şi avantajele aduse de resursele naturale în

epoca actuală, dar şi de ceea ce va fi lasat drept moştenire

generaţiilor viitoare;

• Obligaţia de a menţine sau de a spori această moştenire

reprezintă un element-cheie al dezvoltării durabile;

• Bunăstarea naturală depinde nu numai de ritmul creşterii

economice, dar şi de calitatea acesteia;

• Distincţia dintre diversele forme de capital, care contribuie

la crearea bunăstării şi care constituie moştenirea generaţiilor

viitoare. Din acest punct de vedere, trebuie să facem distincţie

între “capitalul creat de om” şi “capitalul uman”, inclusiv

calificarea şi nivelul de instruire al rsurselor de muncă, aceste

doua forme de capital fiind de prea multă vreme recunoscute

drept elemente esenţiale în satisfacerea nevoilor prezente şi

viitoare. În acelaşi timp trebuie avut în vedere şi “capital

natural”, care presupune menţinerea structurilor de resurse

naturale şi limitarea poluării. Este deci indispensabil să se evite

diminuarea capitalului natural, în cadrul dezvoltării durabile,

prin practicarea unor politici care vizează concomitent o bună

gestiune a resurselor naturale şi controlul poluării;

• Posibilitatea de a realiza o substituire între diversele forme de

capital, ceea ce înseamnă că trebuie să ne aşteptăm la o anumită


132

posibilitate de substituire între stocurile de capital natural, pe de o

parte, şi capitalul acumulat de om, pe de altă parte.

Prin adoptarea obiectivului de dezvoltare durabilă este în

curs de a fi modificată strategia de ansamblu faţă de politicile de

protecţie a mediului. Accentul se pune pe luarea în considerare a

tuturor dimensiunilor legate de problemele protecţiei mediului,

ca de exemplu:

• Controlul poluării, gestiunea resurselor şi consideraţiile

mai largi privind calitatea vieţii;

• Crearea cadrului instituţional eficace pentru formularea şi

punerea în aplicare a politicilor de protecţie a mediului;

• Promovarea progresului tehnologic în favoarea unei

creşteri economice “ecologizate”;

• O mai largă utilizare a instrumentelor economice, care

reflectă cu mai multă precizie rarităţile relative în scopul

furnizării semnalelor de piaţă privind protecţia mediului;

• Nevoia de a face ca instrumentele de reglementare să

devină mai eficiente şi mai puţin costisitoare;

• Modificarea tendinţelor de producţie şi consum în scopul

menţinerii stocului de resurse rare şi a diminuării poluării;

• O mai mare utilizare a strategiilor anticipative în

formularea şi aplicarea politicilor de protecţie a mediului;

• Dezvoltarea unor strategii integrate, atât în sectorul

protecţiei mediului, cât şi între acest sector şi alte sectoare ale

economiei;

• Analiza mai detaliată a legăturilor care există între mediu

şi economie, ca şi o modalitate de a elabora indicatori de


133

protecţie a mediului pentru a măsura tendinţa şi progresele

înregistrate în domeniul protecţiei mediului;

Realizarea practică a unei dezvoltări economice durabile

presupune o perioadă de tranziţie, în care atât clasa politică

conducătoare, cât şi populaţia să-şi reevalueze obiectivele şi

aspiraţiile, să-şi redefinească etaloanele privind reuşita socială şi

să-şi adapteze munca şi folosirea timpului liber la un nou set de

valori şi principii, care să aibă drept obiectiv prosperitatea şi

protecţia generaţiilor viitoare.

În fond, este necesară găsirea unui mod de dezvoltare care să

împace interesele economice cu cele sociale şi de mediu. În acest

sens, se pleacă de la formalizare şi apoi se trece la acţiune,

stimulată prin reglementări naţionale, regionale şi internaţionale.

Succesul acestui demers se bazează pe adaptarea activitaţilor

umane la un complex de conduite şi măsuri, care presupune

înlocuirea multor tehnologii necorespunzatoare cu altele noi, a

căror relizare presupune inovare, creativitate şi resurse financiare

considerabile. Din această cauză se acţionează gradual:

Intr-o primă fază se încearcă îmbunătăţirea sistemelor

tehnologice actuale. Este foarte important ca problemele urgente

de protecţie a mediului să fie aborbate imediat, cu mijloacele

existente, astfel încât amplificarea efectelor negative să fie

stopată;

A doua etapă – trebuie începute şi continuate cerecetările

vizând definirea tehnologiilor viitorului. Pe parcurs vor fi

promovate de către fiecare ţară acele soluţii politice, economice,


134

tehnologice compatibile cu scopul propus, şi anume asigurarea

unei dezvoltări durabile.

Componentele strategice ale dezvoltării durabile şi acţiunile

de întreprins în vederea trecerii eficiente de la o etapă la alta se

înscriu într-un sens trigonometric, de la gestiunea producţiei şi

serviciilor, prin gestiunea resurselor către gestiunea modificării.

Predominant, în comerţ, relaţiile publice internaţionale,

preţurile mărfurilor, investiţiile transnaţionale, datoriile şi

bugetele, fac foarte dificilă, pentru majoritatea ţărilor în decurs

de dezvoltare, atât alocarea resurselor necesare pentru investiţii

în domeniul protecţiei mediului, cât şi introducerea măsurilor de

adaptare la politicile necesare, cerute de o dezvoltare durabilă .

Într-adevar, una din soluţiile propuse în “Declaraţia despre

Protecţia Mediului şi Dezvoltare de la Rio” (adoptată de

Conferinţa Naţiunilor Unite despre Mediu şi Dezvoltare –

UNCED), este aceea că mediul şi economia sunt strâns legate

între ele, iar integrarea consideraţiilor ecologice în planificarea

dezvoltării este esenţiala pentru atingerea unei dezvoltări

durabile.

Misiunea UNEP-ului constă în promovarea, împreună cu alte

organizaţii ale Naţiunilor Unite şi instituţii internaţionale şi

naţionale de dezvoltare şi cercetare, a dezvoltării ulterioare şi

aplicarea analizelor integrate, ecologice şi economice, a

politicilor instrumentelor, pentru a spori cooperarea economică şi

ecologică internaţională, pentru un management mai bun şi o

dezvoltare de durată.


135

7. Principii ale dezvoltării durabile

O gestionare ecologică a resurselor trebuie să fie prioritară la

nivelul fiecărui stat. De aceea, între principiile directoare ale

gestionarii ecologice a resurselor regenerabile trebuie să se

numere şi următoarele (a se vedea şi Legea română de mediu –

L.137/1995, republicată):

• echitatea între generaţii – să utilizeze azi fără a reduce

resursele şi opţiunile generaţiilor viitoare;

• adotarea unei politici anticipative în utilizarea resurselor;

• limitarea utilizării resurselor naturale în funcţie de capacitatea

mediului în folosirea resurselor de apă şi apoi reintegrarea

reziduurilor lichide;

• creşterea bunăstării umane mai mult sub aspect calitativ decât

cantitativ;

• estimarea valorilor mediului ambiant şi a resurselor naturale

în scopul acoperirii tuturor costurilor necesare menţinerii

echilibrului ecologic;

• rezolvări de perspectivă ale problemelor ambientale, în

primul rând, cele globale şi apoi cele regionale şi naţionale;

• utilizarea eficientă a resurselor de către toate societăţile;

• participarea activă a populaţiei la politica şi desfăşurarea

procesului de trecere la o societate durabilă din punct de

vedere ecologic.

Alte principii ale dezvoltării durabile se regăsesc în cadrul

instituţiilor juridice, fiind reluate şi dezvoltate ca imperative

internaţionale, menite a reglementa domeniul dreptului, al


136

raporturilor complexe, la nivel global ce se stabilesc între

guverne şi naţiuni.

Direcţiile principale în care trebuie acumulate cunoştinţele

necesare realizării unui mediu durabil, din această perspectivă

sunt următoarele:

• cauzele ecologice şi consecinţele schimbării chimismului

atmosferei, solului, apelor dulci şi marine;

• consecinţele ecologice ale schimbării folosinţelor terenurilor

şi apelor;

• inventarul biologic;

• indicatori ai răspunsurilor ecologice la stres;

• refacerea sistemelor ecologice;

• dezvoltarea şi aplicarea teoriei ecologice la gospodărirea

sistemelor ecologice;

• specii introduse , boli şi patogeni;

• ecologia răspândirii bolilor;

• procese ecologice şi populaţiile umane.

In domeniul educaţiei s-a sugerat că preocupările trebuie să aibă

în vedere în primul rând35:

– publicarea de articole şi cărţi care să explice publicului larg în

termeni facili, domeniile ecologiei şi cum poate aceasta

contribui la soluţionarea problemelor celor mai importante;

– să asiste autorităţile şcolare la toate nivelele de educaţie în

scopul creării unor programe de învăţământ orientate ecologic

în mod convenabil;


137

– să contribuie la desfăşurarea unor cursuri postuniversitare

interdisciplinare pentru: ingineri; economişti şi oameni de

afaceri;

– să stimuleze apariţia de noi oameni de ştiinţă în cerectarea

ecologică care va include nu numai ştiinţele naturale ci şi pe

cele sociale.

*

Alăturându-ne fără rezerve acestor perspective, trebuie să mai

adăugăm însă că pentru ca ele să devină realitate, în primul rând

este necesară revizuirea fundamentelor conceptuale şi

metodologice ale educaţiei. Educaţia contemporană a fost

fundamentată pe solul unei concepţii fragmentare asupra realităţii

şi metodologiei de cunoaştere a ei, derivate din structura

mecanicistă a ştiinţeilor secolelor XVI-XIX. Desigur că în acele

timpuri nu se punea problema tratării fenomenului ecologic.

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, însă, pe măsură ce

problemele planetei deveneau deopotrivă mai apăsătoare şi mai

evidente totodată, pe fondul dezvoltării fără precedent în istoria

societăţii umane a conştiinţei ecologice, s-a trecut la un alt nivel

de percepţie a realităţii. Ecologia a fost practic prima ştiinţă

(oficială) în civilizaţia occidentală actuală care a “descoperit”

omului perspectiva integratoare asupra realităţii, evidenţiind (şi

cu sprijinul fizicilor cuantice, trebuie să recunoaştem) complexele

interacţiuni dintre sistemele de organizarea a materiei şi vieţii.

Această interdependenţă a conturat în primul rând o nouă

atitudine politică şi legislativă, iar mai târziu (chiar dacă mult mai 35 Conform A. Vădineanu, op. cit.


138

firav decât se spera în perioada mişcării New-Age şi a Clubului

de la Roma) un adevărat curent de acţiune practică socială.

Paradoxal însă, ştiinţele au rămas încă baricadate în formalismul

lor dogmatic, raportându-se în continuare la principii mecanice de

definire a realităţii, fapt ce le separă – pe măsură ce societatea

evoluează istoric – de posibilitatea de aderare la real, adică de a

interveni practic în comunitate spre a înţelege problemele acesteia

şi a identifica soluţii viabile.

Una dintre aceste ştiinţe care a rămas tributară unei astfel de

viziuni, este chiar pedagogia, cea care ar trebui să dea tonul în

domeniul dezvoltării societăţii umane. Iată de ce în repetate rânduri am

considerat necesar a se respecta un principiu aplicat încă din timpul

romanilor: este mai uşor a înălţa un edificiu nou de la zero, decât a

construi pe ruinele unuia vechi. Ceea ce se face în acest moment pe

plan european (practic singurul continent care se “frămână” pe tema

educaţiei umanităţii) este să se petecească necontenit (de peste o

jumătate de veac) aceeaşi haină veche şi ponosită.

Progresul istoric al comunităţilor umane a dovedit cu

prisosinţă în ultimele câteva mii de ani că ceea ce este depăşit

istoric, devine dintr-un instrment cândva util, o piatră de moară,

sau chiar mai grav, un adevărat pericol pentru noile generaţii şi

pentru obiectivele de dezvoltare istorică a lumii. Considerăm că

în aceeaşi situaţie se află înseşi educaţia actuală, atât ca sistem

(deci metodologic vorbind) cât şi în ceea ce priveşte conţinutul.

Este motivul pentru care credem că ar trebui revizuite

fundamental ambele aceste dimensiuni, proiect pe care noi l-am

conceptut ca relizabil prin aderarea la valorile paideice ale


139

educaţiei. Iată de ce, în continuarea volumului de faţă şi a

discuţiei privind educaţia ecologică, am accentuat aceste principii

şi valori paideice, fundamentale. Practic ecologia şi mai târziu

educaţia pentru mediu (sau ecologică) reprezintă puntea de

legătură între – pe de o parte – om şi universul înconjurător

(natură, cosmos), iar pe de altă parte între om şi el însuşi, atât ca

individ, cât şi ca societate.


140

Lumea este o lume falsă atât timp cât omul

nu-şi distinge obiectivitatea sa absolută şi nu

se va recunoaşte pe sine şi viaţa lui “dincolo”

de forma invariabilă a lucrurilor şi legilor.

Când, în sfârşit îşi dobândeşte această

conştiinţă de sine, omul păşeşte pe drumul

său nu numai spre adevărul despre sine, dar

şi despre lumea sa. Iar cunoaşterea se

împleteşte cu acţiunea. El va încerca să-şi

convertească adevărul în acţiune, să facă din

lumea sa ceea ce este ea în mod esenţial,

adică împlinirea conştiinţei de sine a omului.

(Karl Marx)


141

CAPITOLUL IV

ASPECTE PRIVIND CONCEPTUL ŞI MANAGEMENTUL

CALITĂŢII VIEŢII Dacă aş avea posibilitatea aş instala în centrul fiecărui oraş

o imensă placă de marmură albă pe care să scrie “Omule îţi este dat să străluceşti! Caută-ţi drumul!”

(Pavel Coruţ)

1. Aspecte introductive

Toate sistemele vii, inclusiv omul, există şi evoluează

datorită schimburilor permanente şi specifice cu mediul

înconjurător. Prin mediu înconjurător definim complexitatea de

forţe care aparţin următoarelor dimensiuni: cosmos, natură-

ecosistem (incluzând în afară de fiinţele vii factorii abiotici:

energii, materie, procese etc), societate (societatea sau biosul,

prin aceasta înţelegând deopotrivă societatea formată din membrii

aceleiaşi specii, cât şi cea compusă din convieţuirea simbiotică a

membrilor mai multor specii). În acest sens vom folosi pentru

ultimul tip de societate conceptul de comunitate. Prin conceptul

de schimburi specifice înţelegem transferurile între specii şi

mediul abiotic, precum şi între membrii diverselor specii, potrivit

cu necesităţile particulare derivate din compelxitatea şi gradul de

evoluţie al fiecăreia dintre acestea.

Obiectul transferurilor (schimburilor) între fiinţe îl constituie

resursele, adică acele esenţe (substanţe, conţinuturi) prin care sunt

satisfăcute trebuinţele naturale, conform regulilor grilei


142

piramidale36. În conceptul universal de resurse includem

deopotrivă suporturile materiale şi energetice, cât şi conţinuturile

acestor suporturi. Desigur deocamdată este destul de dificil pentru

“instrumentele” de măsură ale ştiinţei oficiale să înregistreze

(opereze) diferenţa dintre (de ex.) suportul energetic al unui

sentiment şi conţinutul afectiv (de afectivitate) al acestuia, sau

dintre substanţa mentală purtătoare a unui gând şi gradul/nivelul

(amplitudinea) de evoluţie (“morală”, cauzală sau pur şi simplu

“intelectuală”) a lui. Motivul se datorează şi faptului că obiectul

investigaţiei ţine de nivele superioare de organizare a realităţii, pe

când instrumentele tehnologice de măsură de care dispune

omenirea în prezent aparţin dimensiunii materiei fizice şi celei

energetice inferioare.

Toate fiinţele reprezintă sisteme deschise, adică având

deopotrivă necesităţi de a dărui, cât şi de a primi resurse. Atât

specificul resurselor, cât şi modalităţile sub care se realizează cele

două acte definitorii ale schimbului (primirea şi dăruirea) ţin de

doi factori determinanţi şi concomitenţi:

• necesităţile interne ale fiinţei (în funcţie de specie,

grad de individualizare, nivel de evoluţie, trebuinţele

personale etc)

• necesităţile extene ale ecosistemului

Prin legile naturale care gestionează progresul general în

lumea vie, aceste necesităţi se află totdeauna în echilibru. Dacă

am privi natura ca o vastă scenă, am putea observa că există un

36 Pentru detalii recomandăm a se vedea A. Burcu Piramida trebuinţelor umane fundamentale, Fundaţia Mercur, 2002


143

regizor (sau un întreg aparat regizoral) care ştie când, pe cine,

unde, cum, cu ce (şi aşa mai departe) să trimită pe scenă pentru ca

piesa să decurgă în mod corespunzător, după cerinţele progresului

şi dezvoltării continue (aspect dealtfel recunoscut şi aplicat de

toate marile civilizaţii ale omenirii, mai puţin cea tehnologică

actuală). Acest principiu este pe deplin valabil atât în lumea

naturii (şi a universului, desigur, dar nu face obiectul studiului

nostru), cât şi în societatea umană şi satisface necesitatea

universală privind dezvoltare plenară a speciilor şi fiinţelor.

În baza acestui principiu şi cu aplicare la societatea umană,

vom înţelege că rolurile şi actorii sociali sunt astfel aleşi încât

fiecare fiinţă umană să poată beneficia de optimul de resurse

necesare bunei sale evoluţii (dezvoltări individuale), sens şi motiv

pentru care, per ansamblu, întreaga regie socială să îndeplinească

deopotrivă următoarele funcţiuni:

• să permită existenţa necesarului de resurse pentru

fiecare fiinţă umană, potrivit cerinţelor sale

particulare de bună dezvoltare, atât ca persoană cât şi

ca fiinţă (adică să poată îndeplini misiunea sa

existenţială proprie condiţiei sale umane)

• să realizeze schimbul (transferul) corespunzător

(optim) între producători şi consumatorii de resurse

• să gestioneze resursele în acord cu principiile

progresului (ex. motivaţia persoanei umane de a face

se poate naşte fie din satisfacerea unei anumite

trebuinţe şi astfel deschiderea perspectivei spre


144

accesarea celei superioare, fie din lipsa satisfacerii,

prin efortul de a realiza acest lucru)

Pentru ca o anumită fiinţă să “intre în joc”, adică să participe

la procesele dezvoltării (progresului universal), are nevoie de

motivaţii. Motivaţiile determină/nasc scopuri, iar scopurile

produc (concep) mijloace. Mijloacele accesează resursele, iar

acestea duc la satisfacerea trebuinţelor.

La nivelul majorităţii speciilor, procesul evoluţiei (motivarea)

se realizează prin intermediul forţelor interne inconştiente

(instinctuale) coordonate de ceea ce noi am numit Modelatorii

Evoluţiei, sau în vechiul limbaj, spiritul speciei37. În specia umană

motivaţiile devin conştiente, adică dobândesc statutul de scopuri

propriu-zise iar la un rang superior idealuri. La celelalte specii

mobilurile motivaţionale sunt suficiente (lor li se adaugă de fapt

un complex de forţe străine acestora, care acţionează dintr-o altă

dimensiune, dar pe care fiinţele la aceste nivele le resimt ca şi

cum ar veni din interiorul lor; sub o altă formulă de exprimare des

uzitată în secolul XIX am putea spune că în fiinţă acţionează

spiritul speciei).

În cazul omului, însă, mobilul principal al progresului îl

constituie o combinaţie de factori mai amplă: cee ce noi am numit

Împlinirea de Sine şi care presupune ca modalitate de realizare

următoarea ecuaţie ce va fi explicitată mai jos: IS = 3 ME +

9TF + 4 DV + Ni + Am

37 Am preferat noţiunea plurală de Modelatori ai Evoluţiei, întrucât este vorba de o serie întreagă de forţe (şi fiinţe) care veghează şi acţionează din alte dimensiuni, transcendente lumii materiale, pentru ca fiecare specie să evolueze potrivit cu necesităţile optime, deopotrivă ale naturii acelei specii cât şi ale ecosistemului din care face parte integrantă


145

Împlinirea de sine reprezintă o stare superioară de vibraţie a

Conştiinţei în armonie cu Ordinea Universală si ea se realizează

numai atunci când fiinţa umană îşi îndeplineşte sarcinile/misiunile

existenţiale asumându-şi rolul ce l-a primit în marea regie a vieţii

şi conştientizându-şi rostul ca parte într-o piesă deopotrivă socială

şi cosmică, ce trebuie jucată. Totodată, având o structură psihică

devenită complexă prin mecanismele evoluţiei socio-istorice,

omul actual are nevoie de o varietate întreagă de satisfacţii, pentru

fiecare dintre ungherele sufletului său. De aceea împlinirea de

sine presupune plenitudinea de satisfacţii prin care se acoperă

trebuinţele individuale ale fiecărei componente interne a

psihicului uman; şi deopotrivă ale tuturor.

*

În ecuaţia dată, factorii arătaţi au următoarele semnificaţii:

- (3ME) este factorul definitoriu pentru misiunea existenţială

potrivit condiţiei sale specific-umane. Omul contemporan are în

această lume o întreită îndatorire: 1. de a se perfecţiona pe sine

dând curs dezideratului evoluţiei cosmice a tuturor formelor de

viaţă; 2. de a sprijini celelalte fiinţe (din regnul uman sau alte

regnuri) coparticipante la simbioza planetară, în procesele

propriei lor dezvoltări şi 3. de a juca rolul scenic primit în această

lume, în realitatea socială, prin programul destinului individual şi

cu sprijinul forţelor divine.

- (Ni) reprezintă natura individuală a fiinţei umane, adică acea

structură internă a sistemului psihic ce conţine toate elementele

particulare şi definitorii pentru identitatea individuală a unei

anumite fiinţe. Dând curs în mediul exterior naturii sale


146

individuale, fiinţa umană se simte nu numai autentic liberă, ci

plenar actualizată, sau cum am spune mai simplu: împlinită. În

esenţă pentru oricare dintre fiinţele vii, indiferent de specie,

împlinirea condiţiei lor existenţiale se realizează prin exprimarea

plenară în mediu a naturii individuale; numai pentru om însă

împlinirea acestei condiţii ţine, aşa cum am văzut şi de realizarea

conştientă a unei anumite misiuni existenţiale.

- (9TF) indică cele 9 categorii de trebuinţe fundamentale activate

(din totalul de 12) ale grilei piramidale Maslow-Delphy: 1-

fiziologice, 2-de siguranţă, 3-ambientale, 4-sociale, 5-de cunoaştere,

6-de valorizare personală, 7-de creaţie, 8-de identitate personală şi

respectiv 9-spirituale. Grila piramidală a trebuinţelor fundamentale

acţionează în fapt ca un catalizator şi totodată filtru al resurselor

necesare unei anumite fiinţe, la un moment dat şi în fiecare moment

al existenţei sale.

- (Am) adaptarea al mediu, este factorul managerial care

garantează accesul la resursele necesare prin deprinderea şi

adoptarea modalităţilor/ strategiilor celor mai eficiente de

manifestare în limitele unei realităţi anume la un moment dat

(practic un mediu existenţial) şi de “vânătoare” a resurselor

(găsirea modalităţilor de acces spre aceste resurse, prin

multitudinea de obstacole, de blocaje etc). (Am) este factorul de

navigaţie, de management eficient.

- 4DV reprezintă cele 4 dimensiuni ale vieţii fiinţei umane în

lume. Omul contemporan este o fiinţă de o deosebită complexitate;

pentru creştere şi dezvoltare (ca fiinţă şi ca persoană) el are nevoie

de o multitudine de resurse, care trebuie să fie specifice (adaptate)


147

nu numai cantitativ, ci şi calitativ, adică să provină din anumite

dimensiuni ale existenţei. Aceste 4 mari dimensiuni sunt

următoarele:

a) viaţa materială: - cuprinzând raporturile şi acţiunile fiinţei

umane ce tind spre actualizarea trebuinţelor primare, în special

(cele fiziologice, de siguranţă şi ambientale), precum şi cele ce

depăşesc strict aceste nevoi, urcând şi spre altele, superioare, dar

păstrând, cu toate acestea o legătură fermă cu ceea ce numim în

mod comun: materie, energie, resorturi fiziologice. Astfel, aici

vor fi incluse capitolele vieţii vizând, spre exemplu achiziţiile de

bunuri (case, maşini, instrumente, obiecte etc.); investiţiile;

afacerile; profesiunea şi locul de muncă; tot ceea ce ţine de avere

şi proprietate, de folosinţa şi utilizarea „energiei”, în sensul ei

generic: acela de resursă exterioară care întreţine, perpetuează şi

îmbunătăţeşte existenţa individului, a grupurilor (popoare, triburi,

formaţiuni de interese etc.) sau speciilor.

b) viaţa socială: - cuprinde toate aspectele prin care omul

se raportează la mediul în care trăieşte, precum şi la fiinţele

conlocuitoare ale acestuia. Vizează în special satisfacerea

Trebuinţelor de pe nivele 4, 5 şi 6, adică acelea de sociabilitate,

comuniune, de a dărui şi primi afecţiune, de integrare şi

apartenenţă, de comunicare, de investigare, descoperire şi

cunoaştere, de libertate şi orizont, de valorizare proprie şi

demnitate/ stimă de sine, de statut şi valoare socială etc.

Desigur vor fi incluse aici, deci, acele capitole ale vieţii unei

persoane ce se referă la raporturile de filiaţie şi rudenie,

raporturile de cuplu şi familie, raporturile de muncă, cele de grup;


148

cele ce ţin de conjuncturi şi cerinţe sociale (profesiuni şi

demnităţi publice, războaie ori conflicte, schimburi culturale,

manifestări de orice natură publică etc.).

Tot la capitalul vieţii sociale se încadrează şi opiniile,

credinţele, optica individuală asupra vieţii, curentele, doctrinele,

ritualurile şi practicile (nu doar religioase) pe care persoana

umană le împărtăşeşte, indiferent că le exteriorizează/ manifestă

public într-o măsură mai mare ori mai mică.

c) viaţa privată: - cuprinde toate aspectele (trăiri, gânduri,

acţiuni, fenomene, intreprinderi etc.) prin care fiinţa umană se

raportează la sine înseşi, spre a se descoperi şi cunoaşte, spre a

găsi adevărata sa identitate şi măsură, precum şi locul şi rostul său

în univers, deopotrivă cu sensul întregii Existenţe, a tot ceea ce

întâlneşte în viaţa sa.

La acest capitol întâlnim toate frământările omului în

căutarea rosturilor existenţei universale şi, în cadrul acesteia, a

celei personale.

Căci cea mai mare trebuinţă a fiinţei umane actuale este

aceea de a avea o „axis mundi”, o ordine a cosmosului propriu

organizată după principii care să-i permită deopotrivă atingerea

unei stări de bine atât în interiorul acestui cosmos personal, cât şi

atunci când iese şi îl raportează pe acesta la o Ordine mai mare –

societate, natură, univers - la Cosmosul ce cuprinde în sine totul.

d) viaţa spirituală: - reflectă raporturile fiinţei umane cu

sensurile profunde ale realităţii prezente, cu ceea ce stă în spatele

lucrurilor şi face posibilă existenţa şi manifestarea a toate câte

sunt: Marea Fiinţă, indiferent cum ar fi ea denumită într-un limbaj


149

sau altul (Fiinţa Primă, Zeus, Dumnezeu, Allah, Isis etc.). Pentru

că limbajul nu ne poate spune nimic despre Aceasta; el nu poate

decât să îndrepte privirea sufletului uman spre a o percepe singur,

întocmai precum degetul ce arată spre lună serveşte doar ca

indicator, fără a comunica ceva despre obiectul arătat.

Raportul cu Marea Fiinţă se trăieşte de către fiecare făptură

umană în profunzimea cea mai adâncă a sufletului său şi se

experimentează clipă de clipă în multitudinea realităţilor ce o

înconjoară. Căci fiecare lucru, fiecare formă de viaţă particulară,

fiecare fiinţă este în întregime pătrunsă de Fiinţa Fiinţelor.

2. Noţiuni centrale şi aspecte definitorii privind calitatea vieţii

Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), calitatea

vieţii depinde de: calitatea mediului înconjurător (CMI), de

calitatea mediului comunitar (CMC) şi de respectarea tuturor

cerinţelor definitorii pentru condiţia umană (CU). (Prescurtările

ne aparţin fiind utile în continuare)

Dar să vedem, pe rând, fiecare dintre aceste concepte ce câmp

de acoperire şi semnificaţii poate cuprinde.

Calitatea reprezintă caracterul unui lucru prin care acesta

satisface în mod specific şi adaptat cerinţele absolut particulare

ale utilizatorului.

Viaţa este totalitatea necesităţilor şi cerinţelor ce trebuie

îndeplinite pentru ca natura individuală a unei anumite fiinţe să se

poată exprima plenar în mediul său specific de existenţă conform

condiţiei cosmice şi ecologice proprii acelei specii. Am văzut însă


150

că pentru fiinţa umană, exprimarea plenară a naturii sale

individuale se realizează printr-un proces mult mai complex decât

cel întâlnit la celelalte specii, proces ce presupune intervenţia unei

serii întregi de factori şi condiţii, toate acestea incluse în noţiunea

fundamentală a împlinirii de sine.

Condiţia umană. Condiţia umană reprezintă manifestarea

plenară a fiinţei umane (FU) în cadrul societăţii şi totodată

satisfacerea integrală a statutului de fiinţă cosmică, natural-

ecologică (şi biologică), individual-unică, socială, cultural-

istorică. Aşadar condiţia umană reprezintă, chiar statutul de fiinţă

cu atributele de mai sus, indiferent că este sau nu recunoscut şi

respectat de către societate la un moment dat istoric. Condiţia

umană este un dat de la natură, faţă de care societatea poate avea

numai două atitudini: nerecunoaştera ei (ceea ce s-a întâmplat cel

mai adesea în istorie, pentru diverse categorii sociale) şi respectiv

recunoaşterea, respectarea şi sprijinirea exprimării plenare de

către fiinţa umană a condiţiei sale natural-existenţiale38.

Calitatea vieţii, în aceste condiţii, reprezintă aptitudinea unui

mediu existenţial de a oferi unei fiinţe posibilitatea realizării

împlinirii de sine.

Pentru fiinţa umană însă acest concept suportă două conotaţii,

derivate din specificul aparte al acesteia. Spre deosebire de

reprezentanţii tuturor celorlalte specii care depind fundamental în

existenţa lor de mediul de viaţă extern şi de resursele acestuia,

fiinţa umană în schimb, pe parcursul evoluţiei sale dobândeşte

grade tot mai înalte de emancipare de sub tutela factorilor externi.


151

Prin condiţia sa cosmică – aceea ce creator de realităţi – fiinţa

umană participă la două procese concomitente de transformare a

mediului existenţial: primul vizează modificările realizate asupra

şi în mediul exterior, iar cel de-al doilea posibilitatea ca fiinţa

umană să edifice un alt tip de mediu, de data aceasta interior, în

realitatea sa subiectivă, aparţinătoare propriului sistem psihic. În

felul acesta omul descoperă misiunea sa de bază specifică pentru

condiţia sa personală: aceea de a deveni propriul său creator,

adică, altfel exprimat, de a participa activ, conştient prin forţe

proprii la modelarea devenirii individuale, în acord cu procesle

evoluţiei vieţii la nivel cosmic. Iată de ce, pe măsură ce fiinţa

umană (atât ca individ, cât şi ca specie) urcă pe trepte tot mai

înalte ale dezvoltării, dependenţa sa de mediul extern şi de

resursele acestuia se reduce progresiv, necesarul existenţial în

materie fiind acoperit de realităţile pe care fiinţa umană le

structurează în interiorul ei şi de resursele ce astfel reuşeşte a le

produce ea înseşi în aceste realităţi interioare.

Iată de ce vom observa că având două medii existenţiale

complementare din care poate obţine resursele necesare

progresului ca fiinţă, şi cum nici una dintre acestea nu poate fi

exclusiv la stadiul actual al dezvoltării speciei umane, rezultă că

indicele împlinirii de sine, calitatea vieţii umane, aşadar, va

depinde de factorii definitorii pentru ambele aceste realităţi.

Marele avantaj, însă, constă în faptul că fiinţa umană poate crea

reţete personale de combinare a factorilor, în funcţie de

38 Pentru detalii recomandăm a se vedea şi A. Burcu Fundamentele consilierii în managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane, Ed Mega, 2004


152

posibilităţile reale de obţinere a resurselor: fie din mediul

exterior, fie din cel interior. În acest sens, de fiecare dată când un

anumit tip de resursă existenţială nu se poate procura din mediul

extern vom înţelege că fiinţa umană are capacitatea de a o

produce în mediul său intern, în propriul său sistem psihic.

Pe de altă parte vom observa că aptitudinea unui mediu

existenţial exterior de a oferi unei anumite fiinţe umane deopotrivă

posibilitatea manifestării plenare a naturii sale individuale precum

şi optimul necesar de resure, este una abstractă. Practic este în

primul rând necesar ca fiinţa umană să fie ea înseşi capabilă de a

identifica şi accesa aceste resurse. Din acest punct de vedere, există

din nou o diferenţă fundamentală între om şi celelalte fiinţe.

Acestea din urmă se nasc practic cu această capacitate precum şi cu

aproape toate aptitudinile (şi cea mai mare parte din cunoştinţele)

necesare procurării acestor resurse. Pentru celelalte fiinţe,

cunoştinţele sunt un dat al speciei care se transmite fiecărui

membru, un fel de memorie colectivă la un nivel superior de

dezvoltare, numită instinct. Tot ce mai are de făcut fiecare individ,

o dată ce s-a născut în mediul existenţial, este să treacă în revistă

(să-şi reamintească), să dezvolte şi apoi să menţină mereu în formă

aceste abilităţi naturale de procurare a resurselor.

În cazul fiinţei umane, din nou datorită condiţiei sale specifice,

aceea de modelator activ al propriei deveniri, acest sprijin natural al

instinctului nu funcţionează. Practic fiecare om, în baza libertăţii sale

(fără de care nici nu am putea vorbi de participare prin forţe proprii

la evoluţia individuală), are opţiunea şi îndatorirea de a învăţa de la

zero toate aspectele necesare adaptării la mediul existenţial în


153

vederea procurării resurselor. În plus, fiinţa umană va fi necesar să

înveţe şi procesele de structurare a mediului intern şi de producere a

resurselor personale, aspect denumit autodezvoltare. Pe lângă toate

acestea, libertatea umană definitorie, creează şi posibilitatea ca omul

să trăiască în medii externe artificial modelate, adică transformate

prin intervenţia proprie. În aceste condiţii, fiecare fiinţă umană nou

născută va trebui să înveţe şi despre procesele de organizare şi

funcţionare a acestor medii astfel modelate, pentru a avea şanse

deopotrivă de procurare a resurselor, precum şi de exprimare a

naturii individuale.

Dacă la celelalte fiinţe exprimarea propriei naturi (a speciei) se

realizează spontan, fără efort din partea individului, în cazul

fiinţei umane ea necesită deopotrivă un efort semnificativ de

autodescoperire (omul trebuie să se cunoscă mai întâi pe sine

însuşi), de identificare a habitatelor din mediul exterior care îi

oferă cea mai amplă posibilitate de manifestare, de evitare a

pericolelor şi înlăturare a obstacolelor ce pot bloca exprimarea

propriei naturi şi aşa mai departe. Practic omul şi lumea (ceilalţi

semeni, singurele fiinţe ce pot interveni în modelarea mediului

existenţial) se află într-o continuă interacţiune: lumea schimbă

mereu mediul prin existenţa şi manifestarea ei, iar omul trebuie să

identifice mereu noi strategii de orientare în condiţiile acum

schimbate. Practic, societatea umană este o junglă, un haos relativ

(îmblânzit de anumite convenţii stabilite prin evoluţia istorică) în

care fiecare fiinţă umană trebuie să-şi găsească aproape singură

locul cel mai propice supravieţuirii, dezvoltării şi optimei

împliniri personale. În aceste condiţii se justifică necesitatea unui


154

sistem care să-i permită fiecărei fiinţe umane intersate, să

deprindă arta de a reuşi, sau exprimat în termeni ştiinţifici,

managementul eficient al calităţii vieţii individuale.

Am definit anterior opţiunea noastră pentru conceptul de

comunitate, sau mediu comunitar aşa cum este precizată sintagma

în definiţia OMS, aici urmând numai a ne reaminti că, întrucât

fiinţa umană este parte a unui ecosistem planetar complex, este

necesar a include în conceptul de comunitate deopotrivă fiinţele,

procesele şi mecanismele exterioare ecosistemului social. Astfel

încât considerăm că definiţia în discuţie se structurează în jurul

următoarelor ecuaţii:

• CV = CU + CMC + CMI pe care o putem numi şi ecuaţia

standard a procesului privind calitatea vieţii (unde

semnificaţia factorilor este următoarea: CV – calitatea

veiţii, CMC – calitatea mediului comunitar, iar CMI –

calitatea mediului încojurător)

• CU = FU + 3ME ecuaţia descriptivă a statutului fiinţei

umane (factorii semnificând: CU – condiţia umană, FU –

fiinţa umană, 3ME – misiunea existenţială a fiinţei umane

în această lume)

• IS = 3ME + 9TF + 4DV + Ni + Am – ecuaţia definitorie

pentru rostul tuturor proceselor societăţii umane: realizarea

unui standard superior de calitate a vieţii, aspect ce este

asigurat în condiţiile în care fiecare fiinţă umană şi toate

deopotrivă pot actualiza (satisface) potrivit cerinţelor

individuale toţi factorii ecuaţiei împlinirii de sine (factori

care au fost explicitaţi anterior).


155

*

În concepţia noastră, pe de o parte calitatea mediului

comunitar (CMC) înseamnă în fapt dezvoltarea comunitară (DC)

iar pe de altă parte, calitatea mediului înconjurător (CMI) nu se

poate obţine practic decât în condiţiile educării, integrării şi

armonizării omului cu procesele, raporturile (legile) şi fiinţele

mediului ecologic.

Pe de altă parte observăm că factorii (Ni) – exprimarea liberă a

naturii individuale – şi (Am) – armonizarea cu mediul în măsură a

putea obţine resursele necesare propriei dezvoltări în condiţiile

date – nu se pot realiza practic decât în momentul şi condiţiile în

care avem depotrivă îndepliniţi şi factorii (DC) şi (CMI).

(DC) însă nu înseamnă o societate dezvoltată, ci o societate

care aspiră şi trudeşte pentru a se dezvolta; adică se străduieşte

pe toate palierele existenţei sale interne şi externe să facă a fi mai

bine pentru membri săi componenţi. Dar o astfel de societate

realizează îndată că este necesar a se pune de acord, a se integra şi

armoniza cu realităţile cosmice şi ecologice (practic nu putem

vorbi de procese ecosistemice dacă nu luăm în considerare

dimensiunea cosmică a existenţei). Această societate realizează că

este parte a unui întreg şi că, spre a beneficia de un standard

superior de bine, este necesar să se manifeste după anumite

coordonate date de structurile funcţionale ale întregului, din care

face parte organic şi funcţional. Mediul spiritual (raporturile cu

zeii – indiferent cum s-ar numi ei – sau altfel exprimat,

sacralitatea vieţii) şi mediul ecologic, natural, sunt realităţile

instrumentale, acelea care sprijină şi direcţionează (călăuzesc)


156

societatea pe calea progresului ei. Constatăm astfel că în

conţinutul conceptului de calitate a vieţii, împlinirea de sine se

constituie, prin factorii componenţi, într-un veritabil nucleu

definitoriu. De aici rezută ca şi consecinţă un fapt deloc

neglijabil: şi anume chiar dacă societatea nu urmăreşte neaparat

împlinirea de sine a individului, ci doar dezvoltarea sa (adică un

bine generic pentru toti) prin porcesele de organizare a vieţii

arătate, în mod automat se realizează şi factorii care compun

împlinirea de sine. Acest aspect a fost afirmat în mod constant de

toate curentele de gândire şi acţiune din cele mai vechi timpuri

(de la stoicii romani încoace) dar cu deosebire aplicat începând cu

Revoluţia Iluministă în toate mişcările sociale care au investit în

dezvoltarea umană. Omul vine pe lume cu drepturi şi îndatoriri de

la natură (divinitate); el are de jucat un rol pe scena vieţii

sociale, iar în acest sens aduce cu sine propriile “daruri” de

oferit lumii: aptitudini, calităţi etc. Îndatorirea de bază a

societăţii este ca prin mecanismele şi instituţiile sale – în special

prin intermediul educaţiei – să sprijine fiinţa umană în procesul

dezvoltării personale maxime, să-l ajute a se cunoaşte pe sine, a

identifica ce poate să ofere lumii dar şi ce lucruri (în ens generic,

acela de aspecte) din această lume îi oferă împlinirea în viaţă, a

descoperi apoi locul cel mai potrivit în care acest schimb de

resurse al omului cu lumea să se realizeze echitabil şi perfect

benefic pentru ambii actori. Omul potrivit la locul potrivit se

spunea. Pentru că fiinţa umană este asemeni unui arbore:

societatea are îndatorirea să-i ofere condiţiile cele mai potrivite cu

natura sa indiviudală şi unică, pentru a creşte şi înflori, întrucât


157

este bine ştiut că pe cât de frumoase şi înmiresmate sunt florile

sale în anotimpul creşterii, pe atât de bogate şi îmbietoare vor fi şi

roadele în anotimpul maturităţii şi al dăruirii.

*

Omul este o fiinţă care nu poate trăi şi nu se poate dezvolta

decât în comunitate. Dar să ne reamintim că în concepţia noastră

comunitatea este compusă deopotrivă din oameni şi raporturile

dintre ei (societatea) cât şi din celelalte fiinţe şi mediul ecologic.

Deci prin comunitate înţelegem aspectul ei superior, cosmic,

teologic39 şi implicit ecologic. Iar această structură pentru a se

fundamenta organic şi funcţional (pentru a fi închegată şi viabilă)

trebuie să aibă la bază fundamentele sacralităţii vieţii. Legătura

dintre om şi comunitate se fundamentează o serie întreagă de

aspecte, dintre care la loc de frunte se situează următoarele:

• Natura ontologică a fiinţei umane: ca parte a unui întreg,

ca celulă a marelui organism al vieţii. Cu cât fiinţa este

mai avansată, cu atât sinele său individual resimte mai

puternic această apartenenţă la întreg, ceea ce îl

determină să aibă nevoi splimentare în a căror realizare

39 Trebuie să operăm distincţia între, pe de o parte teologie, ca ştiinţă despre divinitate şi despre evoluţia vieţii la nivel cosmic şi totodată practică intensivă destinată dezvoltării anumitor fiinţe umane (existentă în aproape aceeaşi formulă în toate marile civilizaţii istorice cunoscute ale Terrei) şi pe de altă parte religie, ca o combinaţie de cunoaştere (voalată, adică ştiinţă de popularizare) şi practică extensivă (mai mult prin ritualuri) destinată marii mase a populaţiilor şi care, în consecinţă a fost adaptată deopotrivă nivelului de înţelegere şi puterii de aplicare (de punere în practică) a acestora. Acesta este motivul principal pentru care în decursul istoriei specia umană a avut practic o singură teologie dar atâtea religii câte necesităţi de evoluţie s-au manifestat la diverse epoci istorice şi potrivit specificului diferitelor popoare.


158

acţiunile sale şi întreaga manifestare sunt îndreptate spre

celelalte fiinţe40

• Destinul său ca fiinţă umană, adică programele de

dezvoltare şi exersare a rolurilor sociale pe scena

existenţei în planul fizic

• Mediul care creează resursele necesare satisfacerii

trebuinţelor sale specifice condiţiei umane

• Obiectivele personale, necesare dezvoltării individuale,

care pot fi realizate numai în mediul complex alături de

celelalte fiinţe

De aceea omul şi lumea îşi au destinele îngemănate; nici una

nu poate progresa fără progresul concomitent al celeilalte.

Calitatea vieţii umane depinde aşadar de calitatea vieţii celorlalte

fiinţe coparticipante la simbioza ecosistemului planetar.

Calitatea veiţii comunitare, însă, nu reprezintă suma

standardului de calitatea a vieţii indivizilor ce o compun. Pe de o

parte întrucât comunitatea nu este suma membrilor ei, ci

rezultanta combinaţiei sinergice de factori; şi pe de alta întrucât

standardul de calitate se determină subiectiv. Aceasta înseamnă

că, deşi în mod obiectiv ar putea fi îndeplinite toate condiţiile

teroetice pentru ca fiecărui membru să-i fie satisfăcută într-un

grad semnificativ această cerinţă de calitate a vieţii, totuşi per

ansamblu, însă, să nu se realizeze sinergia necesară la nivelul

întregii comunităţi.

40 Pentru detalii pe tema evouţiei sinelui şi nivelului de trebuinţe al acestuia, recomandăm A. Burcu – Psihologia Fiinţei. Psihologia ecologică integrativă a personalităţii, Fundaţia Mercur, 2000


159

Calitatea vieţii este aşadar un deziderat existenţial, deopotrivă

individual şi comunitar. Dar ea nu se realizează (de multe ori) în

cursul unei vieţi umane decât în anumite procente, întrucât nici

împlinirea de sine nu este obţinută decât parţial. La întrebarea dacă

se poate obţine împlinirea de sine totală în viaţa umană socială,

răspunsul nostru este ferm DA. Însă acest lucru nu poate fi realizat

(nu stă în putinţa) omului ca entitate, ci ţine de o complexiatate de

factori, dintre care, cei mai importanţi sunt cei socio-organizatorici.

În organizarea şi managementul comunitar stă până la urmă toată

măreţia sau decăderea fiinţei umane.

Există desigur şi excepţii: adică oameni care nu au nevoie de

lume spre a realiza împlinirea de sine. Ei s-a unumit de-a lungul

istoriei: călugări, pustnici, mistici, asceţi etc. Dar să ne reamintim

două lucruri de o importanţă capitală: 1. în ecuaţia împlinirea de

sine sunt multipli factori de natură socială (acei factori care

condiţionează o fiinţă umană de alte fiinţe umane – pentru omul

mediu social, întâlnit actualmente pe pământ, marea majoritate a

trebuinţelor fundamentale sunt satisfăcute datorită complexelor

interacţiuni cu ceilalţi) şi 2. misiunea existenţială a majorităţii

fiinţelor umane este strâns legată de evoluţia în sine a vieţii

planetare; adică în destinul acestora sunt înscrise programe, roluri,

participări la acţiuni ce vizează modificări ale decorurilor lumii

terestre. Chiar şi fiinţe dintre cele mai avansate la şcoala evoluţiei,

sunt, în acest fel, legate în mod direct de destinul şi devenirea

realităţilor lumii sociale. Dacă, să spunem aşa, Sf Petru nu ar fi

primit ca misiune să înfiinţeze o religie şi o biserică, probabil că ar

fi putut reliza relativ uşor împlinirea de sine, întrucât în ecuaţia sa


160

la capitolul “misiune existenţială” nu ar fi existat această sarcină de

a se lupta cu forţele lumii; nu ar fi fost obligat să realizeze

adaptarea la o lume înapoiată faţă de cerinţele sufletului său şi într-

un fel toxică pentru acesta. Ar fi putut să trăiască în pustiu, ca

celelalte fiinţe umane evoluate din timpul său şi să nu se amestece

cu „mizeria” lumii sociale. Situaţia este asămănătoare oricărui

domeniu de activitate: este uşor să vorbeşti de la tribuna academică

despre lucratul pământului, creşterea copiilor sau îngrijirea celor

suferinzi, dar se dovedeşte o veritabilă încercare să realizezi faptic

acest lucru, să te murdăreşti cu materiile din universul în care

anumite fiinţe îşi duc existenţa, iar tu eşti chemat – tocmai în

calitate de confrate mai mare – să le sprijini, veghezi şi îndrumi

creşterea, dezvoltarea şi împlinirea lor naturală. În acest sens viaţa

cunoscută a lui Isus a fost cu adevărat un mesaj şi un exemplu

pentru ceea ce trebuie să fie condiţia umană în mileniile ce au

urmat. Oricât de evoluat ar fi cineva ca elev la şcola universului,

mereu se munceşte; unele munci nu sunt nici cele mai curate, nici

cele mai fericite. Am mai arătat cu altă ocazie41 că împlinirea de

sine nu exclude suferinţa. Împlinirea de sine este o stare ce se

trăieşte la nivel de conştiinţă; or conştiinţa se bucură cel mai tare

nu atunci când nu suferă, ci în momentul în care suferinţa sa a fost

temelia pentru noi creaţii al căror fruct serveşte creşterii şi

dezvoltării altor fiinţe ori realităţi comunitare.

Calitatea vieţii, ca indicator care arată în ce măsură se realizează

procesul dezvoltării umane, nu depinde de factori precum: resurse

tehnologice, statut social, anumite drepturi (de fapt marea parte a

41 A se vedea A. Burcu Fundamentele consilierii în managmeentul calităţii vieţii


161

drepturilor omului), de cantitatea de resurse material-energetice

(bogăţie cum se numeşte astăzi) etc.; ci numai de resursele

(cantitativ şi calitativ) care satisfac necesităţile fundamentale ale

fiinţei umane. Deducem de aici că progresul tehnologic este un

factor neutru în raport cu CV, că în fapt el doar pune la dispoziţie

unele isntrumente pentru satisfacerea anumitor tipuri de trebuinţe,

dar că nu asigură împlinirea acestora, ci dimpotrivă, poate submina

într-o oarecare măsură acest proces. Pentru că în economia

proceselor vieţii umane trebuie să existe un echilibru constant între

forţele interne ale omului şi forţele externe de care acesta dispune.

Pînă acum omenirea s-a concentrat pe maximizarea forţelor externe

în detrimentul celor interne şi de aici a rezultat corupţia prin

dominarea materiei asupra apiritului. Însă trebuie să înţelegem că

forţele externe sunt deosebit de complexe, că ele nu sunt numai

materie şi energie (aşa cum le cunoaştem acum în civilizaţia

actuală) ci că deopotrivă reprezintă şi forţe spirituale în plină

acţiune. Vechile civilizaţii lucrau cu aceste forţe spirituale ale

elementelor (ale universului înconjurător) motiv pentru care lumea

lor nu era (aşa cum li se pare unor arheologi moderni) mai puţin

evoluată tehnologic decât cea actuală, ci reprezenta o alternativă.

Această altenativă care face ca luma noastră să constituie o exceţie,

asigura corespondenţa între categoria de forţe externe şi interne

utilizate, ambele fiind forţe spirituale. Astfel încât nu se punea

problema corupţiei sau dominării uneia de către cealaltă,

realizându-se mult mai uşor echilibrul între om şi mediu sau

cosmos.

şi condiţiei umane, Ed. Mega, 2004


162

*

La toate nivelele ecosistemului vieţii, optimul funcţional

presupune “curgere” continuă, constantă, fără blocaje, a fluxului

de resurse de la producători la consumatori. Societatea

(organizarea umană actuală) însă abătându-se de la respectarea

acestor principii, a deturnat coerenţa acestui flux atât în propriul

sistem, cât şi (din ce în ce mai mult) în cele vecine prin orientarea

spre activităţile cu specific de consum de resurse.

În demersul său de realizare a factorilor ecuaţiei împlinirii de

sine, omul produce şi totodată consumă resurse. Legile naturale

ale vieţii dacă ar fi aplicate sistemului social uman ar asigura

fiecărei persoane (în societate) locul în care aceasta ar putea cel

mai bine să realizeze factorii ecuaţiei de mai sus. Numai că

organizarea socială actuală blochează circuitul natural şi viabil

al resurselor, astfel încât în anumite sectoare sociale există

surplus, iar în altele deficit. Surplusul de resurse creează viciile.

Deficitul lasă trebuinţele fundamentale nesatisfăcute împiedicând

fiinţele să se alimenteze (şi astfel dezvolte) şi totodată

împiedicându-le să producă alte resurse care ar fi necesare

celorlalte fiinţe umane.

Resursele, pe de altă parte, sunt din gama tuturor categoriilor

de trebuinţe activate în prezent la omul contemporan (de la cele

material-energetice, până la cele spirituale). Procesul de

producere a resurselor este, în fapt, ceea ce s-a numit

dintotdeauna creaţie umană. Aceasta în condiţiile în care se

respectă regulile proceselor evolutive: anume că fiecare om vine

pe lume pentru a ocupa un loc şi a îndeplini un rost pe care el şi


163

numai el le poate realiza la momentul istoric respectiv. Fiecare

fiinţă umană este unică şi irepetabilă, iar societatea umană ca

ecosistem în sine şi ca parte a unui sistem şi mai mare se

compune nu din alăturarea tuturor indivizilor săi, ci din acţiunile

sinergice ale acestora. Societatea umană este o reţetă în care

fiecare fiinţă umană reprezintă un ingredient abslout necesar.

Fiecare om plasat la locul potrivit, realizând factorii ecuaţiei

împlinirii de sine, va consuma resursele produse de ceilalţi

semeni şi va crea el însuşi produse, în cantităţile şi de calităţile

aşa fel reglate (potrivite) în mod natural prin procesele evlouţiei

încât nu vor exista nici surplusuri, nici deficite de resurse.

*

Conceptul de <consum de resurse>, însă, nu este aplicabil într-

un mediu orientat spre dezvoltare, un mediu comunitar (în

accepţiunea integratoare pe care o dăm comunităţii). Într-un astfel

de mediu nici o resursă nu se consumă, ci ele se investesc în mod

creator şi productiv, prin combinaţii sinergice spre a produce noi

resurse de o cantitate şi calitate superioare. De fapt acest proces

asigură evoluţia socială (sau ceea ce se numeşte progres). Dar

întrucât conceptul de <investire> este prea materializat prin

utilizarea sa largă în domeniul economicului (în general), vom

prefera noţiunea de <aplicare a resurselor>. Totalitatea proceselor

de aplicare a resurselor creează fluxurile de resurse. Viteza de

dezvoltare/ progres a unei comunităţi depinde esenţial de viteza

de rulare a acestor fluxuri şi de calitatea procesului de flux. Prin

proces de flux înţelegem optima distribuţie a resurseleor între

producători şi utilizatori. Observăm din start că nu importă atât


164

de mult calitatea iniţială a resurselor cu care o comunitate

porneşte în procesul ei de dezvoltare. Dacă cerinţa de constanţă a

fluxului şi calitatea procesului de flux este menţinută, orice

comunitate care porneşte chiar de la stadiul epocii de piatră are

toate şansele să urce la standarde înalte de calitate a resurselor.

Altfel exprimat, calitatea vieţii se creează pe parcurs şi îşi are

originea în calitatea oamenilor pe care comunitatea îi sprijină în

dezvoltarea lor personală. Trebuie doar respectate cele două

cerinţe de flux amintite, care derivă din voinţa de evoluţie şi din

virtutea (calitatea) managementului pe care o comunitate le

exprimă. Credem că istoria ultimelor mii de ani dovedeşte

valabilitatea acestor principii; toate popoarele le-au recunoscut şi

aplicat au reuşit să atingă nivele înalte de realizare socială pentru

majoritatea membrilor lor, indiferent de epoca istorică şi

independent de cantitatea de resurse iniţiale. Tot ceea ce a contat

a fost ţelul propus de a investi în dezvoltarea umană şi un

management eficient. Însă datorită faptului că nu au avut în

vedere constanţa fluxului de resure şi repartiţia lor echilibrată,

standardele atinse (mai înalte sau mai puţin înalte) nu au putut fi

păstrate în timp. Pe de altă parte constanţa fluxului de resurse nu

a putut fi menţinută (şi nu poate nici în ziua de astăzi) întrucât în

ecuaţiile DC nici o comunitate nu ia în considerare toţi factorii

arătaţi în formulele de mai sus.

Calitatea vieţii este un indicator aplicabil tuturor categoriilor

de fiinţe la care putem identifica trebuinţe fundamentale

piramidale superioare celor bazale (superioare deci primelor trei

nivele). Aceasta întrucât , chiar dacă nu sunt încă individualizate


165

(adică să aibă o personalitate proprie, în condiţiile comparabile cu

cea umană), aceste fiinţe pot realiza împlinirea de sine nu numai

ca specie, ci într-o măsură mai mare sau mai mică şi în calitate de

individ. Chiar şi în mediul natural propriu de viaţă al unei specii,

putem vorbi de o calitate a vieţii mai înaltă sau mai redusă, atunci

când factori externi, perturbatori alterează unele sau altele dintre

coordonatele acestui mediu. Pe de altă parte, dacă prospectăm

cerinţele dezvoltării pentru o altă specie decât cea umană putem

constata cu uşurinţă două aspecte:

- prin contactul cu o specie superioară se pot crea

premizele accelerării evoluţiei unei specii inferioare, chiar dacă

mediul său ideal de viaţă suferă modificări şi implicit calitatea

vieţii speciei inferioare este alterată; acest lucru însă are caracter

numai temporar, adică exprimat în termeni umani, se sacrifică

binele de azi pentru un bine mai mare mâine

- omul este cel mai important agent/ sursă de stimulare a

evoluţiei altor specii, prin intervenţia asupra condiţiilor de viaţă

naturale ale acestora şi, deci, implicit prin transformarea calităţii

vieţii. Dar această transformare nu este obligatoriu să fie negativă.

Cel mai bun exemplu îl constituie animalele din gospodărie: ele

au fost scoase din mediul natural de viaţă şi introduse în altul

artificial (desigur nu în totalitate), care poate avea două forme de

impact: impact negativ, atunci când fiinţa-animal este exploatată,

neurmărindu-se decât interesele proprii ale stăpânului, sau

respectiv impact pozitiv, când animalul este respectat ca fiinţă-în-

sine în primul rând şi abia apoi ca lucru utilitar pentru stăpân. În

acest sens sunt şi noile legislaţii la nivel mondial (inclusiv legea


166

zootehniei din România) privind standardul de calitate a vieţii

animalelor care trăiesc în gospodăria sau compania omului. Mai

mult chiar se realizează un proces relativ lent de mutaţie la nivel

de mentalitate socială în ceea ce priveşte raporturile de egalitate

între fiinţe indiferent de specie. Complexitate extraordinară a

mediului şi mentalităţilor sociale actuale se poate observa şi din

faptul că pot coexista în aceeaşi comunitate părinţi care îşi privesc

şi tratează copii din punctul de vedere al utilităţii acestora pentru

primii (modul arhaic, patriarhal) cu oameni care privesc până şi

animalele de companie ca membri cu drepturi egale în familie

(desigur egalitatea în drepturi ţine cont de necesităţile naturale

proprii fiecărei specii, dar are ca obiectiv mereu starea de mai

bine a fiecărui individ).

3. Managementul calităţii vieţii: concept şi principii ale

sistemului

În secţiunile anterioare am putut urmări sensurile de bază ale

unor concepte definitorii pentru procesul calităţii vieţii. Am

constatat în egală măsură că pentru a atinge scopul esenţial al

calităţii vieţii – adică realizarea împlinirii de sine a fiinţei umane

– este necesară existenţa unui factor managerial – (Am) adaptarea

la mediu – care să cuprindă strategiile optime de obţinere a

resurselor necesare actualizării celorlalţi factori ai ecuaţiei. Sau

mai simplu exprimat, fiinţa umană pentru a simţi plenitudinea de

satisfacţie de pe urma existenţei sale în lume, este necesar să

aplice anumite strategii pentru procurarea resurselor necesare


167

acestor satisfacţii. Aceste strategii sunt cuprinse în ceea ce se

numeşte în mod comun management.

Managementul, în sens general, reprezintă un set de principii,

norme, tehnici şi metode de combinaţie, pe criteriul opimei

eficienţe, a tuturor resurelor necesare atingerii obiectivelor vizate.

Managementul calităţii vieţii, în contextul dat, poate fi definit

ca fiind ansamblul de principii, norme, tehnici şi metode (deci

deopotrivă ştiinţă fundamentală şi aplicativă = inginerie) prin care

se urmăreşte modelarea mediului comunitar pentru aducerea sa la

standardele optime care să permită realizarea IS de către fiecare

fiinţă umană conlocuitoare.

Managementul calităţii vieţii (MCV) reprezintă deopotrivă o

tehnologie cât şi un model în devenire continuă, fiind necesar a se

adapta mereu în pas cu cerinţele evolutive ale fiinţei umane.

Sarcina şi esenţa modelului MCV este tocmai faptul de a crea un

mediu universal, din care fiecare fiinţă umană să poată obţine

resursele specifice pentru nevoile absolut personalizate. Mediul

este creat din oameni, instituţii, organizaţii şi raporturi. Am arătat

mai sus că fiinţele umane sunt astfel plasate pe scena raporturilor

sociale încât să realizeze optimul de producţie-consum de resurse,

adică să existe un echilibru ecologic durabil. Or tocmai

instituţiile, organizaţiile şi raporturile statornicite de oameni vin

să perturbe acest echilibru, care în lipsa intervenţiei acestora s-ar

realiza în mod natural. Anticii au observat că o cetate (un grup

social) este cu atât mai dezvoltată sub aspectul binelui (al calităţii

superioare a vieţii fiecărui om) cu cât managementul cetăţii

(întreaga organizare şi funcţionare) este mai apropiat de


168

democraţie. Democraţie înseamă în fapt că puterea aparţine

omului; nu statului, regelui, partidelor sau grupurilor

(organizaţiilor de orice fel); este tocmai ceea ce am arătat şi noi.

Pentru ca o societate să poată constitui mediul în care calitatea

vieţii să fie accesibilă/ posibilă pentru fiecare dintre locuitorii ei,

trebuie ca managementul acelei societăţi să le fie încredinţat

tocmai lor, oamenilor. Şi mai este necesar ca raporturile pe care

oamenii şi le stabilesc între ei să nu perturbe nici ele echilibrul

ecologic; deci trebuie ca aceste raproturi să fie în acord cu ceea ce

am numit condiţia cosmică a fiinţei umane (iluminiştii o numeau

condiţia naturală, divină etc). Această condiţie nu poate fi

respectată prin puterea legii sociale, sau prin impunere din afară.

Legile exterioare există ca metode de sprijin, de corijare şi de

suplinire a lipsei ori imaturităţii legilor interiore, cele întipărite la

nivel de conştiinţă. Dar la nivel de conştiinţă legile se întipăresc

numai ca urmare a parcurgerii experienţelor de învăţare-

dezvoltare existenţială, adică a procesului şcolii cosmice de

evoluţie. La nivelul societăţii umane acest proces este continuat

(şi realizat în mod specific planului fizic terestru) de către şcoala

socială. Deci este necesar ca însuşi sistemul educaţional al

societăţii să fie armonizat (integrat) în procesul educaţional

cosmic. Nu ne aşteptăm ca toţi elevii-oamenii, să fie la acelaşi

nivel de înţelegere dintr-o dată; de aceea poliţia legilor externe

(sociale) va coexista încă o perioadă cu poliţia legilor interne (ale

conştiinţei individuale). Doar că stabilirea şi aplicarea legilor

externe, sociale, nu mai reprezintă un atribut al organizaţiilor sau

instituţiilor şi nici nu mai constituie raporturi interumane. Ci


169

aplicarea legilor externe reprezintă un raport al omului cu sine

însuşi, al celui care a încălcat o valoare socială (perturbând

armonia ecosistemului), în sensul că prin acea încălcare şi-a

dovedit lui însuşi că este încă insuficient de puternic spre a se

ridica la nivelul acelei valori, dar îşi doreşte aceasta, fapt ce îl

determină a intensifica pregătirea/ dezvoltarea sa ca fiinţă. Omul

în raporturile cu societatea se va purta întocmai precum sportivii

actuali: atunci când se dovedeşte învins de un standard îşi

intensifică antrenamentul pentru a-l depăşi. În viaţă ca şi în sport

totul este o problemă absolut personală, a fiecăruia cu sine

însuşi, cu propriile limite. Ceilalţi membri ai societăţii umane nu

pot face decât un singur lucru în acest sens: să acorde tot sprijinul

de care este fiecare capabil, pentru a ajuta pe fiecare spre a se

depăşi pe sine însuşi. Acest mediu propice calităţii normale a

vieţii poate fi realizat, de aceea, numai în momentul în care

raporturile dintre oameni se statornicesc pe aceste baze, iar

instituţiile şi organizaţiile transferă toate prerogativele fiecărei

fiinţe uamne individuale. Mai trebuie numai ca şi fiecare om,

indiviudal, să fie în măsură a înţelege (nu a făptui)

responsabilităţile ce-i revin. Nu este necesar în mod obligatoriu ca

toţi oamenii să fie sfinţi pentru a nu greşi, ci este necesar numai

ca toţi să înţeleagă importanţa implicării, a participării personale

la binele tuturor precum şi întreaga ecuaţie a IS (în special factorii

3ME şi Am). Cei mai înţelepţi, cei mai maturi la şcoala evoluţiei

universale vor suplini prin munca şi puterea lor eventualele lipsuri

naturale ale celor mai mici; mai trebuie numai ca aceştia din urmă


170

să înţeleagă acest lucru şi să participe din proprie iniţiativă al

procesul dezvoltării lor personale.

Pentru că numai cu oameni care sunt implicaţi în procesul

dezvoltării personale (încă o dată, ei nu trebuie să fie sfinţi!

pentru aceasta) se poate constitui un mediu-ecosistem armonic, în

care CV să fie o realitate. Cu cât acel mediu va număra mai

multe fiinţe umane dezvoltare, cu atât standardul de CV va fi mai

ridicat. Dar trebuie totodată să reţinem că realizarea unui

standard superior de CV este perfect posibilă cu orice fel de

oameni, în condiţiile de mai sus: să înţeleagă rostul lor în lume

(ecuaţia IS) şi să se implice activ în propria dezvoltare personală.

Până la urmă standardul de calitate a vieţii este şi un indicator

pentru nivelul de maturitate al unei comunităţi, de responsabilitate

al acesteia, aspecte ce nu trebuie confundate cu evoluţia. Elevii

din clasa a doua pot dovedi o mai mare maturitate şi

responabilitate şcolară (sunt conştienţi de ce se află la şcoală,

participă la lecţii, îşi fac temele, îndeplinesc ceea ce învaţă, sunt

ordonaţi, disciplinaţi etc) decât cei din clasa a zecea dacă aceştia

nu se implică (chiulesc, fac gălăgie în clasă, nu respectă

profesorii, nu-şi fac temele etc). Fiecare fiinţă umană care se

naşte în aceată lume are capacitatea de a înţelege toate

componentele IS. Ţine de specificul fiecărei specii în lumea

naturii de a-şi înţelege (sau mai corect de a putea conştientiza)

propria condiţie existenţială. Dar dintre toate speciile numai la cea

umană acest lucru poate fi ascuns; aspect care s-a şi întâmplat în

istoria recentă (a ultimelor milenii) prin pervertirea raporturilor şi

crearea instituţiilor.


171

Particularitatea unică a fiinţei umane este că ea poate fi

învăţată orice, ea poate fi modelată să devină contrar naturii sale.

Instrumentul modelării umane îl constituie educaţia: atât împotriva

naturii, cât şi pentru sprijinirea dezvoltării umane în conformitate

cu natura şi condiţia sa cosmică. Dar o astfel de educaţie, care să

slujească în mod benefic dezvoltării umane conform naturii sale,

trebuie să fie paideică şi nesistemică. Toate sistemele în timp devin

structuri închise cu tendinţa de conservare şi autocentrare (nu mai

satisfac nevoile celor pentru care au fost create să slujească, ci tind

să se folosească de resursele acestora pentru propriile nevoi).

Sistemele din obiect/ instrument devin stăpâni.

Una dintre soluţiile viabile de rezolvare a situaţiilor de acest

gen, este emanciparea integrală a fiinţei umane prin educaţie. Dar

nu orice tip de educaţie, ci numai aceea care are caracter profund

paideic, întrucât educaţia paideică este o cale, nu un sistem. O cale

liberă, fără limite, unică şi personalizată pentru fiecare fiinţă umană

în parte. Educaţia paideică42 este o cale ce se naşte şi evoluează o

dată cu cel ce merge pe ea. Nu este un lucru predeterminat (altfel

ar fi un sistem), ci o creaţie ce se prezintă ca o prelungire în mediul

extern a înseşi esenţei şi evoluţiei fiinţei umane. Educaţia paideică

este instrumentul şi procesul în continuă devenire de sine, care

ajută fiinţa umană ca, fiind ceea ce este, să devină ceea ce este

natural să fie, în conformitate cu statutul şi condiţia sa cosmică.

Numai astfel de fiinţe umane pot crea o comunitate în care armonia

42 Pentru detalii facem trimitere la seria de volume deja amintită care tratează tematica educaţiei paideice: Fundamentele ontologice ale educaţiei paideice, Psihologia educaţiei paideice şi respectiv Elemente de sociologia educaţiei paideice, A. Burcu & col, Argonaut, 2005-2006


172

ecosistemului să poată realiza optimul schimb simbiotic de resurse,

pentru asigurarea calităţii vieţii.

*

Calitatea vieţii reprezintă indicatorul de implementare a unui

management eficient al vieţii şi condiţiei umane. De aceea MCV

(managementul calităţii vieţii) are două dimensiuni foarte diferite

una de alta:

- MCV individual care se realizează de către fiinţa umană

independent de comunitate, prin actualizarea tuturor factorilor

ecuaţiei IS. Pe baza acestui management, fiinţa umană va putea

realiza împlinirea de sine în aproape orice tip de mediu, şi de

aceea procedura MCV individual este aplicabilă fiinţei umane şi

lumii contemporane. Ea este de fapt instrumentul principal prin

care omul bun într-o lume rea să poată nu doar supravieţui, ci să-

şi atingă scopul său existenţial: şi anume, urmărind steaua călăuză

a împlinirii de sine, să realizeze obiectivul central al dezvoltării

individuale43.

- MCV comunitar se realizează prin actualizarea factorilor

ecuaţiei dezvoltării comunitare: DC = DU + EP + M(flux), unde

factorii reprezintă: DC – dezvoltarea comunitară, DU – dezvoltarea

umană, EP – educaţia paideică, iar M(flux) – managementul de flux

al resurselor. Rolul central îl au în acest context factorii EP şi

M(flux) care asigură crearea şi distribuţia echitabilă a resurselor în

cadrul unui sistem comunitar autentic construit pe alte baze

43 Detalii privind sitemul de consiliere în managementul calităţii vieţii se pot regăsi în trilogia A. Burcu & col. : Fundamentele consilierii în managmentul calităţii vieţii, Abilităţile consilierului… şi respectiv Centrul de consultanţă, Ed Mega,2004


173

ontologice, care să ia în calcul natura cosmică a fiinţei umane,

precum şi apartenenţa şi responsabilităţile ei faţă de ecosistemul

universal. Pe baza MCV comunitar se trasează cadrele dezvoltării

întregii societăţi şi al trecerii ei pe nivelul superior de realitate:

acela al comunităţii. Pentru aceasta în primul rând este necesară

investiţia în dezvoltarea umană, prin ridicarea nivelului de

înţelegere şi asumare a condiţiei, responsabilităţii şi identităţii de

ordin cosmic al fiinţei umane.

Însă omul şi lumea îşi au destinele îngemănate, aşa cum o

arată şi ecuaţia anterioară, fapt pentru care nu se poate schimba

independent nici unul dintre factori, ci toţi trebuie să meargă

împreună şi deodată: adică deopotrivă să dezvoltăm omul, dar şi

să schimbăm rosturile organizării sociale44.

*

Desigur că aspectele precizate până aici privind calitatea vieţii

individuale şi comunitare nu pot fi realizate fără respectarea unui set

de principii, dintre care noi am considerat, pentru sistemul managerial

al calităţii, ca fiind la loc de frunte (însă nu exclusiv) următoarele:

1. calitatea vieţii reprezintă satisfacţia pe care o resimte

fiinţa umană; aceasta este determinată de două categorii de

factori: interiori (împlinirea de sine) şi exteriori (factorii de

mediu, într-o sintagmă unică, procesuală, dezvoltarea

comunitară); de aceea îi sunt aplicabile două modele: unul de

esenţă, în sensul că reprezintă gradul de realizare a IS şi altul de

44 Detalii privind dezvoltarea umană şi comunitară, precum şi rolul central al educaţiei paideice în acest proces, pot fi obţinute atât din volumele trilogiei anterior amintite, precum şi din volumele A.Burcu & col: Fundamentele


174

formă (management) în sensul că ea indică în ce măsură un

anumit mediu comunitar permite realizarea dezvoltării umane

(conform cu necesităţile feicărei fiinţe umane). Aceste modele nu

sunt nici contradictorii, nici complementare; ele afirmă acelaşi

lucru în esenţă, dar sub forme diferite. Formele diferite de

exprimare sunt necesare pentru identificarea instrumentelor

individuale, respectiv comunitare de realizare a unui nivel ridicat

de calitate a vieţii. În baza acestui principiu, calitatea vieţii nu

este nici subiectivă, nici obiectivă, ci are un caracter integrator,

cuprinzând toate coordonatele existenţei umane, începând cu

fiinţa înseşi şi terminând cu mediul comunitar;

2. pentru a fi durabilă, calitatea trebuie urmărit a fi

realizată chiar de la început, prin proiectarea integrală a vieţii

individuale, de preferinţă de la vârstele “mici”; în situaţia

persoanelor mature (înaintate în vârstă), se poate “rectifica” pe

parcurs, dar în fapt această rectificare este tot o re-proiectare. În

acest sens, aşa cum am mai afirmat, sistemul de management al

calităţii vieţii porpus de noi (şi prezentat în volumele precizate

anterior) vine să suplinească lipsa de implicare (mai mare sau mai

mică) a societăţii în a sprijini omul – indiferent de vârstă – să

realizeze dezideratul existenţial numărul unu al său: de a atinge în

mod practic împlinirea de sine în viaţă şi în lume, aici şi acum;

3. principiul “zero defecte”, adică trebuie realizat totul

bine de prima dată şi de fiecare dată;

ontologice ale educaţiei paideice, Psihologia educaţiei paideice şi respectiv Elemente de sociologia educaţiei paideice, Ed Argonaut, 2006


175

4. măsura principală a calităţii (a standardului de

calitate) o reprezintă costurile în suferinţă suportate de fiinţa

umană, atât la nivel indiviudal, cât şi colectiv;

5. fiecare dintre aspectele ce însoţesc existenţa

individuală contribuie semnificativ la conturarea standardului de

calitate; nici un lucru, oricât de mic nu este suficient de

nesemnificativ pentru a nu fi luat în calcul în procedura de

proiectare şi pe parcursul implementării programelor, atât de către

consilierii-proiectanţi, individual pentru o anumită persoană, câ şi

de către societate la nivel colectiv;

6. previziunea şi luarea în calcul a factorilor viitori ce vor

influenţa calitatea (chiar dacă aceştia nu se manifestă în prezent); a

sosit timpul ca deopotrivă fundamentele ştiinţifice şi acţiunea

practică să recunoască faptul (dealtfel afirmat de multă vreme de

diverse categorii de oameni înaintaţi ai societăţii din diverse

sectoare) că dacă nu construim/ edificăm în viitor, nu vom avea acest

viitor. Prezentul nu este altceva decât un trecut mai apropiat;

7. calitatea şi nivelul acesteia sunt influenţate de cauze

şi nu de efecte. (Aceste ultime două principii considerăm că nu

mai au nevoie de nici un comentariu, fiind larg răspândite practic

în multiple domenii ale vieţii.)


176

<Educaţia relativă la mediu> nu încearcă nici

să se substituie <ecologiei>, sau <ecologiei

sociale> din învăţământul general sau

universitar, nici să se transforme într-un

instrument operaţional având propriile sale

legi. Obiectul comun poate fi clar definit:

“comprehensiunea globală a sistemului

naturii şi a sistemului social, tratarea realităţii

ca un tot”, sinteză a disciplinelor care oferă o

viziune omogenă despre lume.

(Ion. G. Sion)


177

CAPITOLUL V

EDUCAŢIA ECOLOGICĂ Adevăratul sens al vieţii trebuie descoperit mai degrabă în lume decât în

interiorul omului sau în psihicul său. Starea umană întotedauna îndreaptă, şi este îndreptată, către ceva sau cineva, altul decât sine: este, fie un sens de

împlinit, fie o altă fiinţă umană de întâlnit. Cu cât uiţi mai mult de tine – dăruindu-te cauzei de a servi sau de a iubi pe altcineva –

cu atât eşti mai uman şi mai realizat. (Victor Frankl)

1. Concepte fundamentale privind educaţia

Educaţia a fost dintotdeauna, în toate civilizaţiile lumii, acel

domeniu al vieţii sociale prin excelenţă practic, ce nu şi-a propus

a duce bătălia cu ştiinţele din „înalta societate” spre a urca în loja

academicienilor. Mai puţin interesată deci asupra discursurilor de

tribună, educaţia şi-a luat în serios numele ce-l poartă cu

demnitate peste milenii. Etimologic acesta provine din latinescul

educo, educere, termen care în limbajul uzual are deopotrivă două

semnificaţii. În primul rând el desemnează acţiunea de „a scoate

din”, „a ridica”, „a înălţa”, de unde semnificaţia actului

educaţional ca modificare, transformare, susţinere a trecerii de la

o stare (primară, ereditară sau dobândită pe parcurs) la alta, nou-

formată, în lanţul dezvoltării; imprimarea unei direcţii de acţiune

dinspre interior în vederea armonizării conduitei individuale cu

normele sociale, ale comunităţii. În planul al doilea, acelaşi

termen indică acţiunea de „a creşte”, „a îngriji”, „a hrăni” (plante,

animale, oameni), iar de aici educaţia a fost înţeleasă ca activitate

de creare a condiţiilor necesare creşterii (fizice, biologice), dar şi


178

îngrijirii, dezvoltării psihice, morale şi spirituale (a se vedea E.

Joiţa – „Pedagogia, ştiinţa integrativă a educaţiei”).

Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, Educaţia

reprezintă “ansamblul de acţiuni desfăşurate în mod deliberat într-

o societate, în vederea transmiterii şi formării la noile generaţii a

experienţei de muncă şi de viaţă, a cunoştinţelor, deprinderilor,

comportamentului şi valorilor acumulate de omenire până în acel

moment. / Efect al activităţilor desfăşurate în vederea formării

oamenilor conform unui model propus de societate./ Proces prin

care se formează, se dezvoltă şi se maturizează laturile

fundamentale ale fiinţei umane: fizicul, psihicul, moralul,

esteticul; cognitivul, afectivul, volitivul; o trăsătură, o funcţiune.

Proces de devenire a omului “fiinţă-în-sine” (fiinţă umană doar

ca posibilitate) în “pentru sine” (fiinţă umană ca realitate), care

îşi dă seama de ceea ce este, ce nevoi are şi cum să acţioneze

eficient. Educaţia înseamnă atât această devenire, mijloacele,

metodele, procedeele şi tehnicile necesare exercitării influenţelor

formative, producerii devenirii, cât şi rezultatul devenirii. Ea se

produce atât prin alţii cât şi prin sine (autoeducaţie), totdeauna

fiind prezente ambele aspecte. În sens foarte larg educaţia este

forma de interacţiune dintre fiinţa umană în devenire, prorpia sa

activitate, lucrurile din jur, semnificaţiile umane ale acestora şi

ceilalţi oameni, cu modurile lor de a fi şi de a acţiona. (Dicţionar

de pedagogie, Ed Did şi Ped, 1979)

Am subliniat cea de-a doua parte a definiţei date de Dicţionar,

tocmai pentru a atrage atenţia pe de o parte asupra esenţei a ceea

ce trebuie să fie educaţia, iar pe de altă parte a constata


179

discrepanţa evidentă între cele două părţi ale definiţiei date. Ceea

ce ne interesează în mod deosebit – şi am accentuat acest aspect

ori de câte ori am avut ocazia45- este de a costata că educaţia are

ca misiune esenţială să sprijine procesul devoltării fiinţei umane

conform principiului artei pedagogice formulat de Kant: “….

copii trebuie educaţi nu potrivit cu starea prezentă, ci cu starea

mai bună, posibilă în viitor, a genului uman, adică potrivit cu

ideea umanităţii şi cu menirea ei întreagă”. Este motivul pentru

care educaţia trebuie să aibă valenţe paideice, întrucât paideia

reprezintă acel proces care pune accentul pe dezvoltarea fiinţei

umane protrivit naturii sale propriii, iar nu pe interesele politico-

economice şi militaro-strategice ale lumii în care aceasta trăieşte

la un moment dat. Caracterul paideic reiese din secvenţa a doua a

definiţiei (segmentul subliniat de noi), întrucât se centrează pe

nevoile de evoluţie ale fiinţei umane, şi nu ale societăţii.

S-a vorbit de asemenea în literatura de specialitatea de

conceptul educaţiei multilaterale. Aceasta este definită în

Dicţionarul de pedagogie, (Ed Did şi Ped, 1979) ca fiind “scop

călăuzitor şi caracteristică fundamentală a educaţiei; proces

complex de formare a tuturor componenetelor personalităţii

umane; ansamblul de activităţi sociale şi individuale în vederea

creşterii, cultivării şi dezvoltării celor mai nobile trăsături de

caracter; formarea şi dezvoltarea la copii a tuturor cunoştinţelor,

deprinderilor, priceperilor de care acesta este capabil şi cu

ajutorul cărora acesta îşi găseşte vocaţia, îşi continuă şi

45 A se veeda în acest sens şi volumele Fundamentele ontologice ale educaţiei paideice, Elemente de sociologia educaţiei paideice, Psihologia educaţiei paideice, A. Burcu & col, Ed. Argonaut, 2005-2006


180

desăvârşeşte educaţia, se realizaează ca personalitate. Educaţia

multilaterală este atât scop (idealul educaţiei – omul multilateral

dezvoltat), cât şi proces, produs, rezultat al ansamblului

activităţilor instructiv-educative. Educaţia multilaterală ca proces,

cuprinde acţiunile desfăşurate în vederea formării şi dezvoltării

aspectelor fundamentale ale fiinţei umane: fizicul, psihicul,

moralul, esteticul, cognitivul, afectivul, volitivul, motricitatea,

sensibilitatea şi capacităţile de cunoaştere, de acţiune şi apreciere.

În această viziune laturile educaţiei multilaterale sunt: educaţia

colectivă, educaţia individualizată, educaţia preşcolară, educaţia

şcolară, educaţia universitară, educaţia permanentă”.

Considerând că această definiţie surprinde de asemeni mai

multe dimensiuni ale conceptului şi procesului, dealtfel îndelung

studiate mai ales de către oamenii de ştiinţă şi practicienii din

România, în perioada socialistă (prin definiţie acest sistem fiind

unul profund înclinat spre nevoile umane, spre deosebire de

capitalism, preocupat de materie), trebuie totuşi să mai adăugăm

anumite aspecte care ţin desigur şi de evoluţia istorică a ştiinţei şi

relităţilor istorice planetare. Şi în mod special ne referim aici la

aspectul care interesează în primul rând tematica volumului de

faţă: noua viziune despre natură şi rolul fiinţei umane în marea

comunitate de fiinţe ce constituie Ecosistemul Terrei.

Mişcarea de conştientizare globală şi lărgire a orizontului de

înţelegere a lumii, la dimensiunile ei naturale şi cosmice

(ecologice şi spirituale) a produs multiple mutaţii în realităţile

societăţii umane, între care două ne interesează cu deosebire:


181

• responsabilizarea de ordin planetar a tot mai multor persoane,

indiferent de locul şi rolul acestora în societate

• apropierea între fiinţa umană şi celelalte categorii de fiinţe, cu

multiple consecinţe atât de ordin etic, ştiinţific, social,

legislativ, economic (etc) precum şi de ordinul implicării în

programe practice de bună convieţuire simbiotică, de

respectare a naturii şi identităţii proprii acestora.

Sub aceste aspecte, considerăm că inclusiv ştiinţa educaţiei46

a avut enorm de beneficiat de pe urma caracterului integrator al

viziunii ecologiste. Iată cum, în acest context, nu este deloc de

mirare că tocmai educaţia ecologică vine să realizeze dezideratele

privind caracterul paideic, universal, integrator şi sinegic al

ştiinţei despre dezvoltarea fiinţei (pedagogia).

În baza acestei viziuni, considerăm că am putea defini

educaţia prin raportare şi la alte categorii de fiinţe (“educabile”,

aşa cum vom arăta mai jos) nu exclusiv centrată pe om, ca fiind

procesul de formarea a tuturor deprinderilor necesare unei

fiinţe pentru ca, în mediul în care trăieşte la un moment dat, să

poată a-şi manifesta plenar propria natură individuală, în

direcţia dezvoltării sale şi în armonie cu dezvoltarea sistemică a

întregii comunităţi.

În ceea e priveşte referirea la fiinţa umană, putem observa că

educaţia reprezintă practic procesul deprinderii managementului

46 Conceptul larg utilizat de “ştiinţele educaţiei” , la plural în loc de singular, nu face decât să sublinieze încă o dată fragmentarea din minţile anumitor fiinţe umane formate prin procese educaţioale mecaniciste şi după principii utilitariste din punctul de vedere al societăţii (cam la fel cum majoritaea oamenilor în prezent dresează animalele în prezent: ele nu trebuie să înţeleagă prea multe, ci


182

vieţii individuale în armonie cu viaţa comunitară. Educaţia este de

aceea un proces determinat de:

• Structura şi particularităţile fiecărei fiinţe umane

• Locul şi momentul social istoric al existenţei sale (de

particularităţile vieţii sociale)

• Necesităţile propriei dezvoltări, acestea fiind cuprinse în

Misiunea existenţială şi luând în calcul deopotrivă:

- dezvoltarea ca fiinţă (în funcţie de nivelul

evolutiv la care se află),

- îndeplinirea destinului individual (rolul pe

secena vieţii sociale)

- contribuţia personală la dezvoltarea altor fiinţe.

Din acest motiv educaţia omului are două componente în

structura sistemului: una generală şi comună tuturor fiinţelor, care

se adresează constantelor umane universale şi cealaltă

particularizată la specificul fiecărei fiinţe în parte. Aceste

componente sunt deopotrivă structurale cât şi funcţionale, ceea ce

înseamnă că unele dintre ele reprezintă scheletul sistemului

educaţioanal aplicabil tuturor fiinţelor umane, iar altele ceea ce

umple acest schelet, dar că ambele acestea se pot modula şi

particulariza în funţie de nivelul de evoluţie al fiinţei şi de gradul

de dezvoltare al personalităţii (echivalenta conceptului de om

social sau Fiinţa-umană-în-manifestare)47

În această accepţiune, educaţia are două misiuni principale:

numai să-şi înveţe/memoreze bucăţica de lecţie, pentru ca apoi să o execute la comandă şi de fiecare dată) 47 Recomandăm pentru detalii A. Burcu - Psihologia Fiinţei. Psihologia ecologică integrativă a personalităţii, Fundaţia Mercur, 2000


183

a) alimentează cu următoarele conţinuturi (cuprinse în

fenomenul denumit cultură):

• Sensuri/rosturi (la nivel de conştiinţă – care, deci trezesc

conştiinţa, oferind orintare fiinţei în raport cu normele

morale de ordin cosmic)

• Înţelesuri (complexe mentale dar şi morale, trăiri de

conştiinţă care pot fi exprimate şi la nivel mental, sau

care sunt determinate de/prin gânduri, însă poartă

încărcătura de sacralitate asupra fenomenului vieţii

• Cunoştinţe (la nivel mental, necesare diverselor activităţi

sociale ale omului; acest proces s-a numit instrucţie)

• Trăiri afective (senzaţii, afecte, sentimente – tot ce ţine de

dimenisunea “sufletească”)

b) disciplinează – formează/modelează virtuţi (= puteri ale

voinţei fiinţei de a stăpâni forţele externe ale mediului):

• Virtuţi morale: puteri ale conştiinţei, potrivit nivelului

atins în evoluţia sa de fiecare fiinţă; ele nu se formează într-o

viaţă, aşa încât misiunea educaţiei prin disciplinare morală este să

trezească conştiinţa spre a le manifesta pe cele existente; ele vor fi

completate prin virtuţile comportamentale; de exemplu cineva nu

are virtuţile conştiinţei de a respecta o anumită valoare, (pentru că

încă nu o consideră astfel – cum ar fi să nu omoare muştele,

adică nu simte pentru ele aceeaşi compasiune ca pentru un om,

sau pentru un mamifer) dar înţelegând raţional că nu e bine să ia

viaţa nici unei fiinţe, îşi formează virtuţi (deprinderi de


184

autostăpânire) comportamentale în acest sens, aspect realizat prin

înţelegere raţională şi disciplină comportamentală.

• Virtuţi cognitive, adică puteri ale memoriei şi în special ale

raţiunii. Gândirea ordonată (logică), analiza şi sinteza (raţionamentele)

• Virtuţi afective: cultivarea sentimentelor superioare prin

contemplaţie; realizarea a ceea ce se numeşte în mod obişnuit

stăpânirea de sine (adică puterea de a nu da curs instinctelor şi

diverselor influenţe care se manifestă pe calea trăirilor sufleteşti:

ura, mânia, orgoliul etc)

• Virtuţi fiziologice: deopotrivă comportamentale

(cultivarea gesturilor, ţinutei, vorbirii etc) precum şi destinate

trupului (tot ceea ce intră în categoria dinamicii şi echilibrului

energiilor fiziologice, de la gimnastica de întreţinere corporală, la

asane şi tehnici de energizare)

• Virtutea voinţei – aceasta este cea mai importantă, şi

chiar dacă potrivit stadiului actual de dezvoltare a omenirii nu

poate fi înţeleasă corespunzător, poate fi totuşi percepută ca o forţă

internă prin care fiinţa umană îşi manifestă libertatea şi puterea

individuală faţă de, şi asupra forţelor modelatoare ale mediului

extern (cosmic, natural, social) şi intern (propriul sistem psihic)

Aceste două misiuni ale educaţiei pot fi cuprinse într-o singură

sintagmă: civilizarea fiinţei (în cazul nostru, umane). Civilizarea

nu presupune procesul de “extragere” din animalitate sau cum a

mai fost numit “umanizare”. Omul, am văzut, se naşte om de la

natură; civilizarea are în acest fel rolul de a-l ajuta să se

adapteze contextului realităţii istorice trăite (la momentul şi


185

locul existenţei sale sociale), în vederea realizării (continuării)

procesului dezvoltării individuale şi totodată pentru a asigura

menţinerea fiinţei umane pe făgaşul corectei manifestări

comunitare (în acord cu dezideratul de evoluţie individuală

corespunzătoare a celorlalţi membri ai comunităţii: deopotrivă

fiinţe umane şi fiinţe din celelalte regnuri ale ecositemului

planetar). Oarecum aceste două roluri sunt interdependente şi se

nasc reciproc unul pe celălalt, întrucât aşa cum ştim, o corectă

dezvoltare de sine a fiinţei (deci care nu violează legile

progresului universal) asigură corespunzătoarea evoluţie la nivel

comunitar şi viceversa.

De aceea prin caracterul său paideic, educaţia – şi în special

educaţia ecologică – va urmări în principal să promoveze următoarele

aspecte: Voinţa; Virtutea; Autodisciplina (autocontrolul);

Autodezvoltarea (progresul personal ca datorie); Dezvoltarea

comunitară; Libertatea. Aceştia sunt pilonii Educaţiei, iar misiunea

ei reaportată la fiinţa umană este de a asigura fiecărei persoane

posibilitatea de a dobândi acel complex de cunoştinţe, abilităţi şi

competenţe (virtuţi) care să-i permită a realiza în mod

independent (su pe cont propriu) un management eficient al

calităţii vieţii şi al condiţiei sale umane în perfectă simbioză cu

toate elementele ecosistemului din care face parte.

*

Nu putem trece mai departe fără a defini alte trei concepte

care au fost întâlnite în discuţiile de până aici: termenii disciplină,

instrucţie, dezvoltare.


186

Disciplina reprezintă un aspect al educaţiei vizând anumite

componente particulare (fiziologice, mentale, afective) şi care

urmăreşte modelarea deprinderilor pozitive la fiecare dintre nivelele

persoanei umane (fiziologic, afectiv, mental, intuiţional – de

conştiinţă): de a gândi corect sau ordonat (logic), de a simţi frumos

(de a avea sentimente superioare) de a împiedica apariţia în minte a

gândurilor negative (cu tendinţe degradante, de antidezvoltare,

egocentrice) sau în suflet a sentimentelor inferioare (ura, mânia,

gelozia etc); de a antrena virtuţile (puteri de autocontrol ale voinţei

asupra tendinţelor); de a modela comportamentul etc.

Instrucţia, pe de altă paret, cuprinde totalitatea procedurilor şi

conţinuturilor de cunoştinţe care sunt puse în slujba formării sau

antrenării anumitor deprinderi (sau abilităţi) utilitare, ce stau la

baza exercitării unei activităţi comunitare (profesiunile de orice

fel, meseriile şi orice îndeletnicire care are la bază un set de reguli

standardizate sau codificate/ reunite)

Dezvoltarea, fie ea umană sau comunitară nu este o cale şi nici

un proces, ci reprezintă tehnologia după care o entitate dată trece

de la un stadiu inferior, la unul superior al existenţei sale, adică

evoluează. În lumea naturii acest fapt se realizează prin aportul

aproape total al Forţelor Modelatoare (denumite deocamdată în

ştiinţe prin termenul generic de instinct)48; în lumea umană aceste

forţe aduc numai un aport minim, în sensul că ele constituie solul

pe care copacul numit fiinţa umană trebuie să crească şi rodească

prin propriile forţe.

48 Despre Forţele Modelatoare a se vedea mai multe detalii în volumul nostru amintit deja Psihologia Fiinţei…, Fundaţia Mercur, 2000


187

*

În ceea ce priveşte subiecul procesului educaţional, putem

vorbi despre educaţie numai cu aplicare la fiinţele care au un

început de conştiinţă de sine, de individualizare, de diferenţiere

din masa speciei. Din momentul începerii procesului de

individualizare se activează şi voinţa proprie a fiinţei. Dacă până

atunci puterea de a face sau a nu face era dată de spiritul speciei

(prin mencanismele instinctuale), din acest moment însă, fiinţa

indiviudalizată va manifesta propria ei voinţă în mediul exterior,

chiar dacă aceasta va fi necesar să lupte deopotrivă cu puterea

elementelor acestui mediu (deci cu voinţe externe) cât şi cu

puterea instinctului, a spiritului de grup, care se exprimă din

interior şi acţionează ca o forţă de retenţie, de frânare. Puterea

aceasta a speciei asigură stabilitatea, echilibrul şi perpetuarea; dar

orice fiinţă indiviudalizată doreşte cel mai mult să evolueze, nu

neaparat în sensul dezvoltării (care, cel puţin la început nu îi este

suficient de clar) ci în sensul experimentării pe cont proriu a

diverselor situaţii de mediu. Fiinţa doreşte să se exprime, să se

manifeste liber. Acest proces începe la animalele din speciile

superioare şi se continuă la specia umană.

În primele faze ale evoluţiei sale ca om, fiinţa încă este

puternic legată de spiritul de grup al speciei sale. Această legătură

ia forma relaţiilor sociale de rudenie, de înfrăţire biologică şi

afectivă, de prietenie, de naţionalism, de posesiune şi proprietate,

de identitate culturală, de tradiţie etc, mergând până la legitimarea

(în sensul autentic) a manifestărilor distructive precum sclavia,

războiul, ura inter-etnică etc. Mai târziu însă, în etapa a doua a


188

dezvoltării fiinţei umane, atunci când conştiinţa sa se ridică spre

nivelul al şaselea, cel denumit de noi “ecologic”49, înţelegând

lumea în care trăieşte în sens ecosistemic, de interdependenţă

între specii, omul va dobândi o altă percepţie asupra rostului şi

valorii sale ca fiinţă umană. Până în acel moment el a parcurs

etapele copilăriri umanităţii, cu toate procesele aferente: dorinţa

de cunoaştere şi explorare, de joc şi capriciu, de posesiune şi

stăpânire, de construcţie şi afirmare a identităţii proprii, de

descoperire sau creare a unui rost în lume etc.

Dar o dată cu începutul maturităţii sale ca fiinţă, cu

deschiderea conştiinţei asupra identităţii sale cosmice, omul se

înţelege pe sine nu atât ca un stăpânitor capricios asupra celorlalte

fiinţe, ci ca un frate mai mare, cu nimic mai mult îndreptăţit decât

aceste specii la viaţă şi la o calitate superioară a vieţii, însă cu

mult mai responsabil de soarta lor. Fosta identitate de grup uman

(familia, naţiunea) acum se lărgeşte şi primeşe în sfera ei toate

fiinţele şi procesele vieţii universale. Deabia din acest moment

fiinţa umană are maturitatea necesară spre a începe adevăratul

proces de educaţie a sa ca fiinţă cosmică.

Prin aceasta înţelegem că rostul oricărei existenţe (indiferent

de specie) este dezvoltarea, evoluţia spre nivele superioare,

urmând un scop şi având un sens pe care actuala civilizaţie

occidentală (a ultimelor două milenii) l-a pierdut din cuprinsul

ştiinţei oficiale. (Desigur nu este aici momentul să răspundem la

întrebarea ce este o ştiinţă care nu conţine sensul vieţii şi nu

49 Idem


189

creează instrumente pentru atingerea acestuia? La ce foloseşte ea

dacă nu ca să otrăvească minţile şi sufletele oamenilor cu poveşti

denaturate despre realitate şi să îndepărteze fiinţa de la împlinirea

misiunii sale în lume şi viaţă).

Acum fiinţa umană, urcând pe nivelele superioare ale

piramidei trebuinţelor – care din acest motiv se poate foarte bine

numi şi piramida dezvoltării – atinge treptele 7, 8 şi 9 unde

descoperă identitatea sa de ordin cosmic: fiu al Demiurgului;

omul se regăseşte pe sine ucenic în marea operă a creaţiei

cosmice; principala sa misiune, sarcina cea mai de cinste, după ce

a exersat pe nivelul 7 creaţia asupra materiei (modelând lumea

înconjurătoare) este acum să purceadă la creaţia de sine50. Nivelul

8 este etapa identităţii de ordin cosmic a fiinţei umane; pe toate

celelalte trepte, fiinţa umană s-a căutat pe sine, întrebând lucrurile

lumii înconjurătoare – semeni, porcese şi fenomene, elemente ale

naturii, alte fiinţe, propria operă de creaţie etc – spre a-şi

descoperi chipul, imaginea, identitatea sa autentică. Acum însă,

pe nivelul 8 el află sensul vieţii cosmice – prin deschiderea

conştiinţei spre dimensiunea ecologică a universului şi

cuprinderea valorilor sacre ale vieţii (nivelul 9) – şi înţelege în

sfârşit misiunea sa ca fiinţă: crearea propriei identităţi.

Prin naşterea cosmică, fiinţa reprezintă numai o potenţialitate;

această potenţialitate s-a dezvoltat de-a lungul nenumăratelor

epoci evolutive trecând prin numeroase genuri, specii şi regnuri

ale universului. Ajunsă la etapa de maturizare şi dezvoltare a

50 Recomandăm pentru detalii volumul nostru Piramida trebuinţelor fundamentale, Fundaţia Mercur, 2002


190

conştiinţei în măsură a se realiza pe sine ca fiinţă autonomă, omul

este acum pregătit să înceapă cu adevărat procesul dezvoltării

proprii; educaţia deabia din acest moment devine autentică.

Modelatorii evoluţiei, care au purtat pe braţe fiinţa – devenită

acum om la gradul conştientizării de sine – încep a se retrage din

procesul dezvoltării; rolul lor va deveni secundar şi tot mai redus,

pe măsură ce fiinţa umană va putea să meargă singură la şcoala

dezvoltării universale. Pentru că de acum încolo omul îşi va găsi

singur mijloacele de evoluţie precum şi motivaţia de a se

dezvolta. Forţele modelatoare vor rămâne doar în calitate de

antrenori marginali, intervenind numai în momentele critice şi

care pot pune în pericol buna dezvoltare a discipolului.

Fiinţa umană va înţelege începând cu acet stadiu, că tot ceea

ce se petrece la nivel cosmic are un sens şi că nimic nu este

întâmplător; legi foarte bine stabilite şi extrem de flexibile

manevrează destinele tuturor fiinţelor împreună cu procesele

aferente creşterii şi dezvoltării acestora, astfel încât fiecăreia să i

se aloce cantitatea şi calitatea ideală de resurse necesare evoluţiei.

De aceea omul percepe fiecare eveniment, fiinţă, proces (etc)

petrecut în exitenţa sa, ca o lecţie, ca un test sau ca un mesaj care

îi arată calea de urmat în demersul său evolutiv. Voinţa va sluji

din acest moment atenţiei (de a se menţine trează spre a parcurge

toate aceste lecţii), caracterului (de a se îmbogăţi mereu în virtute

spre a putea urca panta evoluţiei) şi conştiinţei (de a se exprima

plenar spre a călăuzi fiinţa prin labirintul probelor la care

existenţa o supune în fiecare clipă). Voinţa este motorul şi puterea

unei fiinţe; este afirmarea identităţii sale şi coloana vertebrală a


191

libertăţii de a fi. Virtutea reprezintă puterea pe care voinţa o

primeşte în urma unui proces de educare în spiritul anumitor

valori superioare; virtutea este o voinţă educată, o voinţă cultivată

şi dăruită cu sens.

*

Un alt mare adevăr al procesului educaţional este acela că

fiinţa umană, indiferent de vârsta biologică sau socială

(maturitatea dată de experienţă), învaţă numai ceea ce-şi poate

imagina. Putem afirma aşadar: învăţare = imaginaţie = creaţie

interioară compelxă. Această lume, oricât ar fi de “abstractă”

reprezintă un complex de trăiri, cogniţii, sensuri şi raţiuni ale

conştiinţei, afecte etc.; ea de asemenea se susţine pe informaţiile

de fond existente în memorie. De aici importanţa unui bagaj cât

mai (nu mare ci) variat, complex, de date stocate. Memoria este

depozitul de materiale cu ajutorul cărora inginerul constructor

(imaginaţia) realizează prin combinaţii sinergice actul edificării

unei noi lumi, pornind de la pretextul oferit de stimulii externi,

care numai în unele cazuri sunt de la şcoală, şi de cele mai multe

ori aceştia nu se numără printre cei mai importanţi. Dovada cea

mai bună o reprezintă constatarea veche de secole, că o

personalitate profund dezvoltată, nu doar că nu s-a folosit de

“pretextele” oferite de şcoala existentă la vremea respectivă, ci

chiar – prin structurile rigide ale acesteia – au reprezentat mai

mult o frână. Pentru ca şcoala să aibă rolul autentic al unui

catalizator pentru procesul idividual şi unic al învăţării, este

necesar să îndeplinească următoarele condiţii:


192

• Complexitate a conţinuturilor informaţionale, dar legate

între ele prin sinteze şi simboluri, exact aşa cum sunt în realitate, nu

separate în “discipline distincte” aşa cum le utilizează şcoala actuală

• Utilizarea a cât mai multor simboluri deopotrivă

universale şi individuale

• Folosirea de instrumente variate şi complexe, care să se

adreseze concomitent şi specific tuturor simţurilor umane

(inclusiv celor superioare)

• Renunţarea la primatul: memoriei, inteligenţei şi subordonării

• Adoptarea stilului de mentorat bilateral (învăţătorul şi

învăţăcelul învaţă reciproc unul de la celălalt)

• Centrarea pe trebuinţele prticulare şi specifice ale fiecărui

student/cursant

• Crearea de medii de învăţare complexe, care în primul

rând să activeze motivaţia pentru dezvoltarea personală şi apoi să

ajute pe fiecare să determine cele mai bun epractici de învăţare

adaptate la cerinţele lui particulare

• Profesorul devine un însoţitor, un ghid, consultant,

mentor, hermeneut (care ajută pe fiecare să “confecţioneze”

propriile chei de descifrare a simbolurilor)

• Programele şcolare nu se mai structurează pe lecţii

cognitive ci pe stadii şi necesităţi de dezvoltare prsonală a

studenţilor


193

• Evaluările vor ţine cont de măsura creativităţii personale,

a dezvoltării întregii personalităţi, în primul rând şi abia ca aspect

secund se vor verifica: abilităţile şi cunoştinţele (dealtfel strict

necesare) pentru exercitarea anumitor profesiuni

• Şcoala nu mai este o activitate de grup (decât la nivelele

primelor clase). Ea devine o activitate absolut indiviudală a

fiecărui cursant, însă realizată în acelaşi mediu (nu cadru, nu

instituţie, nu structură), ci mediu al dezvoltării.

Pentru a înţelege conceptul de mediu al dezvoltării, este

necesar să observăm că persoana umană reprezintă o creaţie

(atenţie, nu un produs) permanentă a mediului său existenţial51.

Mediul existenţial se compune în ceea ce priveşte fiinţa umană

din mai multe categorii de factori (forţe sau influenţe): cosmici,

naturali, sociali şi respectiv individuali. Factorii cosmici şi cei

naturali acţionează de cele mai multe ori într-o atât de strânsă

corelaţie încât este greu de indentificat de fiecare dată dacă o

anumită influenţă aparţine cu prioritate unuia sau altuia; cu atât

mai mult cu cât multe dintre influenţele lumii naturale sunt în fapt

creaţii ale forţelor cosmice în manifestare. De aceea când vom

intenţiona să utilizăm, să manipulăm, aceste forţe în beneficiul

dezvoltării umane, nu va fi neaparat necesar să operăm această

distincţie, ci ne vom folosi deopotrivă de instrumentele (ştiinţele)

clasice (larg utilizate în toate civiliaţiile omenirii, cu excepţia

celei actuale, tehnologizate) pentru determinarea acestor influenţe

(astrologie, numerologia etc) precum şi de alte ştiinţe care permit

51 Detalii recomandăm a fi cunsultate în volumul nostru deja amintit Psihologia Fiinţei. Psihologia ecologică a persoanlităţii


194

observarea efectelor produse la un moment dat sau în timp asupra

unui element sau a unui subiect. Acest fapt ne va ajuta să

identificăm cauza şi mai apoi să prelucrăm efectele acesteia

pentru viitor. În ceea ce priveşte factorii sociali, includem în

această categorie toate acele influenţe venite din partea creaţiilor

umane, indiferent că acestea sunt din domeniul culturii,

civilizaţiei, stilului de viaţă, modului de gândire etc; tot ceea ce se

transmite de la un individ la altul şi de la o epocă la alta, purtând

deci într-o măsură mai mare sau mai mică amprenta unei alte

individualităţi (sau mai multora) umane, face parte din categoria

influenţleor numite sociale. Spre deosebire de acestea, factorii

individuali reprezintă acele forţe şi efecte (manifestări) ale fiinţei

umane asupra ei înseşi, indiferent de măsura în care sunt acestea

conţtientizate la un moment dat sau altul; important este însă ca

ele să derive din voinţa individuală, să apoarte amprenta propriei

personalităţi şi să fie îndreptate spre modelarea acestei

personalităţi în mod direct, nemediat. Putem observa că în

evoluţia istorică a fiinţei umane, fiecare dintre aceste trei mari

categorii de factori (cei cosmici şi naturali fiind consideraţi

împreună) au avut la un moment dat rolul principal în modelarea

dezvoltării umane. Rolul lor s-a schimbat în funcţie de evoluţia

procesului de indiviudalizare, primii, cei natural-cosmici fiind

înlocuiţi de factorii sociali, atunci când fiinţa umană a început

procesul căutării propriei identităţi, a conştientizării de sine (în

acel moment omul a parcurs jumătate din traseul său, trecât de la

starea naturală la cea uman-socială, aferentă comuniunii). Astăzi

asistăm la a doua schimbare marcantă de rol, în sensul în care


195

factorii sociali sunt trecuţi pe locul al doilea, după cei individuali;

fiinţa umană participă activ la procesul construcţiei (şi modelării)

propriei identităţi, desigur utilizând materialul furnizat de

dimensiunea socială şi de cea cosmic-naturală, trecute acum pe

planuri secunde. Din aceste considerente, axul central al evoluţiei

umane individuale şi comunitare îl reprezintă crearea unui mediu

al dezvoltării, absolut particularizat la necesităţile individuale, dar

compus din forţele aferente celor trei mari categorii de dimensiuni

arătate.

*

Un alt adevăr fundamental al educaţiei, totodată o credinţă a

autorilor prezentului volum, este că orice copil poate să cuprindă

înţelesurile lumii în care trăieşte la un moment dat, dacă îi sunt

arătate într-un mod corespunzător. Prin această sintagmă

înţelegem a ne referi la comunicarea simbolică ce evită filtrele

(sau barierele) raţiunii şi se adresează direct structurilor interne

ale fiinţei umane: Natura individuală şi Conştiinţa. Un copil va

primi mesajul unui lucru din această lume dacă acesta este pus în

vibraţie armonică cu natura sa individuală. De asemenea în ceea

ce priveşte normele morale ale existenţei, chiar dacă nu se poate

accesa conştiinţa individuală la vârstele mici (aşa cum am arătat

în vol. Psihologia Fiinţei) totuşi practica ne face să observăm

aparentul paradox că un copil poate fi educat de mic în spiritul

înţelegerii legilor morale chiar superioare şi al respectării lor.

Nu este vorba însă de o înţelegere raţioanlă. Procesul se

produce datorită a doi factori marcanţi şi specifici fiinţei umane:


196

- Primul este credibilitatea pe care o prezintă o anumită

fiinţă pentru copil; aceasta poate fi mama sau oricine (indiferent

chiar de specie) care se apropie suficient de sufletul acestuia ca

să-i câştige încrederea, dovedindu-i că îi vrea binele.

- Cel de-al doilea dintre factori este reprezentat de

facultatea pe care o prezintă toate procesele şi formele vieţii de a

se structura şi funcţiona în acord cu normele universale ale ordinii

cosmice. Astfel încât copilul va respecta normele morale nu ca

urmare a acţiunii sale conştiente (a intervenţiei conştiinţei sale) ci

datorită faptului că toate forţele care concură la conturarea a ceea

ce numim în mod ştiinţific fenomenul uman şi în sens comun

copil, dau curs acestui “instinct universal” de respectare a ordinii

cosmice. Iată de ce în consecinţă s-a observat că vârstele mici, ale

copilăriei au un caracter profund marcant asupra devenirii umane

pe tot parcursul vieţii. În etapa copilăriri, forţele proprii ale fiinţei

umane au o acţiune limitată şi fragmentată (ele intră în scenă pe

parcurs şi la moment diferite: afecţiunea de la naştere, apoi forţele

mentale, iar cele ale conştiinţei abia spre adolescenţă), fapt care

face ca puterea lor să fie relativ mică prin concurs cu celelalte

categorii de forţe modelatoare, şi în special cu cele ale mediului.

Mediul existenţial al fiinţei umane este chiar mai comlex decât

ar putea părea la prima vedere, pentru că omul nu trăieşte numai

în lume, ci şi în sine însuşi pe diverse nivele şi sectoare de

realitate: afectiv, cognitiv, moral. Chiar şi fiziologic, întrucât

multe dintre fiinţele umane actuale sunt într-atât de unite cu

organismul lor biologic încât se consideră/simt ca părţi ale

aceluiaşi întreg. Pe fiecare dintre aceste nivele şi sectoare,


197

educaţia autentică are menirea de a-l juta pe om să-şi constituie

habitusul potrivit, concept prin care înţelegem un nivel minim de

aşezare, de fundamentare pe care el să-şi edifice apoi, zi de zi

porpria devenire. Aceste habitusuri sunt parte componentă a

Personalităţii şi chiar dacă vorbim despre ele ca aspecte distincte,

trebuie să înţelegem însă că personalitatea nu se conturează prin

cumularea aritmetică a lor, ci prin combinaţia sinergică a

efectelor, a manifestărilor pe care aceste habitusuri le creeează

asupra şi în ceea ce priveşte fiinţa umană.

Este dealtfel simplu să observăm că nici un gând (aparţinând

habitusului mental) nu poate exista fără un sentiment (habitusul

afectiv) corespondent. Dar şi viceversa este tot mai mult valabilă

pentru omul contemporan care este prin excelenţă exersat în

domeniul proceselor cognitive numite în mod obişnuit raţiune.

Altfel spus, omul prezentului va asocia fiecărui sentiment unul

sau mai multe gânduri ori procese de raţiune; el nu mai este ca

primitivul de odinioară stăpânit de impulsurile sentimentale. Un

astfel de impuls nu se mai transformă în acţiune în mod imediat,

ci de cele mai multe ori (şi tot mai frecvent pe măsură ce urcăm

pe scara dezvoltării umane) ele se supun cenzurii raţiunii. Aceasta

controlează şi “cerne” / selectează care dintre afecte să aibă

libertatea de a se manifesta în mediul exterior şi care să fie

dominate de puterea fiinţei, cenzurate sau respinse în final. Dar la

rândul lui şi habitusul mental se va supune cenzurii unui alt tip

total diferit de forţă: influenţa directoare a conştiinţei. Dacă

procesele mentale superioare (gânduri şi procese de raţionare)

realizează organizarea şi controlul asupra habitusului mental,


198

punând ordine în haosul de reacţii sentimentale, ei bine, întocmai

la fel normele conştiinţei vin să coordoneze şi călăuzească, să

îndrume pe o anumită cale procesele mentale. Raţiunea propriu-

zisă reprezintă un proces pur mecanic; ea este o maşină; conştiinţa

este însă pilotul, cel care ştie unde trebie să ajungă această maşină

şi pe ce cale să meargă ea.

Procesele conştiinţei, în domeniul teologic poartă numele de

morală. Încă din acest punct este necesar să operăm distincţia

între adevărata morală a teologiei (prin teologie înţelegând ştiinţa

despre Divinitate, care este unică la nivelul speciei umane,

indiferent de timpurile istorice şi formele de cult sub care s-a

exprimat), care pune în armonie manifestările fiinţei umane cu

ordinea cosmică, pe de o parte şi, pe de altă parte aşa-zisa morală

socială, inventată de mintea speculativă a omului occidental în

ultimele secole (în momentul în care a pierdut legătura cu

dimensiunea sacră şi cosmică a vieţii) şi care nu are nimic de-a

face cu realitatea organizării proceselor existenţiale în univers;

este un simplu joc al maşinăriei minţii umane. Adevărata morală

însă, realizează leătura între om şi divinitate, între om şi viaţa

manifestată prin tot ceea ce există în noi şi în afara nostră,

arătând fiinţei umane cale corectă de urmat pentru corecta sa

devenire.

Primele etape ale vieţii umane (copilăria între 1 şi 6 ani) pot fi

de mare utilitate pentru recunoaşterea elementelor componente

ale Naturii individuale, nu atât prin comunicarea lingvistică şi

conceptuală cu copilul (atunci când acesta ne relatează despre

lucrurile care îi produc plăcere sau de care se simte atras), cât prin


199

ceea ce el în mod incoştient, realizează ca activitatea modelatoare

asupra mediului înconjurător şi a elementelor acestuia. Cea mai

mare parte dintre acţiunile pe care le realizează şi exteriorizează

copilul în această etapă sunt martori ai naturii sale individuale. Şi

când spunem cea mai mare parte, iar nu toate, avem în vedere

deopotrivă activitatea determinată de tendinţele care pot interveni

asupra acestor acţiuni. Luând în calcul acest aspect, considerăm

că un mediu exterior cu cât este mai bogat în elemente şi situaţii,

cu cât este mai variat în structura lui, cu atât va permite copilului

să exteriorizeze cât mai multe dintre elementele naturii sale

individuale. Şi este momentul să ne reamintim că evoluţia fiinţei

umane se realizează tocmai prin exprimarea cât mai completă a

elementelor naturii sale în mediul exterior; este dacă putem spune

aşa un fel de proces de hrănire a sufletului uman; cu cât acest

proces actualizează/ satisface cât mai multe dintre componentele

naturii individuale, cu atât fiinţa umană se dezvotlă mai repede şi

mai complex, nu atât numai ca om social, ci şi ca fiinţă. Această

hrănire a naturii individuale este cu atât mai complexă şi completă

cu cât mediul extern este mai bogat în resurse. Acesta este

motivul principal pentru care diverşi fondatori de curente

pedagogice au realizat unele recomandări de bază, cărora ne

raliem şi noi. Printre acestea esenţiale ni se par următoarele:

- Copilul va creşte în mod obligatoriu (în perioada 1-

6 ani, cel puţin) într-un mediu natural, cu un ecosistem cât mai

complex, care să combine în special lumea plantelor cu

morfologia reliefului (relieful de munte considerăm că este cel

mai benefic în această perioadă), cu elementul apei şi cu anumite


200

animale special selectate în acest sens. Între acestea nu trebuie să

lipsească vacile, câinii, caii şi ovinele. Copilul va fi lăsat şi chiar

motivat să intre în contact cu aceste elemente; puterile lor vor

acţiona asupra organismelor copilului determinând o modelare de

nivel superior a acestora, fapt care va permite mai târziu

manifestarea mult mai multor capacităţi ale acestora, întrucât

fiinţa umană va rămâne în permanentă legătură cu forţele vieţii.

Ea va dobândi o mai mare sensibilitate afectivă şi putere de

dăruire (compasiune), o mai vie inteligenţă aplicată, intuiţie mai

activă, conştiinţa va beneficia de puterea caracterului susţinută de

forţele naturii pentru a învinge tendinţele negative şi astfel

comportamentul său va fi mult mai moral; creativitatea (puterea

de a crea) precum şi imaginaţia vor fi mult mai elaborate şi mai

distinse; capacitatea empatică mai activă şi profundă etc. Toate

acestea vor face ca fiinţa umană adult să poată realiza nult mai

eficient comuniune cu mediul înconjurător şi cu celelalte fiinţe,

precum şi să aibă acces la valori înalte pe care le va utiliza în

procesul dezvoltării individuale.

- Mişcarea, dinamismul vor constitui ingredientele

de bază ale acestei perioade. Copilul trebuie lăsat liber să

acţioneze, chiar dacă este uneori supus pericolului de rănire. Se va

supreveghea numai ca manifestările sale să nu atenteze la sensul

valorilor: fie că este vorba de activităţi negative la adresa

anumitor fiinţe, fie manifestarea anumitor tendinţe distructive faţă

de obiecte ori nerespectarea regulilor stabilite etc. Această

perioadă a copilăriei este estenţială în modelarea unui

comportament adecvat faţă de ordine, de respectarea valorilor şi


201

principiilor şi în special faţă de conduita morală. Chiar dacă nu

sunt încă activate raţiunea şi conştiinţa proprie – deci copilul

neavând acces la a înţelege personal restul acestor lucruri care i se

cer – este în să necesar a se fundamenta acum aceste atitudini, el

regăsind mai târziu explicaţiile necesare. Am putea compara acest

proces de modelare a caracterului cu realizarea fundaţiei unui

edificiu; fundaţia va fi ulterior îngropată, ascunsă privirilor,

nimeni nu-şi va propune să o admire şi nici să se întrebe oare ce

fel de bolovani au fost utilizaţi. Însă fundaţia este esenţială pentru

ridicarea ulterioară a edificiului; dacă vrem să constrim un templu

falnic pe ea, atunci trebuie să-i acordăm cea mai mare atenţie; nu

atât în formă, cât în conţinut şi în trăinicie. De aceea considerăm

că nu atât formele sub care se modelează comportamentul în

această perioadă sunt importante, cât rezultatul final. Mai mult

chiar, metodele după care educatorul va lucra cu fiecare copil nu

pot fi absolut generale; chiar din aceste etape ale vieţii putem

observa diferenţe semnificative între fiinţele umane, derivate din

multitudinea de forţe care concură la modelarea personalităţii, a

căror combinaţie face ca fiecare copil să se deosebească

fundamental de toţi ceilalţi. Apoi mai este şi nivelul de evoluţie al

fiinţei înseşi; chiar dacă ea nu se manifestă încă prin intermediul

personalităţii, apărând mai mult ca o umbră în acţiunile copilului,

totuşi credem că orice disciplină aplicată acestuia este resimţită de

fiinţă şi, dacă este corectă (adică în acord cu devenirea viitoare a

respectivei fiinţe) întăreşte puterile caracterului acesteia şi o ajută

în lupta cu tendinţele naturale în dezvoltarea sa pe parcursul

vieţii. Întrucât combinaţiile de forţe modelatoare sunt diferite, şi


202

metodele vor fi de asemenea variate, sens în care nu considerăm

că cele “aspre” ar trebui excluse. Dimpotrivă, dacă o anumită

personalitate are nevoie pentru disciplinare de astfel de metode,

acum, în această eprioadă a dezvoltării ei este momentul cel mai

bun pentru aplicare; ulterior, când se dezvoltă afectivitatea,

raţiunea şi copilul începe a-şi contura o anumită imagine de sine,

aceste ar trebuie excluse, întrucât devin periculoase (nu prin ele

însele, cât prin incorecta utilizare) atentând la stima de sine, la

demnitatea fiinţei umane. Practic nici una dintre metode nu este în

sine rea sau bună; ele sunt simple instrumente neutre. Ceea ce

contează este operaţionalizarea lor corectă în funcţie de

momentul, fiinţa şi personalitatea fiecărui elev. Fiecare metodă

trebuie să-i dovedească fiinţei umane că cel ce o aplică o respectă,

că el crede că poate mai mult, că pedeapsa ori recompensa sunt

meritul elevului însuşi, că elevul este o fiinţă deosebit de

valoroasă şi că educatorul este mândru să poată merge la

olimpiada vieţii cu un astfel de atlet etc.

- I se vor da copilului munci variate, dar pe potriva

capacităţii lui. De fiecare dată i se va transfera şi responsabilitatea

pentru ceea ce are de făcut şi va fi recompensat pentru rezultate.

Nu se va evita să fi dojenit dacă nu manifestă responsabilitate. În

această etapă a creşterii sale, copilul se aseamănă sub multe

aspecte cu animalele superioare, iar educaţia, sau mai corect

modelarea comportamentului, este înrudită cu dresajul acestora.

ceea ce nu ştiu încă mulţi (dacă nu majoritatea părinţilor) este că

nici un animal superior nu va putea fi dresat numai prin forţă sau

numai prin afectivitate. Acestea două sunt doar unele dintre


203

ingredientele procesului, la care se adaugă cel mai important

dintre toate: respectul/ stima pentru respectiva fiinţă şi încrederea

reciprocă.

*

Omul este un fenomen în sine care închide mai multe fluxuri

naturale de evoluţie a elementelor mediului. Omul este în felul

acesta un sistem deschis sub mai multe aspecte, aflat în

permanentă interacţiune cu forţele mediului exterior. Am văzut

din ecuaţia personalităţii că o serie de fluxuri modelatoare,

aparţinătoare sistemelor: cosmos, natură, societate şi mai târziu

individul în sine, concură la procesarea continuă a fenomenului

de transformare a personalităţii. Fiind – să spune aşa – un

fragment din curgerea fluxului de viaţă prin diversele sale forme

din mediu, de corecta dezvoltarea a fiinţei umane ţine totodată şi

calitatea fenomenului care se formează din combinaţiile

(interferenţele) de fluxuri umane numite societate. Întrucât fiecare

dintre organismele omului are propriile sale mecanisme interne de

funcţionare, asupra cărora fiinţa umană nu are controlul în actuala

etapă de dezvoltare a vieţii, este absolut normal ca acestea să fie

conectate (fiecare) la sursele naturale din cadrul cărora fac parte.

De aceea recomandăm ca în special în perioada în care se

dezvoltă organismul fiziologic şi cel afectiv, copilul să petreacă

cea mai mare parte a proceselor existenţiale într-un mediu natural,

unde, sub influenţele cosmosului şi elementelor mediului, aceste

structuri se vor dezvolta prin integrarea armonică în fluxul de

viaţă, actualmente neconşientizat de fiinţa umană. Ştiinţa terestră

este insuficient de matură pentru a putea înţelege şi interveni activ


204

în modelarea dezvoltării umane corespunzătoare. De aceea,

considerăm că până în momentul în care societatea va fi în

măsură să creeze medii specifice de dezvoltare, cuprinzând

ecosisteme formate din elemntele naturii şi cosmosului (fiinţe,

fenomene, etc) cel mai bine este, pentru dezvoltarea eficientă a

fiinţei umane, ca aceasta să menţină permanent contactul cu

mediul natural şi cu elementele acestuia, aşa cum sunt ele

regăsite aici, şi să varieze cât mai mult posibil ecosistemele.

Pe de altă parte, de la stadiul de adult, simpla prezenţă în acest

mediu natural nu mai este suficientă, ci de acum este necesară

activitatea personală a forţelor interne, prin intermediul puterilor

EU-lui indiviudal, fiinţa umană urmând a beneficia doar ca suport

de forţele mediului în procesul dezvoltării de sine

2. Conceptul educaţiei ecologice

a) Necesitatea educaţiei ecologice52

Fiecare disciplină (şi mai ales fiecare disciplină ştiinţifică)

aduce tezaurului cultural uman, nu numai un număr de

cunoştinţe (sub formă de “date” de observaţie, experiment etc.)

ci şi o contribuţie la felul de a privi Realitatea (la „optica”

ştiinţifică etc.) precum şi o contribuţie la modalitatea de a o

aborda (contribuţie metodologică). Pe de altă parte, asimilarea

acestor puncte de vedere ca şi dezvoltarea pe mai departe a

52 Ideile principale ale acestei secţiuni dau curs minunatei pledoarii realizate de V. Săhleanu în vol Protecţia meidului înconjurător şi educaţia ecologică; Al. Ionescu, V. Săhleanu, C. Bândiu, Ed. Ceres, 1989


205

disciplinei presupune o platformă de cunoaştere, pe care

răspîndirea cunoştinţelor specialităţii o consolidează şi o

precizează. Cu alte cuvinte, o gîndire ecologică necesită (dar şi

“popularizează") gîndirea sistemică, gîndirea inter- şi trans-

disciplinară. Ar însemna să neglijăm importanţa ecologiei dacă

nu am încadra mişcarea de idei provocată de afirmarea ei, în

progresul mondial al mentalităţii, corespunzător revoluţiei

ştiinţifico-tehnice contemporane, sens în care, „ecologizarea"

unor domenii, preocupări, activităţi etc. este mai mult decît

instituirea unor multiple conexiuni disciplinare şi mult mai mult

decît un adaos de precepte pedagogice (sau de „bagaj cultural")

la cunoştinţele necesare omului de azi şi (mai ales) necesare

omului de mîine.

Considerabila importanţă practică a ecologiei arată, printre

altele, deosebirea ce se cere făcută între „necesitatea obiectivă" şi

„necesitatea subiectivă". Fără o educaţie ecologică (în înţelesul

cel mai larg al cuvîntului), omenirea nu va putea rezolva

principalele situaţii critice cu care este confruntată de cîteva

decenii încoace. Totuşi, cu toată pletora de publicaţii şi de confe-

rinţe, consfătuiri etc. începând din deceniile '60—'80 (pletoră

care face din ecologie o „modă" în problematizare, analoagă

întrucîtva celeia întruchipată de psihanaliză, în perioada

interbelică), ecologia mai are nevoie de pledoarii. Sînt nenu-

mărate acţiunile anti-ecologice care se săvîrşesc pe toate

meridianele şi la toate nivelurile, de la cel al comportamentului

neglijent al „omului de pe strada" pînă la cursa înarmărilor, sau la

războaiele „efective" care, într-un colţ sau altul al planetei


206

noastre, n-au încetat după aşa-zisul sfîrşit al celui de al doilea

război mondial (1945). La rădăcina unor asemenea

comportamente stă absenţa (sau cvasi-absenţa) unei conştiinţe

ecologice, în înţelesul „etic" al termenului „conştiinţă”53. Desigur

că se ridică întrebarea firească: de ce există (şi pot exista)

asemenea carenţe? Ignoranţa este doar una dintre cauzele unanim

recunoscute; căci nu numai cunoaşterea insuficientă a ecologiei

ca ştiinţa a ecosistemelor este ceea ce trebuie remediată (după

cum nu cunoştinţele insuficiente de fizică nucleară, în masele de

cetăţeni sau de conducători politici, sînt motivul principal de

continuare a cursei înarmărilor nucleare). Ceea ce se cere educat

este un fel de a privi (fireşte dialectic; însă simpla acceptare a

principiului dialectic al interdependenţei n-are pregnanţa

întruchipărilor concrete ale principiilor dialectice, exemplificate

de către ecologie)54.

În acest înţeles „lărgit", contactul cu ecologia stricto sensu

aduce nu numai un cîştig de informaţii, ci şi unul de raţionalizare,

înţelepciune, înţelegere şi auto-cunoaştere a omului. Pe de altă

parte trebuie subliniat că, în afara faptului că ea obligă la unele

înnoiri de mentalitate, prin însuşirea unor modalităţi particulare

de abordare a realităţii (sau măcar familiarizarea cu ele), ecologia

implică şi dezvăţarea de multe obiceiuri de gîndire. Pentru unii

pedagogi, dezvăţarea este un proces care, nu rareori, este mai

dificil decît învăţarea; nu s-a afirmat că „obişnuinţa este o a doua

Natură"? Nu exagerăm cînd afirmăm că, de multe ori, confundăm

53 Recomendăm pentru detalii volumul nostru Psihologia fiinţei. Psihologia ecologică integrativă a persoanlităţii, Fundaţia Mercur, 2000 54 V. Săhleanu, op cit


207

„simţul comun", cu „bunul simţ” – căci unele elemente de

„înţelepciune ecologică" nu lipsesc din „bunul simţ" şi din

înţelepciunea cotidiană, dar ne-am obişnuit să folosim cu

pricepere scheme de gîndire care sînt în contradicţie cu cerinţele

ecologiei. Este de remarcat că parte din ele sînt neadecvate

interrelaţiilor ecologice, fiind prea simple faţă de acestea din

urmă. Ecosistemele sînt realităţi de mare complexitate – cu atît

mai complexe sînt cele în care intervine omul, ca element ce

exploatează, „amenajează" sau îşi subordonează intervenţiile,

intereselor sale „înguste". Dezvoltarea în curs a ecologiei, ale

cărei coordonate sînt rodul deceniilor recente, este dezvoltarea

unei discipline care a avut nevoie (şi are nevoie) de rezultatele

altor discipline ajunse la maturitate, pentru a se impune teoretic şi

aplicativ55.

Unii autori accentuează asupra incapacităţii gîndirii

„intuitive" de a prinde aspecte ale complexităţii, în orizontul

natural ca şi în cel social – şi cu atît mai mult în problemele inter-

acţiunii dintre Natură şi Societate, care sînt şi problemele de

maximă importanţă practică ale ecologiei. Alături de autorul

citat, considerăm că nu este adevărat că înţelepciunea empirică şi

„bunul simţ" nu au sesizat cîteva adevăruri de relevanţă

ecologică, şi ele ar putea fi „puse în valoare" ca principii de

conduită într-un cîmp larg de comportamente umane. Unele

dintre acestea se găsesc printre aforismele şi proverbele de

circulaţie. (Exemple: „prudenţa este mama înţelepciunii"; „unde

dai şi unde crapă"; „buturuga mică răstoarnă carul mare". Acestor

55 A se revedea şi primul capitol al volumului de faţă


208

exemple le putem face să corespundă, respectiv: nesăbuinţa în

acţionarea asupra elementelor naturii; ecoul îndepărtat – în

ecosisteme – al unei acţiuni – la alte nivele trofice sau mijlocit

prin verigi intermediare ce n-au devenit evidente decît după ce s-

a produs un dezechilibru spectaculos; caracterul neliniar al unor

relaţii, îndeosebi în cazurile unei aparente disproporţii cantitative

între o intervenţie şi consecinţele sale). Pe de altă parte gîndirea

de care are nevoie ecologia (sau abordarea ,„ecologică” a unei

realităţi) nu este gîndirea ştiinţifică cu care ne-au învăţat

capitolele clasice din fizică şi din chimie; ea este o gîndire care

reflectă însuşirile specifice ale unor forme superioare de alcătuire

şi de mişcare a vieţii, cum sînt cele biologice, psihologice şi

sociale56.

Necesitatea obiectivă a educaţiei ecologice (înţeleasă în acest

spirit cuprinzător, ca o completare „restructurantă" a felului de a

gîndi) se subordonează necesităţii obiective de a gîndi ştiinţific

problematica zilei de azi şi de mîine, problematică de mare

gravitate, pentru care răspunsurile nu pot fi căutate:

a) nici numai în experienţa istorică (deoarece natura şi

societatea de azi şi de mîine sînt, în multe privinţe, altceva decît

natura şi societatea dinaintea secolului nostru şi, mai ales,

dinaintea revoluţiei ştiinţifice şi tehnice contemporane);

b) nici în abordarea empirică, intuitivă, de „improvizaţie”

sau de „inspiraţie de moment” (o primejdie o constituie tocmai

empirismul servit de tehnologia avansată);

56 V. Săhleanu


209

c) nici în resursele ştiinţelor şi disciplinelor dezvoltate

analitic şi ramificate mai mult sau mai puţin independent.

Periculoasă este nu numai încercarea de rezolvare semidoctă, ci

şi tentativa de soluţionare dogmatică, care nu ţine seama de

particularităţile de spaţiu (de ex. geografic),de timp (istorie,

tradiţie), de resursele materiale, de factorul uman cu care se

lucrează şi pentru care se lucrează (naţiune, cultură, sistem de

valori, idealuri de viaţă etc). Educaţia ecologică .trebuie să arate

că, suc--cesul nu se poate obţine fără o îmbinare-judicioasă a

principiilor generale şi a datelor pertinente referitoare la ceea ce

este particular într-o situaţie concretă

De aceea, în afara cunoştinţelor de Ecologie generală şi

specială (a căror amănunţire se cere diferenţiată după cum

urmărim efecte în „cultura generala” a persoanei umane sau în

pregătirea specialiştilor), educaţia ecologică va insista asupra

aspectelor metodologice şi, mai cu seamă, asupra sensibilizării

intelectualela anumiţi factori şi la anumite relaţii.

Educaţia ecologică este un imperativ de urgenţă. Mai ales

după anii '60 ai secolului nostru s-a constatat că intervenţiile

multiple ale Omenirii actuale asupra Naturii sînt nebănuit de

drastice, că ele duc spre dezechilibre ecologice majore (unele,

sau multe, ireversibile) şi că intervenţii de „sens opus", de frînare

a acestui impact, nu pot întîrzia fără sa pericliteze viitorul (chiar

cel imediat) al Omenirii. Expresii cum sînt cele după care ne

învecinăm cu abisul nu sînt simple figuri de stil. De la

avertismente după care Natura este în primejdie (cum au fost cele

din celebra carte despre Primăvara tăcută de R. Carson ,1968, s-


210

a trecut la altele după care Omenirea însăşi este primejduită în

supravieţuirea ei (cum sînt rapoartele cerute de către Clubul de la

Roma, după 1972). Modulaţiile oarecum sentimentale care

deplîngeau soarta ecosistemelor agresate de Om s-au împletit cu

calcule strict economice care argumentau necesitatea unei gîndiri

ecologice pentru exploatarea „gospodărească" a resurselor

naturale, nu numai a celor cerute de alimentarea industriei şi a

realizărilor tehnice, ci şi de nevoile crescânde de hrana ale

omenirii aflată în „explozie demografică”. Protecţia „mediului”

s-a arătat ca fiind indisolubil legată de protecţia „de sine”.

Retrospectiva preistoriei şi istoriei omenirii din perspectivă

ecologică a arătat că se poate vorbi de un comportament

ecologic, comportament care, alături de cel economic şi de cel

demografic, alcătuiesc o „triadă” strîns împletită, de însemnătate

esenţială pentru înţelegerea fundamentelor materiale ale,

dezvoltării societăţii.

Educaţia ecologică nu trebuie să se limiteze, însă, la o

educaţie ştiinţificb-tehnică. Omenirea, care trece actualmente

printr-o criză, sau prin mai multe „crize” poate depăşi această

situaţie (dîndu-i semnificaţia de criză de creştere şi dezvoltare)

numai pe baza formării unei mentalităţi care să înnoiască Omul

în totalitatea sa psihologică şi spirituală. Se presupune aşadar

depăşirea unor „crize” în viziunea despre Om şi în asumarea

condiţiei umane57.

Educaţia ecologică trebuie să fie şi o educaţie a

sentimentelor (faţă de Natural Om şi Tehnică), o educaţie a

57 V. Săhleanu


211

idealurilor, o educaţie morală (şi, în genere, una axiologică).

Cum am mai subliniat şi cu alte ocazii, este nevoie de

abandonarea unor prejudecăţi şi „mituri", ca şi a unor stereotipuri

mintale ce erau adecvate, poate, lumii „de odinioară", dar nu mai

sînt potrivite lumii de azi şi de mîine. Este nevoie de o educare a

unei adeziuni afective la raţionalitate (ca şi la înţelepciune) şi de

înlocuirea idealului de dominare şi, în general de putere,cu unul

constructiv, atât în afară, cât şi în structura intimă a personalităţii.

b) Abordări ale educaţiei ecologice

Originile educaţiei ecologice sunt legate de momentul în care

omul conştientizează relaţia dintre el şi biosferă, prin evaluarea

rolului său în menţinerea sau deteriorarea echilibrelor naturale.

Localizarea în timp a acestei preocupări nu se poate realiza în mod

precis. Apar relatări referitoare la relaţia om - natură în folclorul

diferitelor popoare dar şi în scrierile biblice. Pe măsură ce omul a

început să înregistreze în scris elemente din istoria sa recentă, au

început să fie mai numeroase relatările cu privire la acţiuni de

conservare a naturii.

Educaţia ecologică cunoaşte trei abordări principale:

1. Educaţia despre mediu: asigură înţelegerea modului de

funcţionare a sistemelor naturale; asigură înţelegerea impactului

activităţilor umane asupra sistemelor naturale; dezvoltă capacităţile

investigative şi gândirea critică. Nu implică însă formarea unor

comportamente pozitive faţă de natură, dar stă la baza formării unui


212

suport cognitiv care să permită participarea informată la luarea

deciziilor legate de mediu. Multe arii curriculare şi domenii ale

cunoaşterii (ştiinţele naturale şi sociale, artele, etc), ca şi activităţile

non- şi in-formale pot contribui la realizarea obiectivelor acestui

tip de educaţie.

2. Educaţia în mediu: asigură relevanţa, realitatea şi

experienţa practică a învăţării, prin contactul direct cu

componentele mediului (fie că este vorba de mediul urban, natural

sau tehnologic); dezvoltă abilităţi de culegere a datelor şi de

investigaţie pe teren; dezvoltă capacitatea de apreciere estetică;

asigură conştientizarea şi stimulează preocuparea faţă de

problemele de mediu.

3. Educaţia pentru mediu: finalizează educaţia în şi despre

mediu; dezvoltă sensul responsabilităţii faţă de mediu; dezvoltă

eco-etica; dezvoltă motivaţia şi abilităţile de a participa la

îmbunătăţirea stării mediului; promovarea dorinţei şi capacităţii de

a aborda un stil de viaţă compatibil cu utilizarea adecvată şi

responsabilă a resurselor. Educaţia pentru mediu oferă educatorilor

posibilitatea de a realiza, din punct de vedere teoretic şi practic, o

contribuţie hotărâtoare la buna gospodărire a naturii, necesitând

stabilirea de legături între educaţia de mediu, educaţia morală,

educaţia estetică, educaţia politică, etc.

Întrucât deciziile privind dezvoltarea societăţii sunt bazate pe

consideraţii (de obicei implicite), privind ceea ce este bun, util,

frumos, etc, o persoană educată trebuie să poată formula întrebări

de tipul: Cine a luat această decizie? După ce criteriu? Cu ce scop?

Consecinţele pe termen lung sunt luate în calcul?, pe scurt trebuie


213

să ştim ce alegeri au fost făcute şi de ce sistem de valori au fost

determinate. Reflectând la punctele tari şi slabe ale acestor trei

abordări ale educaţiei ecologice şi la relaţia cu transformarea

valorilor necesară promovării unui stil de viaţă care să respecte

natura, s-a ajuns la situaţia în care mulţi educatori să evidenţieze

supremaţia educaţiei pentru mediu ca fiind singura care aduce o

adevărată modificare comportamentală, iar educaţia în şi despre

mediu fiind eficiente doar în măsura în care furnizează baza

cognitivă şi instrumentală a educaţiei pentru mediu.

După aprope 30 de ani în care s-a conştientizat bogăţia şi

amploarea educaţiei ecologice s-a ajuns la concluzia că natura nu

este doar un obiect de studiu sau un subiect printre celelalte materii

şcolare, nu este nici o constrângere în calea dezvoltării pe care am

dori-o durabilă, ci este creuzetul în care se formează identitatea

fiecăruia dintre noi58.

Educaţia ecologică nu este doar o „formă de educaţie", nu este

doar un instrument în rezolvarea problemelor de mediu sau în

gestionarea resurselor naturale. Este vorba despre o dimensiune

esenţială a educaţiei fundamentale care implică sfera interacţiunilor

ce stau la baza dezvoltării personale şi sociale: interacţiunile cu sine

ce vor genera construierea identităţii personale, sfera interacţiunilor

cu ceilalţi (construcţia relaţiilor inter-umane) şi sfera interacţiunilor

cu mediul. Educaţia pentru mediu urmăreşte inducerea unei

dinamici sociale, mai întâi la scară comunitară apoi la scară socială,

favorizând abordarea colaborativă şi critică a realităţilor socio-

58 C. Bucovală, op cit


214

economice şi de mediu, cât şi o căutare autonomă şi creativă a

soluţiilor corespunzătoare.

Pentru a interveni în mod adecvat, formatorul trebuie să ia în

consideraţie multiplele faţete ale mediului, ceea ce corespunde

numeroaselor moduri de a-l înţelege59:

• Mediul-natură (de respectat, de apreciat, de conservat). La

baza problemelor socio-ecologice actuale se află alterarea realţiilor

între om şi natură. Este necesară reconstruirea apartenenţei faţă de

natură a populaţiei umane prin refacerea legăturilor cu propria

identitate, cultură şi tradiţie. Trebuie apreciate nu doar diversitatea

biologică şi culturală, ci cea etno-socială.

• Mediul-resursă (de gestionat, de împărţit). Nu poate exista

viaţă în afara ciclurilor bio-geo-chimice. Educaţia pentru mediu

implică o educaţie pentru un consum responsabil al resurselor,

pentru împărţirea echitabilă a acestora între membrii societăţii

actuale, ca şi între cea actuală şi generaţiile viitoare, pentru

gestionarea resurselor comune ca şi a deşeurilor rezultate din

utilizarea resurselor. Prin acesta abordare, educaţia pentru mediu

realizează o adevărată educaţie economică.

• Mediul-problemă (care trebuie prevenită şi rezolvată).

Face apel la dezvoltarea abilităţilor de investigare critică a

realităţii imediate şi de diagnosticare a problemele care se ivesc.

Este necesară conştientizarea faptului că problemele de mediu sunt

legate de aspecte socio-economice, conectate de cele mai multe ori

cu jocuri de interese şi de putere.

59 Ibidem


215

• Mediul-sistem (care trebuie înţeles pentru a putea pătrunde

complexitatea fenomenelor naturale). Cunoşterea diversităţii,

bogăţiei mediului înconjutător, identificarea „nişei" ocupată de

fiecare specie în ecosistemul global, necesită o perspectivă

sistemică care să asigure înţelegerea legăturilor între local şi

global, între trecut, prezent şi viitor, între sferele politică, socială şi

ecologică, între modul de viaţă, sănătatea umană şi mediu, etc.

• Mediul de viaţă (de cunoscut, de amenajat). Este cel în care

se derulează viaţa cotidiană, şcoala, casa, locul de muncă,

transporturile, etc. O primă etapă în educaţia pentru mediu constă

în explorarea şi redescoperirea propriului mediu de viaţă, a

realităţii cotidiene, cu o privire critică; redefmirea de sine şi a

grupului căruia îi aparţinem din perspectiva relaţiilor pe care le

stabilim cu mediul, din perspectiva sentimentului apartenenţei la

un anume ambient. Mediul imediat poate deveni creuzetul în care se

formează responsabilitatea fată de mediu, unde copii sau tinerii

învaţă să devină gardianul, utilizatorul şi constructorul responsabil al

unei „case comune".

• Mediul-biosferă (coabitarea cu/respectarea altor specii).

Pune în evidenţă interdependenţa realităţilor socio-ecologice la

scară planetară şi necesitatea unui echilibru dinamic în acest mod

se poate realiza o interfaţă între educaţie pentru mediu şi educaţia

pentru dezvoltarea durabilă, privind Terra ca o matrice a vieţii,

locul unei solidarităţi internaţionale care să se ancoreze în

reflectarea modului de a înţelege dezvoltarea în diferite societăţi

umane.

• Mediul-proiect.. Asigură angajarea, parteneriatul în scopul


216

realizării schimbărilor dorite (de comportament, de mentalitate, etc).

Mediul este un complex ansamblu de elemente şi numai o

abordare cooperativă poate favoriza o mai bună înţelegere a

problemelor de mediu şi o intervenţie mai adecvată pentru

rezolvarea lor. Educaţia pentru mediu introduce necesitatea

asocieri permenente a cunoaşterii ştiinţifice, empirice, tradiţionale

cu abordarea practică şi analiza critică permanentă.

• Mediul-teritoriu. Poate fi evidenţiat în cazul populaţiilor

locale/ tradiţionale ataşate puternic locului în care trăiesc.

• Mediul- peisaj. Pune în lumină dinamica evoluţiei istorice,

geografice a unei arii. în acest caz raportul cu mediul este în

general determinat contextual şi cultural.

In concluzie, o educaţie pentru mediu cantonată doar în una

dintre dimensiunile menţionate anterior nu poate fi decât limitativă

şi incompletă. Fără îndoială, datorită complexităţii demersului

educativ, programele de educaţie pentru mediu sunt dificil de

abordat. Întrega comunitate trebuie implicată în acest tip de proiecte:

şcoli, muzee, autorităţi locale, firme, organizaţii non-profrt, etc,

fiecare fiind chemat să-şi definească „nişa" educaţională pe care

şi-o poate revendica în funcţie de resursele, interesele şi mijloacele

avute la dispoziţie.

Aşa cum s-a arătat60, domeniul educaţiei pentru mediu trebuie

să evolueze deci într-o direcţie constructivă. Educaţia este percepută

ca un instrument în serviciul conservării pe termen lung a mediului,

acesta din urmă fiind considerat ca un rezervor de resurse care

trebuie exploatate în contextul unei dezvoltări economice durabile,

60 Cf. C. Bucovală, op cit


217

rezultată dintr-un consens al domeniilor economice, sociale şi

ecologice şi care permite gestionarea diversităţii bio-culturale. Etica

durabilităţii a rezultat dintr-o „euristică a fricii" asociată cu actuala

criză a securităţii personale şi sociale, în care se include şi

preocuparea pentru donarea umană.

Dezvoltarea durabilă nu trebuie să fie un scop în sine ci un

drum de parcurs, jaloanele urmând a fi stabilite de fiecare

societate/comunitate în parte.

De aici se poate delimita un nou concept, acela de educaţie

pentru un viitor viabil care are avantajul de a propune un cadru

integrator al diferitelor dimensiuni ale educaţiei contemporane

(relative la pace, democraţie, mediu, cooperare interaţională).

Problema este că acest cadru este reductiv pentru educaţia pentru

mediu, care se limitează la a fi un simplu instrument, printre multe

alte forme de educaţie "tematică", în serviciul dezvoltării durabile,

pierzând recunoaşterea ca spaţiu de abordare inter- şi trans-

disciplinară.

Este totuşi necesară realizarea unei educaţii pentru mediu care

să păstreze în continuare perspectiva dezvoltării durabile (ca

important deziderat socio-istoric). În acest sens au fost identificate şi

propuse trei strategii61:

• Utilizarea naturii ca „mediu" pentru educaţie, ca resursă

pentru activităţi de dezvoltare a abilităţilor de relaţionare cu

natura. Această abordare este cunoscută în general sub

numele de ştiinţa mediului.

• Utilizarea mediului ca subiect pentru investigaţii

61 Ibidem


218

(predomină latura cognitivă).

• Conservarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului, ca scopuri

ale educaţiei, urmăresc formarea de valori şi atitudini faţă de

natură.

Educaţia pentru mediu este, deci, o temă cross-curriculară, care

îi ajută pe oameni (individual sau în grupuri) să înţeleagă natura, să

trăiască în calitate de membri ai biosferei, având drept scop

dezvoltarea capacităţii de a susţine funcţionarea normală a

mediului.


219

3. Caracterul paideic al educaţiei ecologice

a) Conceptul de educaţie paideică62

Educaţia paideică a fost recunoscută încă din antichitate ca

fiind acea educaţie continuă (de la naştere şi pe toată durata

vieţii), formatoare şi transformatoare a fiinţei umane, deopotrivă

filosofie, religie, ştiinţă, inginerie, mod de a trăi şi a se raporta la

lume, semeni şi univers, o practică neîntreruptă a desăvârşirii prin

armonizarea rostului propriu cu toate aspectele existenţei

(cosmice, sociale, natural-ecologice), prin adoptarea conduitei

individuale după ordinea întregului cosmos, prin celebrarea

bucuriei de a fi, de a participa la creaţia continuă a lumii şi vieţii.

Mulţi dintre autorii contemporani, din ţară şi străinătate în

ultimele decenii şi-au orientat cercetările pe înţelegerea

fenomenului educaţional în contextul mai larg al omului ca fiinţă

în continuă transformare, dar în acelaşi timp ca parte constituentă

a unor sisteme de o amploare şi complexitate deabia de acum

întrezărite (sistemul social – Umanitatea, şi cel ecologic – Natura

terestră). În acest context s-a înţeles tot mai clar, o dată cu

ultimele rapoarte planetare (ale Clubului de al Roma sau ale

diverşilor oameni de ştiinţă către acesta), şi în contextul acutizării

crizelor globale (sociale, alimentare, medicale, ecologice,

economice, spirituale etc) faptul că omul joacă rolul central în

acest ansamblu de cauze distructive şi că numai o schimbare

62 Recomandăm pentru detalii volumul nostru Fundamentele ontologice ale educaţiei paideice, Argonaut, 2005


220

profundă de mentalitae (echivalentă unei “mutaţii genetice la

nivel de conştiinţă” – cum se exprima în anii ’90 Grigore Sion)

poate salva planeta şi specia umană de la autodistrugere.

Or această schimbare dorită nu se poate realiza eficient nici

prin mecanisme politice, nici militare, nici economice şi

(paradoxal oarecum) nici măcar culturale. Fiindcă toate acestea au

căzut pradă tentaţiei consumului şi supraconsumului (specifică

ultimelor secole de supraexploatare a resurselor de orice natură),

inclusiv consumului fiinţei umane. Şi pe bună dreptate, societatea

(chiar dacă prin mecanisme mult mai subtile şi mai rafinate)

astăzi întrebuinţează omul, consumându-l, în loc să investească în

dezvoltarea lui şi astfel să culeagă roadele sale perene. Omul

actual este alienat, înstrăinat de natura sa proprie, de condiţia sa

autentică pe care am văzut-o într-o secţiune anterioară. Omul

contemporan reprezintă o piesă componentă într-un mare

mecanism al producţiei şi al consumului. Iar acest lucru a rămas

neschimbat de sute de ani, chiar dacă avem documente globale

(tratate, convenţii, acoduri etc) ce reglemetează drepturi ale fiinţei

umane la autodezvoltare, la mediu înconjurător sănătos, la

armonie în familie şi societate etc şi chiar la fericire (Constituţia

Japoniei). S-au realizat paşi uriaşi pe calea progresului în

dezvoltarea umană şi comunitară, ce e drept. S-au făcut revoluţii

sociale, culturale, ştiinţifice, economice – unele paşnice, altele

armate. Au fost sacrificate milioane de vieţi omeneşti pentru a

traduce în viaţă principii renascentiste, iluministe, socialiste, în

măsură să apropie omul de fundamentul condiţiei sale umane, de

umanitatea sa interioară ce trebuie manifestată în comunitate.


221

Dar un lucru nu s-a întreprins încă: eliberarea autentică a

omului de orice alte forţe străine, exterioare şi, de multe ori

îndreptate împotriva naturii lui; indiferent că acestea au purtat

hainele de gală ale unei biserici, ale unui stat, ale unei democraţii

contemporane, ale unei doctrine sau ideal etc.; toate mai devreme

sau mai târziu s-au lăsat corupte de tentaţia de a se erija, din

protector al omului, în stăpânitor al său, punându-i biruri pe

dreptul de a fi şi răpindu-i astfel şansa de a avea acces la chiar

propria sa existenţă.

Singura modalitate de a proteja fiinţa umană de aceste

pericole ale lumii construite de ea înseşi, este să o ajutăm a prelua

controlul asupra propriului destin. Nu putem schimba lumea peste

noapte, fiindcă puterea ei stă în inerţia exersată de sute de ani, în

sistemele construite şi bine implementate. Paradoxul face că nu

putem schimba nici omul; “fiecare – spunea cândva Marylene

Ferguson – stă de pază la o uşă interioară a sufletului, care nu se

poate deschide decât pe dinăuntru”.

Pe de altă parte, a schimba lumea (în sensul de a o face mai

bună) fără să schimbăm omul, se numeşte utopie sau eşec social

(şi avem suficiente în istoria noastră socială). A schimba omul

fără să transformăm şi lumea pentru a o adapta la nevoile sale

superioare, la condiţia sa existenţială autentică, se numeşte

crimă cu premeditare, întrucât înseamnă să dăm naştere unui

avorton, unei fiinţe nepregătite să trăiască în mediul ostil

propriei naturi, aşa cum este actuala lume. A dezvolta deopotrivă

omul şi societatea, dar în afara ordinii de desfăşurare a

proceselor Vieţii, fără a respecta normele simbiozei universale,


222

drepturile, condiţia şi entitatea celorlalte Fiinţe conlocuitoare ale

Ecosistemului Planetar, a creat criza globală în care se află

omenirea ultimului secol.

Soluţia, din aceste motive, nu poate să vină din partea

structurilor sociale actuale. Fiindcă ea presupune sprijinirea

omului în a-şi recunoaşte statutul ontologic de fiinţă complexă,

deopotrivă natural-ecologică (şi, implicit, biologică), social-

istorică, culturală, individual-unică şi spiritual-cosmică.

Presupune deschiderea spre orizonturi care au rămas străine timp

de două milenii civilizaţiei occidentale; presupune un salt de

ordin calitativ pe nivele superioare de realitate şi complexitate, un

salt în dimensiunea transcendentă existenţei planului fizic aşa

cum este cunoscut el în prezent.

Iar actualele ştiinţe, precum şi instituţiile sociale născute sub

tutela acestora, nu iau în considerare decât un singur nivel de

organizare a vieţii: cel direct şi imediat sesizabil prin simţurile

inferioare ale fiinţei umane. Dacă ar fi să luăm numai un singur

exemplu (înspăimântător dealtfel) este suficient să ne gândim că

în academiile actuale ale societăţii se află încă la loc de cinste acel

curent intitulat “psihologia behavioristă”, care prin neruşinarea de

a se numi “ştiinţă” continuă a corupe atâtea suflete tinere

învăţându-le (şi suntem în milemiul III !) acel principiu

catastrofal pentru istoria civilizaţiei occidentale: “ceea ce nu se

poate palapa nu există”. Adică adio memorie, afectivitate, raţiune,

intutiţie, imaginaţie, credinţă, etc. În fapt toate valorile superioare

ce definesc specificul fiinţei umane (diferenţiind-o astfel de

clelalte regnuri ale naturii).


223

Înţelegem acum de ce, fără mustrări de conştiinţă, instituţiile

structurate şi populate cu oameni denaturaţi (creaţi conform

acestui sistem de gândire şi credinţe) îşi legitimează drepturi de a

trata fiinţele umane după modelul aplicat animalelor de povară: le

iau toate resursele necesare dezvoltării individuale, lăsându-le

numai pe acele necesare refacerii forţei de muncă pentru a sluji în

continuare în condiţii maxime procesului de exploatare. Am luat

numai un exemplu, din erorile ştiinţei (adică tocmai cea care are

misiunea de a merge înaintea omenirii spre a-i deschide noi

orizonturi luminoase către dezvoltare, progres, evoluţie). Însă în

egală măsură păcatele s-au ţinut lanţ (şi continuă să o facă) şi în

alte sectoare nu mai puţin importante ale organizării comunităţii

umane: biserica (instituţia care i-a furat omului religia – calea prin

care el poate să ajungă singur la Dumnezeu), politica, organizarea

statală, justiţia şi drepturile omului, economia, cultura şi, desigur,

educaţia.

Soluţia deci nu poate veni (aşa cum s-a întâmplat, dealtfel,

de-a lungul întregului curs istoric al civilizaţiei occidentale), din

partea sistemelor şi instituţiilor sociale actuale; acestea chiar vor

lupta să păstreze monopolul asupra vieţii şi resurselor fiinţei

umane. Soluţia astăzi se oferă omului privit individual; nu

maselor, nu colectivităţii; ci fiecăruia în parte, atunci când este

pregătit să o primească în ungherul tainic al sufletului său. Şi

numai când vor fi suficient de mulţi aceia care să o înţeleagă şi

accepte, abia atunci ea va lua un trup în realitatea socială. Soluţia

aceasta poartă numele secular al educaţiei paideice, chiar dacă

astăzi unii o numesc “educaţie continuă”, iar alţii “educaţie


224

permanentă”. Ea va avea cu prioritate un chip transpersonal, o

atitudine îndreptată spre respectul profund al valorilor

universale ale vieţii (sub toate aspectele acesteia şi la toate

nivelele de organizare), un fundament transdisciplinar şi o bază

ferm ancorată în sentimentul sacru faţă de comunitatea tuturor

fiinţelor din ecosistemul terestru

*

În prezent şi, potrivit cu necesităţile actuale de dezvoltare ale

omului deopotrivă ca fiinţă, cât şi ca personalitate socială, educaţia

paideică revine pe scena vieţii sociale pentru a se constitui din nou

în cel mai important sprijin oferit acestuia, deopotrivă aici şi acum

în realitatea imediată şi concretă, cât mai ales în viitor, în viitorul

dorit, imaginat, creat şi materializat după cerinţele specifice ale

fiecărei individualităţi umane. „Şcoala – arăta Gaston Berger – nu

poate avea decât două scopuri: primul e să dea copilului

cunoştinţele generale de care, bineânţeles, va avea nevoie să se

servească: aceasta este instrucţia. Celălalt e să pregătească în

copilul de azi pe omul de mâine: aceasta este educaţia”.

Misiunea educaţiei paideice este cu atât mai importantă cu

cât, din nefericire, realitatea socială i-a dat perfectă dreptate lui

Kant când afirma că: “…nici academiile nu fac educaţia. N-au

făcut-o până acum, iar că o vor face de acum încolo pentru

această nădejde nicicând semnele nu au fost mai slabe decât

astăzi. Prin urmare şi organizarea şcolilor ar trebui să atârne

numai de judecata celor mai luminaţi cunoscători. Numai prin

străduinţa unor persoane cu vederi largi, care au interes pentru

binele universal şi sunt capabile să conceapă ideea unei stări


225

viitoare mai bune, se poate înfăptui apropierea naturii umane

de scopul ei”(s.n.). Fiindcă într-adevăr trebuie respectat principiul

de bază al artei pedagogice enunţat de acelaşi gânditor: “…. copii

trebuie educaţi nu potrivit cu starea prezentă, ci cu starea mai

bună, posibilă în viitor, a genului uman, adică potrivit cu ideea

umanităţii şi cu menirea ei întreagă” (s.n.).

Aşa cum observa Edgar Faure, Educaţia paideică reprezintă

“un proces al fiinţei care, prin diversitatea experinţelor date,

învaţă să se exprime, să comunice, să întrebe lumea şi să devină

tot mai mult ea înseşi. În temeiul ideii că omul este o fiinţă

nedeterminată, el nu se poate realiza decât cu preţul unei

permanente ucenicii. Educaţia îşi găseşte locul la toate vârstele

vieţii şi în multiplicitatea situaţiilor şi circumstanţelor existente.

Este globală şi permanentă şi depăşeşte limitele instituţiilor,

programelor şi metodelor care i-au fost impuse de-a lungul

secolelor”.

b) Conţinutul paideic al educaţiei ecologice

Aşa cum am avut ocazia să constatăm în secţiunea introductivă

a prezentului capitol (cu trimiterile de rigoare pentru detalii),

omul contemporan se educă prin voinţă şi prin conştiinţă. Iar

aceste sunt absolut individuale. De aceea educaţia paideică este o

disciplină persoanlă, un mod de viaţă şi de evoluţie irepetabil. Ea

nu se poate preda în grupuri decât în tehnicile sale de bază, la fel

ca orice artă. Mai apoi fiecare discipol trebuie lăsat liber cu


226

porpria conştiinţă şi sprijinit în propria voinţă pentru a progresa

pe calea dezvoltării personale.

Sistemul educativ are ca sarcină numai să sprijine efortul

personal, să creeze cadre de automotivare, să procure resursele

pentru întărirea voinţei individuale. Toate acestea vor avea ca

prim efect realizarea şi susţienerea viziunii transpersoanle de către

fiecare elev. Este un proces natural, care se petrece la fiecare

specie. Celelalte fiinţe au ca misiune să realizeze comuniunea cu

specia aparţinătoare; să se recunoască pe sine ca parte din trupul

speciei. La om însă, educaţia sprijină procesul transcenderii

elementului speciei; fiecare suflet uamn este o specie în sine şi

misiunea sa este în primul rând de a se regăsi dincolo de cea ce

este ca personă. Persoana este masca împrumutată de la lume.

Omul este actorul de dincolo de mască.

Când spunem că educaţia paideică este o educaţie a libertăţii,

nu înseamnă că nu există tehnici, metode şi procedee. Considerăm

că dezvoltarea umană se poate compara cu ascensiunea pe munte:

teoretic poţi urca pe orice parte; practic însă înţeleptul care

doreşte să ajungă în vârf, fie îşi ia un ghid fie urmează

istrucţiunile din manualele de escaladă. În acest domeniu, la fel ca

şi în educaţie (modelarea personalităţii umane) orice mică

alunecare în lături poate fi fatală. Iată de ce nu trebuie confundat

conceptul libetăţii cu întâmplarea sau cu absenţa unor norme

bine determinate. De asemenea nu suntem de acord cu libertatea

de manifestare a naturii umane aşa cum ea se naşte.

Francis Bacon compara cândva sufletul omului cu o grădină în

care pot să crească şi plante bune şi buruieni; dacă ar fi lăsată la


227

voia naturii, s-ar umple de buruieni. Iată de ce, spunea el, la

vremea potrivită unele plante trebuie să le cultivăm, altele în

schimb să le stârpim. Pornind de la aceste principii, educaţia

clasică a urmărit cultivarea sufletului uman în acord cu anumite

concepte sociale cu privire la ceea ce reprezintă “plantele bune”

ale sufletului. Dar aceste concepte aşa cum s-a putut constata,

erau reprezentative pentru interesele diverselor grupuri sociale la

anumite epoci istorice.

Când ne referim la libertatea ce derivă din caracterul paideic al

educaţiei, însă, înţelegem prin aceasta că etalonul după care

stabilim ce este bun şi ce nu pentru a cultiva în sufletul omului

este dat de două aspecte:

• împlinirea de sine a fiinţei umane educate (aceasta, prin

ecuaţia ei complexă, fiind şi o măsură prin care ni se

garantează evoluţia respectivei fiinţe) şi

• dezvoltarea comunitară (acel tip de dezvoltare care

realizează condiţiile optime pentru crearea şi repartiţia

resurselor, astfel încât toate fiinţele componente să aibă

posibilitatea de a realiza împlinirea de sine)63

Din perspectiva caracterului paideic al educaţiei, putem

constata că profesorul care trăieşte separat de studenţii săi, este

precum mama care şi-a abandonat copilul. Astăzi cadrul didactic

este un comerciant care transportă cunoaşterea în vasul închis al

minţii lui, într-un alt vas care se doreşte a fi mintea studentului.

Acest proces este numit în mod eronat educaţie. Dacă dorim să

63 A se vedea şi capitolul privind calitatea vieţii, din volumul de faţă, precum şi trimiterile acolo realizate


228

ajutăm prin educaţie oamenii să se dezvolte, în primul rând este

strict necesar a fi adoptate următoarele măsuri:

- O atitudine autentic-paideică; prin care desemnăm orientarea

întregii personalităţi, a comportamentului şi a opticii de viaţă a

fiinţei umane în direcţia dezvoltării sale superioare. Pentru aceasta,

în primul rând este necesară cunoaşterea şi luarea în calcul a

structurii şi condiţiei a ceea ce numim fenomenul uman (fiinţa

umană în manifestare) sub toate coordonatele sale: cosmice,

natural-ecologice, social-istorice, culturale şi individual-unice. Să

ne reamintim principiul de bază formulat de Kant pentru

pedagogie: “…. copii trebuie educaţi nu potrivit cu starea

prezentă, ci cu starea mai bună, posibilă în viitor, a genului uman,

adică potrivit cu ideea umanităţii şi cu menirea ei întreagă”

- O viziune transdisciplinară asupra realităţilor înconjurătoare,

deopotrivă natural-ecologice, sociale şi cultural-ştiinţifice. Adică să

ne mişcîm în înţelegerea lumii şi universului spre sensul comun al

tuturor lucrurilor, spre unificare şi unitate, spre semnificaţii. Dacă

ar fi să exprimăm simbolic pregresul istoric al omenirii, l-am putea

compara cu un copac: până acum ne-am deplasat pe ramificaţiile

nenumărate ale rădăcinilor, în întuneric, lipsiţi de lumina

înţelegerii, pierduţi unii de alţii şi pierduţi cu toţii de sensul unitar

al realităţii. Dar totul s-a dezvoltat spre ascendent, spre superior. A

sosit credem momentul unificării acestor direcţii în dimensiunea

tulpinii; vor rămâne în continuare nivele diferite de realitate,

direcţii paralele în fibrele acestei tulpini, dar toate vor avea acum

un sens, un ţel, o misiune comună, clare şi concise: să urce mereu

să ducă spre coronament resursele pământului. A sosit momentul în


229

care omul să descopere şarpele din el, acela care îi va servi drept

viziune călăuzitoare spre viitorul său ca vultur. Din această unitate

a umanităţii în tulpina copacului simbolic, se vor naşte florile şi

fructele şi toate roadele îmbelşugate ale omului. Singur omul nu

este decât o potenţialitate, şi numai împreună, unit în comunitatea

de aspiraţii şi înfăptuire alături de celelalte fiinţe la nivel ecologic şi

cosmic el va reuşi să rodească şi să dăruiască vieţii şi lumii creaţiile

sale perene.

Educaţia paideică fiind un cadru-suport universal, are vocaţia

de a se aplica şi altor categorii de fiinţe, nu numai oamenilor, dar,

bineânţeles cu adaptările de rigoare, la procesele evolutive

specifice naturii acestora. Includem în categoria subiecţilor

educaţiei paideice toate fiinţele care au un început de conştienţă

de sine, o imagine în curs de conturare asupra diferenţierii ca

individ faţă de ceilalţi membri ai speciei.

Această diferenţiere atrage o anumită imagine de sine, o

concepţie (chiar dacă termenul este prea avansat) asupra valorii

proprii, a drepturilor şi responsabilităţilor individuale. Se

încadrează aici majoritatea animaleleor aflate în compania omului

(inclusiv în gospodărie) şi o serie întreagă de alte specii care, deşi

nu au avut relaţii de colaborare cu specia umană credem că o vor

face într-un viitor nu prea îndepărtat, în momentul în care, sub

impulsul transformator ale educaţiei apideice aplicată oamenilor,

aceştia vor avansa la un nivel superior de realitate sub aspectul

conştientizării de sine. (Omul atunci va descoperi condiţia sa

cosmică şi fraternitatea cu celelalte fiinţe, fapt care îl va


230

determina să reformuleze raporturile cu celelalte specii, să întindă

punţi de legătură, colaborare şi armonizare cu acestea, în cadrul

mare al vieţii ecosistemice planetare. Acest proces de “iluminare”

a conştiinţei sociale a început o dată cu mişcările spiritualiste şi

ecologiste ale secolului XX, şi se va generaliza la nivelul

societăţii umane în momentul când suficient de multe persoane

vor atinge acest stadiu de conştientizare.)

Până în momentul în care organismele de lucru ale fiinţei

umane în planul fizic, precum şi tehnologiile de dezvoltare vor

permite acestuia un sistem mai larg de comunicare cu celelalte

specii (fapt care ţine în fond de ridicarea nivelului de conştiinţă de

sine, şi a responsabilităţii cosmice la scara societăţii în întregime)

credem că acest cadru-suport oferit de educaţia paideică (care este

el însuşi la început şi urmează a se îmbogăţi cu roadele viitorului)

va putea fi aplicat cu succes acelor categorii de fiinţe care pot

răspunde la un nume. Acest criteriu nu ţine cont de valoarea

numelui şi nici de vreo eventuală înţelegere a limbajului uman, ci

numai de faptul că reprezintă un element care permite oamenilor

să interacţioneze cu aceste fiinţe şi să realizeze schimburi de

mesaje purtătoare de sens şi semnificaţie.

Comunicarea între specia umană şi celelalte fiinţe se

realizează nu prin limbaj, ci prin simboluri şi stări de spirit; din

punctul de vedere al fiinţelor, numele dat de om este un simbol, la

fel ca şi comportamentele pe care le deprind ca urmare a

interacţiunii reciproce. Vrem să spunem prin aceasta că

respectivele fiinţe nu socializează cu omul, adică nu împărtăţesc

valorile speciei umane, ci formulează, pronind de la aceste


231

simboluri, în lumea speciei lor, anumite valori proprii. De

exemplu un căţel îmbrăcat în haine aurite s-ar putea să nu fie

deloc recunoscător partenerului uman, întrucât respectivele

obiecte puse peste blana lui naturală îl incomodează; el nu se

simte cu nimic mai împărat în lumea câinilor decât era înainte de

a avea aurul pe el, chiar dacă în lumea sa, partenerul uman este un

suveran faţă de semenii săi. Dar dacă acelaşi căţel observă că

purtând aceste haine are parte de o trataţie deosebită faţă de alţi

semeni ai săi (de hrană mai bună, de partenere al discreţie, de

protecţie împotriva frigului sau bolilor, de afecţiune din partea

fiinţelor umane etc) el va înţelege că hainele sunt un instrument

pentru o nouă condiţie socială; că atât în lumea câinilor cât şi în

cea a oamenilor el este cineva şi că simbolul acesta (hainele) îl

ajută să se deosebească de alţi câini precum şi să fie respectat şi

prin tratamentul de care beneficiază să aibă astfel un standard

superior de calitate a vieţii.


232

ANEXA I EVENIMENTE ECOLOGICE IMPORTANTE PE

MAPAMOND64

1971 • Septembrie - îşi începe activitatea grupul de militanţi ecologişti

care va constitui organizaţia "Grecnpeace" (Pace verde). 1972 • Fondarea, în Noua Zeelandă, a primului partid ecologist,

sub numele de "Values party". • "Era ccologistă" este declanşată, la nivel mondial, prin prima

Conferinţă a ONU privind mediul (iunie, Stockholm). Reprezentanţi a 113 ţări şi 400 organisme ncguvcrnamcntale trag un semnal de alarmă asupra problemelor ecologice. Este adoptată o Declaraţie cuprinzând 26 de principii şi un vast Plan de acţiune împotriva poluării, în octombrie se creează Programul Naţiunilor Unite privind mediul (UNEP/PNUE). După acest "moment istoric" au fost încheiate peste 110 acorduri internaţionale privind gestiunea resurselor naturale şi conservarea biosistemelor.

• Sunt semnate două convenţii importante: una asupra protecţiei patrimoniului mondial, cultural şi natural şi alta privind prevenirea poluării mărilor.

• Raportul Meadows atrage atenţia sub egida ONU asupra urmărilor posibile ale unei creşteri exponenţiale pentru reproducţia biosferei.

1973 • Se încheie, la Washington, Convenţia privind comerţul internaţional

cu specii sălbatice ameninţate (CITES). Cele 143 părţi contractante convin interzicerea comerţului internaţional cu peste 30.000 de specii vii ameninţate cu extincţia, în 1990 s-a interzis comerţul cu fildeş şi s-a reglementat cel cu caviar.

• 5 iunie - Prima celebrare a Zilei internaţionale a mediului. 1974 • Rene Dumont este primul candidat "verde" la alegerile prezidenţiale

din Franţa. 1976 • Cel mai mare seism al secolului al XX-lea ucide 242.000 de

persoane în regiunea Tangshan din China; o regiune din Guatemala este distrusă de un cutremur care provoacă moartea a 23.000 de persoane.

64 Cf. Mircea Duţu – Ecologie: filosofia naturală a vieţii, Ed. Economică, 1999


233

• La Seveso, în Italia, o explozie într-o uzină a grupului Hoffman -La Roche liberează dioxină, fără consecinţe serioase pentru populaţie, dar cu un impact deosebit la nivelul opiniei publice.

1978 • Petrolierul Amoco-Cadiz eşuează pe reciful Finistere-Nord,

deversând 230.000 tone de ţiţei în mare şi pe coastă. 1979 • Scurgeri radioactive la centrala nucleară de Three Mile Island, în

Pennsylvania, SUA. Emoţia suscitată de Occident va împiedica dezvoltarea energiei nucleare în Statele Unite.

• La Novosibirsk, în fosta URS S, un accident survenit într-o uzină de arme chimice şi biologice a determinat moartea a 300 de persoane.

• Erupţia unui puţ de foraj în mare provoacă o deversare continuă de petrol (între 500.000 şi 1.000.000 tone) timp de 9 luni şi jumătate în Golful Mexic.

• Prima conferinţă mondială asupra climatului. • Se creează, în SUA, mişcarea ecologistă radicală Earth First

("Pământul mai întâi"); membrii săi se proclamă şi acţionează ca "ecorăzboinici". Mişcarea se extinde ulterior şi în alte ţări occidentale: Anglia, Germania, Franţa ş.a.

1980 • ONU proclamă deceniul apei potabile şi protecţiei mediului. • În SUA, la Niagara Falls, 20.000 tone de deşeuri chimice sunt

descoperite de malurile lui Love Canal, 2.500 persoane fiind dislocate.

1982 • 117 state au semnat convenţia ONU privind dreptul mării, intrată în

vigoare la 15 aprilie 1994. • 28 octombrie se semnează Charta mondială a naturii. 1983 • “Verzii" germani câştigă 20 de locuri de deputaţi în cadrul

alegerilor legislative. • In cadrul războiului dintre Iran şi Irak, terminalul petrolier de la

Novvoronz a fost parţial distrus. Luni de zile petrolul s-a scurs îri Golful Persic.

• În Franţa, la Congresul de Clichy, "Verzii" se constituie într-o structură naţională unificată.

• Scurgerea de gaz toxic de la uzina Union Carbide din Bhopal, India, este la originea uneia dintre cele mai grave catastrofe industriale: circa 4.000 de morţi şi 20.000 de răniţi şi declanşează un îndelungat contencios ecologic.

1985 • În Columbia, erupţia vulcanului Nevada del Ruiz a acoperit oraşul

d'Armcro cu cei 23.000 locuitori ai săi. în Mexic, un cutremur are


234

ca urmare 20.000 de morţi. Un ciclon provoacă în Bangladesh moartea a 11.000 persoane.

• La Viena, se semnează Convenţia pentru protecţia stratului de ozon. 1986 • Explozia, la 26 aprilie, a unui reactor al centralei nucleare de la

Cernobâl (Ucraina) duce la formarea unui nor radioactiv contaminat care afectează practic întreaga Europă. 32 de persoane îşi găsesc moartea; 135.000 de locuitori sunt evacuaţi.

• La Basel 30 de tone de produse chimice se scurg în Rhin, în urma unui depozit al uzinei Sandosz.

1987 • 87 de state aderă la Protocolul de la Montreal, care îngheaţă

consumul şi producţia de CFC şi prevede reducerea acestora în mod treptat. Amendat în 1992 la Copenhaga. Un bilanţ, în general pozitiv, numeroase state au anticipat calendarul şi au suprimat CFC în aerosoli. Noul acord de la Viena din 1995 prevede eliminarea bromurii de metil în 2010 şi a HCFC, precum şi substituirea CFC, la orizontul anilor 2020.

• Raportul comisiei Brutland, "Viitorul nostru comun", reclamă şi consacră conceptul de "dezvoltare durabilă".

1988 • Un seism pustieşte regiunea Spitak din Armenia; se înregistrează

25.000 de morţi, 15.000 răniţi şi 400.000 de persoane rămân fără adăpost.

• După Co nferinţa de la Toronto asupra atmosferei, PNUE şi OMM creează un grup internaţional pentru studiul schimbării climatice (IPCC).

1989 • Pământul este proclamat "planeta anului" de revista "Time". • 30 de deputaţi "verzi" din şapte ţări europene intră în Parlamentul

de la Strasbourg. Formaţiunile ecologice au obţinut sufragiile a peste 10.000.000 de alegători.

• Vasul "Exxon- Valdez", eşuat, răspândeşte 40.0001 de petrol în fiordurile Alaskăi. Este cea mai mare maree neagră pentru SUA.

• În aprilie, submarinul nuclear sovietic Komsomolets naufragiază în apele Mării Norvegiei, la 180 km sud-est de Insula Urşilor. Epava a permis scurgerea din reactorul nuclear şi din ogivele de la bord de substanţe radioactive într-o doză de câteva ori mai mare decât cea emisă de accidentul de la Cernobâl.

• Un succes important: semnarea, la Basel, a Convenţiei privind controlul fluxului transfrontalier al deşeurilor periculoase şi eliminării acestora. Autorizaţia de export este supusă acordului prealabil al ţării de destinaţie şi anumitor condiţii (etichetaj, ambalaj, transport). Interdicţia eliminării de deşeuri în Antarctica.


235

Din cele 400 milioane de tone de deşeuri periculoase produse anual, 10 % traversează încă frontierele. Din 1998 s-a instituit interdicţia de a exporta deşeuri toxice din ţările membre ale OCDE către restul lumii.

1990 • Un cutremur în Iran, la Mânji şi Roudbar, face 36.000 de morţi şi

200.000 de răniţi. • 22 aprilie-Ziua Pământului devine manifestare mondială. 1991 • In Bangladesh, un ciclon determină inundaţii care cauzează moartea

a 124.000 de persoane. Erupţia vulcanului Pinatubo în Filipine face 500 de morţi.

• În timpul războiului din Golf, Saddam Hussein ordonă incendierea puţurilor de petrol Kuweitiene. Ofensiva forţelor aliate provoacă distrugerea terminalului irakian de la Mina-al-Ahmadi.

• Este fondată organizaţia neguvernamentală Earth Day SUA, care coordonează pe plan mondial celebrarea Zilei Pământului.

1992 • Iunie (3-14) - Cea de-a doua Conferinţă mondială a ONU privind

mediul nu reuşeşte să adopte măsuri concrete, dar naşte mari speranţe în domeniu. Se adoptă, prin aclamaţii, Declaraţia de la Rio şi Planul de acţiune privind mediul, intitulat "Agenda XXI", care reuneşte 2.500 de recomandări referitoare la asigurarea unei dezvoltări durabile şi destinat să servească drept ghid pentru colectivităţile teritoriale. S-au semnat.Convenţia privind biodiversitatea intrată în vigoare în 1996 şi care impune celor 165 state părţi obligaţia de a lua măsuri pentru a proteja bogăţiile lor biologice; în virtutea sa l miliard de ha se află sub protecţie; Convenţia-cadru privind schimbările climatice. Au rămas la stadiul de declaraţii: Declaraţia de principii privind pădurile şi Declaraţia privind deşertificarea.

• S-a creat, în cadrul ONU, Comisia privind dezvoltarea durabilă. Finanţare insuficientă pentru acţiunile propuse: în 1996 ajutorul public pentru dezvoltare a reprezentat numai 0,3 la sută din PIB (respectiv 55 milioane dolari SUA), în timp ce trebuia să depăşească 0,7 la sută.

• La Guadalajara, în Mexic, acumularea de gaze în canalele de scurgere provoacă explozii care distrug o parte din oraş şi ucid circa 190 de persoane.

• In decembrie, localitatea Corogne din Spania cunoaşte a doua maree neagră în 20 de ani: petrolierul Aegcan Sea eşuează şi pierde 79.0001 de ţiţei.


236

1993 • În ianuarie, petrolierul liberian "Braier" naufragiază pe coastele

Shetlands, în Nordul Scoţiei: 84.000 t de petrol se deversează într-o zonă de protecţie naturală a apelor.

• Listele reunite ale Verzilor i Gcncration Ecologie obţin 7,64% din sufragiile exprimate în alegerile legislative franceze din martie.

• La 6 aprilie, în vechea cetate secretă de la Tomsk-7, în Siberia, un rezervor de stocaj conţinând un amestec de uraniu, plutoniu şi acid citric, rezultat din retratarea combustibilului iradiat, a explodat într-un complex militaro-industrial, în urma unei erori umane. Accidentul este clasat la nivelul 3 al scalei de gravitate contra 7, în cazul celui de la Cernobâl. Oficial, un lucrător a fost iradiat "fără gravitate" şi 10 ha au fost contaminate. Un nor radioactiv s-a deplasat deasupra unui teritoriu de 200 km2.

1994 • In cadrul alegerilor europene din 12 iulie, caracterizate prin

succesul dreptei antieuropene şi relativul eşec ai stângii, ecologiştii nu reuşesc să trimită decât 22 de deputaţi în Parlamentul de Strasbourg, dar constituie, totuşi, al cincilea grup parlamentar în cadrul acestuia (după socialişti, democraţi-creştini, liberali şi democraţii europeni).

• Octombrie. Avarierea unei conducte de petrol în Marele Nord rusesc determină scurgerea a 280.0001 de ţiţei şi ceade a treia, ca importanţă, catastrofa ecologică de acest gen. Este afectată o suprafaţă de râuri şi tundră în lungime de 10 km, lăţime 100 m şi adâncime de l m, cu implicaţii şi pentru Oceanul Arctic.

• 110 state semnează la Paris Convenţia Naţiunilor Unite pentru combaterea deşertificării în ţările afectate grav de secetă şi/sau deşertificate, în special în Africa.

• 29 decembrie, data la care a intrat în vigoare, în 1993, Convenţia privind biodiversitatca, este proclamată Ziua mondială a diversităţii biologice.

1995 • Se celebrează cel de-al doilea An european al conservării naturii. • Noiembrie. Implantarea unei Reţele de supraveghere a ploilor acide în Asia de Est. 1996 • Iunie. La Istanbul (Turcia) se desfăşoară reuniunea mondială Habitat II. Se subliniază rolul oraşelor în aplicarea marilor principii ale ONU. • Noiembrie. Roma (Italia) - Summitul alimentar mondial sub egida FAO. În faţa exploziei demografice este invocată dezvoltarea durabilă.


237

1997 • 4 Mai. Alegerile parlamentare anticipate din Franţa aduc la guvernare alianţa dintre socialişti şi verzi; Dominique Voynet, lider al verzilor, devine în cabinetul Jospin ministrul mediului şi amenajării teritoriului. • Iunie, New York Sesiunea specială a Adunării Generale a ONU "Rio + 5" se încheie cu concluzia că angajamentele luate în 1992 sunt departe de a fi îndeplinite. • 1-13 decembrie, Kyoto, Japonia: cea de-a doua Conferinţă a părţilor la Convenţia privind schimbările climatice. Reprezentanţii a 161 state au ajuns la un acord de reducere treptată a emisiilor de gaze cu efect de seră până în 2008-2012, în mod diferenţiat: în medie cu 5,2 la sută dar pentru SUA şi "Clubul american" cu 5,2 la sută, pentru Uniunea Europeană(angajament asumat şi de România) cu 8 la sută, O la sută pentru Ucraina, Federaţia Rusă ş.a. 1998 • 22-25 iunie. La Aarhus (Danemarca) se desfăşoară a treia Conferinţă paneuropeană a miniştrilor de mediu (după Lucerna 1993, şi Sofia 1995) care a adoptat Strategia europeană a conservării biodiversităţtii şi Convenţia privind informaţiile de mediu. • Aprilie 1997 - iunie 1998. Fenomenul climatic periodic "El Nino" provoacă moartea a 21.700 de persoane şi pagube de peste 33,9 miliarde de dolari, în pofida tehnicilor de observare, nici un model nu a prevăzut la timp rapiditatea sosirii şi virulenţa ş.a. • Octombrie, în cadrul alegerilor parlamentare din Germania, ecologiştii obţin 6,8% din voturi şi formează, împreună cu social-democraţii, guvernul Schroder. "Verzii" obţin trei portofolii importante: mediul, externele şi pe cel al sănătăţii. • Noiembrie - Guvernul german anunţă decizia de a stopa şi reduce, pe termen mediu, utilizarea energiei nucleare în scopul producerii energiei electrice. • Noiembrie, Buenos Aires, Argentina, în continuarea conferinţei de la Kyoto, timp de 15 zile, delegaţi ai 170 de state şi o serie de organizaţii internaţionale au dezbătut, fără a ajunge la un rezultat, instituirea unei "pieţe a drepturilor de poluare" în privinţa emisiilor de gaze cu efect de seră. Pentru măsuri concrete a fost convocată o nouă reuniune a părţilor în anul 2000. • Se încheie Convenţia asupra comerţului cu pesticide şi produse chimice periculoase.


238

ANEXA II CALENDAR DE MEDIU

• 22 martie - Ziua mondială a apei; • 23 martie - Ziua mondială a meteorologiei; • l aprilie - Ziua păsărilor (comemorată oficial în

România, începând cu anii 1930); • 7 aprilie - Ziua mondială a sănătăţii; • 22 aprilie - Ziua Pământului (iniţiată în 1970, la nivelul

SUA de către senatorul Gaylord Nelson, a dobândit în 1990 statutul de eveniment mondial);

• 5 iunie - Ziua mondială a mediului (instituită, din 1973, printr-o rezoluţie a Adunării Generale a ONU pentru a marca data primei reuniuni mondiale asupra problemelor mediului - 5 iunie 1972, Stockholm);

• 11 iulie - Ziua mondială a populaţiei; • 16 septembrie - Ziua internaţională a protecţiei

stratului de ozon (marchează data de 16 septembrie 1987 când s-a semnat Protocolul de le Montreal privind producerea şi folosirea substanţelor care diminuează stratul de ozon);

• 25 septembrie - Ziua maritimă mondială; • 6 octombrie - Ziua mondială a habitatului; • 13 octombrie - Ziua internaţională pentru reducerea

dezastrelor naturale; • 16 octombrie - Ziua mondială a alimentaţiei; • 14 decembrie - Ziua internaţională de protest

împotriva reactoarelor nucleare; • 29 decembrie - Ziua mondială a diversităţii biologice

(instituită printr-o rezoluţie din 1994 a Adunării Generale a ONU)


239

ANEXA III DECLARAŢIA DE LA RIO

PRIVIND MEDIUL ÎNCONJURĂTOR ŞI DEZVOLTAREA

Conferinţa Naţiunilor Unite despre mediului înconjurător şi dezvoltare, care a avut loc în 14 iunie 1992 la Rio, care la Stockhoim în 16 iunie 1992 a prezentat Declaraţia primei Conferinţe despre me-diu a O.N U , a confirmat că este pregătită să realizeze o asociaţie globală prin stabilirea unei colaborări între state, sectoarele cheie ale economiei şi societatea umană şi să realizeze înţelegeri interna-ţionale juridice care să respecte interesele tuturor şi să protejeze unitatea sistemelor globale ale mediului şi de dezvoltare în ceea ce priveşte recunoaşterea unităţii şi dependenţei multiple a naturii de pământ, stabileşte:

PRINCIPIUL 1. Oamenii stau în centrul dtenţiei (interesului) pentru o dezvoltare durabilă. Au dreptul să aibă o viaţă sănătoasă şi productivă în acord cu natura.

PRINCIPIUL2. Conform Cartei Naţiunilor Unite şi a legilor de bază ale dreptului internaţional, statele au dreptul suveran sâ-şi valorifice propriile resurse conform propriei politici a mediului şi de dezvoltare, dar au responsabilitatea sâ-şi desfăşoare activitatea în cadrul jurisdicţiei sau controlului mediului din partea altor state sau zone aflate în afara graniţelor de jurisdicţie, fără să provoace daune mediului.

PRINCIPIUL 3 Dreptul asupra dezvoltării trebuie să fie înfăptuit în aşa fel încât necesităţile generaţiilor viitoare să fie îndeplinit din punctul de vedere al dezvoltârii şi protecţiei mediului.

PRINCIPIUL4. Pentru a realiza o dezvoltare de durata, protecţia mediului trebuie sa constituie o parte a procesului de dezvoltare durabilă să nu fie tratată izolat.

PRINCIPIUL5. Toate statele şi toţi oamenii trebuie, ceea ce este de bază pentru o dezvoltare de durata să coopereze în această direcţie, să desfiinţeze sărăcia pentru a diminua


240

diferenţele din standardul de viaţă şi să satisfacă necesităţile oamenilor.

PRINCIPIUL6. Situaţia deosebită şi necesităţile ţărilor dezvoltate mai ales ale celor sărace şi, acelea al căror mediu înconjurător are o situaţie mai grea, trebuie rezolvată. Acţiunile internaţionale în domeniul mediului şi al dezvoltârii trebuie să i-a în considerare interesele şi necesităţile tuturor ţărilor.

PRINCIPIUL7. Statele trebuie să colaboreze juridic pentru a proteja nevătâmarea si unitatea ecosistemelor pământului şi pentru a le reface. Statele sunt în totalitate răspunzătoare, dar totuşi în mod diferenţiat de deteriorarea mediului. Ţările industrializate îşi recunosc responsabilitatea în eforturile pe care le depun cu privire la obligaţiile pe care le impun economiei cât şi tehnologiile nepoluante şi resursele financiare pe care le coordonează.

PRINCIPIUL8. Pentru a avea o dezvoltare corespunzătoare şi un standard de viaţă calitativ mai ridicat pentru toţi oamenii. Statele trebuie să lichideze modurile de, producţie necorespunzătoare şi normele de consum şi să duca o politica convenabila pentru populaţie.

PRINCIPIUL9. Ţările trebuie sa coopereze pentru a întâri pretenţiile (creanţele capacităţii locale) cu privire la dezvoltarea de durata în care înţelegerea economica, prin schimbarea cunoştinţelor economice şi tehnologice, cât, şi dezvoltarea, lărgirea şi transferul de tehnologie, (mai ales a tehnologiilor inovatoare) să se accelereze.

PRINCIPIUL10. Să se trateze mai bine problemele de mediu în care fiecare cetăţean este implicat pe un plan relevant. Pe plan social, flecare individ trebuie să aibă acces la informaţii despre mediu, informaţii deţinute de instituţii de specialitate mai ales cu privire la materialele periculoase şi active asupra mulţimii şi trebuia să aibâ ocazia de a participa la procesele decisive. Statele trebuie să acorde atenţie şi să participe în mod public la obţinerea informaţiilor. Un acces cu succes la


241

procesele juridice şi administrative trebuie să fie posibil în domeniul mediului înconjurător.

PRINCIPIUL11. Statele .trebuie să permită întocmirea unei legislaţii eficiente cu privire la mediu. Normele cu privire la mediu, scopurile şi preocupările managementului ecologic trebuie să reprezinte legătura din domeniul de dezvoltare, mediu şi normele dreptului internaţional la care se referă. Normele care sunt fixate de unele ţări sunt probabil neconvenabile pentru altele sub raportul preţurilor sociale şi economice mai ales pentru cele dezvoltate, dar trebuie respectate.

PRINCIPIUL 12. Statele trebuie să colaboreze pentru a asigura un sistem economic internaţional protejat ,şi deschis care să ducă la creşterea economică şi de durata din toate ţările pentru a putea mai bine conduce (supune) problemele mediului. Măsurile de politică comercială pentru proiecte în domeniul mediului înconjurător nu trebuie să constituie o discriminare sau o limitare a comerţului internaţional. Acţiunile unilaterale care se ocupa de problemele de mediu în afara jurisdicţiei ţârilor semnatare trebuie să fie ocolite. Masurile pentru mediu care cuprind probleme globale sau care depăşesc limitele statutare trebuie să se bazeze cât mai mult posibil pe un consens Juridic internaţional.

PRINCIPIUL 13. Statele trebuie să stabilească legi pentru urmărirea juridică a infractorului, a celui ce provoacă daune şi pentru despăgubirea victimei, pentru poluarea atmosferică sau alte daune. Statele trebuie să colaboreze pentru elaborarea legilor internaţionale cu privire la răspunsuri şi hotărâri pentru urmările negative ale poluării mediului solicitate prin activităţile din cadrul legislaţiei sau a controlului, acţiuni desfăşurate asupra mediului în afara jurisdicţiei.

PRINCIPIUL 14. Statele trebuie să colaboreze pentru a respinge sau diminua deplasarea şi transferul activităţilor şi substanţelor ce sunt nocive pentru mediu sau sunt periculoase pentru sănătatea oamenilor.


242

PRINCIPIUL 15. Pentru a proteja mediul, statele trebuie să ia măsuri preventive, conform posibilităţilor lor. Acolo unde apare pericolul sau daunele sunt ireparabile, nu trebuie făcută eroarea de a nu afla totul din punct de vedere ştiinţific pentru a împiedica măsuri de utilizare a preţurilor ridicate în lupta cu poluarea.

PRINCIPIUL 16. Instituţiile naţionale trebuie să depună eforturile de a prevedea preţurile protecţiei mediului şi necesarul de instrumente economice prin luarea în consideraţie a unor fonduri suplimentare ca în principiu, cel ce poluează să plătească poluarea sub controlul public şi fără ca, comerţul internaţional şi investiţiile să fie afectate.

PRINCIPIUL 17. Analiza urmărilor efectelor poluante pentru mediu, trebuie să constituie un instrument naţional pentru astfel de activităţi care, au o influenţa negativă asupra mediului si să se afle sub sentinţa instituţiilor naţionale juridice.

PRINCIPIUL 18. Statele trebuie să înştiinţeze celelalte state de îndată ce au loc catastrofe naturale sau alte cazuri de urgenţă, care ar putea avea acţiuni dăunătoare asupra mediului acestui stat. Fiecare efort trebuie făcut de Societatea internaţională pentru a ajuta statul respectiv afectat.

PRINCIPIUL 19. Statele trebuie să le înştiinţeze pe celelalte dinainte şi corect, dar să-şi dea informaţii reciproce despre activităţile care în mod normal ar avea urmări negative asupra mediului, să se stea la dispoziţie cu ajutoare şi să se afle Într-un dialog permanent

PRINCIPIUL 20. Femeile joacă un rol hotărâtor în legătură cu mediul şi dezvoltarea Cooperarea feminină este nelimitată şi importantă pentru a atinge o dezvoltare de durată.

PRINCIPIUL 21. Creativitatea, idealul şi curajul tineretului din întreaga lume trebuie să fie mobilizat pentru a realiza colaborarea mondială în vederea atingerii unei dezvoltări durabile si să asigure un bun viitor pentru toţi.


243

PRINCIPIUL 22. Oamenii şi comunităţile lor joacă un rol hotărâtor în relaţia cu mediul înconjurător şi dezvoltarea durabilă pe baza experienţei şi a relaţiilor tradiţionale. Statele trebuie să recunoască interesele lor, cultura, să le susţină în mod corespunzător şi să înlesnească colaborarea la realizarea unei dezvoltări de durată.

PRINCIPIUL 23 Mediul înconjurător şi resursele naturale ale oamenilor aflaţi în situaţii deficitare, sub ocupaţie sau stăpânire trebuie să fie protejate din punct de vedere juridic.

PRINCIPIUL 24. Războiul este de natura distrugătoare pentru o dezvoltare care durează. Statul trebuie să se îngrijească de legile juridice internaţionale iar în timpul conflictelor armate să se îngrijească de protecţia mediului să respecte şi în caz de nevoie, să colaboreze la o dezvoltare ulterioară.

PRINCIPIUL 25. Pacea, dezvoltarea şi protecţia mediului depind una de alta şi nu pot fi despărţite.

PRINCIPIUL 26. Statele trebuie să rezolve toate problemele lor în mod paşnic şi cu mijloace juridice aferente care sunt în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite.

PRINCIPIUL 27. Statele şi oamenii trebuie să aibă încredere şi să colaboreze la realizarea legilor fundamentale juridice pe care această declaraţie le conţine şi la o dezvoltare ulterioară a regulilor internaţionale în domeniul unei dezvoltări durabile.


244

ANEXA IV

DIVERSE STATISTICI UTILE DAR ŞI ÎNGRIJORĂTOARE PRIVIND MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

1. Producţia militară mondială costă 250 mild. $ / an = de 2

ori mai mult decât suma pentru educaţie şi de 3 ori pentru sănătate ale tuturor guvernelor la un loc

2. Consumul energetic: - combustibili fosili lichizi: 44,0 %

- combustibili fosili solizi: 30,6 - gaze naturale: 18,0 %

3. Compoziţia Litosferei [ = partea superioară a scoarţei terestre]

- Oxigen 46,6 % - Siliciu 27,7 % - Sodiu 2,83 % - Calciu 3,63 % - Fier 5,00 % - Aluminiu 8,13 % - Potasiu 2,59 % - Magneziu 2,09 % - Titan 0,44 % - Fosfor / Mangan / Altele 0,99 %

4. Căldura medie produsă de un om pe suprafaţa totală de uscat

- 0,11 ly / zi = egală cu cea a fluxului geotermic provenind din scoarţa terestră

- 250 ly / zi în regiunile industrializate (300 la Montreal) = echivalentul radiaţiei nete a Soarelui absorbită de scoarţa terestră 1 ly ( = langley) = 1 calorie / cm2

5. Rapoarte către Clubul de la Roma - „Omenirea la răspântie” – M. masarovič; E. Pestel - „Restructurarea ordinii Internaţionale” – Jan

Tinbergen - Documentele „Monde 2”; „Monde 3”


245

- Raportul „Limitele creşterii” - Raportul „Global 2000” – comandat de Guvernul

American - Raportul „Catastrofă sau o nouă societate” –

Fundaţia Bariloche (Arg.) - Studiul „Moira”, al relaţiilor internaţionale din

agricultură

6. Ordinea epuizării resurselor - gazele naturale - petrolul (înjumătăţit la cumpăna mileniilor) - mineralele necesare fisiunii nucleare in sec. XXI - cărbunele

7. „Apărarea”: consumă de 2 ori mai mult petrol decât întregul continent african

8. Reciclarea economiseşte următoarele procente de energie: - aluminiu: 5 % din energia necesară extragerii lui

din bauxită - fier vechi: 55 % din energia necesară procesului

iniţial de fabricaţie - cupru: 99 % din acelaşi proces de fabricaţie

9. Repartiţia populaţiei în zonele slab dezvoltate - 1980 = 3/4 din totalul populaţiei globului - 1990 = 4/5 din totalul populaţiei globului - 2000 = 5/6 din totalul populaţiei globului;

rezultă de aici că aprox 5 mld. oameni sunt săraci (din totalul de 6 mld.)

10. Pentru ca populaţia planetei să se poată ridica la nivelul de consum si standardul SUA pentru a evita foamea, ar fi necesară o producţie alimentară cu 400 % mai mare decât cea prezentă + repartizarea echitabilă a resurselor

11. Programul „Moira” propunea cele mai optimiste măsuri, şi chiar şi aşa populaţia subalimentată ar fi crescut până în 2000 de la 350 la 740 mil. loc. (la nivel planetar)


246

12. În ultimii 40 de ani cantitatea de Clor din atmosferă a crescut cu 600 % ; CO2 a crescut cu 25 % de la al doilea Război mondial.

13. Populaţia Terrei: - 200.000 î. Hr. – Iulius Cezar = 25 mil.

(aproximativ) - Cristofor Columb = 500 mil. - Thomas Jefferson (Declaraţia de Independenţă

1776) = 1 mld. - Finele celui de-al doilea Război mondial = 2 mld. - „Astăzi, în timpul unei generaţii, creşte de la 2 la

9 mld.” (Al Gore)

14. Pătura de Ozon din Antarctica se rupe în fiecare an creând „găuri” şi dislocând „bucăţi” ca nişte bule care se îndreaptă spre nord creând riscuri pentru zonele populate. Fenomenul de produce în luna noiembrie. Stratul de Ozon stratosferic s-a diminuat cu 10 % în ultimii 50 de ani; 1 % scaderea Ozonului = 2 % creşterea cancerului de piele.

15. Anual se introduc în producţia de masă 20.000 de alţi compuşi chimici.

16. Gheaţa reflectă 95 % din lumina şi căldura Soarelui. Apa verde-albastră transparentă (curată) a oceanelor absoarbe 85 % din lumina şi căldura primite de la Soare.

17. Alcătuirea corpului uman: - 71 % apă - 61 % O - 10 % M - 23 % C - 2,6 % Azot - 1,4 % Ca - 1,1 % Fosfor - alte elemente

18. Apa dulce: = 2,5 % din cantitatea totală a Pământului - Repartiţie: cea mai marea parte în gheţari Artica /

Antractida / Alpii / Groenlanda şi în ape subterane


247

- 0,01 % ape de suprafaţă: râuri / lacuri / ploi etc.

19. Etiopia şi-a pierdut pădurea de la 40 % la 1 % după al doilea Război mondial

20. Patru din cinci boli frecvente în lumea a III-a sunt produse fie de: apă fie de instalaţiile sanitare insalubre, de unde rezultă un trist record de 25.000 decese / zi

21. Situaţii în agricultură: – 73 % din apa dulce folosită de omenire

e destinată irigaţiilor – în secolul XX suprafaţa terenului irigat

a crescut cu 500 % – numai 15 % din terenurile Pământului

sunt irigate dar ele produc peste 33% din recolta mondială de cereale

– irigaţia prin şanţ deschis (majoritară) pierde 70 – 80 % apă şi acumulează săruri în sol

22. Pădurile tropicale: – Pădurile temperate se hrănesc 95 % din

sol şi 5 % din pădurea înseşi – Pădurile tropicale exact invers. Solul e

sărac. – Pădurea Amazoneeană este stropită

regulat cu săruri minerele fertilizante aduse peste Atlantic de curenţi de mare altitudine care transportă nisipurile Saharei = „Coşuri de vânt” în cantităţi de 50 kg / mp. de teren

23. Viteza de eroziunea terenurilor tropicale: - teren împădurit = 0,03 tonă / ha / an - teren defrişat = 90 tone / ha / an adică 3000 ori

mai repede

24. În peste 30 % din potenţialul arabil al lumii există construcţii excesive de săruri.


248

25. Fiecare persoană din SUA produce 20 t CO2 / an şi o cantitate totală de deşeuri = 2 ori greutatea proprie / zi

26. Situaţia producţiei de substanţe chimice: - 1 mil. t (1930) – 63 mil (1970) - 7 mil. t (1950) – 500 mil (1990) - Numărul substanţelor chimice descoperite = peste

7 milioane (Congresul ONU pentru Mediu, 2000) - Numai 80.000 dintre substanţele chimice

cunoscute utilizate mai frecvent, dar chiar producţia lor creează deşeurile cele mai periculoase

27. Celebritatea neagră a unor gropi de gunoi: - Gr. „Fresh Kill” din Staten Island primeşte zilnic

din New York 22 mil. kg gunoi - Gr. „Durham”, lângă San Francisco e compusă

din 2 movile, fiecare de 2,5 ori mai mare decât Templul Soarelui ( = cea mai mare piramidă din Lumea Nouă = 30 mil. picioare cubice)

- 15 % din mâncarea americanilor ajunge la gunoi - În Filipine pe un munte de gunoi („Muntele

Fumegător”) dintr-o suburbie a Manilei, locuiesc 25.000 de oameni în colibe de carton ridicate pe prăjini înfipte în mormanul uriaş.

28. 37.000 de copii sub 5 ani mor zilnic de foame, diaree, boli uşor de prevenit ori tratabile.

29. În asediul Leningradului (al doilea Război mondial) care a durat 900 de zile, au murit de foame peste 600.000 de oameni.

30. Situaţia emisiilor de carbon: - 6 miliarde t în 1995 - între 1990 – 1995 au crescut cu 113 milioane - 1,6 miliarde t / an rezultă din defrişarea pădurilor.

31. Poluarea cu carbon: - 5,3 t / om / an în SUA - 2,4 t / om / an în Japonia


249

- 0,3 t / om / an în India - în China: cu 75 % > Brazilia - SUA: cu 120 % > Japonia

32. Situaţii din România (la nivelul anului 2002): – 4,5 mil. oameni suferă de poluare acută – 2,5 mil. suferă de boli acute şi cronice

provocate de poluare – anual ajung în aer:

- 134 mil t de SO2, - 1,7 mil suferă de C - 2300 t compuşi toxici

33. În lume există aproximativ (au existat) 4.000.000 specii de vieţuitoare

- au dispărut până acum peste 1.000.000 - sunt în pericol de dispariţie în (X):

- 30.000 specii de animale - 34.000 specii de plante.

34. Prin fotosinteză plantele fixează anual din atmosferă o cantitate de 5 x 1010 t carbon.

35. În zona sahelului, populaţia din preajma marilor oraşe consumă 1,5 km lemne / persoană / zi; oraşele respective consumă 100.000 t / an. Actualmente lemnul necesar este adus de la peste 100 km distanţă.

36. Excavaţii ale solului - 107 m pe colinele Mesabi (SUA) pentru fier - 137 m la Bingham Canyon (SUA) şi Queenistown ? (Tasmania) pentru cupru - 150 m la Pretoria, pentru diamante.

37. Terasele agricole urcă în multe zone ale planetei până la peste 3000 m (ex. Yemen). În China ¼ din terenurile agricole sunt terasate.

38. Viteze de înaintare a deltelor (eroziunea)

- Padul: 70 m anual - Mississippi: 100 m anual


250

- Nilul : 250 m anual

39. Umiditatea în oraşe este cu 3 % > vara şi cu 100 % > decât în împrejurimi iarna.

40. Alte statistici îngrijorătoare - La fiecare 2 sec. un copil moare de foame, adică un toal de 15.000.000/an - ½ din recolta mondială de cereale e folosită în hrănirea animalelor utilizate de oameni - din 5 kg de grâu se obţine ½ kg carne. Transformarea duce la mari pierderi. - 5 ha teren pot hrăni:

- 24 persoane, cu grâu - 2 persoane, cu carnea produsă de

animalele hrănite cu produsele acestei suprafeţe

- Marea Britanie ar putea hrăni 250 mil. vegetarieni, dar aşa 90 % din terenuri sunt folosite pentru animale - de la al doilea Război mondial încoace, au existat în lume 38 de situaţii de foamete, iar în 33 dintre ele mâncarea a fost exportată de către cei flămânzi pentru hrana animalelor celor din vest.

41. Pădurile ecuatoriale: - vor dispărea în 40 de ani în condiţiile actuale de exploatare - 60 % din pădurile Braziliei nu mai există

42. Statistici privind poluarea aerului pe glob: - în Ungaria, a 24-a boală si a 17-a moarte sunt

cauzate de poluarea aerului (Dep. De Igiena Aerului, Institutul Naţional de Sănătate Publică)

- în India a respira aerul din Bombay echivalează cu a fuma 10 ţigări pe zi - unele guverne sfătuiesc femeile să nu aibă copii cât locuiesc în Mexico City (cel mai poluat oraş) - în SUA, 1/2 din populaţie respiră aer nesănătos (raport al Agenţiei pentru Protecţia Mediului) - anual ajung în atmosferă: - 200 milioane t oxizi de C


251

- 50 milioane t He - 120 milioane t cenuşe - 150 milione t bioxid de sulf - în 1952 smogul londonez a ţinut 4 zile, omorând 10.000 de oameni cu afecţiuni respiratorii - prin încălzirea climei, nivelul oceanelor va creşte în

următorii 50 de ani inundând zonele de costă. Va dispărea New Yorkul; în Bangladej sunt vizitaţi 50 mil. de oameni.

43. Aspete ale biodiversităţii: - există aproximativ 4 mil. specii - anual dispar 34.000 specii plante şi 30.000 specii de animale - pădurile tropicale umede cuprind 80 % din speciile vii - sunt cultivate (ori au fost) 7000 specii plante

44. Valoarea medicală a patrimoniului natural: - 80 % din populaţia ţărilor în curs de dezvoltare consumă numai resure naturale - 40 % din prescripţiile medicale americane provin din surse naturale - aspirina este derivatul unei substanţe conţinută în coaja de salcie, utilizată de 2000 de ani ca antidiuretic.

45. Apoalimentaţia şi biodiversitatea - 75.000 plante sunt comestibile dar, - 75 % din alimentaţia omului se bazează pe utilizarea mai frecventă a maxim 10 plante, dintre care: grâu, orz; orez, cartofi, porumb, mazăre, manioc, fasole

46. „Biomasa” este o resursă energetică renovabilă, obţinută în special din: trestie de zahăr / sfeclă / porumb / manioc.

47. Situaţia pădurilor: - În fiecare minut dispar 29 ha pădure = 130.000

km2 / an = 2 % din total / an - „Pădurea ecologică” este o marcă lansată de

World Wide Found of Nature (WWF) = (Fondul Natural pentru Natură) în 1998

- păduri ecologice:


252

- I Suedia 42.759 km2

- II Polonia 17.247 km2

- III SUA 14. 379 km2

- IV Zambia 12.737 km2

- la polul opus: - Franţa 0 km2

- Marea Briatanie 61 km2

- Belgia 103 km2

48. Tăierea pădurii în România - suprafaţa totală de pădure: aproximativ 8-9 mil. ha - s-au restituit prin Legea nr. 18 / 1991 (Legea fondului funciar): 350.000 ha - s-au defrişat: 21.000 ha - în 1997 – 72 % din arbori erau tăiaţi ilegal - s-au comis 60.000 de infracţiuni prin tăierea arborilor şi alte 14.000 transporturi ilegale (din înregistrările oficiale, de unde rezultă că numărul real e mai mare) - România a avut 4 Coduri silvice: 1881 / 1910 / 1962 / 1996 modificat prin Legea 26/ 1996

49. Un arbore asigură oxigenul pentru 3-4 oameni pentru 24 de ore!

50. Aproape 1 miliard ha la nivel terestru sunt protejate (suprafaţa Canadei) prin arii specifice.

51. Contavaloarea serviciilor aduse anual de Natură, calculate de economişti:

- total 40.000 milioane $, din care - 15.000 mld.: mediul de costă: estuare, fonduri submarine de mică adâncime, bancuri de alge, recife de corali - 10.000 mld.: mările şi oceanele (prin regularizarea gazelor atmosferice, producerea de hrană etc.) - 6.000 pădurile - 6.000 zonele umede.

52. Anual sunt distruse: - 11 milioane de ha de pădure - 27 milioane ha teren devin deşert


253

53. Apele române - V apelor de suprafaţă = 37 milioane m3 / an, dar din acest volum se pot folosi doar 5 mil. - V apelor subterane = 4-5 mld. m3 / an - în 1990 necesarul de apă potabilă în România a depăşit rezervele existente în uz.

54. „Pubela” îşi are numele de la prefectul de Sena, Eugene-René Poubelle care la 1 martie 1884 a dat o decizie prefectorială decretând obligativitatea utilizării de recipiente pentru depunerea gunoaielor.

55. Producţia de O2 la 1 km2 de: - ocean = 0,55 t / zi - prerie = 1,1 – 1,3 t / zi - pădure = 11 t / zi

56. Reţinerea apei duce la împiedicarea eroziunii - 1 kg muşchi reţine 5 kg apă - 100 km 2 pădure reţine 500.000 t apă.

57. Deşertificarea - Suprafaţa deşertului = 33,6 din suprafaţa Terrei - avansare: 60.000 km 2 / an - afectare 16 % din populaţia globului aproximativ 8-900 mil.

58. Ştiinţe conexe managementului dezvoltării durabile - fitosociologia [Braun / Blaugnat] - trofoenergetica [Lindeman] - etologia - teoria generală a sistemelor [Bertaluffy] - ecosistemul [Tausley, 1935] - teoria analitică a asociaţiilor biologice [Lotka] - energetica sistemelor [Judy]

59. Alte statistici privind poluarea şi efectele asupra sănătăţii

umane:


254

o refacerea daunelor aduse Pământului prin anihilarea artificială a unui număr atât de mare de specii într-un termen atât de scurt, necesită aproximativ 100 de milioane de ani

o în ultimul secol producţia industrială a crescut de peste 50 de ori, 80 % din această creştere fiind înregistrată după 1980

o se aruncă anual în atmosferă milioane de tone de poluanţi; astfel în 1980 s-au evacuat 110 mil. t SOx, 59 mil. t particule în suspensie, 69 mil. t NOx, 149 mil. t CO2, 53 mil. t hidrocarburi.

o în ultima jumătate de secol s-au degradat peste 2.000 milioane ha de terenuri ce fuseseră întrebuinţate ca suprafeţe agricole

o astăzi se cultivă doar 1500 mil. ha din totalul de 14.477 mil. ha, adică 11%

o se formează anual 5,7 mil. t ţigări (în medie) eliminându-se în atmosferă 10,5 t Cd, 14,8 t Pb, 48,4 t Cu, particule de carbon, hidrocarburi condensate de tip 3,4 benzipireu (cu potenţial cancerigen) nitrozamine (alţi agenţi cancerigeni existenţi şi în carnea totală cu azotaţi), Pb, Cd, Hg.

o din 6-8 mg nicotină / ţigară, fumătorul, reţine 2-3 mg

o prin fum se inhalează: nicotină, CO, hidrocararburi cancerigene, aldehide, alcooli, acizi organici, compuşi ai S, N, MCN, substanţe radioactive, Pb, Cd, Mg

o gazele, precum SO2 şi CO2 pot ajunge la distanţe de până la 1000 km (şi uneori mai mari) de locul de producere

o din fungicidele folosite în agricultură, doar un procent de 3 % acţionează, 97 % pierzându-se în sol; iar la ierbicide 5-40 % este procentul de acţiune

o CO persistă în atmosferă 2-3 ani, CO2 - 4 ani, hidrocarburile RM – 16 ani, masele plastice persistă pe sol 250 de ani, sticla 4-5000.

o Pb acumulat în ţesutul osos afectează sistemul osos, biosinteza hemoglobinei, producând arieraţie mintală la copii de 7-12 ani, sau intoxicaţii de doze de peste 0,1 – 0,2 mg / dm3


255

o fluorul produce tulburări metabolice şi leziuni osoase, slăbeşte duritatea dinţilor, iar la doze de peste 5 mg / dm3 de apă apar anchiloze articulare, luxaţii, fracturi, curbarea oaselor lungi etc.

o cadmiul produce tulburări ale rinichilor şi fracturi osoase; mercurul se acumulează în rinichi, creier, globule roşii, păr, afectând şi aparatul vizual, renal, digestiv; arsenul afectează pielea producând cancerul cutanat, precum şi tulburări digestive

o cianurile provoacă blocarea oxidării la nivel celular, asfixia internă (deci), tulburări nervoase şi deces.

o pesticidele atacă ficatul, sistemul nervos, glandele endocrine, cele sexuale, enzimele, acţionând şi asupra descendenţilor, chiar 2-3 generaţii

o azotaţii blochează hemoglobina, putând duce chiar la deces.


256

BIBLIOGRAFIE 1. Aurel Ardelean, C. Maior – Management ecologic, Servo-Sat,

Arad,2000

2. Aurel Ardelean,G.Mohan – Rezervaţii şi monumente ale naturii din România, Ed. Scaiul, Bucureşti, 1993

3. Petru Balaş – Instituţii pentru protecţia mediului înconjurător în dreptul român, Univ.<Babeş-Bolyai>, Cluj-Napoca,Teza de doctorat

4. Mihai Berca – Ecologie generală şi protecţia mediului, Ed. Ceres, Bucureşti,1992

5. Mihai Berca – Strategii privind protecţia mediului şi gestionarea resurselor, Bucureşti, Grand,1996

6. Neculai Bobica – Elemente de ecologie şi dreptul mediului, Ed. Fundaţiei <<Chemarea>>, Iaşi,1994

7. Florina Bran, I.Ildiko – Ecosfera şi politici ecologice, Ed. A.S.E.Bucureşti, 2001

8. Florina Bran, Puiu Nistoreanu – Ecoturism, Ed. Economică, Bucureşti,2000

9. Aurelian Burcu – Psihologia Fiinţei.Psihologie ecologică a personalităţii, Fundaţia Mercur, 2000

10. Aurelian Burcu, Alexandru Burcu – Fundamentele ontologice ale educaţiei paideice, Ed. Argonaut, 2005

11. Aurelian Burcu – Piramida trebuinţelor umane fundamentale, Fundaţia Mercur, 2002

12. Aurelian Burcu & col – Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane: centrul de consultanţă, Ed. Mega, 2004

13. Aurelian Burcu - Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane: fundamentele consilierii, Ed. Mega, 2004

14. Aurelian Burcu - Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane: abilităţile consilierului, Ed. Mega, 2004

15. Gheorghe Coman – Economia mediului, Ed.<Dimitrie Cantemir>, Tg.-Mureş,2000

16. Gheorghe Coman – Ecologia spirituală, Ed.<Dimitrie Cantemir>, Tg.-Mureş, 2004

17. Clubul de la Roma – Să ieşim din epoca risipei:raport, Ed.Politică, Bucureşti,1983


257

18. Florin Dumescu – Economia mediului: principii de bază, studii de caz şi aplicaţii, Ed.<Vasile Goldiş>, Arad,1995

19. Florin Dumescu – Legi şi acte normative privind protecţia mediului, Ed. <Servo-Sat>, Arad,1999

20. Mircea Duţu – Dreptul comunitar al mediului, Ed Economică, Bucureşti,1997

21. Mircea Duţu – Tratat de dreptul mediului , Ed. conomică,Bucureşti,vol. 1-2, 1998

22. Mircea Duţu – Ecologie: filosofia naturală a vieţii, Ed. Economică, 1999

23. Mircea Duţu – Dreptul internaţional al mediului. Dreptul comunitar al mediului Ed. Economică, Bucureşti, 1999

24. Olga Duţu – Curs de dreptul mediului înconjurător, Europolis, Bucureşi,2000

25. ** Economia. Seria Economia mediului şi producţiei agroalimentare, Academia de Studii Economice, Bucureşti,1997-

26. Eugen Falniţa – Amenajări turistice şi managementul calităţii mediului, Ed.Mitron, Timişoara,2000

27. Al Gore – Pămîntul în cumpănă:ecologia şi spiritul uman, Ed Tehnică, Bucureşti,1995

28. Gabriela Grigoriu, C.Pumnea – Protecţia mediului ambiant, Ed Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1994

29. ** Geo:un nouveau monde-la Terre, Prisma Press, Paris

30. Ion Istrate, A.Roşu – Economia turismului şi mediului înconjurător, Ed. Economică, Bucureşti,1996

31. Cristina Ionescu, D.Mitrofan – Elemente de dreptul mediului pentru uzul studenţilor, Univ. Politehnică, Bucureşti,1995

32. Alexander King, B.Schneider – Prima revoluţie globală: o strategie pentru supravieţuirea lumii, Ed. Tehnică, Bucureşti,1993

33. Ernest Lupan – Dreptul mediului, Ed. Argonaut,Cluj-Napoca,1998

34. Ernest Lupan – Dicţionar de protecţia mediului, Ed.Lumina Lex, Bucureşti,1997

35. Mihai Manoliu,C.Ionescu – Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, Bucureşti, H.G.A. 1998


258

36. Gheorghe Manea – Manual de aplicare în practică a unui program de protecţie a mediului înconjurător: programarea implementării, Bucureşti,SIC,1997

37. Gheorghe Manea – Protecţia mediului: şansa de supravieţuire a intreprinderii, Bucureşti, Oficiul de Informare Documentară pentru Industria constructoare de maşini

38. Daniela Marinescu – Dreptul mediului înconjurător, Ed.Şansa,Bucureşti,1996

39. Radu Motica, A. Trăilescu – Drept funciar:amenajarea teritoriului şi protecţia mediului, Lumina Lex, Bucureşti,1999

40. Leon Munteanu, M.Ştirban – Ecologie: agroecosisteme şi protecţia mediului, Ed. Dacia,Cluj-Napoca,1995

41. Costel Negrei – Bazele economiei mediului, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 1995

42. Costel Negrei – Instrumente şi metode în managementul calităţii mediului, Ed. Economică, Bucureşti,1999

43. Costel Negrei – Operatori,politici şi conumicare în managemantul mediului, Ed. ProTransilvania, 1997

44. Jan Timbergen – Restructurarea ordinii internaţionale: raport către Clubul de la Roma, Ed. Politică, Bucureşti,1978

45. Mircea Negulescu, C.Pătru – Protecţia mediului:manual general, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995

46. ** National Geografic Magazine: Official Journal of the National Geografic Society, Washington,USA

47. ** Nature-International weekly journal of science

48. Petru Petrişor – Legislaţia şi economia mediului natural, Timişoara, Ed.Mitrofan,1998

49. ** Mileniul III: atelier de idei şi proiecte ale civilizaţiei globale, S.C. Curentul S.A.Bucureşti, 1999-

50. ** Patrimoniul universal:natura şi cultura protejate de UNESCO, Ed Schei, 1997

51. Eveline Popovici – Studiul mediului înconjurător:dimensiuni europene, Ed. Univ. Al.I.Cuza, Iaşi, 1998

52. Vladimir Rojanschi, G.Diaconu – Economia şi protecţia mediului, obligaţii ale agenţilor economici, Ed.Tribuna Economică,1997


259

53. Vladimir Rojanschi – Politici ecologice : curs universitar, Academia de Studii Economice, Bucureşti,1997

54. Vladimir Rojanschi, Florina Bran – Urgenţele şi riscurile de mediu pentru agenţii economici, Ed. Economică, Bucureşti,1998

55. Vladimir Rojanschi,G.Diaconu – Protecţia şi ingineria mediului,Ed. Economică, Bucureşti,2002

56. Bertrand Schneider – Revoluţia desculţilor: raport către Clubul de la Roma, Ed. Politică,1988

57. ** Terra XXI: revista de informaţie de mediu, Ed. Metropol, Bucureşti,1995-

58. ** Terra: revista Societăţii Române de Geografie [fosta Natura ]

59. ** Terra în cifre şi date – Agenţia Naţională de presă Rompres, Redacţia <Documentare-Publicaţii>, Bucureşti

60. Tiberiu Apostol – Gestiunea şi impactul deşeurilor asupra mediului înconjurător, Printech, Bucureşti, 1998

61. ** Starea lumii 2001: Raportul Institutului Worldwatch asupra progreselor spre o societate durabilă, Ed. Tehnică,Bucureşti,2001

62. Angheluţa Vădineanu – Dezvoltarea durabilă: teorie şi practică, Univ.Bucureşti, 1998

63. Maria-Iolanda Vasilescu – Politici macro şi micro economice în protecţia mediului, Academia de Studii Economice, Bucureşti,1996

Educatia Ecologica, Dezvoltarea Durabila Si Calitatea Vietii

Documents

Transcript of Educatia Ecologica, Dezvoltarea Durabila Si Calitatea Vietii