Horticultura ecologica

44
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu Facultatea S.A.I.A.P.M. HORTICULTURA ECOLOGICA 1

description

Horticultura

Transcript of Horticultura ecologica

Page 1: Horticultura ecologica

Universitatea “Lucian Blaga” din SibiuFacultatea S.A.I.A.P.M.

HORTICULTURA ECOLOGICA

Indrumator: Student:Sef lucr. dr. ing. Stanciu Mirela SIMION RAMONA

Cuprins

1

Page 2: Horticultura ecologica

ContentsCuprins...................................................................................................................................................2

1. Concept, importanţă şi strategie în protecţia mediului în horticultură..............................................2

1.1. Istoric, importanţă.......................................................................................................................2

1.2. Problematica mediului înconjurător............................................................................................3

1.3. Principiile horticulturii ecologice.................................................................................................4

2. Legumicultura ecologica.....................................................................................................................5

2.1. Legumicultura ca ştiinţă şi ca parte a agroecosistemelor horticole.............................................5

2.2. Importanţa cultivării plantelor legumicole..................................................................................5

2.2.1. Importanţa alimentara a legumelor......................................................................................5

2.2.2. Importanţa economică a legumelor.....................................................................................6

2.3. Particularităţile legumicultura ecologice.....................................................................................6

2.4. Alegerea si pregatirea terenului in vederea practicarii legumiculturii biologice..........................7

2.5. Rotatia, asocierea culturilor si stabilirea sortimentului dupa criteriul rezistentei la boli si al plasticitatii ecologice..........................................................................................................................7

2.6. Fertilizarea si protectia fitosanitara in contextul aplicarii tehnologiilor de cultivare dupa principii biologice...............................................................................................................................8

2.7. Situaţia agriculturii ecologice în România..................................................................................10

3. Relaţiile plantelor legumicole cu factorii de vegetatie-elemente ecologice de bază în stabilirea zonării şi a tehnologiilor de cultivare....................................................................................................10

3.1. Repartizarea teritorială a plantelor legumicole (zonarea legumiculturii)..................................10

3.2. Mediul de viaţă al plantelor.......................................................................................................11

3.3. Cerinţele plantelor legumicole faţă de factorii de vegetaţie şi însemnătatea acestora pentru tehnologiile de cultivare...................................................................................................................12

3.3.1. Căldura...............................................................................................................................12

3.3.2. Lumina................................................................................................................................12

3.3.3. Aerul şi gazele.....................................................................................................................13

2

Page 3: Horticultura ecologica

3.3.4.Apa......................................................................................................................................14

3.3.5. Solul şi hrana......................................................................................................................15

4. Ecologia pomilor şi arbuştilor fructiferi............................................................................................16

4.1. Lumina ca factor de ecologic.....................................................................................................17

4.2. Căldura ca factor ecologic..........................................................................................................18

4.3. Apa ca factor ecologic................................................................................................................19

4.4. Aerul ca facor ecologic...............................................................................................................20

4.5. Solul ca factor ecologic..............................................................................................................21

4.6. Relieful şi rolul lui în distribuţia factorilor ecologici...................................................................22

4.7. Influenţa altitudini, a latitudinii şi a reliefului asupra fenologiei pomilor..................................23

4.8. Influenţa altitudinii şi a reliefului asupra creşterii pomilor, producţiei şi calităţii acesteia........24

Bibliografie...........................................................................................................................................26

3

Page 4: Horticultura ecologica

1. Concept, importanţă şi strategie în protecţia mediului în horticultură

1.1. Istoric, importanţă

În prezent, protecţia mediului ambiant, conservarea ecosistemelor naturale, refacerea celor degradate, constituie probleme importante cu care se confruntă omenirea.

Criza ecologică apărută este consecinţa directă a dezvoltării tehnico-ştiinţifice a omenirii. Protejarea mediului înconjurător, impune 2 aspecte şi anume:

- protejarea factorilor de viaţă: aer, apă, sol, plante, animale, factori ce sunt degradaţi prin poluarea tot mai accentuată ca urmare a activităţilor desfăşurate de om;

- protejarea resurselor naturale nerecuperabile şi epuizabile: solul, resursele minerale.Agricultura este una dintre primele activităţi omeneşti care a introdus modificări

însemnate în natură. Ea îşi are începuturile aproximativ din mileniul al V-lea î. Hr, în câmpia Mesopotamiei şi în estul bazinului mediteranean.

Era o agricultură primitivă efectuată cu săpăliga, semănăturile făcându-se în „cuiburi”, fie prin desţelenirea pajiştilor, fie prin defrişarea pădurilor, fie prin incendieri de mici dimensiuni. Foarte repede locul astfel cultivat îşi pierdea fertilitatea, vegetaţia invada prin tufişuri şi buruieni, pământul era părăsit, defrişându-se un nou lot.

Sistemul era practicat şi în ţara noastră în neoliticul superior. O adevărată revoluţie a tehnicii cultivării pământului a intervenit abia prin inventarea

plugului cu brăzdarul de fier (la noi în perioada dacică). Acest instrument a dus la creşterea substanţială a suprafeţelor cultivate, uneori cu implicaţii majore asupra mediului.

Odată cu creşterea demografică nevoia de hrană s-a mărit şi va continua să se mărească, agricultura fiind chemată să contribuie la rezolvarea problemelor ridicate de asigurarea hranei. Ca urmare, dezechilibrele ecologice produse au o gravă repercusiune asupra mediului.

1.2. Problematica mediului înconjurător

Practicarea unor sisteme neraţionale de agricultură a determinat deteriorarea mediului înconjurător, poluarea solului, reducerea fertilităţii lui, diminuarea productivităţii. Agricultura convenţională reprezintă un sistem energo-intensiv din punct de vedere economic, cu potenţial de dăunare asupra mediului înconjurător. Una din cele mai grave probleme o reprezintă eroziunea solurilor.

Prin arătură, omul transformă solul în pământuri afânate în care se schimbă condiţiile de stabilitate, aerisire, umezire, iar procesele biologice se află în derută totală. Solul devine astfel un corp artificial în mediul natural având alt regim al influenţei apelor, alt regim al scurgerilor superficiale, cu posibilităţi mult mai mari de evaporare, ori de înmagazinare a umidităţii, de acumulare a substanţelor minerale, etc. de aceea, pe terenurile cultivate agricol, iar eroziunea este mult mai activă (V:Tufescu, 1981).

Perturbarea echilibrului dinamic al solului are consecinţe importante pentru evoluţia acestuia. Adăugarea unor săruri solubile în sol (prin îngrăşăminte minerale sau organice necorespunzătoare), are ca urmare atacarea zestrei organice acumulate a solului şi acidificarea.

Folosirea neraţională a îngrăşămintelor minerale a dus de cele mai multe ori la poluarea apelor freatice şi de suprafaţă cu nitraţi. De asemenea, folosirea pe scară largă a îngrăşămintelor şi stimulatorilor de creştere a avut drept consecinţe colaterale proliferarea

4

Page 5: Horticultura ecologica

unor specii vegetale din rândul buruienilor. Acestea la rândul lor au antrenat o sporire a erbicidelor.

Poluarea datorită erbicidelor se manifestă ca urmare a folosirii timp îndelungat a acestora. Se observă în unele situaţii distrugerea structurii solului, o diminuarea progresivă a nivelului de carbon organic în orizonturile superficiale ale solului, o înrăutăţire a capacităţii de schimb cationic şi a puterii de reţinere a apei. Nu trebuie neglijat nici aspectul toxic asupra microflorei şi microfaunei din sol (L.Dejeu şi colab., 1998).

Folosirea cu prioritate a metodelor chimice de combatere, a dăunătorilor şi bolilor ce produc pierderi însemnate, în detrimentul metodelor biologice şi fizice, a condus la poluarea chimică a solului şi a altor factori de mediu.

Utilizarea extensivă şi excesivă, adesea chiar necorespunzătoare a pesticidelor de sinteză, constituie o principală sursă de poluare, cu riscuri serioase pentru sănătatea umană şi în plus a condus la un nou neajuns ce compromite însăşi raţiunea utilizării lor şi anume apariţia şi dezvoltarea unor specii de dăunători rezistenţi la pesticide. Tendinţa imediată a fost de a spori dozele aplicate pentru a compensa scăderea eficacităţii pesticidelor (Marioara Ionescu şi colab., 1994). Pesticidele reprezintă cea mai periculoasă sursă de impurificare a mediului, prin vastitatea suprafeţelor pe care se folosesc şi toxicitatea lor (Al.Ionescu, 1991).

Chimizarea agriculturii a fost o formulă sinonimă cu progresul şi dezvoltarea, deoarece chimizarea, mecanizarea, irigaţiile, procedeele agrotehnicii moderne, au contribuit la creşterea substanţială a produselor agricole.

Însă există din ce în ce mai multe dovezi că utilizarea necorespunzătoare sau exagerată a cestor tehnologii ameninţă câştigurile obţinute în sporirea productivităţii şi creează serioase probleme prin poluarea resurselor şi a mediului.

Aplicarea necorespunzătoare şi exagerată a irigaţiilor poate duce la apariţia proceselor de salinizare a solului, la băltirea şi scăderea fertilităţii.

Mecanizarea lucrărilor agricole a determinat apariţia fenomenelor de tasare , influenţând negativ însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solului.

Prin toate aceste intervenţii, în ecosistemele agricole, se modifică în permanenţă, mult mai rapid decât în ecosistemele naturale, complexele relaţii de funcţionalitate a ecosistemelor existente pe terenurile agricole.

1.3. Principiile horticulturii ecologice

Considerarea terenurilor agricole drept ecosisteme agricole permite ca agricultura să capete apelative noi şi să constituie ceea ce numim agricultură ecologică (Al.Ionescu, 1991).

Agricultura ecologică se defineşte ca folosirea raţională a tuturor mijloacelor ştiinţifice moderne, în relaţiile pe care le impunem ecosistemului artificial prin dirijarea fluxurilor de energie, informaţie şi materie obţinând o productivitate maximă fără a deranja mediul înconjurător.

Pentru o agricultură ecologică, necesităţile de luat în seamă sunt:- creşterea randamentelor biologice, în special a fenomenului de fotosinteză şi utilizarea cu randament crescut a energiei solare;- menţinerea fertilităţii solului. Acţiunile vizate de agricultura ecologică au ca scop intensificarea activităţii microbiologice a solului, menţinerea şi sporirea fertilităţii acestuia. În domeniul folosirii îngrăşămintelor este necesară schimbarea dominaţiei actuale în favoarea îngrăşămintelor organice şi a composturilor;- gestiunea solurilor, a apei, controlul bolilor, dăunătorilor şi buruienilor trebuie tratate pornind de la principiul ecologic al interrelaţiilor şi al balanţei energetice din ecosistem. Se impune, deci, aplicarea principiilor protecţiei integrate şi anume: tratamentele chimice la nevoie împreună cu aplicarea unor procedee fizice, biotehnice şi biologice;

5

Page 6: Horticultura ecologica

- aplicarea prin alte metode ale mecanizării şi irigării;- integrarea agriculturii în agroecosisteme intensive zonele durabile şi competitive.

Agricultura ecologică se poate practica la nivelul fiecărui ecosistem agricol cu întregul arsenal de subtilităţi ştiinţifice, obţinând producţii mari, o fertilitate mai bună a solului, o calitate ireproşabilă a produselor şi un mediu prosper ce înlătură noţiunile de poluare (Al Ionescu, 1991).

2. Legumicultura ecologica

2.1. Legumicultura ca ştiinţă şi ca parte a agroecosistemelor horticole

Legumicultura este o ştiinţă care se ocupă cu studiul plantelor legumicole, în sensul în care prezintă importanţă pentru practica producerii „legumelor". Ca sector de producţie, se ocupă cu cultivarea plantelor legumicole, urmărind aplicarea în

producţie a celor mai noi şi mai moderne tehnologii, cu scopul de a se obţine producţii superioare calitativ şi cantitativ, eşalonat pe parcursul întregului an şi cu o eficienţă economică sporită.

2.2. Importanţa cultivării plantelor legumicole

Acest aspect se defineşte prin însemnătatea pe care o prezintă „legumele" pentru om, din punct de vedere alimentar şi economic, acestea fiind reprezentate de rădăcini, bulbi, tuberculi, lăstari, frunze, peţioli, muguri, primordii şi părţi de inflorescenţe, fructe, seminţe etc.

2.2.1. Importanţa alimentara a legumelor

In ţara noastră se cultivă aproximativ 60 de specii legumicole cu tendinţă vădită de a fiintroduse şi altele noi, pe măsura cunoaşterii şi aprecierii valorii lor alimentare şi economice. Efectele favorabile asupra organismului uman sunt datorate conţinutului chimic al

legumelor,pe langa continutul in apa de 74-96% , acestea conţin cantităţi apreciabile de vitamine, elemente minerale, substanţe organice etc şi au o valoare energetică deosebită. Conţinutul legumelor în vitamine este foarte bogat şi variat, atingând valorile optime la

maturitatea de recoltare a organelor lor comestibile. Legumele asigură o gamă largă de săruri minerale, predominând elementele cu caracter

bazic - Ca, K, Na, Mg, Fe etc, astfel încât, prin efectul lor alcalinizant neutralizează aciditatea provocată de consumul de alimente bogate în proteine (carne, pâine, ouă, lapte etc). Necesarul zilnic privind principalele elemente minerale este de: 2,16 g K; 1 ,04 g Ca; 0,43

g Mg; 0,06 g Fe; 1, 13 g P; 12 mg Na etc. Prin conţinutul ridicat în vitamine şi elemente minerale legumele au un important rol

antianemic. Acţiunea energetică este dată de conţinutul apreciabil al legumelor în lipide şi glucide

digerabile (celuloză, hemiceluloză şi pectină) ce îmbunătăţesc procesul de digestie. Valoarea energetică a legumelor este în general de 10-35 cal./ 100 g.s.p., cu mici excepţii când se înregistrează depăşiri (ceapă, usturoi, păstârnac, mazăre), situându-se însă mult sub cea a ouălor (162 cal.) sau a cărnii (182 cal.).

6

Page 7: Horticultura ecologica

Unele legume au un conţinut mare de substanţe proteice, cu rol plastic şi regenerator pentru organism, cuprins între 2-8 %, remarcându-se valorile cele mai ridicate la ciuperci, mazăre, bob,usturoi, pătrunjel, varză roşie, conopidă etc. Glucidele sub diferitele forme, se găsesc în legume în cantităţi apreciabile, între 2-18 %,

evidenţiindu-se sub acest aspect: mazărea boabe, păstârnacul, usturoiul, ceapa, morcovul, pătrunjelul, sfecla roşie, pepenii etc.Legumele asigură organismului fibrele celulozice necesare bunei funcţionări a tubului digestiv. Lipidele se găsesc în legume în cantităţi mai reduse, un aspect foarte important, deoarece

acestea pot fi utilizate în păstrarea stării fizice a organismului şi în regimul de slăbire. Legumele oferă o gamă largă de excitanţi vizuali (pigmentaţie, formă), olfactivi (mirosul

datorat uleiurilor eterice) şi gustativi (aromă, gust) ce stimulează pofta de mâncare. Valoarea terapeutică şi proprietăţile antibiotice sunt deosebite fiind date de conţinutul în

fitoncide.

2.2.2. Importanţa economică a legumelor

Importanţa economică a legumelor rezidă din caracteristicile specifice sectoiului legumicol, prin posibilitatea efectuării de culturi în sisteme multiple: câmp, sere, solarii, adăposturi şi forme I specifice de cuîturălh funcţie de scopul urmărit. Plantele legumicole realizează, în general, cele mai mari producţii la unitatea de suprafaţă, atât

datorită potenţialului lor biologic ridicat cât şi posibilităţilor de efectuare a culturilor succesive, asociate, anticipat-asociate sau duble. Producerea eşalonată a legumelor determină posibilitatea aprovizionării ritmice a populaţiei

cu produse proaspete pe o perioadă cât mai mare din timpul anului. Cultura plantelor legumicole constituie o sursă importantă şi permanentă de venituri pentru

producători, indiferent de forma de proprietate. Printre elementele determinante ale importanţei economice a cultivării plantelor legumicole se

încadrează şi posibilitatea folosirii raţionale şi aproape permanentă a forţei de muncă.

2.3. Particularităţile legumicultura ecologice

Din punct de vedere al importanţei alimentare a legumelor obţinute în „sistem de cultură ecologie", se poate menţiona faptul că valoarea nutritivă este dată de aceleaşi componente menţionate anterior, dar calitatea este superioară datorită modului lor „ecologic" de a fi fost obţinute. Din punct de vedere economic raportându-ne la cele menţionate anterior, există deosebiri

esenţiale foarte importante:- legumicultura reprezintă sectorul cel mai afectat de poluare, datorită caracterului intensiv,

reprezentat prin: multitudinea de specii, soiuri, hibrizi etc, efectuarea de culturi succesive şi asociate, precum şi obţinerea producţiilor ridicate obţinute la unitatea de suprafaţă, iar pentru toate acestea necesitând utilizarea de insecto-fungicide, stimulatori, erbicide şi îngrăşăminte chimice:- potenţialul productiv al speciilor şi soiurilor trebuie menţinut prin alte procedee

tehnologice care să înlocuiască în principal utilizarea de produse de sinteză (menţionate anterior) sau diminuate foarte mult şi numai cele admise de legislaţia din domeniu;- în asemenea condiţii producţiile „ecologice" au valori mai ridicate în raport cu cele

obţinute în sistem clasic;

7

Page 8: Horticultura ecologica

- este necesară şi obligatorie folosirea asolamentelor şi rotaţiei culturilor - cel mai important aspect tehnologic într-o legumi-cultura „ecologică";- culturile ce definesc intensivitatea (asociate şi succesive) se practică ţinând seama de

principiile şi regulile producţiei ecologice;- legumicultura „ecologică" se practică pe suprafeţe mai restrânse, în ferme cu suprafeţe mici

în special de „tip familial";- lucrările de pregătire a terenului cât şi cele de întreţinere trebuie să respecte regulile

impuse, reducându-se cele mecanice şi utilizând mult mai mult forţa de muncă manuală;- se utilizează cu precădere soiuri şi hibrizi cu rezistenţe la atacuri de agenţi patogeni şi

chiar populaţiile locale mai adaptate Ia condiţiile de mediu din zonă;- producţiile obţinute sunt mai mici pentru acelaşi cuitivar dar obţinut în cuitură clasică, însă

veniturile vor fi mai mari deoarece produsele „ecologice" se valorifică la preţuri mult mai mari;- este considerată agricultura viitorului, pentru a păstra sănătatea „solului" şi a „omului"

respectiv a „planetei". Fiecare activitate umană atât în domeniul agriculturii cât şi în afara ei, trebuie să ţină seama"

de „legile naturii" şi cel puţin de acum înainte sâ fie „respectate”.

2.4. Alegerea si pregatirea terenului in vederea practicarii legumiculturii biologice

Pregatirea terenului pentru plantare consta in efectuarea lucrarii de baza, aratura adanca de toamna pentru culturile din camp si lucrarea cu freza sau rotosapa mecanica pentru culturile din spatiile protejate.

Pregatirea patului germinativ se executa dupa o nivelare daca terenul este denivelat de la cultura premergatoare , cu grapa cu discuri sau cu combinatorul ca la culturile clasice.

Inainte de infiintarea culturii se modeleaza terenul in functie de tipul culturii in straturi sau biloane.In cazul in acre agricultorul dispune de gunoi de grajd suficient se executa fertilizarea de baza a terenului utilizandu-se doze cuprinse intre 50-80 t la hectar, mai mult in spatiile protejate si mai putin in camp.

In cazul in care agricultorul dispune de doze insuficiente de gunoi de grajd, se executa fertilizarea organica individual la planta sau pe rand.

Pregatirea terenului se executa diferentiat, in functie de momentul infiintarii culturilor. La culturile care se infiinteaza toamna: ceapa verde, usturoi verde, ceapa si usturoi de toamna, se procedeaza la desfiintarea culturii anterioare si nivelarea de exploatare, aplicarea ingrasamintelor organice si a celor chimice greu solubile, urmate de o aratura adanca, la o adancime de 28 - 30 cm, maruntirea terenului, deschiderea rigolelor, modelarea si plantarea propriu-zisa. La culturile care se infiinteaza primavara, in ogor propriu, terenul se lasa in brazda "cruda" peste iarna. Un climat favorabil şi conditiile bune de sol, favorizează o dezvoltare bună a rădăcinilor şi creşterea rapidă a plantelor. Astfel, la stabilirea structurii culturilor legumicole īntr-o anumită zonă ecologică se vor avea in vedere următoarele:- să nu se cultive decat speciile de legume care sunt adaptate la conditiile climatice locale, la tipul de sol şi la pH. - se vor cunoaşte parametrii regionali de mediu: temperatura medie anuală, precipitatiile anuale, cat şi cei locali: riscul ingheturilor tarzii şi a brumelor precoce.- in regiunile cere prezintă un risc mare de imbolnăvire, se va renuna la infiintarea unor culturi

8

Page 9: Horticultura ecologica

2.5. Rotatia, asocierea culturilor si stabilirea sortimentului dupa criteriul rezistentei la boli si al plasticitatii ecologice

Rotatia corectă a culturilor legumicole impiedică producerea pagubelor de către patogenii care se transmit prin sol şi reduce riscul atacului unor agenti patogeni, care iernează in stratul superficial al solului.

Astfel, rotatia trebuie să indeplinească următoarele obiective:- durata minimă de 4 ani; astfel, se va evita epuizarea solului in anumite elemente nutritive şi īn acelaşi timp, se va reduce sursa de inocul la unele specii patogene respectarea perioadei minime de revenire pe acelaşi teren a speciilor din aceiaşi familie sau grupă de sensibilitate (ex. pentru evitarea atacului de fusarioză la solanecee);- suprafata ocupată cu ierburi din cadrul rotatiei, să aibă cel putin 20 % din total, fiind reprezentată de pajişti temporare, ogor de telină sau cu ingrăşăminte verzi;- se va lua in consideratie faptul, că ingrăşămintele verzi ca rapita de ulei, secara şi crăitele (Tagetes sp.) au efect regulator asupra populatiilor de nematozi din sol.

In biocultura legumelor trebuie sa tinem cont de asocierea acestora. O buna asociere insemna intercalarea culturilor (de exemplu: un rand de ceapa cu un rand de morcovi), sau gruparea lor in sole (fasole, sfecla, salata, varza, ...). Prin asociere protejam legumele de boli si daunatori. Se stie ca musca cepei nu suporta mirosul de morcovi, iar musca morcovului nu suporta mirosul de ceapa.

Cunoscand formele de asociere a legumelor putem scapa, partial sau complet, de tratamentele chimice cu substante toxice. Exista si plante medicinale protectoare pe care trebuie sa le avem in gradina printre straturile de legume pentru rolul lor fitosanitar. Prezentam in continuare legumele care se pot asocia intre ele, legumele care nu se pot asocia (legume cu daunatori si boli comune) si plantele protectoare.

2.6. Fertilizarea si protectia fitosanitara in contextul aplicarii tehnologiilor de cultivare dupa principii biologice

Fertilizarea echilibrată permite buna dezvoltare a plantelor, schimband raportul intre planta gazdă şi patogenii sau dăunătorii specifici. De cele mai multe ori, plantele fertilizate rational devin mai rezistente la atacul patogenilor şi dăunătorilor.Prin fertilizarea in cadrul legumiculturii organice, se urmăreşte:- inducerea formării de humus in sol, prin amplasarea de culturi destinate ingrăşămintelor verzi, de pajişti temporare sau aplicarea de compost;- creşterea rapidă a plantelor şi a rezistentei acestora printr-un aport suficient şi echilibrat de elemente nutritive, in special K şi P;- reducerea cantitătii de azot, care favorizează creşterea vegetativă in detrimentul rezistentei la unele boli (putregaiul cenuşiu) şi la dăunători (puricii)

Unul dintre principiile cultivarii legumelor în sistem ecologic este ca nutritia plantelor sa nu se faca cu saruri fertilizante usor solubile, ci sa se faciliteze utilizarea acestora prin intermediul organismelor vii din sol (fungi, bacterii, insecte si viermi). În acest scop, legumicultura ecologica trebuie sa stimuleze activitatea organismelor vii. Cu cât un teren este mai bogat în organisme vii, cu atât este mai fertil, iar plantele vor fi mai rezistente la atacul parazitilor.

Producerea de plante cu valoare nutritiv-biologica mai ridicata este în relatie directa cu mentinerea activitatii vitale în sol. O planta cu sistemul radicular foarte dezvoltat lasa în sol un material organic care serveste ca sursa de energie pentru microorganisme si prin aceasta, contribuie la formarea solului.

9

Page 10: Horticultura ecologica

În legumicultura ecologica, baza fertilizarii o constituie îngrasamintele organice naturale pregatite dupa o tehnica speciala si îngrasaminte minerale greu solubile cu folosire lenta (faina de fosforite, silicati, saruri potasice naturale).În afara de dejectiile animale provenite din zootehnie, legumicultura ecologica se bazeaza si pe reciclarea materiei organice, a productiei secundare formata din resturile vegetale care rezulta din gradini, vii, livezi, garduri vii, parcuri si spatii verzi.

Materialele organice (gunoiul de grajd, paiele, frunzele ) introduse în sol în stare proaspata si în cantitati mari pot sa aiba urmari nefavorabile asupra cresterii plantelor, prin blocarea azotului solubil folosit de microorganisme în procesul de descompunere, fenomen cunoscut sub denumirea de ,,foame de azot‘’.

Pentru mentinerea fertilitatii solului se vor aplica doze moderate, aplicate fractionat si nu doze mari care pot inhiba germinatia semintelor, favorizeaza cresterea luxurianta în detrimentul fructificarii si sensibilizeaza plantele fata de atacul bolilor si daunatorilor. De asemenea, introducerea materiilor organice la adâncime duce la descompunerea lor anaeroba, cu producere de compusi toxici pentru plante.

Substantele nutritive trebuie puse la dispozitia plantelor în mod treptat si în raporturi armonioase corespunzatoare fazelor de vegetatie, tinând cont ca, prin descompunerea materiei organice, unele substante sunt utilizate direct de plante (azotul), altele ca fosforul si magneziul sunt mai întâi folosite de microorganisme si apoi, prin descompunerea materiei organice, revin în solutia solului. Avantajul descompunerii materiei organice consta si în degajarea de bioxid de carbon care are efecte pozitive atât asupra sistemului radicular, cât si asupra fotosintezei.

Gunoiul de grajd este considerat un îngrasamânt complet, deoarece contine în cantitati apreciabile atât azot cât si fosfor, potasiu si calciu. Cantitatile de gunoi de grajd care se aplica în cultura legumelor difera cu tipul solului, cu starea de fertilitate naturala 1420 a acestuia, cu specia cultivata. La legumele radacinoase gunoiul de grajd nu se aplica direct deoarece, ca toate îngrasamintele organice, acesta provoaca ramificarea radacinilor si diminueaza capacitatea lor de pastrare peste iarna. Aceste grupe de legume este bine sa urmeze, în cadrul asolamentului pe solele îngrasate cu gunoi de grajd, cu 1 – 2 ani mai înainte. Gunoiul de grajd se aplica de regula toamna, sub aratura adânca în special pe terenurile mai argiloase, ca îngrasamânt de baza, acest mod de administrare fiind obligatoriu îndeosebi la legumele timpurii.

Mranita provine din descompunerea avansata a balegarului si contine o cantitate destul de mare de substante nutritive usor accesibile plantelor si, datorita acestui fapt, se aplica în cantitati de 1-2 ori mai reduse decât balegarul obisnuit. Mranita se foloseste la culturile de legume, aplicându-se în mod frecvent ca îngrasamânt local (la cuib) sau la pregatirea diferitelor amestecuri de pamânt pentru rasadnite.

Compostul este un îngrasamânt organic, provenit din descompunerea lenta a diferitelor resturi organice din gospodarie (frunze, buruieni, pleava). În comparatie cu gunoiul de grajd, compostul ca si mranita, este mai sarac în azot dar mai bogat în celelalte elemente fertilizante (P2O5, K2O, CaO). Se foloseste mai frecvent la îngrasarea locala precum si la pregatirea diferitelor amestecuri de pamânt pentru sere.

Composturile provenite din descompunerea buruienilor contin multe seminte care-si pastreaza puterea de încoltire chiar dupa fermentare. De aceea folosirea unor astfel de composturi este contraindicata la producerea rasadurilor.

Turba este un amestec de resturi vegetale semidescompuse. Se extrage din turbariile care se formeaza în regiunile cu umiditate mare – în zonele înalte turbarii înalte sau în zonele joase – turbarii joase sau de mlastina.

10

Page 11: Horticultura ecologica

Gunoiul de pasari este foarte bogat în azot, fosfor si potasiu; este de aproximativ de 3 ori mai bogat ca gunoiul de grajd. Se utilizeaza în forma diluata, prin adaugarea la o parte de gunoi de pasari fermentat a 10 – 15 parti apa. Din aceasta solutie se administreaza 2 – 3 litri/m2.

Urina constituie de asemenea un îngrasamânt lichid valoros care se aplica sub forma de solutie diluata cu 3 – 4 parti de apa. Se administreaza 2 – 3 litri/m2, de regula în cursul perioadei de vegetatie, ca îngrasare suplimentara, având un efect rapid.

Îngrasamintele verzi provin din descompunerea plantelor verzi care sunt încorporate în sol si care-l îmbogatesc în materie organica si substante nutritive. Cele mai indicate în acest scop sunt leguminoasele: mazariche, trifoi, mazare, iar pe terenuri nisipoase lupinul si sulfina, mai pot fi folosite si rapita si mustarul. Îngrasamintele verzi se aplica independent sau ca o cultura succesiva, semanându-se dupa recoltarea unei plante cu perioada scurta de vegetatie. Se încorporeaza sub brazda când plantele sunt în stadiul de boboc, dupa ce au fost în prealabil tavalugite sau chiar cosite si împrastiate uniform pe teren.

2.7. Situaţia agriculturii ecologice în România

In anul 1997 apar în România primele asociaţii care promovează agricultura ecologică printre care se remarcă „Bioterra" şi „Agroecologica". începând din anul 2000 agricultura ecologică devine unul dintre cele mai dinamice sectoare. Interesul ridicat al agricultorilor români, gradul ridicat de informare şi sub influenţa

legislaţiei elaborată de Ministerul Agriculturii, s-a asigurat un salt calitativ ridicat al agriculturii şi zootehniei ecologice reflectat prin elemente de suprafeţe şi producţii, care se raportează la sectorul agricol, în general, în care intră şi cel legumicol care ne interesează în mod special.

3. Relaţiile plantelor legumicole cu factorii de vegetatie-elemente ecologice de bază în stabilirea zonării şi a tehnologiilor de cultivare

3.1. Repartizarea teritorială a plantelor legumicole (zonarea legumiculturii)

Criteriul de bază pentru repartizarea teritorială a producţiei legumicole este cadrul ecologic. Zona legumicolă — este considerată ca un teritoriu cu condiţii omogene, în limitele

caruia factorii naturali sunt asemănători, iar mijloacele de producţie locale echivalente. La stabilirea zonei şi gradului de favorabilitate al fiecărei culturi trebuie sa se tina seama

de intregul complex de factori. La ora actuală în legumicultura ţării noastre sunt conturate trei zone de cultura,

caracteristice prin condiţiile pedoclimatice în general şi social-economice în particular.- Zona I legumicolă cuprinde judeţele Constanţa, Tulcea, Brăila, Buzău, Ialomita, Ilfov, Teleorman, Olt, Dolj, Timiş, Arad, Bihor, şi se caracterizează prin temperatura medie anuala de 10-11ºC, precipitaţii 400-500 mm anual, umiditatea relativă a aerului de 30-60%. Tipurile de sol sunt brun de stepa, cernoziom castaniu şi ciocolatiu.- Zona a II-a legumicolă cuprinde judeţele Prahova, Dîmboviţa, Argeş, Vîlcea, Gorj, Mehedinti, Severin, Satu-Mare, Suceava, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Bacău, Vaslui, Vrancea, Galati care prezinta temperaturi medii anuale de 9- 10° C, precipitaţii de 550-650 mm anual, umiditatea relativă a aerului de 65-70% cu tipurile de sol cernoziom ciocolatiu şi degradat,

11

Page 12: Horticultura ecologica

brun de pădure, lăcoviste soluri de luncă unisipuri solificate" iar in unele zone chiar soluri podzolice.- Zona a III-a legumicolă cuprinde Câmpia Transilvaniei, cu lunca Mureşului Arieşului, cursul inferior al Târnavelor etc. şi se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 6-8° C, precipitaţii de 600-650 mm anual, umiditatea relativă a aerului 65-70%, tipurile de sol variind de la cernoziom la soluri (brune de pădure, slab sau mediu podzolite şi soluri aluvionare.

3.2. Mediul de viaţă al plantelor

Mediul de viaţă al plantelor îl formează întregul ansamblu de condiţii abiotice si biotice denumite in sens general „ factori ecologici". Fiecare plantă are un anumit potenţial biologic care este pus în evidenţă atunci cand

mediul ofera conditiile de viaţă cerute de către plantă. Factorii lumină, căldură, apă, hrană, aer sunt cei care, alături de clorofila plantelor

influenţează direct procesul de acumulare în fotosinteză, prezentând o importanţă egală pentru viaţa plantelor, între ei existând o legătură strânsă şi permanentă. După modul cum intervin în viaţa plantelor factorii ecologici se împart în:Factorii direcţi - reprezintă condiţiile de existenţă ale plantelor, putând determina'modificarea

celorlalţi factori, când acţiunea lor devine indirecta şi sunt reprezentaţi de:* factori climatici - lumina temperatura, apa (din toate sursele), aerul;* factori edafici - textura şi structura solului, chimismul şi troficitatea sa, apa freatică etc;* factori biotici - omul şi alte organisme vii.Factori indirecţi - acţionează în sensul modificării factorilor direcţi şi anume sunt reprezentaţi

de:* altitudine;* latitudine;* expoziţia şi înclinarea terenului etc. Interacţiunile dintre producţie şi factorii de vegetaţie au fost mult studiate, stabilindu-se legi

ce guvernează procesul de producţie agricolă (legea minimului, maximului, optimului), cunoaşterea acestora serveşte la elaborarea complexului de măsuri necesare progresului. Legea nesubstituirii şi egalităţii factorilor de vegetaţie. Factorii de vegetaţie sunt egali ca importanţă şi nu pot fi substituiţi unul cu altul, iar

egalizarea trebuie înţeleasă sub aspect calitativ (fiziologic) deoarece din punct de vedere cantitativ nu sunt egali. Legea acţiunii în complex a factorilor de vegetaţie Factorii menţionaţi anterior acţionează în complex asupra plantelor într-un raport direct

proporţional şi la niveluri optime. Legea factorului limitativ al producţiei Fiecare factor de vegetaţie are cea mai favorabilă influenţă asupra plantelor atunci când el

este cerut de acestea, interval care depinde de specie şi culţivar, dar variază pe parcursul duratei de vegetaţie pentru obţinerea producţiilor pentru consum sau a duratei vieţii pentru obţinerea materialului biologic de înmulţire. Sub şi peste limitele intervalului optim, ploantele sufera si in fina productiile scad, pana la

compromiterea totală.

12

Page 13: Horticultura ecologica

Plantele au un minjm şi un maxim ecologic, intervalul dintre ele reprezintă „limitele de toleranţă" care trebuie respectate. Măsurile agrotehnice ce trebuie alese, în condiţiile date, trebuie aplicate în funcţie de

cerinţele plantelor cultivate şi de cele concrete ale mediului zonei de cultură. Cerintele plantelor faţă de factorii de vegetaţie s-au format ereditar, de-a lungul evoluţiei

speciilor sau au fost selectionate de om in procesul de creare de noi cultivare (soiuri sau hibrizi).

3.3. Cerinţele plantelor legumicole faţă de factorii de vegetaţie şi însemnătatea acestora pentru tehnologiile de cultivare

3.3.1. Căldura

Căldura, ca factor stimulativ şi limitativ pentru viaţa plantelor, este unul dintre cei mai importanţi care participă direct în procesele metabolice. Importanţa temperaturii pentru plantele legumicole rezidă din relaţia care există între cele

două procese antagonice - asimilaţia, ce se realizează în fotosinteză şi dezasimilaţia, ce se realizează în respiraţie.In privinţa,gradului de temperatură fiecare specie legumicolă prezintă trei praguri sau niveluri

biologice:- pragul minim - la care raportul fotosinteză / respiraţie este egal- F/R = 1. Cele două

procese sunt mult încetinite, nu are loc acumulare, plantele nu mai cresc, iar prelungirea duratei de temperaturi scăzute duce la debilitarea, până la moartea acestora;- pragul optim- când se înregistrează cel mai mare raport între fotosinteză si respiraţie,

F/R >1 ducând la cel mai intens ritm de creştere sau/şi depozitare a rezervelor de hrană în plante şi organele lor de consum;- pragul maxim- când intensitatea celor două procese este mare, raportul între ele fiind egal, F/R

= 1, dar prin depăşirea temperaturii maxime dezasimilaţia creşte în detrimentul asimilaţiei, plantele se epuizează, raportul F/R<1, ducând la coagularea coloizilor protoplasmatici şi la moartea plantelor.Nivelul temperaturiij în cadrul celor trei situaţii, are valori diferite în funcţie de: particularităţile

biologice ale fiecărei specii sau chiar soi; vârsta plantelor legumicole; lumină; umiditate; concentraţie de dioxid de carbon în atmosferă; mediul în care se află diferitele organe comestibile ale plantelor etc.

3.3.2. Lumina

Este un factor extrem de important în desfăşurarea procesului de fotosinteză, cel mai important proces din biosferă. în prezenţa sa se formează clorofila şi are loc sinteza materiei organice. Prin procesul de fotosinteză, energia solară este acumulată în substanţele organice vegetale. Humusul, componentă esenţială a solului, conţine energie solară acumulată şi reprezintă sursa

principală de energie pentru procesele complexe care se petrec în sol şi care condiţionează fertilitatea acestuia După cantitatea totală de energie care vine de la soare plantele folosesc numai 1-3%. Lumina are un caracter „limitativ şi determinant", influenţând valoarea celorlalţi factori,

raportul între factorii de mediu fiind întotdeauna direct proporţional.13

Page 14: Horticultura ecologica

Folosirea intensivă a terenului în legumicultura, în special prin sporirea desimii şi efectuarea de culturi asociate, atrage după sine o reducere a luminii pentru plante. Ca atare trebuie acordată o mare atenţie acestui factor, atât pentru cultivarea plantelor legumicole în câmp, cât mai aleg în cadrul culturilor protejate şt forţate. Cerinţele plantelor legumicole fata de luminaFaţă de lumină plantele legumicole au cerinte diferite in functie de:- perioadele şi fazele de vegetatie- particularităţile biologice ale fiecărei specii şi fiecărui soi.

In funcţie de perioadele şi fazele de vegetaţie, cele mai mari cerinţe le au plantele legumicole în faza de răsad şi în special în etapa imediat după răsărire, când insuficienţa luminii duce la alungirea exagerată şi chiar pieirea lor. Acest aspect este şi mai accentuat dacă umiditatea şi temperatura au valori ridicate. După formarea frunzelor adevărate, capabile de sinteză, valoarea factorului lumină trebuie

menţinută în limite corespunzătoare şi corelate direct cu ceilalţi factori de vegetaţie. , Insuficienţa luminii pentru plantele legumicole are repercusiuni negative ca: etiolarea şi

alungirea plantelor, sensibilizarea lor, reducerea ritmului de creştere şi cel de acumulare a substanţelor hrănitoare de rezervă; avortarea florilor şi chiar căderea fructelor; stagnarea procesului de maturizare a fructelor chiar dacă acestea au ajuns la dimensiuni norm'ale, reluându-se însă când lumina devine favorabilă. In funcţie de particularităţile biologice ale plantelor legumicole, cerinţele lor se referă la :- intensitatea luminii;- durata perioadei de iluminare;- calitatea luminii.,

3.3.3. Aerul şi gazele

Pentru desfăşurarea normală a proceselor vitale ale plantelor, legumicole cât şi în vederea păstrării şi maturizării artificiale a organelor comestibile, aerul prezintă o deosebită importanţă atât prin prezenţa cât şi prin compoziţia sa.Oxigenul Cerintele plantelor faţă de oxigen sunt deosebite, fiind absolut necesar în procesul de

respiraţie, iar cantitatea de oxigen ce se foloseşte de către plante este proporţională cu intensitatea acestui proces fiziologic, care se desfăşoară continuu, spre deosebire de cel de fotosinteză, care se desfăşoară numai în timpul zilei, în prezenţa luminii. In aerul atmosferic oxigenul se află în cantitate suficientă (21%), corespunzătoare

cerinţelor plantelor. în spaţii protejate uşoara scăiere a proporţiei de oxigen se poate remedia prin aerisire. In sol conţinutul de oxigen poate scădea foarte mult, scădere determinată de anumiţi

factori, cum ar fi: folosirea lui de către microorganisme; împiedicarea prezenţei lui prin formarea crustei; cultivarea plantelor legumicole pe soluri prea grele şi tasate şi în acelaşi timp prezenţa excesului de umiditate. Pentru menţinereahjnui regîm de aer corespunzător în sol este necesară înlăturarea

cauzelor care determină diminuarea, respectiv: îfllgerea solurilor cu textură mijlocie sau uşoară; afânarea corespunză-toare a solurilor; distrugerea crustei; irigarea raţională şi eliminarea excesului de umiditate.

14

Page 15: Horticultura ecologica

Lipsa de oxigen, la nivelul sistemului radicular al plantelor, împiedică formarea de noi perişori absorbanţi şi rădăcini tinere, aspect foarte important pentru practica legumicolă. Oxigenul prezintă b deosebită importanţă şi în faza de repaus a plantelor legumicole,

indiferent dacă acestea se află sub forma de seminţe sau de organe vegetative precum şi în timpul păstrării plantelor mamă (pentru producerea seminţelor) sau a organelor vegetative în vederea consumului îndelungat. Dioxidul de carbon. Este folosit în procesul de fotosinteză, substanţa uscată ai plantelor este formată

înproporţie de 50 % din carbon. Pentru a sintetiza 1 g de glucoza frunza trebuie să absoarbă dioxidul de carbon conţinut în

2500 1 aer, iar într-o zi plantele cultivate pe 1 ha pot asimila între 250-1000 kg C02, în funcţie de specie şi ceilalţi factori. O sporire cantitativă şi calitativă a producţiei şi în acelaşi timp o grăbire a maturării

tehnologice pentru consum, se poate obţine prin creşterea concentraţiei de C02 de la 0,03% până la 0,2-0,6%. în condiţiile unei intensităţi luminoase ridicate şi Ia o temperatură optimă de 25-27° C se realizează o transpiraţie intensă, iar aceasta la rândul eî fevorizează pătrunderea de C02 în plantă. O sursă permanentă de C02 pentru plantele legumicole o constituie şi solul care în timp de

o oră degajă pe hectar o cantitate diferită, în funcţie de natura sa: 2 kg/ha/oră- sol nisipos; 4 kg'/ha/oră -sol nisipo-lutos sau luto-nisipos; 10-25 kg/hs/oră sol tip cernoziom. Gunoiul de grajd degajă cantităţi considerabile de dioxid de carbon, în funcţie de

vechimea şi provenienţa lui, ca atare folosirea îngrăşămintelor organice pentru fertilizarea de bază are şi rol de, C02. Fertilizarea fazială şi mulcirea solului pot spori deasemenea concentraţia de C02. Alte gaze care se pot afla în preajma plantelor cum ar fi: dioxidul de sulf, azotul,

formaldehida etc, sunt dăunătoare. Acestea pot avea diferite surse. In spaţiile încălzite biologic, prin descompunerea gunoiului de grajd se degaja amoniacul

care este dăunător în concentraţie de 0,l% şi nociv la 3-4%. Se poate acumula şi dioxid de sulf care este dăunător în concentraţii foarte mici de 0,001-

0,002% în special în condiţii de umiditate ridicată. Aceste gaze produc cloroze caracteristice pe frunze, arsuri sau pete necrotice. Literatura de specialitate menţionează aşa numitele ploi acide, foarte dăunătoare. Reziduurile gazoase care provin de la unităţile industriale, mai ales dacă acestea conţin

fluor, clor, oxid de carbon, pot provoca daune deosebit de mari la culturile legumicole. Azotul este necesar pentru sinteza materiei proteice. In atmosferă, deasupra fiecărui hectar

din suprafaţa pământului se găsesc aproximativ 300.000 t azot. In atmosferă azotul este un gaz inert. Plantele nu asimilează azotul elementar gazos, dar acesta este sursa principală de compuşi cu azot care ajung plantelor.

3.3.4.Apa

Factorul apă prezintă mare importanţă pentru viaţa plantelor condiţionând, alături de ceilalţi factori, procesele vitale. Rolul apei in viaţa plantelor

15

Page 16: Horticultura ecologica

Rolul apei este deosebit, constituind: mediul de reacţie; dizolvant şi vehiculant pentru substanţele nutritive în soluţie; participă la procesele fiziologice şi biochimice; intră în proporţie de 65-95% în componenţa materiei organice ce alcătuieşte organismul plantelor; determină concen-traţia soluţiei solului şi serveşte ca regulator al temperaturii ţesuturilor plantelor. Conţinutul de apă diferă chiar în cadrul aceleiaşi specii în funcţie de organele fiecărui

organism, astfel tulpinile conţin 40 - 45% apă, frunzele mature 60 - 65% , cele tinere 80 - 85%, organele de reproducere şi vârfurile de creştere 98 - 99%>, iar cel mai scăzut conţinut în apă îl au seminţele 12 -14%. Intensitatea fotosintezei este condiţionată in mare măsură de aprovizionarea plantelor cu

apă, desfăşurându-se normal când conţinutul este corespunzător. La o scădere sub 75% din rezerva de apă a frunzelor, fotosinteza este blocată, în schimb se

intensifică respiraţia. Pentru practica legumicolă interesează pretenţiile plantelor faţă de apă, care sunt constituite

din cerinţe şi nevoi, cerinţele reprezentând cantitatea de apă ce trebuie să fie prezentă în sol pentru ca plantele să-şi satisfacă nevoile. Toate plantele legumicole, când sunt tinere şi de dimensiuni mici, au cerinţe mari faţă de

apă, dar nevoie mică, deoarece având sistemul radicular slab dezvoltat nu se pot aproviziona în mod corespunzător. De asemenea, de mari cantităţi de apă au nevoie plantele legumicole în timpul sintetizării

şi depozitării substanţelor de rezervă. Pentru fiecare unitate de substanţă uscată plantele legumicole consumă 300-800 unităţi de

apă. Pentru practica cultivării plantelor legumicole prezintă importanţă cunoaşterea pretenţiilor

faţă de apă, efectele excesului sau deficitului şi modul cum se poate asigura şi*menţine regimul corespunzător de umiditate.Cerinţele plantelor legumicole faţă de apăPlantele legumicole manifestă cerinţe faţă de: - umiditatea solului;

- umiditatea atmosferică.Umiditatea solului se dirijează în funcţie de:-specificul biologic al plantelor;-faza de vegetaţie-sistemul radicular (structură, dimensiuni şi mod de repartizare);-tipul de sol, cantitatea de îngrăşăminte folosite şi natura acestora. Apa trebuie dirijată în aşa

fel încât să asigure posibilităţile de aprovizionare ale fiecărei specii de plante legumicole, corespunzător cerinţelor şi nevoilor.Umiditatea atmosferică optimă variaza in funcţie de specificul biologic al plantelor şi faza de vegetaţie. Plantele legumicole se pot aproviziona, cu apă şi din atmosferă, prin frunze. Speciile care au frunzele acoperite cu perişori (tomate) au o capacitate mare de absorbţie a apei din precipitaţii, rouă sau irigare prin aspersiune în comparaţie cu speciile cu frunze lucioase (varza).

16

Page 17: Horticultura ecologica

3.3.5. Solul şi hrana

Cultivarea speciilor de plante legumicole în câmp şi spaţii protejate, asigură o folosire intensivă a terenului, planificate este posibilă numai printr-o aprovizionare corespunzătoare a plantelor cu elemente minerale în special din sol şi asigurarea unor corelări optime între toţi factorii de mediu. Cerinţele plantelor legumicole faţă de sol.Solul reprezintă principalul mijloc de producţie, constituie mediul natural de nutriţie al

plantelor, iar cantitatea şi calitatea produc-ţiilor depind nemijlocit de fertilitatea solului fi modalitatea folosirii lui. Alcătuirea generală a solului este reprezentată de: faza solidă (constituenţii minerali şi

organici); faza lichidă (soluţia solului );faza gazoasă (aer şi CO2). Prin acţiunea reciprocă dintre aceste trei componente rezultă un mediu care favorizează creşterea plantelor, reprezintă sursa de elemente nutritive, faza lichidă un mijloc de transport şi principala sursă din care plantele îşi iau ionii nutritivi, iar faza gazoasă permite aprovizionarea cu oxigen a rădăcinilor, cu azot molecular a unor microorganisrne, ca şi un mediu de eliminare a C02. Solul, serveşte ca suport mecanic şi mediu pentru rădăcinile plantelor ce absorb; apa şi

sărurile minerale, raportându-se în principal la^stratul arabil care este un rezervor de substanţe minerale. In cazul cultivării plantelor în spaţii protejate, prin măsurile de ameliorare şi îmbunătăţire,

folosind cantităţi însemnate de îngrăşăminte organice, se produce o modificare esenţială a însuşirilor solului zonal, caz în care se foloseşte noţiunea ţie s u b s t r a t de c u l t u r ă . Solul prezintă importanţă pentru practica legumicolă prin însuşirile sale: textură, structură,

soluţia solului, reacţia solului şi capacitatea tampon.Proporţiile între argilă, praf şi nisip definesc tipurile de sol: j- nisipoase- care au o capacitate de absorbţie şi o permeabilitate mare pentru apă, capacitate

mică de reţinere a apei, sunt bine aerate, se încălzesc uşor şi se răcesc repede. Sunt sărace în elemente nutritive şi au o capacitate redusă de reţinere a acestora. In sudul Olteniei, vestul Crişanei şi în Deltă se găsesc suprafeţe apreciabile de soluri nisipoase care se utilizează pentru obţinerea de producţii extratimpurii şi timpurii;- argiloase - care au o capacitate de absorbţie şi permeabilitate mică pentru apă, dar o

capacitate mare de înmagazinare a acesteia. Sunt soluri neaerate, plastice şi aderente, iar prin uscare formează crăpături mari şi adânci. Sunt reci şi se lucrează bine numai într-un interval mic de umiditate. Deşi bogate în elemente nutritive nu sunt indicate pentru cultivarea plantelor legumicole decât în foarte mică măsură;- lutoase - sunt soluri cu proprietăţi intermediare, cu permeabilitate bună pentrujapă şi

un raport favorabil între fazele: lichidă, solidă şi gazoasă. Sunt cele mai indicate pentru cultura plantelor legumicole.

4. Ecologia pomilor şi arbuştilor fructiferiEntitatea funcţională a pomoecologiei (interacţiunea dintre pomi şi mediul lor de

viaţă) este pomoecosistemul (Pec). Acesta este un sistem tehnologic pomicol format dintr-un genofond (G), care evoluează într-un spaţiu ecologic (E), reglat de factorii agrotehnici (A) şi influenţat de săgeata entropică a timpului (t). (V. Cireaşă, 1995).

17

Page 18: Horticultura ecologica

Pec = f (G,E,A) tBioindicatori ai influenţei combinate a factorilor ecologici şi agrotehnici sunt:

trunchiul (Voiculescu ş.a., 1983), lăstarii (Negrilă A, 1982), relaţia creştere-rodire (Constantinescu 1969), fructivitatea (V. Cireaşă 1994).

Pomoecosistemul este mai puţin stabil decât sistemul natural, este mai sensibil la acţiunea unor factori de stress, de aceea acesta poate fi menţinut numai prin intervenţia omului.

Biotopul este componenta anorganică al pomoecosistemului şi cuprinde: solul, lumina, căldura, apa, altitudinea etc.

Toţi aceşti factori pot fi favorabili sau limitativi pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi.

Factorii ecologici favorabili şi limitativi ce inflenţează dezvoltarea pomiculturii în ţara noastră.

4.1. Lumina ca factor de ecologic

Lumina este unul din cei mai importanţi factori de vegetaţie. Gradul de insolaţie este factorul care dinamizează toate elementele macro şi microclimatice din atmosferă şi sol. Fotosinteza şi nutriţia pomilor sunt influenţate direct de lumină.

România, ca suprafaţă întinzându-se între latitudinile de 430 37’ şi 480 15’ oferă pe tot cuprinsul său condiţii favorabile pentru creşterea pomilor. Durata de strălucire a soarelui oscilează de la 1874 ore la 2327 ore, dintre care 1400 1700 ore (75%) în perioada de vegetaţie (aprilie septembrie). În zona deluroasă şi montană durata de strălucire a soarelui este în medie de 1400-1500 ore.

Fotosinteza desfăşurându-se normal, fructele sunt viu colorate şi bogate în substanţe organice (V. Cireaşă 1995).

Cerinţele faţă de lumină ale fiecărei specii pomicole, se au în vedere la alegerea locului pentru producţie, la stabilirea sistemelor de coroană şi a distanţelor de plantare.

Intensitatea radiaţiei luminoase creşte cu altitudinea. Pe vârfurile de deal, plantele primesc mai multă lumină decât pe locurile plane şi cu altitudine mică sau, mai ales faţă de cele din depresiuni. Maximum de intensitate luminoasă se realizează pe pantele cu expoziţie sudică, deoarece, acestea primesc energie luminoasă directă în cea mai mare parte a zilei.

De regulă, în zonele în care ceilalţi factori climatici sunt favorabili pomiculturii, foarte rar lumina constituie un factor limitativ. Dimpotrivă, în zona ţării noastre, lumina depăşeşte nevoile majorităţii speciilor pomicole. Pentru satisfacerea nevoilor este folosită cca. 1/3-1/2 din lumina totală. Considerăm că surplusul de lumină exploatat corespunzător, va contribui la sporirea randamentului frunzelor şi, implicit, la obţinerea unor recolte mari şi de calitate.

Dimensiunile frunzelor şi distribuţia lor în coroană are o importanţă deosebită asupra receptării luminii solare.

Suprafaţa frunzelor luminate, raportată la suprafaţa foliară totală, constituie indicele foliar luminat. De regulă straturile exterioare reţin cca 90% din radiaţiile fotosintetic active. Acest fenomen face ca, în practică, să orientăm coroanele pe verticală. (fus, cordon etc.)

18

Page 19: Horticultura ecologica

Proprietăţile optice ale frunzişului au o deosebită importanţă. De exemplu, părul (frunze lucioase) reflectă de cca două ori mai multă lumină decât soiurile de măr cu frunze mate.

Gradul de receptare a luminii este diferit funcţie de sistemul tehnologic:- plantaţiile clasice receptează până la 70% din lumina incidentă

- în plantaţiile intensive se formează garduri fructifere, a căror grosime nu depăşeşte 1,5-2m şi au formă piramidală, interceptează mai multă lumină decât cele clasice - plantaţiile superintensive în care pomii nu depăşesc 2-2,5 m înălţime, iar distanţa dintre rânduri nu este mai mică de 3,5-4 m ,receptează cea mai mare cantitate de lumină

Totodată, sistemul de plantaţie influenţează şi conversia luminii solare astfel:- în plantaţiile clasice de măr coeficientul de conversie a radiaţiei solare fotosintetic

active este scăzut: 1,26-1,31%, iar recolta de fructe de 17,6-18,5 t/ha;- în plantaţiile intensive coeficientul radiaţiei solare (K) este sub mediu: 1,46-1,90%,

recolta fiind de 23,7-30,9t/ha;- în plantaţiile superintensive, K = 2,082% ceea ce corespunde unei valori medii

precum şi unei recolte de 36,3-37,5t/ha. (V.I. Babuc, 1992).Pe părţile laterale ale unui gard fructifer, intensitatea luminoasă scade de la vârf

(100%), treptat la treimea superioară, 95%, la mijlocul gardului 85% şi în treimea inferioară 80-75%.

În general, la speciile fructifere punctele de saturaţie şi de compensare se încadrează între valorile de 200 mol. m-2 s-1 şi 900 mol m-2 s-1. În consecinţă, pentru maximizarea gradului de valorificare a luminii în scopuri fotosintetice trebuie să se adopte forme de conducere, care asigură un nivel de interceptare şi distribuire a luminii egal cu necesarul fiziologic al plantei (la măr cca 700 moli m-2s-1), şi nu mai mare. Excesele de lumină, pe lângă faptul că sunt inutile, pot avea chiar efecte negative,inducând în condiţii de deficit hidric, închiderea inoportună a stomatelor şi, implicit, reducerea schimburilor gazoase, sau în cazul unor bune disponibilităţi hidrice, intensificarea transpiraţiei, deci o valorificare mai slabă a apei utilizate. (Corelli şi Sansavini 1988)

Lumina are o influenţă pozitivă asupra inducţiei florale, asupra calităţii fructelor şi asupra creşterii pomilor în general. Totodată, lumina favorabilă imprimă pomilor o longevitate economică mult mai mare.

4.2. Căldura ca factor ecologic

Spre deosebire de lumină, care satisface toate necesităţile, chiar şi prisosind, căldura este factor limitativ în cultura pomilor în ţara noastră şi, în special, în zonele colinare şi montane.

În văi şi depresiuni cu altitudine mică temperatura aerului este iarna mai scăzută decât pe pante situate la altitudini mai mari, ceea ce nu concordă pe deplin cu legea zonalităţii verticale. Exemplu: media anuală a temperaturii aerului pe versantul nord-vestic al Muntelui Postăvarul la 540 m altitudine este de 7,60C, iar la 800 m de 7,80C. (Catrinaş, 1981).

Diferenţa de regim termic dintre zonele înalte şi cele de şes, explică deosebirile între ritmurile de parcurgere a fenofazelor în diferite zone. În zona dealurilor înalte maturarea fructelor este mai lentă, pulpa acestora rămâne mai fermă şi mai aromată, iar culoarea este

19

Page 20: Horticultura ecologica

mai intensă. La această calitate superioară a fructelor, mai contribuie şi contrastul termic mai accentuat dintre zi şi noapte.

Sub aspectul temperaturii necesare parcurgerii diferitelor faze de creştere şi fructificare din cursul ciclului anual, există o temperatură optimă, una minimă şi alta maximă, în funcţie de care procesele fiziologice şi biochimice se desfăşoară normal, sunt accelerate, încetinite sau se opresc.

Pornirea în vegetaţie şi creşterea pomilor primăvara începe numai când se atinge un anumit grad de temperatură, numit prag biologic sau ,,zero biologic”, caracteristic pentru fiecare specie. La pomi, pragul biologic este aproxmativ de 6-80C, iar la arbuşti de 4-50C.

Un alt indicator folosit în pomicultură este şi suma gradelor de temperatură activă:t activă = tm a zilei - pragul biologic.De asemenea, în pomicultură se mai foloseşte şi indicatorul suma globală a gradelor de

temperatură, care reprezintă suma temperaturilor medii zilnice din perioada de vegetaţie. Acest indicator reprezintă minimul fără de care plantele nu pot fi cultivate într-o anumită zonă.

Amplitudinile mari de temperatură, gerurile de revenire precum şi dezgheţul rapid pot provoca mari pagube plantaţiilor de pomi.

Rezistenţa la ger a rădăcinilor este mult mai scăzută decât a părţilor aeriene. La măr, rădăcinile degeră la -7...-120C, la păr, limita de rezistenţă este de -110C; la vişin şi mahaleb -140C, la coacăz -150 C la agriş -180C.

4.3. Apa ca factor ecologic

Alături de căldură, apa este al doilea factor de mediu cu rol limitativ în zonarea producţiei agricole. Acest element provine aproape în exclusivitate din precipitaţiile atmosferice şi foarte puţin din pânza freatică.

Apa este unul din elementele constitutive ale pomilor astfel: rădăcinile conţin cca. 60-65% apă, iar fructele 85%.

Nevoia plantelor faţă de apă se exprimă prin cantitatea de apă consu-mată pentru a obţine un kg. de substanţă uscată-coeficientul de transpiraţie. (Ex.: la măr 170-300). Umiditatea relativă a aerului influenţează direct şi proporţional coeficientul de transpiraţie. De asemenea, lumina, temperatura ridicată şi vânturile măresc transpiraţia.

Părţile deluroase şi submontane ale ţării noastre sunt bogate în umiditate, deoarece nebulozitatea, higroscopicitatea atmosferică şi cantitatea de precipitaţii cresc în general cu altitudinea. Exemplu: la Iaşi (100 m altitudine) se îregistrează 517,8 mm precipitaţii anual, iar la Braşov (800m altitudine) 747,2 mm precipitaţii anual.

În condiţiile din ţara noastră, lunile cele mai bogate în precipitaţii (mai, iunie) coincid cu creşterea intensă a lăstarilor şi fructelor.

Luna septembrie, în general secetoasă, este favorabilă maturării fructelor la soiurile târzii de măr, păr, prun, nuc, nuc şi castan.

Repartizarea precipitaţiilor pe fenofaze este destul de neuniformă de la un an la altul, chiar în aceeaşi localitate.

În funcţie de cerinţele lor pentru apă, speciile pomicole se clasifică astfel:

20

Page 21: Horticultura ecologica

- specii foarte exigente faţă de apă: căpşunii şi arbuştii fructiferi, castanul cu fructe comestibile; cer peste 700mm precipitaţii;

- specii cu cerinţe mari faţă de apă: gutuiul, mărul şi prunul;- specii cu cerinţe moderate faţă de apă: părul, nucul, cireşul şi vişinul (cer cca 600mm

precipitaţii).- specii cu cerinţe modeste faţă de apă: piersicul, caisul, migdalul, (în anumite

perioade nu suportă excesul de apă caracteristic mai ales zonelor înalte).În zonele înalte în special, o bună parte din precipitaţii cad sub formă de zăpadă.

Pentru pomicultură interesează grosimea stratului de zăpadă, uniformitatea lui, durata perioadei în care zăpada acoperă solul, ritmul de topire a zăpezii etc. În general zăpada este benefică pentru pomi; prelungeşte starea de repaus, protejează unele culturi (căpşunul); în cantităţi mari poate rupe ramurile pomilor sau arbuştilor fructiferi.

Lipsa apei, atât din sol cât şi din aer, manifestată prin secetă provoacă diminuarea recoltei şi a creşterilor, îmbătrânirea prematură etc.

Excesul de apă este şi el dăunător. Timpul ploios şi rece opreşte creşterea, micşorează fotosinteza, prelungeşte perioada de vegetaţie, împiedică maturarea lemnului şi fructelor. Şi mai dăunătoare sunt ploile din timpul înfloritului.

Nebulozitatea şi ceaţa împiedică radiaţia solară şi, prin aceasta, se micşorează fotosinteza cu consecinţe negative asupra dezvoltării pomului şi asupra calităţii fructelor.

Roua (cca. 30 mm anual) măreşte umiditatea relativă a aerului şi crează condiţii favorabile pentru pomi, micşorând transpiraţia.

Chiciura şi poleiul provoacă ruperea ramurilor, iar poleiul împiedică respiraţia, provocând asfixierea mugurilor şi ramurilor.

Grindina are numai efecte dăunătoare. Distruge aparatul foliar, provoacă răni pe tulpini, lăstari şi fructe, constituind porţi de infecţie pentru bolile criptogamice. Fructele îşi pierd valoarea comercială.

4.4. Aerul ca facor ecologic

Aerul exercită o influenţă mare asupra pomilor prin compoziţia lui, temperatură, higroscopicitate şi mişcare (vânturile). Oxigenul şi dioxidul de carbon din atmosferă participă în procesele de asimilaţie clorofiliană şi respiraţie. Pe terenurile în pantă, cu drenaj asigurat, aerul din coroana pomilor se primeneşte destul de uşor reducând, astfel, atacul bolilor.

O importanţă deosebită o are oxigenul şi în sol, de aceea trebuie să se execute lucrări ce favorizează accesul şi circulaţia aerului în sol, altfel plantele suferă.

O mişcare slabă şi moderată a aerului este favorabilă pomilor, contribuind la îndepărtarea excesului de umezeală din coroana acestora. Vânturile puternice sunt defavorabile pomilor deoarece împiedică zborul albinelor, doboară fructele, înclină pomii etc.

În zona dealurilor tăria vânturilor este mai potolită decât pe câmpii şi podişuri. Cele mai bântuite de vânturi sunt dealurile subcarpatice din Moldova, după care urmează cele din Muntenia şi apoi cele din nordul Transilvaniei, Banat şi Oltenia.

În scopul micşorării efectelor dăunătoare ale vânturilor se folosesc pentru culturile pomicole terenuri adăpostite natural sau se înfiinţează perdele de protecţie.

21

Page 22: Horticultura ecologica

În prezent, activităţile industriale, sociale şi agricole produc substanţe secundare modificând raportul cantitativ dintre componentele naturale ale atmosferei, numărul componentelor inexistente în mod normal sporeşte şi se înregistrează modificări ale naturii atmosferei în anumite zone.

Atmosfera, devenită în unele zone poluantă, constituie un factor negativ pentru creşterea şi dezvoltarea în bune condiţii a plantelor în general şi a fructelor în special. Poluarea atmosferei, cu implicaţii asupra fructelor şi implicit a sănătăţii omului, a devenit una din problemele acute ale ecologiei actuale.

Spre exemplificare prezentăm conţinutul merelor în 3,4 benzipirenhidrocarbură cea mai reprezentativă a clasei de substanţe aromatice polinucleare şi, în acelaşi timp, cea mai cancerigenă. Astfel, din plantaţiile limitrofe zonelor industriale şi căilor rutiere, merele au prezentat un conţinut de 3,4 BaP (mg/kg) de 3,92 în timp ce din plantaţiile amplasate în zonele neexpuse, nivelul de 3,4BaP din mere a fost de 0,90mg/kg (Felicia Grădinariu şi colab. 1986).

O acţiune negativă asupra creşterii şi dezvoltării plantelor o exercită şi alţi componenţi ai atmosferei, cum sunt fumul şi praful. Praful, prin cantitatea sa în atmosferă ca şi prin depunerea parţială pe aparatul vegetativ, pe fructe etc, intensifică reacţia luminii solare, diminuiază procesele de fotosinteză şi în cele din urmă afectează producţia atât cantitativ, cât şi calitativ. Dintre componentele prafului şi fumului (aerosoli), ce se formează în zonele poluate este dăunătoare prezenţa în diferite cantităţi a dioxidului şi trioxidului de sulf, a aldehidelor, a uleiurilor filtrabile, a clorurilor solubile, hidrocarburilor nesaturate, peroxizilor organici, acidul formic, acetic etc.

Nivelele de poluare a aerului şi fructelor determinate în zona Moldovei prezintă valori mai crescute, fără a depăşi limitele maxime admise la funingine, clor, amoniac, pulberi sedimentale. Dinamica acestor valori este în general descendentă cu excepţia funinginei (M. Ichim şi Felicia Grădinariu, 1990).

4.5. Solul ca factor ecologic

În condiţiile unui mediu climatic corespunzător, solul este principalul element care influenţează producţia. El influenţează culturile prin însuşirile fizice cât şi chimice.

Dacă solurile de pe terenurile plane din zonele de stepă şi silvostepă nu ridică probleme deosebite pentru cultura pomilor, în schimb cele din zonele înalte pot deveni limitative pentru aceste culturi.

În funcţie de poziţia pe pantă, înclinarea şi gradul de uniformitate a versanţilor, climă, microclimă, vegetaţie spontană şi alţi factori, în zona dealurilor înalte se întâlnesc mai multe tipuri de sol, din care mai importante sunt următoarele: podzolice, brune de pădure, protoziomurile, cenuşii de pădure, pseudorendzinele, negre de fâneaţă, brune aluviale, regosolurile etc.

Menţionăm că actualele plantaţii (peste 50%) sunt amplasate pe terenuri în pantă, grele, cu un conţinut ridicat de argilă, uneori chiar 40-50 %. O altă problemă pentru zona dealurilor înalte şi subcarpatice este excesul de apă freatică-procesul de gleizare-combinat cu cel datorat apelor pluviale-proces de pseudogleizare. Manifestarea frecventă a acestor procese duc la formarea solurilor hidromorfe, care ridică anumite probleme în cultura pomilor.

22

Page 23: Horticultura ecologica

În general, solurile de câmpie, lunci, sau deluri joase au în compoziţia lor în procente satisfăcătoare majoritatea parametrilor prezentaţi. În zonele înalte unii din aceşti parametrii nu sunt favorabili culturii pomilor, de aceea, trebuie intervenit prin măsuri agrotehnice în corectarea lor.

Nivelul apei freatice trebuie să fie de 1,5 m în cazul altoirii pe franc. Pentru cais, piersic, nuc, adâncimea apei freatice trebuie să depăşească 2,5-3m.

Fenomenul de ,,oboseală biologică a solului” se semnalează la replantarea pomilor din aceeaşi specie în special pe aceleaşi amplasamente unde a existat o altă plantaţie.

Simptomele „oboselii biologice” a solului se manifestă prin următoarele aspecte entropice: creşteri slabe, intrare tardivă pe rod, producţii mici, sistem radicular nedezvoltat, degarnisirea pronunţată a ramurilor etc.

Cauzele principale care determină acest fenomen negativ sunt:- tulburări de nutriţie, determinate de lipsa unor biominerale, ca urmare a consumului

selectiv al culturii precedente;- acumularea de toxine secretate de rădăcinile pomilor din plantaţia anterioară;

rădăcinile unor specii pomicole-piersic în special-emit substanţe toxice pentru alţi pomi din aceeaşi specie;

- acţiunea nematozilor şi a altor dăunători, directă sau indirectă,prin leziunile provocate rădăcinilor, determină formarea unor enzine capabile să producă hidroliza amidonului la piersic, cu consecinţa formării unor substanţe toxice pentru rădăcina pomilor nou plantaţi.

Măsuri pentru evitarea “oboselii biologice” a solului:- rotaţia culturilor este cea mai eficientă măsură;- evitarea plantării aceleeaşi specii după ea însăşi;- neutralizarea oboselii solului prin cultivarea plantelor anuale în primul rând a

leguminoaselor;- tratarea solului cu diferite substanţe chimice (cloropikrină 280kg/ha, Dazomet etc).

4.6. Relieful şi rolul lui în distribuţia factorilor ecologici

Factorii de climă şi sol sunt în strânsă corelaţie şi variază foarte mult în funcţie de relief. Desigur, condiţiile climatice se află nu numai sub incidenţa latitudinii, ci şi a altitudinii. De exemplu, în zonele înalte mărul produce cu dificultate recolte satisfăcătoare la altitudini mai mari de 700-800 m. În general, panta, expoziţia etc. modifică în mod semnificativ clima, creând microclimate diverse.

Dacă pe terenurile plane principalii facori de mediu sunt aproape uniform repartizaţi, pe pante apar diferenţe considerabile de intensitate a unuia şi a aceluiaşi factor între partea inferioară şi cea superioară. Această neuniformitate a reliefului din zonele înalte atrage după sine o mare variaţie de soluri, expoziţii şi microclimate unele favorabile, iar altele neprielnice pentru pomicultură. Microreliefurile creează microclimate.

Poziţia munţilor, nordică faţă de unele bazine pomicole (în Subcarpaţii Meridionali, în Banat, şi nordul Transilvaniei), sudică faţă de altele (Sibiu, Făgăraş), vestică (în Moldova) sau estică (în vestul Transilvaniei)este un factor orografic cu rol important în modificarea climatului regional şi în crearea de microclimate. Acestea mai sunt influenţate de lărgimea

23

Page 24: Horticultura ecologica

văilor (topoclimat de vale largă)-favorabil pentru cultura pomilor, îngustimea văilor (topoclimat de vale îngustă)-nefavorabil pentru cultura pomilor.

La poalele munţilor se crează, de asemenea, un topoclimat de adăpost (exemplu, Tismana, Horez, Baia Mare), ce permite chiar creşterea speciilor pomicole termofile (castan, nuc, gutui).

Înclinarea versanţilor. Circa 63% din suprafeţele plantate cu pomi în ţara noastră au panta de peste 10% şi deci necesită lucrări de amenajare antierozionale.

Pentru plantaţiile pomicole sunt indicaţi versanţi cât mai uniformi cu expoziţie favorabilă, cu înclinarea până la 20-25% şi fără pericol potenţial de alunecare.

O importanţă mare pentru pomicultură o are lungimea versanţilor şi expoziţia versanţilor. Cu cât creşte altitudinea terenului, în zona pomicolă propriu-zisă, capătă importanţă expoziţia sudică şi sud-vestică.

Poziţia pe versant. De-a lungul unui versant, condiţiile edafice şi de microclimă se diferenţiază sensibil.

Treimea superioară a versantului are solul mai subţire, sărac, cu puţină umiditate, este luminat intens, se încălzeşte repede şi este mai expusă acţiunii vântului. Iarna, datorită lipsei zăpezii solul îngheaţă pe o adâncime mai mare. Atacul de boli este mai scăzut. Această parte a versantului este valorificată mai bine de către prun şi vişin, specii cu sistem radicular superficial, puţin exigente faţă de sol şi cu plasticitate ecologică ridicată

Treimea inferioară a versantului are însuşiri opuse faţă de cea superioară. Se răceşte mai puternic în cursul nopţii, datorită inversiunii termice şi este mai expusă pericolului brumelor. Toamna, treimea inferioară a versantului, având sol mai bogat în apă, păstrează căldura mai multă vreme prelungind perioada de vegetaţie a pomilor. Această porţiune de versant este mai ferită de bătaia vântului. Higroscopicitatea atmosferică mai ridicată favorizează atacul de boli. Treimea inferioară a versantului este favorabilă pentru măr şi gutui, specii cu înflorit târziu şi exigenţe faţă de apă şi de fertilitatea solului, precum şi pentru arbuştii fructiferi. În anumite situaţii (drenaj aerian asigurat), pe treimea inferioară a versantului se pot planta unele soiuri de prun mai rezistente.

Treimea mijlocie a versantului prezintă caracteristici intermediare între celelalte două prezentate anterior. Aceasta este favorabilă tuturor speciilor pomicole, dar îndeosebi pentru păr, prun, cireş şi nuc. (în zona dealurilor mijlocii şi înalte).

4.7. Influenţa altitudini, a latitudinii şi a reliefului asupra fenologiei pomilor

Parcurgerea fenofazelor de creştere şi fructificare a pomilor sunt influenţate de latitudine, altitudine şi expoziţie.

Latitudinea, în condiţiile ţării noastre, influenţează mai puţin fenologia pomilor, deoarece zonele pomicole extreme sunt cuprinse între 450 şi 480 latitudine nordică.

La Bistriţa faţă de Voineşti (localităţi de pe aceeaşi altitudine, dar despărţite de două grade latitudine) înfloritul mărului întârzie cu 2-3 zile, iar maturarea fructelor cu 9 zile, respectiv, cu 4,5 zile pentru fiecare grad de latitudine. Între cele două localităţi, diferenţa dintre temperaturile medii anuale este de numai 0,40C.

Altitudinea. Manifestarea fenotipică a caracterelor din genotip sub influenţa climatului, determinată de altitudine, este mai evidentă decât în cazul latitudinii. Între două

24

Page 25: Horticultura ecologica

puncte ecologice situate la 415m (Voineşti-Dâmboviţa) şi 840m (Bilceşti-Argeş) se înregistrează decalaje de 8-12 zile la înflorit şi de 13-18 zile la maturarea fructelor. Datele sunt confirmate şi de L. Philips care arată că înfloritul pomilor întârzie cu o zi pentru fiecare 33-34 m altitudine.

Înflorirea mai târzie a speciilor pomicole în zona dealurilor înalte, care are loc de regulă după îngheţurile târzii de primăvară, reprezintă un avantaj net pentru siguranţa producţiilor.

Relieful are o influenţă apreciabilă asupra condiţiilor de microclimă, atât prin forma pe care o reprezintă (versant, platou, vale etc.) cât şi prin expoziţia acestuia.

După D. Teaci (1980), diferenţele de teperatură determinate de expoziţie, asociată cu înclinarea terenului, sunt semnificative începând de la panta de 18 % şi pot fi luate în consideraţie la aprecierea influenţei climei ca factor de vegetaţie.

Pornirea în vegetaţie este mai avansată pe versanţii sudici, iar desfăşurarea fiecărei fenofaze mai accelerată, urmată în ordine de versanţii vestici, estici şi nordici. Decalaj în declanşarea fenofazelor se înregistrază şi între elementele versantului. Pomii din aceeaşi specie şi soi înfloresc mai devreme pe treimea superioară şi, mai târziu, pe cea inferioară a pantei, diferenţa fiind accentuată de înclinarea pantei şi lungimea versantului.

4.8. Influenţa altitudinii şi a reliefului asupra creşterii pomilor, producţiei şi calităţii acesteia

Ritmul de creştere al pomilor este mai lent cu cât creşte altitudinea. De asemenea, intrarea pe rod este mai întârziată.

Cercetările efectuate cu acelaşi sortiment de măr, de aceeaşi vârstă, în aceleaşi condiţii tehnologice, plantat la două altitudini cu specific ecologic diferit, au arătat că la 840m au realizat 70-89% din creşterea în grosime a trunchiului, faţă de cei situaţi la altitudinea de 415m. Diferenţe semnificative se constată şi în cazul producţiei medii, însă aceasta este influenţată în acelaşi timp şi de plasticitatea soiului.

Nu în toate cazurile înfluenţa altitudinii se manifestă la fel asupra productivităţii speciilor şi soiurilor, aceasta fiind influenţată şi de expoziţia generală, de zona geografică şi de microclimatul respectiv. Caracterul limitativ al altitudinii asupra producţiei se reflectă şi la prun şi păr, specii cu cerinţe mai mari faţă de căldură decât mărul. Astfel, la prun, producţia de fructe este mai mare şi de calitate mult mai bună pe dalurile de mică altitudine comparativ cu zona dealurilor înalte.

Arbuştii fructiferi, datorită perioadei mai scurte de creştere şi maturare a fructelor, a plasticităţii lor mai ridicate, dau producţii bune începând din zona dealurilor cu altitudine mică până în zona dealurilor înalte. (coacăz, zmeur, afin, cătină, măceş, corn, soc.) Dintre acestea, zmeurul este mai puţin sensibil la altitudine.

Influenţa altitudinii se reflectă şi asupra calităţii fructelor. În general, pentru unele specii cu pretenţii moderate faţă de căldură şi iubitoare de apă (arbuştii fructiferi, mărul), calitatea fructelor se îmbunătăţeşte până la o anumită limită după care se înrăutăţeşte.

Altitudinea şi precipitaţiile abundente favorizează un conţinut mai ridicat în acizi organici şi vitamina C, fructele având şi o fermitate mai mare (A. Gherghi şi colab. 1983) Totodată, deranjamentele fiziologice ale fructelor sunt mai reduse. Dar nu toate soiurile se

25

Page 26: Horticultura ecologica

comportă la fel în toate zonele înalte. Astfel, Soiul Jonathan, cultivat în nordul şi nord-estul Olteniei, are calitatea fructelor superioară sub toate aspectele, faţă de fructele din zona Craiova (M. Popescu şi colab. l974).

Lumina insuficientă corelată cu ceilalţi facori stresanţi de pe versanţii mai puţin însoriţi (N, N-V şi N-E) influenţează negativ procesul de fotosinteză şi, implicit, acumularea zaharurilor, scade conţinutul în acid ascorbic, iar intensitatea culorii nu se realizează datorită diminuării proceselor de formare a pigmenţilor antocianici.

Zonele înalte influenţează favorabil capacitatea şi durata de păstrare a fructelor de măr, pierderile fiziologice, prin stricare şi deprecierile calitative fiind mult mai reduse.

În zona dealurilor cu altitudine mică (300-400m), temperaturile ridicate din perioada maturării fructelor, la unele specii de arbuşti (coacăz, zmeur) pot provoca pierderi însemnate de producţie, datorită evaporării mai intense a apei din fructe şi scuturării lor. Aceste pierderi pot ajunge până la 30 % (Gh. Mihalca şi colab. 1981). De aceea recoltarea se va face la momentul optim şi într-un timp cât mai scurt.

Zonele colinare de 700-800 m altitudine sunt mai expuse accidentelor climatice (grindina, vânturile puternice) care pot provoca mari pierderi de producţie, (Lidia Bădescu 1966). Efectul grindinii se manifestă asupra pomului mai mulţi ani la rând.

Aşa după cum s-a mai arătat, îngheţurile târzii de primăvară nu prezintă pericol pentru producţia de fructe în zonele înalte, însă îngheţurile timpurii de toamnă pot aduce uneori prejudicii la soiurile de măr cu maturare târzie. Temperaturi negative de până la -4,1 0C, însoţite adesea de lapoviţă şi ninsoare, pot provoca îngheţarea frutelor, dar fenomenul este reversibil şi fără consecinţe pentru integritatea şi calitatea fructelor încă nerecoltate (Gh. Bădescu ş.a., 1977). Aceste fructe recoltate după trecerea îngheţului se pot păstra economic ca şi cele neafectate. Dacă aceste fructe se recoltează în timpul îngheţului sunt slab rezistente la manipulare şi păstrare.

În zonele înalte, temperatura acţionează ca factor limitativ pentru unii dăunători (Quadraspidiotus perniciosus, are o singură generaţie pe an faţă de două generaţii în zonele de şes şi dealuri joase). În zona dealurilor mijlocii şi înalte atacă puternic gărgăriţa florilor de măr (Anthonomus pomorum L.). În schimb viermele merelor (Cydia pomonella L) atacă mai puţin în zona dealurilor înalte, dar produce pagube mari în zona dealurilor joase şi mijlocii (N. Constantinescu 1967).

În zonele de altitudine, atacul produs de rapăn şi făinare este mai intens decât în zonele cu precipitaţii şi umiditatea relativă a aerului mai scăzute. Din această cauză se recomandă extinderea în producţie a soiurilor cu rezistenţă genetică la aceste boli.

26

Page 27: Horticultura ecologica

Bibliografie

www.google.ro

www.regielive.ro

Stoian L., 1996 – O alternativă: Agricultura biologică, Hortus

nr.4;

Mihăescu Gr., 1998 – Pomicultura ecologică (tehnologii

nepoluante), Ed. Ceres, Bucureşti,

Ionescu a., 1991 – Ecologie şi societate, Ed.Ceres

Ciuhrii M.G., Voloşciuc L.T., 1994 – Ecologie şi strategia

protecţiei plantelor, în „Ecologie şi protecţia mediului”,

Budan C., 1996 – Probleme ecologice şi de protecţie a mediului

în pomicultură, Hortus nr.4;

27