Conf. dr. LIVIU C. ANDREI

INTRODUCERE ÎNECONOMIE

Funcţii economice de bază Economia la scară: micro şi macro-economie

= 2006=

Ideile economiştilor şi filozofilor politici, cei ce au dreptate şi atunci când greşesc, sunt mai puternice decât se crede. Acestea şi puţine altele sunt cele ce conduc lumea. De cealaltă parte, oamenii pragmatici, cei ce se cred în afara influenţelor intelectuale, sunt de obicei sclavi ai unor economişti defuncţi. Până şi nebunii, cei ce aud voci în aer, fac apel la câte un gânditor la ordinea zilei. Mai rămân ideile persoanelor publice şi politicienilor, sau agitatorilor care îi suplinesc uneori – nici ele nu sunt dintre cele mai noi.

John Maynard Keynes

Cuvânt înainte

Prezenta lucrare este suport de curs pentru studenţii cursului universitar la distanţă al Favultăţii de Administraţie Publică a “Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative”. Aceasta cel puţin atâta vreme cât se păstrează structura bazată pe cele 6+1 Lecţii, teme de Seminar şi Lecturi suplimentare. Totuşi, adresarea de faţă nu este deloc una limitată, cum nu a fost nici precedenta Ediţie. Este vizat aici acel public care poate crede că materia Economiei îşi merită, însfârşit, respectul, ca una necesară.

Am în vedere că Manualul oricărei discipline este zona de exprimare ştiinţifică cea mai inertă şi conservatoare, cu atât mai mult în gândirea economică de la noi. Esenţial, însă, şi poate în replică faţă de condiţia precară a acestei materii înainte de 1989, astăzi materia de studiu a economiei se traduce în manuale mai “alternative” decât oricând şi decât în cazul oricărei alte discipline. Nu trebuie însă să ne temem de acest lucru, cel puţin ca principiu – materia economiei generale este prezentată destul de “multiform” elevilor şi studenţilor din toată lumea. Aşa că cred că am ajuns cu toţii acolo

2

unde şi trebuia să ajungem, după o epocă în care am confundat o disciplină de studiu cu acumularea, mai degrabă, a unui discurs ideologic. Dar cine credea atunci că, de fapt, economie înseamnă, prin definiţie, acţiunea în propriul interes, nicidecum în folosul colectivităţii !?

Eu rămân aici la propunerea unei metode de predare şi studiu care să “facă pace” între o expunere “tradiţională”, dovedit defectuoasă în opinia mea,şi semănând de-a dreptul trist cu expunerile limbii de lemn de altădată, şi alte expuneri în care excelează, dimpotrivă, exprimări abuziv scientiste, în speţă matematizate. O metodă care, de facto, să îşi atingă mai sigur ţinta în gândirea şi simţul cititorului, student sau nu, economist sau orice altceva. Observaţi că evit să spun că ar fi vorba de “noutate” ? Economia, ca gândire, ea-însăşi îşi refuză prea multă noutate, iar asta au spus-o alţii.

Aceste lucruri sunt spuse aici pentru a face înţeles că prezenta Ediţie a însemnat, de o parte, numeroase corecturi, adăugiri şi aducerea la faptele acumulate până după anii 2000, dar şi, de cealaltă parte, păstrarea structurii iniţiale, structură care rămâne una a programelor analitice pe care le-am desfăşurat şi înainte şi după 1999.

Cea mai importantă adăugire este o întreprindere în afara prezentului spaţiu, anume “Caietul de Seminar”, cu acelaşi titlu şi urmând a fi întâlnit pe piaţă odată cu această nouă ediţie. El este, în cea mai scurtă prezentare posibilă, aprofundarea metodei grafice în studiul economiei generale, metoda care porneşte din cartea de faţă. Amintesc “Caietul…” şi pentru o prefaţă ceva mai extinsă, în cadrul acestuia, o pledoarie pentru metoda dezvoltată aici, metodă care, de altfel, numai unora apare prea nouă.

Cu stimă deosebită pentru toţi studenţii şi cititorii mei.Autorul

3

CuprinsLECŢIE INTRODUCTIVĂ. OBIECTUL ECONOMIEI. ECONOMIA, ACTIVITATE, ŞTIINŢĂ ŞI POLITICĂ

1. Economia şi funcţia economică2. Economia, activitate, ştiinţă şi politică3. Particularităţie studiului economiei. Ştiinţa economică

3.1 Obiectul economiei3.2 Metoda economiei

3.2.1 Aspectul istoric3.2.2 Economie “pozitivă”, versus economie “normativă”3.2.3 Sistematizarea metodei propriuzise3.2.4 Sistematizarea ştiinţei economice

3.3 Sfidările adevărului ştiinţific în economie3.4 Manualul de economie

ANEXA 1 Metoda grafică în studiul economiei1. Reflectare de principiu2. Funcţii. Definiţie 3. Grafice pe sistemul axelor rectangulare

3.1 Grafice, funcţii şi non-funcţii3.2 Forma funcţiei

3.2.1 Drepte şi non-drepte3.2.2 Alte aspecte legate de forma funcţiilor

3.3 Alte aspecte ale funcţiilor3.3.1 Punctele importante

3.3.1.1 Intersecţiile şi non-intersecţiile3.3.1.2 Punctele de extrem (minim şi maxim) şi de inflexiune3.3.2 Dinamica grafică

3.4 Precizări finale, simplificări şi clarificări metodologice3.4.1 Precizări şi simplificări metodologico-grafice

3.4.1.1 Graficul abstract 3.4.1.2 Graficul abstract 3.4.1.3 Abstragerea intersecţiilor cu axele3.4.1.4 Înlocuirea curbei propriuzise prin dreaptă3.4.1.5 Excepţii de la indiferenţa (X/Y) asupra domeniilor

3.4.2 Câteva conexiuni şi corelaţii descriptive obligatoriiANEXA 2 LECTURĂ Scurtă istorie a gândirii economice

1. Fiziocraţii 2. Clasicii3. Curentul marginalist4. Istoriciştii germani5. Curentul socialist 6. Curentele confesionale 7. Liberalismul, replica lui Keynes şi neoliberalismul 8. Alte desfăşurări şi concluzii

PARTEA IFUNCŢIILE ECONOMICE FUNDAMENTALE

4

LECŢIA IFUNCŢIA DE PRODUCŢIE. PRODUCŢIA ŞI FACTORII DE PRODUCŢIE

1. Funcţia şi factorii de producţie 2. Combinarea factorilor

2.1 “Factorul” timp2.2 Combinarea propriu-zisă

2.2.1 Combinarea factorilor şi comportamentul producţiei pe termen scurt2.2.2 Combinarea factorilor pe termen lung. Curbele izocuante

3. Problematica costurilor de producţie3.1 Curbele izocost 3.2 Minimizarea costurilor şi randamentul la scară

ANEXA Aplicaţie rezolvată

LECŢIA IICEREREA DE CONSUM

1. Definiţia cererii de consum 2. Funcţia cererii 3. Elasticitatea cererii

3.1 Elasticitate, versus inelasticitate 3.2 Elasticitate, versus inelasticitate perfectă 3.3 Elasticitate încrucişată

4. Surplusul consumatorului 5. Utilitatea şi cererea

5.1 Aspectul istoric 5.2 Teoria utilităţii5.3 Constrângerea bugetară şi utilitatea

5.3.1 Linia buget 5.3.2 Determinantele venit şi preţ

5.4 Corespondenţa cerere-utilitate 5.5 Dezvoltări contemporane în teoria cererii şi utilităţii. Teoria “utilităţii revelate” (Paul Samuelson)

ANEXA RECAPITULATIVĂ Analiză comparativă Curbe de indiferenţă -curbe izocuante; linii buget - curbe izocost

LECŢIA IIIOFERTA ŞI ECHILIBRUL, VERSUS DEZECHILIBRUL PIEŢEI

1. Oferta. Definiţie şi funcţie 2. Alte explicaţii asupra funcţiei restrânse

2.1 Mişcări specifice2.2 Surplusul producătorului

3. Elasticitatea ofertei 4. Echilibrul cerere-ofertă

4.1 Definiţie 4.2 Echilibru şi dezechilibre4.3 Analiza dezechilibrelor 4.4 Reechilibrarea cerere-ofertă. Modelul “cobweb”

ANEXA Aplicaţie rezolvată

5

LECŢIA IVECONOMIA BUNĂSTĂRII

1. Specificul funcţiei bunăstării 2. Bazele studiului bunăstării: optimul de tip Pareto

2.1 Obiectivele modelului 2.2 Ipoteze şi restricţii metodologice 2.3 Raţionamentul modelului 2.4 Concluziile modelului

2.4.1 Eficienţa în combinarea factorilor2.4.2 Eficienţa în nivelul producţiilor 2.4.3 Eficienţa în consum2.4.4 Eficienţa în producţie şi în consum2.4.5 Concluzii extinse

3. Modelul dinamic 4. Conceptul de echitate

4.1 Câteva repere teoretice 4.2 Echitate şi eficienţă în modelul Pareto

5. Inegalitatea economică 5.1 Cauze ale inegalităţii 5.2 Studiul inegalităţii 5.3 Politici de egalizare a veniturilor

ANEXA RECAPITULATIVĂ Recapitulare pe exemple grafice1. Curbele producţiei pe termen scurt 2. Izocuantă-izocost & curbă de indiferenţă-linie buget 3. Funcţiile: cererii & ofertei 4. Echilibrul cerere-ofertă5. Recâştigarea echilibrului cerere-ofertă (modelul “cobweb”)6. Cererea şi utilitatea – compunere grafică6. Caseta Edgeworth-Bowley (EB) şi curba limitei producţiilor 7. Caseta Edgeworth-Bowley (EB) şi curba limitei producţiilor 8. Curba tipic convexă (izocuanta sau curba de indiferenţă) şi curba tipic concavă (limita producţiilor)

LECŢIA VMICROECONOMIE.TEORIA FIRMEI

1. Costurile 1.1 Clasificare şi interacţiune 1.2 Economii şi dezeconomii la scară

2. Profitul şi legea maximizării profitului 3. Modelul concurenţei perfecte

3.1 Caracterizarea generală a modelului 3.2 Condiţia firmei şi postulatul propriuzis3.3 Optimul Pareto în condiţiile concurenţei perfecte3.4 Imaginea economică a concurenţei perfecte

4. Concurenţa imperfectă4.1 Monopolul

4.1.1 Caracterizare generală 4.1.2 Mutaţia în surplusul consumatorului

6

4.1.3 Supravieţuirea monopolului şi stării de monopol 4.1.4 Posibile beneficii ale monopolului şi alte aspecte

4.2 Oligopolul sau duopolul 5. Alternative la maximizarea profitului şi “paradoxul clasic”

ANEXA 1 LECTURĂ Firma modernă contemporanăANEXA 2 RECAPITULATIVĂ Recapitulare pe exemple grafice (Lecţia V)

1. Compunerea costurilor medii 2. Legea maximizării profitului 3. Modelul concurenţei perfecte 4. Concurenţa imperfectă – imperfectarea concurenţei 5. Monopolul 6. Concurenţa monopolistă 7. Oligopolul (duopolul)

LECŢIA VIINTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE

1. Modelul clasic şi replica lui J.M. Keynes 1.1 Legea “ofertei creatoare de cerere proprie” (Jean Baptiste Say) 1.2 Modelul “fluxului circular”(François Quesnay)1.3 Critica lui J.M. Keynes

2. Macromodelul John Maynard Keynes2.1 Agregatele şi fluxul circular2.2 Specificul echilibrelor parţiale

2.2.1 Economiile şi investiţiile 2.2.2 Impozitarea şi cheltuielile publice 2.2.3 Economia deschisă

2.3 Consumul, în Macromodel2.4 Reprezentări keynesiste ale echilibrului general

2.4.1 Modelul “injecţii-retrageri” şi echilibrul forţei de muncă2.4.1.1 Modelul “injecţii-retrageri”2.4.1.2 Echilibrul-dezechilibrul forţei de muncă 2.4.1.3 Macropolitici pe termen scurt

2.4.2 Modelul “IS-LM” 2.4.2.1 Curba “IS”2.4.2.2 Teoria banilor, la clasici şi la Keynes2.4.2.3 Curba “LM”2.4.2.4 Modelul IS-LM şi politica macroeconomică

2.4.3 Modelul cerere-ofertă agregată 2.4.3.1 Cererea agregată 2.4.3.2 Oferta agregată 2.4.3.3 Finalizarea Macromodelului

2.5 Concluzie: “paradoxul keynesist”ANEXA 1 Condiţia investiţiilor în economie: un punct de vedereANEXA 2 Echilibrul cerere-ofertă în economia monetarăANEXA 3 Multiplicatorul monetarANEXA 4 RECAPITULATIVĂ Echilibrul general în Macromodelul Keynes

7

LECŢIE INTRODUCTIVĂ

OBIECTUL ECONOMIEI.ECONOMIA, ACTIVITATE, ŞTIINŢĂ ŞI POLITICĂ

8

Planul lecţiei:

1. Economia şi funcţia economică2. Economia: activitate, ştiinţă şi politică3. Particularităţile studiului. Ştiinţa economică

3.1 Obiectul economiei3.2 Metoda economiei

3.2.1 Aspectul istoric3.2.2 Economie pozitivă, versus normativă3.2.3 Sistematizarea metodei propriuzise3.2.4 Sistematizarea domeniului ştiinţei economice

3.3 Sfidările adevărului ştiinţific în economie3.4 Manualul de economie

1. Economia şi funcţia economică

Se numeşte funcţie economică ceea ce caută corespondenţa între două zone ale societăţii, numite astfel şi economice: resursele, respectiv nevoile materiale.

Nevoile materiale se prezintă în număr superior resurselor. Iar considerate individual, ele prezintă, fără excepţie, limite naturale.

Vizavi de nevoi, resursele materiale – economice – ale societăţii se prezintă într-o capacitate – atât totală, cât şi individuală – încă mai limitată decât nevoile. Admiţând astfel limitările cantitative existente în ambele zone (ale funcţiei economice), putem vorbi şi de o limitare relativă a resurselor în raport cu nevoile economice ale societăţii. Tocmai această subliniere reprezintă piatra unghiulară a înţelegerii noţiunii de economie.

Limitarea resurselor faţă de nevoi aparţine tuturor societăţilor, comunităţilor sociale şi timpurilor istorice. Ea a determinat şi determină încă o caracteristică fundamentală – înţelegând aici a determina aspectul tuturor legităţilor şi regulilor nescrise după care se conduce economia. Descoperirea este, pe cât de logică, pe atât abisală – oricât de cinică ar apărea această limitare a resurselor în raport cu nevoile, ea pare a fi impulsionat activitatea economică, progresul economiei şi, în final, nivelul civilizaţiei, începând, fireşte, cu cel material. Ce ar fi fost, deci, de imaginat, în materie de civilizaţie şi împlinire a speciei umane, dacă resursele nu ar fi fost limitate, în raport cu nevoile ? Este o întrebare cu răspuns, astfel, nu foarte simplu.

2. Economia, activitate, ştiinţă şi politică

Receptând ideea de mai sus drept fundamentală şi unificatoare pentru viaţa economică de oriunde şi de totdeauna, ajungem şi la momentul primei diferenţieri specifice. Aceasta se descoperă în chiar interiorul noţiunii de economie şi răspunde la întrebarea firească: ce este economia ?

Economia are trei înţelesuri concomitente: (1) activitate, (2) ştiinţă şi (3) politică. Iar aceasta înseamnă tot atâtea zone sociale îndeajuns de distincte, dar păstrând dintru început o esenţă unică:

caracterul limitat al resurselor, în raport cu nevoile;

9

sensul funcţional al adaptării resurselor – existente şi limitate – la nevoile societăţii.

Iar fiecare dintre cele trei semnificaţii îşi păstrează zona distinctă şi înseamnă, individual, şi mai mult, dar şi mai puţin decât celelalte semnificaţii (Diagrama 1).

Diagrama 1

1 ACTIVITATE satisfacerea propriu-zisă a nevoilor prin resursemai mult decât: ŞTIINŢĂ:

complex de activităţi, aplicaţii şi profesiiagenţi economici şi sistem economicpurtătoare de progres economic propriu-zisPOLITICĂ:tendinţe şi trenduri, influenţe, capacitate de auto-ajustare şi echilibru, dezvoltare naturală etc.

2 ŞTIINŢĂ: studiul folosirii eficiente a resurselor în satisfacerea nevoilor

mai mult decât: ACTIVITATE:capacitatea unor judecăţi şi concluzii generalizate, care transcend realitatea economică datădefinirea obiectului şi metodei de specialitate, în contrabalans cu limitarea faţă de complexul de activităţi economiceasocierea cu ştiinţele exacte şi cele sociale şi apropierea de acestea, ceea ce întăreşte înclinaţia spre universalitate a concluziilorPOLITICĂ:aspiraţia spre universalitate a cercetărilor şi concluziilor.

3 POLITICĂ: implicarea artificială a unei totalităţi de factori în activitate şi progresul econmiei

mai mult decât: ACTIVITATE:pluralitatea poziţiilor de observare faţă de diferite niveluri de activitate: agenţi economici, ramură, sistem etc.extinderea observării economiei în context cu alţi factori şi cu totalitatea componentelor vitale ale societăţiiacţiunea coordonată asupra trendurilor şi rezultatelor activităţiiŞTIINŢĂ:consdierarea economicului în context, extinderea judecăţilor la totalitatea componentelor vitale ale societăţiiastfel, cenzurarea raţionalismului pur economicfacultatea observării asupra aplicaţiilor teoriilor şi modelelorunele rezultate practice, obţinute înaintea validărilor teoretice (vezi cazul unor politici anti-inflaţioniste, sau cazurile multiple scoase la iveală de economiile în tranziţie

10

etc.)

3. Particularităţie studiului economiei. Ştiinţa economică

Astfel, economie în general – activitate, ştiinţă şi politică – înseamnă adaptarea resurselor limitate la nevoi. Se observă, în următorul rând, că preferăm, deocamdată, termenul de studiu celui de ştiinţă, iar faptul nu este întâmplător. Trebuie amintit că termenul de ştiinţă apare ca un calificativ nu tocmai simplu de atribuit. Există o rigoare a acestui termen, o definiţie exactă, o judecată care nu a permis oricăror categorii ale studiului să fie recunoscute automat drept domenii ale ştiinţei. Ceea ce o ştiinţă trebuie să întrunească sunt, în primul rând, obiectul şi metoda – bine definite şi distincte de obiectul şi metoda altor ştiinţe – , în al doilea rând adevărul ştiinţific propriu, unic şi necontestat. Întrebarea care se ridică este, deci, cum se regăsesc aceste trei elemente fundamentale în cazul economiei, ca studiu. Or, răspunsul nu a fost şi nu este nici astăzi unul simplu de dat. Mai mult, nu exagerăm cu nimic dacă afirmăm că fiecare demers teoretic, în materia economiei, nu face decât repune pe tapet această întrebare, respectiv aduce un alt palier pentru răspunsul corespunzător. Este implicată aici fizionomia aparte a disciplinei economiei încă mai departe de cele reflectate în Diagrama de mai sus.

În direcţia definirii materiei noastre, putem însă porni de la o propoziţie care pare pleonastică: “economia studiază economia”. În realitate, este vorba de economia – în înţelesul studiului – care studiază economia – ca activitate, dar şi ca politică.

Să nu omitem, însă, aici intruderea, fie şi nu totdeauna vizibilă, a unei specificităţi lingvistice care, în româneşte şi în limbile latine, tinde să creeze confuzie prin omonimie şi similaritate de obiect – este cazul economiei, în cele trei sensuri analizate mai sus1.

3.1 Obiectul economiei

Apare, odată cu propoziţia enunţată mai sus, drept partea ceva mai lesne de definit decât celelalte. Studiul economiei depăşeşte încă o dată activitatea economică, în sensul în care cea din urmă reprezintă numai o componentă a celei dintâi. De clarificat este aici sistematizarea pe care o întreprinde studiul economiei, cel puţin în această vedere. Operând odată cu dezvoltarea activităţii economice, dar şi cu o evoluţie în direcţia dezvoltării studiului însuşi, întâlnim consecutiv (i) o sistematizare a obiectului de studiu, simplă sau propriu-zisă; (ii) altă sistematizare implicând atât obiectul de studiu, cât şi disciplina de studiu.

Avem de a face cu sistematizarea exclusivă a obiectului în momentul în care operăm cu o singură disciplină de studiu unitară, având drept obiect economia. Avem de a face şi cu o sistematizare disciplinară ceva mai târziu, atunci când se simţea nevoia unei diviziuni a studiului economic, a unei specializări după obiect şi după metoda de cercetare. Acest al doilea moment, pe lângă că marchează o dezvoltare a studiului, plus o întărire a poziţiei ştiinţifice a acestuia, vine să redefinească trunchiul disciplinar al

1 Alte limbi, începând cu engleza, fac mai uşor diferenţa formală: “economy” este activitate, respectiv “economics” este studiul şi ştiinţa economică.

11

econonomiei, disjuncţia sa cu caracter de generalitate faţă de celelalte ramuri de studiu specializat în cadrul economiei.

Drept rezultat al unei duble definiri – în fapt re-definiri – obiectuale, economia – studiul economiei cu caracter general – îşi face obiect de studiu din următoarele componente:(1)bunurile şi serviciile – care înseamnă materializarea satisfacerii nevoii

sociale prin adaptarea resurselor la nevoi. Serviciile reprezintă o categorie asimilată bunurilor, în acelaşi context principial, cu specificul că distincţia noţională este operată mai mult în a doua jumătate a secolului al XX-lea, reclamat fiind mai mult de activitatea de producţie decât de aceea a consumatorului sau utilizatorului de servicii.

(2)agenţii economici – semnificând nu altceva decât actorii vieţii economice, respectiv entităţi autonome, purtătoare de decizie economică nederminată, ci influenţată de mediul economic ambiant. Clasificarea cea mai generală a agenţilor economici cuprinde câteva categorii principale:(a) Firmele – la rândul lor purtătoare a celei mai mari diversităţi de

activităţi, în oricare economie. În anii primelor tratate şi studii de economie, adică la finele secoluli al XVIII-lea, cele mai mari firme aveau, de pildă, sub zece angajaţi. Dezvoltarea firmelor a avut loc pe multiple planuri. Mai întâi,

activităţilor desfăşurate şi legalizate de un singur întreprinzător – “one-man business” --, existente nu mai puţin astăzi, li s-au alăturat mai târziu parteneriatele între întreprinzători, apoi societăţile pe acţiuni, respectiv corporaţiile. Dintr-un punct de vedere mai material şi mai tehnic, aceleaşi firme au trecut de la faza de atelier, la aceea de fabrică sau uzină, de la care s-au dezvoltat complexe de activităţi. În această ordine, apariţia şi dezvoltarea serviciilor a schimbat optica atât tehnică, cât şi organizatorică. Dintr-un punct de vedere managerial, creşterea şi dezvoltarea firmelor a realizat şi alternanţa obiectivelor, de la maximizarea profitului la urmărirea unui segment de piaţă, extinderea acestuia sau extinderea activităţii pe pieţele internaţionale.

În fine, teoreticientii şi cerecetătorii epocilor moderne şi celei contemporane văd activitatea firmelor şi dintr-un punct de vedere macroeconomic – activitatea tuturor firmelor este sub-împărţită, fie în ramuri de activitate – “viziunea orizontală”: industrii, agricultură, transporturi, comerţ --, fie după contribuţia la constituirea aşazisului produs global – “viziunea verticală”: agricultură şi industrii extractive, la nivelul primar de prelucarare a resurselor; urmate de industriile manufacturate, la nivelul de prelucrare secundar al produsului; acestea urmate de “sectorul terţiar”, respectiv al serviciilor – în care fiecare firmă îşi aduce aportul valorii adăugate. Astfel, o societate mai dezvoltată şi, fireşte, mai integrată, îşi atribuie o valoare adăugată însumată mai ridicată a propriului produs global.(b) Indivizii sociali – consideraţi agenţi individuali în condiţiile liberei

opţiuni faţă de bunuri şi servicii şi, respectiv, activităţi economice. De reţinut, însă, două lucruri importante, legate de gruparea indivizilor sociali. Este vorba, în primul rând, de considerarea indivizilor ca parte a populaţiei, respectiv comunităţii sociale care îşi atribuie piaţa, dezvoltată în epocile moderne până la nivelul naţiunii, respectiv

12

federaţiei naţionale – în acest cadru, indivizii sunt văzuţi sub cel mai înalt grad al libertăţii economice (de opţiune economică).

Este vorba, în al doilea rând, de gruparea indivizilor în comunităţi familiale, adevărate unităţi economice de consum, economisire, furnizare de forţă de muncă pentru firme şi alte categorii de agenţi economici şi, uneori, furnizare chiar de producţie şi servicii, asemeni firmelor. Literatura a încetăţenit astfel aici categoria de menaje.

(c) Statul – faptic, economic, este reprezentat prin guvern – emitentul politicilor economice -- , dar şi prin instituţiile delegate de exercitare a activităţii şi responsabilităţii guvernamentale. Statul este alcătuit din administraţiile centrale şi cele locale. Este nevoie, însă, în zona statului, de operare a unei diferenţe specifice importante: statul-agent economic se deosebeşte de statul-putere politică, juridică şi administrativă. În speţă, există activităţi bine delimitate pe care statul le exercită în calitate de agent economic – în împrejurările în care reprezentanţi ai statului acţionează în economie în condiţii principial egale cu ale celorlalţi agenţi economici (exemple ar fi încheierea de contracte sau împrumutul public). Există, pe de altă parte, numeroase activităţi şi decizii ale statului făcute în calitatea sa de putere, inclusiv cu caracter economic. Dar există şi o semnificativă line de unire între toate activităţile, deciziile şi opţiunile statului, în toate calităţile sale: este vorba despre caracteristica oricărui stat ca nepurtător de interese proprii – respectiv de purtător al intereselor altora, în speţă ale altor agenţi economici. Este vorba aici de sensul existenţei statului de totdeauna (încă din antichitate), ca şi de faptul că lipsa intereselor proprii nu ţine, în practică, aşa cum s-ar crede la prima vedere, de forma de guvernământ sau de gradul democraţiei sociale – aceasta din urmă indică, cel mult, ale cui sunt interesele reprezentate de statul, ne-ştergând principialitatea lipsirii lui de interese proprii.Că nu este vorba, aici, de o chestiune pur teoretică este demonstrat de

situaţia că şi activităţile economice ale statului sunt aşezate pe cu totul alte principii decât activitatea firmelor, indivizilor şi celorlalţi agenţi economici. Statul, astfel, nu poate căuta profitul sau profitabilitatea, în propria activitate – materializarea directă a acestei situaţii este, de pildă, aceea că venituri mai ridicate decât cheltuielile (excedent bugetar) nu pot constitui eficienţă a activităţii statului, ci chiar dimpotrivă. Or, situaţia specifică a statului este benefică şi chiar salutară celorlalţi agenţie economici – începând cu indivizii, continuând cu firmele şi ceilalţi agenţi economici --, dar prezintă şi deficienţe de principiu – de pildă, activitatea administraţiilor de stat, nepurtătoare de interes propriu, este peste tot în lume şi a fost dintotdeauna mai puţin adaptată la viteza activităţii economice şi a dezvoltării – decât este cazul celorlalţi agenţi economici. Apoi, lipsa profitabilităţii dintre criteriile de eficienţă a activităţii cere înlocuirea cu alte criterii de eficienţă nu tocmai simplu de definit.

Fiscalitatea – un alt exemplu clasic de activitate, un pilon fundamental al activităţii statului de totdeauna, dar o situaţie în care statul nu este agent, ci organism de putere – este o activitate în care principiile de bază par a se fi schimbat, de-a lungul secolelor şi chiar mileniilor, cel mai puţin, atât în sine, cât mai ales în comparaţie cu schimbările suferite (sau performate) de firme şi alţi agenţi economici.

13

Cea mai importantă zonă de activitate economică a statului este, însă, politica economică, statul raportându-se direct la sistemul economic (macro-economic) în totalitate. În fine, la un alt nivel, statul îşi recapătă însfârşit propriile interese – respectiv vizavi de celelalte state ale lumii şi de agenţii economici, inclusiv cetăţenii altor state; în raport cu acestea, însă, interesele (economice ale) statului nu îşi pierd conţinutul intereselor agenţilor naţionali, dimpotrivă, acestea sunt promovate la nivelul interesului naţional.(d) Sistemul bancar – este alcătuit dintr-o pluralitate de agenţi de

acelaşi fel – băncile comerciale --, respectiv este o categorie instituţională aparte. Băncile acţionează în interes şi profit propriu, asemeni firmelor şi indivizilor (menajelor), dar afirmarea şi importanţa lor a crescut treptat înainte şi respectiv în contextul istoric al economiei moderne. Aceasta în vreme ce dobânda şi rata dobânzii au câştigat importanţă în economia de astăzi. Mai mult, în economiile moderne de după ultimul război mondial se poartă sistemul bancar – lucru care înseamnă controlul şi coordonarea activităţii băncilor comerciale de către entitatea de stat a băncii centrale. Aceasta din urmă este cuprinsă în cadrul atât al agentului economic, cât şi al puterii reprezentate de stat şi, astfel, se exercită în consecinţă, respectiv în interesul celorlalţi agenţi economici. Viziunea macroeconomică modernă asociază sistemului bancar sistemul financiar, al societăţilor de investiţii şi respectiv al asigurărilor şi altor servicii financiare.

(e) Sistemul economic – constituie – vizavi de autonomia de detaliu a agenţilor economici – câteva caracteristici de ansamblu ale mediului ambiant al acestora. Ansamblul economic asociat pieţei naţionale sau federale este

important câtă vreme el defineşte de la libertatea economică a agenţilor până la condiţiile în care firmele îşi pot procura factorii de producţie şi organiza producţia, băncile şi agenţii financiari îşi procură fondurile, organizează creditarea şi practică dobânzile etc.

Sistemul economic este legat de cel politic şi cel legislativ. Putem consemna, cel puţin pentru economia modernă, două mari tipuri de sisteme economice – sistemul economiei de piaţă (libere) şi sistemul economiei totalitare (de comandă), aferent economiei de tip comunist. Odată cu această sub-împărţire putem înţelege importanţa sistemului economic în sensul în care importanţa lui avansează până acolo unde firmele (întreprinderile) şi celelalte categorii de agenţi, cu excepţia indivizilor şi menajelor, constituie agenţi economici numai în sistemul economiei de piaţă – în sistemul totalitar, aceste entităţi economice sunt subordonate statului şi practic părţi ale administraţiei de stat. Totodată, cele două sisteme economice definesc şi recunosc diferit relaţia atât juridică, cât şi economică a proprietăţii, şi ea fundamentală, astfel, în definirea sistemului, mediului economic şi statutului agenţilor economici. De cealaltă parte, a sistemului economiei de piaţă, chestiunea devine complexă în sensul altor criterii de diferenţiere a economiilor naţionale – decât felul proprietăţii, statutul agenţilor economici, inclusiv cel al statului şi raportării la piaţa naţională. Spaţiul de faţă rămâne prea limitat pentru astfel de analize. Să subliniem totuşi că istoria a demonstrat, în pragul

14

ultimului deceniu al secolului al XX-lea, că sistemul economic de piaţă s-a dovedit superior celui de comandă, în ciuda numeroaselor vicisitudini dovedite de cel dintâi şi după ce mai multă vreme s-a crezut altceva -- fie că sistemul totalitar avea să îl detroneze definitiv pe cel de piaţă dovedind cândva o eficienţă superioară; fie că cele două sisteme ar fi fost alternative, dovedindu-şi fiecare în parte eficienţa; fie că coexistenţa celor două sisteme alternative ar fi fost una temporară, aşteptând să fie urmată de o “convergenţă” sistemică, dictată de factori specifici unor etape de dezvoltare avansată a economiei, dar mai ales a infrastructurii ei tehnico-ştiinţifice.

(3)Comportamentele – fac din studiul economiei moderne unul al comportamentelor, în sensul în care vorbim aici, nu atât de modernizarea economiei, cât a studiului ei. Comportamentul este caracteristica universalizată care priveşte de la agentul economic individual până la entităţile macro şi specifice economiei internaţionale.

(4)Dintr-un alt punct de vedere care priveşte, din nou, studiul economiei, şi nu economia însăşi, ca activitate, putem distinge o dublă structurare, cu rezultate similare. De o parte, se desprind din truchiul disciplinei economiei alte discipline, numite de graniţă: managementul -- care studiază obiectivele posibile şi dorite ale firmei

şi altor agenţi economici, inclusiv administraţiilor de stat (managementul public), plus mijloacele de realizare proprii acestora;

contabilitatea – ştiinţă a gestiunii materiale, evaluărilor multiple ale patrimoniului propriu, materiei prime şi capitolelor produsului finit, valorii adăugate şi eficienţei activităţii, toate aparţinând agentului economic, ca “făcător de economie”. La originile ei istorice, contabilitatea venea oarecum din afara disciplinelor economice, dacă nu cumva se constituia chiar înaintea acestora.

CASETA O.1 ISTORIA ŞI DISCIPLINA CONTABILITĂŢII

Se pare că ea apărea odată ce italianul Luca Baciolli construia, pentru folosul unui patron de firmă, pentru prima dată, proiectul unui sistem de evidenţă a patrimoniului în care fiecare obiect (component) era văzut concomitent din cele două puncte de vedere: (i) fizic, respectiv ca obiect în sine, şi (ii) după sursa proprie de provenienţă. A rezultat şi s-a dezvoltat de atunci conceptul de balanţă contabilă, sau mai târziu bilanţ contabil, care operează concomitent cu activele – nominalizările fizice – şi pasivele – sursele de provenienţă, toate exprimate valoric şi în totaluri perfect egale între ele în oricare moment al înregistrărilor. Bilanţul contabil de astăzi se fundamentează pe ecuaţia contabilă primară:

Datorii = Active + Partea proprietarilor

Relaţie în care se observă şi ceea ce a făcut şcoală din ideea lui Baciolli, anume distincţia patrimoniului entităţii de averea patronilor. Dezvoltarea activităţii şi ştiinţei contabile a adus însă şi o naturală reducere a ponderii şi importanţei bialnţului contabil. De o parte, acesta rămâne să fie întocmit şi să reflecte patrimoniul entităţii numai periodic, respectiv la finele unor perioade de activitate. Activitatea contabilă

15

curentă este preluată de şi în conturi, capitole în care s-au transformat, de facto, componentele bilanţului. Fiecare cont capătă un specific funcţional, iar operarea în ansamblu un principiu unic: aceeaşi valoare operată schimbă firesc structura patrimoniului, dar este operată concomitent în două (sau mai multe) conturi, ceea ce face să rezulte păstrarea egalităţii de mai sus, adică a celor două părţi ale bilanţului. de cealaltă parte, bilanţul devine insuficient astăzi reflectării integrale a patrimoniului şi controlului corectitudinii operaţiilor. Astfel, s-a simţit nevoia completării situaţiei patrimoniale a entităţii cu declaraţia de venit şi alte situaţii, generic numite (ca şi bilanţul) situaţii sau declaraţii. O altă dezvoltare a materiei contabile a rezultat alături de această parte (zonă) a “declaraţiilor”, care a rămas să se numească contabilitate financiară. Pe lângă contabilitatea financiară – a situaţiilor şi declaraţiilor pentru organisme financiare terţi – s-au dezvoltat cel puţin contabilitatea costurilor şi contabilitatea managerială, materii aducătoare de calcule, evaluări şi servicii de folos intern entităţii.

Contabilitatea se dovedeşte vecină managementului, în partea sa economico-financiară; statistica – este o altă zonă în care economia se învecinează, asemeni

contabilităţii, cu materializările sale cantitative şi evaluatorii. Aici, însă, nu mai avem în vedere firma sau entitatea, cât o afinitate oarecum opusă, de generalizare şi elaborare de principii evaluatorii. De aceea, ea se apropie mai mult de macroeconomie, deşi nu neglijează descripţiunile la nivelul agenţilor eonomici individuali;

econometria – indică încă o zonă de tangenţă între disciplina economiei şi ştiinţele matematice. Econometria se învecinează, de facto, atât cu economia, cât şi cu statistica economică şi matematica. Cu economia, în sensul în care studiază legăturile şi conexiunile între fenomene; cu statistica, în sensul preluării a numeroase metodologii de evaluare; cu matematica, în sensul folosirii depline a analizei matematice, geometriei analitice şi în sensul elaborării testelor matematice specifice ale corelaţiilor, în descoperirea relaţiilor funcţionale dintre fenomenele economice. De facto, econometria imaginează şi elaborează funcţii care ar putea reflecta legăturile căutate, după care le verifică prin metodele matematice aplicate asupra datelor. Disciplina conclude dacă între fenomenele identificate există realmente o legătură, iar dacă da, care este configuraţia acesteia -- lineară, exponenţială, logaritmică, parabolică etc. – dar studiază relaţia între două, şi/sau mai multe fenomene concomitent. Econometria se atribuie, astfel, analizei empirice, modelele elaborate de ea deosebindu-se de modelele economice propriuzise, aparţinând curentelor de gândire – acestea sunt mai puţine şi indică un alt nivel de implicare a autorilor în relaţia dintre fenomenele studiate;

ergonomia – oferă o interesantă vecinătate într economie, management şi discipline grafico-estetice. Mai pot fi date şi alte exemple de discipline care au îmbogăţit ştiinţa economică pe această cale.

16

De cealaltă parte, economia însăşi – studiul economiei – s-a ramificat şi şi-a constituit capitole distincte, destul de bine individualizate. Vorbim astfel de criteriul economiei la scară, după care economia generală se sub-împarte în microeconomie, macroeconomie, la care unii teoreticieni adaugă “mezo”-economia. Alt criteriu – de ramură – împarte pe activităţi specifice cu pondere importantă în activitatea totală, dar şi, astfel, cu specificuri ale constituirii valorii adăugate, contabilităţii, managementului şi altor evaluări.

(5)Eficienţa şi echitatea sunt însuşite atât drept obiective, cât şi drept principii şi atât ale studiului, cât şi, înainte acestuia, ale activităţii şi politicii economice. La capitolul obiective sau obiect de cercetare a economiei, rămâne de menţionat că cele două privesc cel mai direct accepţiunea generală a noţiunii de economie drept adaptare a resurselor la nevoi. Lucrurile devin mai delicate atunci când şi acolo unde cele două obiective-principii dovedesc divergenţe de detaliu.

3.2 Metoda economiei

Reiterăm faptul că desprinderea obiectului economiei este numai o latură a studiului, aceasta fiind însă cea mai lesne de distins. Lucrurile devin mai delicate în zona metodei, în sensul în care vom descoperi aici certitudini, dar şi incertitudini sau controverse. Vobim, în zona metodei, de sistematizări, de istorie etc. Metodologia propriuzisă cuprinde pe cea “pur economică” alături de cea împrumutată de la alte discipline. Aplicarea metodologiilor va afecta rezultatul cercetărilor, rezultat care vine să se răsfrângă asupra adevărului ştiinţific propriu disciplinei.

Asemeni studiului asupra obiectului, cel asupra metodei economiei se poate identifica celui asupra genezei şi esenţei economiei. Drept urmare, ceea ce nu poate fi omis aicieste latura istorică a disciplinei economice.

3.2.1 Aspectul istoric

Să observăm câteva aspecte istorice esenţiale:(1) Studiul economiei, ajuns la stadiul de astăzi, acoperă în timp trei mari

perioade: (a) de la antichitatea greacă până în preajma secolului al XVIII-lea, în care

ideile economice apar nedesprinse de alte reflecţii cu caracter general şi filozofic sau vizionar etc.;

(b) după această perioadă, studiul se structurează însfârşit în tratate şi cărţi de economie propriuzise. Tratate de economie se scriu şi astăzi, numai că, în raport cu nivelul de astăzi al cunoştinţelor, noile tratate nu mai reprezintă, ca altădată, întregul cunoştinţelor. Este important de subliniat că această epocă deschidea naşterea şi o largă polemică între marile curente de gândire economică;

(c) începând cu secolul al XX-lea, nivelul de cunoaştere şi studiu pune în evidenţă specialităţile, mai mult sau mai puţin în structura arătată în paragraful anterior. De cealaltă parte, în privinţa evoluţiei curentelor de gândire, părerile s-au împărţit în sensul că unii autori văd, cel puţin în

17

prezent, încetarea ei, alţii dimpotrivă, că viitorul urmează să restructureze componenţa acestor curente.

(2) De evoluţia istorică a gândirii economice se leagă şi demersul prin teorii (teoretic). Teoria constituie o unitate a demersului analitic în direcţia cunoaşterii

(stăpânirii sau controlului prin gândire) fenomenului. Aceasta se întâmplă mai mult în cazul economiei, decât în cel al altor ştiinţe – mai ales dacă ne referim la disciplinele exacte –, care păstrează drept unităţi de bază ale demersului mai exacte – măsurători directe şi unităţi de măsură, medode de evaluare şi de verificare etc. Teoria suplineşte – în economie, dar nu numai – un oarecare deficit al evaluărilor exacte – nici nu există unităţi de măsură pur economice, aşa cum există unităţi de măsură naturale şi/sau tehnice pentru alte domenii. Teoria enunţată este un avans polemic oferit spre ajustare, contrazicere sau înlocuire cu sau de către altă teorie sau alte teorii, imaginând astfel progresul ştiinţei într-o manieră mai complicată şi ne-lineară. Depărtarea demersului prin teorii de celelalte demersuri ale altor ştiinţe mai particularizează economia drept o disciplină mai mult a experienţei, şi (mult) mai puţin a experimentului. (3) Teoria se continuă, în cercetarea economică modernă, cu modelul economic2. Au rămas, în actualul stadiu al studiului, relativ puţine terorii rămase la stadiul de enunţ, şi astfel cu caracter de generalitate. Oricare teorie care se respectă se lasă însoţită de un model, în speţă asociază enunţul cu o expresie matematică (funcţională) mai simplă sau mai complicată. Modelul regăseşte, încă o dată, dar chiar într-un mod mai evident, condiţia tragică a teoriei economice individuale: (a) teoria şi modelul îşi caută o expresie simplă şi inteligibilă, penetrantă; (b) ceea ce le expune deopotrivă unei realităţi complexe a mai multor variabile determinante, respectiv unei funcţii potenţial mai complicate decât cea expusă. Teoria şi modelul par a lua forma şi structura care să le apropie de legităţile din ştiinţele exacte – numele autorului, enunţul, modelul matematic propriuzis. Diferenţa constă în condiţia mai complexă a modelului economic – spre deosebire de enunţurile din ştiinţele exacte, modelele economice nu sunt imuabile, ci pot fi preluate diferit de gânditori diferiţi. Practic, în astfel de condiţii, progresul cercetării echivalează – mai mult pentru economie decât pentru alte ştiinţe – punerii permanente în discuţie a descoperirilor acceptate. Concomitent, economia se îmbină cu matematica într-un mod diferit decât în cazul ştiinţelor exacte: teoria este prioritară modelului (nu şi invers), iar pe un model nu pot dezbate decât adepţii aceleiaşi teorii – un fel de a spune că polemica între teorii nu poate fi una pe expresiile matematice, ci acestea joacă rolul secundar.

(4) Ceea ce avea să dăinuie până astăzi – şi astfel să facă unele curente de gândire3 să reziste – este corespondenţa cu gândirea politică. De aceea putem vorbi de trei mari curente de gândire ale epocii actuale:

2 Vezi detalii şi în paragraful 3.2.3 de mai jos.3 O privire mai detaliată asupra curentelor de gândire economică se regăseşte în Lectura ataşată acestei Lecţii.

18

(i) curentul liberal -- de la vechii clasici la generaţiile succesive auto-intitulate neoclasici, la marginaliştii secolului al XIX-lea, dar nu mai puţin la neoclasicii monetarişti contemporani (vezi “Şcoala de la Chicago”, cu “clasicul” în viaţă Milton Friedmann);

(ii) ramura keynesistă şi neo-keynesistă – găsindu-şi fireşte suportul în opera marelui gânditor britanic John Maynard Keynes, din anii treizeci şi patruzeci, dar şi aliatul politic în doctrinele social-democrate, a căror idee fundamentală este nevoia intervenţiei statului în economie;

(iii) curentele confesionale – concepute atât a reconcilia celelalte ideologii – cu alte cuvinte a împăca “barbaria” capitalismului liberal cu ineficienţa economică trecută cu vederea de curentele politice socialiste --, cât şi a da replica curentului şi sistemului de gândire marxist (considerat extremist) în sensul înlocuirii conflictului social, producător de revoluţii sociale, cu metodologii de descoperire, punere în evidenţă, astfel aducere la suprafaţa societăţii şi rezolvare a contradicţiilor. Gândirea confesională pretinde că societatea poate mai bine progresa prin rezolvarea paştnică a contradicţiilor şi conflictelor, decât prin revoluţii şi transofrmări social-economice radicale. Ea este apropriată curentelor de gândire politică creştin-democrată, dar elemente ale ei regăsim de la conceperea societăţii pe acţiuni – cu diversitatea de interese ale acţionariatului, manageriatului şi personalului --, la Comunităţile şi Comunitatea, respectiv Uniunea Europeană de mai târziu (gândirea corporatistă).

(5) Un merit deosebit al curentelor şi şcolilor de gândire se reflectă asupra metodei propriuzise. Şi prin ceea ce face un curent să succeacă altuia, ca şi prin ceea ce face un curent să dăinuie, dar nu mai puţin polemica firească şi fructuoasă între curente, metoda de cercetare a economiei a avut şi are de câştigat. Unele curente au pus bazele unor metode dezvoltate fie în epocile curente, fie mai târziu, de reprezentanţii altor curente, sau de gânditori independenţi. Unele curente au fost denumite mai “scientiste”, în sensul apropierii de (operării cu) metodele disciplinelor exacte, decât altele, preocupate mai mult de observările sociale sau de ideologii. Unele domenii sau zone ale obiectului economiei au fost cu precădere studiate de unele curente şi mai puţin de altele etc.

Urmând a sistematiza mai jos componentele metodei în econmie, să desprindem însă două aspecte succesive. Mai întâi, studiul ia aspectul a ceea ce numim, înainte de ştiinţă, gândirea economică. Mai apoi, pentru aspectele (3), (4) şi (4) de mai sus să desprindem ceea ce se poate califica drept o heterogenitate – atât în consoderaţii, cât şi în metodă – ceea ce pune în evidenţă un caracter contradictoriu al studiului economiei, respectiv al gândirii de specialitate înseşi. De o parte, cele desfăşurate înainte de secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea expun un câştig evident al studiului. De cealaltă, heterogenitatea de viziune şi metodă se constituie ca o sfidare a adevărului ştiinţific al disciplinei. Iar lucrurile nici nu se opresc aici.

3.2.2 Economie “pozitivă”, versus economie “normativă”

19

Numim economie pozitivă fundamentul descriptiv, analitic (şi sintetic) asupra fenomenologiei economice. Este gândirea care încearcă înţelegerea fenomenelor specifice şi nelimitat aprofundată din punct de vedere ştiinţific, şi neutră, astfel păstrându-şi concluzii ale analizei unanim acceptabile. Numim economie normativă ceea ce prelungeşte atitudinea pozitivistă din mai multe puncte de vedere care se cer precizate:(1) Fundamental, mobilul economiei normative este acela de a distinge, în

descripţia fenomenului, alternative, pe care să le poată, nu numai individualiza, dar şi ierarhiza, conform unor obiective social-economice prte-existente (date). Cu alte cuvinte, numai economia normativă (nu şi cea pozitivă) distinge “binele” de “rău”, pierzându-şi astfel neutralitatea e tip pozitivist.

(2) Astfel, analiza va fi, pentru economia normativă, prelungită printr-o altă componentă specifică, am numit judecata de valoare.

(3) În următorul rând, se poate observa – revenind la ideea expusă mai sus – la sistematizarea obiectului economiei, că dacă o zonă precum eficienţa economică ar fi accesibilă atât economiei pozitive, cât şi celei normative, atunci zona echităţii va aparţine exclusiv economiei normative.

(4) Intruziunea judecăţii (judecăţilor) de valoare în economia normativă mai reuşeşte însă un aspect interesant pentru studiul economiei. Se constituie aici un fundament al pluralităţii punctelor de vedere – iar structura şcolilor şi curentelor de gândire economică a confirmat din plin acest lucru. Pluralitatea de care vorbim apare însă şi, parţial, nocivă adevărului ştiinţific unic, măcar în anume momente ale isotirie şi dezvoltării gândirii de specialitate. Nu mai puţin, se deschide aici poarta de intruziune şi a ideologiilor în demersul general de gândire economică. Ideologizare revine ca un vârf de lance al subminării ştiinţei, cel puţin ca principiu.

(5) Raportul contradictoriu între economia pozitivă şi cea normativă avantajează, dintr-un alt punct de vedere, economia normativă. Cea din urmă părea mai întâi să se fi îndepărtat de realitatea directă prin aspectul ei polemic şi supus ideologiilor, dar în cele din urmă se poziţionează mai aproape de practică decât economia pozitivă, prin observarea şi judecarea directă a fenomenului – viu şi nu numai viabil economic. Astfel, economia pozitivă rămâne în sfera teoriei, în vreme ce economia normativă revine practicii, ea nefiind esenţial nici mai puţin “scientistă”.

(6) În fine, în sprijinul acestei ultime idei se situează şi o limită a judecăţii de valoare normative. Gândirea economică devine normativă în raport cu un obiectiv deja enunţat (exogen), şi nu în sensul în care oportunitatea acestuia ar fi, automat la rândul ei, pusă în discuţie.

3.2.3 Sistematizarea metodei propriuzise

(1) Analiza constituie baza studiului economiei şi noţiunea ei înseamnă complexitatea cu care este coperită cea mai covârşitoare parte a demersurilor de specialitate. Important este însă de precizat că folosirea exclusivă a analizei faced să rezulte economia în excelenţă pozitivă. De cealaltă parte, economia normativă va rezulta din aplicarea analizei, plus judecăţilor de valoare. Am insistat însă mai sus asupra aspectelor

20

specifice intruziunii acestora din urmă. Mai schematic, intruziunea judecăţilor de valoare se face vizibilă în Diagrama 2.

Diagrama 2Specificul economiei-ştiinţă

Economia pozitivă, versus normativă

(2) Deducţia, versus inducţia înseamnă mai întâi analiză şi judecăţi de valoare, odată cu care se implică aici practic laturile pozitivă şi normativă ale studiului. Diagrama 3, la rândul ei, clarifică diferenţa specifică între aceste demersuri complementare.

Diagrama 3Deducţia, versus inducţia, în studiul economiei

(a) Deducţia (b) inducţia

21

Intruziunea judecăţilor de valoare

DEMERSUL ŞTIINŢIFIC

Dedublarea economie

pozitivă/normativă

Dedublarea obiectivului : eficienţă / echitate

METODOLOGIE

Dedublareaştiinţă-gândire

Statutul special (distinct)

Pluralitatea punctelor de vedere

Locul ideologiilor

Teorie enunţată

Cadru-restricţii

Judecata modelului

Previziuni

Confruntarea cu realitatea

Colectare, prezentare şi analiză

a datelor

Concluzii asupra corelaţiei

(3) Modelul şi modelarea economică reprezintă o anume unitate de demers ştiinţific aparţinând tot analizei şi judecăţilor de valoare, adică deopotrivă economiei normative. Acest demers a luat amploare pe baze sceintiste deja create în partea a doua a secolului al XIX-lea, în anii treizeci şi apoi după ultimul război mondial. Apartenenţa modelării la ultima perioadă şi la actualitate este una dintre consecinţele unei mutaţii de profunzime în analiza economică şi se poate identifica unei noi mentalităţi. Modelul apropie economia, în manieră structurală, de ştiinţele exacte,

de formulele şi judecăţile de valoare specifice acestora. De o mentalitate “scientistă” avansată, înclinând să valorifice “exactitatea” consideraţiilor şi rezultatelor. Un astfel de avans teoretic şi mental, pe cât de evident şi puternic, era de aşteptat să întâlnească, în filozofia domeniului, replici la fel de riguroase, rezultând de aici controverse specifice – în fapt, avansul istoric al studiului economiei este caracterizat de controverse într-o adevărată continuitate. Promotorii şi susţinătorii modelelor susţin că crearea şi folosirea lor, chiar dacă urmăresc o idee dată, ajută şi la surprinderea altor raporturi şi corelaţii, deci a altor idei.

La rândul lor, adversarii modelelor susţin, cel puţin: că implicarea metodelor specifice ştiinţelor exacte nu întâlneşte, în

economie (obiectul economiei), un context similar acestor ştiinţe, care să asigure o exactitae similară concluziilor;

că la baza sau în spatele oricărui model se află, ca dintotdeauna, tot o teorie, ca atare modelul este o creaţie a ideii şi că aceeaşi idee este (singura) capabilă de a-şi crea şi avansa propriul model, în contradicţie cu alte teorii şi alte modele.

Oricum, însă, odată cu istoria modelelor se clarifică, reface sau amplifică dilema metodologică specifică studiului economiei de la începuturile acestuia: ceea ce crează şi respectiv alimentează scientismul, în economie, este – după cum bine se observă – nu atât cristalizarea sau promovarea unei esenţe metodologice distincte, cât tocmai împrumutul din instrumentarul altor ştiinţe. Or, acesta se întoarce, mai curând sau mai târziu, împotriva ştiinţei care, astfel, îşi spoliază identitatea, în ciuda obiectului ei bine identificat.

În fine, să menţionăm aici că este nevoie de evitat o anume confuzie, în privinţa modelării proceselor economice, anume între modelul economic – ataşat unei teorii şi, prin intermediul acesteia, unei şcoli de gândire economică – şi modelarea specific econometrică – o manieră de cercetare la îndemâna oricărui cunoscător al rigorilor econometriei, ca disciplină aparte, la îndemâna studiului de tip empiric, simplu căutător de corelaţii între fenomene şi aspecte la momentul dat şi în specificitatea cadrului ales.

(4) Metoda grafică încearcă să se apropie de acelaşi criteriu al exactităţii sau raţionalităţii analizei, aidoma metodelor matematice, operative în cazul modelării.

3.2.4 Sistematizarea ştiinţei economice

Economia este, însfârşit, o ştiinţă recunoscută. Dispune, ca atare, de un obiect de studiu şi de o metodă de cercetare, ambele deopotrivă complexe.

22

Dispune de un demers teoretic care îi asigură calea spre adevărul ştiinţific propriu.

Sistematizarea ştiinţei economice pune două probleme şi survine aici şi cu două rezolvări corespunzătoare de-a lungul demersului istoric propriu şi aparte al domeniului de studiu: De o parte, întărirea ştiinţifică, prin obiect şi metodă, a determinat şi

accentuarea demersului economic general, până la departajarea intra-domeniu, specializată, şi definirea aceleiaşi economii generale în noul context.

De cealaltă parte, apare controversa asupra nominalizării economiei drept ştiinţă, atât în sensul restrâns, al economiei generale, cât şi în sensul larg, a ceea ce acoperă economia generală împreună cu ştiinţele economice specializate.

În partea rezolvărilor, a fost preluată mai întâi denumirea de “economie politică”, de la propunerea avansată în 1815 de Antoine de Monchrestien. Economia politică se face astfel parte a unei ştiinţe economice, definite numai prin totalitatea domeniilor generale, specializate şi de graniţă.

O astfel de structurare devine însă criticabilă în măsura în care termenul de economie politică convine unei viziuni mai degrabă nescientiste şi astfel împotriva unui curs progresist, manifestat istoric; de cealaltă parte, aceeaşi economie politică se face abuziv parte a unui întreg caracterizat drept “ştiinţă”. Adversarii acestei clasificări – uşor identificaţi în ramurile, şcolile şi curentele cu iz scientist, încă de la finele secolului al XIX-lea – preferă să se fi renunţat demult la “perimatul” termen de economie politică, direct în favoarea temenului de ştiinţă economică sau, mai simplu, economie. Ceea ce totuşi urmează să îşi asume o aparentă confuzie a situării ştiinţei economice atât pentru sensul larg, cât şi pentru sensul restrâns al termenului.

3.3 Sfidările adevărului ştiinţific în economie

Vizavi de sistematizările de mai sus, descriem aici şi ceea ce împiedică structurarea unui adevăr ştiinţific unic şi riguros, în studiul economiei:

(1) Demersul prin teorii – deja descris mai sus – este, paradoxal, tocmai ceea ce exprimă esenţa ştiinţifică specifică studiului. Acest demers este însă unul pe termene prelungite. Pe termene prelungite, teoriile se ajustează şi se apropie de fenomenele existente în economie, în vreme ce, pe termene scurte, se poate oricând constata perimarea unei teorii.

(2) Prioritatea activităţii şi, uneori, a factorului politic, în şi faţă de economie, mai ales faţă de studiul econmiei. Mai întâi, fenomenul economic propriu-zis are nu o dată prioritate, astfel încât teoriei îi revine sarcina explicării acestuia. Se poate, însă, ca ca aceeaşi teorie să prevadă (previzioneze) aspecte concrete din economie. Numai că astfel se întâmplă ca studiul să fiue parţial – uneori însă esenţial – întreprins pentru sine-însuşi. În ce priveşte factorul politic, deşi mecanismul este esenţialmente acelaşi

cu implicare activităţii propriu-zise, poziţia studiului se face încă şi mai jenantă. Exemplul cel mai plastic poate consta în cristalizarea sistemelor

23

economice, respectiv a diferenţierii de sistem. Studiul economiei va urma trăsăturile sistemului dat, atât în partea pozitivă, cât şi în cea normativă.(3) În complementar, cvasi-imposibilitatea experimentului, în economie.

Experimentul ar însemna nu altceva decât presupusa prioritate a studiului economiei, în faţa politicii şi /sau activităţii economice – ca în cazul experimentelor din disciplinele tehnice sau din ştiinţele exacte. Experimente ale teoriilor economice – atât cât au existat şi au fost tentante – şi-au dovedit imposibilitatea, cu atât mai mult cu cât s-au exercitat mai profund. Teoriile înseşi au fost astfel inevitabil compromise.

CASETA 0.2 EXPERIMENTE ÎN ECONOMIE

Exemple pot fi date pentru marxism – în mod excepţional, creator de sistem economic alternativ la cel de piaţă --, sau pentru monetarism – aplicat la scară ceva mai redusă în programe politico-strategice ale unor ţări sud-americane. După cum, experimente mai reduse în amploare au putut repurta succese – ne putem gândi aici la practicarea temporară a ceea ce s-a numit “moneda locală” într-unul dintre landurile vest-germane, după ultimul război mondial.

(4) “Criza metodei pure” – sau identităţii studiului economiei, în favoarea afirmării scientismului, prin adoptarea structurilor metodologice ale ştiinţelor exacte – constituie un alt aspect pomenit şi subliniat deja mai sus. La care se reiterează complexitatea şi complicarea contextului de aplicare a modelelor în faţa realităţii economice.Realitatea economică este una de dimensiuni multiple. Dacă, de o parte,

observaţia pur economică se îngustează în faţa avansului demersului matematic, fizico-mecanic etc., modelul economic (oricare ar fi acesta) conţine dilema tragică între auto-extensia, potenţial distrugătoare de expresie şi claritate, şi restrângerea (simplificarea) sa, potenţial risc de perimare în faţa realităţii.

De cealaltă parte, schimbarea unei singure dimensiuni a obiectului în studiu este de natură să pună esenţial în discuţie rezultatele modelului, în totalitatea lor.(5) Intruziunea judecăţilor de valoare şi opiniilor – aşa cum, cin nou, a fost

deja exprimat mai sus – generează pluralitate a punctelor de vedere, una însă nocivă, până la un punct, unicităţii adevărului ştiinţific.

Se cer înţelese, odată cu structurarea acestui aspect de fond, şi alte aspecte care diminuează totuşi negativitatea pluralităţii punctelor de vedere faţă de unicitatea adevărului ştiinţific. În primul rând, adevărul ştiinţific suferă, odată ce studul face referire la poziţionări politice şi ideologice, odată ce structura economiei şi a studiului ei sunt date de fizionomia unui sistem dat, sau odată ce, spre un alt exemplu, anii cincizeci-şaizeci deschid un alt capitol controversat, cum ar fi echitatea, în economie – versus categoria de eficienţă. Aceste lucruri au însă loc pe un fundament nu numai perfect obiectiv, dar şi exprimând, în folosul direct al studiului economiei de astădată, un real curaj ştiinţific.

În al doilea rând, a nu omite poziţionarea în context conceptual a opiniei. Nici o opinie nu poate contrazice principial un presupus adevăr de fond, surprins de judecăţi cu dovedit instrumentar ştiinţific. Ea poate, cel

24

mult, interpreta lucrurile, după limitele unui “spaţiu de joc” în acest sens. Contradicţia opiniilor poate ascunde, de facto, principii de fond unanim înţelese şi indiscutabile, aşa cum tot ştiinţific se poate dovedi.

3.4 Manualul de economie

Este vorba de un alt concept (manualul) de valoarea “replicii” date tuturor aspectelor – mai mult sau mai puţin controversate ale – ştiinţei economice. Oricare disciplină ştiinţifică îşi reclamă şi îşi atribuie propriul manual. Acesta conţine consemnarea tuturor adevărurilor ştiinţifice confirmate şi astfel unanim acceptate (acceptabile) în specialitate – este esenţa unui domeniu, cel puţin la data elaborării şi redactării sale.

Drept urmare, manualul va constitui, şi în cazul economiei, o sinteză a faptelor şi studiilor, demersurilor şi, mai ales, concluziilor unanim acceptate şi acceptabile pentru disciplina noastră. Sarcina sa este totuşi deosebit de delicată şi de complexă, dintr-un punct de vedere enciclopedic. În plus, având în vedere caracteristicile domeniului nostru, acelaşi manual nu va putea evita referirile şi la zonele controversate ale disciplinei.

Concepte:administraţii economie totalitară (de

comandă)nevoi

agenţi economici eficienţă şi echitate resurseanaliză Firma sistemul bancar bunuri şi servicii funcţie economică sistem economic comportamente indivizi sociali sistemul financiardeducţia, versus inducţia

metoda grafică societăţi de investiţii

economie de piaţă (liberă)

model econometric statul

economie normativă model economic teoriieconomie pozitivă model şi modelare

Chestiuni:

(1) Enumeraţi argumentele în favoarea considerării studiului economiei drept ştiinţă economică.

(2) Ce califică funcţia bunăstării drept esenţială pentru studiul economiei ? Care este legătura logică a funcţiei bunăstării cu celelalte funcţii economice de bază (producţia, cererea, utilitatea, oferta etc.) ?

(3) Caracterizaţi judecata de valoare în raport de noţiunea de adevăr ştiinţific unic şi de dihotomia economie pozitivă-economie normativă.

(4) Ce reprezintă conceptul de sistem economic (departajarea între sisteme economice diferite) pentru activitatea, studiul şi politica economică ?

(5) Ce este manualul de economie ? Cum explicaţi marea diferenţă formală şi structurală între manualele de economie actuale şi cele dinainte de 1989 ?

Dezbatere:

25

Este cel puţin parţial acreditată, în practică, dihotomia micro-macro-economie astfel: Microeconomia este mai aproape de activitate şi implementări, astfel de

instrumentarul ştiinţific precis, de studiul economiei cu concluzii clare şi neechivoce.

Macroeconomia, în schimb, rămâne susceptibilă de îndepărtare de practică, de teoretizări, polemică şi imprecizie ştiinţifică.

Cît este şi cât nu este adevărat în această imagine ? Argumentaţi cu cunoştinţe şi mijloace la îndemână.

ANEXA 1

Metoda grafică în studiul economiei

1. Reflectare de principiu2. Funcţii. Definiţie3. Grafice pe sistemul axelor rectangulare3.1 Grafice, funcţii şi non-funcţii3.2 Forma funcţiei3.2.1 Drepte şi non-drepte

26

3.2.2 Alte aspecte legate de forma funcţiilor3.3 Alte aspecte ale funcţiilor3.3.1 Punctele importante3.3.1.1 Intersecţiile şi non-intersecţiile3.3.1.2 Punctele de extrem (minim şi maxim) şi de inflexiune3.3.2 Dinamica grafică3.4 Precizări finale, simplificări şi clarificări metodologice3.4.1 Precizări şi simplificări metodologico-grafice3.4.1.1 Graficul abstract3.4.1.2 Reducerea la graficul “nord-est”(NE)3.4.1.3 Abstragerea intersecţiilor cu axele3.4.1.4 Înlocuirea curbei propriuzise prin dreaptă3.4.1.5 Excepţii de la indiferenţa (X/Y) asupra domeniilor3.4.2 Câteva conexiuni şi corelaţii descriptive obligatorii

27

1. Reflectare de principiuEconomia este înţeleasă concomitent drept activitate, ştiinţă şi politică.

Evoluăm în domeniul ştiinţei, în ce ne priveşte, mai precis al studiului economiei, iar criteriul fundamental sau obiectivul lucrării de faţă este cel de a face înţeles obiectul ştiinţei noastre. Pe scurt, dar şi în maniera cea mai semnificativă, vedem economia ca un studiu al relaţiei (relaţiilor) între anume fenomene. Complexitatea relaţiei creşte odată cu numărul fenomenelor şi nu numai. Presupunem astfel, ca în schema următoare, relaţia între un fenomen socotit determinant (A) şi un număr de alte fenomene, notate cu majuscule de la (B) la (I).

Pentru complexitatea aici redată a relaţiilor între fenomene matematica a elaborat noţiunea de funcţie.

2. Funcţii. Definiţie În definiţie, funcţia presupune însă numai două mulţimi sau domenii în

corelaţie. O corelaţie pentru care mulţimea (A) (spre exemplu, ca în Figura 1) este determinantă, astfel socotită domeniu de definiţie – domeniul detrminant -- , vizavi de (B), care este domeniul în care funcţia ia valori (co-domeniu) -- domeniul determinat. În stricteţea acestei logici, pentru oricare element (a), component al domeniului (A), va exista un singur corespondent funcţional, (b), component al domeniului (B).

(A)

(B) (C)

(D) (E) (F) (G) (H) (I)

Figura 1

Se înţelege astfel libertatea ca, pentru un anume (b) (B) să poată exista mai mulţi corespondenţi funcţionali de partea domeniului (A). Totodată, dacă există, nu mai mulţi, ci tot un singur corespondent (a) (A) al fiecărui (b) (B) apare ceea ce se numeşte caracteristica sau relaţia de biunivocitate a aceleiaşi funcţii, care corelează domeniile (A) şi (B) şi astfel corelaţia devine şi una reciprocă.

În ce priveşte studiul nostru, nevoile se limitează la aceste cunoştinţe matematice despre mulţimi – şi la aceste câteva rânduri, şi este bine că este aşa.

3. Grafice pe sistemul axelor rectangulareMai precis, putem adăuga la schiţa de idei deja formulată în paragraful

anterior, că domeniile pe care le considerăm deja funcţionale, (A) şi (B), pot include mulţimi de numere, iar aceste numere pot fi şi continui, aşa cum este mulţimea numerelor reale (R), sau cea a numerelor reale pozitive (R+), cele mai uzitate domenii în studiul economiei.

28

O primă observaţie, care se ridică odată cu aplicarea funcţiilor (matematice) în studiul economiei este (cum bine am văzut deja) reducerea corelaţiilor fenomenologice specifice la numai două domenii, (A) şi (B), în alternativa cărei reduceri am putea considera corelaţia între domeniul (A) şi restul domeniilor (fenomenelor, dacă discutăm pe Figura 1) (B-I).

Metoda grafică – redusă astfel la graficul axelor rectangulare – va urma să considere:(i) cele două domenii, Ox (înlocuind pe A) şi Oy (înlocuind pe B) pe cele

două dimensiuni ale planului;(ii) plus felul corelaţiei, figurat grafic în acelaşi plan printr-o mulţime de

puncte, cu coordonate perechi, puncte regăsind astfel elemente (numere) corespondente între mulţimile X (A) şi Y(B), ca în Figura 2.

y

. yA .A(xA;yA) . . .

O xA x . .

Figura 2

Şi am exemplificat aici punctul A, oarecare, ca semnificând numărul (xA), inclus în muţimea (X) şi corespunzător numărului (yA), inclus în mulţimea (Y).

Altă observaţie se leagă de faptul că, dacă considerăm lucrurile ca în Figura 2 – şi astfel le vom considera de aici înainte --, mai apare detaliul după care cele două domenii funcţionale nici măcar nu diferă literalmente între ele, ci ambele aparţin mulţimii numerelor reale (R). Faptul este însă şi unul necontradictoriu, contrar aparenţelor, ca şi unul neesenţial, în partea interesului studiului nostru. Iar aceasta pentru că vom regăsi, în spatele aceleiaşi mulţimi numerice – desfăşurate pe două dimenisuni, adică pe abscisă (Ox/orizontal) şi pe ordonată (Oy/vertical) – de cele mai multe ori mărimi fizice diferite, corespunzătoare unui fenomen sau altuia.

3.1 Grafice, funcţii şi non-funcţiiContinuând însă şi ideea notată la prima observaţie, metoda noastră

grafică se vede suferindă vizavi de studiul economiei, odată ce ea Totuşi, mai este bine să realizăm – aici rupându-ne de canoanele matematicilor şi matematicienilor – şi alte lucruri elementare, cum ar fi: Faptul că în studiul nostru cele două mulţimi, (X) şi (Y), pot fi văzute mai

mult sau mai puţin în raporturile de determinare de la (X) către (Y), şi nu invers. (Y) poate fi tot atât de bine, la rândul său, determinant pentru (X). Iar dacă, spre deosebire de cele arătate în Figura 2, funcţia apare sub forma curbelor (adică locurilor geometrice, calitate decurgând din continuitatea punctelor componente), studiile noastre pot viza şi ceea ce – plecând de la definiţie – matematica înţelege drept non-funcţie de (X)

29

– Figura 3/c.face apel la funcţiile şi graficele matematicilor analitice – şi este bine să ţinem seama şi de acest lucru încă de la plecare.

Oy y Oy

f(a) f(b) f(c)

O Ox O Ox O Ox

(a) (b) (c)Figura 3

Astfel, dacă şi studiul economiei conţine rigoarea după care un fenomen este cel determinant, totuşi domeniul de definiţie nu este totdeauna figurat pe abscisă, ci poate apare şi pe axa ordonatelor.

În următorul rând, aşa cum vom dezvolta şi în cele ce urmează, graficul din economie mai păstrează şi alte resurse în favoaarea extinderii studiului de la relaţia restrânsă între numai două mulţimi de elemente:(i) fie, prin calitatea sa de loc geometric, curba (funcţia) poate

corespunde unui singur număr, contabilizat într-o terţă dimensiune (Z, alta decât X şi Y);

Exemplu: costurile de producţie se exprimă, în ultimă instanţă, în unităţi fizice aparţinând factorilor de producţie – adică capitalului (k), prin care înţelegem deocamdată dotarea tehnică a producţiei, şi muncii (L), ca în Figura 4. Ceea ce nu poate însă pierde din vedere expresia costurilor şi în unităţi monetare, unificatoare şi făcând comparabile unităţile fizice ale diferiţilor factori între ele. Pe de altă parte, factorii de producţie au în vedere şi inter-substituţia lor (Lecţia I), respectiv maniera în care o unitate de capital (k) este (poate fi) înlocuită de un număr de unităţi de muncă (L) pentru a lăsa invariabil nivelul aceluiaşi cost total (C) – vezi Figura 4/a & b. k C

(a) (b) k1 C1 kA A

k1 k

kB B (Z)(Z)

O LA LB L1 L O L1 L

30

Figura 4

(ii) fie, având în vedere întregul itinerar determinant din Figura 1 (la care astfel revenim), o terţă determinare asupra corelaţiei între elementele lui (X) şi lui (Y) poate aduce “deplasarea” curbei – către stânga, respectiv dreapta, cu regăsirea unei curbe perfect paralele, pe care coordonatele (Ox) şi (Oy) sunt şi ele altele.

Exemplu: funcţia cererii unui bun oarecare, (x), adică (Dx), Lecţia II, este văzută ca o relaţie descrescătoare între cantitatea (oferta) de bun (x), (Qx), şi preţul aceluiaşi bun pe piaţă, (Px). Economiştii văd, de fapt, determinarea preţului asupra cantităţii, în vreme ce uzanţa face ca (Px) să fie notat pe ordonată, iar (Qx) pe abscisă. Cu toate acestea, indiferent care dimensiune variază, avem de a face cu mişcarea de-a lungul curbei cererii – vezi Figura 5/a – între punctele A(Qa;Pa) şi B(Qb;Pb). Dacă însă are loc iniţial o creştere a venitului consumatorului (Y), iar venitul consumatorului, ca mărime, nu este inclus în dimensiunile (domeniile) graficului, vom regăsi deplasarea curbei cererii către dreapta – vezi Figura 5/b – respectiv inducerea de creştere atât pentru cantitate cât şi pentru nivelul preţului.

P P

PA A (D) (D’) (D)

PA’ A’ PA A

PB B

O QA QB Q O QA QA’ Q

(a) (b)Figura 5

3.2 Forma funcţieiDacă, prin cele arătate, metoda grafică aplicată în economie se

desparte de matematică atât pe calea simplificărilor, cât şi pe aceea a plusului de concreteţe, totuşi să subliniem simplificările care rămân ale noastre. Lăsăm astfel să se confunde metoda grafică cu graficele rectangulare, ca şi funcţia cu graficul care o reflectă pe planul axelor rectangulare. Graficul va reflecta, de aici încolo, puncte, curbe şi suprafeţe semnificative – aceeaşi ordine şi pentru inter-determinarea acestor componente. Curbele, ca şi suprafeţele, determinări ale punctelor componente, capătă forme, aşa cum vom dezvolta încontinuare.

3.2.1 Drepte şi non-drepte

31

Suntem în faţa primei sub-împărţiri, care apare drept una de bun simţ vizionar – astfel, criteriul nici nu mai merită numit – iar mai apoi una de substrat matematic evident. Evident, în planul axelor rectangulare, orice dreaptă – în altă expresie, funcţie rectilinie – apare ca o funcţie explicită de felul:

y = ax + b

iar implicită de felul:

mx + ny +p = 0

Stricteţea funcţiei rectilinii se vede, de cealaltă parte, adică de partea curbelor propriuzise – funcţiilor non-rectilinii, în cealaltă exprimare – în faţa unei liste mai lungi a tipurilor de funcţii (matematice), tipologie care urmează firesc o lungă discuţie matematică.

Studiul grafic al economiei urmează însă o altă cale decât cea matematică. În cazul de faţă, funcţiile rectilinii (dreptele) şi non-rectilinii (curbele) sunt considerate pe picior de egalitate, despărţirea între cele două categorii având loc pe cel puţin trei criterii mai interesante pentru economie (Tabelul 1).

Tabelul 1Funcţii rectilinii şi non-rectilinii

NR.

CRITERIU FUNCŢIARECTILINIE NON-RECTILINIE

1. Variaţia legăturii între variabile Strânsă Relaxată 2. Panta (tangenta unghiului cu

axele)Fixă Variabilă

3. Intersecţia cu axele Obligatorie Cazuală

y y

C

(f) (f)A

B

1 2 3

O (a) rectilinie x O (b) non-rectilinie x

32

(dreaptă) (curbă propriuzisă)

Figura 6 Forma funcţiilor

A pune pe picior de egalitate cele două tipuri de funcţii reprezintă, fără doar şi poate, o simplificare colosală din punctul de vedere al matematicii. Odată cu acest lucru, esenţa studiului economiei prin metoda grafică se fundamentează pe geometrie şi vizualizare, mai mult decât prin explicitare prin formule matematico-analitice. Cu toate acestea, am putea zăbovi puţin asupra numai câtorva formalizări – cu atât mai mult cu cât o facem numai aici, vezi Figura 7.

Figura 7 Diverse funcţii non-rectilinii tipice

y yy (f/a) (f/b)

(f/c)

O x O x O x

(a) (b) (c)

y y

O x O x

(d) (e)

(a) Parabole: y = ax2+bx+c(b) Curbă polinomială de

gradul trei:y= ax3+bx2+cx+d

(c) Hiperbolă dublă: ax2+by2 = 0

(d) Curbă exponenţială: y= ax

(e) Curbă logaritmică: y=logx a

3.2.2 Alte aspecte legate de forma funcţiilor

33

În acest sub-paragraf discutăm despre ceea ce formează intimitatea studiului grafic al curbelor – suplinind simplificarea faţă de viziunea matematică. Mai întâi, forma funcţiilor se conectează obligatoriu şi semnificativ la ceea ce se numeşte panta, respectiv tangenta la funcţie. Înţelegem aici ambele semnificaţii ale tangentei (pantei): (i) valoric -- valoarea raportului între latura opusă şi cea alăturată, în cadrul triunghiului dreptunghic, o valoare crescătoare, odată cu unghiul propriuzis; (ii) grafic -- dreapta care intersectează curba (funcţia), într-un punct anume, în speţă, punerea în evidenţă a unghiului acesteia cu axa absciselor.

Panta apare:(i) crescătoare – punând în evidenţă corelaţia între mărimile (X) şi (Y) în

creştere concomitentă – respectiv descrescătoare – aspect care sugerează creşterea uneia dintre mărimi pe seama descreşterii celeilalte;

(ii) abruptă, respectiv lentă – indicând creşterea / descreşterea drept mai evidentă (aproape de verticală) sau mai lentă (aproape de orizontală).

În rândul următor, apare un aspect legat tot atât de pantă, cât de forma curbelor, cel al consecvenţei sau inconsecvenţei în caracterul crescător sau descrescător al pantei, în translaţia acesteia de-a lungul (punctelor) curbei. Deosebim astfel curbele monotone -- care rămân crescătoare sau descrescătoare în totalitate – de cele nemonotone – care prezintă, în puncte diferite, creşteri urmate de decreşteri şi-sau invers. Dreptele (funcţiile rectilinii) formează chiar primul exemplu de curbe monotone, cu particularizarea că ele se prezintă nu numai monoton crescătoare sau descrescătoare, ci şi egal crescătoare-descrescătoare. Curbele propriuzise pot fi monotone, păstrânduşi creşterea sau descreşterea pe întregul parcurs, dar, spre deosebire de drepte, creşterea-descreşterea le este, la rândul ei, crescătoare sau descrescătoare.

În distincţia curbelor nemonotone de cele monotone operează de facto diferenţierea formalizărilor matematice, surprinsă mai sus în Figura 7. Respectiv, un singur tip de funcţii se expune grafic crescător-(şi)-descrescător – am numit funcţia polinomială4. Specificul acestei funcţii se leagă şi de aspecte ce urmează, deasemenea, să le discutăm5.

Astfel, un al treilea aspect în ordine defineşte tot legătura dintre pantă şi formă, făcând-o într-un mod încă mai subtil – am numit aici convexitatea versus concavitatea funcţiilor monotone. O curbă este convexă, când vârful (mai corect bombeul) ei este către origine, după cum este concavă când acelaşi bombeu se prezintă în partea opusă originii. Convexitatea şi concavitatea indică modul în care evoluează panta monoton crescătoare / descrescătoare de-a lungul curbei. Respectiv, aspectul este important atât prin accelerarea sau decelerarea creşterii, cât şi pentru funcţiile care indică substituţii între domenii.

4 În redactare matematică:y (x) = a xn + bx(n-1) + …+ mx + n

5 Am numit aici, cel puţin: convexitatea versus concavitatea şi punctele importante.

34

De observat din nou că aceleaşi funcţii ne-monotone sunt – odată cu definiţia care le face succesiv crescătoare şi descrescătoare – şi succesiv convexe şi concave – am numit din nou funcţiile polinomiale.

35

Figura 8 Forme şi pante ale funcţiilor

y y y

(a)

O x O x Ox

(a1) (a2) (a3)

y y y

(b)

O x O x Ox

(b1) (b2) (b3)Oy

(c)

O x(a) crescătoare (a1) dreaptă (a2)abruptă

(a3)încetinită(b) descrescătoare (b1)dreaptă (b2) abruptă (b3)

încetinită (c) crescătoare - descrescătoare

3.3 Alte aspecte ale funcţiilorDiscutăm despre alte două aspecte, anume punctele importante şi

dinamica grafică.

36

3.3.1 Punctele importanteOrdinea în care discutăm despre puncte importante ţine din nou de

diferenţierea metodei grafice de matematica analitică. Pentru cea din urmă, fiecare punct al curbei este unul important. Pentru analiza pur grafică, dimpotrivă, interesează prioritar vizualizarea curbelor – sau ceea ce numim graficul abstract. Fapt pentru care operează şi a doua distincţie, aceea între curbele monotone şi cele nemonotone, apoi aceea între curbele care intersectează şi cele care nu intersectează axele. Însfârşit, intersecţiile se pot regăsi, nu numai cu axele, ci şi între curbe diferite.

Ca atare, regăsim pe grafice distincţia esenţială a puţinelor puncte importante, după cum prezenţa punctelor importante este una facultativă, pe graficele rectangulare de studiu al economiei.

În ce priveşte probelmele (aplicaţiile) de construcţie grafică, identificarea punctelor importante este prioritară trasării curbelor – ele vor funcţiona drept “puncte de fixare” a acestora. Corespunzător, construcţia curbelor date drept lipsite de puncte importante este una cu atât mai liberă de orice constrângere dimensională – cu excepţia, bunînţeles, a constrângerii date de forma curbei.

3.3.1.1 Intersecţiile şi non-intersecţiileIntersecţiile sunt, aşa cum este deja sugerat, de două feluri. De o

parte, intersectările axelor rectangulare, de cealaltă intersectările curbelor (funcţiilor) între ele – pentru situaţia curbelor multiple pe unul şi acelaşi grafic rectangular.

Intersectările cu axele (Figura 9) sunt obligatorii cel puţin pentru drepte (curbe rectilinii), dar şi pentru alte curbe. Concomitent, este totuşi posibil ca dreapta să formeze două intersecţii cu axele (cazurile uzuale), sau numai una, atunci când ea este paralelă la una dintre axe.

Y y y

O x O x O x

Figura 9 Intersecţii cu axele

Or, din nou, diferenţa între dreptele ordinare şi cele paralele cu axele este deosebit de semnificativă – o dreaptă paralelă cu una dintre axe practic anjulează corelaţia funcţională între domeniile (X) şi (Y); în vreme ce, fireşte, dreptele ordinare păstrează corelaţia cu specificul constanţei valorii acesteia.

37

Aspectul intersecţiei simple versus duble, de care am vorbit aici, este însă unul specific dreptelor. În realitate, intersectarea axelor înseamnă altceva în termenii general semnificativi – termeni prioritari faţă de forma curbelor în discuţia intersecţiei cu axele:(i) Intersectarea axei Ox este totuna cu anularea valorii de pe axa Oy(Y),

respectiv cu soluţiile ecuaţiei (Y=0). Aceste intersecţii se vor regăsi în puncte de coordonate (x) (soluţiile lui Y=0) şi respectiv zero – exemplu: A (a;0).

(ii) Dimpotrivă, intersectarea axei Oy echivalează anulării valorii de pe axa Ox (X), respectiv termenului (coeficientului) liber de (x) şi (y) din expresia matematică a curbei (funcţiei). Aceste intersecţii se vor regăsi în puncte de coordonate zero şi respectiv valoarea termenului (coeficientului) liber al funcţiei – exemplu: A(0;a).

Semnificaţia grafică priveşte însă în altă parte. Dacă considerăm, ca în situaţiile uzuale, domeniul (X) drept determinant (exogen) faţă de (Y) determinat (endogen), atunci vom căuta în intersecţia cu axa Ox valoarea exogenei care induce anularea endogenei, iar în intersecţia cu Oy pe aceea a endogenei neinfluenţate de exogenă.

Intersectările inter-funcţii, la rândul lor, sunt atribuite exclusiv curbelor multiple, respectiv a două sau mai multe funcţii reflectate pe acelaşi grafic. Punctele (importante) de intersectare a funcţiilor se vor regăsi, fireşte, în coordonate (x;y) satisfăcând ambele funcţii, practic egalând cele două expresii funcţionale, atât pentru (x) cât şi pentru (y). Într-o astfel de ordine, intersectarea axelor devine un caz particular al intersecţiilor inter-funcţii, în sensul în care funcţia dată (intersectată) este adusă la echivalenţa cu curbele y = 0, sau x = 0, după caz. Intersecţiile inter-funcţii identifică, uzual, puncte – identificate prin perechi de coordonate – de echilibru sau eficienţă.

Non-intersecţiile identifică situaţiile de comportament asimptotic. Curbele, la extremităţi, se pot apropia tendenţial de o dreaptă oarecare, respectiv de una dintre axe. Pot fi asimptotice chiar de ambele axe, dovedind comportament asimptotic la ambele extremităţi. Regăsim în comportamentul asimptotic funcţii care tind către anume coordonate, respectiv valori, fără însă a (putea) fi definite exact pentru acestea. Exemplele cele mai la îndemână ţin tot de raporturile faţă de axe. O curbă asimptotică faţă de Oy este, în ordinea logico-matematică în care am identificat intersectarea aceleiaşi axe, una a imposibilităţii (matematice) a anulării valorii (x) exogenei; aceeaşi situaţie pentru anularea valorii (y) la asimptotica faţă de axa Ox. În limbaj matematic, funcţia nu este definită pentru intersectarea axei (axelor), respectiv în limbaj mai concret intersecţia (axei) nu are loc pentru valori finite ale acestei axe.

În Figura 10(a), curba izocuantă (izo-producţie în materia factorilor capital /k şi muncă/L combinaţi) este prin definiţie asimptotică faţă de ambele axe – intersectarea axelor ar fi însemnat ca o producţie să poată fi, realmente, sau complet automatizată (Ok), sau complet manuală (OL). În cazul (b), curba cererii faţă de preţ a bunului (x) ar intersecta axa preţului (OPx) pentru un nivel finit al preţului care ar face bunul nevandabil, iar axa cantităţii (OQx) pentru o ofertă a bunului (x) capabilă să anuleze acestuia valoarea (preţul) pe piaţă etc.

38

k

Px

(Q) (Dx)

O L O Qx

Figura 10 Non-intersecţii cu axele

3.3.1.2 Punctele de extrem (minim şi maxim) şi de inflexiune

Acestea aparţin funcţiilor ne-monotone – în speţă, restrânse la expresia polinomială (Figura 11).

y

O x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x

Figura 11 Funcţie cu minime şi maxime(polinomială)

Care expresie conferă însă funcţiei, aşa cum am descoperit mai sus, dubla calitate de crescătoare-descrescătoare şi convexă-concavă.

Punctele de extrem sunt cele de maxim şi respectiv minim. Ceea ce identifică coordonate pentru care funcţia îşi schimbă panta crescătoare în descrescătoare (maxim), respectiv panta descrescătoare în crescătoare

39

(minim)6. Punctele de inflexiune, de cealaltă parte, aparţin în exclusivitate aceleiaşi categorii de curbe, iar coordonatele lor alternează celor ale punctelor de extrem, atât pe dimensiunea Ox, cât şi pe cea Oy. Sunt acele puncte în care funcţia devine din convexă concavă şi invers.

Rudenia între cele două categorii de puncte importante este una care începe cu situarea lor pe una şi aceeaşi curbă şi continuă cu descoperirea lor drept soluţii ale derivatelor funcţiei – de ordinul întâi pentru punctele de extrem; de ordinul al dilea pentru punctele de inflexiune7. Din Tabelul 2 extragem astfel comportamentul funcţiei polinomiale.

Tabelul 2Caracterizarea comportamentului funcţiei cu maxime şi minime

din Figura 11

X x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7

y’(x) + + 0 - 0 + 0y’’(x) + 0 - 0 + 0 -y(x) (0)& M(1) m(1) M(2)y(x) (0) &

CxI(1) Cv I(2) Cx I(3) Cv

Legendă: -- funcţie crescătoare -- funcţie descrescătoare Cv – funcţie concavă Cx – funcţie convexă I(i) – puncte de inflexiune, în ordinea (i) m – puncte de minim M (i) – puncte de maximm în ordinea (i) (0) – anularea valorii y(x) / intersecţia cu axa Ox

3.3.2 Dinamica graficăEste, în general, de două feluri:

(a) de-a lungul curbei date – dinamică indusă de variaţia exogenă a uneia dintre dimensiunile date de axe. De o parte, dinamica pe una dintre dimensiuni induce automat pe aceea a celeilalte dimensiuni, de cealaltă,

6 De observat, astfel, că maximele şi minimele:(i) nu identifică valori nedepăşite de aceeaşi funcţie, atât în partea superioară cât şi în cea inferioară;(ii) valorile maxime şi minime se referă exclusiv la dimensiunea de pe ordonată, independent de faptul

că aceasta identifică sau nu domeniul endogen.7 Pentru o funcţie polinomială de forma:

y = axn + bx(n-1) + …+ mx + nderivata de ordinul întâi este de forma:

y’ = na x(n-1) + b(n-1) x(n-2) + …+ jx + mcu soluţii (y’=0) indicând coordonatele (x) – coordonatele (y) vor rezulta din introducerea soluţiilor (x) ale lui (y’=0) în expresia (y).

Derivata de ordinul al doilea este de forma:y’’ = an(n-1) x(n-2) + b(n-1)(n-2) x(n-3) + …+ix + j

cu soluţii de (x) indicând coordonatele pe abscisă ale punctelor de inflexiune – coordonatele (y) ale aceloraşi puncte vor necesita introducerea aceloraşi soluţii (x) în expresia funcţiei (y).

40

această (deja) dublă dinamică respectă regula dictată asupra configuraţiei curbei (Figura 12).

y

yA A

yB B

O xA xB x

Figura 12 Dinamica de-a lungul curbei

(b) a curbei în întregime – dinamică indusă de variaţia unei terţe variabile. Curba “se deplasează” în sensul în care ia naştere (pe direcţia deplasării ei) o altă curbă, perfect paralelă şi astfel paralelă şi izomorfă cu cea dintâi. După modul în care s-a exercitat deplasarea curbei, astfel, fiecărui punct de pe curba iniţială îi va corespunde altul, aflat pe noua curbă.Ceea ce necesită a adăuga faptul că funcţia redată aici prin curbă

cunoaşte şi alte exogene decât ceea ce indică dimensiunile axelor. Astfel, de o parte, dinamica prin deplasarea curbei se abate de la regulile deplasării de-a lungul curbei în materie de dinamică a coordonatelor punctelor, de cealaltă, metoda grafică dobândeşte aici calitatea redării unei dimensiuni adăugate celor două deja explicitate pe axele graficului (Figura 13).

y

O x

Figura 13 Dinamica curbei în întregime

Concret, este deosebit de important ca, înspre exemplificare: curba producţiei pe termen scurt, redată în raport direct de factorii

variabili (muncă sau capital variabil, Lecţia I), să poată fi văzută concomitent în legătură cu capitalul constant;

curba producţiei pe termen lung (izocuantă) să apară redată alături de dimensiunile factorilor muncă şi capital tot pe graficul cu numai două dimensiuni (Lecţia I);

idem, nivelul costurilor să poată apărea şi el alături de reprezentarea sa directă în unităţi ale celor doi factori de producţie (curba izocost, Lecţia I);

41

curba cererii, faţă de preţ, să poată fi studiată concomitent şi în raport de alte variabile (Lecţia II) etc.Dinamica curbei în întregime se defineşte, în aceste condiţii, în directă

legătură cu ceea ce s-ar putea numi reprezentarea indirectă a terţei dimensiuni pe graficul plan (de două dimensiuni).

3.4 Precizări finale, simplificări şi clarificări metodologice

În cele de mai sus am pus bazele metodologice ale abordării grafice a fenomenelor economice. Suntem, de aici încolo, capabili să înţelegem un grafic deja construit şi să construim un grafic la indicaţii literale, după care să tragem concluziile ce se impun. Am pornit de la premisele matematice ale chestiunii (metodei) noastre, apoi ne-am despărţit de rigorile matematice.

Această din urmă strategie – vezi aici:(i) despărţirea de expresia matematică a funcţiei; (ii) indiferenţa de principiu în situarea mulţimilor (X) şi (Y) în poziţia de

exogen/endogen; (iii) considerarea pe picior de egalitate a curbelor rectilinii (dreptelor) cu

cele curbilinii propriuzise (toate funcţiile matematice elementare);(iv) abstracţia de caracterul polinomial al funcţiilor cu puncte de extrem şi

de inflexiunea mers în favoarea a ceea ce oferă metodei grafice mai multă individualitate, rivalizând cu aceea a matematicii. Din perspectivă matematică, graficul se lasă calculat şi determinat, în vreme ce din perspectivă vizuală el se personalizează, “explică” şi se lasă citit, simplifică viziunea în favoarea observaţiei ştiinţifice, dar şi concrete şi astfel corecte.

Ruperea de rigorile matematice îşi plăteşte preţul, printre altele, şi cu descoperirea altor rigori, nu tocmai simple nici acestea. Iar lipsa rigorilor lasă să se descopere şi unele imperfecţiuni, lipsuri şi limite, uneori inducând în eroare pe observator. Nicio metodă de studiu nu e perfectă, nici metoda grafică nu este.

Dar o certitudine rămâne pe partea favorabilă a lucrurilor. Dacă cel ce studiază economia prezintă deficienţe, sau chiar “alergie”, la dezvoltările matematice – lipsuri tot atât prezente la unii oameni de specialitate – el are totuşi o şansă. Am numit aici alternativa de a înţelege această specialitate după rigori (totuşi) ştiinţifice şi logice – respectiv altfel decât după expunerile tradiţionale din manualele de economie. Iar virtuţile metodei grafice au şi făcut-o pe aceasta deosebit de aplicabilă în universităţile occidentale.

Continuând însă ideea după care şi metoda grafică mai poate – fie şi prin capacitatea ei vizionară – complica lucrurile pe alocuri, puţinele generalităţi ce le mai avem de adăugat aici se vor referi mai întâi la câteva operaţii simplificatoare, apoi la câteva silogisme de principiu nelipsite instrumentarului observatorului. După toate aceste clarificări finale nu ar mai putea urma decât aplicaţiile propriuzise, cu particularităţile fiecăreia.

3.4.1 Precizări şi simplificări metodologico-grafice

Ideea de la care pornim este aceea că un grafic expus corect este şi unul complet, ân sensul în care acesta să conţină toate elementele, atât date (exogene) cât şi rezultate (endogene). Să facem însă o paralelă între acest

42

studiu, destinat celor ce se iniţiază, şi demersul ştiinţei economice, în profunzimea cercetării ei. Din acest ultim punct de vedere, să ne amintim că economia ca ştiinţă nu beneficiază de instrumentarul riguros şi nu o dată direct al ştiinţelor exacte. Respectiv, îi rămâne apropierea de obiectul ei de cercetare prin teorii şi modele. Modelul este simplificarea unei realităţi mult mai complicate ca principiu şi realitate. El lucrează astfel în favoarea explicitării sale şi înţelegerii unei esenţe fenomenologice.

Tot atât putem înţelege metoda grafică simplificând, prin sine-însăşi, aceeaşi realitate pentru a o explica. După care, grafica se simplifică şi pe sine-însăşi, în absolut acelaşi scop şi aceeaşi ordine. În lipsa a astfel de simplificări avansate, graficele ar fi expuse să devină complicate, greu de descifrat şi riscând să îşi piardă chiar propriul principiu de concepere.

3.4.1.1 Graficul abstract

Subînţelege o limită a studiului grafic, după care: în loc de a porni vreodată de la puncte de referinţă pentru a deduce forma

şi felul funcţiei – ceea ce face obiectul unei discipline separate şi bine individualizate, am numit econometria;

dimpotrivă, pornim de la funcţii de formă cunoscută, de specificitate şi rigoare tot atât cunoscute în prealabil, şi suntem mai puţin interesaţi de dispunerea punctelor proprii curbei (coordonatelor exacte ale acestora).

Acesta este principiul aplicabil până la limita existenţei punctelor importante – vezi intersecţii, non-intersecţii, puncte de extrem şi de inflexiune, ca în subparagraful 3.3.1, de mai sus.

3.4.1.2 Graficul abstract

A fost deja operată în cele mai multe dintre graficele exemplificative deja expuse până aici. Este o altă simplificare mergând în profunzimea definirii domeniilor (X/Y), pe aceeaşi mulţime a numerelor reale (R). Apoi ea ţine seama şi de situarea evaluărilor economice în valori pozitive, în partea lor covârşitoare, destul de rar negative. Tot în parte covârşitoare, deci, graficele noastre îşi vor defini axele pe mulţimea numerelor reale pozitive (R+).

3.4.1.3 Abstragerea intersecţiilor cu axele

Poate avea loc ori de câte ori aceste intersecţii sunt lipsite de conţinut şi semnificaţie concrete, în contextul aplicaţiei. Nu se confundă, bineînţeles, cu comportamentul asimptotic, respectiv cu non-intersecţia cu axele (Figura 14), ci abstragerea operează asupra semnificaţiei intersecţiilor – a valorii endogenei neinfluenţate de exogenă (Oy), respectiv a valorilor exogenei care o anulează pe cea a endogenei (vezi şi 3.3.1.1, de mai sus).

y y

43

(fa) (fb)

O x O x(a) (b)

Figura 14 Intersectarea axelor (a) şi abstragerea intersecţiei cu axele (b)

Implicit, această abstragere este înţeleasă în sensul în care, în acelaşi context al aplicaţiei, semnificaţia vizează alte aspecte. Limita aplicării acestei simplificări este dată de funcţiile pentru care intersecţiile cu axele sunt caracteristica esenţială – vezi exemplul hiperbolei concave pentru limita producţiilor (Lecţia IV).

3.4.1.4 Înlocuirea curbei propriuzise prin dreaptă

Este posibilă pe acelaşi criteriu al eludării importanţei formei curbe a funcţiei – respectiv a relaxării legăturii dintre variabile, mai concret eludarea, ca neesenţială, a situaţiei în care o variabilă creşte /scade mai accentuat decât cealaltă (Figura 15). Ideea este aceea că dreapta este mai lesne de observat şi de studiat atât grafic cât şi geometric şi numeric (matematic).

y y

(fa) (fb)

O (a) x O (b) x

Figura 15 Înlocuirea curbei propriuzise (a) prin dreaptă (b)

Limitele şi ale acestui tip de simplificare se fac simţite acolo unde, fireşte, convexitatea /concavitatea sau nemonotonia curbei, însoţită de identitificarea obligatorie a punctelor de extrem şi de inflexiune, sunt esenţiale.

3.4.1.5 Excepţii de la indiferenţa (X/Y) asupra domeniilor

Plecând de la indiferenţa asupra expunerii domeniului de definiţie pe abscisă şi a celui în care funcţia ia valori pe ordonată – procedură obligatorie în partea matematică – economiştii s-au obişnuit să noteze:

(i) cantităţile, pe abscisă;(ii) preţurile, pe ordonată;(iii) dimensiunea timpului pe graficele de timp, pe abscisă etc.

44

3.4.2 Câteva conexiuni şi corelaţii descriptive obligatorii

Să vedem mai întâi Planşa I, recapitulativă pentru ceea ce am studiat în această parte.

Planşa ISINTEZA

studiului economiei cu ajutorul graficelor rectangulare

Nr. Ordine

BAZA DESCRIPTIVĂ

DETALII COMENTARIU

I Felul reflectării

curbe individuale

multiplereflectare directă se cere concretizare

(inaplicabilă graficului abstract)

indirectămatematic

funcţiinonfuncţii (x)

II Forma dreaptănon-dreaptă

tipică funcţii elementareatipică

monotoneIII Forma + panta crescătoaredescrescătoaremixtă ne-monotone

IV Puncte importante

intersecţii

cu axele

inter-funcţiinon-intersecţii asimptotepuncte extrem minim-maximpuncte inflexiune numai pentru curbe

mixte

După care putem însfârşit redacta conexiunile simple şi obligatorii, sub forma unui îndreptar elementar al studiului.

Planşa IIÎndreptar elementar al studiului grafic al economiei

(i) Curba rectilinie (dreaptă): Obligatoriu monotonă şi prezintă pantă constantă Intersectează obligatoriu axele, afară de situaţia abstragerii

intersecţiilor: Cu ambele axe – când funcţia este descrescătoare în cadranul NE Cu o singură axă – când funcţia este crescăroare, perfect elastică

45

sau perfect inelastică în cadranul NE(ii) Curbele (tipic) convexe (cadranul NE):

Un domeniu creşte în detrimentul celuilalt (curbă descrescătoare) Curbe tipice relaţiei de substituţie Domeniul care creşte prezintă creştere crescândă Domeniul care descreşte descreşte încetinit Intersecţia cu axele este mai puţin prezentă şi/sau relevantă

(iii) Curbele (tipic) concave (cadranul NE): Curbă descrescătoare – un domeniu creşte în detrimentul celuilalt Curbe tipice relaţiei de substituţie Caracteristici opuse curbeilor convexe, de-a lungul curbei, cu

excepţia pantei descrescătoare şi concretizărilor în substituţii Intersecţia obligatorie şi relavantă cu axele rectangulare

(iv) Curbe ne-monotone (mixte): Derivă exclusiv din funcţii polinomiale Prezintă intersecţii cu Ox, reale sau imaginare, după gradul

polinomului Prezintă puncte de extrem (minime plus maxime) după gradul

polinomului minus unu Prezintă puncte de inflexiune după gradul polinomului minus doi Regulă importantă: un punct de inflexiune se asociază la două

puncte de extrem şi se trasează pe curbă între cele două puncte de extrem succesive

Astfel, polinomul de gradul doi se redactează (parabolic) cu un singur punct de extrem şi fără puncte de inflexiune

46

Planşa IIICâteva tipuri de grafice exemplificative

Oy Oy Oy

(a) (b) (c)

O Ox O Ox O Ox

Oy Oy Oy

(d) (e) (f)

O Ox O Ox O Ox

Oy Oy Oy

(g) (h) (i)

O Ox O Ox O Ox

47

Oy Oy Oy

(j) (k) (l)

O Ox O Ox O Ox

Oy

(m)

O Ox

(a) Dreaptă crescătoare / intersecţii cu axele abstrase(b) Dreaptă descrescătoare / intersecţiile cu axele abstrase(c) Dreaptă perfect elastică (orizontală)(d) Dreaptă perfect inelastică (verticală)(e) Curbă accelerat descrescătoare(f) Curbă încetinit crescătoare(g) Curbă ăncetinit descrescătoare(h) Curbă descrescătoare-crescătoare(i) Curbă accelerat crescătoare(j) Curbă atipică, cu evoluţie în spirală dreaptă, convergentă(k) Câmp de curbe tipic convexe (hiperbole) descrescătoare, paralele

48

(l) Curbă tipic convexă (hiperbolă) descrescătoare, intersectată de două drepte descrescătoare, dintre care dreapta din stânga formează intersecţie tangentă cu curba

(m) Câmp de curbe atipice, rectangulare, dublu paralele cu ambele axe şi paralele între ele

Concepte:funcţie forma funcţieidomeniu de definiţie pantadomeniul în care funcţia ia valori (co-domeniu)

curbele monotone

biunivocitate curbele nemonotone metoda grafică convexitate vs. concavitate non-funcţie

49

ANEXA 2 LECTURĂ

Scurtă istorie a gândirii economice

Dincolo de expunerea în termeni de istoricitate – vezi cronomogie --, istoria gândirii economice dezbate cel puţin următoarele aspecte, deja întâlnite în Lecţia I:(A) interferenţa gândirii cu activitatea economică;(B) aspectul doctrinar – unul care efectuează deopotrivă grupări şi despărţiri

ale unctelor de vedere şi opiniilor;(C) aspectul metodologic – transformarea economiei politice în ştiinţă

economică, sau trecerea de la metafizică la pozitivism ştiinţific;(D) cumularea primelor două aspecte – (A) şi (B) – în construirea inventarului

teoriilor economice;(E) dezbaterea asupra conceptului de sistem economic;(F) viziunea asupra categoriei de economie dominantă.

Este deja înţeles că disciplina economiei rămâne îndeajuns de specifică pentru ca inventarierea conceptelor de acolo să presupună şi o geneză specifică – avem aici în vedere elaborarea şi construcţia ideilor, formarea de curente de gândire; departajarea acestora, dar şi asocierea lor sau departajări în interiorul unuia şi aceluiaşi curent; acumulări, dar şi radicalizări şi regrese; îmbinarea teoriilor cu rezultate ale studiilor empirice, şi astfel raportarea studiului la realitate; nu în ultimul rând, citirea şi atitudinea critică faţă de acumulările cantitative şi evoluţiile calitative şi constatarea avansurilor şi impasurilor studiului.

Istoricitatea gândirii de specialitate însăşi îşi păstrează interesul şi dintr-un alt punct de vedere, care mai include elaborarea, constituirea şi centrarea ideilor, astfel coboară în zone temporale neaşteptat de profunde. Într-o manieră similară redactării conceptelor de manual de astăzi – pe baza acumulărilor şi evoluţiilor de mai bine de două secole, adică de la primul tratat de economie8 – ceea ce era gândire economică la finele secolului al XVIII-lea se constituise din elemente preluate din epocile precedente, încă de la antichitatea greco-latină. Astfel, gândirea în materie îşi crează propriul sistem în evoluţie, rivalizând cu economia-activitate, cu sistemul şi cu istoricitatea proprii acesteia. Corespondenţele între elementele activităţii şi conceptele gândirii nu sunt, însă, nici automate, nici simplu de operat.

8 Am numit “Avuţia Naţiunilor” (Wealth of Nations) a lui Adam Smith.

50

De exemplu, moneda, sau banii sunt un concept de o vechime mai mult decât apreciabilă – cu mulţi ani înainte de Christos – iar noţiunea de credit, asociată mai târziu banilor, este încă şi mai veche. Moneda a aparţinut statelor antice – dar nu toate statele antice au avut monedă --, secole mai târziu şi unor domenii feudale. Apariţia monedelor nu a fost nicăieri un eveniment spectaculos, ci spectaculos este astăzi faptul că omenirea nu se poate lipsi de monedă şi nu poate întrevede o astfel de perspectivă.

Totuşi, în gândirea economică o teorie asupra banilor se conturează tot înspre secolul al XIX-lea, iar creditul este mai degrabă studiat în epocile de economie modernă. Teoriile (directe) asupra banilor nu sunt însă singura referinţă directă a gândirii de specialitate. Au făcut carieră, între timp, teoriile asupra valorii, pe cel puţin două filiaţii de gândire: una începând de la o referinţă a lui Aristotel şi încheiată cu marxismul; cealaltă datorată curentului marginalist, de un soi mult mai liberal, deşi originea marginalismului se regăseşte, geografic şi istoric, în “ideologia gemană” a secolului al XIX-lea.

Cel mai bine poate fi studiată însă istoria gândirii pe structura curentelor de gândire.

1. Fiziocraţii Sunt prima manifestare tipică de tip curent (şcoală) de gândire. Primul

curent de gândire economică de totdeauna înflorea într-o epocă a economiei (activităţii) care îşi descoperea ideea de progres. Din păcate, tocmai acesta i-a fost curentului fiziocrat şi miezul controversat, vizavi de demersul său intelectual. Progresul era o adevărată modă a timpului, în Europa Occidentală a epocii moderne, dar această şcoală de gândire nu era capabilă să disocieze progresul de o “lege naturală”, respectiv a naturii-înseşi. Progresul studiului economiei îl însoţea pe cel al activităţii economice, ca unul subsidiar: era “progresul cunoaşterii legilor naturii”, automat şi legităţi de natură economică şi de domeniu economic. Economia, la fiziocraţi, era alăturată ştiinţelor naturii şi ale tehnicii – principiu de reflecţie care era, bunînţeles, în favoarea ei, ca recunoaştere ştiinţifică. În ciuda greşelilor de principiu, fiziocraţii rămân ataşaţi de noţiunea de progres şi dintr-un viitor care avea să progreseze tocmai de la nivelul gândirii lor.

La fiziocraţi se conturează dihotomia deducţie-inducţie, în studiuil economiei – deducţia pleca de la ipoteze sau propoziţii referitoare cel puţin la natura umană, iar inducţia verifica legităţi naturale.

Fiziocraţii au văzut, în concretul societăţii contemporane lor, trei clase sociale: (1) agricultorii, surprinşi ca “adevăraţii producători”; (2) industriaşii şi comercianţii, formând ceea ce curentul numea “sterilul societăţii”; respectiv (3) proprietarii patroni, odată cu care se prefigura ceea ce se definea mai târziu, la Karl Marx, “antagonismul” claselor sociale. Este, poate, cel mai interesant felul în care curentele de gândire antagonice – socialismul liberalismul – îşi reclamau tocmai aici, la fiziocraţi, rădăcinile comune. Societatea împărţită în clase sociale antagonice coexista cu naşterea reală a liberalismului, dar în gândirea fiziocrată era aici tot o “natură umană”, o parte a naturii regăsită în zona economică.

Însfârşit pe un plan mai general, limitele teoretice ale gândirii fiziocrate nu se dovedeau a fi izvorât pe latura sa liberală, ci din naturalismul – am spune chiar “naturismul” – surprins pe cealaltă latură. În astfel de condiţii,

51

curentul fiziocrat – căreuia nu I se poate nega nici un spaţiu de manevră scientist – rămâne şi normativ şi apologetic, de o parte, şi doctrinar şi dogmatic, de cealaltă.

2. ClasiciiNoul curent se face simţit mai întâi în Marea Britanie, apoi în Franţa.

Clasicii se disting încă de la prima vedere prin analizele lor simple şi nuanţate, prin obiectul real şi bine conturat al aceloraşi analize. Se disting drept “clasici între clasici” numele unor Adam Smith, David Ricardo şi respectiv Malthus.

Adam Smith, iniţial un profesor de filozofie şi mokrală, în la fel de clasicul tratat “Avuţia Naţiunilor”, explică conceptul de diviziune a muncii printr-o “tendinţă profundă a naturii umane”. O face cu mijloace vizibil diferite de ale fiziocraţilor şi reuşeşte astfel o mai bună fundamentare a “ordinii liberale”.

Adam Smith(mâna invizibilă)Este fondatorul economiei, ca disciplină de studiu de sine stătătoare. Nu a scris decât o

singură carte, iar aceasta estre “Avuţia Naţiunilor” (The Wealth of Nations), publicată în 1776. Smith avea atunci 53 ani. Prietenul său, filozoful şi economistul David Hume, găsea această carte greoaie şi dificilă pentru publicul vremii. Nu a avut dreptate, cartea este citită şi astăzi, la aproape un sfert de mileniu de la apariţie.

Important este că, în viziunea lui Smith, acumularea bogăţiei nu ţinea de aceea a aurului şi argintului, ca în percepţia generală de până la el, ci, prioritar, de muncă şi comerţul liber. La fel de importantă, la autor, este sublinerea despărţirii între piaţă şi orice formă de organizare de tip plan. Idem, apropierea între prosperitatea socială şi motivaţiile individuale în activitate, dictate de diviziunea socială a muncii. Adam Smith spune, în context că: “… nu aşteptăm să fim să fim hrăniţi de bunăvoinţa măcelarului, cârciumarului sau brutarului, ci de interesele personale ale acestora… Fiecare se exercită să afle cea mai nimerită întrebuinţare capitalului pe care îl ordonează…Direcţionând acea industrie şi acea manieră în care să obţină valoarea cea mai înaltă, el nu îşi produce decât propriul câştig, dar se lasă astfel şi condus de mâna invizibilă înspre acţiuni ce nu le-ar fi intenţionat.

Situarea unicei cărţi a lui Adam Smith mai prezintă o importanţă de context – era epoca numită a “tratatelor” de economie, prin definiţie atotcuprinzătoare faţă de cunoştinţele de specialitate ale vremii. Ca atare, Smith a rămas economist, dar a scris o singură carte pentru că nici nu putea avea mai multe de spus contemporanilor săi.

Alt clasic, David Ricardo, tot britanic şi aparţinând unei generaţii următoare lui Adam Smith, este alt punct nodal al clasicilor şi caracterizat drept “cel mai puţin naturalist şi mai scientist dintre englezi”. În detaliu, Ricardo explică conceptul de salariu, ca “preţ natural al muncii”, respectiv valoarea care furnizează lucrătorilor “mijloacele de subzistenţă şi perpetuarea speciei”, în condiţiile în care “sunt ipotetic eliminate atât creşterea, cât şi descreşterea economică” – Ferinand Lasalle botează această formulare drept “Loi d’Airian”.

Opera lui Ricardo combină despre rentă, salariu şi valoare, făcându-l pe autor tributar unei concepţii deterministe asupra evoluţiei economicului. Autorul se distinge prin rigoarea sa logică, ceea ce se şi identifică, de astădată, zonei de progres a gândirii timpului său. Odată cu această distincţie se evidenţiază şi paradoxul momentului teoretic reprezentat de Ricardo: în

52

loc să depăşească definitiv curentul fiziocrat, judecăţile clasicului refac confuzia între legile economice şi cele naturale.

David Ricardo(avantajul comparativ)Socotit şi el “cel mai mare economist dintre clasici” – şi alţii primiseră

sau aveau să primească un astfel de calificativ fiecare la vremea lui – David Ricardo se năştea în 1772. Tatăl său, un emigrant evreu, fusese membru al Bursei londoneze. Educaţia fiului avea însă să fie mai degrabă încropită la întâmplare. Acesta intra în afaceri încă de la 14 ani. Apoi, în 1793 se căsătorea şi îşi conducea propriile afaceri, dar erau ani de tulburări şi război. De o remarcabilă isteţime, tânărul Ricardo acumulează o importantă avere în scurt timp.

Ricardo citea opera lui Adam Smith în 1799, care îi şi trezea interesul pentru “economia politică” de atunci. În 1809 apăreau şi primele sale scrieri în specialitate – este vorba despre o serie de articole intitulate “Preţul ridicat al aurului”; în anul următor, aceasta apărea sub forma unei opere în fascicole. Se adăugau mai târziu lucrările mai importante.

Ricardo se retrăgea complet din afaceri în 1814 pentru a se dedica definitiv studiului. Opera sa de referinţă avea să se numească “Principii de Economie Politică şi Fiscalitate” (Principles of Political Economy and Taxation), apărută pentru prima oară în 1817. Se remarca aici, printre altele, “Teoria avantajului comparativ”, aplicabilă comerţului internaţional şi, în limbajul de mai târziu, economiei internaţionale şi mondiale. Printr-un exemplu numeric lipsit de replică, Ricardo demonstra de ce şi Anglia era avantajată să exporte lână şi postavuri în Portugalia, şi din această din urmă ţară se exportau avantajos vinuri în Anglia, iar eficienţa exporturilor era corelată de o parte şi de cealaltă: în ambele ţări se muncea mai puţin la obţinerea celor două producţii corespunzătoare, supuse schimbului peste frontiere.

Comerţul este însă, pentru “principiile” lui Ricardo, numai o chestiune de context. Cartea sa se extinde – după aceeaşi concepţie şi rigoare a epocii tratatelor -- pe toată aria economiei. Astfel, într-un alt capitol autorul indică o imgine a dezvoltării economiei în etape (steady state), dar este de părere că fiecare dintre stadii reduce nivelul salariului la cel al subzistenţei.

Cartea lui Ricardo şi-a dovedit o influenţă importantă printre cititori. Ideile sale sunt, din nou, recitite şi comentate de autori contemporani. Dar nu poate trece cu vederea enormul instrumentar “servit” de Ricardo contemporanului său, Karl Marx, fie însă pentru concluzii atât de diferite şi diferit instrumentate ale acestuia din urmă.

Un al treilea clasic cu greutate, Malthus, în “Eseu asupra populaţiei” – un articol şocant, publicat în 1820 – cutremura pentru prima oară ceea ce până atunci fusese “naturalismul legilor economice”. În esenţă, autorul prevedea “devansarea, în timp, a creşterii economice de către creşterea populaţiei”, ceea ce avea să pună în pericol viaţa economică a lumii. Este adevărat că, ceva mai târziu, autorul revine cu alte precizări în volumul “Noi principii de economie politică”, dar turnantul care ajunsese să poarte numele său fusese deja înfăptuit şi nu mai putea trece drept un episod oarecare în

53

istoria gândirii. Aceasta cu atât mai mult cu cât mai “Noile principii…” expuneau cu şi mai multă claritate ipoteza “concomitenţei între supraoferta de bunuri şi şomaj”.

Cu Smith, Ricardo şi Malthus studiul economiei rămâne etichetat drept “economie politică”, o etichetă ulterior criticată de toate celelalte curente, chiar din puncte de vedere extrem de diferite şi opuse între ele. Rigoarea metodologică acumulase, însă, la clasici, puncte preţioase. Încă nu dădeau totuşi semne nici economia dominantă, nici alternanţa sistemelor economice – aceasta din urmă fusese deja respinsă funciar prin “naturalismul” economiei, atât de fiziocraţi, cât şi de clasici.

3. Curentul marginalistEste alt curent care se distinge, printre altele, şi în Marea Britanie: este

vorba tot de o “critică a economiei politice”, de astădată purtătorii ei fiind autointitulata “Generaţie Oxford 1870”. Mişcarea era de fapt datată 1872 şi ceea ce critica ea era, punctual, un (alt) caractrer apologetic şi normativ recăpătat de studiul economiei. Totuşi, după 1870 se vorbea mai mult despre “ştiinţă economică”, în locul “economiei politice” dinainte, rămas în custodia clasicilor.

Odată cu marginalismul şi despărţirea de clasici:se abandonează, însfârşit, ideea de “redescoperire a ordinii naturale”,

astfel redescoperindu-se mai degrabă o ştiinţă pozitivă, aproape de alte ştiinţe model;

tot ceea ce rămâne neatins de la clasici este teoria rentei funciare.Marginalismul a întins spaţiul de dezbatere problematic al economiei. A

fost, în esenţă, tot liberal, dar aceasta nu a împiedicat intruziunea aici a dezbaterii despre o deocamdată ipotetică “pluralitate de sisteme”, şi dezvoltarea ulterioară a acesteia – extensia mai importantă în timp a curentului venea să favorizeze acest ultim aspect. Pluralitatea de sisteme apare la marginalişti pusă în ipoteze strict intelectuale, în sensul că ea nu este încă o chestiune ideologică, după cum nici marginalismul însuşi nu a devenit vreodată ideologie. Dimpotrivă, marginalismul şi-a putut permite o polemică relaxată cu marxismul, pe tema alternanţei sistemelor.

O reconversie largă a studiului economiei a generat şi un optimism exagerat al timpului. Însănătoşirea gândirii economice rămânea însă una reală. De adăugat că marginalismul a beneficiat şi de o bază spaţială ceva mai întinsă, iar durata sa de viaţă a depăşit finele secolului al XIX-lea. Sunt, astfel, numărate trei şcoli marginaliste europene, regăsite reciproc în principii şi concluzii: (1) cea austriacă – Wieser, Bohm-Bowerk, K. Menger --; (2) cea elveţiano-franceză, localizată în oraşul elveţian Lausanne – Léon Walras şi Vilfredo Pareto --, în fine, (3) cea britnaică – Stanley W. Jevons şi Alfred Marshall.

Alfred Marshall, marginalist din prima generaţie, analizează echilibrele de piaţă, în ipoteza randamentelor crescătoare la scară -- de menţionat că acest concept fuses nu numai ignorat, la clasici, ci chiar contrazis, în parte, pentru cazul fenomenelor de formare a preţurilor, repartiţia veniturilor şi invetiţiile. Marshall revine totuşi la pesimismul clasicilor vizavi de capacitatea pieţei de alocare optimă a resurselor.

54

Alfred Marshall(cererea şi oferta)Şi el considerat într-o epocă cel mai mare economist, se năştea în

1842. Era fiul unui casier la “Bank of England”, care spera, pentru fiul său, o carieră publică mai aleasă. Tânărul Marshall şi-a păstrat însă, de la bun început, alte idei de viaţă. A refuzat o şcoală ecleziastică pentru a studia matematicile la Oxford. Primeşte apoi titlul de master în matematici la universitatea Cambridge, în 1865. În cadrul acesteia din urmă se înscrie şi într-un grup preocupat de filozofie, care îi şi oferă mai târziu oportunitatea şi perspectiva unor dezvoltări în materie. Se spune, de către biografii săi, că astfel de scopuri i-ar fi fost barate şi de condiţiile economice. Ideea lui Marshall ajunge să fie aceea că oamenii nu îşi puteau permite suficientă instruire în condiţiile resurselor productive ale Marii Britanii. Aceasta îl şi împinge spre studiul economiei.

La vremea lui Marshall, studiul economiei era dominat de ideile lui Smith şi Ricardo, ale căror scrieri Marshall le respecta îndeajuns. El îşi vedea, la un moment dat, viitoarea operă ca o aplicaţie a cunoştinţelor matematice la teoriile clasicilor. La ceva vreme după aceea, însă, Marsjhall îşi definea propriul sistem de gândire. În jurul anului 1890, odată cu apariţia celebrelor sale “Principii de Economie” (Principles of Economics), se puneau bezele a ceea ce urma să se numească şcoala neoclasică.

În încercarea de a explica esenţa propriilor demersuri, Marshall scrie următoarele în a doua ediţia a “Principiilor…”: …în spiritul unei varietăţi de detalii, aproape toate problemele fundamentale ale economiei prezintă un fel de sâmbure unic. Acesta este investigarea echilibrului a două categorii de motivaţii, una pentru dorinţa de a achiziţiona un anume nou produs, astfel satisfăcând o dorinţă; în vreme ce cealaltă este pentru a economisi un efort saua obţine o anume plăcere… cu alte cuvinte, o investigare a echilibrului de forţa între cerere şi ofertă.

Şi influenţa lui Marshall, cel puţin în lumea anglofonă, era considerabilă. “Principiile…” aveau să fie carte de căpătâi pentru alte câteva decenii, la fel cum studenţii de astăzi au încă destule de învăţat citindu-le. Însuşi Marshall a fost profesor la Cambridge pentru mai multe nume de economişti de marcă ce i-au urmat. Nici astăzi economia neoclasică nu suferă de prea multe carenţe.

E. Barone – într-un celebru articol din 1907 intitulat “Ministerul producţiei în economia colectivistă” – încerca pentru prima dată tocmai imaginea extrapolată a economiei ne-liberale, fără concurenţă şi proprietate privată asupra factorilor de producţie. Meritoriu rămâne modul în care autorul abordează din nou chestiunea sistemelor economice alternative, fără

55

prejudecăţi ideologice. Pe fond, însă, era la ordinea zilei atunci dezbaterea politică de sistem între liberali şi socialişti.

Vilfedo Pareto este numele de referinţă sau părintele conceptului de optim economic şi al aceluia de bunăstare. Vorbim astăzi de “eficienţă Pareto”, de optim şi echilibru Pareto, ca şi de univers paretian al deciziei manageriale. Marcel Pigou, împreună cu succesorii săi, ceva mai târziu, pe la 1920, studia, la rândul său, maximizarea bunăstării, în condiţiile relaxate ale naturii şi acţiunii autorităţii.

4. Istoriciştii germaniNume ca Schmoller, Liszt sau Hildebrand schiţează o altă zonă de

gândire critică la adresa “economiei politice” clasice. Istoriciştii se disting prin ceea ce le conferă şi numele, anume metoda numită “analiză istorică”. Aceasta încearcă o concretizare tipică asupra faptelor o dată cu care însă îşi crează şi dificultăţi insurmontabile. Concluziile unice – ştiinţifice – sunt împiedicate de contextul pluralităţii punctelor de vedere şi explicaţiior, iar logica explicaţiilor lipseşte şi ea odată cu legile elaborate. Cu alte cuvinte, impasul istoricist este unul dublu:(a) dacă lipsesc, de facto, legile istorice, rămâne loc pentru intuiţie şi

imaginaţie în politicas economică;(b) dacă, dimpotrivă, aceste legi istorice există, atunci lipseşte o critică

fundamentală asupra economiei politice, aşa cum s-ar fi dorit.

5. Curentul socialist Ca un curent de anvergură comparabilă liberalismului, în totalitatea sa,

şi încă pe o durată de timp de asemenea comparabilă, socialiştii intră în scenă ca o altă pluralitate de gândiri, purtătoare de numeroase inconsistenţe conceptuale. Postulatele de bază se opun, însă, fundamental liberalismului:(i) preeminenţa grupului asupra individului – de aici urmează să se

considere că societatea în ansamblu este subiectul econmic primordial:

(ii) organizarea instituţionalizată – are în vedere esenţial “lipsa oricărei ordini spontane”, astfel nevoia celei “conştient constituite”. Ca obiective sociale apoi:

(iii) egalitarismul şi lupta de clasă.În mare, doctrina socialistă se clasifică mai degrabă în timp, decât

după nuanţarea opiniilor în: (a) socialismul aşazis “utopic”; (b) marxismul şi (c) socialismul de stat şi naţionalist. Dacă însă curentul pornea sprijinit pe eclectism de idei, iar apropourile la socialism se întind până la opera clasicului John Stuart Mill, este meritul lui Karl Marx de a fi rezolvat definitiv această carenţă.

Nu polemismul său de geniu, sau partipriul pentru cei revoltaţi au decis acest lucru, cât “noua fundamentare socialistă” pe o filozofie de sistem – care absorbea şi dialectica hegeliană în folosul său. Marxismul reuşea să vadă o ordine care înceta să fie imuabilă. Ruptura faţă de fiziocraţi se făcea aici, mai mult decât în oricare dintre curente, însfârşit definitivă şi convingătoare. Marx nu atingea însă rigoarea clasicilor sau a marginalismului în analiza legilor economice. Punctul de plecare al marxismului este astăzi socotit a fi fost “paradoxul Stării Creştine a

56

Prusiei” la 1840; în idei, marxismul reclama, la rândul lui, o “critică a economiei politice”. Lucrările lui Karl Marx analizează societatea “capitalistă” a secolului al XIX-lea, pentru a conclude o “auto-distrugere iminentă” – pentru că “imanentă” -- a acesteia – capacitatea de auto-reglare a acestei societăţi este văzută ca limitată.

Karl Marx(economia socialistă)Filozof german, revoluţionar şi părinte sfânt al socialismului, Marx este

şi economist. Părăseşte Germania la 31 ani pentru a lucra la Londra, ca funcţionar la căile ferate. Gândirea sa se face astfel puternic influenţată de aceea a clasicilor britanici, cu precădere David Ricardo. Dacă însă această şcoală simpatiza cu societatea capitalistă a vremeii, Marx a luat de la ea numai instrumentarul, pe care l-a “îndreptat” apoi împotriva capitalismului.

Piatra unghiulară a gândirii lui Marx, una de origine clasică, era “teoria valorii-muncă”: preţurile bunurilor sunt determinate de cantitatea de muncă antrenată în producerea lor. Era pentru Marx mult mai mult decât descripţia mişcării preţurilor. Câtă vreme numai munca are şi, respectiv, crează valoare, atunci lucrătorii erau îndreptăţiţi să aibă acces la întregul venit din producţie. cU alte cuvinte, era injust şi imoral ca o altă clasă socială, cea a patronilor, să primească cea mai mare parte din acest venit, numit de autor “plusvaloare”.

În cartea sa de căpătâi, “Capitalul”, Marx descrie modul în care capitalismul era destinat colapsului inevitabil, având să fie urmat de “revoluţia socialistă”. Drept urmare a şi lucrat cu grupuri de formare socialistă, urmând să pregătească lumii un astfel de pas. a imaginat apoi societatea de după revoluţie, bazată pe proprietatea comună asupra “mijloacelor” (factorilor) de producţie şi pe economia planificată. A numit “comunism” stadiul imaginat ca cel mai înalt al societăţii socialiste, în care eficienţa şi prosperitatea asigurate să fi permis principiul distribuirii bunăstării “de la fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoi”.

Marx nu este nici primul, nici ultimul care să se fi gândit la socialism; a fost însă cel mai influent în gândirea socialistă.

Logica auto-reglării limitate şi tendinţei de auto-distrugere a capitalismului începea cu caracterizarea a ceea ce Marx numeşte “legea economică fundamentală” a sistemului, o reunire, în viziune proprie, a “scopului primar al producţiei” cu “mijloacele de realizare” a acestuia. În capitalism, legea economică fundamentală era “obţinerea şi maximizarea plusvalorii”, în expresia ei palpabilă de profit, în folosul clasei patronatului. Societatea capitalistă se lasă condusă de economia ei, iar aceasta din urmă de interesele acestei clase numeric restrânse, ceea ce realizează, nu numai disproporţia distribuirii bunăstării, ci un adevărat sistem de contradicţii interne insolubile prin păstrarea sistemului, dar solubile prin revoluţia socială: se desfiinţa clasa patronilor, se schimba structural “legea economică fundamentală”, astfel şi scopul producţiei, şi mijloacele sale de realizare se redirijau în folosul lucrătorilor şi al păturilor sociale largi.

57

La Marx, categoria profitului devine, realmente, una rău famată. În altă ordine, posibilitatea pluralităţii sistemelor economice, idee comună şi marginalismului, ia şi ea o turnură şi o concreteţe revoluţionare, dar astfel recapătă apropierea de “legile inexorabile ale naturii umane” de tip fiziocrat.

Ca cel mai reprezentativ oponent al liberalismului, Marx – asemeni aproape un secol mai târziu lui J.M. Keynes – a creat un curent individual şi pronunţat de gândire, a avut adepţi, iar mai târziu continuatori, la care nu aveau să lipsească, totuşi, nuanţările ideilor. V.I. Lenin, în Rusia pre- şi post-revoluţionară din jurul anului 1917, modifica profeţia iniţială a lui Marx asupra distrugerii capitalismului în contextul liberei concurenţe, în întregime şi concomitent, în toate statele lumii şi indica posibilitatea transformării socialiste iniţiale a unei singure ţări, sau unui grup de ţări mai redus. În China, devenită şi ea comunistă, în zona asiatică, odată cu ţările est-europene, imediat după ultimul război mondial şi acordul internaţional de la Yalta, replica teoriilor marxist-leniniste urma să fie dată de învăţăturile lui Mao-Tze-Dun, adaptate unei economii subdezvoltate şi sărăciei generalizate.

Modificările aduse teoriei marxiste nu urmăreau, însă, să aducă vreun afront acestora, ci dimpotrivă, perpetuarea ideologiei revoluţionare în condiţiile care se schimbau, în secolul al XX-lea, faţă de cel precedent. Spre exemplu, libera concurenţă – şi ea, ca şi profitul, rău famată în viziunea lui Marx – era înlocuită, la începutul secoluli al XX-lea, de ceva şi mai rău, adică de marile monopoluri şi de transformarea capitalismului vechi în imperialism.

De-a lungul timpului, simţul baricadei revoluţionare a deturnat şi chiar dizolvat, la socialism, conceptualizările teoretice. Totuşi, marxismul şi prelungirile sale rămânea invocat şi pentru gestionarea sistemului economic alternativ, al socialismului instaurat. O zonă care, dată fiind diversitatea condiţiilor din fiecare economie naţională, avea să lase cu siguranţă loc divizării teoretice şi doctrinare – în primul rând, între Marx şi Engels, de o parte, şi Lenin, apoi Mao, de cealaltă, dar fenomenul avea să continuie şi pentru alte ţări şi inventare teoretice. Cu toate acestea, simptomatic, după Lenin şi Mao, succesori ai lui Marx şi Engels, puţine şi din ce în ce mai neînsemnate au fost personalităţile filozofice ale marxismului şi socialismului.

Totuşi, în contextul socialismului real, care în anii optzeci părea să îşi facă tot mai evident declinul, cel puţin în termenii democraţiei, lua naştere “euro-comunismul”, iar în contextul capitalismului care evolua, se afirma mişcarea numită “Şcoala Radicală Americană”. Imperativele acesteia păreau a se diferenţia de ceea ce se dezbătea în spatele “cortinei de fier”, sau în socialismul aşazis “real”. Şi, după scenariul deja verificat al cristalizării altei mişcări socialiste, ideile finalizau în atingerea principiilor, până atunci, cvasi-general acceptate. Astfel, radicalii americani, aşa cum apăreau, erau forţaţi să accepte realitatea societăţii industriale a secolului al XX-lea, ca şi nevoia readaptării vechiului marxism la aceasta. Concluzia dintâi era limitarea unui întreg set problematic al lumii contemporane – inegalităţi social-economice, situaţia femeii, rasismul, educaţia sau sărăcia – la ceea ce ar fi “comun” acestora, respectiv la o “chestiune de putere şi operare cu ajutorul puterii”.

58

6. Curentele confesionale Din nou o zonă de gândire ce pare tipică – şi tocmai astfel urmează să

se individualizeze faţă de “celelalte tipuri”. A fi reacţionat tipic atât la lupta de clasă socialistă, cât şi la mizeria rezultată parţial din societatea de tip liberal nu ar fi putu conduce la un fundament mai consistent decât morala creştină şi socială, la îndemână. Acelaşi tipic implică şi o comuniune cu zonele de confruntare şi de despărţire, iar aici s-ar putea enumera cel puţin trei aspecte derivate:(1) Apelul la o zonă de gândire profund istorică, una care ducea de

astădată, nu atât la clasici, cât la bazele puse încă din evul mediu de Toma de Aquino, apoi continuă în secolul al XIX-lea, dar şi în al XX-lea, ca replică la celelalte curente şi la antagonismul lor deopotrivă.

(2) Pentru partea reactualizată, se constituie aici, nu mai puţin, o doctrină. Iar aceasta, împreună cu liberalismul şi socialismul, acoperă aproape în întregime aria politicului secolului al XX-lea. Mai puţin s-ar compara acest curent cu celelalte în rigoarea analizei, ar vorbi de sisteme economice alternative, ar apela baze filozofice de sistem, sau ar căpăta matrici de gândire fundamentală.

(3) Dezvoltat aici ca reacţie la alte curente, confesionalismul revede însuşi modelul de alcătuire a gândirii economice prin reacţii, delimitări, dar şi pactizări şi reapropieri.Se poate vorbi de patru curente confesionale componente:

corporatismul, cooperatismul, creştinismul social şi socialismul creştin.(A)Corporatismul – pentru care sunt citate nume ca Le Play, fondator

al şcolii numit chiar “Reforma Socială”, sau La Tour du Pin şi Albert le Mun, fondatori ai “Asociaţiei Tinerilor Catolici Francezi” – promovează o societate a familiei, grupurilor sociale şi profesionale, sub arbitrajul statului şi în scopul împăcării contradicţiilor.

(B)Cooperatismul – militează pentru “transformarea paşnică a capitalismului”, vizând suprimarea profitului şi proprietăţii private, cel puţin din poziţia acestora de mobiluri esenţiale ale acestei societăţi.

(C) Creştinismul social – constituie punctual zona care inspiră direct doctrina democraţiei creştine actuale. Are în vedere dreptul şi perpetuarea dreptului la iniţiativa individuală, iar pentru puterea publică rolul de orientare, stimulare şi sprijin în sensul integrării sociale.

(D)Socialismul creştin – caută ideea de justiţie în serviciul celor oprimaţi.

7. Liberalismul, replica lui Keynes şi neoliberalismul În literatura de specialitate, referirea la liberalism este diferenţiată.

Fie se discută de curentul liberal mai mult sau mai puţin omogen, dar longevid, în opoziţie cu un curent socialist de anvergură şi longevitate comparabile; fie, în detaliu, sau într-o temporalizare ceva mai precisă, se consideră inventarul de idei şi esenţă libewrală drept conţinute de curentele: fiziocrat, clasic, marginalist, ulterior neoliberal şi monetarist. Observăm , cu alte cuvinte, de o parte, o ramură mai sintetică şi mai

59

puţin atentă la detalii, de cealaltă, pericolul unei confuzii în noţiunea de curent de gândire.

În ce priveşte sub-paragraful de faţă, referirea la liberalism a fost clarificată în detaliu mai sus, dar rămâne delicată cu cât majoritatea detaliilor istorice despre curentul liberal (mai corect ar fi fost să spunem curentele liberale) au fost deja date. În aşa fel încât rămâne de lămurit un singur aspect, la fel de important din punct de vedere istoric şi de gândire economică.

Trei susnt “postulatele fundamentale” ale liberalismului: (a) interesul individual; (b) raţionalitatea, în ordinea preferinţelor; (c) bunăstarea colectivă, ca sumă a satisfacerii intereselor individuale. Desfăşurarea istorică a adus, însă, şi acestora sfidări ale doctrinei, la fel cum se întâmpla concomitent doctrinei socialiste: (1) fenomene de criză şi dezechilibre multiple, sfidând “imanenţa” şi “naturaleţea” echilibrului; (2) germenii monopolului şi oligopolului în esenţa economiei concurenţiale. Faţă de care, doctrina “libertăţii economice” se alterează, spun adversarii, la nivelul “libertăţii celor puternici de a-I zdrobi pe cei slabi”.

John Maynard Keynes(agregatele şi intervenţionismul, în economie)S-a născut “în studiul economiei”, cum spun biografii săi. Tatăl său,

John Neville Keynes, era chiar profesor de economie şi logică la Cambridge. Tânărul Keynes începea tot la Cambridge studii de matematică şi filozofie. Calităţile sale îl impresionau pe Alfred Marshall, care îl împinge spre studiul economiei. În 1908, după terminarea studiilor şi o trecere pasageră prin sserviciile publice, tot profesorul Marshall îi oferă oportunitatea unui stagiu la catedra de ştiinţe economice a aceleiaşi Universităţi Cambridge, stagiu pe care Keynes îl şi acceptă.

John Maynard Keynes este cel mai bine reprezentat de opera sa din 1936, vestita “Teorie Generală a Ocupării, Dobânzii şi Banilor” (The General Theory of Employment, Interest and Money), prin care autorul se desparte definitiv de clasici şi neoclasici – rămaşi în reflexele sale, desigur, şi prin personalitatea magistrului său. Indiscutabil, însă, nu era nici prima şi nici ultima sa lucrare – vezi şi “Tratatul despre Monedă “(1930), sau “How to pay for the war ?” (1940) etc.

“Teoria Generală …” îl reprezintă pe Keynes pentru şi în faţa generaţiei sale. Cartea conţine agregatele economice generale şi opţiunea pentru intervenţionism politico-economic. Dar Keynes era un nume cunoscut şi în afara cercurilor de specialitate, vezi în lumea financiară, politică şi

60

artistică. A întreţinut legături cu cercul “Bloomsbury”, al lumii literare londoneze. A fost prieten cu nume ca Virginia Woolf, E.M. Foster sau Lytton Strachey. În 1925 se căsătoarea cu balerina de origine rusă Lydia Lopokovia. Pare a fi fost un ales al sorţii, a se fi bucurat de succes orbitor pe unde trecea – “de la căţăratul pe munte la speculaţia financiară”. Keynes a reuşit şi să se îmbogăţească din speculaţie financiară, şi să procure o sumă de 38.000 lire sterline pentru King’s College.

Keynes scrie în “Teoria Generală…”: Ideile economiştilor şi filozofilor politici, cei ce au dreptate şi atunci când greşesc, sunt mai puternice decât se crede. Acestea şi puţine altele sunt cele ce conduc lumea. De cealaltă parte, oamenii pragmatici, cei ce se cred în afara influenţelor intelectuale, sunt de obicei sclavi ai unor economişti defuncţi. Până şi nebunii, cei ce aud voci în aer, fac apel la câte un gânditor la ordinea zilei. Mai rămân ideile persoanelor publice şi politicienilor, sau agitatorilor care îi suplinesc uneori – nici ele nu sunt dintre cele mai noi…

Să fie un avertisment aici ? Indiferent la ce pare să se fi gândit un autor şi un om ca J.M. Keynes, cuvintele sale sună a ironie englezească din partea unuia care s-a bucurat de atâta influenţă, printre contemporani şi urmaşi, tot atât cât… nici ideile sale “nu sunt dintre cele mai noi”…

Parafrazând un clişeu marxist, am spune că o astfel de contradicţie

între doctrina liberală şi realitate – o falie din care Keynes “scotea capul” -- a devenit “motorul” desfăşurărilor întra-liberale din secolul al XX-lea. Luau naştere, pe rând, keynesismul şi neoliberalismul, apoi confruntarea lor fructuoasă de idei. Confruntare care, revăzând de cealaltă parte slăbirea şi chiar dizolvarea gândirii socialiste, eşecul marxismului şi al sistemului economic alternativ creat de acesta, reuşeşte să promoveze în prim-planul gândirii economice contemporane.

Opera lui John Maynard Keynes aparţine în special anilor treizeci şi patruzeci. Rămâne să remarcăm că, dintr-un punct de vedere, secolul al XX-lea semăna cu cel precedent: dezvoltarea gândirii avea loc în special odată cu departajarea curentelor şi şcolilor de gândire – iar distincţia keynesismului rămâne aici una elocventă de la bun început, prin despărţirea de liberalism, clasici şi neoclasici. Cele întâmplate între Keynes şi liberali nu semănau cu cele întâmplate în tabăra socialistă, în care Lenin sau Mao nu se prea luptau cu preceptele marxiste. Un singur lucru nu a dezavuat Keynes, anume preceptele liberale, enunţate mai sus: a crezut şi în libera iniţiativă, şi în libertatea de opţiune a consumatorului. Despărţirea a survenit abia la nivelul “soluţiei keynesiste”, respectiv nevoia de intervenţie a statului în economie – ceea ce liberalii radicali numeau “erezia keynesistă”, iar alţii înţelegeau drept linia reformistă şi practicistă (nedoctrinară) în sânul liberalismului.

Liberali sau nu, oricum însă purtători ai aceleiaşi rigori de expresie cu înaintaşii liberali de vârf, Keynes şi ai săi au reuşit să radicalizeze, indirect, pe cei de partea opusă ce aveau să îşi spună de atunci “neoliberali” – erau revendicaţi aici şi ultimii economişti neoclasici. Pentru aceştia, lupta avea să continuie şi cu socialiştii, şi cu erezia keynesistă. O “agendă liberală”, concepută ca răspuns la sfidările societăţii contemporane, era redactată în 1938, la Colocviul “Walter Lippman”. Concluzia noului grup era că “automatismele de piaţă nu funcţionează

61

tocmai din cauza neaplicării complete a principiilor liberale”, şi din cauza intereferenţei intervenţionismului. Din păcate însă, această nouă poziţie doctrinară nu s-a putut dezvolta în afara polemicii cu tezele lui Keynes, nici nu a putut împiedica o altă tendinţă a gândirii contemporane în ce priveşte re-poziţionarea statului în economie sau “piaţa instituţionalizată”. “Liberatea economică nu este laissez-faire”, spune P. de Callan, “ea nu contestă drepturi, ci afirmă datoria statului de a interveni în materie economică”.

8. Alte desfăşurări şi concluzii O resconsiderare interesantă a axului teoretic al desfăşurărilor istorice

în gândirea economică a lumii survine în anii şaizeci, la François Perroux. Se numeşte “economie dominantă”, vede activitatea economică drept fundamentată pe conceptul motor de “putere” şi adună patru contribuţii importante, izvorând din curente care, până aici, au fost văzute separat după alte criterii:

(1) literatura (de limbă) germană – în care reprezentativ este găsit Böhm-Bowerk, cu “Macht order oekonomisches Gesetz”;

(2) marxismul – vezi analiza “raporturilor de forţă”, care însă se afirmă şi aici într-o manieră cel puţin discutabilă: “instrumentele neaprofundate şi neaplicate” în economia modernă;

(3) instituţionaliştii – cei care au pregătit, direct sau indirect, teza esenţială a “puterii economice”, purtătoare a practic tuturor concluziilor reprezentative în această optică;

(4) teoreticienii moderni ai concurenţei imperfecte. Contribuţia lui Perroux şi a ceea ce acesta revendică, în filiaţia de faţă,

reconsideră în continuare un “domeniu decizional”, pentru care oferă geneza a ceea ce se numeşte, în literatura de specialitate, decizia macroeconomică – macro-decizia. Sunt desprinse criteriile acesteia, fundamentele de tip unitate decizională, dar şi interesele implicate.

Reuşita opticii de studiu numită economia dominantă este aceea de a oferi o perspectivă nouă şi modernă asupra înţelegerii fenomenului economic, o arie mult prea uşor agresată astăzi de un instrumentar de graniţă, uşor străin studiului economic fundamental şi astfel uşor de deturnat. “Matematizarea studiului”, explică şi doreşte să clarifice François Perroux, “îşi merită o semnificaţie relativă. Expresia acestor calcule … este una cantitativă. Conţinutul şi motivaţia lor nicidecum”.

*Anii 1990 aveau să fie cei ai distrugerii sistemului economic comunist –

cel ce prevedea şi milita cândva spre distrugerea celuilalt sistem. Şi pentru economiile foste comuniste,ca şi pentru gândirea economică nu a existat, însă, niciun moment de respiro, ca pentru analize post-factuum. A urmat o tranziţie dură de re-conversie la sistemul de piaţă, pentru care absolut nimeni nu era pregătit, în ciuda semnelor evidente de oboseală ale socialismului real. În plan secundar, deci, a căzut o oarecare nouă fizionomie a confruntării de idei. Regresul doctrinei şi curentului socialist era deja de domeniul banalului, după 1990, ceea ce reîntărea confruntarea tot între neoliberali şi keynesiştii-neo-keynesiştii flancaţi de politicienii social-democraţi. Lupta se poartă în continuare în ţările

62

occidentale, iar pe orbita occidentală s-au conturat şi mişcările politice din Europa de Est, cu conotaţiile lor de gândire economică: (1) liberalismul (vezi neo-liberalismul); (2) social-democraţia (vezi keynesismul şi neo-keynesismul); (3) creştin-democraţia (vezi curentele confesionale); (4) socialismul – încercând timid ruperea de marxism.

Ideea este că primele momente ale tranziţiei regăseau pretextul continuării polemicii deja cunoscute. Dar gândirea economică din Europa de Est şi-a dovedit adaptabilitatea la realitate şi pragmatismul, aşa încât se mai simte încă aici prea puţină polemică doctrinară -- iar disponibilitatea extinderii Uniunii Europene către ţările, popoarele şi economiile est-europene dovedeşte, printre altele, şi o astfel de recunoaştere a faptelor. Marea excepţie la disponibilitatea pro-occidentală au dovedit-o unele ţări ex-iugoslave şi altele din zona Comunităţii Statelor Independente. Vremurile confruntării est-vest şi socialism-leberalism par a fi trecut repede, dar după anii douămii civilizaţia occidentală întâlnea o rezistenţă mult mai tenace în lumea musulmană, pretinsă de unii drept “cealaltă civilizaţie”.

Aici ne aflăm, însă, pe punctul care va face posibilă revizuirea de mai multe ori a atitudinii istoricilor gândirii economice de mâine. Cu alte cuvinte, trăim epoca altor întrebări încă fără răspuns: (1) va da roade dezvoltarea gândirii tot pe departajarea curentelor şi şcolilor de gândire ? Dar unde este această continuare pe curente acum, când se afirmă mai degrabă gânditori individuali ? (2) Şi-a spus curentul socialist ultimul cuvânt, sau este de aşteptat ca mişcările anti-globalizare să îşi regăsească un alt Karl Marx ? (3) Va continua polemica de idei să fie monopolizată de spaţiul euro-american, sau va avea ceva de spus şi uriaşa lume a treia ?

*Să recapitulăm, însă, clasificând teoriile economice existente în lume la

întretăierea între secole:(i) teorii clasice şi neoclasice, liberale şi neo-liberale, în special din

zona microeconomică;(ii) teorii keynesiste, post şi neo-keynesiste, cu puncte de vedere

îndeosebi macroeconomice, lucrând cu mase economice;(iii) teorii cu metodă inductivă, unde se manifestă preeminenţa

condiţiilor istorice şi instituţionale, iar aici pot fi grupate şcoli istorice, şcoala americană şi formulări econometrice diverse;

(iv) teorii marxiste, cele bazate încă pe interpretarea materialist-dialectică şi istorică.

63

PARTEA I

FUNCŢIILE ECONOMICE FUNDAMENTALE LECŢIA I

FUNCŢIA DE PRODUCŢIE.PRODUCŢIA ŞI FACTORII DE PRODUCŢIE

Planul lecţiei:

64

4. Funcţia şi factorii de producţie5. Combinarea factorilor

5.1 “Factorul” timp5.2 Combinarea propriuzisă

5.2.1 Combinarea factorilor şi comportamentul producţiei pe termen scurt

5.2.2 Combinarea factorilor pe termen lung. Curbele izocuante

6. Problematica costurilor de producţie6.1 Curbele izocost6.2 Chestiunea minimizării costurilor şi randamentul la

scară

De revăzut, în prealabil: Metoda grafică în studiul economiei / Caiet de Seminar /Lecţia I Curentul Marginalist / Istoria gândirii economie / Lecţia I

1. Funcţia şi factorii de producţie

Producţia exprimă o esenţă a fenomenului economic – sau procesului, având în vedere aqici cel puţin criteriul implicării conştiente a factorului uman, la nivel social. Economic şi matematic, funcţia de producţie îşi identifică variabilele exogene în factorii de producţie – componente materiale determinate ale funcţiei (procesului) de producţie, din toate punctele de vedere, vezi aici în special pe cel cantitativ şi respectiv calitativ-funcţional.

Aşadar, putem exprima funcţia de producţie cel puţin prin:Qx = f (k, L, Ld)

unde Qx este funcţia propriu-zisă, exprimându-se în unităţi specifice, pentru care indicele “x” poate face referire la un reper de bunuri (servicii), cu implicaţia că, astfel, acelaşi Q poate lua forma unităţilor materiale, dar şi valorice (monetare).

Celelalte notaţii identifică chiar factorii propriu-zişi şi unanim recunoscuţi la care facem referire.

(1)Pământul (Ld de la “land”/engl.) a fost presupus, în primele scrieri de economie, drept unicul factor de producţie, astfel purtător al substanţei valorii existente şi transmisibile noului produs. Până şi mîntr.o astfel de opinie, însă, s-a putut reflecta, de fapt, determinarea activităţii asupra studiului, în economie, prin orgnizarea încă rudimentară a producţiei şi prin nivelul tehnic rudimentar.

În actualitate, rolul acestui factor nu este totuşi considerat perimat, cu amendamentul că studiile scientiste preferă să ţină seamă mai mult de implicarea celorlalţi factori, mai “calculabili”. Dimpotrivă, acest factor este considerat în sensul său larg, ceea ce înseamnă:

65

recunoşterea caracterului inepuizabil şi neconsumabil, dar şi nepurtător de costuri al factorului pământ, ca o caracteristică ce îl deosebeşte în special de factorul capital;

includerea, alături de ceea ce reprezintă terenul propriu-zis de desfăşurare a producţiei, a bogăţiilor solului şi subsolului, apoi tuturor resurselor naturale primare, prin extensie;

în fine, inepuizabilitatea fundamentală a pământului este asociată limitării resurselor naturale, de la care porneşte economia atât ca activitate, cât şi ca studiu şi politică.

(2) Munca şi forţa de muncă (L/ de la “labour”/engl.) este un factor cu unele specificităţi. Are caracter consumabil, dar un consumabil apaprte: munca, odată depusă, este totuşi presupusă a-şi reface automat propria resursă, pe termene scurte.Este, deasemenea, un factor supus unor controverse teoretice, după care

ar exista sau nu o piaţă specifică a muncii, parte a pieţei derivate a factorilor de producţie – o piaţă neacceptată de şcoala keynesistă.

Categoria de muncă este, însă, importantă în sens micro şi macro-economic, atât în ceea ce ţine, cât şi în ceea ce nu ţine de definirea sa ca factor, sau de existenţa pieţei proprii. Astfel, din punct de vedere macro-economic, categoria forţei de muncă se leagă de aceea a şomajului, fenomen care, din nou, poate fi sau nu legat de existenţa pieţei muncii9.

Din nou ca factor de producţie, apar aici nu numai conexiunile pe termen scurt şi respectiv lung – dezbătute ceva mai jos, în această lecţie --, dar şi raporturi pe termene foarte lungi, cu nivelul şi progresul tehnic.

(3)Capitalul (k) este dezbătut, în Lecţia de faţă, înţelegându-se:(a) înzestrarea tehnică (nivelul tehnic) a producţiei;(b) subîmpărţirea capitalului după criteriul timpului (timpilor) de implicare

materială şi valorică în procesul de producţie în: (b1) capital variabil -- care îşi transferă întreaga valoare produsului (producţiei) nou pe parcursul unui singur ciclu productiv;(b2) capital fix – care îşi transferă valoarea către noul produs:

parţial – valoarea amortizării periodice specifice – pe termenul scurt, al unui singur ciclu de producţie;

integral – pe termen lung, respectiv pe parcursul mai multor cicluri de producţie, în condiţii convenite asupra lungimii acestui termen.

Două sunt aspectele care reies din acest comportament aparte al factorului capital, în afara:

caracterului convenit al ttransferului de fcto al valorii capitalului fix asupra noului produs;considerării şi a capitalului – ca şi, în cazul de mai sus, a forţei de muncă – în sensul larg, micro- şi respectiv macro-economic – vezi piaţa capitalului sau conectarea la procesul investiţional.

Acestea aspecte sunt:(A) considerarea factorului timp, în procesul producţiei – de care ne vom

ocupa mai pe larg în paragraful următor;(B) asimiloarea parţială a comportamentului muncii şi capitalului variabil pe

acelaşi criteriu.

9 Vezi şi Lecţia VII.

66

2. Combinarea factorilor

2.1 “Factorul” timpPrimul lucru care se cere definit este, fără îndoială, chiar “factorul” timp.

În cazul de faţă, timpul se raportează şi se va exprima în unitatea specifică, atribuită ciclului de producţie.

La rândul lui, ciclul de producţie este definit mod variabil:avem de a face cu transformarea unui lot de factori de producţie – considerat la capacitatea de prelucrare totală a unei unităţi de producţie într-o unitate dată de timp – în produs nou şi expunerea acestuia pe piaţă;sau, la o scară extinsă, trecerea unui lot de factori de producţie – extins la întreaga economie prin totalitatea fazelor de prelucrare – până la transformarea lui în bun de consum final.Observaţie: Din acest din urmă punct de vedere macro, avem în vedere nu numai extinderea lotului de factori (materii prime, energie etc.) la capacitatea întregii industrii, dar şi conectarea dinamică a unităţilor de producţie în sensul în care produsul final de consum al uneia constituie materia primă a alteia.

După acelaşi principiu, factorul timp se atribuie nu numai producţiei, ci şi altor activităţi şi procese economice: investiţiile, dezvoltarea, procesele monetare etc.

Drept rezultat, se va departaja timpul scurt – atribuit ciclului individual de producţie, indiferent de scara economică, căreia I se atribuie – de timpul lung – care, fireşte, consideră o succesiune de timpi scurţi şi cicluri de producţie.

2.2 Combinarea propriu-zisă Revenind însă la procesul şi funcţia de producţie – în speţă, la distincţia

timpului specific producţiei – o definire mai clară a implicării factorului timp rezultă în Diagrama I.1.

Diagrama I.1Factorul “timp” şi relaţia dintre factorii de producţie

în funcţie de: TIMPUL SCURT TIMPUL LUNG(1) creşterea producţiei

măcar un singur factorde producţie este fix & ceilalţi factori sunt variabili

toţi factorii de producţie sunt variabili

(2) relaţia: capital (k) - muncă (L)

complementaritate faţă de capitalul fix & asociere: capital variabil-muncă

substituţie (curbe izocuante)

67

2.2.1 Combinarea factorilor şi comportamentul producţiei pe termen scurt

Să lămurim, totuşi, mai întâi, ce înţelegem prin producţie, ca o funcţie deja definită mai sus. Există funcţia de producţie în sens larg:

Qx = f (k, L, Ld)şi funcţia de producţie în sens restrâns, lipsită de factorul pământ:

Qx = f (k, L)Factorul pământ fiind nepurtător de costuri de producţie.

În următorul rând, timpul (termenul) scurt regăseşte definirea cantitativă a (nivelului ) producţiei în trei mărimi de bază:(a)producţia totală (propriuzisă sau primară/Q) – cum menţionam deja mai

sus, comensurată în mărimi absolute, valorice (monedă) sau fizice (unităţi naturale). La care mărime se adaugă cele două productivităţi:

(b)productivitatea medie (QM) – raportul între producţia primară şi mărimea absolută a factorului variabil.

QM = Q / FvValoarea ei se va măsura în unităţi de producţie / unităţi de factor şi,

fireşte, va indica două chestiuni separate ca productivitate a muncii şi respectiv a capitalului variabil şi/sau componentelor sale;(c)productivitatea marginală (QMG) – acelaşi raport între producţia

primară şi cantitatea de factori implicaţi, de astădată, însă, în termenii variaţiilor corespunzătoare. Cu alte cuvinte, productivitatea marginală măsoară “reacţia” producţiei (primare) la creşterea cu o unitate a factorului variabil.

QMG = Q / FvValoarea ei se va măsura, ca şi în cazul productivităţii medii, tot în unităţi

de producţie / unităţi de factor şi, fireşte, va indica aceleaşi două chestiuni separate ca productivitate a muncii şi respectiv a capitalului variabil şi/sau componentelor sale.Observaţie: Extinderea, în sfera conceptelor producţiei, a noţiunii de marginal ţine legătura cu acel curent de gândire de la finele secolului al XIX-lea, purtând numele de marginalism (vezi Lectura de la Lecţia I). În înţelesul economic curent, marginal înseamnă comportamentul diferit al fiecărei altei unităţi de variabilă exogenă a unei funcţii, influenţa ei diferită, asupra valorii endogenei, de influenţa unităţii precedente sau următoare. Pe exemplul producţiei (endogenă), în raport cu factorii variabili (exogene), aceasta înseamnă că o unitate de factori influenţează producţia în mod diferit de unitatea precedentă (din aceiaşi factori), pentru că influenţa lor va fi corelată şi cu cantitatea de factori deja acumulată, şi cu nivelul producţiei deja existent. Am mai putea oferi imaginea plastică a caracterului marginal al unei funcţii şi după imaginea grafică, rectanguară a acesteia. O funcţie de formă rectilinie nu conţine caracter marginal – endogena creşte / scade proporţional, respectiv în absolut aceeaşi proporţie pentru fiecare unitate de exogenă în plus. Caracter marginal dovedesc funcţiile de formă curbilinie: fiecare punct de pe curbă dispune de o altă pantă (înclinaţie, dată de tangenta la curbă în acel punct) faţă de axele rectangulare, ceea ce înseamnă un alt nivel al corelaţiei între exogenă şi endogenă (un fel de “personalitate” a punctului de pe curbă.

Comportamentul producţiei pe termen scurt este definit de ceea de a fost numit legea creşterii-descreşterii randamentelor: creşterea cu o

68

unitate a factorilor variabili (capitalul variabil & munca) poate determina creşterea, stagnarea sau descreşterea producţiei şi productivităţilor. O descriere relevantă a acestei legităţi are loc în Graficul I.1.

(Q; QMa; QMG) QB’ B’

QA’ A’ (Q)

A (QMG) B (QM)

O FVA FVB (FV)Graficul I.1 (legea creşterii-descreşterii randamentelor)

Comentariu grafic: Distanţa OFVA , măsurată pe abscisă în unităţi de muncă, respectiv capital

variabil, se consideră a fi valoarea factorului variabil, corespunzătoare productivităţii marginale maxime a acestui factor. Pe acest interval, factorul creşte determinând, pe lângă creşterea propriu-zisă a productivităţii marginale, o creştere accelerată a producţiei, până la nivelul QA. Semnificaţia desenului cuprinde aici situarea productivităţii marginale drept altă exogenă pentru producţie: creşterea celei dintâi determină creşterea accelerată a celeilalte. Intervalul de creştere accelerată a producţiei O QA’ poartă numele de zona extensivă de creştere a producţiei – în sensul că creşterea producţiei se datorează prioritar creşterii factorului variabil.

Distanţa de pe abscisă FVA -FVB corespunde unei diferenţe cantitative între unităţile de factor variabil care determină, între maximul productivităţii marginale şi, aproximativ, maximul productivităţii medii. Corespunzător, această cantitate de factor determină creşterea încetinită a producţiei. Intervalul QA’ - QB’ de creştere încetinită a producţiei chiar se numeşte zona intensivă de creştere a producţiei – în sensul că aceeaşi creştere a depinde acum din ce în ce mai puţin de acumularea factorilor variabili.

Curbele (Qm) şi respectiv (Qa), ale productivităţilor, par să se întretaie în dreptul maximului productivităţii medii, Max(Qa), ceea ce indică superioritatea, în valoare, a maximului productivităţii marginale Max (Qm), sau:

Max (QMG) > Max (QM) Semnificaţii speciale dobândesc, în aceste condiţii, punctele A’ şi B’,

corespunzătoare, / pentru A’: unui nivel al producţiei până la care creşterea a fost una

extensivă, respectiv s-a putut datora creşterii factorului variabil (direct), dar

69

şi maximului productivităţii marginale şi respectiv numărului unităţilor de factor variabil care a întrunit acest maxim. Punctul A’ poartă numele de punct de inflexiune a curbei producţiei pe termen scurt;

/ pentru B’: nivelului maxim posibil al producţiei, datorat factorului variabil şi creşterii sale. Indirect, punctul B’ corespunde maximului productivităţii medii (B), respectiv numărului de unităţi de factor variabil care a întrunit vecinătatea celor două maxime. Nu totdeauna acelaşi număr de unităţi de factor variabil corespunde celor două maxime (intervalul între două cantităţi corespunzătoare celor două maixime este totuşi redus) – în acest caz, reţinem mai degrabă corelaţia după care continuarea creşterii factorului variabil, după întrunirea şi a maximului productivităţii medii, se poate aştepta la întrunirea maximului producţiei propriuzise, dar şi la trendul de descreştere ulterioare a acesteia. Concluzia prescurtată şi cuprinzătoare este aceea că eficienţa implicării

factorilor variabili este una descrescătoare, pe măsura creşterii acestor factori – este chiar enunţul teoriei (legii descreşterii randamentelor).

În concret, creşterea producţiei poate fi dată de creşterea factorilor variabili – vezi aici angajarea unei cantităţi mai mari de materii prime, materiale etc., dar şi a unui număr mai mare de unităţi de forţă de muncă (de lucrători direct angajaţi) --, dar creşterea producţiei pe această cale este una limitată: atât în mărimea producţiei propriuzise, cât şi în termenii timpului scurt. Dacă nu ar fi aşa, atunci producţia ar putea creşte constant sau accelerat, urmare implicării factorilor varaibili, aceşti factori ar fi unicii determinanţi ai creşterii producţiei, nelăsând loc altor factori – în speţă factorului fix, care este capitalul fix. Dacă nu ar fi aşa – dacă acumularea materiilor prime şi angajaţilor ar fi capabilă să aducă creşterea nelimitată a producţiei – atunci creşterea producţiilor şi creşterea economică totală (agregată) ar fi putut fi performată de firme care nu s-ar fi extins niciodată, neexistând nevoia unei astfel de extinderi.

În realitate, o creştere a producţiei care să depăşească randamentul descrescător al factorilor variabili este una care implică obligatoriu capitalul fix – în concret, investiţiile în extinderea bazelor producţiei. Graficul I.1 lasă nevăzute atât implicarea capitalului fix în creşterea nivelului producţiei – în speţă, consideră curba producţiei corespunzătoare unuia şi aceluiaşi nivel al capitalului fix, respectiv corespunzătoare uneia şi aceleiaşi talii a firmei producătoare --, cât şi combinarea factorilor de tip asociere -- faptul că creşterea lotului materiilor prime de prelucrat are loc obligatoriu în legătură cu creşterea numerică a angajaţilor. Rămâne însă loc pentru redarea implicării capitalului fix în creşterea producţiei, în Graficul I.2.

70

(Q)

(Q3) (Q2)

(Q1)

O FVo (FV)

Graficul I.2 Implicarea capitalului fix în creşterea producţiei pe termen scurt

Comentariu grafic: Pentru unul şi acelaşi nivel al factorilor variabili implicaţi (Fvo), niveluri

diferite ale factorului fix (capitalului fix) fac să rezulte producţii de niveluri diferenţiate: investiţiile şi talia crescătoare a firmei de producţie cresc producţia – în speţă, randamentul sau performanţa.

Dacă, astfel, nu putem vorbi nici aici de redarea combinării factorilor de tip asociere – între factorii variabili, respectiv între capitalul variabil şi munca – Graficul I.2 redă imaginea combinării factorilor de tip complementaritate: fiecare nivel al capitalului fix oferă factorilor variabili oportunitatea altui interval de determinare a creşterii (evoluţiei) producţiei.

Complementaritatea – ca modalitate a combinării factorilor de producţie pe teremnul scurt – este o relaţie de creştere directă între variabile, se exercită între factorul fix (capitalul fix) şi fiecare dintre factorii variabili (capitalul variabil şi respectiv forţa de muncă) şi este ceva mai complexă decât asocierea – care “asociază” simplu valori unice ale factorilor.

Complementaritatea şi asocierea fiind cele două modalităţi de combinare a factorilor de producţie pe termen scurt, putem conclude aici deja o particularitate unică pe care o are tot producţia, ca funcţie economică fundamentală de exogenele-factori de producţie: producţia este singura funcţie economică fundamentală ale cărei variabile se combină între ele pentru a face să rezulte configuraţia funcţiei. Toate celelalte funcţii (cererea, utilitatea, oferta, bunăstarea şi chiar costurile10) evoluează, în raport cu exogenele proprii, în mod separat. într-o altă expresie, funcţia de producţie

10 Parţial studiate în acestă Lecţie; restul de studiat în Lecţia V.

71

este alcătuită din două părţi (zone ) funcţionale, respectiv (1) combinarea factorilor şi (2) relaţia propriu-zisă între factori şi producţie. Iar aceasta în sensul în care un anumit tip de combinare a factorilor determină un anumit comportament al producţiei – iar acest fapt este valabil atât pe termenul scurt, cât şi pe termenul lung, despre care vorbim în paragraful următor. Deocamdată, am putut observa că: asocierea se manifestă pe termen scurt, este o relaţie simplă şi directă între factorii variabili şi determină toate variaţiile producţiei; complementaritatea se manifestă tot pe termen scurt, între factorul fix şi cei variabili, este o relaţie tot directă între factori, dar ceva mai complexă – între un nivel al factorului fix şi un interval de variaţie a fiecărui factor variabil în parte şi determină cel puţin creşterea producţiei în prelungirea termenului scurt – în realitate, va trebui să studiem şi situaţia producţiei pe termen lung pentru a putea descoperi evoluţia completă a producţiei, urmare complementarităţii relaţiei între factori.

2.2.2 Combinarea factorilor pe termen lung. Curbele izocuante

Revenim la Diagrama I.1, de mai sus, care indică relaţia de (inter) substituţie dintre factorii de producţie. La nivelul termenului lung, însă, toţi factorii sunt – după comportament – consideraţi variabili, factorul capital rămâne de considerat în întregimea sa, iar celălalt factor considerat rămâne totuşi munca (forţa de muncă). La acelaşi nivel al termenului lung, producţia îşi schimbă şi ea expresia – vorbim aici, nu de un nivel al producţiei însumate pe o succesiune de perioade scurte, ci tot de o producţie aferentă, ca şi pe termenul scurt, unei perioade (fie ea şi un ciclu de producţie), dar este vorba de o valoare medie periodică, iar aceasta se face aferentă taliei firmei – creşterea producţiei pe termen lung echivalează, deci, creşterii taliei firmei, prin creşterea asociată a factorilor de producţie (capital şi muncă) implicaţi.

Ajungem astfel şi la a treia modalitate de combinare a factorilor – substituţia – diferit situată şi în sensul despărţirii de asociere şi complementaritate, ca şi de termenul scurt, dar şi în acela că ea nu mai este aferentă variaţiei (creşterii) producţiei, ci unuia şi aceluiaşi nivel al producţiei – în speţă al taliei firmei. Dintru început, deci, relaţia de substituţie între (inter) factori nu mai este conectată la creşterea producţiei şi, mai departe, substituţia nu mai este o relaţie directă, ci o relaţie tipic descrescătoare: unul şi acelaşi nivel al taliei firmei echivalează unor niveluri asociate de capital şi muncă, în situaţia în care:(a) abundenţa factorului muncă corespunde predominanţei aceluiaşi factor

asupra capitalului (dotării tehnice);(b) gradul înalt de tehnicitate echivalează, dimpotrivă, reducerii

corespunzătoare a numărului angajaţilor;(c) rezultând un adevărat loc geometric al asocierilor cantitative capital

muncă, al raporturilor de substituţie – ratelor marginale de substituţie – între factori.

Acestea sunt caracteristicile curbelor numite izocuante ( Q1 /Graficele I.3) – reprezentând unul şi acelaşi nivel al producţiei (izo-producţie, sau izo-cantitate) pentru asocieri diferite ale cantităţilor de factori capital (k) şi muncă (L).

72

k Q

(Q1) Q1 k

(Q1)

O L O L

(a) (b)Graficele I.3

Comentariu grafic: (Q1) este curba izocuantă de formă hiperbolic-convexă, care, în cazul (a)

nu indică direct nivelul producţiei, ci numai în cazul (b), în care producţia este implicată ca a treia dimensiune. Substituţia, asemeni complementarităţii, este şi ea o relaţie complexă – de astădată, însă, pe termen lung şi asociind un nivel al producţiei unor intervale de consemnare a factorilor de producţie.

Forma descrescătoare a curbei indică felul în care, mişcarea de-a lungul ei este echivalentă, obligatoriu, creşterii unui factor în detrimentul (scăderea) celuilalt:

k L & L k Forma hiperbolic-convexă – sau tipic-convexă -- a izocuantei înseamnă,

mai întâi, caracterul asimptotic faţă de cele două axe: la extremităţile curbei, aceasta face acelaşi lucru ca şi pe întreg parcursul ei – se apropie continuu de axă, dar nu o intersectează la valori finite. În traducere matematică, funcţia izocuantei11 nu este definită pentru valori nule (zero) ale factorilor: capital (k) şi muncă (L). Concret, producţia nu este concepută a rezulta unilateral dintr-unul dintre factori, ci numai din existenţa şi operarea amândurora – nu sunt de conceput nici manualizarea completă (inrtersecţia cu Ok), nici, dimpotrivă, mecanizarea totală (intersecţia cu OL).

Aceeaşi formă hiperbolic-convexă mai indică legitatea după care – de la nivelul corelaţiei (inverse) maxime inter-factori, adică din dreptul vârfului (bombeului) curbei şi avansând în ambele sensuri spre extremităţile

11 De forma implicită akL + b = 0, unde a şi b sunt constante, iar k şi L sunt aceiaşi factori de producţie.

73

curbei -- factorul care creşte (substituie /substituent) substituie o cantitate tot mai mică de factor substituit, iar aceasta, din nou, pe întreg parcursul izocuantei. Inegalitatea raportului de substituţie, de-a lungul curbei, rezultă din forma curbiline propriuzisă a izocuantei şi echivalează (1) caracteristicii de neomogenitate a substituţiei şi (2) variaţiei ratei marginale de substituţie (Rms) inter-factori pentru diferite puncte ale curbei. Concomitent, rata marginală de substituţie între cantităţile de factori concurenţi este egală cu raportul invers al preţurilor factorilor:

Rms (Lk) = k / L = PL / Pk

Aceste puncte diferite ale curbei izocuante, corespunzător, rate marginale de substituţie inter-factori diferite înseamnă nu altceva decât tot grade diferite de tehnicitate a producţiei şi de angajare a personalului. Formula figurează mişcarea de-a lungul curbei dinspre extremitatea stângă spre cea dreaptă. Aceeaşi formă mai indică o simetrie perfectă de comportament, în această

relaţie, al celor doi factori.În fine, ceea ce nu consideră Graficul I.3 este contextul creşterii producţiei

pe termen lung, ceea ce poate fi schiţat cu ajutorul câmpului de izocuante (Graficul I.4).

k

(Q1) (Q2) (Q3)

O L Graficul I.4

Comentariu grafic: Izocuantele referitoare la aceeaşi producţie în creştere, sunt perfect

izomorfe şi paralele – intersectarea lor (absurdă) ar echivala cu posibilitatea obţinerii, pe termen lung, a două producţii cu aceeaşi dotare în materie de factori, iar aceeaşi dotare cu factori să cunoască rate marginale de substituţie diferite.

Ordinea izocuantelor indică creşterea producţiei pe termen lung, după regula că această creştere este figurată prin deplasarea curbei spre dreapta – regăsirea curbelor izocuante perfect izomorfe şi paralele la dreapta celei de bază.

La deplasarea izocuantei spre dreapta, unul şi acelaşi nivel al capitalului va corespunde un număr superior al angajărilor, şi invers – creşterea concomitentă (asociată) a factorilor rupe regula substituţiei inter-factori – corespunzătoare constantei producţiei – revenind de partea asocierii factorilor, cu consecinţa creşterii producţiei.

_____________________________________________________________________________

74

CASETA I.1 IZOCUANTE NON-SUBSTITUŢIE

Forma hiperbolică a izocuantelor pro-substituţie aparţine şcolii clasice de gândire economică. Mai întâi, este de reţinut că acestea rezultă din hiperbola convexă

y

O x

de form(ul)ă matematică implicită:axy + b = 0

din care este păstrat numai cadranul nord-est (NE), corespunzător valorilor eminamente pozitive atât ale exogenei (x), cât şi ale endogenei (y).

O replică teoretică din zona gândirii keynesiste şi post-keynesiste (vezi modelul Harrod-Dommar de creştere economică) opinează, însă, că factorilor capital şi muncă nu le revine inter-substituţia. Pot fi trasate, în acest context izocuante de o altă formă:

75

k

(Q1) (Q2) (Q3)

O L

Unde se observă, cel puţin prin exerciţiul deplasării de-a lungul curbelor, nu numai faptul că izocuantele îşi pierd caracterul de funcţii – odată cu forma lor rectangulară –, ci şi faptul că creşterea-descreşterea oricăruia dintre cei doi factori nu mai are loc pe seama variaţiei (inverse a) celuilalt factor, ci pur şi simplu independent de ceea ce se întâmplă cu celălalt factor.

Discuţia despre substituibilitatea sau non-substituibilitatea factorilor pare, însă, la o primă vedere, să rămână cantonată într-o zonă pur teoretică, oarecum sterilă. În realitate, miza ei este destul de pragmatică: ea se leagă de posibilitatea ca producţia şi creşterea economică să poată sau nu avea loc prin investiţia într-un singur factor, în loc de ambii factori. Acest aspect urmează, însă, să fie înţeles în continuare, odată cu costurile şi curbele izocost, şi mai departe, cu curba de expansiune a producţiei (vezi şi CASETA I.3).

3. Problematica costurilor de producţie Urmare celor deja prezentate mai sus, costurile sau costul total(C) de producţie se identifică valorii factorilor de producţie consumaţi – exclusiv factorul pământ -- pentru obţinerea unei producţii – unităţi specifice acesteia (naturale) sau unităţi valorice.

C = (L)c + (k)cDe astădată, fireşte, costurile pe factori diferiţi se vor totaliza exclusiv

în unităţi monetare, adică în unitatea de măsură comună şi factorilor individuali, şi bunurilor produse. Comportamentul costurilor va ţine însă seamă de aceeaşi individualizare a factorilor şi de raporturile care se nasc la combinarea lor, ca şi de ceea ce determină asupra “factorului” timp.

Pentru termenul scurt, revenind la Graficul I.1, este lesne de înţeles o simplărăsturnare poziţională a categoriilor (curbelor) productivităţilor medie şi marginală.

3.1 Curbele izocost Ne rămâne pentru studiul costurilor -- atât cât va avansa el în Lecţia de

faţă, a funcţiei de producţie – observarea comportamentului costului total (Ct), care, la rândul lui, face apel la viziunea producţiei pe termen lung, mai precis, din nou, la Graficul I.4, al câmpului de izocuante.

Factorii muncă (L) şi capital (k) sunt văzuţi în raport de inter-substituţie, cu diferenţierea specifică că avem de a face cu o altă categorie

76

de curbe decât izocuanta. Iar aceasta pentru simplul motiv că practic şi teoretic este de imaginat, dar mai ales de verificat în mod simetric că: (a) unul şi acelaşi nivel al producţiei (curba izocuantă) poate fi atribuit unei

diversităţi de niveluri ale costurilor – combinaţii/asocieri de unităţi de factori;

(b) unul şi acelaşi nivel al costurilor – curba izocost – poate corespunde mai multor niveluri ale producţiei.Câtă vreme nivelul dat al producţiei (poate şi chiar) corespunde unei

diversităţi de combinaţii ale factorilor, tot astfel unul şi acelaşi nivel al costurilor poate fi atribuit unui număr tot atât de semnificativ de combinaţii ale factorilor – este vorba de mulţimea corespunzătoare de puncte de pe curbă. Măsura monetară unică poate fi atribuită tuturor factorilor, dar şi producţiei. În următorul rând, nu numai că curbele izocuante şi izocost îşi pot găsi locul pe acelaşi grafic (Graficul I.5), dar în cazul izocost raportarea cantităţilor de factori este şi ceva mai simplă decât în cazul convexităţii izocuantelor. Curbele izocost: sunt, la rândul lor, descrescătoare ( kL &Lk); dar, spre deosebire de izocuante, de formă dreaptă (rectilinie), ceea ce

semnifică caracterul constant, ne-gradual şi omogen al subsituţiei factorilor în contextul costurilor. În concretul economic, spre deosebire de raportarea substituţiei factorilor la nivelul producţiei, raportarea aceleiaşi substituţii la costuri ţine seamă de preţul de piaţă al fiecărui factor la unul şi acelaşi moment dat – la unul şi acelaşi moment dat, toate preţurile sunt constante, iar această situaţie de piaţă rămâne şi total independentă de cele întâmplate în oricare producţie individuală. Ca atare, pentru costuri una şi aceeaşi cantitate dintr-un factor va substitui una şi aceeaşi cantitate din celălalt factor – aceasta fiind traducerea literală a formei rectilinii a curbei.

k k

(Q3) (Q2)

A A

(Q1)

O B C L O B C L

(a) (b)Graficele I.5

Comentariu grafic: (a) şi (b) reprezintă unul şi acelaşi desen, pentru care, în (a) lipsesc

curbele izocuante. Izocosturile AB şi, respectiv AC reprezintă două niveluri diferite ale costurilor, iar individual unul şi acelaşi cost la un moment dat;

trecerea de la izocostul AB la izocostul AC indică o creştere a costurilor – conform regulii “deplasării spre dreapta”: ca şi în cazul izocuantelor, şi

77

pentru izocosturi oricare curbă situată la dreapta alteia indică un cost mai ridicat. Deplasarea izocostului către stânga indică, la rândul ei, reducerea costului;

vizavi de paralelismul obligatoriu al izocuantelor, cu totul alta este situaţia curbelor izocost – acesta este un simplu caz particular, dat de nivelul constant al (raportului) preţurilor factorilor între două sau mai multe momente diferite. Acolo unde curbele izocost nu sunt paralele între ele – este şi cazul Graficului de faţă – fiecare izocost reprezintă şi un moment în care preţurile factorilor sunt diferite de celelalte momente;

în condiţiile date, însă, trecerea de la izocostul AB la izocostul AC indică şi reducerea relativă a salariilor, relativ la costurile aferente utilajelor şi materiilor prime, de la un moment (AB) la altul (AC) – logica este cea după care segmentul OA, reprezentând un număr de unităţi convenţionale de capital, echivalează, pe rând, cu un număr de unităţi de muncă OB, în primul moment, şi cu un număr de unităţi de muncă mai mare, OC, în momentul al doilea;

pentru graficul (b), se observă că creşterea costurilor între momentele AB şi AC determină schimbarea raportului faţă de producţia (Q1) – iniţial (pentru AB), intersecţia cu (Q1) era una tangentă, iar odată cu creşterea costurilor (momentul AC) intersecţia cu (Q1) devine una dublă; tot momentul al doilea (AC) regăseşte intersecţia tangentă cu izocuanta (Q2), fără intersecţie cu izocosul iniţial (AB). Traducerea acestor fapte este cea după care:intersecţia tangentă (singulară) între izocuantă şi izocost indică producţia în condiţii eficiente – una şi aceeaşi combinaţie de factori determină nivelul producţiei cu costul total minim. Cazul este numit al eficienţei (de tip) Pareto;non-intersecţia izocuantă-izocost – vezi cazul izocostului AB faţă de izocuanta (Q3) – indică ne-specificitatea (neadecvarea) nivelului costului respectiv faţă de producţia respectivă; iar această ne-specificitae sau neadecvare se datorează nivelului scăzut al costului, niciodată unui cost ridicat. Dimpotrivă, costurile crescute se fac caracteristice oricărui nivel al producţiei; intersecţia dublă izocuantă-izocost rezultă din “deplasarea către dreapta” a izocostului, respectiv din creşterea costului total. Este perfect normal ca creşterea costului să schimbe situaţia de eficienţă --vezi Q1 şi AB, cu intersecţie tangentă -- în ineficienţă Pareto – cu dublă intersecţie, caracteristică ineficienţei. Intersecţia dublă indică faptul că acelaşi cost se regăseşte în combinări diferite ale factorilor. Totuşi, creşterea costurilor (deplasarea spre dreapta a izocostului) poate avea loc şi în condiţii de păstrare a eficienţei Pareto, respectiv odată cu creşterea producţiei: de la AB la AC, respectiv de la (Q1) la (Q2).

În legătură cu concretizarea aceluiaşi Grafic I.5, dar revenind la comparaţia cu titlu general între izocost şi izocuantă, forma rectilinie a izocostului mai spune ceva. La extremităţile izocuantei, să ne amintim, comportamentul era asimptotic – în contextul substituţiei neomogene, specifice hiperbolei convexe, nefiind de conceput producţia dată de un singur factor (manualizarea sau mecanizarea completă), erau tot mai dificil de substituit ultimele unităţi din factorul subsituit. Pentru extremităţile

78

izocostului, cele întâmplate şi semnificaţia lor sunt sensibil diferenţiate: dreapta intersectează obligatoriu axele (sau măcare una dintre axe, în cazul în care este paralelă cu cealaltă axă).

Aşadar, pentru o substituţie perfect omogenă (proporţională) nici nu se pune problema că nu se substituie şi ultima unitate din factorul substituit, iar aceasta în aceleaşi condiţii cu precedentele unităţi. Intersecţia (punctul de intersecţie al) izocostului cu axa fiecărui factor păstrează regula tuturor punctelor (locului geometric) izocostului, regulă după care costul rămâne constant, reprezentat fiind concomitent de coordonatele exprimate în unităţi specifice celor doi factori. Oricare punct al izocostului: (a) are coordonate exprimate în factorii muncă (OL) şi capital (Ok); (b) exprimă unul şi acelaşi cost, în plan valoric. Intersecţiile izocostului cu axele – vezi punctele A, B sau C – indică unul şi acelaşi cost, exprimat, însă, în unităţile unui singur factor: punctul A este reprezentativ, mai degrabă, prin segmentul OA şi reprezintă nivelul costului specific izocostului AB, exprimat exclusiv în utilaje sau unităţi convenţionale tehnice de utilaje;la fel, punctele B şi C reprezintă segmentle OB şi OC, indicând, pentru, respectiv, izocosturile AB şi AC, costurile exprimate exclusiv în costul specific unităţii de muncă angajate (salarii etc.).

O ultimă chestiune rezultând din cele de mai sus este, deci, variaţia costurilor propriuzisă. Şi în concret (practică), costurile variază – cresc, respectiv scad – în două moduri:(1) în unităţi naturale – adică în cantitatea factorilor. Pentru curba izocost,

este vorba de deplasarea (către dreapta, pentru creştere; către stânga, pentru descreştere) paralelă (Graficul I.6 a);

(2) urmare variaţiei preţurilor factorilor – mai corect, al modificării preţului unui factor în raport cu preţul celuilalt factor (Graficul I.6 b).

k k

(Z2) (Z2) (Z1) (Z1)

O L O L

(a) (b)Graficele I.6

_________________________________________________________________________CASETA I.2 RATELE SUBSTITUŢIEI INTER-FACTORI

Explicaţiile asupra ratelor marginală şi respectiv medie de substituţie între capital şi muncă vor putea fi înţelese cel mai bine asupra Figurii alăturate.

79

k

B (Q)

(Z)

kA A

O LA C LFigura

Să privim mai întâi izocostul (Z), în mod separat. este evident că segmentul OB este echivalent costului (Z), în unităţi de capital (k), iar segmentul OC deasemenea, în termenii unităţilor de muncă angajată. Ca atare:

(1) Uk Pk = UL PL

unde Uk şi UL sunt, respectiv, numărul de unităţi de capital şi de muncă echivalente în termenii costului, adică pentru segmentele OB şi OC, iar Pk şi PL sunt preţurile unitare ale celor doi factori. Rearanjând factorii ecuaţiei:

(2) Uk / UL = PL / Pk

Forma rectilinie a izocostului, coroborată cu egalitatea de raporturi inverse între cantităţile şi preţurile aceloraşi factori de producţie lasă loc unor concluzii importante:(1) raportul de mai sus este însăşi rata marginală de substituţie a muncii prin

capital (Rms Lk) în punctul A, ca, de altfel în oricare alt punct al izocostului. Aceasta înseamnă, geometric, că acelaşi raport este şi raportul unităţilor de capital şi respectiv muncă corespunzătoare punctului A (kA şi LA) şi respectiv este echivalent şi ratei medii de substituţie a muncii prin capital;

(2) în fine, aceeaşi rată marginală (şi medie) de substituţia muncii prin capital este echivalentă tangentei unghiului C, a izocostului cu axa OL. Dimpotrivă, dacă am privi substituţia capitalului prin muncă ar trebui să considerăm raportul invers între unităţile de muncă şi cele de capital, adică tangenta celuilalt ungh, B, al izocostului cu cealaltă axă, Ok;

(3) din formulela de mai sus mai rezultă şi un alt aspect interesant, cu valenţe practice: rata marginală de substituţie a muncii prin capital este nu numai raportul corespunzător între unităţile de capital şi cele de muncă, peste tot caracteristice izocostului (Z), ci şi raportul invers al preţurilor celor doi factori:

(3) Rms (Lk) = PL / Pk

80

Or, ajungând acum la momentul al doilea al izocostului (Z) – situaţia în care acesta este costul eficient al producţiei corespunzătoare (Q) – descoperim faptul că o rată marginală de substituţie eficientă în favoarea capitalului este chiar aceea care favorizează creşterea şi nivelul ridicat al salariilor – ca atare, creşterea gradului de utilare şi tehnicitate a muncii este dezirabilă a face eficientă creşterea salariilor._____________________________________________________________________________

3.2 Minimizarea costurilor şi randamentul la scară Reflectarea producţiei pe termen lung şi costurilor pe unul şi acelaşi

grafic lasă loc studiului unei chestiuni cruciale pentru economia de totdeauna: concomitenţa creşterii producţiei cu minimizarea relativă a costurilor. Se implică aici conceptul de randament – capacitatea de valorificare, în producţie, a unităţii de factori de producţie. Cu alte cuvinte, imaginăm aici variaţia performanţei uneia şi aceleiaşi cantităţi de factori.

Randamentul la scară (Rs):Rs = Q / C

este propriu situaţiei pe termene prelungite a funcţiei de producţie, vizavi de cea a costurilor, şi analizează eficienţa extinderii unităţii de producţie (Graficul I.7).

k

C B (Q1) A (Q2) (Q3)

O L Graficul I.7

Comentariu grafic: avem trei niveluri, presupuse succesive, de creştere a producţiei pe

termen lung – extindere a taliei firmei de producţie --, (Q1), (Q2) şi (Q3); sunt redate corespunzător izocosturile eficiente (tangente) acestor

producţii, rezultând punctele de eficienţă A, B şi respectiv C, care indică, prin coordonatele lor în materie de unităţi de muncă (L) şi respectiv de capital (înzestrare tehnică /k), valorile combinate (asociate) ale factorilor de producţie pentru care talia firmei este eficientă în cele trei momente de extindere;

de la Origine (O) – factori şi producţie zero – prin unirea ei rectilinie cu cele trei puncte de eficienţă, în succesiune, rezultă curba de expansiune a producţiei în condiţii de eficienţă – a aceleiaşi expansiuni.

Observaţii: (i) Curba de expansiune nu apare, ca principiu, perfect rectilinie, iar faptul

se poate datora ne-paralelismului curbelor izocost eficiente – înseamnă

81

că momentele expansiunii ar putea fi semnificativ diferite până la variaţii diferite ale preţurilor factorilor de producţie. mai degrabă, curba de expansiune este o succesiune de segmente.

(ii) Graficul I.7 se limitează să pună problema randamentului la scară, fără să îl concretizeze. Randamentul la scară (Rs) este de trei feluri (Diagrama I.2).

Diagrama I.2Felul randamentului la scară (Rs)

Descrescător <1Proporţional =1Crescător >1

_______________________________________________________________________CASETA I.3

CURBA DE EXPANSIUNE PENTRU IZOCUANTELE NON-SUBSTITUŢIE

Cum ar fi de imaginat diferenţa specifică a izocuantelor non-substituţie, sau, practic, cum imaginează şcoala lor de gândire problematica creşterii producţiei şi creşterii economice, spre deosebire de gândirea clasică ? Putem imagina, în baza Graficului I.7, de mai sus, faptul că aici există libertatea de a imagina creşterea producţiei prin investiţia exclusivă în oricare dintre factorii muncă sau capital, ca în Figura alăturată. k k

C

(Q1) (Q2) (Q3) (Q1) (Q2) (Q3)

B A B C

A

O L O L

Or această libertate rezultă din a admite că cei doi factori realizează substituţia.Dimpotrivă, gândirea care neagă capacitatea factorilor muncă şi capital de a se inter-subsitui pe termen lung vede curba de expansiune a producţiei într-un singur fel, lipsit de opţiuni în combinarea factorilor, respectiv pe calea curbei de expansiune care trece prin vârfurile de optim ale combinării

82

factorilor – creşterea “pe muche de cuţit” (“knife-edge”), ca în Figura următoare.

k

(Q1) (Q2) (Q3)

CB

A

O L

Concepte:asocierecapital (k) capital fix capital variabil ciclu de producţiecombinarea factorilorcomplementaritatecosturicostul total(C)curba de expansiune a producţiei

curbele izocost factori de producţie “factorul” timpfuncţia de producţie izocuantelegea creşterii-descreşterii randamentelormunca şi forţa de muncă (L)pământul (Ld)

productivitatea marginală (QMG) productivitatea medie (QM) randament la scară (Rs):rata marginală de substituţiesubstituţiaşomajtimpul lung timpul scurt variaţia costurilor

Chestiuni:(1) Care este confuzia care se poate naşte în practică între factorii naturali

(legaţi de pământ) şi cei reprezentând capitalul variabil ?(2) De ce nu putem vorbi de de “uzura factorului pământ”, aidoma uzurii

capitalului fix ?(3) Cu ce se identifică valoric noţiunile de uzură şi respectiv amortizare ale

capitalului fix şi care este diferenţa specifică dintre acestea ?(4) Câte feluri de proceduri de amortizare cunoaşteţi şi care sunt

fundamentele conceperii lor (în moduri diferite) ?(5) Explicaţi cele două niveluri fenomenologice şi de valori rezultate din

procesul de producţie.(6) Explicaţi contextul combinării factorilor de producţie, începând cu caracteristicile acestei combinări, în

materia următoare:Felul combinării Între factorii Pe termen: Pentru nivelul

83

scurt /lung producţiei1 Asociere 2 Complementaritat

e3 Substituţie

ANEXA

Aplicaţie rezolvată

Fie o firmă producătoare (de ce vreţi dumneavoastră): la un nivel tehnic dat (neschimbat), pentru o producţie totală iniţială Qt de 20 unităţi şi o productivitate marginală (Qm), notată pe măsura creşterii succesive a

numărului de angajaţi cu cât 1 unitate de forţă de muncă, ca în tabelul de mai jos,

începând cu un număr de lucrători angajaţi (unităţi de forţă de muncă) iniţial de 5 unităţi.

Lucrători angajaţi

(L=)

Unităţi producţie

(Q=)

Creşterea forţei de muncă

angajate (L=)

Creşterea producţiei

(Q=)

Unităţi producti

vitate medie (Qa=Q/

L)

Unităţi producti

vitate marginală (Q / L=)

(1) (2) (3) (4) (5) (6)5 20 x x x6 5.07 6.08 7.09 8.0

10 7.011 6.012 5.013 4.014 2.015 1.016 0.017 0.0

1. Să se stabilească coordonatele punctelor de maxim ale:

a. Producţiei (Q);b. productivităţii medii (Qa);c. productivităţii marginale (Qm).

2. Să se stabilească şi coordonatele punctului de inflexiune a producţiei.3. Să se traseze cele trei curbe pe un grafic comun (L/Q).

84

4. Având în vedere că, până la angajarea primilor 5 lucrători, fiecare nou angajat a adus cu sine un spor de producţie totală de 4 unităţi, să se continuie graficul în partea stângă, către origine. Să se discute rezultatul.

Rezolvare-răspunsuri

1. Max (Qm) = A (9; 8)Max (Qa) = B (11; 5,36)Max (Q) = C (16; 71)Vezi Tabelul complet mai jos.

2. Punctul de inflexiune:I (9; 46) = punctul de inflexiune al producţiei, între: DI -- creşterea accelerată a (Q); IC -- creşterea încetinită a (Q).3. Vezi graficul de mai jos.4. Prelungirea graficului spre stânga (spre Origine) rezultă în: creşterea perfect lineară a Q (segmentul OD); o intersecţie nesemnificativă a curbei (Q) cu curbele (Qm),

respectiv (Qa); semnificativ este însă că (Qm) şi (Qa) sunt perfect colineare, în

această zonă.În plus, FE este tot un segment de dreaptă, paralel cu axa OL, ceea

ce semnifică o corespondenţă între: orizontalitatea curbei FE şi linearitatea creşterii Q,creştere care nu este încă nici accelerată, nici încetinită.

Lucrători angajaţi (L)

Unităţi producţie

(Q=)

Creşterea forţei de muncă

angajate (L=)

Creşterea producţiei

(Q=)

Unităţi producti

vitate medie (Qa=Q/

L)

Unităţi producti

vitate marginală (Qm==Q / L)

(1) (2) (3) (4) (5) (6)5 20.0 1.0 x 4.00 x6 25.0 1.0 5.0 4.17 5.07 31.0 1.0 6.0 4.43 6.08 38.0 1.0 7.0 4.75 7.09 46.0 1.0 8.0 5.11 8.0

10 53.0 1.0 7.0 5.30 7.011 59.0 1.0 6.0 5.36 6.012 64.0 1.0 5.0 5.33 5.013 68.0 1.0 4.0 5.23 4.014 70.0 1.0 2.0 5.00 2.015 71.0 1.0 1.0 4.73 1.016 71.0 1.0 0.0 4.44 0.017 71.0 1.0 0.0 4.18 0.0

85

LECŢIA II

CEREREA DE CONSUM

Planul lecţiei:

7. Definiţia cererii de consum8. Funcţia cererii9. Elasticitatea cererii

9.1 Elasticitate, versus inelasticitate9.2 Elasticitate, versus inelasticitate perfectă9.3 Elasticitate încrucişată

10. Surplusul consumatorului11. Utilitate şi cerere

11.1 Aspectul istoric11.2 Teoria utilităţii11.3 Constrângerea bugetară şi utilitatea

11.3.1 Linia buget11.3.2 Determeinantele venit şi preţ

11.4 Corespondenţa cerere-utilitate11.5 Dezvoltări contemporane în teoria cererii şi utilităţii.

Teoria “utilităţii revelate”

De revăzut, în prealabil: Metoda grafică în studiul economiei / Caiet de Seminar /Lecţia I Curbele izocuante şi izocost /Lecţia I Curentul Marginalist / Istoria gândirii economie / Lecţia I

1. Definiţia cererii de consum

Se numeşte cerere de consum: (i) o cantitate de bun (serviciu) individual, pe care

86

(ii) un individ, un grup sau o totalitate de indivizi (iii) doreşte şi poate să o achiziţioneze (procure, cumpere) (iv) într-o periodă dată.

Se deosebeşte cererea de consum (1) individuală de cererea (2) de piaţă, exclusiv după criteriul (ii) al definiţiei, în sensul în care (2) cererea de piaţă reprezintă compunerea totalităţii cererilor individuale gravitând pe aceeaşi piaţă.

Este la fel de important de observat situarea cererii -- ca funcţie economică de bază – într-un domeniu restrâns la: sfera consumatorului individual, final şi privat – distincţia se va clarifica

complet în mi multe dintre lecţiile viitoare; respectiv drept numai o componentă – parţial reprezentativă – a cererii

agregate (Lecţia VI).

2. Funcţia cererii

În calitate de funcţie economică fundamentală , cererea de consum se prezintă, cu unele diferenţieri specifice între (1) cererea individuală şi (2) cea de piaţă.

(1)Cererea individuală (dx) are drept variabile independente cel puţin:

(1) preţul bunului (Px);(2) preţurile altor bunuri (Pa);(3) venitul consumatorului individual (y);(4) preferinţa specifică a consumatoruli pentru acelaşi bun “x” ();(5) aşteptările consumatorului faţă de nivelul general al preţurilor (E);(6) nivelul reclamei comerciale (A);(7) alţi factori (Z):

dx = f (Px, Pa, y, , E, A, Z)(2)Cererea de piaţă (Dx) prezintă, diferenţiat faţă de cererea

individuală:(3’) venitul total (Y) al consumatorilor, în locul celui individual (y), plus o funcţie de distribuţie a aceluiaşi venit total (G). Concret, gradul de egalitate-inegalitate a distribuţiei venitului total conferă cererii de consum comportamente îndeajuns de diferite – între extremele distribuirii perfect egale şi, respectiv, însuşirii venitului total de către un singur consumator dintr-o totalitate.

Dx = f (Px, Pa, Y, G, , E, A, Z)În rândul următor, cele deja expuse aici se atribuie funcţiei extinse a

cererii – purtătoare a tuturor varaibilelor independente enumerate mai sus. Dimpotrivă, funcţia restrânsă a cererii a rezultat din nevoile: adaptării la posibilităţile grafice (bi-dimensionale); reflectării concomitente, pe acelaşi grafic, a cererii, împreună cu oferta, ca

două funcţii simple, în vedere studiului echilibrului cerere-ofertă, de semnificaţie economică crucială.Funcţia restrânsă a cererii exprimă dependenţa negativă a nivelului

ceererii de consum (cantităţii cerute) de nivelul preţului bunului (Px), “ceteris paribus”/celelalte variabile rămânând constante.

87

Dx = f (Px)Practica indică acest fel de dependenţă a cererii faţă de preţ pentru

imensa majoritate a bunurilor (şi serviciilor):PxQx // PxQx

ceea ce identifică funcţia restrânsă cu termenul mai popularizat de legea cererii.Observaţie: Legea cererii exprimă regula dinamicii inverse a cantităţii cerute, faţă de nivelul preţului, dar îngăduie o libertate de formă a curbei destul de mare – o rigurozitate formală mult redusă faţă de cazurile curbelor producţiei pe teremn scurt (obligatoriu crescătoare-descrescătoare), izocuante (hiperbolic-convexe) sau izocost (rectilinii).

La această regulă, mai sunt identificate, în masa bunurilor, bunurile speciale (excepţionale):(a)bunurile “Giffen” – sau inferioare12 -- (re)prezintă un consum important

la nivelul societăţii, de aceea: sunt percepute drept “barometru” pentru starea şi dinamica pe termen

scurt a nivelului general al preţurilor; respectiv ca “indice al puterii de cumpărare”, în fine, ca semnal al viitoarelor penurii de bunuri sau deteriorări ale

nivelului de trai. Iar toate acestea reprezintă percepţii, ca atare au mai puţin legătură cu

adevărul ştiinţific. (b)bunurile “Veblen” – sau de lux13 -- sunt percepute ca semnal al

deprecierii monedei autohtone. Creşterea preţului lor poate atrage creşterea cererii, urmare nevoii de înlocuire a economiilor în monedă cu stocuri de valori mai stabile.

Astfel, reflectarea grafică a funcţiei restrânse a cererii se observă în Graficele II.1.

Px Px

(DX) (Dx)

O Qx O Qx

12 După numele lui Sir Robert Giffen, economis britanic al secolului al XIX-lea.13 După numele economistului american de origine suedeză Torsten Veblen.

88

(a) bunuri ordinare (b) bunuri speciale (Giffen & Veblen)

Graficele II.1

Comentariu grafic: cazul (a) este al curbei ordinare a cererii – expresia legii cererii; cazul (b) reflectă comportamentul cererii faţă de preţ al bunurilor speciale

(excepţionale). De observat că comportamentul bunurilor speciale se uniformizează oarecum şi el – cererea este crescătoare, indiferent că avem de a face cu bunuri inferioare sau de lux;

în fine, pentru ambele cazuri se observă rigurozitatea mult mai redusă a curbei cererii (faţă de preţ), decât este cazul curbelor producţiei pe termen scurt, izocuantă sau izocost. Teoretic, curba cererii poate lua oricare formă, ami mult sau mai puţin riguroasă, care respectă exclusiv formularea legii cererii, altfel destul de generală.

89

Dinamica grafică -- a curbei cererii -- este aspectul care lămureşte influenţa dinamică a fiecărei variabile independente (exogene) asupra funcţiei restrânse – egal curba cererii. Rezultă, astfel, două feluri de dinamici:

(a) de-a lungul curbei cererii – pentru variaţia exclusivă a preţului bunului; (b) a curbei cererii în totalitate – aceasta însemnând:

(b1) spre dreapta sau spre stânga;(b2) cu păstrarea formei (izomorfismul) curbei cererii originare.Diagrama II.1 enumeră câteva variaţii determinante pentru deplasarea

curbei cererii (în întregime).

Diagrama II.1Determinantele deplasării curbei cererii

Către stânga: Către dreapta:tendinţele inverse ale factorilor din coloana dreaptă

creşterea venitului naţionalcreşterea preţurilor la înlocuitorii bunuluischimbări ale gustului consumatorului, în favoarea bunuluiscăderea preţurilor bunurilor complementareîntărirea reclameiaşteptări de creştere a preţului bunului

3. Elasticitatea cererii

Elasticitatea cererii este mişcarea de răspuns (reacţia) cererii la mişcarea (fluctuarea) variabilelor independente ale funcţiei. Este o mărime (cantitativă) caracterizează prin coeficientul de elasticitate:

i = (Q / Qo) / (i /i0) unde i este coeficientul de elasticitate a cererii faţă de mărimea (exogena) i; Q este variaţia (indusă a) cantităţii cerute; Qo cantitatea de la care are loc variaţia (detereminată); i0 şi i sunt, respectiv, mărimea de bază a variabilei exogene şi, respectiv, variaţia ei. Observaţie: Raportul între variaţia cantităţii cerute şi cantitatea iniţială, ca şi raportul între variaţia exogenei şi valoarea ei în acelaşi moment reuşesc să facă din mărimea elasticităţii o mărime abstractă – se raportează între ele şi astfel se anulează unităţile de măsură specifice endogenei şi exogenei.

Elasticitatea cererii faţă de preţ (p) capătă importanţă deosebită pentru funcţia restrânsă a cererii:

p = (Q / Qo) / (P /P0)după cum rămân de reţinut: atât faptul că şi restul exogenelor funcţiei extinse se caracterizează,

fiecare, prin propria elasticitate, coeficient de elasticitate şi comportament al acestuia,

90

cât şi faptul că elasticitatea caracterizează şi alte funcţii decât cererea de consum, astfel formula coeficientului de elasticitate de mai sus este una universală – iar elasticitatea este (asemeni indicilor) o mărime abstractă (fără unităţi specifice de măsură).

Observaţie: Cererea poate fi elastică în raport cu o variabilă, respectiv inelastică în raport cu altele. Elasticitatea cererii este strict legată de fiecare dintre exogene şi nu există elasticitate “coroborată” (între variabile) sau “agregată”, ca în cazul altor mărimi. Aici observăm cel mai bine diferenţa între funcţia cererii şi funcţia producţiei, spre cel mai bun exemplu: variabilele cererii nu se combină între ele şi nu îi deteremină funcţia în mod corelat.

3.1 Elasticitate, versus inelasticitate În formula arătată, elasticitatea – respectiv coeficientul de elasiticitate i –

ia valori între zero şi infinit – chestiunea semnului algebric negativ al elasticităţii cererii este una separată, în speţă indică, pentru relaţia cantitate cerută-preţ, panta negativă a curbei, echivalentă enunţului legii cererii.(a) p < 1 defineşte starea de inelasticitate – variaţia exogenei (i) induce

variaţii inferioare ale endogenei;(b) p =1 defineşte starea de elasticitate unitară – variaţiile exogenei şi

endogenei sunt echivalente;(c) p >1 defineşte starea de elasticitate (propriuzisă) – exogena induce, prin

variaţiile ei, variaţii mai mari (importante) ale endogenei.

3.2 Elasticitate, versus inelasticitate perfectă Revenim la funcţia restrânsă – astfel la legea cererii şi respectiv la

elasticitatea cererii faţă de preţ (p), intervalul de variaţie a elasticităţii include cele două extremităţi, care sunt şi importante:Valoarea nulă a elasticităţii faţă de preţ (p = 0) exprimă, de fapt, variaţia de anvergură infinită a preţului, vizavi de variaţia nulă a cantităţii cerute – inelasticitatea perfectă. După cum valoarea infinită a aceleiaşi elasticităţi faţă de preţ (p = + ) exprimă variaţia nulă a preţului, vizavi de variaţia de anvergură infinită a cantităţii cerute -- elasticitatea perfectă.Observaţie: Spre deosebire de restul intervalului de valori (ordinare) pe care este definită elasticitatea cererii, aceste două valori – elasticităţi – “extreme” exprimă, fiecare, în măsură egală sau simetrică, de facto, lipsa corelaţiei – corelaţia nulă – între preţul bunului şi cantitatea cerută pe piaţă (preţul bunului nu influenţează cantitatea cerută).

Astfel, odată fixate şi capetele intervalului de variaţie a elasticităţii, Graficul II.2 vizualizează cele explicate în aceste ultime două subparagrafe.

91

Px Do

(p < 1) inelasticitate

elasticitate 450

(p > 1) elasticitate perfectă D

(p = + ) (p =1) elasticitate unitară (p = 0)

inelasticitate perfectă O Qx

Graficul II.2

Observaţii grafice: Deosebim, în Graficul II.2, situaţiile curbelor cererii de elasticităţi extreme

– perfecta inelasticitate (p = 0) şi perfecta elasticitate (p = + ) – de aceea a elasticităţii unitare (p =1) – aparent, o draptă la 450 . În realitate, pentru curbele ordinare ale cererii, respectiv de elasticităţi nenule şi finite, elasticitatea variază de-a lungul curbei – lucru care nu se întâmplă de-a lungul curbei cererii perfect elastice sau perfect inelastice, ale căror elasticităţi extreme rămân invariabile de-a lungul curbei. Ca atare, şi o curbă a cererii presupus înclinată la 45o prezintă şi ea o elasticitate variabilă de-a lungul ei.

Poziţia perfect verticală a curbei cererii (nu mai puţin şi forma rectilinie) cu perfectă inelasticitate, versus poziţia perfect orizontală a curbei cererii cu elasticitate perfectă ajută pe oricare observator să compare şi curbele ordinare ale cererii după nivelul elasticităţii faţă de preţ: o cerere mai elastică se apropie de poziţia orizontală, pe grafic.

Mişcarea curbei cererii în sens crescător, de la zero la + , este una de răsucire (torsiune) în sensul invers ceasornicului. Concomitent, să nu uităm semnul algebric negativ automat primit de coeficientul de elasticitate.

Observaţie: Dinamica grafică a curbei cererii – reprezentată până aici de (a) mişcarea de-a lungul curbei şi (b) deplasarea curbei în întregime, cu păstrarea formei şi pantei în cazul noii curbe – se completează aici cu (c) torsiunea – echivalentă variaţiei elasticităţii.

În afara definirii raportului de variaţie între cerere (cantitatea cerută) şi exogenele sale funcţionale, elasticitatea cererii are şi factori de influenţă. În favoarea elasticităţii operează: (din nou) (i) preţul (propriuzis al) bunului, la ofertă, (ii) existenţa (versus inexistenţa) înlocuitorilor, (iii) venitul

92

consumatorului (individual, total şi cheltuit pentru bunul “x” respectiv), respectiv (iv) timpul.

3.3 Elasticitate încrucişată Elasticitatea încrucişată((c) exprimă variaţia cantităţii de bun “x”

(Qx) cerute, în funcţie de variaţia preţului altui bun “y” (Py): c = (Q / Px ) x [(P1+P2)y /(Q1+Q2)x ]

Variabilele elasticităţii încrucişate depind, la rândul lor, de raportul între bunurile “x” şi “y” în consum. Dacă bunurile sunt complementare (asociate), în consum, c ia valori pozitive; invers în cazul bunurilor substitute.

4. Surplusul consumatorului

Surplusul consumatorului (Sc) reprezintă valoarea diferenţei între:(1) producţia (utilitatea) totală a bunului “x”, oferit societăţii – până la nivelul

cantităţii şi preţului existene la momentul considerat;(2) valoarea corespunzătoare preţului real al bunului “x” – la momentul

considerat Grafic, surplusul consumatorului se identifică:

(i) la stânga curbei cererii;(ii) deasupra preţului la momentul considerat (Graficul II.3).

Px

B

(Sc)

PA A

(Dx)

O QA Qx Graficul II.3

Comentariu grafic: surplusul consumatorului (Sc) este o valoare – respectiv implică, în egală

măsură preţuri şi cantităţi ale bunului “x”, iar pe Grafic implică o suprafaţă – şi nu curbe sau puncte;

de facto, suprafaţa defineşte (grafic) cel mai bine surplusul consumatorului. Localizarea suprafeţei este: (1) deasupra preţului considerat (PA); (2) la stânga curbei cererii (Dx) propriuzise;

drept urmare, variaţia surplusului consumatorului (Sc) respectă şi ea aceeaşi lege a cererii – este inversă faţă de evoluţia preţului bunului (Px).

Observaţie: Surplusul consumatorului este un concept cu valoare teoretică (teoretico-didactică). Importante sunt însă două lucruri. Mai întâi, faptul că motivul pentru care prezentăm acest concept este relaţia sa directă cu bunăstarea consumatorului – poate fi considerat drept un adevărat indicator (indicativ) al bunăstării consumatorului, cel puţin în lipsa altora, mai practici

93

şi mai precişi. Astfe, vom avea mai multe aplicaţii ale surplusului consumatorului în alte lecţii.

În al doilea rând, chiar şi pentru un concept cu valoare teoretică este nevoie de explicat semnificaţia concretă – cantitatea QA este aşteptată la nivelul unui preţ al bunului “x”, PA , inferior preţului primei unităţi de bun cerute, aflat respectiv în vecinătatea preţului PB. Multiplicarea (opţiunilor) consumatorilor pentru bunul “x” se dezvăluie, prin intermediul acestui concept, realmente paradoxală: în loc să, sau înainte ca consumatorii să concure între ei la obţinerea bunului de pe piaţă, ia naştere un fel de “solidaritate” a lor care concură la reducerea preţului de cerere (opţiune).

5. Utilitatea şi cererea

În definiţie, utilitatea este satisfacţia obţinută de către un consumator individual, urmare consumului unui anume bun.

Utilitatea alimentează cererea, tot atât cât producţia alimentează oferta, la rândul ei – având în vedere, cel puţin, perspectiva confruntării funcţionale între cerere şi ofertă14. Utilitatea, asemeni producţiei, ofertei sau cererii, este şi ea o funcţie economică fundamentală complexă.

5.1 Aspectul istoric În cazul utilităţii, nu avem de a face cu un concept unanim acceptat în

gândirea economică. Acceptarea categoriei de utilitate este, mai întâi – înainte de aspectul economic şi de gândire economică --, o chestiune de principiu filozofic: echivalează cu acceptarea existenţei autonome a nevoii specifice (individuale), în afara, absenţa sau înaintea existenţei bunului / bunurilor care o satisfac(e). Acceptând utilitatea, ca un concept valabil, înţelegem, încă o dată, că există:

(a) utilităţi individuale, de atribuit unuia sau mai multor bunuri, în mod concomitent – aceste bunuri urmează să fie substitute, în consum;

(b) corespunzător, bunuri individuale, individual purtătoare a mai multor utilităţi – numite şi niveluri de utilitate.

Promotorul utilităţii a fost curentul de gândire economică marginalist, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea15. În opoziţie cu marginalismul, marxismul – un curent de aceeaşi vârstă şi, oarecum, de aceeaşi origine în ceea ce a fost numit “Ideologia Germană” – neagă existenţa utilităţii, înlocuind-o cu “valoarea de întrebuinţare”, atribuibilă fiecărui bun în parte -- ca unica dimensiune care individualizează bunul, în raport cu celelalte.

5.2 Teoria utilităţiiDe origine marginalistă, aşadar, gândirea asupra utilităţii se

sintetizează în teoria utilităţii marginale, care conţine două părţi principale: (1) partea sau postulatele considerate de bază – respectiv, unanim acceptate în interiorul curentului marginalist; (2) dimpotrivă, partea care a reprezentat “sciziunea intra-marginalistă”. (1) postulatele de bază unanim acceptate sunt, la rândul lor, două la

număr:

14 Lecţia III.15 Vezi Lectura de la Lecţia I.

94

(a) creşterea cantităţii (ofertei) unui bun generează descreşterea utilităţii sale marginale; invers, în cazul descreşterii cantităţii bunului.

A se deosebi aici cele două mărimi ale utilităţii, de care vorbim: (i) utilitatea marginală (Um), surprinsă ca descrescătoare, odată cu creşterea cantităţii bunului, şi (ii) utilitatea totală (Ut), care se maximizează – respectiv indică acea cantitate integral necesară – în momentul în care utilitatea marginală scade până la anularea ei;

(b) pentru bunuri reciproc substitute (x, y, z, …) egalitatea multiplă de raporturi între cantităţile oferite şi utilităţile marginale corespunzătoare defineşte o stare normală şi de echilibru a economiei:

Um(x) / Px = Um(y) / Py = Um (z) /Pz = …(2) sciziunea a avut loc între marginaliştii care s-au numit (a) cardinalişti

şi (b) ordinalişti.(a)Cardinaliştii (Stanley Jevons, Alfred Marshall, …) consideră utilitatea

drept, concomitent: comensurabilă – atribuind astfel şi o unitate de măsură comună tuturor

utilităţilor; iar pentru utilităţile individuale, purtând un punctaj individual, respectiv o

calificare (ordonare) cifrică notată 1, 2, … Într-un cuvânt, cardinaliştii consideră pe consumator suficient de riguros

-- în opţiunea sa faţă de utilităţi şi faţă de bunurile corespunzătoare acestora – şi capabil, în final, a ordona toate bunurile într-o ierarhie opţională unică.(b)Ordinaliştii (Vilfredo Pareto, John Hicks, I. Allen…) consideră, dimpotrivă

că: utilitatea nu poate primi o unitate de măsură unică – comună tuturor

utilităţilor individuale; şi dacă o astfel de comensurare comună ar exista, ea ar rămâne

neesenţială teoriei. În aceeaşi înţelegere curentă, ordinaliştii văd un consumator mai puţin

riguros sau capabil de a ordona totalitatea bunurilor care fac obiectul opţiunilor sale în materie de utilitate – consumatorul raţional se limitează la ierarhizarea utilităţilor. Observaţie: Faptul că ierarhizarea utilităţilor este ceva mai simplă şi la îndemână decât cea a bunurilor ţine mai puţin de raportul numeric dintre bunurile de pe piaţă şi utilităţile individuale, cât de faptul că ierarhizarea utilităţilor (în vederea marginalistă) este prioritară -- ierarhizarea bunurilor este şi ea, prioritar, una a utilităţilor.

Graficele II.4 vizualizează diferenţa de viziune dintre cele două componente ale curentului marginalist, asupra conceptului de utilitate.

U

(a)

UA A UB B

95

O QA QB Qx

Qy Qy

(U3)(b)

UA A (U2) UB B (U1)

O QA QB Qx O Qx

cardinalişti ordinaliştiGraficele II.4

Comentariu grafic: Numai cardinaliştii înţeleg satisfacerea celor două postulate asupra

utilităţii concomitent prin: (a) comensurarea utilităţii marginale a bunului “x” în mărime universală

(U), în relaţie negativă cu cantitatea aceluiaşi bun “x” – rezultă într-o curbă de tip izocuantă (hipebolă convexă) definind aceeaşi utilitate a bunului “x”;

(b) antrenarea bunului “x” în consum, respectiv în relaţia de substituţie cu alt bun “y” – rezultă într-o curbă perfect similară cu aceea a utilităţii (U) propriuzise, o curbă care lasă loc şi celui de al doilea postulat al utilităţii marginale.

Observaţie: Toate curbele hiperbolic-convexe din aceste grafice – (a) sau (b); cardinalişti sau ordinalişti -- identifică utilitatea marginală – utilitatea totală rămâne invizibilă acestui demers. În opoziţie cu cardinaliştii, pentru ordinalişti nu există comensurarea

utilităţii bunului “x” (a) – există numai (b) substituţia bunurilor în consum , care:(1) face vizibile, de-a lungul curbelor (Ui), cele două postulate

marginaliste, ca şi la cardinalişti;(2) dar, mai important, lasă să se individualizeze curbele (Ui) într-o

manieră proprie (ordinalistă), cu câştigul conceptual a ceea ce numim de aici curbele de indiferenţă (Ui).

96

CASETA II.1 O IMAGINE PLASTICĂ A UTILITĂŢII MARGINALE

Dar ce înseamnă relaţia directă între cantitatea bunului şi comensurarea utilităţii -- fără intermediul substituţiei între bunuri (Graficul II.4.a, numai pentru cardinalişti) -- ilustrează simplu şi plastic, ca nimeni altul, Stanley Jevons, unul dintre cardinaliştii de frunte – a se citi radicalii conceptului de utilitate. Pentru a-ţi potoli setea, spune autorul, ai nevoie de mai mute pahare cu apă (vezi utilitatea totală / Ut); cel mai “valoros” este însă primul pahar, celelalte pahare (vezi cantităţi unitare sau perfect egale între ele), îngurgitate succesiv, înseamnă, individual, tot mai puţin (vezi descreşterea utilităţii marginale / Um).

Se numeşte curbă de indiferenţă locul geometric al cantităţilor de bunuri substitute (x, y…) care indică indiferenţa consumatorului (în consumul unei cantităţi de “x”, faţă de consumul celeilalte cantităţi de “y”) în ce priveşte satisfacerea unei utilităţi – unui nivel de utilitate. Observaţie: În condiţiile în care toate curbele din Graficele II.4 sunt similare (izomorfe), putem vorbi şi de similaritatea între curba de indiferenţă şi izocuantă. Deosebirea între cele două este una de semnificaţie: alături de situările în zona utilitate-cerere (curba de indiferenţă), respectiv producţie-costuri (izocuanta):(i) punctele curbei de indiferenţă indică indiferenţa de tip: “sau

cantitatea… din bunul “x”, sau cantitatea … din bunul “y”;(ii) în vreme ce punctele izocuantei indică asocierea de cantităţi de factori

de producţie, una de tip: “numărul de … unităţi de muncă (angajate), combinate cu numărul de … unităţi convenţionale de capital”.

Corolar: Marginalismul şi marxismul, aparent contrazicându-se conceptual, reuşesc să schiţeze împreună conceptul de utilitate în gândirea economică contemporană. La două extreme:(i) marxismul neagă utilitatea, pe o bază filozofică strict materialistă;(ii) cardinalismul marginalist afirmă utilitatea până la unitatea de măsură

comună tuturor bunurilor şi pâ a atribui fiecărui bun, prin intermediul ei, o valoare pe aceeaşi scală unică.Dimpotrivă, vizavi de acestea:

(iii) ordinalismul marginalist afirmă utilitatea în mod limitat -- ca noţiune abstractă sau ca satisfacţie a consumatorului independentă de existenţa bunului – apropiind-o atât de concretul bunurilor inter-substitute, cât şi de diversitatea materială a acestora care respinge orice scalarizare (apropie utilitatea marginalistă de valoarea de întrebuinţare marxistă).

Câştigul teoretic de partea ordinaliştilor nu se opreşte, însă, la definirea şi reprezentarea curbelor de indiferenţă, în maniera sintetic arătată până aici. Corespondenţa principial-metodologică între curba de indiferenţă şi izocuantă continuă cu “câmpurile” – de izocuante şi respectiv curbe de

97

indiferenţă, ca în aceleaşi Grafice II.4. Ca şi în cazul izocuantelor individuale, curba de indiferenţă individuală observă mai îndeaproape cantităţile asociate ale celor două bunuri, adică însăşi “indiferenţa” emanând de la consumator.

Câmpul curbelor de indiferenţă – curbe hiperbolic-convexe, izomorfe şi perfect paralele – mută accentul, de la indiferenţa în consumul unei cantităţi dintr-un bun sau altei cantităţi din celălalt bun, pe diferenţierea între curbe. În cazul izocuantelor de producţie, erau individualizate nivelurile producţiei pe termen lung (diferenţierea de talie a producţiei) – pentru curbele de indiferenţă, diferenţierea lor în cadrul câmpului pune în evidenţă nivelurile de utilitate. Ordinaliştii, mai mult decât colegii lor cardinalişti şi decât alte curente care au studiat utilitatea, rămân în vizorul gândirii economice contemporane prin aceea că au lăsat aici loc acelor bunuri complexe şi multifuncţionale, produse deliberat pentru a servi, nu o singură satisfacţie a consumatorului, ci un adevărat set de utilităţi. Se poate astfel întâmpla ca două sau mai multe bunuri să fie inter-substitute pe setul de utilităţi dictat de consumator.

CASETA II.2 NIVELURI DE UTILITATE: EXEMPLU

Astfel, deşi am putea avea şi alte exemple mai potrivite, ultimul grafic II.4 (b) poate imagina şi două tipuri de mijloace de transport (“x” şi “y”), pentru care curbele de indiferenţă Ui ar fi, pe rând, U1=siguranţa deplasării; U2=viteza de deplasare; U3=elemente ale confortului interior etc. Şi în acest exemplu rămâne, însă, evident modul în care ordinaliştii păstrează obligatoriu neatinsă una şi aceeaşi ierarhizare a nivelurilor de utilitate.

5.3 Constrângerea bugetară şi utilitatea Şi dată fiind aceeaşi corespondenţă principial-metodologică între curba

de indiferenţă şi izocuantă, dusă mai departe la nivelul câmpurilor de curbe corespondente, putem gândi în continuare şi la complementaritatea izocuantă-izocost, ca pentru o presupusă corespondenţă în planul utilităţii.

5.3.1 Linia buget Reprezintă, în mod raţional-economic, maximul venitului (bugetului)

individual al consumatorului, posibil de alocat satisfacerii unei utilităţi (unui nivel de utilitate). Grafic, este vorba de o tangentă la curba de indiferenţă, ca în Graficul II.5 (pct. A, pe a doua curbă de indiferenţă, linia-buget (B)). Qy

(U3)

(U2) QyA A (B)

(U1) O QxA Qx Graficul II.5

98

Comentariu grafic: Linia buget (B) apare tangentă la (U2), dar şi întreruptă pentru

intersecţiile ei naturale cu (U1). Aceasta pentru că – spre deosebire de curbele corespondente, de tip izocost – pentru linia buget singura intersecţie purtătoare de semnificaţie este cea tangentă (punctul A).

Diferenţierea fundamentală între linia buget şi curba izocost este aceea că linia buget reprezintă un (buget) maxim, alocat nivelului respectiv de utilitate (Ui, în cazul de faţă U2) – spre deosebire de izocost care reprezintă (indirect) costul minim al presupusei producţii, atribuibil deci şi altor producţii inferioare. Drept urmare, pentru linia buget:

intersectarea curbelor de indiferenţă aferente utilităţilor inferioare îşi pierde sensul, întrucât linia buget reprezintă un buget maxim, aferent deja unui nivel de utilitate superior acestora;

punctul A, aferent liniei buget (B), îşi pierde, la rândul lui, calitatea de “punct de eficienţă” – validă în cazul curbei izocost, pentru intersecţia tangentă cu o curbă izocuantă. Punctul de eficienţă fiinţa în condiţiile în care alte intersecţii (ineficiente) îşi păstrau şi ele semnificaţia – punctul A este, aici, unic, ca intersecţie între linia buget şi curba de indiferenţă.

Dar care rămâne semnificaţia punctului A ? Dacă curba de indiferenţă (U) introducea criteriul satisfacerii uneia şi aceleiaşi utilităţi prin bunuri şi cantităţi diferite, iar rezultatul era un loc geometric (curbă), acum linia buget introduce în ecuaţie şi criteriul venitului consumatorului, respectiv al capacităţii de achiziţie a utilităţii – rezultă astfel reducerea “paletei” de cantităţi de bunuri asociate unei utilităţi individuale la o singură combinaţie (asociere) de cantităţi din bunurile implicate. Acesta este punctul A, cu cele două coordonate ale sale în materie de cantităţi din bunul “x” şi din bunul “y”;

În astfel de condiţii, fiecare curbă de indiferenţă îşi reclamă propria linie buget unică, iar câmpul liniilor buget se vede – tot spre deosebire de curbele izocost – subordonate curbelor de indiferenţă şi nivelurilor de utilitate;

în aceleaşi condiţii, câmpul liniilor buget se construieşte pe următorul principiu: bugetul existent se face aferent unui nivel de utilitate (preexistent); variaţia sa (creşterea, respectiv descreşterea) vine să descopere un alt nivel de utilitate (superior sau inferior celui iniţial).

Există – dincolo de diferenţierile semnificative pronunţate -- şi asemănări semnificative între linia buget şi curba izocost. Bunăoară, panta liniei buget identifică tot rata marginală de substituţie, între bunurile “x” şi “y”, Rms(xy), regăsită concomitent în raportul variaţiilor cantităţilor şi respectiv raportul invers al preţurilor bunurilor concurente:

Rms (xy) = Qy /Qx = Px / Py Observaţie: Egalitatea între raportul variaţiilor cantităţilor şi raportul preţurilor, la cele două bunuri, rezultă simplu din echivalenţa valorilor (veniturilor) totale implicate, de o parte şi de cealaltă:

Qy /Qx = Px / Py Qy Py = Qx Px Vy = Vx

5.3.2 Determinantele venit şi preţ Luând rata marginală de substituţie ca în definiţia şi formula de mai

sus, atunci ea -- în calitate de raportor al variaţiei cantităţilor de bunuri substitute – revine esenţial la influenţa exogenelor (determinantelor): (1)

99

venitul consumatorului şi respectiv (2) preţurile de piaţă ale bunurilor inter-substitute – practic, raportul între preţuri.

Cum se stabilesc aceste influenţe, fiecare în parte ? (A) Efectul variaţiei venitului (mai precis, al creşterii acestuia) îl observăm în Graficul II.6. Qy

(U3) (U1) (U2) C B (B3)

A (B2) (B1)

O Qx Graficul II.6

Comentariu grafic:

Linia buget este unică fiecărei curbe de indiferenţă, ca în comentariile graficelor precedente. Ceea ce se observă mai bine aici este paralelismul liniilor buget, B1, B2 şi B3, ceea ce echivalează constanţei ratei marginale de substituţie inter-bunuri.

Concluziile sunt două: (1) liniile buget diferă prin accesul (diferenţiat) la niveluri de utilitate diferit clasate (aici crescătoare) – acesta este efectul venit; (2) paralelismul liniilor buget păstrează invariabilitatea ratei marginale de substituţie şi respectiv raportului de preţuri între bunuri. Într-un cuvânt, variaţia venitului consumatorului generează efectul venit unic.

(B) Efectul variaţiei preţurilor (Graficul II.7) este ceva mai complex Graficele II.7).

Qy Qy

(U2) (U1) (U2)

A A B B

C (B1) (U1) (B2) (B1) (B’2) (B2)

O Qx (a) (b)

Graficele II.7

Comentariu grafic: Pentru ambele ipostaze imaginăm diminuarea preţului bunului “x”, în

raport cu preţul bunului “y” – grafic, uneia şi aceleiaşi cantităţi de bun “y”

100

(vezi intersecţia unică a liniilor (B1) şi (B2) cu axa OQy) îi corespund două cantităţi de bun “x” (intersecţiile diferite ale curbelor (B1) şi (B2) cu axa OQx).

Or, această dublă echivalenţă departajează două linii buget, (B1) şi (B2), în condiţiile invariabilităţii venitului consumatorului. A variat (negativ) numai preţul unui bun (al bunului “x”, în speţă) reuşind să genereze – asemeni variaţiei (creşterii) venitului, în cazul (A) – accesul la un alt nivel de utilitate, adică tot efectul venit. Mai simplu spus, variaţia preţurilor generează (şi ea) efectul venit – aidoma variaţiei venitului consumatorului.

Mai evident se face în graficul (b) şi alt efect al variaţiei preţurilor, decât est cazul efectului venit. Este vorba de variaţia pantei liniei buget – de la (B1) la (B2). Paralela (B’2), trasă la ultima linie buget (B2), intersectează curba de indiferenţă (U1) în punctul C, diferit de punctul A (intersecţia aceleiaşi curbe de indiferenţă cu linia buget (B1), iniţială). Graficul (b) pune astfel în evidenţă – pe una şi aceeaşi curbă de indiferenţă (U1) – efectul substituţie – schimbarea ratei marginale de substituţie (a cantităţilor substituite) între bunuri, ca al doilea efect al variaţiei preţurilor.

5.4 Corespondenţa cerere-utilitate Graficele II.8 încearcă să stabilească o astfel de corespondenţă prin

procedeul numit compunere grafică.

Qy Qy (B3)

(U1) (U3) (a) (U1) (U3) (B2) C

(U2) (U2) A B C (B1) B

(B1) (B2) (B3) A

O QA QB QC Qx O Qc QB QA

Qx

Px Px

A (Dx) B (b)

C A B (Dx) C

O QA QB QC Qx O Qc QB QA Qx

bunuri ordinare bunuri “Giffen-Veblen”

101

Graficele II.8

Comentariu grafic: Pentru bunurile ordinare, utilitatea (a) şi cererea (b) se compun pe

fundamentul diminuării preţului bunului “x” (PxQx), atât “ceteris paribus”, cât şi faţă de preţul bunului “y”.

Invers, pentru bunurile speciale, curba cererii este crescătoare (PxQx),: se reduce aici preţul bunului “y”, faţă de preţul bunului “x”: de la A, la B şi C are loc şi aici reducerea preţului bunului “x” (Px), dar de la dreapta spre stânga.

De facto, punctele A, B şi C sunt comune (a) intersecţiilor curbe de indiferenţă – linii buget şi (b) curbelor cererii – care exprimă, prin definiţie, cantităţile pe care consumatorul doreşte şi poate să le achiziţioneze.

5.5 Dezvoltări contemporane în teoria cererii şi utilităţii. Teoria “utilităţii revelate” (Paul Samuelson) Ipoteza este ceea ce poartă numele de coerenţă de comportament a

consumatorului, în condiţiile variaţiei venitului consumatorului: (i) conservarea nealterată a “coşului de bunuri” (set de utilităţi, respectiv

preferinţe), (ii) creşterea cererii (cantităţii cerute) pentru bunul ieftinit. .

Problema pusă este afectarea (posibilă a) curbei cererii, în condiţiile variaţiei venitului.

Studiul poate fi surprins tot grafic – respectiv tot pentru două bunuri substitute, “x” şi “y” (Graficul II.9).

Qy

A

A’

D

O B C’ C Qx

Graficul II.9

Explicaţie grafică:Situaţia seamănă bine cu cele arătate în Graficul II.7 de mai sus:

Px ABAC A’C’ (Dx,y)=Qx; QyDiminuarea

preţului bunului “x”

efectul venit eliminarea metodologică a efectului venit

efecte cumulate: venit &

substituţie

102

În sinteză:

Px Qx Qyceea ce înseamnă şi (i) păstrarea configuraţiei descrescătoare a cererii de bun “x”; şi (ii) creşterea relativă a preferinţei pentru bunul ieftinit.

Concepte:cardinaliştiibunurile “Giffen” bunurile speciale (excepţionale):bunurile “Veblen” cerere de consumcererea de piaţă (Dx) cerere individuală (dx)coeficientul de elasticitate: dinamica grafică

efectul venitefectul substituţie elasticitatea cererii elasticitatea cererii faţă de preţ (p) elasticitatea încrucişată((c) elasticitatea perfectăfuncţia extinsă

inelasticitatea perfectălegea cereriiniveluri de utilitateordinaliştiirata marginală de substituţiesurplusul consumatorului (Sc) teoria utilităţii marginaleutilitatea

Chestiuni: (1) Ce exprimă panta negativă a curbei cererii ? Dar cea pozitivă, pentru

bunurile speciale ?(2) Care este diferenţa de fond între forma rectilinie şi cea curbilinie a funcţiei

cererii ?(3) Care sunt raţiunile restrângerii funcţiei cererii la “legea” cererii (raportul

cu preţul bunului) ?(4) Dată fiind forma rectilinie a curbei cererii, studiaţi valoarea elasticităţii, pe

exemplificări, de-a lungul curbei cererii.

Studiu de caz:(5) Să trasăm şi să explicăm graficul funcţiei elasticităţii, faţă de preţ, a

cererii de curbă rectilinie şi curbilinie propriuzisă.

103

ANEXA RECAPITULATIVĂ

Analiză comparativă:Curbe de indiferenţă Curbe izocuante

Linii buget Curbe izocost(cerere-utilitate) (producţie-factori de producţie)

GRAFIC ECONOMIC(A) x curbe indiferenţă izocuante1 Sunt paralele trepte de utilitate niveluri ale producţiei2 Forma curbilinie --

pantă variabilăRms (x y) = Y / X = Oy / Ox

Rms (L k) = k / L = Ok / OL

3 Convexitate faţă de Origine

Substituţia: Substituţia:

creşte spre mijlocul curbei

creşte spre mijlocul curbei

scade spre extremităţile curbei

scade spre extremităţile curbei

4 Pantă negativă raport invers între creşterile celor două bunuri (substituţie):

raport invers între creşterile factorilor:

“x” muncă (L) “y” capital (k)cu păstrarea nivelului utilităţii

cu păstrarea nivelului producţiei

(B) x linii buget izocost5 Formă rectilinie Oy / Ox = Px/Py = K

(constant):Ok / OL = PL/Pk = K (constant):

preţul bunului "x", în termenii bunului "y", este constant, şi reciproc,

preţul forţei de muncă, în termenii capitalului, este constant, şi reciproc,

rezultând din intersecţia tangentă a la curba de indiferenţă.

rezultând din intersecţia tangentă la izocuantă.

6 Reprezintă:(a) definiţia (a) constrângerea

bugetară, în procurarea:

(1) utilităţii;(2) bunurilor aferente

(a) unul şi acelaşi cost, în termenii materiali (cantitativi), ai factorilor (L, k)

(b) coordonatele punctului tangent

(b) echivalează maximului bugetului (de) alocat

(b) echivalează minimului costului aferent producţiei.

(c) panta tangentei (c ) rata marginală de substituţie:

(c ) rata marginală de substituţie:

între x (Ox) şi y (Oy), între L (OL) şi k (Ok), în satisfacerea unei

utilităţi (Ui) între factori, în

materia costului.

104

LECŢIA III

OFERTA ŞI ECHILIBRUL, VERSUS DEZECHILIBRUL PIEŢEI

Planul lecţiei:

12. Oferta. Definiţie şi funcţie13. Alte explicaţii asupra funcţiei restrânse

13.1 Mişcări specifice13.2 Surplusul producătorului

14. Elasticitatea ofertei15. Echilibrul cerere-ofertă

15.1 Definiţie15.2 Echilibru şi dezechilibre15.3 Analiza dezechilibrelor 15.4 Reechilibrarea cerere-ofertă. Modelul “cobweb”

De revăzut, în prealabil: Funcţia cererii (Lecţia II)

105

Într-o primă parte a expunerii de faţă, putem considera oferta în simetrie cu elementele caracteristice funcţiei cererii de consum.

1. Oferta. Definiţie şi funcţie

Oferta este cantitatea dintr-un bun individual “x” pe care producătorii şi ofertanţii doresc şi pot să o prezinte spre vânzare, într-o perioadă considerabilă. Astfel, spre deosebire de cererea de consum, oferta prezintă mai puţină relevanţă ca ofertă individuală, a ofertantului individual – cu alte cuvinte, ea se prezintă în mod relevant numai ca ofertă de piaţă (totală sau cumulată).

În schimb, ca şi în cazul cererii, se distinge la fel de bine şi în cazul ofertei (1) funcţia extinsă şi (2) funcţia restrânsă.

(1)Funcţia extinsă a ofertei prezintă variabilele exogene: obiectivele producătorului (B) – inclusiv în sensul organizării acestor

obiective pe scheletul unui obiectiv individual, considerat dominant, cu dominanţă în luarea deciziei de ofertă;

preţul bunului (Px) – cu influenţă asupra ofertei de acelaşi calibru cu influenţa asupra cererii;

preţurile altor bunuri (Pg); preţuri ale factorilor de producţie (Pf); nivelul tehnic şi tehnologic al producţiei (T); alţi factori (Z).

Drept urmare, luăm în considerare o funcţie a ofertei – de piaţă -- de forma:

Sx = f (B, Px, Pg, Pf, T, Z)(2)Funcţia restrânsă a ofertei exprimă – perfect similar cu cazul

fncţiei cererii – dependenţa cantităţii oferite de nivelul preţului bunului (Px), “ceteris paribus”. Forma funcţiei restrânse devine:

Sx = f (Px)Observaţie: Mult căutata corespondenţă cerere-ofertă – adică între cele două funcţii fundamentale în economie – se regăseşte exclusiv la nivelul funcţiei restrânse. În realitate, studiul economiei a forţat conceptul funcţiei restrânse, pentru ambele funcţii, în acest sens – rezultatele studiului asupra echilibrului cerere-ofertă, în ultima parte a Lecţiei de faţă, vor veni să justifice această opţiune.

Pe ce se fundamentează, însă, practic corespondenţa cerere-ofertă, la nivelul funcţiilor restrânse, de o parte (cererea) şi de cealaltă (oferta) ?(i) preţul bunului (Px) este variabila exogenă comună cantităţii cerute şi

respectiv oferite;(ii) deşi cele două cantităţi se individualizează astfel pentru cerere şi

ofertă, sunt înlesnite şi analiza şi comportamentul interactiv al celor două funcţii prin aducerea lor pe graficul comun cantitate (Qx) – preţ (Px).

În fine, rezultă aici corespunzător legea ofertei – şi ea cu expresie perfect asemănătoare legeii cererii – oferta (cantitatea oferită) creşte, la

106

creşterea preţului bunului, în oricari condiţii. Ceea ce înseamnă, pentru ofertă:(i) influenţa preţului (Px) asupra cantităţii oferite (Qx) -- similară cu cazul

cererii;(ii) coroborată, în schimb, cu aceeaşi libertate a formei curbei ofertei – ca

în cazul cererii;(iii) lipsesc bunurile (considerate) speciale – care s-ar fi abătut de la legea

specifică ofertei şi deci ar fi modificat panta curbei;(iv) curba ofertei este una crescătoare în toate cazurile (Graficul III.1).

Px

(Sx)

Ox QxGraficul III.1

Observaţie grafică: În condiţiile libertăţii de trasare a curbei ofertei -- în ce priveşte forma

curbei, vizavi de panta obligatoriu crescătoare, ca şi în cazul curbei cererii -- această curbă indică (cazual), spre extremitatea dreaptă, o creştere mai pronunţată a preţului bunului (Px) faţă de cantitate oferită (Qx): este vorba de un bun într-o penurie relativă, datorată sau indusă, de cele mai multe ori, de situaţia producţiilor şi factorilor de producţie specifici. Alte bunuri îşi reclamă curbe ale ofertei de alte forme specifice mult mai puţin regulate (dar inclusiv rectilinii) decât este cazul curbelor producţiei sau utilităţii, ci indicând alte situaţii specifice.

2. Alte explicaţii asupra funcţiei restrânse

2.1 Mişcări specifice(i) de-a lungul curbei ofertei este imaginată variaţia cantităţii oferite,

urmare (exclusiv) variaţiei preţului bunului – similaritatea cu curba cererii este din nou una perfectă;

(ii) mişcarea curbei ofertei, în întregime indică, corespunzător, influenţa variaţiei altei / altor variabile, decât preţul bunului (Px), asupra curbei ofertei / funcţiei restrânse. Mişcarea (deplasarea) curbei ofertei în întregime semnifică, mai întâi, păstrarea formei curbei originare.În al doilea rând, şi pentru curba ofertei pot fi desprinse – din nou, ca şi

în cazul curbei cererii – determinantele deplasării curbei (Diagrama III.1).

Diagrama III.1Determină deplasarea curbei ofertei:

107

Către stânga: Către dreapta:tendinţele inverse ale factorilor din coloana dreaptă

schimbarea de obiectiv a producătorului, de la maximizarea profitului la maximizarea vânzărilorscăderea preţurilor bunurilor substitute (înlocuitoare).creşterea preţurilor factorilor de producţie aferenţi bunului “x”ameliorările tehnologice operate asupra bunului “x”

2.2 Surplusul producătorului Regăsim aici un alt concept-replică la altul specific curbei cererii.

Surplusul producătorului (Sp) reprezintă, prin definiţie economică, valoarea totală a bunului “x”, oferită de producător, de la preţul primei unităţi de bun oferite. Grafic, surplusul producătorului se regăseşte:(i) la stânga curbei ofertei; (ii) sub preţul ofertei la momentul considerat (Graficele III.2b).

Px Px

B(Sx)

(Sc)

PA A PA A’ (Sp)

(Dx)

O QA Qx O QA’

Qx(a) (b)

Graficele III.2

Comentariu grafic: S-a preferat ca cele două surplusuri – al consumatorului (a), respectiv al

producătorului (b) – să apară corespunzătoare aceluiaşi nivel al preţului bunului (PA).

Fireşte, punctele A şi respectiv A’ se situează la acelaşi nivel al preţului (PA) , dar diferit pentru cantităţi diferite: cerute, QA, şi respectiv oferite, QA’.

Deocamdată, curbele cererii şi ofertei nu sunt încă analizate şi judecate pe acelaşi grafic, dar este important de observat un fapt: variaţia preţului PA ar induce variaţii opuse asupra celor două surplusuri (valori).

3. Elasticitatea ofertei

Şi în cazul elasticităţii, lucrurile sunt perfect similare în cazurile cererii şi ofertei -- elasticitatea ofertei este capacitatea de extindere-restrângere a ofertei (cantităţii oferite), urmare variaţiei exogenelor acestei funcţii.

108

Coeficientul de elasticitate (i) a ofertei se determină după aceeaşi formulă a elasticităţii -- valabilă în cazul cererii, dar şi în cazurile altor funcţii posesoare de elasticitate:

i = (Q / Qo) / (i /i0)unde Q este variaţia cantităţii oferite, Qo oferta corespunzătoare la momentul iniţial, iar i şi i0, corespunzător, variaţia şi valoarea iniţială a variabilei exogene.

Sau, în cazul elasticităţii ofertei faţă de preţ:p = (Q / Qo) / (P /P0)

ea este aferentă fucţiei restrânse. Ca şi în cazul curbei cererii, coeficientul de elasticitate (p) a ofertei

faţă de preţ ia valorile mulţimii numerelor reale pozitive (Diagrama III.2) – în plus, semnul algebric al coeficientului de elasticitate, spre deosebire de cazul curbei cererii, cu pantă negativă, este pozitiv.

Diagrama III.2Valorile coeficientului de elasticitate a ofertei (p)

şi semnificaţii specifice

p = 0 -- valoarea nulă a elasticităţii faţă de preţ -- exprimă, de fapt, variaţia de anvergură infinită a preţului, vizavi de variaţia nulă a cantităţii cerute – inelasticitatea perfectă.

p < 1 defineşte starea de inelasticitate – variaţia exogenei induce variaţii inferioare ale endogenei;

p =1 defineşte starea de elasticitate unitară – variaţiile exogenei şi endogenei sunt echivalente;

p >1 defineşte starea de elasticitate (propriuzisă) – exogena induce, prin variaţiile ei, variaţii mai mari (importante) ale endogenei.

p = + -- valoarea infinită a aceleiaşi elasticităţi faţă de preţ -- exprimă variaţia nulă a preţului, vizavi de variaţia de anvergură infinită a cantităţii cerute -- elasticitatea perfectă.

Iar Graficul III.3 vizualizează aceeaşi evoluţie a elasticităţii cererii (coeficientului de elasticitate) faţă de preţ.

Px ( So)

(p < 1) (p =1)elasticitate unitară

inelasticitate 45o

elasticitate (p > 1) (p = + ) elasticitate perfectă (S+)

(p = 0)

109

inelasticitate perfectă O Qx

Graficul III.3

Observaţii grafice: mişcarea de torsiune a curbei ofertei, în sensul creşterii elasticităţii de la

zero la plus infinit, este, în cazul ofertei, în sensul rotaţiei acelor de ceasornic;

ca şi în cazul curbei cererii, torsiunea – modificând valoarea elasticităţii – se adaugă drept al treilea tip de dinamică grafică – pe lângă cea de-a lungul curbei şi cea care priveşte deplasarea curbei în întregime;

semnul algebric pozitiv al coeficientului de elasticitate este pus în legătură cu panta crescătoare a curbei, după aceeaşi regulă cu cea din cazul curbei cererii, dar, evident, cu rezultat invers;

este, în fine, cel mai interesant de observat modul în care elasticităţile extreme – perfecta inelasticitate şi perfecta elasticitate -- sunt figurate de curbe ale ofertei în exact aceleaşi poziţii cu curbele cererii de aceleaşi elasticităţi extreme: oferta perfect inelastică este verticală, ca şi cererea perfect inelastică; la fel în cazurile cererii şi ofertei perfect elastice;

după cum, regula este aceeaşi în a compara vizual două sau mai multe curbe ale ofertei, după nivelul elasticităţii: mai elastică este curba care se apropie de poziţia orizontală, ca şi în cazul curbei cererii.

Din nou, ca şi în cazul cererii, elasticitatea ofertei are – pe lângă

variabilele exogene, cele aparţinând funcţiei ofertei – propriii factori de influenţă: (1) timpul – care operează tot în favoarea elasticităţii astfel:

(a) pentru momentul dat, este favorizată inelasticitatea perfectă; (b) termenul scurt aduce spor de elasticitate, atrăgând alţi factori ai

funcţiei ofertei; (c) termenul lung sporeşte elasticitatea, odată ce face loc manifestării

integrale a setului de exogene al funcţiei ofertei;(2) excesul de capacitate productivă – diminuează elasticitatea ofertei,

punând problema epuizării resurselor de factori;(3) stocurile de bunuri – pun, la rândul lor, problema deficienţelor racordării

cererii la ofertă;(4) capacitatea de mobilizare/mobilitate a factorilor între industrii – operează,

din nou, în favoarea elasticităţii ofertei.

4. Echilibrul cerere-ofertă

4.1 Definiţie De primă importanţă este de menţionat că echilibrul se numără printre

categoriile (conceptele) din economie cu cel mai bogat conţinut. Vom trata aici numai un fel de echilibru din zona pieţei şi consumului.

Echilibrul cerere-ofertă priveşte: domeniul consumului, detaliul acestuia, respectiv un anume bun sau

categorie de bunuri şi implică actorii economici interesaţi de acesta: consumatorul şi

ofertantul.

110

Se înţelege astfel prin echilibru cerere-ofertă punctul, momentul sau conjunctura în care, concomitent:(a) ofertanţii sunt dispuşi şi capabili să ofere bunul “x” pe piaţă;(b) consumatorii sunt, de asemenea, dispuşi şi capabili să achiziţioneze bunul

“x” de pe piaţă (Graficele III.4).

Px (Dx) (Sx) Px (Sx)

(Dx)

PE1 E1 PE2 E2

O QE1 Qx O QE2 Qx(a) (b)

Graficele III.4

Comentariu grafic: Echilibrul cerere-ofertă este de două feluri: (a) stabil; (b) nestabil. Echilibrul stabil(a) aparţine majorităţii covârşitoare a bunurilor (bunurile

ordinare) şi se distinge prin faptul că: nu există forţe de natură economică capabile să deterioreze sau să răstoarne un echilibru deja câştigat.

Echilibrul nestabil (b) aparţine, dimpotrivă, bunurilor speciale (“Giffen-Veblen”). Se caracterizează prin caracterul conjunctural, accidental sau întâmplător în care interesele consumatorilor şi ofertanţilor se împacă, fără asigurarea stabilităţii acestei situaţii.

Distingem, deci, două criterii de diferenţiere a celor două echilibre: (1) conceptual, felul echilibrului este dictat unilateral de curba cererii; (2) final, de mărimea sau gradul tensiunii cantitate-preţ şi respectiv consumator-ofertant.

Felul echilibrului este dictat unilateral de curba (funcţia) cererii, în detaliu de detaşarea bunurilor speciale, în ansablul general şi vizavi de legea cererii. Este prima asimetrie evidentă între celoe două funcţii fundamentale concurente pe piaţă.

Dimpotrivă, pentru bunurile ordinare, comportamentul opus al cererii, faţă de ofertă, asigură un grad înalt de tensiune în jurul echilibrului, şi tocmai aceasta asigură echilibrului performanţa stabilităţii.

4.2 Echilibru şi dezechilibreDincolo de departajarea echilibrelor, rămâne identificarea oricărui

echilibru drept un singur punct, astfel prin coodonatele sale cantitate-preţ. Echilibrul de tip punctiform sugerează un caracter static de principiu – echilibrul poate deveni dinamic, urmare dinamicii celor două curbe, ceea ce înseamnă acţiunea factorilor specifici cererii şi ofertei, respectiv preţului de piaţă.

Timpul revine, în concordanţă cu aceiaşi factori, dublu influent:

111

determinând elasticităţile cererii şi, respectiv, ofertei, în creştere pentru alungirea intervalului;

determinând şi forma curbelor cererii şi ofertei, în sensul că acestea se apropie de forma dreaptă cu atât mai mult cu cât sunt analizate pe termene mai scurte sau la un singur moment dat – alungirea intervalului curbează cele două funcţii.Un alt factor dinamic al echiibrului şi dezechilibrelor se leagă de

dezechilibrele persistente – caracteristice unor industrii sau sectoare de bunuri şi servicii. Cauze ale acestora se regăsesc în exemplele:(1) restricţiilor guvernamentale – plafonări ale ofertei şi/sau preţului;(2) echilibrului nestabil – ceea ce poate însemna şi multiplicarea lui între

aceeaşi cerere şi aceeaşi ofertă (Graficul III.5).

Px

(Sx) (Dx) E2

E1

O QxGraficul III.5

(3) neatingerea obiectivelor producătorilor – atât cât se poate transforma într-un fenomen generalizat, înseamnă supra-estimarea performanţelor sau capacităţilor de producţie ale unei anume industrii;

(4) inadecvările persistente între cerere şi ofertă – ţin concomitent şi specific de ambele funcţii. Pe partea cererii, schimbarea gustului şi preferinţelor consumatorului este, principial, un factor de îndepărtaarea trendului reechilibrării. Pe partea ofertei, imperfecţiunea informaţiei de piaţă conduce la un efect similar.

4.3 Analiza dezechilibrelor

În fine, desprindem şi semnificaţia dezechilibrului, vizavi de echilibru. Primul element important de desprins este acela că, vizavi de un echilibru unic, punctiform în spaţiul graficului cantitate-preţ, dezechilibrul cerere-ofertă este replica dată de infinitatea punctelor planului (Graficul III.6). Cu alte cuvinte, pe cât un singur punct – pereche de coordonate, respectiv un singur nivel al preţului şi, corespunzător, unul singur al cantităţii – satisface interesele comune consumatorilor şi ofertanţilor, pe atât toate celelalte niveluri de preţ şi cantitate se regăsesc în dezechilibru. Aria dezechilibrului

112

cerere-ofertă este, însă, nu numai cu mult mai întinsă decât cea identificată de echilibru, ci şi multiplu semnificativă.

Px

(Dx) (Sx)(I)

PE (III) E (IV)

(II)

O QE Qx

Graficul III.6

Comentariu grafic: Ariile I, II, III şi IV se obţin prin despărţirea corespunzătoare a planului în

câte numai două arii – aşa rezultă (I) vizavi de (II) şi, respectiv, (III) vizavi de (IV).

Prima departajare – (I) versus (II) – are loc pe criteriul (dimensiunea) preţului, iar cele două devin, corespunzător, dezechilibre de tip: (I) supra-preţ şi (II) sub-preţ;

cealaltă departajare – (III) versus (IV) – are loc pe cealaltă dimensine, cea a cantităţii, iar cele două arii devin, corespunzător, (III) sub-cantitate şi (IV) supra-cantitate;

după ambele departajări, colţurile planului vor conţine puncte regăsite în dezechilibre care ţin concomitent de cantitate şi de preţ. Exemplu: colţul stânga-sus (nord-vest) este o arie de sub-cantitate şi supra-preţ -- şi aşa mai departe, până la recâştigarea capacităţii de caracterizare a tuturor punctelor şi zonelor din planul grafic, după criteriul felului dezechilibrului şi raportării la echilibru.

4.4 Reechilibrarea cerere-ofertă. Modelul “cobweb”Date fiind cele din sub-paragrafele precedent, majoritatea covârşitoare

a teoreticienilor şi specialiştilor cade de acord că situaţia de echilibru, pe piaţa unui bun sau altuia, în cadrul unei economii la rândul ei localizate şi specifice, nu este nici principial obligatorie, nici permanentă, în practică. Părerile sunt însă împărţite, între autori şi curente de gândire, în ce priveşte existenţa sau nu a trendului de reechilibrare. Nu vom intra în detalii asupra acestui aspect, în cele de faţă, ci preferăm o teorie a dezechilibrelor şi reechilibrării, numită modelul “cobweb” (pânzei de păianjen).

CASETA III.1 MODELUL MATEMATIC “COBWEB”: BAZELE MODELULUI

113

Referitor la model, variabilele principale sunt:(1) preţul cererii anului precedent – P(t-1);(2) preţul preliminat pentru oferta anului curent – Pe;(3) nivelul cererii curente (cantitatea cerută) – Dh;(4) nivelul ofertei curente (cantitatea oferită) – Sh..Iar ele conduc la două corelaţii funcţionale:

(1) Dh = f ( P(t-1)) (2) Sh = f (Pe)

În explicaţia sa non-matematică (grafică), modelul “cobweb” ţine seamă mai întâi de sub-împărţirea semnificativă a ariei de dezechilibru cerere-ofertă din Graficul III.6. Apoi, între situaţia anilor precedent şi curent are loc legătura multiplă – corespunzătoare mai multor perioade succesive – de forma “pânzei de păianjen” din Graficul III.7.

Px

(Dx) (1) (Sx)Po (5) (2)PE (4) (6)

(3)

O QE QxGraficul III.7

CASETA III.2 MODELUL “COBWEB”: DETALII

În exemplificare, autorii consideră o piaţă mai puţin organizată (a porcilor, vânduţi şi cumpăraţi în special în preajma sărbătorilor de iarnă). Se consideră Po preţul anului zero, precedent – un preţ de dezechilibru, cum se face vizibil pe Grafic --, preţ la care – într-o explicaţie cât se poate de simplificată – se adaptează oferta anului curent (segmentul 1), dar după cantitatea proprie ofertei la acest preţ. Ofertanţii urmează să fie decepţionaţi, în anul curent – preţul cererii este ceva mai mic (2). În anul următor, ofertanţii se vor prezenta pe piaţă conform preţului cererii din anul curent (3) şi vor constata disponibilitatea cumpărătorilor pentru un preţ sporit (4). În anul celălalt, se repetă oarecum situaţia dintre anul trecut şi cel curent, în materie de ofertă (5), iar consumatorii sancţionează din nou supraoferta (6) şi aşa mai departe. Din fericire, însă, finalul povestirii nu se amână la infinit ci revine la regăsirea echilibrului cerere-ofertă, cel puţin într-un an “n”.

Pot fi aduse critici acestui model, şi s-au şi adus – în principal, el vede o piaţă de-a dreptul primitivă, fără comunicaţii subtile între cerere şi ofertă, în primul rând sub aspect informaţional. Totuşi, nici calităţile lui nu sunt de

114

neglijat. În primul rând, să re-examinăm Graficul III.7, împreună cu Diagrama III.3.

Diagrama III.3Schiţa reechilibrării “cobweb”

Felul: Pe segmentul:(1) (2) (3) (4)

dezechilibrului

supra-preţ supra-cantitate sub-preţ sub-ofertă

ajustării creşterea ofertei

scăderea preţului

scăderea ofertei

creşterea preţului

rezultatului supra-cantitate sub-preţ sub-ofertă supra-preţ

Remarcăm că segmentele (1), (2), (3), … procedează fiecare la rezolvarea unui dezechilibru de felul preţului prin ajustarea cantităţii, şi invers – ceea ce înseamnă că modelul evită capcana tratării discriminatorii a preţului împotriva cantităţii, sau invers. Este încă o dată un merit al acestei teorii, cu atât mai mult cu cât curentele de gândire cele mai bine poziţionate la această oră (neoclasici şi (neo)keynesişti) fac astfel de tratări discriminatorii.

În al doilea rând, modelul vede cu destulă claritate două lucruri, în concluzia sa: (i) (re)echilibrarea, ca proces de durată, respectiv etapizată – “tatonare”

(expresia autorilor);(ii) aceeaşi (re)echilibrare nu este obligatorie, ci condiţionată – în favoarea

reechilibrării ( “cobweb” convergent) operează (1) elasticitatea cererii şi (2) inelasticitatea ofertei; caracteristicile opuse (“cobweb” divergent) determină, dimpotrivă, îndepărtarea accelerată a echilibrului cerere-ofertă (Graficul III.8).

Px

(Dx) (Sx)Po

PE

O QE QxGraficul III.8

115

Concepte:coeficientul de elasticitate (I)corespondenţa cerere-ofertădezechilibrele persistente dezechilibru cerere-ofertă echilibruechilibrul cerere-ofertă echilibru nestabil echilibru stabilelasticitateelasticitatea ofertei faţă de preţ:elasticitatea perfectăelasticitate unitară excesul de capacitate factori de influenţă asupra elasticităţiifuncţia ofertei funcţia extinsă funcţia restrânsăinelasticitateinelasticitatea perfectălegea ofertei modelul “cobweb”ofertareechilibrarea cerere-ofertăsurplusul producătorului (Sp) timpul

coeficientul de elasticitate (I)corespondenţa cerere-ofertădezechilibrele persistente dezechilibru cerere-ofertă echilibruechilibrul cerere-ofertă echilibru nestabil echilibru stabilelasticitateelasticitatea ofertei faţă de preţ:elasticitatea perfectăelasticitate unitară excesul de capacitate factori de influenţă asupra elasticităţiifuncţia ofertei funcţia extinsă funcţia restrânsăinelasticitateinelasticitatea perfectălegea ofertei modelul “cobweb”ofertareechilibrarea cerere-ofertăsurplusul producătorului (Sp) timpul

116

_____________________________________________________________________Chestiuni:

(1) Enumeraţi corespondenţele caracteristice înte “legea cererii” şi “legea ofertei” (de aşteptat un răspuns complet).

(2) Pe un grafic rectangular cantitate (Qx) – preţ (Px), trasaţi o curbă a cererii (Dx) şi cealaltă a ofertei (Sx) oarecare. Localizaţi şi numiţi echilibrul cerere-ofertă şi dezechilibrele specifice.

(3) Care este elementul dominant al caracterului “convergent”-“divergent” al reechilibrării de tip “cobweb”.

ANEXA

Aplicaţie rezolvată

Au putut fi vândute 33 bucăţi automobile de tipul “x”, într-o perioadă dată, aplicându-se preţul de 51 unităţi monetare (um) pe bucată. În sezonul reducerilor de preţuri, care a urmat, vânzările au crescut cu 2 bucăţi, aplicându-se o reducere cu 11,77%.

În condiţiile majorităţii aşteptărilor de piaţă, funcţia cererii acestui bun este (va fi) una lineară, respectiv de formă generală:

Dx = a – bQx – PxPartea ISă se determine:

(1) dacă, în urma acestei reduceri de preţ, rezultă sau nu o cerere elastică, faţă de preţ, pentru automobilul de tipul “x”;

(2) preţul minim (pe bucată) aplicabil, pentru care stocul de automobile dat se dovedeşte complet nevandabil;

(3) corespunzător, producţia totală de automobile de tipul “x” de proiectat a se supune acestui tip de funcţie a cererii;

(4) astfel, să se determine coeficienţii (a, b) ai funcţiei cererii de automobile “x”, Dx, şi să se traseze graficul acestei funcţii;

(5) să se determine surplusul consumatorului, corespunzător fiecăruia dintre cele două preţuri aplicate.

Partea a II-aAvem în vedere desfăşurarea producţiei şi comercializarea

automobilului “x” în pasralel cu industria concurentă a automobilului de tip “y”. În urma unor sondaje de opinie credibile, publicul amator de automobile clasează cele două tipuri după utilităţile: U1 = viteza de deplasare; U2= confortul asigurat deplasării.

La momentul iniţial, industria aferentă automobilului “y” a vândut 50 bucăţi, iar la momentul corespunzător următor 49 bucăţi.

Să se determine:(6) rata marginală de substituţie între cele două tipuri de automobile, la

momentul iniţial (A);(7) preţul orientativ al automobilului de tip “y”, la acelaşi moment;(8) ecuaţia liniei buget, la momentul (A), între cele două tipuri de automobile;(9) aceeaşi ecuaţie, la al doilea moment (B), considerând satisfacerea

ambelor utilităţi menţionate;(10) să se compună grafic corespondenţa între funcţia cererii automobilului

de tip “x” (Ox) şi curbele de indiferenţă şi liniile buget ale celor două utilităţi.

Partea a III-a Automobilele de tip “x” sunt produse de o singură mare firmă.

(11) Dovedindu-se că producţia totală de automobile “x” din momentul B este la nivelul maximei eficienţe (punctul de inflexiune a creşterii producţiei totale, vizavi de creşterea forţei de muncă angajate, în unităţi proprii acesteia), să se afle necesarul de (unităţi de) forţă de muncă angajată pentru o producţie medie amisă la 5 bucăţi automobile “x” pe unitate de forţă de muncă.

118

(12) Dată fiind această cantitate de forţă de muncă, să se scrie şi să se construiască grafic funcţia (lineară) izocost, în condiţiile unei rate marginale de substituţie muncă-capital de:

Rms (L/k) = k / L = 4,00(13) Presupunând că într-o perioadă de 3 ani următori salariile în industria

automobilului “x” vor creşte cu 15%, în raport de cheltuielile de capital, să se construiască noua curbă izocost.

______________________________________________________________________

Rezolvarea aplicaţiei Partea I

(1) Vom avea o curbă a cererii rectilinie, cu redactarea dată:(Dx) = a – bQx – Px.

Regăsim aici punctul iniţial (A), pentru care: Qx (A) = 33 şi Px (A) = 51, respectiv A (33; 51). Pentru sezonul reducerilor de preţuri, va rezulta un alt punct corespunzător, B, de coordonate:

Qx(A)= Qx(A) + 2buc = 33 + 2 = 35Px(B) = Px (A) (1 – 11,77 / 100)= 45

respectiv: B(35; 45).În fine, elasticitatea cererii (Dx) va rezulta, după formula cunoscută din

Lecţie, anume:px = (QxA – QxB) / (PxA – PxB) x (PxA + PxB) / (QxA + QxB) =

= (-2) /6 x 96 / 68 = 0,47Cererea de automobile “x” este categoric inelastică, respcetiv px <1,

chiar px < ½.

(2) Ceea ce se cere este poziţia punctului N de pe ordonata Px, în Figura 1.

Px

119

N(Dx)

A’’(0, 51) A (33; 51)

B’’ (0; 45) P(33;45)B(35; 45) Figura 1

O A’(33;0) B’(35;0) M Qx

Observaţie: Dacă vom afla cele cerute la pct. (2) şi (3), căpătăm date suficiente pentru redactarea funcţiei (Dx), la pct. (4), următor.

Se consideră similaritatea triunghiurilor: ONM; APB; A’’NA – urmare egalităţii unghiurilor M, B şi respectiv A (de ambele părţi). Rezultă egalitatea raporturilor segmentelor:

A’’N / A’’A = AP / PBunde înlocuim valorile cunoscute:

A’’N / 33 = (51 – 45) / (35 – 33)de unde A’’N = 99. Mai departe:

ON = OA’’ + A’’N = 51 + 99 = 150Valoare care este chiar preţul nevandabil – cu cantitate cerută zero.

(3) La şirul de similarităţi de triunghiuri se poate aduga BB’M (simiar cel puţin cu APB. Rezultă, în acelaşi mod egalitatea de raporturi:

AP / PB = BB’ / B’Mrespectiv:

(51-45) / (35-33) = 45 / B’Madică B’M = 135, sau:

OM = OB’ + B’M = 35 + 135 = 170Producţia maximă (QM) de automobile, aferentă pieţei, în condiţiile

date de funcţie a cererii este de 170 unităţi.

(4) Ecuaţia lineară dată a funcţiei cererii se prelucrează primar în condiţiile:Qx = - 1/ b Px + a/b

Ceea ce înseamnă, pentru anularea preţului (M: Px = 0):Qx = QM = 170 = a / b

iar pentru anularea cantităţii (N: Qx = 0):1/b Px = 170

sau: Px = 170 b

în condiţiile în care acelaşi preţ este acum:Px = ON = 150

Rezultă: b = 150 / 170 & a = - 150

Ceea ce înseamnă redactarea ecuaţiei primare în forma:(Dx) = - 150 + 170 Qx + Px

iar graficul complet al curbei cererii se vede în Figura 2.

120

Px

N (0; 150)(Dx)

A’’(0, 51) A (33; 51)

B’’ (0; 45) P(33;45)B(35; 45) Figura 2

O A’(33;0) B’(35;0) M (170;0) Qx

(5) Surplusul consumatorului, pentru cele două ipostaze, este: Sc1 = S ( A’’NA) = ½ (150 – 51) x 33 = 16.335Sc2 = S ( B’’NB) = ½ (150 – 45) x 35 = 18.375

Observaţie:Matematicile de care ne folosim aici şi în toate analizele noastre nu vor depăşi nivelul elementar: patru operaţii; ecuaţii şi sisteme de ecuaţii de gradul I; drepte şi figuri geometrice simple, în plan grafic. Drept pentru care – în locul calculului integral spre exemplu – regăsim şi suprafeţe simple, dreptunghiulare sau, ca în cazul surplusului consumatorului, triunghiulare.

Partea a II-a(6) Rata marginală de substituţie a automobilului de tip “x” rezultă din

formula desprinsă tot din Lecţie:Rms (x y) = Qy / Qx = Px / Py

în care înlocuim cele cunoscute: Rms (x y) = 50 / 33 = 51 / Py

De unde Rms (x y) = 1,52. (7) Iar corespunzător Py = 33,7.(8) Este evident, mai întâi, că ieftinirea automobilului “x” îi aduce acestuia

efectele venit şi substituţie. Imaginăm astfel linia buget la momentele A şi B, în Figura 3.

Qy

(U1) (U2) N1

A’’(0;50) A

121

B Figura 3 (B1)

(B2)

O A’(33;0) M1 M2 Qx Pentru ecuaţia dreptei N1M1:

Qy = a Qx + ba = tg () = 50 / 33 = 1,52

iar b = ON1 = OA’’ + A’’N1 = 50 + A’’N1

DarA’’N1 / A’’A = tg ()

respectiv:1,52 = A’’N1 / 33

rezultă că:A’’N1 = 1,52 x 33 = 50,16

Respectiv:ON1 = 50 + 50,16 = 100,16 = b

Astfel ecuaţia primei linii buget va fi:Qy = 1,52 Qx + 100,16

(9) În mod similar, coordonatele punctului B vor fi: Qx= 35; Qy = 49. Astfel, parametrii liniei buget sunt:

a = 49 / 35 = 1,4 iar pe b rămâne la valoarea de 100,16. Astfel, ecuaţia celei de a doua linii buget va fi:

Qy = 1,4 Qx + 100,16(10) Încercăm şi compunerea grafică a curbelor de indiferenţă U (“xy”) cu

curba cererii automobilului “x”, în Figura 4:

Px

N (0; 150)(Dx)

A’’(0, 51) A (33; 51)

B’’ (0; 45) P(33;45)B(35; 45)

122

O A’(33;0) B’(35;0) M (170;0) Qx Qy (U1) (U2)

N1

A’’(0;50) A (33;50) (B1) B(35;49) Figura 4

(B2)

O A’(33;0) M1 M2 Qx

Partea a III-a (11) Producţia totală de bun “x” (Qx) este de 35 bucăţi, iar productivitatea medie (Qa) de 5 bucăţi pe lucrător. Numărulde angajaţi necesar (L) este de:

L = Qx / Qa = 35 / 5 = 7 lucrători angajaţi.(12) Pentru:

Rms (L k) = 4 = k / 7rezultă numărul convenţional de unităţi de capital (k):

k = 7 x 4 = 28iar construcţia grafică a izocostului (Z) pentru nivelul producţiei de 35 unităţi rezultă în Figura 5.

k (Qx)

(Z)

A’’(0;28) A (7;28) Figura 5

123

O A’(7;0) L

(13) Cele 7 unităţi de forţă de muncă, în condiţiile creşterii salariilor cu

15%, vor valora cât unităţile convenţionale de capital:k’ = k (1 + 15 / 100) = 28 x 1,15 = 32,2

Condiţii în care noua rată marginală de substituţie (Rms’ (L k) ) va fi:Rms (L k) = 32,2 / 7 = 4,6

k (Qx)

(Z2) Figura 6

A’’(0;28) A (7;28) O A’(7;0) L

LECŢIA IV

ECONOMIA BUNĂSTĂRII

Planul lecţiei:

16. Specificul funcţiei bunăstării17. Bazele studiului bunăstării: optimul de tip Pareto

17.1 Obiectivele modelului17.2 Ipoteze şi restricţii metodologice17.3 Raţionamentul nmodelului17.4 Concluzii

17.4.1 Eficienţa în combinarea factorilor17.4.2 Eficienţa în nivelul producţiei

124

17.4.3 Eficienţa în consum17.4.4 Eficienţa în producţie şi consum17.4.5 Concluzii extinse

18. Modelul dinamic19. Conceptul de echitate

19.1 Câteva repere teoretice19.2 Echitate şi eficienţă în modelul Pareto

20. Inegalitatea economică20.1 Cauze ale inegalităţii20.2 Studiul inegalităţii20.3 Politici de egalizarea veniturilor

De revăzut, în prealabil: Curentul marginalist (Lecţia Introductivă) Curbe izocuante şi izocost, curba de expansiune (Lecţia I) Curbe de indiferenţă şi linii buget (Lecţia II)

Avem de a face, în această lecţie, cu o funcţie calitativ diferită de cele studiate mai sus16, cu rezerva că cunoştinţele ei se fundamentează totuşi pe cele deja studiate în cele de mkai sus.

1. Specificul funcţiei bunăstării

Trei puncte de vedere individualizează acestă nouă funcţie:

(A) Variabilele independente (exogene) – după care, în aceeaşi ordine ca în cazurile funcţiilor deja studiate, funcţia bunăstrării (Sw) apare drept:

Sw = f (Q; D; H; L; P; S; R; Z)unde: Q este cantitatea (oferta) totală de bunuri şi servicii; D este distribiţia socială a lui Q; H este gradul de sănătate publică; L este timpul liber general (social); P este gradul de poluare a mediului; S este stabilitatea politică; R sunt condiţiile climatice, fertilitatea naturală a solului etc. Z sunt, ca şi pentru celelalte funcţii, alţi factori de mai mică importanţă.

(B) Indivizii sociali – este vorba aici, mai precis, de utilităţi individuale (u1, 2,…, n):

Sw = f ( u1, 2, …, n)considerându-se şi un număr finit de indivizi – întrucâtva, funcţia bunăstării se referă la indivizi, colectivităţi şi comunităţi asemănător funcţiei cererii.

(C) Static, versus dinamic, respectiv:

16 De funcţia de producţie şi costuri, de cerere, utilitate şi ofertă.

125

folosind formalizările (A) şi (B) de mai sus (static); având în vedere şi schimbarea acestor date (dinamic), ceea ce:

(a) exemplifică starea economică de tranziţie;(b) îmbunătăţeşte sau dimpotrivă starea materială a indivizilor sociali, ca

referinţă.

2. Bazele studiului bunăstării: optimul de tip Pareto

Vilfredo Pareto17 este notat ca părinte al unor studii dezvoltate până astăzi pe o bază necontrazisă funcamental.

2.1 Obiectivele modelului Regăsim în dreptul funcţiei bunăstării şi o altă distincţie – semnificând

raportarea subiectivă la realitatea economică (obiectivă) sau realitatea aşteptată (din nou subiectivă) de la economie. Funcţia bunăstării, emanând de la Vilfredo Pareto şi marginalişti, îşi păstrează două obiective (funcţii-obiectiv): (1) eficienţa şi (2) echitatea.

Eficienţa -- în definiţia tipic marginalistă, respectiv “eficienţa (de tip) Pareto” – este înţeleasă drept acea stare economică care nu mai suportă îmbunătăţiri sau ameliorări. Cu alte cuvinte, oricare redistribuire materială de la momentul eficienţei Pareto nu poate avea decât efect negativ, respectiv acela de pierdere a stării de eficienţă Pareto. Eficienţa Pareto se va localiza pe trei niveluri, anume:(a) nivelul combinării factorilor;(b) nivelul producţiei propriuzise – rezultând bunuri şi servicii;(c) nivelul consumului – aceloraşi bunuri şi servicii. Observaţie: Cele trei niveluri ale eficienţei Pareto păstrează în comun, două câte două: zona producţiei – pentru nivelurile (a) şi (b); categoria bunurilor şi serviciilor: (b) şi (c).

La rândul ei, echitatea – un concept studiat ceva mai târziu, în literatura economică – va veni, totuşi, să se grefeze pe acelaşi model Pareto şi va căuta reconcilierea tehnică cu acesta.

2.2 Ipoteze şi restricţii metodologice

Diagrama IV.1 listează ipotezele şi restricţiile caracteristice modelului de bază Pareto – în partea următoare, concluziile modelului vor fi confruntate şi cu înlăturarea (relaxarea) acestor restricţii.

Diagrama IV.1Modelul eficienţei Pareto:

ipoteze şi restricţii metodologice

denumire explicaţii1 economia reală fără monedă şi implicaţiile ei, începând cu cele

asupra nivelului preţurilor.

17 Fondator al uneia dintre cele trei şcoli marginaliste din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, localizate la Lausanne, Elveţia.

126

2 economia închisă fără fluxuri materiale de intrare/ieşire în/din sistem

3 2 bunuri x & y (oarecare şi substitute)4 2 factori de producţie capital (k) & muncă (L)5 2 indivizi sociali A & B6 oferta fixă de bunuri

2.3 Raţionamentul modelului Graficele IV.1 figurează separat producţiile pe termen lung (izocuante-

izocosturi eficiente şi curbe de expansiune eficientă a producţiei) ale celor două bunuri, (x) şi (y), presupuse de model.

kx ky

(x3) (y3)

(x2) (y2)

(x1) (y1)

Ox Lx Oy Ly(a) (b)

Graficele IV.1

Explicaţie grafică:Date fiind cele două grafice de formă binecunoscrută din Lecţia I,

urmează ca în Graficele IV.2, următoare, să aibă loc mai întâi răsturnarea Graficului IV.1 (b) peste Graficul IV.1 (a), cu re-localizarea celor două perechi de axe rectangulare. Metoda se numeşte “Edgeworth-Bowley (EB)”, două nume de autori care au continuat şi clarifica demersul început de Vilfredo Pareto – Caseta Edgeworth-Bowley (EB) constituie fundamentul de studiu al Graficului IV.2.

(Ly) LyA Oy(kx)

kxA A kyA

(ky)Ox LxA (Lx)

Graficul IV.2 (a)

Comentariu grafic:

127

Cele două perechi de axe rectangulare rezultă ca în acest Grafic – de altfel, fundamental şi cel mai important din tot demersul: axele rezultă paralele două câte două: ale muncii (L) sunt orizontale; ale

capitalului (k) sunt verticale; rezultatul – sub forma Casetei -- mai este, însă, şi “închiderea” resurselor

economiei în studiu, fireşte în materiile celor doi factori de producţie. Sunt eludate, deocamdată, curbele izocuante şi izocost pentru a clarifica

condiţia oricărui punct A: acesta are, nu o singură pereche de coordonate, ci două, corespunzătoare

factorilor atribuiţi celor două producţii; însumarea coordonatelor-muncă va totaliza resursele de muncă totale ale

economiei; idem, pentru coordonatele-capital şi totalul resurselor de capital ale economiei:

LxA + LyA = LKxA + kyA = k

iar acestea se întâmplă independent de localizarea punctului A în interiorul Casetei şi defineşte eficienţa Pareto a combinării factorilor de producţie: utilizarea integrală a resurselor de factori la dispoziţia economiei; mai rezultă, geometric de astădată, că oricare dreaptă (curbă sau funcţie

rectilinie) trecând prin punctul A va forma, cu cele două perechi de axe, unghiuri corespunzător egale.

(kx) (Ly) LyA /A’ Oy

kxA’ A’ kyA’ kxA A kyA

(ky) Ox LxA/A’ (Lx)

Graficul IV.2 (b)

Comentariu grafic:Există una şi aceeaşi curbă de expansiune a producţiei eficiente,

comună celor două producţii --propoziţia are valoare de teoremă şi rezultă din cele desprinse din Graficul (Caseta) IV.2 (a): dacă, spre exemplu, curba de expansiune proprie producţiei (x) nu ar

eveni în Oy, atunci unul dintre factorii de producţie (k sau L) nu s-ar epuiza, ceea ce ar însemna ineficienţa Pareto;

dacă şi oriunde, în parcursurile lor dintre cele două origini (Ox şi Oy), cele două curbe de expansiune ar cunoaşte itinerarii (poziţionări) diferite, atunci nu am mai avea de a face cu unicitatea punctului A, ca în cazul Graficului IV.2 (a), ci cu puncte A şi A’ diferite, pentru care resursele de capital (pe Grafic, dar posibil şi muncă) fie nu ar fi epuizate – ineficienţă Pareto –, fie s-ar situa sub necesităţile celor două producţii asociate – contrazicând ipoteza economiei închise.

(kx) (Ly) LyA LyA’ Oy

128

(y) (x) kxA’ A’ kyA’ kxA A kyA

(ky) Ox LxA LxA’ (Lx)

Graficul IV.2 (c)Comentariu grafic:Comuniunea curbei de expansiune a celor două producţii eficiente

reduce eficienţa Pareto – presupusă iniţial (Graficul a) pe întreaga suprafaţă a Casetei – la această curbă-diagonală. Acum, punctele A şi A’ aparţin acestei curbe şi astfel sunt presupuse a fi simultan puncte de eficienţă. Totuşi, odată cu localizarea diferită a punctelor A şi A’ se mai observă şi localizarea izocuantelor-perechi (x) şi (y) semnificând: folosirea a OxLxA’ resurse de muncă pentru producţia (x), respectiv a

LyAOy resurse de muncă pentru producţia (y); similar pentru resursele de capital: OxkxA’ pentru producţia (x) şi

respectiv OykyA pentru producţia (y),ceea ce înseamnă că asocierea celor două producţii necesită resurse şi de muncă şi de capital peste disponibilităţile economiei:

LxA + LyA > LKxA + kyA > k

Situaţia acestui Grafic este una imposibilă – cel puţin vizavi de ipotezele-restricţiile modelului (vezi ipoteza-restricţia economiei închise ( Diagrama IV.1 / 2).

(kx) (Ly) LyA LyA’ Oy

(y) kxA’ (x) A’ kyA’ kxA A kyA

(ky) Ox LxA LxA’ (Lx)

Graficul IV.2 (d)

Comentariu grafic:Odată cu localizarea, şi aici, diferită a punctelor A şi A’ şi similar a

izocuantelor-perechi (x) şi (y) rezultă: folosirea a OxLxA resurse de muncă pentru producţia (x), respectiv a

LyA’Oy resurse de muncă pentru producţia (y); similar pentru resursele de capital: OxkxA pentru producţia (x) şi respectiv

OykyA’ pentru producţia (y),ceea ce înseamnă că asocierea celor două producţii necesită resurse şi de muncă şi de capital sub disponibilităţile economiei:

LxA + LyA < LKxA + kyA < k

129

Situaţia acestui Grafic este una posibilă, dar de ineficienţă Pareto.

(Ly) LyA Oy (kx) (y1) (x3)

(x1) (y2) (x2) C(y3) B

A (Z3) (Z1) (Z2)

(ky) Ox LxA (Lx)

Graficul IV.2 (e)

Comentariu grafic:Eliminarea ultimelor două ipoteze conduce la unica asociere posibilă şi

eficientă a producţiilor şi factorilor, ca în acest Grafic: pentru fiecare punct A, B, C, … în parte, izocuantele (xi) şi (yi) se

intersecteazî tangent; astfel aceleaşi puncte rămân la calitatea de eficienţă, din două puncte de vedere:

întâi, ele se situează pe aceeaşi curbă de expansiune comună; apoi, ele rămân să funcţioneze individual pentru ambele producţii, lăsând

resursele de factori să se însumeze la nivelul disponibilului; intersecţia tangentă a celor două izocuante, în Caseta EB, lasă loc

comuniunii izocosturilor eficiente (Z), pentru cele două producţii, respectiv comuniunii ratei marginale de substituţie între factori, pentru cele două producţii.

2.4 Concluziile modelului2.4.1 Eficienţa în combinarea factorilor

Eficienţa Pareto în combinarea factorilor este dată de comuniunea ratelor marginale de substituţie între factorii de producţie, pentru producţiile diferitelor bunuri:

(1) Rms (Lk) (x) = Rms (Lk) (y) unde, fireşte, avem ratele marginale de substituţie (Rms) între factorii de producţie în explicitările arătate.

Alte observaţii: Am înlocuit în Graficul IV.2(e) perechea de puncte A&A’ cu punctele A, B şi

C, asociate pe cu totul alt principiu: este pentru a arăta că eficienţa Pareto în combinarea factorilor este o stare multiplă, iar aceasta acoperă, de facto, întregul parcurs al curbei comune de expansiune eficientă pentru producţiile (x) şi (y).

Starea multiplă indică şi faptul că o industrie poate ceda alteia factori de producţie păstrând eficienţa Pareto pe ansamblu,

ca şi faptul că, incluzând cele două origini (Ox şi Oy) în mulţimea punctelor de eficienţă, aceeaşi eficienţă Pareto se păstrează şi pentru atribuirea unilaterală a factorilor unei producţii, pe seama eliminării alteia.

2.4.2 Eficienţa în nivelul producţiilor

130

Graficul IV.3 se cere considerat în corespondenţă grafică cu Graficul IV.2(e).

(y) Ox A

B

C

O Oy (x)

Graficul IV.3

Comentariu grafic: Punctele A, B şi C, dată fiind corespondenţa grafică enunţată,

preiau coordonatele, în materie de factori (k) şi (L), punctelor corespunzătoare din Graficul IV.2 (e) – aici este însăvorba de coordonatele punctelor (situaţiilor) în materia celor două producţii, (x) şi (y).

În prelungirea aceleiaşi corespondenţe, regăsim cele două Origini ale Graficelor IV.2 poziţionate şi pe acest grafic.

Curba de faţă poartă numele de limita producţiilor18 şi identifică combinaţiile eficiente Pareto ale producţiilor (x) şi (y). Discuţia asupra formei acestei curbe revine ceva mai jos – ea poate fi comparată cu curba de tip izocuantă.

Dacă limita producţiilor reprezintă proiecţia grafică a curbei de expansiune eficientă a producţiilor (x) şi (y), de facto corespondenţa Graficului IV.3 are loc şi cu Graficele IV.2 (c) şi (d): pe Graficul de faţă încap şi “zona imposibilă” (Graficul IV.2 (c)), şi “zona ineficientă” (Graficul IV.2 (d)). Astfel:

zona “combinaţiilor imposibile” – care ar necesita intrări de factori din exteriorul economiei -- se regăseşte în mult mai larga mulţime de puncte aflată la dreapta limitei producţiilor;

zona “combinaţiilor (posibile dar) ineficiente” – care lasă resurse de factori nefolosite – se regăseşte în mulţimea de puncte aflată la stânga limitei producţiilor – între aceasta şi originea Graficului.

Observaţii: (1) Mulţimea punctelor de eficienţă nu este una infinită, dar destul de

semnificativă teoretic; şi limitele sale se fac însă evidente vizavi de mulţimile punctelor care arată ineficienţa şi/sau imposibilitatea combinaţiilor producţiilor.

(2) Eficienţa în nivelul producţiei este complet determinată de aceea în combinarea factorilor – astfel criteriul eficienţei decurge obligatoriu în această ordine.

18 Într-o traducere mai strictă “frontiera asociativă dintre nivelurile producţiilor”.

131

(3) Odată cu punctele A, B, C şi cu totalitatea punctelor de eficienţă – în speţă cu mulţimea de coordonate ale acestora pe cele două Grafice --, începem să observăm felul în care se defineşte – în concepţia funcţiei bunăstării – ceea ce se numeşte o stare economică – am început doar cu valori ale celor doi factori şi ale celor două producţii, (x) şi (y).

(4) Stările economice eficiente include punctele Ox şi Oy, respectiv distribuirea integrală a factorilor pe una singură dintre produccţii.

(5) Totalitatea punctelor de eficienţă înseamnă o totalitate de stări eficiente ale economiei – trecerea economiei dintr-un punct în altul (dintr-o stare în alta) va corespunde eficienţei Pareto (a producţiei) în dinamică, respectiv în tranziţie.

(6) Tocmai de aceea curba limitei producţiei este descrescătoare – identificând fondul păstrat constant al factorilor de producţie, distribuit între producţii astfel încât, obligatoriu, creşterea uneia are loc pe seama diminuării celeilalte. În astfel de condiţii, limita producţiilor nu figurează creşterea economică, ci restructurarea producţiilor.

Limita producţiilor este o curbă de formă hiperbolic-concavă – în comparaţie cu izocuanta sau curba de indiferenţă, care sunt hiperbolic-convexe – sau “tipic” concavă.

__________________________________________________________________CASETA IV.1 “LIMITA PRODUCŢIILOR”

Ea rezultă din hiperbola concavă de forma matematică implicită: ax2 + by2 + c = 0

de valorile lui a şi b legându-se cele două raze (diametre) ale hiperbolei concave complete ca în figura următoare.

y

-x OO x O

-yEste drept, astfel, că această curbă nu defineşte o funcţie, decât

considerată parţial – spre exemplu, pentru zona nord-est, în cazul limitei producţiilor, pentru valorile pozitive ale celor două producţii.

______________________________________________________________________________

132

Curba tipic concavă – partea sau zona nord-est a hipebolei concave: este descrescătoare, aidoma hiperbolei convexe (izocuantei şi curbei de

indiferenţă); spe deosebire de hiperbola convexă, hiperbola concavă intersectează

obligatoriu axele rectangualre; din nou în asemănare cu curba tipic convexă, pe nord-est figurează cel

mai apropriat o relaţie de substituţie sau altele similare între variabile; regula concavităţii exprimă inversa convexităţii: variabila care creşte, pe

seama celeilalte (în contextul pantei descrescătoare), creşte mai încet; variabila care scade scade mai intens.

În fine, pentru a studia regula determinantă eficienţei Pareto în producţie, să revedem cele ce se întâmplă la trecerea – tranziţia – între puncte de eficienţă diferite – bunînţeles, între punctele ipotetice A şi B, şi/sau mai departe: la trecerea din A în B, are loc creşterea producţiei (x) pe seama producţiei (y), iar aceasta pe seama deplasării corespunzătoare a factorilor de producţie dinspre producţia (y) spre producţia (x).

Concomitent, însă, trebuie ţinut seama şi de poziţionarea exactă şi limitarea numerică a stărilor economice eficiente – în speţă, stările economice corespunzătoare punctelor A, B etc. sunt unele şi aceleaşi; ceea ce înseamnă, altfel exprimat, că trecerea din starea A în starea B este echivalentă trecerii inverse, din B în A, în materia cantitativă a factorilor de producţie; diferă numai semnul algebric, respectiv creşterea, versus descreşerea factorilor pentru o producţie, vizavi de cealaltă.

Trecerea între stări economice (eficiente) diferite se aseamănă atât redistribuirii, cât şi substituţiei – se poate exprima, însă, şi prin transformarea unei producţii în altă producţie, la nivelul societăţii economice.

Însfârşit, eficienţa în nivelul producţiei – echivalentă eficienţei transformărilor reciproce între producţii – înseamnă comuniunea ratelor marginale de substituţie-transformare între producţii:

(2) Rmt (xy) = Rmt (yx) = Rmtunde Rmt sunt ratele marginale de transformare cu explicitările arătate între nivelurile producţiilor, astfel ultima Rmt este unică pentru fiecae dintre punctele de pe curba limitei producţiilor – corespunzător, pentru fiecare stare economică eficientă.

2.4.3 Eficienţa în consumPână la un punct, eficienţa de tip Pareto în zona consumului îşi are

descripţia aidoma eficienţei din zona factorilor şi producţiei (alţi actori, aceeaşi piesă / Graficul IV.4). De la utilităţile individuale ale fiecăruia dintre indivizii [A] şi [B] se procedează la Caseta Edgeworth-Bowley comună. Tot aidoma rezultă regăsirea eficienţei multiple de-a lungul diagonalei (Graficele IV.4.b), în punctele exemplificate A, B şi, respectiv C – unde, de astădată liniile buget corespunzătoare sunt comune celor doi indivizi. Explicitarea matematică va fi, corespunzător:

(3) Rms (xy) [A]= Rms (xy) [B] Ceea ce înseamnă a treia condiţie a eficienţei de tip Pareto: eficienţa în

consum -- egalitatea ratei marginale de substituţie, în consum, între cei doi

133

indivizi (A şi B) şi referitor la cele două bunuri (x şi y). Este interesant de observat: mai întâi, că ecuaţia (3) este destul de asemănătoare ecuaţiei (1) de mai

sus, în sensul definirii substituţiilor corespunzătoare; mai apoi, că termenii individuali ai ecuaţiei (3) seamănă, mai degrabă, cu

cei din ecuaţia (2), a producţiilor, în vreme ce descripţia acestei ecuaţii este, totuşi, alta.

2.4.4 Eficienţa în producţie şi în consumCa atare, contextul prezentat aici al funcţiei bunăstării – limitată

deocamdată la obiectivul eficienţei Pareto – reclamă o coerenţă între producţie şi consum, care, tot deocamdată, lipseşte. Acesta este punctul până la care demonstraţiile din zona producţiei şi, respectiv, consumului se aseamănă. De aici încolo este nevoie de apropierea celor două substituţii, dar demonstraţia din zona consumului va continua într-o altă ordine.

y y (a)

(u1A) (u2A) (u3A) (u1B) (u2B) (u3B)

OA x O B

x

134

(b) x OB

y A B

C y OA x

Graficele IV.4

Se va considera câmpul utilităţilor comune (colective) celor doi indivizi (Graficul IV.5), fundamentat pe comuniunea de principiu a substituţiei în consum, definită de ecuaţia (3) – o comuniune care priveşte deopotrivă: cele două bunuri (x; y); cei doi indivizi [A; B].

y

P N M (B3) (u3) (B2) (u2) (B1) (u1) O x

Graficul IV.5

Or, utilitatea comună (colectivă) îşi găseşte, în sfârşit, fundamentarea pe dimensiunile cantitative ale celor două bunuri (x; y), aidoma limitei producţiilor (Graficul IV.3). Poate astfel rezulta comuniunea ratelor marginale de substituţie, atribuite, respectiv, bunurilor (x) şi (y), între producţie (limita producţiilor) şi consum (utilitatea comună), ca în Graficul IV.6. y

CE E (B3) (u3) (B2) (u2) (B1) (u1) O FE x

Graficul IV.6

135

Comentariu grafic: Are loc intersecţia (inter) tangentă între limita producţiilor (LP) şi curba

de indiferenţă comună (u3), în punctul E. Coordonatele acestui punct (xE; yE) asigură cea de a patra şi ultima

condiţie definitorie a eficienţei Pareto: eficienţa în producţie şi în consum – echivalenţa între rata marginală de substituţie în consum şi rata marginală de transformare între producţii:

(4) Rmt (xy) = Rms (xy) [A; B ]

Explicitarea acestei ultime egalităţieste aceea că eficienţa Pareto reclamă – ulterior echivalenţei substituţiei factorilor, între producţii, şi respectiv substituţiei bunurilor, de o parte în producţie, de cealaltă în consum – şi consonanţa producţie-consum, în materia ratelor marginale de substituţie. Tot Graficul IV.6 arată însă o diferenţă specifică semnificativă. Descrise

(demonstrate) separat, eficienţa în producţie şi cea în consum indicau stări economice multiple. În zona producţiei, ar putea fi listată o multitudine de stări economice, definite individual prin cantităţi asociate atât ale producţiilor celor două bunuri, cât şi ale factorilor implicaţi (necesităţi). În zona consumului, pot fi asociate consumuri ale indivizilor pentru ambele bunuri, în favoarea sau îndetrimentul unui şi altuia dintre indivizi. În ce priveşte eficienţa Pareto a producţiei şi consumului, luate împreună, aceasta este definită de o singură stare economică – ceea ce echivalează:

(i) unui singur nivel al fiecărei producţii;(ii) plus, asocierea de principiu a acestor niveluri;(iii) unui unic nivel al consumului fiecărui individ în parte;(iv) iar acesta, în materia fiecărui bun;(v) consum individual asociat, fireşte, producţiilor totale individuale;(vi) unei cantităţidin fiecare factor de producţie, implicată în totalitate şi pe

fiecare producţie rezultată.Observaţie. Unicitatea stării economice care ar asigura eficienţa Pareto la un moment dat atrage către modelul Pareto critica, în sensul rigidităţii sale, respectiv neadaptării la realitate şi la nevoia caracterizării unei economii. Viciul fundamental al gândirii paretiene se localizează acolo unde eficienţa Pareto există sau nu există, lipsind şi posibilitatea unei gradualizări, unei evaluări, comparări şi, în consecinţă, ierarhizări a economiilor şi stărilor economice de facto. În realitate, rigiditatea eficienţei Pareto se prelungeşte şi în multiplicitatea stărilor caracteristice producţiei şi consumului.

2.4.5 Concluzii extinse Dacă modelul de studiu reducea (iniţial, metodologic) factorii de

producţie, producţiile (bunurile) şi indivizii sociali, la perechi de repere, este acum interesant să obsevăm şi că:

reperele pot fi extinse celelalte la “m” bunuri, “n” indivizi şi respectiv “p” factori de producţie;

situările valorice ale lui “m”, “n” şi “p” pot fi oricae, şi mai ales complet independente între ele,

fără să fie afectate concluziile modelului de bază, respectiv concluziile extinse ale modelului înseamnă că eficienţa de tip Pareto înseamnă:

136

(1) egalitatea ratelor tehnice de substituţie ale celor “p” factori;(2) egalitatea ratelor marginale de transformare, în producţie, pentru cele

“m” industrii (bunuri finale);(3) egalizarea:

(3a) ratelor marginale de substituţie, în consum, ale celor “m” bunuri, pentru cei “n” indivizi;(3b) la nivelul valorii ratei marginale de transformare, în producţie, corespunzătoare.

Observaţii: (1) concluziile extinse ale modelului ies din judecata grafică de bază, devenită

imposibilă;(2) aceleaşi concluzii finalizează, totuşi, nu numai o parte a întregului model

Pareto, ci chiar o parte din ceea ce priveşte eficienţa Pareto – am numit modelul static.

3. Modelul dinamic Din demersul de mai sus am înţeles atât conceptul de stare economică

– asociată modelului static --, cât şi pe acela de tranziţie – care urmează să capete contur în paragraful de faţă. Modelul dinamic priveşte, astfel, trecerea (tranziţia) între două stări economice date, iar aceasta presupune concomitent două (alte) criterii (dinamice) de tip Pareto:(i) îmbunătăţirea stării cel puţin unui individ;(ii) neafectarea (bineînţeles negativă) a stării economice a niciunui individ.

Evoluţia gândirii economice, pe partea bunăstării, de la Pareto încoace nu a adus contraziceri principiale ale modelului Pareto, ci numai oarecari critici şi adăugiri, n special în zona dinamică a modelului. Nume ca C.K. Lancaster sau R.G. Lipsey flexibilizează cele două restricţii, admiţând păstrarea în vizor a bunăstării şi în condiţiile afectării parţiale a stării economice iniţiale.

Rezulta astfel aşanumita teorie “second best” – noua stare economică este admisă pentru căderea a cel puţin o dată iniţială. Noutatea conceptului este dată de ideea de bun simţ că bunăstarea nu poate fi considerată complet sau fundamental distrusă de / printr-o simplă perturbare -- oricare tranziţie poate fi acceptată: şi să producă concomitent îmbunătăţiri şi înrăutăţiri ale stării economice

iniţiale; şi să aducă concomitent schimbare, dar şi păstrare a datelor stării de

bază.Reuşita noii teorii are loc exact acolo unde lipsea complet din concepţia

paretiană: aduce oportunitatea de a compara şi ierarhiza între ele două sau mai multe stări economice diferite.Observaţie: Şi odată cu completarea adusă de modelul dinamic rămânem cantonaţi într-o parte a studiului bunăstării, am numit funcţia obiectiv a eficienţei – bunînţeles insuficientă definirii bunăstării. Cealaltă funcţie obiectiv a bunăstării este echitatea.

4. Conceptul de echitate

137

Studiul echităţii în economie este relativ nou, adică de vârstă postbelică. Dacă eficienţa răspundea la întrebările “ce şi cum se produce ?”, echitatea va răspunde la întrebarea “pentru cine se produce ?”.

4.1 Câteva repere teoretice

Egalitarismul îşi fixează drept obiectiv egalizarea bunăstării, şi mai întâi a veniturilor, parvenind până la confuzia celor două. O dificultate normativă constă în complementarea şi preliminara evaluare socială, nu tocmai simplu de realizat. În al doilea rând, afară de faptul (uşor de înţeles) că egalitarismul era uşor de reperat de către curentele socialiste de gândire economică, se reproşează acestei viziuni ceea ce se reproşează curentului socialist în totalitatea sa: de-motivarea muncii şi ridicării calificării şi performanţelor individuale.

Conştiinţa socială defineşte mobilizarea voluntară la contribuţia în folosul bunăstării altora – încercându-se aici diferenţierea faţă de un principiu operând în aceeaşi direcţie în cadrul politicilor fiscale.

“Under-dog” standard focalizează studiul asupra celor mai mici dintre venituri şi asupra stării de precaritate economică – aceste venituri sunt raportate concomitent la nevoile elementare şi la celelalte venituri obţinute efectiv în economie.

Reperul “inter-generaţii” operează în zona deciziei politice pentru un alt criteriu îndeajuns de rezonabil – repartizarea bunăstării reale (create astăzi) între prezent şi viitor, pentru obiectivele profitabilităţii, investiţiilor şi astfel distribuirea-redistribuirea avuţiei pe cele două direcţii.

4.2 Echitate şi eficienţă în modelul Pareto

Reluăm descripţia de la Graficele IV.4, de mai sus, explicitând prin Caseta Edgeworth-Bowley ecuaţia (3) a modelului. Eficienţa Pareto se dovedise, în final, punctiformă (Graficul IV.6 şi ecuaţia 4), în condiţiile unei libertăţi de mişcare între punctele OA şi OB (Graficul IV.4) – ceea ce semnifică, de facto, indiferenţa criteriului eficienţei faţă de distribuirea utilităţilor între cei doi indivizi.

Or, satisfacerea concomitentă a criteriilor eficienţei Pareto şi echităţii ar presupune – indiferent de criteriul de echitate aplicat – restrângerea la o singură (unică) combinaţie distributivă a bunurilor (c) şi (f) între indivizii [A] şi [B]. O astfel de probabilitate se restrânge la minimum teoretic posibil.

Indiferent de criteriul aplicat, adică înţelegând aici abaterea, mai mult sau mai puţin, de la principiul (obiectivul) egalităţii (criteriul egalitarist, considerat în paragraful anterior). Cu slte cuvinte, eficienţa Pareto poate considera până şi ipostazele în care unul dintre indivizi îşi însuşeşte integral utilităţile existente, nelăsându-i nimic în acest sens celuililalt. Teoretic, chiar o astfel de situaţie poate fi adevărata combinaţie eficientă de consumuri.

Nu omitem însă că am asociat aici echitatea unui model al eficienţei considerată preliminară, astfel prioritară sau primordială. În acest model, eficienţa porneşte de la o arie largă, iar echitatea, aparent, o restrânge pe aceasta. Este însă posibil ca, reconsiderând semnificaţia Graficului IV.6 (la

138

care astfel revenim), să re-descoperim şi libertatea de mişcare a echităţii, vizavi de eficienţa Pareto. Cu cât coborâm nivelul utilităţii colective, de la u3 la u2 şi, respectiv, u1, cu atât: revenim la stânga limitei producţiilor, adică în zona (posibilă, dar)

ineficientă, multiplicând, însă, gradual aria echitabilă. Avem aici în vedere atât

multiplicarea progresivă a lungimii curbelor (u2) şi respectiv (u1), la stânga curbei limitei producţiilor (LP), în Graficul IV.6, cât şi individualizarea consumurilor indivizilor [A] şi [B], pe diagonalele Graficelor IV.4, către fiecare dintre cele două origini.

Ca atare, modelul Pareto descoperă incompatibilitatea dintre eficienţă şi echitate, drept un principiu după care:(1) reconcilierea lor revine la minimum de probabilitate;(2) dimpotrivă, aria echităţii recâştigă teren prin chiar îndepărtarea graduală

(progresivă) de satisfacerea deplină a eficienţei Pareto.

5. Inegalitatea economică

Ieşind din aria modelului Pareto, regăsim un alt concept nou, de vârstă postbelică19. Conceptul nu se confundă cu chestiunile legate de echitate – nici măcar chestiunile de detaliu, aşa cum vom vedea ceva mai jos.

O legătură mai trainică a conceptului de inegalitate economică – decât aceea cu echitatea – este păstrată cu distribuţia venitului naţional (Lecţia VII)20 – inegalitatea manifestându-se prioritar în zona retribuirii factorului muncă (salariilor), decât în zonele retribuirii celorlalţi factori de producţie (rentă, profit sau dobândă). Aceasta deşi, paradoxal, retribuirea factorului muncă păstrează – în venitul naţional – o pondere mai mult decât importantă şi chiar cu tendinţă de creştere, pe perioade îndelungate, în detrimentul retribuirii celorlalţi factori.

Oricum, manifestarea inegalităţii, ca problemă a economiei contemporane – în afara sau chiar împotriva unor gândiri politice --, este dată de accentuarea inegalităţilor de venit şi prosperitate, ca un alt trend al aceleiaşi economii moderne în general.

5.1 Cauze ale inegalităţii Pot fi listate câteva cauze fundamentale, în domeniu, lista putând

cntinua şi în concretizaarea unor situaţii date:(i) diferenţierile în mărimea şi valorificarea proprietăţii (proprietăţilor);(ii) comportamentul pieţei factorilor de producţie, individualizat de la

factor la factor – piaţă pe care forţa de muncă prezintă realmente un comportament specific;

(iii) în această din urmă zonă, mai vorbim şi de o diferenţiere a capacităţilor, calificărilor şi abilităţilor individuale;

(iv) rezultatele diferenţiate ale politicilor de creştere economică.

5.2 Studiul inegalităţii

19 Vezi nume ca F.N. Paish, H.F. Lydall su R.M. Titmus.20 Nu ne ferim să recunoaştem că această chestiune, ataşată lecţiei despre bunăstare, ar fi putut fi tratată ataşat la mai multe alte lecţii.

139

Studiul în sine al inegalităţii se dovedeşte şi el, dintru început, o chestiune complexă. R.M. Titmus vorbeşte despre o “neadecvare a datelor”. Problema de început este considerarea bazei de date: unitatea taxabilă; venitul total taxabil; legea Pareto – după care există regularitatea atribuirii unui anume venit

unui anumit număr de indivizi. În continuare, studiul caută (fireşte) depistarea gradului general de

inegalitate-egalitate socială, în baza datelor înmagazinate pe categorii – de venit şi, respectiv, de indivizi. Observaţii: Sunt eliminate oricare alte referiri ale partajării populaţiei sau criteriilor de partajare sau clasificare între indivizi.

Reprezentativ pentru studiul inegalităţii economice este instrumentul numit curba Lorenz (Graficul IV.7).

=venituri cumulate 100%= Y A

(0) (a) (b)

O Z = indivizi beneficiari (100%)= Graficul IV.7

Comentariu grafic: Abscisa se consideră acoperită de indivizii beneficiari ai venitului total din

economie, în ordinea crescătoare a veniturilor: primul individ, “aşezat” în vecinătatea Originii, are venitul cel mai mic, următorul are un venit mai mare şi aşa mai departe, astfel încât în dreptul punctului A se regăsesc veniturile individule cele mai ridicate.

Ordonata este orientativă pentru venitul total -- cumulat, la nivelul societăţii – dar venitul. În realitate, însă, venitul se cumulează în triunghiurile formate între punctele O, A şi Z -- şi vorbim de o multiplicitate de triunghiuri OAZ, pentru că:

diagonala rectilinie OA departajează triunghiul normal, respectiv starea teoretic limită, a egalităţii perfecte între veniturile individuale – primul individ de pe axa OZ câştigă egal cu toţi ceilalţi “înşiraţi” pe axă, iar numărătoarea oprită la oricare individ (i / i< n ) ar lăsa în urmă creşterea proporţională a venitului, în raport cu numărul de indivizi;

dimpotrivă, “abaterea” diagonale OA prin (a), (b) etc. lasă în spaţiul (triunghiurile) din dreapta diagonalei un venit cumulat mai mic pentru primii indivizi şi respectiv mai mare pentru următorii;

toate diagonalele îşi regăsesc însă branşarea în punctele O şi A – aceasta înseamnă considerarea integrală a venitului cumulat, ca raportat la totalitatea (până la ultimul) a indivizilor.

140

Diagonala rectilinie OA corespunde inegalităţii cotate zero – egalităţii perfecte a venitului. Dimpotrivă, diagonala OaA capătă un grad de inegalitate, iar diagonala ObA un grad de inegalitate încă mai mare.

Se poate observa şi cu ochiul liber gradul de inegalitate, şi chiar compararea diferitelor grade de inegalitate între ele: el este cu atât mai mare cu cât triunghiul O(a, b,…)AZ revine mai mic, din cauza diagonalei mai curbe. La nivel de specialitate, aria acestor triunghiuri presupune un calcul integral. Finalizarea calculului gradului de inegalitate presupune însă reportarea suprafeţei triunghiului considerat la suprafaţa totală OAZ, corespunzătoare inegalităţii unle (egalităţii perfecte). Rezultă astfel valori subunitare şi abstracte, respectiv coeficienţii Ginni (Cg):

Cg = ∫ (Oa,b,…AZ) / ∫(OAZ)care indică un grad de inegalitate cu atât mai mare cu cât valoarea lor este mai mică, deci apropiată de zero. Intervalul valoric al coeficienţilor este, astfel, zero, pentru inegalitatea perfectă, şi unu, pentru egaliatea perfectă, respectiv inegalitatea zero – în realitate, ceea ce exprimă direct coeficienţii Ginni, prin valoarea lor, este egalitatea, şi indirect inegalitatea economică.

5.3 Politici de egalizare a veniturilor În încheierea şi a dezbaterii despre inegalitate economică, şi a lecţiei

noastre despre funcţia bunăstării, enumerăm câteva repere ale politicilor de combatere a inegalităţii – egalizare a veniturilor.

Mai întâi, mai uzitată şi mai apropiată de realitatea zilei este, în această privinţă, fiscalitatea. Aceasta procedează la: impozitarea progresivă pe venituri; taxa pe valoarea adăugată – impozitarea tipic indirectă – care vizează

cheltuieli specifice, vizavi de veniturile în care se implică factorii de producţie în totalitate;

diferenţierea impozitării între sectoarele public şi privat etc.În al doilea rând, şi, din păcate, tot la îndemâna exclusivă a statului operează cheltuielile guvernamentale, care au drept rezultat alocări şi beneficii băneşti în primul rând directe, dar şi indirecte.

Concepte:

141

caseta Edgeworth-Bowley (EB)

eficienţă Pareto (a producţiei) în dinamică

stare economică

cheltuieli guvernamentale egalitarism teoria “second best” coeficienţii Ginni (Cg) fiscalitate transformarea unei

producţii în altă producţie

conştiinţa socială “under-dog” standard criterii (dinamice) de tip Pareto

utilităţi comune (colective)

curba Lorenz funcţia bunăstrării (Sw) curba tipic concavă grad de inegalitateechitate indivizii sociali eficienţă inegalitate economică eficienţa în consum limita producţiiloreficienţa în nivelul producţiei

modelul static

eficienţa în producţie şi în consum

optimul de tip Pareto

eficienţa Pareto a combinării factorilor de producţie

reperul “inter-generaţii

____________________________________________________________________________________

Chestiuni:

(1) Explicaţi substratul definitoriu al funcţiei bunăstării de tip “Pareto”.(2) Explicaţi semnificaţia economică a unicităţii ratei marginale de substituţie

a factorilor de producţie pentru o economie:(2a) cu numai două producţii;(2b) cu mai mult de două producţii.

(3) Care este corelaţia grafică între (a) eficienţa combinării factorilor şi (b) limita producţiei ?

(4) Explicaţi caracterul “limită” al egalităţii între:(4a) rata marginală de substituţie, în consum şi(4b) rata marginală de transformare, în producţie, pentru mjodelul eficienţei de tip Pareto.

ANEXA RECAPITULATIVĂ

Recapitulare pe exemple grafice

1. Curbele producţiei pe termen scurt

Figura 1 explică creşterea limitată a producţiei pe termen scurt, urmare creşterii factorilor variabili ( capitalul variabil, kv, şi munca, L).

Notaţii:L – forţa de muncă angajatăQ – producţia (propriuzisă, totală)Qa – productivitatea medie:

Qa = Q / L Qm – productivitatea marginală:

Qm = Q / L

(Q; Qa; Qm) QB’ B’

QA’ A’ (Q)

A (Qm) B (Qa)

O FVA FVB (FV)Figura 1

Explicaţii: OA’ – zona extensivă: creştere accelerată a producţiei (Q), determinată

de creşterea (panta crescătoare a) productivităţii medii. Înţelesul de “extensiv” este însă acela al factorilor variabili (abscisa) cărora producţia şi creşterea ei li se datorează în cea mai mare parte.

A’B’ – zona intensivă: încetinirea creşterii producţiei totale, în legătură cu (determinată de) panta descrescătoare a productivităţii medii. Înţelesul de “intensiv” este unul indirect: nu mai avem regula de mai sus a înţelesului de “extensiv”, în sensul contribuţiei factorilor variabili.

B’(Q) – zona neeconomică: creşterea producţiei s-a oprit, urmare creşterii factorilor variabili, dar şi determinat de depăşirea, în aceeaşi oridine, a maximelor celor două productivităţi, cea marginală şi cea medie.

2. Izocuantă-izocost & curbă de indiferenţă-linie buget

143

k y

(u3)(u1)

(Q3) (u2) (Q2)

(Z2) (Z3) (Q1) (B1) (B2) (B3) (Z1) O L O

x(a) (b)

Figura 2

Figura 2 (a) arată:(i) substituţia între cei doi factori de producţie, capital (k) şi muncă (L), pe termen lung, pentru:- producţie – izocuante;- costuri – izocost.(ii) curba de expansiune a producţiei, în condiţii eficiente (costuri minime).Notaţii:(Q1, 2, 3) -- izocuante(Z1, 2, 3) – izocostL – forţa de muncăk -- capital

Figura 2(b) arată:(i) substituţia între două bunuri

(x, y), în consum;(ii) niveluri ale utilităţii celor două

bunuri substitute;(iii) bugetul maxim de afectat

fiecărei utilităţi aduse de cele două bunuri substitute.

Notaţii:(u1, 2, 3) – curbe de indiferenţă(B1,2,3) – linii bugetx, y – bunuri substitute

Observaţii:- izocuantele sunt izomorfe şi

paralele;- izocosturile sunt izomorfe, dar nu

neapărat paralele între ele;- curba de expansiune nu este,

neapărat, rectilinie

Observaţii:- curbele de indiferenţă sunt

izomorfe şi paralele- liniile buget sunt izomorfe şi nu

neapărat paralele

- izocosturile nu sunt unice, faţă de curba izocuantă, ci se distinge izocostul eficient

- linia buget nu este eficientă, ci unică, vizavi de curba de indiferenţă.

- panta izocostului depinde de raportul de preţuri între factori, pe piaţă

- panta liniei buget depinde (şi ea) de raportul de preţuri între bunuri, pe piaţă

Concluzii comune:(1) Proprietăţile curbelor tipic convexe:

(i) caracter descrescător, pe cadranul nord-est (valori pozitive ale variabilelor);

(ii) panta variabilă (nu sunt rectilinii);(iii) referinţa la substituţii.

(2) Substituţia este:

144

(a) pentru curbele tipic convexe (izocuante; curbe de indiferenţă):(i) neomogenă (nu sunt rectilinii);(ii) maximă, la mijlocul curbei, descrescătoare, către extremităţile

curbei; (b) pentru curbele rectilinii (izocost; linie buget): omogenă.

3. Funcţiile: cererii & ofertei

P P

(D) (S)

O Q O Q

Figura 3 Figura 4

Notaţii:P – preţul bunului

Q – cantitatea bunului:Cantitatea

cerută (Figura 3) oferită (Figura 4)Observaţie comună: Determinanta (exogenitatea) aparţine (pentru

amble funcţii) preţului bunului asupra cantităţii (de ambele feluri).

I Comportamentul funcţiei:cererii (D) ofertei (S)

A Linie:curbă: Q=Q(P)

dreaptă: Q=aP+bdescrescătoare -- bunuri ordinare

crescătoare (exclusiv)

crescătoare -- bunuri speciale (Giffen & Veblen)B Elasticitate (pe zone):

(1) inelasticitate perfectă -- Q nu variază, indiferent de variaţia lui P(2) inelasticitate -- variaţie mai mică (relativ) a elasticităţii faţă de variaţia preţului(3) elasticitate unitară -- variaţia în aceeaşi măsură a cantităţii şi a preţului(4) elasticitate (propriuzisă) -- variaţia lui P induce variaţii relativ mai mari ale cantităţii(5) inelasticitate perfectă -- Q variază, indiferent de variaţia sau nonvariaţia lui P

145

C Bunuri speciale: Giffen & Veblen (abatere de la legea cererii)

Nicio referire la bunuri speciale (nu există abateri de la respectarea legii ofertei)

II Surplusul:consumatorului (Sc) producătorului (Sp)

P P

(Sc) (D) (S)

P1 A P1 B (Sp)

O Q1 (D) Q O Q1(S) QFigura 5 Figura 6

Aria triunghiului:P1PA: P1PB: la stânga curbei la stânga curbei deasupra nivelului preţului

considerat sub preţul considerat

Observaţie: Creşterea preţului P1 va reduce surplusul consumatorului şi va creşte surplusul producătorului.

4. Echilibrul cerere-ofertă

P P

(S)(D)

E1 E2

(D)(S)

O Q O Q

Figura 7 Figura 8

stabil (ordinar) nestabil (bunuri Giffen-Veblen)

146

5. Recâştigarea echilibrului cerere-ofertă (modelul “cobweb”)

P

(S)Po

(D)

O QFigura 9

Observaţie: Convergenţa-divergenţa mişcării de reechilibrare este determinată de forma-panta curbelor cererii (elastice, pentru convergenţă) şi ofertei (inelastice, pentru convergenţă).

6. Cererea şi utilitatea – compunere grafică

Qy Qy

147

(B3)

(U1) (U3) (a) (U1) (U3) (B2) C

(U2) (U2) A B C (B1) B

(B1) (B2) (B3) A

O QA QB QC Qx O Qc QB QA

Qx

Px Px

A (Dx) B (b)

C A B (Dx) C

O QA QB QC Qx O Qc QB QA Qx

Figura 10

Reducerea preţului bunului (x), în raport cu preţul bunului (y).

Creşterea preţului bunului (x), în raport cu preţul bunului (y).

7. Caseta Edgeworth-Bowley (EB) şi curba limitei producţiilor

148

kx ky

(x3) (y3)

(x2) (y2)

(x1) (y1)

Ox Lx Oy Ly(a) (b)

Figura 11

Două producţii (bunuri), (x) şi (y), cu curbele de expansiune, principial diferite.

(Ly) LyA Oy

(kx) (y1) (x3)(x1) (y2) (x2) C

(y3) B A (Z3)

(Z1) (Z2) (ky) Ox LxA (Lx)

Figura 12(1) Caseta EB indică:

(i) economia închisă – între cele două perechi de axe ale factorilor de producţie, aferente fiecărei producţii în parte;

(ii) comuniunea curbei de expansiune – demonstrată, de la situaţia iniţială, diferită pe producţii;

(iii) aceeaşi curbă de expansiune comună drept comuniunea punctelor de eficienţă Pareto;

(iv) aceeaşi eficienţă Pareto pentru comuniunea curbelor izocost eficiente, astfel a ratelor marginale de substituţie inter-factori, pentru cele două producţii, (x) şi (y).

Observaţie: Caseta EB se poate aidoma construi pentru curbele de indiferenţă şi liniile buget ale bunurilor (x) şi (y), în consum. Va lipsi aici numai curba de expansiune, care nu cunoaşte corespondent în zona consumului şi utilităţilor.

149

(y) Ox A

B

C

O Oy (x)Figura 13

(3) Limita producţiilor este proiecţia curbei de expansiune comune pe graficul producţiilor (x) şi (y), fundamentate pe fondul comun al resurselor de factori de producţie. Semnificaţia acestei curbe este poziţionarea fixă a perechilor de producţii care se asociază, în condiţiile utilizării (consumului productiv al) întregului fond de resurse. De-a lungul curbei, producţiile (x) şi (y) sunt imaginate a fi restructurate eficient, astfel:

Rmt (xy) = Rmt (yx) = Rmtunde Rmt este rata marginală de transformare între producţii, la suprafaţa economiei.

8. Curba tipic convexă (izocuanta sau curba de indiferenţă) şi curba tipic concavă (limita producţiilor)

Originea celor două curbe este hiperbola:

y y

-x O x -x O x

-y -y

(a) (b)Figura 14

convexă concavăRedactare matematică (în formă implicită):

axy + b = 0 ax2+by2+c=0 Niciuna dintre cele două variabile

nu se anulează -- curba nu intersectează axele.

Curba intersectează obligatoriu ambele axe.

Parametrii (a) şi (b) sunt legaţi de cele două raze (diametre) ale hiperbolei.

150

Caracteristici comune: Hiperbolele capătă valoare de funcţii prin restrângere la cadranul nord-est

(valori superioare ale variabilelor); pe această zonă, ambele funcţii sunt descrescătoare şi apropriate relaţiilor de tip substituţie.

y y

O x O x(a) (b)

Figura 15Separarea regulilor dinamice:

Pe fondul comun al pantei descrescătoare: Variabila care creşte – pe fondul

scăderii celeilalte – creşte mai repede decât scade cealaltă.

Variabila care creşte – pe fondul scăderii celeilalte – creşte mai lent decât scade cealaltă.

PARTEA A II-A

ECONOMIA LA SCARĂ

LECŢIA V

151

MICROECONOMIE.TEORIA FIRMEI

Planul lecţiei:

21. Costurile21.1 Clasificare şi interacţiune21.2 Economii şi dezeconomii la scară

22. Profitul şi legea maximizării profitului23. Modelul concurenţei perfecte

23.1 Caracterizarea modelului23.2 Condiţia firmei şi postulatul propriuzis23.3 Optimul Pareto în condiţiile concurenţei perfecte23.4 Imaginea econmică a concurenţei perfecte

24. Concurenţa imperfectă24.1 Monopolul

24.1.1 Caracterizare generală24.1.2 Mutaţia în surplusul consumatorului24.1.3 Supravieţuirea monopolului şi stării de

monopol24.1.4 Posibile beneficii ale monopolului şi alte

aspecte24.2 Oligopolul sau duopolul

25. Alternative la maximizarea profitului

De revăzut, în prealabil: Funcţia de producţie şi combinarea factorilor (Lecţia I) Curba şi elasticitatea cererii (Lecţia II) Surplusul consumatorului (Lecţia II) Curba ofertei (Lecţia III) Optimul Pareto în economia închisă (Lecţia IV)

Odată cu conceptul de microeconomie am şi pătruns de facto în zona criteriului de scară, în studiul economiei – microeconomia studiază agenţii economici, lăsând macroeconomiei studiul funcţional al unui ansamblu al agenţilor economici. Viziunea criteriului de scară, în studiul economiei, este aceea după care economia naţională (eventual federală etc.) urmează să fie, pentru macroeconomie, ceea ce agentul economic este pentru microeconomie, respectiv o entitate unitară şi deschisă, în comunicaţie funcţională cu alte entităţi.

În cele de faţă nu vor fi însă studiate toate categoriile de agenţi economici, ci ne vom opri la o singură categorie – poate cea mai reprezentativă a agenţilor economici –, am numit aici firma – în sensul în care vor fi studiate, în cele de mai jos, componentele economico-funcţionale ale firmei de producţie.

CASETA V.1 FIRMA, AGENTUL ECONOMIC ŞI PERSOANA JURIDICĂ

152

Echivalente conceptuale ale firmei vor putea fi considerate aici întreprinderea de producţie, fabrica, dar şi compania, sub diverse forme ale acesteia – iar aici am putea reveni în zona juridică, aceea care dă statutul şi astfel comportamentul agentului economic. Avem în vedere că ceea ce este numit agent economic, pe latura economică, este numit persoană juridică, pe latura bunînţeles juridico-instituţională – ca deobicei, însă, există puncte de vedere din care şi agentul economic depăşeşte sfera persoanei juridice, dar şi invers, statutul de persoană juridică este atribuit nu numai firmelor şi celorlalţi agenţi economici.

1. Costurile

Categoria costurilor îşi găseşte substanţa în factorii de producţie21, respectiv în individualizarea şi cuantificarea acestora. În optica lecţiei de faţă, condiţia costurilor avansează după criteriile obiectivelor şi modului de mişcare pe piaţă ale agentului economic.

1.1Clasificare şi interacţiune

Tabelul V.1 listează categoriile de costuri cu care operăm în această lecţie. Ideea fundamentală este însă aceea a unei structuri a costurilor în interacţiune, interacţiune în care sunt identificate şi o determinantă interioară, şi un comportament care caracerizează costurile în ansamblu.

Tabelul V.1Costurile firmei

ORD. CAPITOL NOTAŢIE FORMULĂ Corespunzător PRODUCŢIE

VENIT

(A) INFORMAŢIE BAZĂ: costuri de bază (C):1 Fix CF x x x2 Variabil CV x x x3 Total CT CF + CV Q VT

(B) INFORMAŢIE PRELUCRATĂ (I): costuri marginale (CMG):4 Marginal CMG CT/Q QMG VMG =

=VT/ Q(C) INFORMAŢIE PRELUCRATĂ (II): costuri medii (CM)5 Fix-mediu CFM CF /Q x x6 Variabil-mediu CVM CV/Q x x7 Total-mediu CTM CT /Q =

CFM + CVMQM VM

(D) INFORMAŢIE PRELUCRATĂ (III): costuri medii pe termen lung (CMTL):8 Mediu pe termen lung CMTL x x x

Observaţie: Costurile medii (CM) echivalează tehnic cu costurile specifice, respectiv costurile pe unitate de produs, iar costul marginal (CMG) cu variaţia costului unitar total.

21 Vezi Lecţia I.

153

Corespunzător, Graficele V.1 vizualizează cele figurate în Tabel.

CM CMTL (CMG) (CMG1) (CMG3)(CTM)

(CTMo) (CVM)(CMG2)

(CFM)(CMTL)

(CMTLo)

O Qo Q O Q1 Q2 Q3 Q(a) (b)

Graficele V.1

Comentariu grafic: Graficul (a) reflectă (adună) evoluţiile costurilor medii pe termen scurt, iar

Graficul (b), corespunzător, cele pe termen lung. Pentru evoluţiile pe termen scurt (a), ca şi în cazul producţiei, costul

marginal (CMG) este determinant asupra costurilor medii(CM), cu excepţia costului fix mediu (CFM).

Curbele costurilor medii (CM) sunt descrescătoare-crescătoare – în funcţie de nivelul producţiei (Q) –, cu excepţia singulară a costului fix-mediu (CFM), care este simplu descrescător (funcţie de nivelul producţiei). Ne amintim aici forma oarecum inversă – crescătoare-descrescătoare – a mărimilor corespunzătoare ale producţiei şi productivităţilor, funcţie de cantitatea factorilor variabili22.

Chiar şi costul marginal (CMG) este descrescător-crescător – totuşi, minimul său nu se leagă de niveluri optime ale producţiei sau costurilor medii, ci de maximul productivităţii marginale. Într-o altă exprimare, producţia optimă este decalată faţă de minimul costului marginal.

Nivelul producţiei optime (Qo) corespunde formării, pe Graficul (a), a minimului costului total mediu (CTM); corespunde şi formării minimului costului variabil mediu (CVM), având în vedere influenţa CVM asupra CTM – reflectare a influenţei costului variabil (CV) asupra costului total (CT). Optimul producţiei – producţia cu cost mediu minim – indică limitarea strictă a eficienţei producţiei, după dimensiunea de facto a firmei: producţia nu poate nici creşte, nici diminua, fără afectarea costurilor specifice.

În aceste condiţii, revedem pe Graficul (a), nu un ansamblu de evoluţii autonome ale costurilor medii pe teremen scurt, ci două determinări în lanţ: (1) a costurilor fix mediu (CFM) şi variabuil-mediu (CVM) asupra costului

total-mediu (CTM). Regăsim aceleaşi influenţe în formele curbelor: (1) CVM modelează curba

CTM, prin forma descrescătoare-crescătoare şi prin poziţionarea minimului; (2) CFM oferă CTM o dschidere (un arc) mai largă decât aceea a curbei CVM. 22 Vezi Lecţia I.

154

(2) a costului marginal (CMG) asupra costurilor variabil-meiu (CVM) şi total-mediu (CTM).

Iese din aceste lanţuri de determinare costul fix mediu (CFM). În spatele său, costul fix (propriuzis, CF) iese din determinarea (exogenitatea) producţiei – ba chiar o determină pe aceasta.Putem aici aminti, tot din Lecţia I, determinarea capitalului fix asupra

producţiei, în corelaţie cu relaţia de complementaritate a acestuia cu capitalul variabil. Pe Grafic se observă însă două aspecte importante, legate de CF:

(1) felul în care, prin intermediul său, costul fix (CF) devine o mărime variabilă (descrescătoare) faţă de producţie;

(2) dublul fapt că CFM nici nu se anulează, nici nu este determinat pentru valoarea nulă a producţiei. Este ceea ce dă forma de hiperbolă convexă CFM, amintind aici de

aceea a izocuantei: curba este descrescătoare şi nu intersectează axele. Situaţia costurilor de bază (C) urmează să fie alta decât este cazul

costurilor medii (CM), configurate prin curbe descrescătoare-crescătoare. Putem regăsi, corespunzător, costurile de bază şi pe aceste Grafice, numai că acestea vor apare sub forma suprafeţelor: ariilor dreptunghiulare cu laturi comensurate pe cele două axe, corespunzătoare însă fiecărei producţii (abscisă) şi fiecărui cost mediu (ordonată).

La rândul lui, Graficul (b) reflectă situaţia, în speţă semnificaţia şi dinamica costurilor pe termen lung. Se observă însă şi aici determinanta costului marginal (CMG), de astădată asupra costului mediu pe termen lung (CMTL): locul geometric al minimelor costurilor marginale pe termen scurt. De observat că CMTL este, la rândul lui, o curbă descrescătoare-crescătoare.

Aparent, Graficul (b) are aceleaşi axe rectangulare ca şi Graficul (a); în realitate, dimensiunea producţiei (Q/abscisă) capătă aceeaşi semnificaţie ca în cazul combinării factorilor pe termen lung (Lecţia I), respectiv aceea de talie a firmei – cu alte cuvinte, CMTL este reflectat în contextul extinderii firmei.

În aceste condiţii, şi minimul CMTL – rămas corepunzător minimului CTM şi optimului producţiei pe termen scurt – recâştigă o semnificaţie interesantă: (1) panta descrescătoare a CMTL indică eficienţa extinderii firmei, sau economiile la scară; (2) dimpotrivă, panta crescătoare indică faptul că supra-extinderea firmei

are loc odată cu aceea a costurilor, respectiv dezeconomiile la scară. Observaţie: În realitate, CMTL – aidoma CTM, pe termen scurt -- reflectă cele întâmplate tuturor costurilor, în mod corespunzător; costul marginal (CMG) îşi accentuează semnificaţia: creşterea-descreşterea minimului CMG trage după sine creşterea-descreşerea tuturor costurilor medii.

1.2Economii şi dezeconomii la scară

Odată localizate criteriul şi zona economiilor-dezeconomiilor la scară, urmează de precizat că în extinderea firmei – echivalentă creşterii producţiei pe termen lung -- implică asupra costurilor, nu atât simpla descreştere-creştere, cât predominanţa uneia dintre tendinţe, într-o zonă şi în cealaltă,

155

drept rezultat al coroborării unei complexităţi de factori, în toate fazele aceleiaşi extinderi.

În realitate, extinderea firmei este un proces natural, date fiind seturi de avantaje tehnice şi financiare manifestate prioritar în zona economiilor la scară. Avantajele tehnice ale extinderii încep cu acela că reducerea costurilor specifice lasă loc încorporării compartimentelor specializate de servicii şi cercetare -- activităţi pentru care firmele mici plătesc tarife importante altor firme specializate --, şi continuă cu dezaglomerarea relativă a utilajelor şi posibilitatea reducerii producţiilor pe utilaj – pe care firmele mici şi le permit ceva mai puţin decât cele extinse. Avantajele financiare sunt, la rândul lor, mai mult sau mai puţin legate de cele tehnice: firma extinsă se bucură şi de încredere sporită din partea creditorilor, poate primi credite mai mari cu dobânzi relativ reduse; cât priveşte costurile, dar şi profitul, manageriatul dispune de arie sporită de distribuire asupra producţiei; în fine, extinderea firmei schimbă natural optica asupra riscului asumat în afaceri.

Dezeconomiile la scară indică o limită tot naturală a posibilităţilor extinderii eficiente a firmei – situaţia aminteşte de legea creşterii-descreşterii randamentelor pe termen scurt, pe care oarecum o reeditează şi pe termen lung: extinderea firmei paote avea loc şi pe seama creşterii costurilor şi astfel a afectării eficienţei. De menţionat şi că dezeconomiile la scară – în speţă predominanţa dezeficientizării – poate fi determinată şi accentuată şi din afara firmei, respectiv originea ei s-ar putea regăsi în condiţiile ramurii sau ale conjucturii activităţii ei pe piaţă.

2. Profitul şi legea maximizării profitului

Conceptul de profit poate fi definit din cel puţin două puncte de vedere:(i) de o parte, acesta este parte a venitului firmei individuale, cea care

excede nivelul costului total al producţiei (activităţii);(ii) de cealaltă, el este retribuirea factorului de producţie capital (k), la

nivelul venitului naţional, creat în economie23. În următorul rând, analiza acestei categorii cere a se ţine seamă de

importanţa maximizării profitului, ca obiectiv managerial – la care vom reveni ceva mai jos. Vom identifica aici – dintr-un alt punct de vedere -- legea maximizării profitului – în speţă nimic altceva decât condiţiile esenţiale ale maximizării profitului. Caracteristice sunt două fapte: (1) maximizarea profitului ţine exclusiv de activitatea şi condiţiile iterne ale

firmei – şi deloc de condiţiile de piaţă sau de gradul de concurenţă a acesteia;

(2) iar aceste condiţii se referă la interacţiunea între costul marginal (CMG) şi venitul marginal (VMG). În detaliu – privind şi Graficul V.2 – maximizarea profitului înseamnă două

condiţii de îndeplinit cumulativ: (a) creşterea costului marginal (CMG);(b) până la egalitatea între costul marginal şi venitul marginal (CMG = VMG).

23 Vezi şi Lecţia VII.

156

CM; VM

(CMG)

A B (VMG)

O QA QB Q Graficul V.2

Observaţii grafice: Maximizarea profitului are loc în poziţia B, pentru producţia QB, în vreme

ce poziţia A /QA este total lipsită de semnificaţie pentru aceeaşi maximizare a profitului.

Situarea celor două curbe – a costului şi rescpectiv venitului marginal – indică faptul că, între două niveluri semnificativ diferite ale producţiei firmei – aşa cum este cazul producţiilor QA şi respectiv QB --, numai costul marginal (respectiv totalitatea costurilor medii) variază tot atât semnificativ.

Nivelul venitului marginal rămâne invariabil (perfect elastic) faţă de nivelul producţiei, în sensul că el nu are legătură cu ceea ce se întâmplă în interiorul firmei, ci cu situaţia de pe piaţă: venitul marginal este echivalent preţului de vânzare a bunului.

La rândul său, Graficul V.3 vine să demonstreze postulatul legii maximizării profitului.

CM

(CMG) P1 C A D (VMG1)

(CTM) P2 B (VMG2)

(CMG)

O Qc Qo QD Q

Graficul V.3

Explicaţie grafică:

157

Graficul de faţă este mai întâi o prelungire a celui precedent, V.2: prelungirea constă în etalarea şi a costului total mediu (CMT), împreună cu CMG – iar cu ajutorul lui se poate observa în continuare poziţionarea şi mişcarea costului total (CT).

Mai departe, exemplul de faţă conţinhe două niveluri ale venitului marginal: VMG1 – care permite obţinerea de profit în intervalul de producţie Qc-QD ; VMG2 – care nu permite obţinerea niciunui profit, din cauza nivelului său la nivelul minimului CTM.

De observat , în primul rând, că producţia Qo este aceea care reuşeşte (1) atât maximizarea profitului corespunzător VMG1, cât şi (2) minimizarea pierderii (nivelul zero) corespunzătoare VMG2.

Corespunzător, oricare mişcare a producţiei – creştere sau descreştere --, de la nivelul optim, Qo, înseamnă un CTM superior celui minim – corespunzător, un CT regăsit în produsul CTM x Q.

3. Modelul concurenţei perfecte

Paragraful de faţă părăseşte temporar condiţiile interne ale firmei, pentru câteva clarificări ale contextului extern acesteia. “Modelul” sugerează o abstracţie a condiţiilor economiei de piaţă, chiar o “extremitate” a acestora. În anumite condiţii, economia se apropie de “perfecţiunea” concurenţei, după cum aceasta, la rândul ei, se răsfrânge asupra firmei, şi nu numai.

3.1Caracterizarea generală a modelului

Concurenţa perfectă presupune îndeplinirea a cinci condiţii cumulative:(1) pluralitatea vânzătorilor şi cumpărătorilor. Sensul de facto al acestei

sintagme este acela că un mediu concurenţial al pieţei este acela care nu se lasă influenţat (nici măcar parţial) de niciun participant individual la piaţă, fie acesta oricare individ propriuzis sau oricare agent economic;

(2) omogenitatea producţiei. Sensul sintagmei este aici acela că bunul “x”, în speţă, este produs şi oferit de toţi producătorii şi ofertanţii la aceleaşi standarde fizice, fizico-chimice, tehnice şi respectiv calitative. Numai producţiile individuale pot diferi cantitativ;

(3) libertatea intrării şi ieşirii pe şi de pe piaţă. Sensul sintagmei este acela că niciun producător sau consumator nu este discriminat, pe piaţă. Nu este nici “outsider” şi nici nou venit. Nu suportă cheltuieli de transport sau alte cheltuieli suplimentare, asimetric faţă de ceilalţi producători şi ofertanţi;

(4) mobilitatea perfectă a factorilor de producţie presupune că ramura “x” va putea beneficia oricând de forţa de muncă suplimentară, dovedită necesară, dar şi invers, că ea va putea bascula, la nevoie, oricare disponibilitate similară înspre alte ramuri;

(5) transparenţa perfectă a informaţiei înseamnă, de facto, că preţul practicat pe piaţă şi mişcările (modificările) lui se fac instantaneu cunoscute şi generalizate asupra tuturor tranzacţiilor.

În ce ne priveşte, însă, aceleaşi condiţii sunt echivalente altor două: (A) elasticitatea perfectă a cererii;(B) poziţia individuală a firmei, pe piaţă, concomitent de:

158

(a) “price taker”: supusă unui preţ impus de către piaţă;(b) “output (quantity) adjuster”: obligată de a-şi dimensiona propria

producţie după propriile obiective manageriale, dar ţinând seamă de acelaşi nivel al preţului de vânzare a produsului propriu.

Câteva detalii concrete asupra acestor caracteristici regăsim în paragraful 3.4, de mai jos.

3.2Condiţia firmei şi postulatul propriuzis

Urmărim, în Graficele V.4, pentru condiţiile concurenţei perfecte – singurele în care situaţia firmei se reflectă grafic tot atât perfect – (a) firma profitabilă şi (b) firma cu pierderi.

Px Px

(CMG1) (CMG2) (CTM1)

(CTM2)Po

( VMG) Po (VMG)A B

O QA Qo QB Qx O Qo Qx

(a) (b)

Graficul V.4

Comentariu grafic: Condiţiile concurenţei perfecte implică perfecta elasticitate a cererii, ceea

ce înseamnă unicitatea nivelului preţului Po – evident, astfel, că profitabilitatea sau pierderile sunt dictate astfel, nu de piaţă, ci de nivelul costurilor firmei, adică exclusiv de situaţia ei internă.

La rândul lor, costurile – aici cele medii, respectiv CTM şi CMG – apar legate între ele, în cadrul firmei – este ca şi cum creşterea-descreşterea lor balansează (în sus şi în jos) ansamblul costurilor, şi nu un cost faţă de altul. De aici, postulatul după care în condiţii de concurenţă (perfectă) firma este obligată la minimizarea costurilor – cel puţin, mai mult decât în condiţii ne-concurenţiale.

La rândul ei, profitabilitatea apare, în Graficul (a), ca şi în Graficul V.3, de mai sus, limitată în intervalul producţiilor QA-QB.

Observaţie importantă: Dacă există, însă, un motiv pentru care condiţiile concurenţei perfecte reflectă (perfect) şi condiţia firmei, acesta est unul legat de grafic: costurile medii ale firmei pot fi aduse direct pe axele rectangulare cantitate-preţ (QP) – costurile, ca şi veniturile medii ale firmei, se pot exprima direct în termenii preţului de piaţă, adică a ceea ce nu aparţine firmei, ci pieţei, ceea ce le va face vizibile alături de curbele cererii (Dx) şi respectiv ofertei (Sx). Secretul este unul de natură grafică: fiecare firmă poate fi

159

reflectată direct pe graficul QxPx, datorită exclusiv unicităţii preţului, deci perfectei elasticităţi a cererii -- reflectarea condiţiei firmei direct pe aceste axe rectangulare nu va mai fi posibilă şi în condiţii imperfect concurenţiale, aşa cum vom observa mai departe.

Să observăm, însă, şi mai îndeaproape semnificaţia elasticităţii perfecte a cererii pentru firmă. Putem de astădată simplifica graficele până la nivelul Graficului V.5.

Px

Po A B (Dx)

O QA QB Qx

Graficul V.5

Explicaţie: Putem presupune QA şi QB, respectiv, nivelurile producţiilor de bun (x) a

două firme (A şi B) – producţiile amândurora se măsoară, pe abscisă, de la Origine. Este simplu de observat venitul total (VT) al fiecăreia dintre firme la nivelul dreptunghiurilor OPoAQA, pentru firma (A), şi OPoBQB, pentru firma concurentă (B) – ca atare, venitul firmei creşte exclusiv pe latura producţiei ; ceea ce mai înseamnă că venitul mediu (VM):

VM = VT / Qeste acelaşi pentru ambele firme – acelaşi pentru toate firmele operând în condiţii de concurenţă perfectă şi echivalând preţului (unic al) pieţei (Px). Putem presupune, în a doua ipostază, QA şi QB, respectiv, nivelurile

producţiei uneia şi aceleiaşi firme, în momente diferite. De la momentul (A) la momentul (B), venitul total a crescut cu echivalentul ariei dreptunghiului ABQBQA. Drept urmare, venitul marginal (VMG):

VMG = VT / Q = PxRezultă, astfel postulatul de bază al modelului concurenţei

perfecte: venitul mediu (VM) este: (1) comun tuturor firmelor; (2) egal venitului marginal (VM=VMG), (3) la nivelul preţului de piaţă (Px). Matematic, acest postulat se exprimă ca în următoarea egalitate multiplă:

(1) Dx = Po= VM= VMG(curba cererii)

(un singur nivel al preţului bunului,

pe piaţă)

(venitul mediu)

(venitul marginal)

Esenţială se face egalitatea veniturilor mediu şi marginal, din ultima parte a relaţiei. Din acest moment, ne putem gândi ce se întâmplă cu ceastă egalitate multiplă în momentul în care concurenţa nu mai este perfectă – de unde este evident că modelul concurenţei perfecte este o stare extremă.

160

Altă observaţie: Având în vedere legea maximizării prorifitlui (Capitolul 2, precedent) – şi oarecum aanticipând cele expuse în paragraful următor --, putem afirma că, din egalitatea de mai sus, lipseşte (numai) costul marginal (CMG), pentru o semnificaţie completă – echivalent cu a afirma că:

(1) Dx = Po = VM = VMG defineşte condiţia concurenţei perfecte.

(2) Dx = Po = VM = VMG=CMG defineşte maximizarea profitului în condiţiile concurenţei perfecte.

3.3 Optimul Pareto în condiţiile concurenţei perfecteReluăm, în cele de faţă dezbaterea Optimului Pareto (Lecţia IV),

respectiv partea grafică, împrună cu ecuaţiile caracteristice; ne regăsim însă şi în condiţiile deja demonstrate ale concurenţei perfecte. Astfel, mai întâi putem surprinde transferul factorilor de producţie ca echivalent celui al costurilor, în Caseta Edgeworth-Bowley, -- Graficul V.6, între punctele A şi B, şi respctiv B şi C.

x OB

y C B

A y OA x

Graficul V.6

(3) CT = k + L = (+) CTx = (-) CTyPutem desprinde, apoi, variaţia costului total, din formula

binecunoscută a costului marginal.(4) CT = CMG x Q

După Caseta EB – pentru situaţia costurilor --, limita producţiilor traduce şi ea situaţia producţiilor între punctele, corespunzător, A, B şi C (Graficul V.7):

(5) Q = Qx + Qy

(Qy) A

B

C

O (Qx)

161

Graficul V.7

Din aceste ecuaţii mai putem desprinde:(6) CMG Qx = CMGy Qy

ceea ce, rearanjat, regăseşte egalitatea de raporturi corespunzător inverse între producţii, de o parte, şi costuri marginale, de cealaltă:

Qx / Qy = CMGy / CMGxUnde regăsim:

(i) în membrul stâng, cele două rate marginale: de transformare, în producţie (Rmt), şi respectiv de substituţie în consum (Rms),

(ii) iar în membrul drept posibilitatea ca raportul celor două costuri marginale să egaleze şi raportul corespunzător al preţurilor celor două bunuri, şi pe acela al veniturilor marginale.

Concluzia acestei desfăşurări – făcând apel şi la ecuaţia (2) de mai sus -- :P = VMG= CMG

concurenţa perfectămaximizarea profitului

este că maximizarea profitului în condiţiile concurenţei perfecte satisface optimul de tip Pareto al eficienţei. Observaţie: Condiţiile (modelului) concurenţei perfecte nu apar drept singurele care ar satisface optimul de tip Pareto, or acest aspect constituie, la rândul lui, un alt punct forte al teoriei.

3.4Imaginea economică a concurenţei perfecteÎnvăţăm astăzi despre modelul concurenţei perfecte pentru informaţia

teoretică deosebit de preţioasă pe care acesta o conţine despre economie şi politicile aferente. În speţă:(i) Căpătăm viziunea în care rolurile producătorului (ofertantului) şi

respectiv consumatorului (cumpărătorului) se corelează între ele, nu înainte de a se cristaliza individual cu oarecare precizie. Astfel, elasticitatea (vezi perfecta elasticitate, în contextul modelului, a) cererii indică un rol al consumatorului la fel de important cu cel al producătorului. Asta după ce, aparent numai ceea ce se întâmplă în zona producătorilor ar fi contat drept important, pentru că fenomenologia din această zonă apare drept cea mai complexă – vezi aici costuri, producţii, economii la scară, falimente, fuziuni, influenţe ale unor firme asupra altora p0e piaţă şi chiar salarii, capitol decisiv în formarea cererii de consuk, complementare ofertei. În realitate, iată, consumatorul determină modul în care producătorii şi ofertanţii se concurează între ei, prin chiar comportamentul propriu. Dar acest lucru se întâmplă numai în condiţiile concurenţiale.

(ii) Concomitent, dacă modelul consideră elasticitatea atribuită cererii, pe piaţă, de cealaltă parte neglijând forma şi comportamentul ofertei, devine evident că, în acelaşi context concurenţial, nu vorbim atât de o diferenţiere a impactului între producători-ofertanţi şi consumatori-cumpărători, ci de o altă diferenţiere, de natură oarecum calitativă. Consumatorul influenţează piaţa (şi determină concurenţa) prin intermediul curbei cererii de piaţă, adică în mod colectiv. În partea

162

cealaltă, modelul nu ia în considerare colectivitatea curbei ofertei, ci monitorizează comportamentul fiecărui agent economic în calitate de price-taker şi, în completare, output-adjuster. Se înţelege că, dacă numai unul dintre producători-ofertanţi ar ieşi din acest tipar, respectiv ar căuta să îşi impună propriile condiţii de cantitate şi preţ pe piaţă, atunci “pefecţiunea” concurenţei este presupusă să se năruie. Implicarea producătorilor-ofertanţilor în concurenţă este, deci, una individuală.

(iii) Nu mai puţin importantă este viziunea asupra preţului, în context concurenţial. Preţul, în speţă comportamentul şi variaţia lui, nu este instrument al luptei de concurenţă, dacă aceasta este una perfectă. Acolo unde, în practică, se întâmplă astfel, acesta este chiar simptomul imperfectării (imperfecţiunii sau vicierii) concurenţei. Ce nu indică şi nu lasă să se reconstituie modelul Pareto este maniera exactă în care un anume nivel al preţului se impune pe piaţă, fără ca ceva sau cineva anume să îl determine. Este însă evident, din construcţia modelului, că niciun agent economic – consumator sau producător – nu îşi maduce vreo contribuţie esenţială la formarea preţului de piaţă. Să revedem fenomenul îndeaproape: (i) mai întâi, consumatorul acceptă să plătească acelaşi nivel al preţului, indiferent de abundenţa bunului; (ii) apoi, ofertanţii acceptă preţul şi chiar se supun, de principiu, aceluiaşi preţ.

Astfel, cel puţin în subsidiar rezultă un aspect oarecum paradoxal – în loc să vorbim de adaptare la piaţă prin preţuri flexibile (aşa cum imaginam adaptabilitatea economiei libere de piaţă), dimpotrivă, concurenţa perfectă expune tabloul unei pieţe cu preţuri fixe, chiar impuse ofertanţilor, asemeni mai degrabă situaţiilor de monopol sau implicare a statului în controlul preţurilor.

Realitatea, în profunzimea ei, este alta. Concurenţa perfectă arată maximul de corelaţie comportamentală între consumator şi producător şi dezvăluie astfel miezul compromisului neformal, atât între cele două tabere, cât şi al fiecărui agent aprticipant la piaţă, în oricare poziţie. Compromisul este al tuturor şi constă în nivelul preţului acceptat de toată lumea. Consumatorii acceptă bunul produs şi oferit la unul şi acelaşi preţ, independent de variaţia ofertei,

(iv) iar producătorii acceptă să ofere bunul la maxima capacitate de producţie, pentru că mărimea producţiei individuale determină masa profitului individual. Creşerea producţiei şi ofertei beneficiază de cel mai puternic stimulent, în condiţii concurenţiale: (i) de o parte, creşterea producţiei tuturor firmelor existente, dar şi nou intrate pe piaţă, este acceptată de consumator, ridică gradul de abundenţă, astfel de prosperitate; (ii) de cealaltă, oricare firmă ştie că plusul propriu de producţie influenţează esenţial nivelul profitului.

(v) Există, însă şi o a doua influenţă esenţială asupra profitului firmei – am numit nivelul costurilor. Şi ne referim atât la costurile totale, cât şi la derivatele lor medii, studiate în această Lecţie. În realitate, comportamentul costurilor medii – inclusiv al celui marginal – vine să indice o producţie optimă, maximizatoare de profit. Costurile fac, deci, în context concurenţial, două lucruri: (1) cenzurează creşterea (dar şi diminuarea) producţiei firmei, oferind producţiei nivelul considerat

163

optim prin criteriul simplu al maximizării profitului; (2) se ajustează către minimul care concură la aceeaşi maximizare a profitului.

Observaţie: În ce priveşte (iv) şi (v), mediul concurenţial aduce firmei un factor de claritate şi certitudine: manageriatul poate opera cu producţia (în sensul creşterii) şi cu costurile (în sensul diminuării) pentru a-şi asiguramaximizarea profitului. Dimpotrivă, vicierea concurenţei face nesigură desfacerea oricărui plus al producţiei, iar minimizarea costurilor poate deveni inoperantă. Aceasta o dată ce însăşi maximizarea profitului firmei îşi pierde legătura cu bunăstarea consumatorilor ei.

Tot de imaginea economică a concurenţei perfecte ţine, pe lângă învăţăturile modelului, şi un alt aspect la fel de esenţial, de astădată unul al viabilităţii şi istoriei economiei (ca şi, nu mai puţin, gândirii economice). Vorbim, în primul rând, de concurenţa perfectă ca de un model, respectiv de un fel de “portret robot”, vizavi de realitatea economică de facto. Şi încă de unul incapabil de a opera gradualitate sau evaluare a unui presupus “grad concurenţial” atribuit unei economii sau alteia.

Există, însă, în al doilea rând, autori care afirmă că economiile vest-europene s-ar fi apropiat de tabloul paretian undeva, în prima jumătate a veacului al XIX-lea. Categoric, deci, nici măcar această ultimă apropiere a modelului de realitatea economică nu ne ajută să stabilim cu exactitate caracterul benefic al mediului concurenţial. Autorii au dreptate: Vorbim de omogenitatea producţiei, în sensul în care bunurile ar fi

presupuse fără diferenţieri calitative, vizavi de exigenţele publicului. Vorbim de elasticitatea perfectă a cererii numai pentru loturi de producţie-

ofertă relativ reduse, vizavi de adevărata abundenţă. Dimpotrivă, în ciuda adevărului că elasticitatea perfectă a cererii lasă loc creşterilor de producţie în folosul comun al consumatorilor şi producătorilor, este evident că creşterea abundenţei, pe termen lung, a diminuat utilităţile marginale, făcând cererea inelastică faţă de preţ, a reorientat pe consumatori către exigenţă şi reticenţă pe piaţă.

Vorbim, din nou în zona producţiei şi ofertei, de lipsa de influenţă a firmelor pe piaţă, acolo unde acestea nu s-au extins, astfel nu s-au diferenţiat între ele. Or, o dată cu descreşterea utilităţii marginale a bunurilor, producţiile au crescut către marile producţii individuale, cu economii la scară şi extinderi de producţie regională şi transfrontalieră. Nu se cere demonstrat că extinderea producţiei de mai târziu avea să fie făcută esenţial de marile companii, odată cu care anvergura firmelor se şi diferenţiază esenţial, afectând astfel şi condiţiile concurenţiale.

Vorbim de maximizarea profitului firmelor tot în situaţia ne-extinsă, ne-dezvoltată sau incipientă, în care aceleaşi firme nu au cunoscut (încă) nici economiile la scară, nici alte obiective proprii producătorilor de astăzi.

Iată, deci, că economia concurenţei perfecte este surprinsă chiar într-o serioasă coliziune cu libera dezvoltare şi complexitate a acesteia. Paradoxal, din nou, o multitudine de factori şi aspecte ce ţin de dezvoltare par să vicieze natural şi esenţial concurenţa, şi astfel pot fi judecate în sensul în care şi bunăstarea apare afectată.

Ţinând seama de rigurozitatea modelului Pareto, e greu să credem că acesta greşeşte în toate aprecierile sale. Dar ne putem întreba în ce măsură

164

eficienţa Pareto a unei economii dinaintea primei revoluţii industrialeeste superioară, în termenii bunăstării, economiilor dezvoltate şi abundenţei de după ultimul râzboi mondial, spre bun exemplu. Sau ne putem întreba dacă opera lui Pareto, căreia îi aparţin atât modelul concurenţei perfecte, cât şi cel al bunăstrării, mai dialoghează cu realitatea, în afara dialogului exclusiv dintre cele două modele.

4. Concurenţa imperfectăPentru simplitatea şi înţelegerea cea mai adecvată a fenomenului

imperfectării concurenţei, considerăm o aplicaţie simplă asupra curbei cererii, ca în Graficul V.8

Px10 D19 D28 D37 D4

6 D55 D64 D73 D8

2 D9 1 D10 0 D11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Qx

Graficul V.8

Descriere grafică: Avem de a face cu o curbă a cererii (Dx) destul de particularizată şi

practic simplificată. Curba este rectilinie şi întretaie axele Opx (a preţului) şi respectiv OQx ( a cantităţii), în dreptul valorilor 10 (unităţi specifice) ale fiecărei dimensiuni. Curba Dx ar putea fi considerată ca definită prin 11 puncte (D1-11), în care se întâlnesc coordonate ale preţului şi cantităţii, ca în Tabelul V.2, în unităţile de mpăsură convenite. Vom considera astfel, pe rând şi în funcţie de preţuri şi cantităţi, succesiv valorile cerute: totală (Vx), medie (VM) şi respectiv marginală (VMG) – atribuite corespunzător veniturilor totale presupuse.

Tabelul V.2

Dx 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11Px 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1 0Qx 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10Vx 0 9 16 21 24 25 24 21 16 9 0VM X 9 8 7 6 5 4 3 2 1 0

165

VMG X 9 7 5 3 1 -1 -3 -6 -7 -9

Calculele au loc conform formulelor veniturilor din Tabelul V.1, de mai sus. Ne interesează evoluţia corespunzătoare a venitului total marginal (VMG) respectiv pentru preţurile şi cantităţile date. Curba VMG va putea fi treasată ca în Graficul V.9. Concluziile de tras sunt realmente interesante.

Px11 D110 D28 D37 D4

6 D55 D64 D73 (VMG) D8

2 D9 1 D10 0 D11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Qx

Graficul V.9 Mai întâi, cu excepţia situaţiei (D1), a bunului nevandabil (zero cantitate cerută pentru un anume nivel nenul al preţului), venitul mediu este echivalent preţului cerut de consumator. Or, se face evident aici un lucru care ţine de legătura între acest exemplu – al elasticităţii finite a cererii – şi cel al concurenţei perfecte (ecuaţia 1 / paragraful 3.2). Faţă de ecuaţia (1), schimbările sunt, de fapt, două:(a) nivelul preţului se flexibilizează de la Po la Px;(b) în vreme ce venitul mediu (VM) rămâne în cadrul egalităţii multiple,

eliminat din această egalitate rămânând aici numai venitul marginal (VMG).

De facto, deci, odată echivalentă perfecţiunea concurenţei cu aceea a elasticităţii cererii, imperfecţiunea concurenţei poate fi văzută în aceeaşi optică, drept echivalentă trecerii cererii la elasticitate finită – şi practic la legea cererii binecunoscută din Lecţia II. O dată cu elasticitatea finită a cererii, însă, are loc ruptura dintre veniturile mediu (Va) şi marginal (Vm), ca în Graficele V.9 şi V.10.b.

166

Px PxPo (Dx) Po

(Dx)

(VMG)

O Qx O Qx

(a) Concurenţa perfectă (b) Concurenţa imperfectă

Graficele V.10

Comentariu grafic:Imperfectarea concurenţei se face echivalentă aplicării asupra curbei

cererii perfect elastice – caracteristică concurenţei perfecte (a) – a unei forţe de torsiune înspre forma descrescătoare a acestei curbe (b). Odată ce curba (Dx) nu mai este perfect orizontală (elastică), curba (VMG) se înclină încă mai mult – cu alte cuvinte, asupra (VMG) forţa de torsiune aplicată (asupra Dx) se multiplică automat.

De facto, ruptura dintre cele două venituri medii, derivate, are loc în sensul în care venitul marginal devine cronic inferior celui mediu, iar diferenţa negativă (în defavoarea VMG) creşte pe măsura creşterii producţiei şi ofertei totale de piaţă. Consecinţa de prim rang asupra condiţiei firmei se face vizibilă în Graficele V.11.

Px (CMG) Px Po A (Dx) Po A D (Dx)

(CTM) VM B (VMG)

CM C CM (CTM) CO Qx O Qx Qo Q1 Qo

(a) Concurenţa perfectă (b) Concurenţa imperfectă

Graficele V.11 Comentariu grafic:

Profitul se maximizează la producţiile Qo, în (a), şi respectiv Q1, în (b), corespunzător intersecţiilor între costul şi venitul marginal (punctele A) –

167

aceasta indiferent de condiţiile concurenţiale sau nu. Ceea ce diferă, după gradul de concurenţă, nu este (cum bine ştim) legea maximizării profitului, ci altceva. Mai întâi, maximizarea profitului păstrează întregul profit drept normal, în condiţiile concurenţei perfecte (aria CMPoAC), în vreme ce, în condiţiile imperfectării concurenţei profitul total (aria CMPoAC) se subîmparte în cel normal (aria CM VMBC) şi supra-profitul (aria VMPoAB), corespunzătoare tocmai diferenţei dintre venitul mediu şi cel marginal.

Diferenţa calitativă a celor două componente (arii grafice) ale profitului, în concurenţa imperfectă (b), pleacă de la oprirea producţiei individuale la nivelul Q1 – maximizator de profit --, în vreme ce producţia care ar fi maximizat vânzările ar fi fost Qo. Aceasta din urmă ar fi fost producţia pe care firma ar fi urmărit-o, ca obiectiv, în condiţii concurenţiale, acum însă ea revine ca reducătoare de profit. Inferioritatea venitului marginal, în raport cu cel mediu (VMG<VM) conduce astfel la reducerea relativă a ofertei individuale a firmei (producătorului), faţă de condiţiile concurenţei perfecte (output gap). Observaţie: Reducerea ofertei (“output gap”) rezultă în situaţia în care, în noile condiţii de alterare a mediului concurenţial, firma îşi păstrează totuşi calităţile atribuite concurenţei perfecte – vezi price taker şi output adjuster. Tipică imperfectării concurenţei se face însă şi transformarea condiţiei firmei şi din acest punct de vedere – astfel, caracteristice concurenţei perfecte se fac firmele de monopol şi oligopol, ca în paragrafele următoare.Altă observaţie: În ce priveşte Graficele V.8 şi V.9, forma rectilinie a curbei venitului marginal (VMG), ca şi simetria valorilor Vx, VM şi VMG, în Tabelul V.2, ţin de cazul destul de particularizat al curbei (Dx) din Graficul V.8.

4.1 Monopolul 4.1.1 Caracterizare generală

În Diagrama V.1 se reflectă mutaţia condiţiilor de la concurenţa perfectă către monopol.

Diagrama V.1Concurenţa perfectă şi monopolul

CONCURENŢA PERFECTĂ MONOPOLULi pluralitatea vânzătorilor &

cumpărătorilorun singur vânzător pentru o pluralitate de cumpărători

ii omogenitatea producţiei un singur bun, fără substituţiiii libertatea intrării pe & ieşirii de pe

piaţăintrare barată de condiţiile specifice

iv mobilitatea perfectă a factorilor de producţie

irelevant

v transparenţa informaţiei influenţată de codiţiile specifice

În consecinţă, pentru condiţiile monopolului, (1) perfecta elasticitate a cererii a dispărut demult – pe partea

consumatorului, iar (2) firma de monopol este ofertant atât al

(a) producţiei sale spre vânzare – “output giver”, cât şi al (b) preţului de piaţă al acesteia – “price giver”

168

– pe partea ofertantului.Observaţii: (1) Poate fi admis şi amendamentul după care monopolul poate fiinţa şi în condiţii de împărţire a pieţei între marea firmă de monopol şi parteneri de mult mai mici dimensiuni. Nu există, astfel, relaţii de concurenţă între firma de monopol şi celelelate firme; concurenţa mai poate însă subzista între firmele de dimensiuni mai mici şi, astfel, comparabile. Monopolul se redefineşte, în aceste condiţii – de altfel cel mai aproape de realitatea zilei – drept situaţia (de piaţă) în care:

(a) preţul pieţei poate fi oferit (dictat) de o singură firmă (de monopol), dintr-o pluralitate de firme existentă;

(b) oferta totală de piaţă poate depăşi oferta individuală a firmei de monopol, dar acest fapt nu afectează esenţial preţul, statutul firmei şi situaţia de monopol a pieţei.

(2) Firma de monopol nu este obligatoriu o firmă extinsă, după regulile deja cunoscute din Lecţia de faţă şi respectiv din Lecţia I.

Graficul V.12 defineşte geneza şi caracteristicile monopolului.

Px

(CMG)

PM APC B C (CTM)

CM D (Dx=Px=VM) (VMG)

O QM QC Qx

Graficul V.12

Comentariu graficDeosebirea dintre Graficul V.12 şi Graficul V.10.b constă în

considerarea curbei cererii (Dx) şi curbei venitului marginal (Vm) în întregime, în Graficul V.12. Acesta aduce acum cu caracterizarea concurenţei perfecte, în care (VMG) făcea corp comun cu (VM) şi cu (Dx).

În Graficul V.12 rezultă specific:(i) costul total al firmei de monopol – în aria dreptunghiuilui O CMDQM;(ii) profitul normal al firmei de monopol – în aria dreptunghiului CMPcBD;(iii) supra-profitul de monopol – depăşind, prin definiţie, profitul obţinut

în condiţii de concurenţă -- în aria dreptunghiului PCPMAB.

Toate acestea, odată presupus că monopolul fixează producţia la nivelul QM, obţinând preţul de monopol PM, din aceleaşi condiţii cu cele ale firmei în condiţii perfect concurenţiale, respectiv de maximizare a profitului. Suboptimalitatea Pareto este şi mai evidentă în cazul monopolului, decât în cazul firmei oarecare în condiţiile concurenţei imperfecte (Graficul V.10.b):

169

o producţie diminuată (QM<QC) pentru un preţ mai mare decât cel de concurenţă(PM> PC). Este mai evidentă această suboptimalitate, subliniem, dar cel puţin maximizarea profitului pe seama reducerii relative a ofertei nu este un element nou al monopolului.

Un alt aspect important este cel după care configuraţia firmei de monopol recâştigă curba ofertei – ca tendinţă de identificare a acesteia cu costul marginal al firmei de monopol.

4.1.2 Mutaţia în surplusul consumatorului Semnificativ este – în perfectă corelaţie cu cele întâmplate între optimul Pareto al concurenţei perfecte şi suboptimalitatea Pareto a monopolului -- modul în care monopolul operează asupra surplusului consumatorului (Graficul V.13).

Px

PM A

PC B C (Dx=Px=VM)

O QM QC Qx

Graficul V.13

Comentariu grafic: Surplusul consumatorului suferă o reducere evidentă:

(i) de la situaţia concurenţială (aria triunghiului PC PxC);(ii) la cea de monopol (aria triunghiului PMPxA).

Or, reducerea propriuzisă cuprinde, în realitate, două valori (aici suprafeţe) semnificativ diferite:(a) aria dreptunghiului PC PM AB – partea recâştigată de firma de monopol

direct pe seama consumatorului. Este echivalentă profitului de monopol ;(b) aria triunghiului ACB – care nu este recâştigată de monopol, dar este şi ea

pierdută de consumator – este considerată ca afectând bunăstarea consumatorului datorită stării de monopol şi nu firmei cu care se identifică monopolul.

4.1.3 Supravieţuirea monopolului şi stării de monopol Am distins deja diferenţa între firma şi starea de monopol. Este necesar să adăugăm aici şi o dublă tendinţă reală a economiei de piaţă – accentuată uneori de intervenţia statului în economie. De o parte, monopolul se poate reclama drept tendinţă sau rezultat pe termen lung ale fenomenului concurenţial, în care câştigă cel ce se dovedeşte mai abil şi mai puternic, deşi unii factori surveniţi tot pe termen lung ar putea cel puţin amâna semnificativ

170

un astfel de rezultat. De cealaltă, supravieţuirea monopolului reclamă şi ea, cel puţin:(1) persistenţa costurilor ridicate ale intrării pe piaţa de monopol;(2) crearea monopolurilor de stat şi întreţinerea lor – artificială, adică tot

de către stat;(3) situaţia în domeniul proprietăţii intelectuale – vezi invenţiile, inovaţiile

şi copyright;(4) situaţia proprietăţii asupra resurselor naturale – resurse de principiu

limitate.

4.1.4 Posibile beneficii ale monopolului şi alte aspecte Beneficiile posibile ale monopolului vin să încerce un oarecare contrabalans al “atentatului de principiu” al aceluiaşi monopol la conceptul de bunăstare, un atentat deja demonstrat şi teoretic, dar şi în practică. Un posibil beneficiu al monopolului este un factor al supravieţuirii acestuia, împotriva stării concurenţiale. Figurăm aici câteva aspecte de principiu.

(1) Economiile la scară – subiect dezbătut deja mai sus – vin să contracareze creşterea costurilor de monopol, contrapartida profitului de monopol. Înţelegem prin costuri de monopol creşterea costurilor peste nivelul condiţiilor concurenţiale.

CASETA V.1 CE SE IMPUTĂ, ÎN REALITATE, MONOPOLURILOR ?

“Atentatul” la bunăstarea consumatorului apare, în actualitate, deja umbrit de un alt aspect imputabil monopolului – este vorba de faptul că acesta nu mai este, în general, cointeresat să îşi reducă costurile, ca în condiţiile concurenţiale, dimpotrivă, promovează risipa de resurse, deci întreţine o deficienţă în alocarea resurselor – întreţinerea preţului de monopol ridicat, astfel tendinţa inflaţionistă, cu efect asupra costurilor naţionale şi în sensul deprecierii monedei naţionale rămâne lanţul de consecinţe neşterse ale aceluiaşi fenomen al monopolului, indiferent dacă acesta îşi maximizează sau nu profitul. Dar putem observa aici ceea ce teoreticienii nu mai dezbat tot atât de riguros: posibilitatea ca atentatul la bunăstarea consumatorului să fie şi uşor atenuat de ne-maximizarea profitului, căci prin aceasta firma de monopol pare să cedeze ceva din bunăstarea pe care, iniţial, o acaparase. Întreţinând şi de fapt permiţându-şi costuri ridicate, firma de monopol poate ceda bunăstare fie propriilor angajaţi – acolo unde păstrează costuri salariale ridicate --, fie altor firme, companii sau ramuri din induistriile extractive sau de prelucrare primară – acolo unde păstrează în costuri preţurile ridicate plătite acestora. Imaginea economiei de monopol devine astfel ceva mai complexă în ce priveşte interesele implicate, dar un lucru rămâne sigur: chiar dacă cedează ceva din bunăstarea acaparată, monopolul, de facto, o deturnează pe aceasta, tot ca o regulă pentru care concurenţa rămâne alternativa de dorit.

171

Px

(VMG) (Sx)PC

(CMG)

PM (Dx=VM)

O QC QM QxGraficul V.14

Comentariu grafic Talia extinsă a firmei favorizează economiile la scară, astfel reducerea

costurilor totale, inclusiv a CMG, cu un plus de eficienţă care face astfel monopolul “competitiv” faţă de starea concurenţială a economiei.

Ceea ce se întâmplă este ruperea CMG de curba ofertei (Sx), fireşte în sensul reducerii nivelului costurilor şi al inversării ordinului de mărime între: (a) preţul de concurenţă (PC) şi cel de monopol (PM) şi chiar (b) producţia de concurenţă (QC) şi cea de monopol (QM).

Observaţie: Ceea ce se întâmplă în acest exemplu este numai o excepţie de la suboptimalitatea Pareto caracteristică monopolului. Dacă însă acceptăm că “excepţia confirmă regula”, în cazul de faţă excepţia este dată de aspectul că nu monopolului îi sunt caracteristice economiile la scară, ci extinderii firmei – ceea ce rămâne calitativ diferită de monopolizare. De facto, situaţia de faţă este caracteristică a ceea ce se numeşte monopol natural, prezent în specificul unor ramuri industriale.

(2) Progresul tehnic este favorizat, în condiţii de monopol, în sensul păstrării şi securizării proprietăţii intelectuale – societatea civilizată nu se poate lipsi de protecţia proprietăţii intelectuale, cum nu se poate lipsi de protecţia proprietăţii de orice altă natură, nici măcar la contraargumentul că astfel este compromisă concurenţa aducătoare de bunăstare. De astădată, însă, spre deosebire de cele întâmplate în condiţiile creerii economiilor la scară, putem observa că monopolul însuşi este benefic şi virtuos. Dacă el este şi o firmă extinsă şi creatoare de economii la scară, atunci se crează şi cercul virtuos între crearea de condiţii tehnico-economice cercetării şi respectiv securizare proprietăţii intelectuale.

172

(3) Discriminarea pieţelor este un alt aspect specific monopolului comun mai multor spaţii de piaţă autonome (Graficele V.15).

Px Px Px PA

Pr PB

(DA) (DB) (DC) O QA Qx O QB Qx O Q Qx

(a) (b) (c) Graficele V.15

Explicaţie grafică: Firma producătoare de bun (x) este presupusă capabilă să îşi păstreze

statutul de monopol pe două pieţe diferite, respectiv (A) şi (B). Graficul (c) reprezintă o situaţie de referinţă.

În aceste condiţii, ea desface o producţie: Q = QA + QB,pe care, astfel, o distribuie pe cele două pieţe după nivelul elasticităţii cererii specifice: pentru un preţ superior, pe piaţa (A), PA; pentru altul mai mic pe piaţa (B), PB. în astfel de condiţii, Pr, din graficul (c) rămâne unul de referinţă, în fapt o medie ponderată a preţurilor practicate pe diferitele pieţe.

Vorbim de discriminarea pieţelor, în sensul în care monopolul rămâne mai capabil să resimtă elasticitatea cererii – respectiv înclinaţia consumatorului – mai direct şi mai eficient (mai puţin costisitor) decât concurenţa – necesitând, în lipsa firmei de monopol, vânzări intermediare cu suplimentări de costuri.

Printre alte aspecte ale monopolului menţionăm mai întâi pe cel numit monopolism, apoi ceea ce poartă numele de teorema excesului de capacitate.

(4) Monopolismul sau concurenţa monopolistă este o stare a economiei disjunctă atât de ideea clasică de concurenţă, cât şi de stările de monopol sau oligopol. Specificul monopolist costă, cel puţin, în:(i) neomogenitatea producţiilor, pe batze materiale;(ii) elasticitatea redusă sau inelsticitatea cererii – care favorizează

transformarea preţului în instrument (armă) de competitivitate, în locul preţului de concurenţă, la care se ataşază firmele concurente (vezi “price taker”).

173

Putem observa descrierea şi devenirea monopolismului în Graficele V.16.

Px Px

(CMG)

(CTM) (CTM) (CMTL)

(VMG) (VM = Px=Dx) (VMG) (VM = Px=Dx)

O Qx O Qx (a) (b) Graficele V.16

Comentariu grafic: Graficul (a) reprezintă situaţia firmei pe termen scurt: VM şi VMG sunt

distincte, ceea ce păstrează condiţiile supra-profitului monopolist. Graficul (b) regăseşte situaţia pe termen lung: curba cererii (Dx) se

deplasează către stânga, în sensul creerii pe acest termen a motivaţiei şi altor firme, iar noua curbă devine tangentă la curba costului mediu pe termen lung (CMTL).

(5) Teorema excesului de capacitate indică explicit alte implicări ale monopolului, ca şi firmei monopoliste, asupra bunăstării consumatorului. Surprindem două situaţii:

(a) firma îşi poate obţine reducerea costurilor – astfel şi a preţului – numai în condiţiile creşterii producţiei proprii;

(b) depăşirea propriei capacităţi de producţie implică suportarea ei de către consumator – aceasta urmare creşterii obligatorii a preţului de monopol.

4.2 Oligopolul sau duopolul Ca situaţie economică – aşa cum am văzut diferenţa între situaţia

economică şi, respectiv, firma implicată, şi în cazul monopolului – oligopolul se mai numeşte “concurenţa între cei puţini”. Dar ce este mai adevărat este că, în ciuda complexităţii specifice acestui context, teoria este cu atât mai

174

devansată. Să punem în evidenţă o seamă de aspecte teoretice (Graficele V.17).

Px Px (CMG2)

PA A PA (Dx) A(D2) (VMG)

(CMG1)(VMG2)

(VMG1) (D1) (VMG) (Dx)

O QA Qx O QA Qx(a) (b)

Graficele V.17

Comentariu grafic: Putem imagina oligopolul drept coroborarea a două monopoluri, la origine,

care survin, fiecare, cu propriile curbe ale cererii (D1, D2), respectiv cu propriile venituri marginale (VMG1, 2).

Rezultanta coroborării celor două contribuţii este: (1) o curbă a cererii (Dx) şi un venit marginal (VMG) frânte; (2) două costuri marginale de referinţă (CMG1, 2), pentru tot atâtea firme concurente – dacă ar fi mai mult de două firme, rândurile costurilor ar fi presupuse în acelaşi număr. Concurenţa duopolistă este de două feluri, sau, mai corect spus,

operează la două niveluri (paliere) diferite – vizibile aici pe grafic: (1) concurenţa pe bază de preţ – în zona stângă şi superioară a curbei cererii

(punctului A) şi venitului marginal, unde elasticitatea cererii rămâne superioară indicând o relativă stanbilitate a preţului, pentru oligopol;

(2) concurenţa extra-preţ – în zona dreaptă şi dedesubtul punctului A, unde se pierde elasticitatea cererii, dar, mai important, Graficul (b) sugerează discontinuitatea şi inconsistenţa funcţiilor cererii şi venitului marginal, dar nu mai puţin şi lipsa cunoştinţelor teoretice asupra comportamentelor.

5. Alternative la maximizarea profitului şi “paradoxul clasic”

175

Literatura economică contemporană, descriind noi situaţii, modele de firmă şi un întreg peisaj care deja ne desparte de economia – gândirea economică – aşazis “tradiţională” este tot mai bogată. În ceea ce am descris mai sus, am ignorat, din păcate, oricare alt obiectiv al firmei decât maximizarea profitului -- fie că am vorbit de concurenţa perfectă, unde aceasta din urmă revine drept cel mai apropriată, fie că am vorbit, însă, şi de monopol, monopolism sau oligopol. Iată, pe scurt, două rânduri de alternative la maximizarea profitului:

(1) Modelele manageriale consideră maximizarea profitului ca un obiectiv alternativ, între alte obiective: maximizarea vânzărilor, recâştigarea unei ponderi ridicate pe piaţă – care ar finaliza cu recâştigarea monopolului --, extinderea pe mai multe pieţe etc. În astfel de condiţii, admitem că maximizarea profitului rămâne caracteristică firmelor mici şi insignifiante pe piaţă, aşa cum este cazul chiar al modelului concurenţei perfecte. Totuşi, se cere făcută corect diferenţa între maximizarea profitului, ca obiectiv managerial care, principial, exclude individual pe cele enumerate aici, şi condiţia profitului – menţinerea şi/sau creşterea acestuia --, de care rămâne obligată a ţine seama oricare firmă, în sensul că nu ar putea-o ignora fără să se aştepte la consecinţe serioase asupra activităţii.

(2)Modelele comportamentale ţin seama de partea organizatorică a firmei şi de relaţiile inter-umane, de diferenţa dintre formal şi informal în relaţiile dintre indivizi, de interesele interioare firmei, existente şi/sau descoperite, ca şi de grupurile de interese. Condiţia profitului se face şi aici specială, în sensul că, principial, maximizarea profitului este de natură a satisface totalitatea acestor interese (reale sau potenţiale) şi/sau de a le reconcilia. Capacitatea profitului de a satisface interesele interioare firmei este însă una imperfectă – tot atât este greu de găsit o altă categorie cu latură practică, care să îl concureze în această privinţă.

“Paradoxul clasic” constă în credinţa nestrămutată a ideologiei clasicilor în libera iniţiativă, concurenţa perfectă şi în beneficiile acesteia pe planul eficienţei economice şi pe acela al bunăstării. Dimpotrivă, extinderea firmelor constituie o premisă a inegalităţii lor pe piaţă, ceea ce ameninţă concurenţa perfectă, iar aceasta din urmă, la rândul ei, rămâne caracteristică economiilor considerate pre-moderne şi subdezvoltate. Economia de astăzi este aceea a firmelor mari şi puternice şi îşi măsoară propria dezvoltare în mărimea acestora. Că marile companii ameninţă cu monopolizaarea nu este un secret, dar nici un fapt deosebit sau grav – monopolurile şi oligopolurile, ca şi monopolurile naturale, îşi dovedesc avantajele, iar acuzaţiile asupra lor se îndepărtează de aceea că ar atenta la bunăstarea consumatorului odată cu maximizarea profitului de monopol. Dimpotrivă, monopolul este acuzat de neprofitabilitate, chiar pe fondul creşterii preţurilor practicate, de marile costuri interne, dar mai ales de salariile ridicate pe care le practică, deturnând bunăstarea societăţii către aceea a propriilor angajaţi şi acţionari. Alături de acestea, maximizarea profitului firmei rămâne tot de domeniul trecutului sau al firmelor mici şi mijlocii din eşalonul secund al economiei contemporane – firma sau compania de astăzi, odată extinsă, practică maximizarea

176

vânzărilor, cercetarea-dezvoltarea şi strategiile specifice pe toate orizonturile de timp, îşi doreşte extinderea pe mai multe pieţe, pe care să le şi acapareze, dar îşi şi sacrifică uneori din profit pentru a câştiga câte o nouă parte de piaţă.

______________________________________________________________________________Concepte:

agenţi economicibeneficii posibile ale monopolului caseta Edgeworth-Bowleyconcurenţa duopolistă concurenţa monopolistă concurenţa imperfectă concurenţa perfectă costului mediu pe termen lung (CMTLcostul total (CT)costul variabil (CV) costuricosturi de monopolcriteriul de scarăcurba ofertei dezeconomii la scarădiscriminarea pieţelor economii la scară factorii de producţiefirmalegea maximizării profitului limita producţiilor microeconomiemodelele manageriale modelele comportamentale monopol monopoluri de stat monopol naturaloligopoloptimul Pareto optimul producţiei

output (quantity) adjuster“paradoxul clasic” postulatul de bază al modelului concurenţei perfecteprice takerproducţie optimă (Qo) profitul normal proprietate intelectuală starea de monopol suboptimalitate Pareto supra-profitul de monopol surplusul consumatorului teorema excesului de capacitate venitul marginal

177

Chestiuni:

(1) Exceptând teoria firmei, la ce se mai poate referi microeconomia ?(2) Explicaţi raportul dinamic (de comportament) între nivelul producţiei şi

(a) fiecare factor de producţie în parte; (b) pe fiecare dintre termenii de timp (scurt, respectiv lung).

(3) Având în vedere modelul optimului Pareto, expus în Lecţia IV, precedentă, explicaţi şi enumeraţi elementele adăugate demonstraţiei acestuia în condiţiile: (a) concurenţei perfecte; (b) concurenţei simple (imperfecte);

(c) monopolului şi oligopolului.(4) Să se dea explicaţia completă a legii maximizării profirului, pentru

condiţiile monopolului. (5) Explicaţi şi exemplificaţi situaţia monopolului natural, în economie.

Dezbatere:(6) Echivalenţa între concurenţa perfectă şi eficienţa de tip Pareto este un

fapt deja demonstrat. Să încercăm o generalizare a termenilor acestei teoreme:

(a) presupunem afectarea perfecţiunii concurenţei prin elasticitatea cererii, devenită, dintr-o valoare infinită, una finită;

(b) eficienţa de tip Pareto este (dimpotrivă) depăşită (întrecută) de starea de monopol:

(b1) cum se manifestă economic această situaţie ? (b2) cât se datorează această situaţie monopolului şi cât intră în discuţie

alte condiţii ? (b3) care sunt consecinţele acestei situaţii în planul distribuirii venitului ? (b4) să încercăm astfel reactualizarea discuţiei asupra eficienţei Pareto în

condiţii contemporane – ale concurenţei şi monopolizărilor parţiale ale economiei.

Studiu de caz: (7) Continuarea-oprirea producţiei în condiţii de pierderi – se cere,

neapărat, oprită sau continuată producţia care înregistrează pierderi ? Mai precis, când se cere oprită şi când continuată ?

Rezolvare-explicaţie: Oprirea producţiei fixează, sau face transparentă valoarea pierderii la

nivelul costurilor fixe totale (CF), sau a părţii din acestea nerecuperată prin producţie. Dimpotrivă, continuarea producţiei:

(i) acoperă parţial costul variabil mediu (CVM), atât cât acesta se situează încă sub nivelul preţului (Po): în intervalul de producţie QAQB (Figura);

(ii) implicit, amortizează parţial costul fix (CF), ca pierdere.

Px

(CMG) (CTM)

( CVM)Po A B (VM)

O QA QB Qx

Figura

ANEXA 1 LECTURĂ

Firma modernă contemporană

În limbaj de specialitate, aceasta mai este numită societate pe acţiuni sau corporaţie. Odată cu ea, suntem deja departe de modelul concurenţei perfecte, spre exemplu, model care ar putea cuprinde ceea ce înţelegem astăzi exclusiv prin firme mici şi mijlocii. Or, societatea economică actuală nu mai este compatibilă cu acest model paretian, cel puţin atât cât nu mai poate fi una a firmelor mici şi mijlocii – ceea ce nu înseamnmă negarea principiilor şi adevărurilor despre concurenţă şi economia concurenţială. Un alt aspect este însă şi acela că, totuşi, firmele mici şi mijlocii subzistă şi astăzi, şi chiar o fac pe alocuri cu destul succes în afaceri, iar unele ramuri se pretează destul de bine la ele. Tot atât de adevărat este, însă, că există ramuri care, dimpotrivă, nu pot rămâne concurenţiale, cum tot atât de adevărat este că în economia de azi, ca în şi cea de ieri, gradele concurenţiale sunt destul de diferite de la ramură la ramură şi astfel amestecate pe total economie.

Ne întoarcem însă la corporaţie, ca un concept ceva mai nou şi mai elevat, în vreme ce, totuşi, acest tip de companie nu se abate esenţial de la comportamentul firmei, ca agent economic deja descris în Lecţia V. Ceea ce revizuieşte conceptual corporaţia este, în primul rând, noţiunea de proprietate privată asupra capitalului.

Ne amintim aici de modul în care sistemul economic totalitar, pe baze marxiste, modifica fundamental, chiar filozofic, proprietatea asupra “mijloacelor de producţie”, generalizând proprietatea publică. Acţiunea sistemului alternativ la cel de piaţă reafirma declarativ importanţa categoriei de proprietate, dar, în modul ei de operare, termina prin a goli de conţinut mai întâi proprietatea privată (dispreţul comunismului pentru aceasa era unul absolut vădit), dar apoi şi pe cea publică (un adevărat mit ideologic al

179

comunismului), pentru ca astfel să declaseze proprietatea în modul cel mai conceptual cu putinţă.

Corporaţia revine, la rândul ei, asupra conceptului şi filozofiei proprietăţii şi, încă, o face tot într-o manieră oarecum ideologică, dar cu alte mijloace şi cu alte rezultate – oricum, fără apelul la sisteme economice alternative. Vom înţelege întregul mecanism corporatist dacă reconsiderăm, odată cu proprietatea, şi termenii ei cheie: managementul, decizia, investiţia de capital şi capitalul însuşi, şi chiar rolul statului în economie şi vizavi de proprietate. Înţelegerea resorturilor corporaţiei fundamentează şi cunoştinţele despre piaţa de capital24. Tot atât, corporatismul este şi el un alt “ism” ideologic, dar din categoria curentelor de gândire confesional-creştină25, respectiv situate între liberalismul clasicilor şi totalitarismul de origine marxistă.

Oricare firmă îşi constituie mai întâi propriul capital, aşa cum, într-un mod sau în altul (mai mult sau mai puţin formal), a făcut-o dintotdeauna. Corporaţia are modul specific de constituire a capitalului propriu, care nu mai este astăzi specific ei, ci este unul pe care ea l-a generalizat: este vorba de emisiunea de acţiuni, ca unităţi de valoare a capitalului subscris. Oricare firmă – corporaţie sau nu, în calitate de persoană juridică, mai precis de societate comercială – procedează astăzi la fel, într-un mod indicat direct de lege.

Numai că societatea comercială, alta decât corporaţia, se limitează la a emite acţiuni pentru a le distribui între proprietarii săi, după nivelul capitalului subscris -- rezultând astfel o valoare a acţiunii; de la care va rezulta un dividend specific plătit acţionarului ca parte a profitului; va rezulta mărimea numită câştig pe acţiune; valoarea acţiunii se va modifica apoi, pe măsura modificării procesuale a capitalului firmei. Firma non-corporatistă poate face şi ceva mai mult: să vândă sau să permită vânzarea acţiunilor aflate iniţial în posesia unuia dintre proprietari – vezi acţionari. Important este aici faptul că, asemeni firmei şi producţiei sale, şi acţiunile ei -- parte a valorii capitalului propriu firmei – îşi recâştigă propria piaţă şi prin aceasta poziţia în planul macroeconomic.

În speţă, subscrierea capitalului firmei sub forma acţiunilor nu îi modifică acesteia condiţia faţă de imaginea firmelor de totdeauna. Ea clarifică statutul proprietarului, respectiv proprietarilor, şi, tot atât de important, lasă loc oricărei companii să devină, la rândul ei, o corporaţie – ceea ce poate să sune similar cu a lăsa loc extinderii companiei (firmei). Cadrul legal al acţiunilor oferă firmelor libertatea de a se extinde şi, odată extise, de a-şi adapta forma, statutul şi dinamica, dar libertatea accederii acţiunilor la piaţa de capital – şi, de ce nu, a formării astfel a înseşi pieţei de capital – rămâne condiţionată de statutul propriu fiecărei firme în parte. Bunăoară, există firme care interzic sau, pur şi simplu, nu prevăd posibilitatea ca acţiunile să fie înstrăinate – în acest sens, să fie nevoie de recompunerea statutului lor pentru o astfel de operaţiune.

Or, ce face sau ce aduce nou aici corporaţia ? Primul fapt, în seria ei de reacţii, este vânzarea – în limbaj corporatist emisiunea, sau emiterea – de acţiuni de principiu nelimitată. Aceasta nu înseamnă, desigur, că stocul de acţiuni al oricărei corporaţii nu este limitat în oricare moment – înseamnă că

24 Altă Lectură, la finele Părţii a treia a acestei cărţi.25 Vezi Lectura legată de Lecţia Introductivă, despre istoria gândirii economice.

180

respectiva societate comercială îşi doreşte nelimitat dreptul la noi emisiuni, ceea ce echivlează, de facto, cu dreptul de a-şi extinde capitalul după propriile neceisităţi efectiv-prezente sau viitoare. Pe partea efectelor, emiterea nelimitată a acţiunilor – extinderea la fel de nelimitată a capitalului social – dă dreptul oricui să devină cumpărător al acestora, respectiv deţinător de acţiuni (acţionar) sau co-proprietar al unei mari companii. În aceste condiţii, oricât ar fi aici reconfirmată şi reîntărită proprietatea privată asupra capitalului – aşa cum este ea aşezată pentru toate firmele şi nu mai puţin pentru corporaţii – tot gândirea corporatistă deschide calea naşterii şi afirmării ideii unei proprietăţi semi-publice: este vorba de dreptul oricărui agent economic (individ, companie etc.) la statutul de proprietar de capital.

Al doilea fapt adus de corporaţie revine printre efectele celui dintâi – corporaţia pune realmente în evidenţă deosebirea calitativă şi bunînţeles statutară dintre proprietar şi acţionar. Corporaţia creează şi îşi reclamă, prin definiţie, o adevărată masă de acţionari deloc omogenă, ceea ce determină, înaintea gândirii corporatiste, însuşi statutul companiei să îi deosebească pe aceştia după mai multe criterii.

Există astfel acţionari mici şi mari, privilegiaţi şi ordinari, cu număr mai mare de voturi şi dividend redus, şi invers, cu voturi mai puţine şi drept la dividend ridicat etc. Nu dispunem aici de spaţiul necesar unei descripţii complete asupra clasificării, criteriilor, mecanismelor de întrunire a adunării generale a acţionarilor (AGA) sau votare, pentru care ar fi destule de adăugat.

Ideea este că corporaţia îşi întăreşte propriul capital – atât din punct de vedere material şi cantitativ, cât şi statutar, prin sistemul emisiunii de acţiuni – dar slăbeşte în măsură similară statutul de proprietari individuali al acţionarilor. Diferenţele statutare, urmare aplicării criteriilor de diferenţiere, divizează profund sau cel puţin par să observe şi să susţină divizarea masei acţionarilor -- de parcă gândirea corporatistă ar dori să facă mai evident ceea ce îi dezbină pe acţionari, decât ceea ce ar indica “interesul comun al capitaliştilor”.

Nu este acesta nici singurul aspect care îngreunează viaţa proprietarilor de drept ai corporaţiei. Să ne gândim la situaţia că AGA se întruneşte deobicei o dată pe an, iar obiectul prioritar al dezbaterilor este alegerea şi/sau aprecierea activităţii manageriatului (consiliul de administraţie).

În schimb, manageriatul deţine câteva atuuri serioase împotriva acţionariatului. Mai întâi, împotriva calităţii acţionariatului de a-l demite şi schimba, manageriatul este cel care aprobă plata şi nivelul plăţii dividendelor către acţionari. Apoi, manageriatul rămâne mult mai aproape de activitatea şi business-ul curent al companiei, ceea ce îl face mai puţin vulnerabil în faţa “patronilor”—ne amintim aici remarca repetată a ideologilor marxişti cum că “iată” un alt aspect care demonstrează “parazitismul” clasei proprietare. Manageriatul poate decide nu numai reducerea sau chiar amânarea plăţii dividendelor, poate decide chiar investiţia în stocul de capital al altei companii, în numele propriei companii, ca persoană juridică. În al treilea rând, legislaţiile naţionale înţeleg diferit calitatea de acţionar “privilegiat” –

181

deobicei, aici revin fondatorii companiei. Legea americană, spre exemplu, înţelege acest privilegiu exclusiv ca drept de prioritate la restituirea capitalului în caz de faliment al companiei.

În fine, legile interzic cu mare stricteţe falimentul deliberat al unei companii, numindu-l bancrută frauduloasă. În filozofia juridică a statului modern, persoana juridică are acelaşi drept la viaţă cu persoana fizică – economic discutând, oricare companie, şi cu atât mai mult marile corporaţii, întreţine interese care merg mult dincolo de AGA şi de confruntarea acesteia cu manageriatul.

În realitate, revenim, dacă nu resimţim aici esenţa gândirii corporatiste -- şi mai revenim, prin comparaţie, şi la filozofia marxistă. Marxismul vedea, la vremea sa, căderea capitalismului, motivată de contradicţiile interne acestuia, esenţial ascunse, cădere ce urma să fie una violentă, prin lupta de clasă, respectiv între clase. Vizavi, corporatismul, o gândire de esenţă creştină, recunoaşte contradicţiile existente şi importanţa lor, le conturează, chiar le stimulează pe alocuri, ajutându-le să iasă la suprafaţă, totul cu filozofia că, astfel, părţile îşi vor căuta şi regăsi interesul comun oricărei acţiuni întreprinse, la rândul ei în comun -- dimpotrivă, gândeşte corporatismul, dacă acest interes sau limbaj comun nu este găsit de aceste părţi, atunci activitatea nu va avea loc iar abţinerea de la ea se face mai motivată decât ar fi fost iniţierea ei. Pentru că iniţierea oricărei activităţi ţine, gândesc tot corporatiştii, de un interes sau resort de conceput a fi mai profund decât sunt interesele individuale despărţitoare.

Cu alte cuvinte, ideologia corporatistă găseşte să se limiteze la descoperirea diferenţierilor şi împingerea lor la suprafaţă pentru a întreţine avansul, progresul şi armonia unei societăţi cvasi-atomizate: a individualităţilor, diferenţierilor şi chiar disproporţiilor individuale. În decursul activităţii curente, de cealaltă parte, acelaşi corporatism îşi asumă cu luciditate aparenţa crizei continui.

Dar de ce nu am vedea aici însăşi evoluţia Comunităţilor, Comunităţii şi apoi Uniunii Europene, ca – dincolo de momentele reale de criză, de regres economic şi politic -- o criză sau o punere continuă în discuţie a faptelor şi chiar principiilor !? Uniunea a reuşit să progreseze până la ceea ce a demonstrat până astăzi dincolo de, sau, poate mai corect, în directă legătură cu momentele sale de criză şi cu situaţia că nu a reuşit încă să convingă pe toată lumea de ceea ce face.

Următorul aspect specific corporaţiei clarifică individual şi astfel în profunzime şi definitiv statutul acţionarului. Unii autori opinează că, în zona societăţii pe acţiuni “conceptul de proprietate se subsumează celui de investiţie”. Acţionarul de astăzi – mai corect decât a-l revedea în persoana de oarecare legendă a proprietarului-patron şi poate şi manager direct al activităţii firmei sale – revizuieşte schiţa definitorie a proprietăţii şi indică mai degrabă spre statutul de investitor în societatea comercială şi de creditor al acesteia. Aici este reconfirmată mai larga corelare între investiţii şi creditare, în economia modernă, dar este de observat şi că acest nou dublu statut al acţionarului are mai mult de a face cu situarea sa macroeconomică decât cu statutul în cadrul corporaţiei. De cealaltă parte, compania corporatistă devine

182

un debitor al acţionarului în ce priveşte dividendul (de) plătit şi contravaloarea acţiunilor deţinute şi, în cazul lichidării sau falimentului, îl despăgubeşte pe acesta într-o anume ordine a priorităţilor. Corporaţia face astfel diferenţa dintre firmă şi proprietarii săi de drept mai bine decât celelalte tipuri de firme.

Nu în cele din urmă26, revine în răspunderea tipului de firmă corporatistă şi un rezultat al valorificării şi dinamizării capitalului sub forma acţiunilor, ca hârtii de valoare. Vorbim aici de multiplicarea titlurilor de valoare, nu încă în poziţia de componente ale pieţei de capital, cât în poziţia de instrumente de rezervă, în cazul de faţă multiplicate. Investiţia în acţiunile marilor corporaţii are implicaţii asupra rezervelor şi surselor de profit pe care mizează toţi agenţii economici, fie ei acţionari individuali sau firme -- mai mici sau mai mari – investitoare şi acţionare. Se poartă astăzi, în locul rezervelor de metale şi alte materiale preţioase, conturilor bancare, purtătoare de dobânzi, sau chiar laolaltă cu acestea, portofoliile de valori, adevărate opţiuni multiple de joc pe piaţă, animate de diversitatea ofertei şi dinamicii pe piaţă a capitalului subscris în acţiuni.

Despre resorturile pieţei de capital, însă, în Lecţia XIV.

ANEXA 2 RECAPITULATIVĂ

Recapitulare pe exemple grafice (Lecţia V)

6. Compunerea costurilor medii (Figura 1)

CM, Px

(CMG) (CTM)

( CVM)

(CFM)

O Qo Qx 26 Dar ca ultimul aspect analizat în această Lectură – analiza va continua însă în Lectura consacrată pieţei de capital.

183

Figura 1: Costuri medii pe termen scurt

A. Costurile medii pe termen scurt -- ordinea construcţiei curbelor:(i) se trasează costul fix mediu (CFM), ca o curbă tipic convexă (vezi

izocuanta de producţie sau curba de indiferenţă a consumatorului): descrescătoare asimptotic de cele două axe;

(ii) se trasează costul variabil mediu (CVM), ca o curbă descrescătoare-crescătoare (aproximativ parabolică), cu minim;

(iii) se trasează costul total mediu (CTM), ca o curbă descrescătoare-crescătoare, pe acelaşi principiu cu CVM, încă şi cu minim idem poziţionat în dreptul valorii Qo a producţiei, dar cu o deschidere superioară a arcului curbei. Ar trebui avut grijă ca, punctele din parcursul curbei CTM să respecte suma valorilor CTM = CFM + CVM;

(iv) se trasează costul marginal (CMG), ca o curbă tot descrescătoare-crescătoare, cu punct de minim avansat (defazat), faţă de minimele CVM şi CTM (pentru o producţie inferioară Qo), şi inferior ca valoare aceloraşi minime – CMG ar putea şi intersecta curba CFM, şi fi despărţită de aceasta din urmă (ca în exemplul din Figura 1); intersecţia ar fi irelevantă, cele două curbe şi costuri nepăstrând nimic în comun. Dimpotrivă, intersecţiile CMG cu celelalte două costuri medii (CVM şi CTM) au loc în vecinătatea minimelor acestora şi rămân relevante.

B. Costul mediu pe termen lung (CMTL /Figura 2): se construieşte ca loc geometric (unirea punctelor) al minimelor costurilor

marginale pe termen scurt; are formă descrescătoare-crescătoare, semnificând: (i) economiile la

scară, pe panta descendentă; (ii) dezeconomiile la scară, pe panta ascendentă.

CM, Px

(CMG1) (CMG3)

(CMG2) (CMTL)

O Qx

Figura 2: Costul mediu pe termen lung (CMTL)

7. Legea maximizării profitului

184

Definiţie: cumularea a două condiţii: (1) creşterea (panta de creştere a) costului marginal (CMG); (2) egalitatea costului marginal cu venitul marginal (CMG = VMG), pentru identificarea producţiei optime (Qo) şi a optimului costului marginal (Figura 3).

CM; VM

(CMG)

A BPo (VMG)

O QA QB QFigura 3: Legea maximizării profituluiExplicaţie: Reperul maximizării profitului este punctul B, indicând

producţia optimă QB şi costul marginal la nivelul Po.

4. Modelul concurenţei perfecte

A. Fundamente:

Ordinul I Ordinul II1 pluralitate de vânzători &

cumpărătoriI perfecta elasticitate a cererii

2 omogenitatea producţiei II condiţia firmei:3 intrare & ieşire liberă (de) pe

piaţă II.a "price taker": firma se adaptează

obligatoriu preţului de piaţă 4 mobilitatea perfectă a

factorilor de producţieII.b "output adjuster": firma îşi adaptează

propria producţie după adaptarea la preţul pieţei

5 transparenţa informaţiei

B. Condiţiile pieţei:

Dx = Po= VM= VMG(curba cererii) (un singur nivel al

preţului bunului, pe piaţă)

(venitul mediu)

(venitul marginal)

unde:Dx = curba cererii;Po = preţul unic al cererii, în situaţia elasticităţii perfecte (Figura 4);

185

VM = venitul mediu al firmei individuale (este acelaşi pentru toate firmele concurente);VMG = venitul marginal al firmelor (este şi el acelaşi pentru toate firmele concurente).

Px

Po (Dx)

O Qx

Figura 4: Curba cererii, în condiţiile concurenţei perfecte

Observaţie: Lipsa configurării (dezbaterii asupra) curbei ofertei (Sx) indică indiferenţa modelului vizavi de aceasta – ca atare, Sx ar putea beneficia de oricare formă, pantă sau componenţă a acesteia.

C. Condiţia firmei

Este impusă de nivelul preţului de piaţă – impus --, coroborat cu statutul producătorilor de “price taker” – problema profitabilităţii firmei se rezumă, astfel, la reducerea costului total mediu sub nivelul preţului pieţei (Figura 5).

Px Px

(CMG1) (CMG2) (CTM1)

(CTM2)Po

( VMG) Po (VMG)A B

O QA Qo QB Qx O Qo Qx

(a) Firma profitabilă (b) Firma cu pierderi

186

Figura 5: Condiţia firmei în concurenţa perfectă

Observaţie importantă: Aici, în Figura 5, se obeservă cel mai bine maximizarea profitului – după cele două reguli enumerate mai sus (2.) – echivalentă minimizării pierderilor, pentru firma neprofitabilă. Cu toate acestea, maximizarea profitului nu ţine de gradul de concurenţă a pieţei.

D. Alte observaţii:

D1. Creşterea venitului firmei este proporţională celei a producţiei (Figura 6).

D2: Ipostaze specifice:(1) Dx =Po=VM=VMG concurenţa perfectă(2) (Dx =Po=VM=VMG) = CMG concurenţa perfectă + maximizarea

profiturilor firmelor = eficienţa de tip Pareto

Px

Po A B (Dx)

O QA QB Qx

Figura 6

5. Concurenţa imperfectă – imperfectarea concurenţei

Ecuaţia (1) se modifică prin ruperea egalităţii multiple în dreptul venitului marginal (VMG):

(1’) Dx = Po = VM VMG

5. Monopolul

A. Fundamente:

CONCURENŢA PERFECTĂ MONOPOLULOrdinul I

1 pluralitate de vânzători & cumpărători

un singur vânzător pentru o pluralitate de cumpărători

2 omogenitatea producţiei un singur bun, fără substituţi3 intrare & ieşire liberă (de) pe intrare & ieşire (de) pe piaţă

187

piaţă restricţionate de condiţiile monopolului4 mobilitatea perfectă a factorilor

de producţiemişcarea factorilor, irelevantă pentru monopol

5 transparenţa informaţiei transparenţa informaţiei, irelevantă pentru monopol

Ordinul III perfecta elasticitate a cererii cererea pierde din elasticitate --

elasticitatea cererii devine finităII condiţia firmei: condiţia firmei: "price & output giver"

II.a "price taker": firma se adaptează obligatoriu preţului de piaţă

II.b "output adjuster": firma îşi adaptează propria producţie după adaptarea la preţul pieţei

B. Monopol şi concurenţă & preţuri şi producţii (Figura 7)Suboptimalitatea Pareto – specifică monopolului – preţul de

monopol mai ridicat decât cel de concurenţă, coroborat cu cererea inferioară, faţă de condiţiile concurenţei.

Px Px

(CMG) Po

PM A PM APC B C (CTM) PC C

CM D (Dx=Px=VM) (Dx=Px=VM) (VMG)

O QM QC Qx O Q M QC

Qx

(a) (b)Figura 7

188

C. Modificarea surplusului consumatorului În Figura 7: de la aria triunghiului PoCPC , la aria triunghiului PoMPM :

(i) creşterea preţului: Pc PM

(ii) reducerea cererii: QcQM.

D. Alte aspecte D1. Monopolul natural (Figura 8)

Px(Sx)

Pc (CMG)

PM

O Qc QM Qx

Figura 8 Explicaţie: Costul marginal al firmei de monopol – iniţial tinzând către

curba ofertei – se reduce şi se desprinde de aceasta, conducând la situaţia depăşirii suboptimalităţii Pareto: (1) preţul de monopol (PM) devine inferior preţului de concurenţă; (2) cererea (cantitatea cerută) devine superioară celei în condiţii de concurenţă.

D2 Discriminarea pieţelor (Figura 9)

Px Px Px PA

Pr PB

(DA) (DB) (DC) O QA Qx O QB Qx O Q Qx

(a) prima piaţă (b) a doua piaţă (c) referinţa firmei Figura 9

Explicaţie: Firma (referinţa/c) este monopol pe cele două pieţe diferite. Ea desface prodducţia totală (Q) în producţiile corespunzătoare, pe fiecare piaţă (QA şi QB), în conformitate cu elasticităţile diferite ale cererii.

189

6. Concurenţa monopolistă (Figura 10)

Px Px

(CMG)

(CTM) (CTM) (CMTL)

(VMG) (VM = Px=Dx) (VMG) (VM = Px=Dx)

O Qx O Qx (a) (b) Figura 10

Explicaţie: Cele două grafice înseamnă, în legătură cu profitul suplimentar (monopolist,) (a) recâştigarea şi păstrarea şi (b) eliminarea.

6. Oligopolul (duopolul) (Figura 11)

Px Px (CMG2)

PA A PA (Dx) A(D2) (VMG)

(CMG1)(VMG2)

(VMG1) (D1) (VMG) (Dx)

O QA Qx O QA Qx(b) (b)

Graficele V.17

Explicaţie: Oligopolul apare drept coroborarea acţiunii a două firme de monopol, cu propriile curbe ale cererii (venituri medii), venituri şi costuri marginale. Rezultă o situaţie cu o singură curbă a cererii şi un singur venit marginal, dar discontinuă (inconsistentă)

190

LECŢIA VIINTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE

Planul lecţiei:

26. Modelul clasic şi replica lui J.M. Keynes26.1 Legea “ofertei creatoare de cerere proprie” (Jean

Baptiste Say)26.2 Modelul “fluxului circular”(François Quesnay) 26.3 Critica lui J.M. Keynes

27. Macromodelul John Maynard Keynes27.1 Agregatele şi fluxul circular27.2 Specificul echilibrelor parţiale

27.2.1 Economiile şi investiţiile27.2.2 Impozitarea şi cheltuielile publice27.2.3 Economia deschisă: importurile şi exporturile

27.3 Consumul, în Macromodel27.4 Reprezentări keynesiste ale echilibrului general

27.4.1 Modelul “injecţii-retrageri” şi echilibrul forţei de muncă

27.4.1.1 Modelul “injecţii-retrageri”27.4.1.2 Echilibrul-dezechilibrul forţei de muncă27.4.1.3 Macropolitici pe termen scurt

27.4.2 Modelul “IS-LM” 2.4.2.1 Curba IS 2.4.2.2 Teoria banilor, la clasici şi la Keynes2.4.2.3 Curba LM2.4.2.4 Modelul IS-LM şi politica macroeconomică

27.4.3 Modelul “cerere-ofertă agregată” 27.4.3.1 Cererea agregată27.4.3.2 Oferta agregată 27.4.3.3 Finalizarea Macromodelului

2.5 Concluzie: “paradoxul keynesist”Notă: Cunoştinţele din această lecţie apar noi faţă de cele parcurse până aici. totuşi, valoarea lor este crucială pentru toate lecţiile care urmează, atât în ce priveşte Partea a II-a în continuare, cât mai ales Partea a III-a a manualului.

Studiul economiei la scară presupune complementaritatea între comportamentele (1) agentului economic – pentru microeconomie – şi (2) economiei în ansamblu – pentru macroeconomie, respectiv pentru macro-entitatea de tip naţional sau federal, la rândul ei autonomă.

Cu o singură observaţie. Un adevăr este acela că naţionalul (federalul) se autonomizează şi juridic, constituţional, politic, religios etc. Nu este însă acelaşi lucru sau principial obligatoriu ca naţionalul (federalul) să revendice automat o entitate macroeconomică autonomă. Obligatoriu rămâne totuşi ca

191

această entitate “supraagent” să existe la un nivel oarecare, indiferent că acesta este cel naţional sau federal.

Odată cu macroeconomia, iniţialul “infinit” al pieţei – cumulând bunuri, servicii, cantităţi, agenţi, profile şi stabilind preţuri cu ajutorul monedei unice aferente – capătă contur şi devine finit, conţinând cel puţin:(i) un circuit specific al producţiei şi ofertei, astfel unul al valorii şi

venitului fluxul macroeconomic, vizavi de stocul, care indică, în complementar, resursele economiei;

(ii) o piaţă autonomă unică a tuturor valorilor şi tranzacţiilor;(iii) un număr finit de bunuri şi servicii (produs final), de industrii şi agenţi

economici, drept repere de studiu;(iv) un reper politic şi de exerciţiu guvernamental tot unic.

CASETA VI.1 MACROECONOMIA ŞI GÂNDIREA LUI J.M. KEYNES

Conturarea macroeconomiei mai include un aspect ce ţine mai degrabă de istoria gândirii, decât de studiul însuşi, la care ne vom referi în detaliu în această lecţie. Numele lui John Maynard Keynes a devenit mai mult decât emblematic pentru studiul şi disciplina macroeconomiei. Autorul a studiat în anii treizeci-patruzeci, respectiv pare să fie personificarea a ceea ce studiul economiei avea nevoie pentru a sistematiza învăţăturile de după marea criză 1929-1933.

Keynes a creat realmente un alt curent de gândire, după ce scrierile din tinereţe îl situaseră tot printre clasici, iar opera sa de maturitate27 îi atrăgea calificativul de “disident” în cadrul şcolii. Nodul gordian al disidenţei keynesiste era constituit de (1) negarea capacităţii economiei de a se auto-regla, făcând astfel necesară (2) intervenţia statului în economie, practic (3) rolul re-conceput al statului, atât pentru economie, cât şi în societate – vizavi de “statul minimal” din ideologia liberală. Ceea ce era prea mult pentru liberali. Dar mai putem asemăna evoluţia keynesismului – izvorând din cea clasică, liberală a secolelor XIX-XX – cu aceea a marxismului – izvorând din “ideologia germană” --, cu aproximativ o jumătate de secol înainte, în sensul unei şcoli întemeiate de un singur autor. Păstrăm totuşi proporţiile, în sensul în care Keynes nu indica spre un sistem economic alternativ, cu atât mai puţin promova revoluţia socială – dimpotrivă, şi adversarii săi liberali îi recunoşteau lui Keynes păstrarea principiilor economiei libere, bazată pe libera iniţiativă. Asemănarea cu marxismul merge însă până la destinul unui curent de gândire în care apar operele unor urmaşi ce formează “keynesismul”, dar se şi îndepărtează încet dar sigur de “Teoria Generală…”, ca şi unii de alţii. Aceeaşi asemănare cu marxismul indică indirect şi spre geneza cvasi-opusă a şcolii marginaliste, contemporane marxismului, de la mai multe cercuri de autori şi cercetători europeni.

Tot pentru istoria gândirii, este totuşi necesar să nu pierdem din vedere nici că curentul clasicilor a rămas cel mai larg şi mai longeviv din întreaga istorie a gândirii, nici că reperul polemic al keynesismului anilor treizeci şi celor de după ultimul război mondial rămâne macroeconomia – indirect, o recunoaştere a faptului că topicul microeconomiei rămânea poate

27 “Teoria Generală asupra Ocupării, Creditului şi Monedei” (traducere a titlului), publicată pentru prima dată în 1935 la Londrea şi în 1936 la Paris, pe care referirile ulterioare o numesc cvasi-unanim “Teoria Generală…”.

192

punctul forte al economiştilor clasici. Mai mult, Keynes are toate meritele faţă de macroeconomie, fără unul singur: nu el este “părintele” disciplinei, ci “părinţii” macroeconomiei sunt de căutat tot printre clasici. Două sunt numele reper pentru macroeconomie, ambele de rezonanţă francofonă: François Quesnay şi Jean Baptiste Say, care au trăit şi s-au exprimat încă de la finele secolului al XVIII-lea, adică nu mult după ce opera lui Adam Smith “deschidea porţile” studiului economiei.

Lecţia de faţă urmează să descrie cele două viziuni – clasică (veche) şi respectiv a lui J.M. Keynes, în “Teoria Generală…” – dar urmează să imaginăm, în spatele acestei descrieri academice: (1) bazele puse de vechii clasici; (2) replica lui Keynes, prin care acesta reconsidera numai parţial precedentele clasice; (3) polemica ulterioară a lui Keynes şi curentului keynesist cu adversarii lor neoclasici încă în viaţă astăzi – această ultimă parte înseamnă, totuşi, nu mai puţin că polemica actuală se poartă pe “Macromodelul” purtând numele lui Keynes, pe care neoclasicii se văd siliţi să îl considere, ca atare să consfinţească ruptura de imaginea corespunzătoare vechilor clasici. De altfel, gânditorii liberali aveau să îşi revizuiească viziunea în mai multe rânduri, până să ajungă să admită – fie şi cu jumătate de gură – noul rol al statului în economie.

Ce este însă mai bine, în cele de faţă, este că vom asista şi la “două gândiri”, vizibil diferenţiate asupra unuia şi aceluiaşi obiect, ca şi la o polemică cu efecte de o considerabilă valoare ştiinţifică.

1. Modelul clasic şi replica lui J.M. Keynes

Două nume de rezonanţă francofonă indică spre adevăraţii “părinţi” ai disciplinei macroeconomiei, dar fiecare dintre ele cu o contribuţie distinctă la gândirea clasicilor în domeniu.

1.1 Legea “ofertei creatoare de cerere proprie” (Jean Baptiste Say)

Se mai numeşte “legea lui Say” şi enunţă că oricare cerere, manifestată pe o piaţă oarecare, deţine (prin definiţie) suportul unei producţii şi oferte concomitente. Esenţialmente, explicaţia poate fi dată – în maniera pe care o cunoaştem bine din lecţiile precedente -- cu ajutorul Graficelor VI.1 /1, la care concură: (1) cele două segmente ale pieţei, considerate relevante: piaţa bunurilor şi serviciilor (de bază / c) şi piaţa muncii (a) şi (2) funcţia de producţie pe termen scurt (b).

w (a)

(DL) (SL)

wE E

193

O LLE

Qx

(Sx) (Dx) (Q)

(c) E QE E (b)

Px PE O LE L

Graficele VI.1/1

Comentariu grafic Graficul (a) reprezintă piaţa muncii, pentru care cantitatea cerută-

oferită este forţa de muncă (L /abscisă), iar preţul este salariul (w). Cererea de muncă (DL) aparţine firmelor (angajatorilor), iar oferta de muncă (SL) indivizilor căutători de lucru (potenţial angajaţi). Punctul E indică echilibrul pe piaţa muncii, aşa cum este el văzut de vechii clasici, adică perfect similar pieţei bunului (x) – vezi (c), iar el semnifică un număr de angajaţi (LE) corespunzător nivelului salariului care satisface atât pe angajatori, cât şi pe potenţialii angajaţi (wE). De altfel, piaţa muncii nici nu pare a avea un specific deosebit .

Graficul (b) oglindeşte producţia pe termen scurt şi este binecunoscut din Lecţia I, iar aici se compune cu Graficul (a) după dimensiunea forţei de muncă (numărului de lucrători) de pe abscisă (L). Graficul (b) oglindeşte aceeaşi masă a forţei de muncă corespunzătoare echilibrului pieţei muncii, faţă de care oferă producţia corespunzătoare (QE).

Producţie de echilibru (QE) care se transformă în oferta de bun (x), în Graficul (c), iar aceasta este presupusă la un preţ de piaţă al bunului PE. De observat, în Graficul (c), că piaţa bunului (x), reflectată aici, conţine aceişi actori, respectiv firmele şi indivizii, de astădată rolurile lor apărând inversate: indivizii sunt aici consumatori (Dx), iar firmele sunt ofertanţi de bun x (Sx).

Observaţie: Pentru demonstraţie (metodologic), se poate presupune astfel corelarea (identitatea) între cele două echilibre (E): al pieţei bunului şi respectiv al pieţei muncii.

Explicaţia teoriei: Pornim de la corelarea iniţială a celor două echilibre de piaţă şi presupunem un factor esenţial de dezechilibru, mai întâi pe piaţa muncii: creşte oferta de forţă de muncă -- urmare dorinţei fireşti de mai bine a indivizilor, dar şi pentru a lua în considerare supraoferta de muncă de

194

intensă actualitate în ultimele decenii. Aceasta înseamnă o mişcare de-a lungul curbei ofertei, în Graficul (a), din punctul de echilibru E în punctul E’.

Răspunsul firmelor ar putea fi unul care valideze această schimbare (re-poziţionare) a echilibrului pe piaţa muncii – respăectiv, deplasarea corespunzătoare către dreapta a curbei SL. Dar aceasta va avea loc numai în condiţiile în care şi interesul firmelor va putea suferi mutaţia corespunzătoare, respectiv dacă şi numai dacă va putea creşte astfel atât oferta, cât şi cererea de bun (x), astfel venitul total al firmelor. Or Graficele V.1/2:(a) pe Graficul (b) fac vizibil faptul că creşterea ofertei de muncă poate creşte

producţia generatoare de ofertă (Qx);(b) pe Graficul (c) această creştere de ofertă se face vizibilă mişcarea EE’ de-

a lungul curbei ofertei (Sx) – similar modului în care, pe piaţa muncii, mişcarea avea loc tot de-a lungul curbei ofertei specifice.Rămânem astfel pe Graficul (c), unde subzistă dezechilibrul cerere-ofertă

până la lămurirea situaţiei dacă asupra curbei cererii de bun (x) s-ar fi putut naşte, în acest context, acea forţă care să deplaseze corespunzător curba cererii de bun (x) către acelaşi punct E’. Or, resursele acestei dinamici a curbei (Dx) există: este vorba cel puţin de creşterea venitului indivizilor consumatori, urmare creşterii (a) atât a numărului de angajaţi (L), cât şi (b) salariului corespunzător (w), vizibile pe Graficul (a). Observaţie: “Oferta creatoare de cerere proprie” este astfel demonstrată pentru ambele pieţe – a factorilor de producţie şi repectiv bunurilor şi serviciilor --, cu condiţia corelării lor – macroeconomice, bineînţeles. Pe ambele pieţe are loc mai întâi creşterea ofertei.

w (a)

(DL) (SL)

wE* E’wE E (DL’)

O LLE LE*

Qx M

E’ QE’ E’ (Q)(Dx’)

(c) E QE E (b)

(Dx) (Sx) I

195

Px PE’ PE O LE L

Graficele VI.1/2

Putem vorbi despre slăbiciunile acestei teorii şi o vom face ceva mai jos. Deocamdată, însă, mai importantă este cealaltă parte, cea “forte”, respectiv, am spune miza, sau “bătaia lungă” a teoriei.

Miza teoriei atinge, dintru început, ceea ce nici J.M. Keynes, criticul cel mai pertinent al teoriei de după mai bine de un secol, nu a reuşit să depăşească – este vorba de cele două obiective ale macroeconomiei: (1) echilibrul general – aici al pieţei – şi (2) creşterea economică. Se observă în model cum că refacerea corelării echilibrelor de pe cele două pieţe are loc concomitent creşterii producţiei şi venitului consumatorului. Dar încă mai important şi specific gândirii clasicilor este demonstraţia cum că cele două deziderate macroeconomice se înfăptuiesc prin concursul exclusiv al firmelor şi populaţiei, ceea ce întrevede capacitatea de auto-reglare a economiei, echivalentă lipsei necesităţii oricărei intervenţii, a oricărei alte forţe, a oricărui alt tip de agent economic, inclusiv statului.

În al doilea rând, observăm aici cam cum văd clasicii ceea ce, mai târziu, Keynes proiecta într-o manieră mult mai sofisticată – am numit, din nou, echilibrul general. Clasicii – şi nu mai puţin urmaşii lor neoclasici – văd echilibrul general puternic ataşat conceptului de piaţă, şi concret ca pe o presupusă forţă de legătură între echilibrele de pe pieţele bunurilor şi factorilor de producţie.

În fine, în al treilea rând, modelul de gândire al lui J.B. Say indică restricţia condiţiilor în care se văd îndeplinite cele două obiective ale macroeconomiei, anume: flexibilitatea salariilor şi a preţurilor – se observă variaţia lui wE şi respectiv PE.

Critica teoriei: Poate începe de la aspectul metodologic după care este folosită legătura

dintre piaţa muncii, de o parte, şi curba producţiei şi piaţa unui singur bun (x), ceea ce apare insuficient unei demonstraţii macro, care ar şi privi piaţa ca pe o multitudine a bunurilor şi serviciilor, fiecare cu segmentul său de piaţă propriu, şi producţia ca necesitând tot atât o multitudine de curbe, precum cea vizibilă în Graficele (b) de mai sus.

Mai important este, însă, tot fondul de idei. Astfel, este un alt punct forte al teoriei intermedierea legăturii dintre pieţe de către producţie – ceea ce, la Keynes, chiar lipseşte, după cum vom vedea în capitolul următor – dar se poate observa pe Graficele (b) tot atât de bine că creşterea producţiei se loveşte de cel puţin două limite, reprezentate de punctele importante ale curbei Q. Limita cea mai evidentă este maximul producţiei pe termen scurt (M), dincolo de care nu este de presupus că vreun angajator şi-ar mai mări personalul. Dar şi până la întrunirea producţiei maxim posibile pe termen scurt, punctul de inflexiune (I) indică numărul angajărilor de la care producţia nu mai creşte accelerat, odată cu noile angajări.

196

În realitate, teoria greşeşte prin chiar raţionamentul de bază: elementul determinant nu este disponibilitatea forţei de muncă – sau aceasta ar putea fi numai în condiţiile unor producţii inferioare capacităţilor --, ci capacitatea de producţie, cu limitele ei. Astfel, descoperim că modelul destinat să demonstreze – în spatele teoriei “ofertei creatoare de cerere proprie” – că şomajul nu poate exista sau rămâne o chestiune economic irelevantă reuşeşte, mai degrabă să indice contrariul: coordonatele economice de la care ia naştere şomajul insovabil pe termen scurt, concomitent cu incapacitatea aparatului macroeconomic de a-şi produce creşterea, pe acelaşi termen.

1.2 Modelul “fluxului circular”(François Quesnay)Celălat reper, aparţinând lui François Quesnay, pare să capete o altă

metodologie, deşi confirmă fundamentele aceleiaşi gândiri. Quesnay presupune aceleaşi două categorii de agenţi economici – firmele (F) şi populaţia (P) – între care are loc un schimb de fluxuri valorice (Diagrama VI.1): poplaţia (P) se angajează la firme (F), iar în schimbul factorului de producţie pe care îl oferă (L) primeşte şi salariu (w), şi o ofertă de bunuri (S), pe care să le achiziţioneze.

Diagrama VI.1

(L)

(D)

(w)(S)

Unde:(L) = forţa de muncă(w) = salarii(S) = oferta de bunuri (D) = cererea de bunuri

Iar această pluralitate de fluxuri se poate rezuma într-un singur flux dintre cele două categorii de agenţi economici, ca în Diagrama VI.2.

Diagrama VI.2

197

F P

F P

Y

Unde:(Y) = venitul naţional(C) = consumul

Ceea ce se traduce prin aceea că firmele (F) furnizează venitul naţional (Y), iar populaţiei i se atribuie consumul (C) acestuia. Gândirea lui Quesnay, respectiv a clasicilor – adică ceea ce operează aici legătura cu teoria şi modelul lui J.B. Say – vede fluxul circular, în condiţiile economiei închise28 -- egalitatea automată dintre venit naţional şi consum:

(0) Y = CEste aidoma unui fluid circulând între cele două repere de agenţi

economici, fără frecări sau pierderi. Observaţie importantă: Legea lui Say şi macro-fluxul lui Quesnay sunt perfect consecvente una cu celălalt: echilibrul “recâştigat” al economiei, prin legea lui Say, este fundamentul fluxului firme-populaţie imaginat “fizic” ca un fluid circulând fără pierderi şi fără frecări. Acest tandem al gândirii clasicilor despre macroeconomie putea însă uşor conduce la auto-blocare. Vom înţelege în continuare felul în care dezvoltarea disciplinei a putut veni numai de acolo de unde viziunea clasicilor era nu numai criticată, ci chiar parţial negată.

1.3 Critica lui J.M. KeynesKeynes repudiază în întregime legea lui Say:

(i) piaţa “nu este totul”, ci numai un moment al macro-fluxului, (ii) în sensul în care macroechilibrul nu aparţine astfel numai pieţelor; (iii) de asemenea, sau chiar în consecinţă, flexibilitatea salariilor şi/sau

preţurilor este insuficientă producerii echilinbrului general. Keynes avea să construiasă, în macromodelul propriu un echilibru cu mult

mai complex. Dacă însă Keynes nu rămâne totuşi părintele macroeconomiei, ci un cercetător care dezvolta o idee a clasicilor, acest lucru avea loc în condiţiile în care el prelua exclusiv macro-fluxul lui F. Quesnay, datând dinainte de anul 1900, pe care avea să îl modifice şi astfel să îl dezvolte.

2. Macromodelul John Maynard KeynesÎn “Teoria Generală…”, Keynes construieşte un model economic,

compus ca în Diagrama VI.1.

Diagrama VI.1Componenţa formală

a Macromodelului lui John Maynard KeynesA Ipoteze şi restricţii:1 fixitatea preţurilor şi salariilor2 abstracţie de pieţele monetară şi financiară3 abstracţie de creşterea economicăB Componente de derulare şi de lucru:1 agregate

28 Vezi şi Lecţia IV, pentru modelul Pareto.

198

C

2 reprezentări3 concluzii

2.1 Agregatele şi fluxul circularSă observăm şi componenţa Tabelului VI.1.

Tabelul VI.1 AGREGATELE

Macromodelului J.M. KeynesOrd.

AGREGAT NOTAŢIE AUTONOM FUNCŢIE DE VENITUL NAŢIONAL

1 Consum C - C=C(Y)2 Investiţii I I=I* -3 Cheltuieli

guvernamentale (publice)

G G=G*-

4 Exporturi X X=X* -5 Economii S - S=S(Y)6 Importuri M - M=M(Y)7 Venituri

fiscale ale statului

T - T=T(Y)

8 Venit naţional

Y - C+(I+G+X)=C+(S+T+M)

9 Cerere agregată

Da - Da = Y**

10 Injecţii J - J=I+G+X=I*+G*+X*11 Retrageri W - W=S+T+M=S(Y)+T(Y)+M(Y)

* Exogen.** Pentru echilibru.

Înţelegerea condiţiei agregatelor are loc şi va fi explicată în continuare cu ajutorul iteraţiilor Diagramei VI.3, care nu face decât să preia critic macrofluxul lui F. Quesnay.

Diagrama VI.3 Macrofluxul, la J.M. Keynes29

(1)Intruziunea sistemului bancar (B): economii (S) şi investiţii (I)

29 Agregatele sunt notate în cercuri, iar agenţii economici în pătrate.

199

Firme MenajeB

Y

Unde:Y = C+ SDa = C + IEchilibru condiţionat:Da = Y (1) I = S

(2)Agentul economic stat (Guvern /G): impozite (venituri fiscale ale statului /T) şi cheltuieli guvernamentale (publice/G)

Unde:Y = C+ S + TDa = C + I + GEchilibru condiţionat:Da = Y (2) G = T

(3)Economia deschisă (W): importuri (M) şi exporturi (X)

Unde:Y = C+ S + T+M

200

C

I S

Firme MenajeB

Y

C

I S

G

G T

Firme MenajeB

Y

C

I S

G

G TX M

W

Da = C + I + G+XEchilibru condiţionat:Da = Y (3) X = M

Explicaţii asupra Diagramei şi agregatelor: Încă de la prima iteraţie se observă atât afinitatea lui Keynes faţă de

macrofluxul lui Quesnay, cât şi despărţirea sa de vechii clasici. Insistând asupra celei din urmă, dispare definitiv, tot de la prima iteraţie, egalitatea (0) Y = C. Dar poate mai important este altceva care dispare: dispare automatismul şi al acestei egalităţi, dar şi al oricărei egalităţi de aici încolo – toate iteraţiile au egalităţi condiţionate, urmare îndepărtării esenţiale a gândirii keynesiste de legea lui Say, de concepţia fundamentală a clasicilor faţă de economia de piaţă, respectiv de încrederea în capacitatea sistemului de a se auto-regla.

Preluând imaginea fluxului circular, Keynes reuşeşte să iasă din “cercul blocat” dintre Say şi Quesnay pe două căi: (1) îndoindu-se de capacitatea de autoreglare a fluxului şi (2) introducând şi pe ceilalţi agenţi economici în jocul în care firmele şi indivizii (populaţia sau menajele) rămâneau insuficienţi asigurării aceluiaşi echilibru. Rămâne însă adevărat că firmele şi popuaţia rămân, în model, pe fluxul principal, iar agenţii economici “adăugaţi” îşi deschid fluxuri separate (adiţionale), indicând ieşiri din şi, respectiv, intrări în fluxul principal.

De la clasici la Keynes, fluxul circular nu este unul bănesc, ci unul material, iar echilibrul(Y=Da)–dezechilibrul(Y≠Da) său se exprimă exclusiv prin stabilitatea-instabilitatea preţurilor – respectiv, pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Astfel, atât piaţa muncii, cât şi relaţiile monetare urmează să se situeze în alte zone ale Macromodelului.

Observaţie: Deşi nu este considerat flux bănesc, macrofluxul se comportă ca un flux bănesc în zona economiei deschise: importuri, echivalent ieşiri de venit naţional; exporturi, dimpotrivă. Tot între clasici şi Keynes, putem imagina fluxul ca pe un fluid în curgere

circulară, întâlnind agenţii economici respectivi. Venitul naţional “curge” de la firme către populaţie, în zona acesteia iau naştere exclusiv ieşirile fluxurilor adiţionale, iar întors în zona firmelor, acestea se fac beneficiarele intrărilor adiţionale.

Macromodelul reuşeşte astfel să adauge, la Keynes, un alt factor de complexitate – pe lângă înlăturarea identităţii venit-consum şi a caracterului necondiţionat al oricărei egalităţi. Este vorba de trecerea de la exclusivitatea venitului naţional (fluidul care circula, simplu, fără intrări-ieşiri şi fără frecări) la două agregate confluente: (1) venitul naţional (Y) şi (2) cererea agregată (Da). Or, cea mai importantă dintre consecinţele noii situaţii (situări) a Macromodelului este – vizavi şi chiar înainte de egalitatea condiţionată a celor două agregate – ameninţarea devenită imanentă a diferenţierii celor două, în condiţiile unor fundamentări tot atât diferenţiate.

De înţeles, astfel, că (1) la populaţie întâlnim exclusiv venitul naţional, luând calea consumului (C), versus căile alternative ale economiilor (S), impozitelor (T) şi importului (M); în vreme ce (2) la firme, ipostaza este

201

una dublă: venitul naţional îşi cunoaşte originea, iar fluxul revine în calitate de cerere agregată (Da).

În astfel de condiţii, agregatele îşi nuanţează individual poziţia. De o parte, la populaţie, fluxurile adiţionale (alternative la consum) se formează exclusiv pe partea ieşirilor -- retragerilor (W) -- şi exclusiv drept componente ale venitului naţional (Y). Corespunzător, la firme, aceleaşi fluxuri adiţionale se formează exclusiv pe partea intrărilor – injecţiilor (J) -- şi exclusiv în zona cererii agregate (Da).

Tot în aceste condiţii, în Diagramă regăsim agregate care au la origine venitul naţional (consum, economii, impozite, importuri) – şi de aceea Tabelul VI.1 le notează drept funcţii de venitul naţional --, despărţite de agregatele care, dimpotrivă, apar drept exogene venitului naţional (consum, investiţii, cheltuieli publice, exporturi).

Scos definitiv din egalitatea cu venitul naţional, agregatul consum (C) se desparte, astfel, şi de restul agregatelor printr-o dublă condiţionare: este componentă principală şi a venitului naţional, şi a cererii agregate.

Iar acest aspect indică şi către un altul, exprimând timpul economic al macrofluxului: venitul naţional se formează, îşi formează fluxurile adiţionale şi se “întoarce” la agenţii economici care l-au furnizat (firmele) pe parcursul termenului scurt – cu alte cuvinte, distincţia termenului scurt are loc pe fluxul circular principal. Fluxul circular re-porneşte de la firme, tot în calitate de venit naţional, după ce în fluxul precedent – termenul scurt – aici se cumulase cererea agregată. Iată, deci, odată cu înglobarea în venitul naţional curent a cererii agregate precedente, recâştigarea şi a bazelor creşterii economice, echivalentă imaginii după care termenul lung (succesiunea termenelor scurte) poate însemna conservarea formală a fluxului în condiţiile variaţiei venitului naţional corepunzător fiecărui termen scurt – simplismul macrofluxului la F.Quesnay rămânea depăşit de acest aspect dinamic, în lipsa intrărilor-ieşirilor. Alte aspecte ale fluxului circular vor fi detaliate în paragrafele următoare.

Limitele macro-fluxului circular: Deşi poate fi considerat ca atare şi fundamentează viziunea keynesistă asupra macroeconomiei, modelul fluxului circular este numai un “moment” al analizei. Lipsesc deocamdată:(i) coordonata monetară, care la Keynes diferă, la rândul ei, de viziunea

clasicilor – vezi teoria cantitativă a banilor --, unde Keynes intră în polemică cu alte nume decât Say şi Quesnay;

(ii) referinţa la piaţa muncii, de facto la piaţa (pieţele) factorilor de producţie – şi mpentru piaţa muncii, viziunea lui Keynes este diferită;

(iii) creşterea economică, în calitatea dinamicii macro-sistemului – cu excepţia referinţei la inducerea ei de către cererea agregată;

(iv) expresia şi consecinţele dezechilibrelor parţiale: inegalităţii între venitul naţional şi cererea agregată;

(v) vizavi de cererea agregată, identificarea metodologică (în model) a ofertei agregate.

CASETA VI.2 CADRUL CONCEPTUAL AL VENITULUI NAŢIONAL

Avem de a face cu o seamă de concepte în jurul categoriei (conceptului) de venit naţional din teoriile fundamentale, în sensul existenţei, de facto, a două arii conceptuale de origine şi de studiu. În cea dintâi, vorbim

202

astăzi de venit naţional, ca despre un concept care cumulează veniturile obţinute în spaţiul de producţie autohton şi respectiv se referă indirect la producţia autohtonă, în acest sens:(i) salariile – lucrătorilor --, cumulat cu profitul – firmelor – şi renta –

aferentă proprietarilor de pământ şi de capital, (ii) sumă diminuată de: veniturile corporatiste, taxele de ajutor social,

profiturile corporatiste nedistribuite şi toate veniturile câştigate şi neîncasate;

(iii) şi la care se adaugă: transferurile băneşti cu dobândă şi toate veniturile încasate dar necâştigate;

Iar subsidiare venitului naţional sunt venitul personal – totalitatea veniturilor unei persoane – şi venitul disponibil – rezultat din diminuarea venitului personal cu taxele şi impozitele aferente.

Originea fundamentată pe categoria veniturilor, una de “ideologie” keynesistă, rămâne însă uşor îndepărtată de originea productivă a venitului – astfel produsului -- naţional.

În cealaltă arie conceptuală, vorbim – înainte de existenţa veniturilor – de produsul rezultat al producţiei. Fundamental este produsul intern brut (PIB), care dispune de două accepţiuni:(a) prima: valoarea de piaţă a bunurior finale, din care se deduce amortizarea

capitalului; (b) a doua, cumulând valoarea din prima accepţiune cu unele valori adăugate

ne-fundamental productive, de felul valorii adăugate de instituţiile financiare, administraţiile publice etc. În fine, PIB ia în considerare şi un alt criteriu, respectiv diferenţa specifică

dintre valoarea creată (adăugată) de firmele (societăţile) străine, în spaţiul autohton – incluse în PIB – şi, dimpotrivă, firmele autohtone, localizate în străinătate – excluse din PIB.

Or, considerarea celor două criterii importante -- al bunurilor şi respectiv al sediului şi naţionalităţii firmelor -- urmează să fundamenteze cadrul conceptual din jurul PIB, ca unul diferit de cel din jurul venitului naţional. Iau astfel naştere produsul global brut şi produsul naţional brut. Produsul global brut (PGB) adaugă la valoarea PIB ceea ce acesta din urmă excludea, respectiv producţia intermediară, sau bunurile nefinalizate. Produsul naţional brut (PNB) consideră, invers decât PIB, firmele autohtone cu sediul în străinătate, în detrimentul firmelor străine cu sediul în spaţiul autohton.

În aceeaşi zonă a producţiei, vizavi de PIB şi PNB, mai apare criteriul ajustării acestora prin impozitarea directă. Deducerea impozitelor directe dă astfel naştere, corespunzător: produsului intern net (PIN) şi produsului naţional net (PNN).

Produsul naţional net (PNN) este apreciat, în literatura de specialitate – aidoma PIB – tot după două accepţiuni: (a) cheltuiala naţională – ca pereche a aceluiaşi venit naţional – care

cuprinde cheltuielile perioadei în materie de (1)consum, atât privat, cât şi public, (2) formarea brută de capital fix (FBCF) şi (3) variaţia stocurilor;

(b) PNN la costul factorilor – care regăseşte valoarea cumulată a factorilor de producţie (muncă, pământ şi capital) în identitatea retribuirii acestora, adică a veniturilor însumate ale tuturor proprietarilor acestor factori.

203

Observaţii şi concluzie: PNN la costul factorilor se identifică venitului naţional, demonstrându-se astfel o similaritatea interesantă de apreciere dintre cele două concepţii şi, bineînţeles atâta vreme cât venitul este surprins după criteriul naţional, în defavoarea celui “intern”. Apare interesantă această identificare atâta vreme cât aprecierea keynesistă părea de la bun început mai imprecisă, mai didactică, mai începărtată de producţie şi mai lipsită de practicarea criteriilor proprii evaluărilor economico-statistice.

2.2 Specificul echilibrelor parţiale

Ne referim, în cele de faţă, tot la conţinutul macrofluxului, mai precis la fluxurile adiţionale (adiacente), introduse de Keynes. Fiecare flux adiţional est format dintr-o componentă funcţie de venitul naţional şi din cealaltă, exogenă faţă de venitul naţional şi respectiv componentă a cererii agregate. Dincolo de modelul (imaginea) care le reuneşte în Diagrama VI.1, însă, există specificuri importante ale fiecărui flux în parte.

2.2.1 Economiile şi investiţiile

Considerând, mai întâi, ecuaţia (1) de mai sus, echivalând la rândul ei ieşirii din modelul clasic:

(1) Y = C + Seconomiile apar drept partea reziduală a venitului naţional, peste nivelul consumului:

S = Y - C iar aceasta se întâmplă, fireşte, la nivelul consumatorului – la populaţie, menaje sau indivizi.

CASETA VI.3 ÎNCLINAŢIILE MARGINALE SPRE CONSUM ŞI ECONOMII

Putem reconsidera ecuaţia (1) având în vedere şi consumul şi economiile ca funcţii de venitul naţional:

C(Y) + S(Y) = Y De la care, împărţind ambii membri prin Y, rezultă:

C/Y + S/Y = 1Unde fiecare dintre cele două raporturi din membrul stâng indică

partea consumului şi respectiv economiilor în venitul total, sau înclinaţiile marginale ale populaţiei către cele două opţiuni. Dacă, astfel, notăm cele două raporturi cu literele mici corespunzătoare, rezultă:

c + s = 1 sau s = 1 - cCeea ce echivalează cu a considera, mai întâi, cele două înclinaţii cu

valori pozitive şi subunitare:0 < c < 1 şi 0 < s < 1

cu a revedea economiile ca funcţie de venitul naţional, în al doilea rând, şi cu a observa corelaţia inversă a celor două înclinaţii – a consumului şi economiilor, în ultimă instanţă – pe termen scurt. Cu alte cuvinte, înclinaţia marginală către economii este determinată (în sens contrar) de înclinaţia marginală către consum.

A se deosebi însă înclinaţia marginală de înclinaţia medie, identificată cu rata consumului, respectiv a economiilor – deşi cele două par să se

204

confunde, înclinaţia marginală este aceea care indică ceea ce se întâmplă în momente bine precizate, pentru niveluri specifice ale venitului naţional.

De cealaltă parte a acestui flux, revine noua categorie instituţională – de agenţi economici – inclusă în model – am numit băncile (sistemul bancar), la care se poate adăuga sistemul financiar, alcătuit la rândul lui dintr-o infrastructură formată din agenţi economici care gestionează economii, transformându-le în investiţii30. Odată cu lărgirea (largheţea) numărului de agenţi economici şi instituţii participante, cu principiile şi sistemele lor de lucru diferenţiate, zona relaţiilor economii-investiţii se face ea-însăşi una extinsă şi de importanţă economică majoră. Societatea macroeconomică îşi formează, astfel, propriul fond de investiţii din economii cumulate pe termen lung – ceea ce echivalează cu adevărul că, pe termen lung, egalitatea economii-investiţii este validă şi fundamentală. Problema condiţionării acestei egalităţi este, deci, tot automat, una pe termen scurt.

Vom mai desprinde din următoarele sub-paragrafe şi faptul că acest flux este singurul din Macromodelul Keynes care îşi apropriază ambii termeni de timp – scurt şi respectiv lung. Pe termen scurt, deci, fie:(a) investiţiile pot depăşi (excede) economiile curente: I S, premisă a

creşterii cererii agregate peste nivelul venitului naţional: Da Y, respectiv o premisă inflaţionistă31. Concomitent, însă, este nevoie ca fondul de investiţii să fi fost asigurat în perioadele – timpii scurţi -- anterioare pentru o astfel de situaţie curentă;

(b) fie, dimpotrivă, economisirea poate fi superioară investiţiilor: S I, premisă inversă şi în ce priveşte raportul venitului naţional curent cu cererea agregată: Y Da, adică o premisă deflaţionistă. Concomitent, însă, putem aprecia că deflaţia poate astfel alimenta excedente ale investiţiilor în perioadele următoare;

(c) fie, bineînţeles, economisirea şi investiţiile sunt egale: S=I, un echilibru parţial care îşi apropriază stabilitatea preţurilor pe piaţa principală (a bunurilor şi serviciilor), ca şi un proces ritmic al investiţiilor pe perioadele următoare.

Acestea fiind jocurile investiţii-economii pe termen scurt şi efectele lor, Keynes indică două limitele ale acestuia – de altfel perfect vizibile în Diagrama VI.3: (i) limita economisirii – constituirii economiilor – este nivelul venitului

naţional;(ii) limita investiţiilor este nivelul economiilor consituite (cumulate) în

perioadele precedente şi în perioada curentă. Iar aceasta pentru că Macromodelul Keynes imaginează economiile şi investiţiile, nu numai corelate între ele, ci laolaltă în macro-fluxul venitului naţional.

Am desprins astfel o dublă condiţionare interesantă a economiilor, respectiv cu consumul – pe partea venitului naţional – şi cu investiţiile – pe fluxul specific, adiţional (ANEXA 1). Iar acestea, pe cei doi termeni de timp,

30 Detalii în Lecţia XIV.31 Avem în vedere definiţia keynesistă a inflaţiei, în termenii cheltuielilor (injecţiilor) totale -- vezi sub-paragraful 2.4.1, de mai jos.

205

scurt şi respectiv lung. În realitatea completă, cele două corelaţii ale economisirii se lasă intermediate, în Macromodel, de alte două mărimi de importanţă crucială, respectiv, din nou, venitul naţional (corelaţia cu consumul, vezi CASETA VI.3) şi rata dobânzilor (cu investiţiile, vezi şi sub-paragraful 2.4.2 de mai jos).

Ne întoarcem astfel la relaţia economiilor cu consumul, despre care revedem atât CASETA VI.3 – cu relaţia inversă, de principiu, între consum şi economii pe termen scurt --, cât şi Diagrama VI.3 – cu acelaşi macroflux principal, circular. Dincolo de corelaţia inversă între consum şi economisire (pe termen scurt), se poate desprinde contribuţia diferenţiată la constituirea venitului naţional al perioadei următoare, din partea economiilor şi respectiv consumului:(a) pe termen scurt, consumul este cel care “validează” reîntregirea venitului

naţional – este vorba aici încă de imaginea fluxului circular, de la clasici, ceea ce, la Keynes, se traduce prin cererea agregată întreţinută de şi prin consum; iar aici putem imagina pe teren procesul prin care producţia naţională (oferta agregată) este tranzacţionată (vândută) pe piaţă. Dimpotrivă, tot la Keynes, economisirea este o ieşire din fluxul principal, ea diminuează consumul, afectând nivelul venitului naţional şi creşterea (economică a) acestuia;

(b) fenomenul este numit de James Tucker “paradoxul economiilor”32 – pentru că, însfârşit pe termen lung, economiile se fac benefice cererii agregate, venitului naţional pe perioada următoare şi astfel creşterii economice, dar asta prin intermediul investiţiilor.

În subsidiarul relaţiilor inverse ale economisirii cu consumul şi cu investiţiile, se va putea desprinde mai departe chiar o relaţie crescătoare între consum şi investiţii – multiplicatorul de investiţii (CASETA VI.7, de mai jos).

2.2.2 Impozitarea şi cheltuielile publice33

Ceea ce deosebeşte impozitarea de economisire înseamnă cel puţin trei aspecte. Mai întâi, impozitarea, deşi se formează (în Macromodel) tot la populaţie, nu este o opţiune a acesteia şi nu se contabilizează în proprietăţi private, ci are loc la rate dictate prin lege ca un transfer către domeniul statului. A doua deosebire este, astfel, aceea că, deşi se manifestă ca ieşire de flux şi pe partea populaţiei, impozitarea rămâne insensibilă (inertă) faţă de opţiunea populaţiei, de rata dobânzilor sau de nivelul inflaţiei. A treia deosebire este aceea că impozitarea, ca şi materializarea (returnarea) ei prin cheltuieli publice (guvernamentale) nu mai are loc pe termen lung, ci concomitent cu materializarea fluxului circular, adică pe termenul scurt a ceea ce se numeşte exerciţiu bugetar. Ca atare, interesant se face aspectul după care caracterul exogen al cheltuielilor publice nu revine odată cu acestea, ci porneşte încă din zona impozitării, adică a ieşirii de flux pe partea populaţiei.

În rest, impozitarea, ca şi economisirea, constituie ieşire de flux, reduce cererea agregată – având şansa să reducă nivelul venitului naţional

32 “Paradox of thrift”33 Mai multe detalii în Lecţia VIII.

206

păe perioada următoare – dar tot atât efectul ei imediat este şi unul deflaţionist.

Deosebirea între impozitare şi şi economisire rămâne mai mare decât aceea între cheltuielile publice (guvernamentale) şi investiţii, cel puţin din punct de vedere operaţional (keynesist) – bunăoară, cheltuielile publice întreţin cererea agregată aidoma investiţiilor şi chiar le pot suplini pe acestea şi întreţin pericolul inflaţionist în aceeaşi măsură. Tot ce nu pot (statutar vorbind) cheltuielile publice – în comparaţie cu investiţiile private – este să se întreţină în perioada curentă pe baza unor vărsăminte anterioare.

Trei aspecte sunt însă mai importante în relaţia între impozite -- venituri fiscale ale statului – şi cheltuielile publice (guvernamentale) – în speţă pe fluxul adiţional adus de agentul economic stat. Primul dintre ele ţine de observarea situaţiei că acelaşi fluxul adiţional se contrapune (şi el) macrofluxului prinxcipal – în traducere economică, veniturile statului reduc cererea agregată (venitul naţional) şi numai cheltuielile acestuia sunt în folosul cererii agregate, venitului naţional şi macrofluxului.

Or, să observăm, în consecinţă, cel de al doilea aspect al acestui flux, respectiv, ca şi pentru cazurile celorlalte fluxuri adiţionale, cel legat de echilibrul, versus dezechilibrul pe acest flux. Echilibrul acestui flux este chiar echilibrul bugetar – al bugetului de stat, respectiv, între veniturile şi cheltuielile statului. Iar contrapunerea fluxului adiţional faţă de macrofluxul principal echivlează situaţiei în care, mai întâi, excedentul bugetar – excedentul veniturilor (fiscale) faţă de cheltuielile publice – echivalează diminuării fluxului – consumului, cererii agregate şi venitului naţioal la momentul viitor – invers pentru deficitul bugetar – excedentul cheltuielilor publice peste nivelul veniturilor statului --, care echivalează creşterii cererii agregate.

În astfel de condiţii fundamentale, deficitul bugetar devine tentant contribuţiei agentului economic stat la cererea agregată şi la creşterea economică – plus, bineînţeles, înclinarea spre satisfacerea pretenţiilor altor agenţi economici. O situaţie cenzurată numai de caracterul inflaţionist, natural pentru deficitul bugetar şi creşterea economică. De cealaltă parte, însă, excedentul bugetar revine într-o poziţie realmente ingrată – de aceea, o astfel de situaţie, fiind şi la opţiunea statului, se manifestă destul de rar şi în împrejurări extreme de inflaţie.

CASETA VI.4 SPECIFICUL AGENTULUI ECONOMIC STAT

Prin geneză şi definiţie, statul este un organism politic şi social lipsit de interese, dimpotrivă, servind interesele altora. Acesta este un adevăr incontestabil, şi nu o teorie sau vreo chestiune doctrinară. În speţă, cedarea statului în favoarea intereselor altora nu ţine nici de epoca istorică, nici de forma de guvernământ şi nici de gradul de democraţie.

Rolul statului faţă de economia modernă – dar şi pre-modernă -- era inevitabil, numai că abia aici intervin doctrinele, propriuzis înţelegerea acestui rol. Primul punct de vedere manifest era cel al vechii gândiri liberale, am numit doctrina statului minimal. Aceasta era caracteristică unei epoci istorice a capitalismului modern de până la marea criză din 1929-1933 şi limita intervenţia statului la ceea ce este astăzi numit politică economică negativă: asigurarea exclusivă a condiţiilor economiei libere, a legalităţii şi

207

circulaţiei monetare. O astfel de doctrină era potrivită gândirii fiziocrate – după care economia era la fel de “bună” ca natura, fiind nevoie numai a-I respecta legităţile – şi clasice – după care, ca la J.B. Say şi F. Quesnay, economia liberă ar dispune de resorturile autoreglării.

Situaţia avea să se schimbe imediat după marea criză, atunci când devenea vizibil că mecanismul economiei moderne nu rezolvă de la sine o problemă precum cea a şomajului, mai mult chiar, este capabil şi de auto-blocare. Lucrurile aveau să se schimbe în plan doctrinar – aici, momentul “Teoriei Generale…” a lui J.M. Keynes este unul care pare să demonstreze capacitatea istorică a societăţii de a-şi găsi vocea de care avea nevoie – dar nu numai, respectiv şi în planul acţiunii efective a statelor după 1933. După cum, intervenţia statului în economie revenea în “curtea proprie”, dar se şi extindea imediat la relaţiile economice dintre naţiuni – cu atât mai mult cu cât, odată cu marea criză cădea şi ceea ce s-a numit sistemul monetar internaţional al etalonului aur, care rimase perfect cu capitalismul liberei concurenţe de până la începutul secolului al XX-lea. Meritul lui Keynes a fost acela de a desluşi ceva din secretele intervenţiei statului în economie – aşa cum se va dezvolta în această Lecţie, în întregimea ei. Important este însă că, în noile vremuri şi gândirea liberală s-a văzut mai întâi într-o mare defensivă, apoi forţată să admită noua situaţie a statului în economie, ca unică soluţie de rezolvare a crizelor.

Era deci depăşită doctrina “statului minimal”, iar statul urma să aibă, asupra economiei, politici negative, dar şi politici pozitive – echivalând cu strategii economico-sociale şi de dezvoltare. Politica pozitivă a statului făcea însă inevitabil un caracter părtinitor al statului faţă de unele ramuri şi faţă de unii agenţi economici, împotriva altora. Economiştii clasici şi generaţiile de neoclasici surprind încă poziţionarea anti-concurenţială a statului ca inevitbilă în sine, iar aceasta vine să cauzeze dezvoltării libere a economiei şi afacerilor. Cu toate cele întâmplate, deci, intervenţia statului în economie, odată cvasiunanim acceptată, rămâne o chestiune controversată, producătoare de polemică între clasici-neoclasici, de o parte – iar grupurile de idei ale acestora s-au şi multiplicat – şi respectiv keynesişti-neo-keynesişti, de cealaltă – curent ajuns însă într-o oarecare derivă după anii şaizeci. Este un impas al doctrinelor, în sine, şi nu în întrgime legat de cele întâmplate în zona statului în economie.

Dincolo de aceste fapte – de altfel descrise foarte pe scurt aici – dezvoltarea statului în economie se extinde de la elaborarea politicilor şi strategiilor la individualizarea sectorului de stat în economie34, practic a agentului economic stat. Statul devine concomitent: (1) agent economic, pe picior de egalitate cu ceilalţi agenţi economici; (2) organism de putere – elaborator şi susţinător de politici economice.

În practica curentă şi cotidiană, însă, deosebirea dintre cele două poziţii ţine mai degrabă de nuanţe. În realitate, statul rămâne acelaşi organism purtător al intereselor altora, în ambele calităţi economice ale sale. Or, unul dintre aspecte s-a şi relevat, în cele de mai sus, în condiţia bugetului de stat. Astfel – câtă vreme oricare dintre ceilalţi agenţi economici vede adevărata performanţă în modul cel mai simplu, prin superioritatea veniturilor faţă de cheltuieli, numită chiar profitabilitate – numai în cazul statului lucrurile arată invers: excedentul bugetar ar indica tocmai lipsa de 34 Detalii în Lecţia VIII.

208

performanţă şi de activitate a organismului statal, în vreme ce performanţele ar fi căutate pe partea cheltuielilor.

Nu trebuie însă să ne grăbim să credem că, dimpotrivă, deficitul bugetar ar fi o chestiune de performanţă a statului, ci să regăsim aici o a doua problemă a activităţii economice a statului – am numit elaborarea criteriilor de performanţă specifice, câtă vreme lipsesc indicatorii naturali, precum profitabilitatea, în cazul firmelor şi celorlalţi agenţi economici.

Şi nici măcar aici nu se opresc problemele implicării statului în economie, ci ele merg şi către administrarea (administraţia) economică – şi economia administraţiei de stat. Nu trebuie să fim liberali ca să observăm că activitatea administraţiilor de stat este mai lentă şi mai puţin eficientă decât aceea a companiilor în liberă concurenţă, după cum activitatea economică în sectorul de stat cumulează cele mai vizibile caracteristici ale monopolurilor. Tot atât cât diferenţa de dinamică pe termene foarte lungi este vizibilă între agenţii economici şi stat – de la “Avuţia Naţiunilor” a lui Adam Smith (1790), de o parte principiile fiscalităţii au rămas aceleaşi, cu puţine ajustări conceptuale până după secolul al XX-lea, în vreme ce firmele s-au dezvoltat şi diversificat, de atunci, exponenţial: de la “one man business” la parteneriate şi corporaţii, dar şi pe criterii de număr de angajaţi, obiective, relaţii interpersonale, capital tehnc etc.

Ar mai trebui însă adăugat aici detaliul după care Macromodelul consideră exclusiv fiscalitatea drept furnizoare de venit pentru stat. În realitate, veniturile statului sunt mai multe, tot atât cât proprietatea statului nu este în întregime proprietate publică, dar nu avem de a face cu vreo scăpare esenţială a Macromodelului – veniturile statului sunt dominate de cele fiscale peste tot în lume.

Drept urmare, alternativele uzuale ale bugetului de stat sunt – în loc de deficit versus excedent – deficit versus echilibru .

Nu cel din urmă aspect al acestui flux este – vizavi de echilibrul-dezechilibrul bugetar şi implicaţiile corespunzătoare – mărimea sectorului de stat35 -- ceea ce, în planul bugetului de stat şi macrofluxului adiţional de care discutăm aici, indică un nivel al veniturilor şi cheltuielilor concomitent mai mare sau mai mic de la un stat la altul. Veniturile-cheltuielile bugetare sunt determinate de mărimea sectorului de stat în economie, cele dintâi fiind aspectul pe teremen scurt, determinat de cel de al doilea, situaţia pe termen lung. Acest aspect, ţinând de termenul lung, îşi păstrează, pentru fiecare caz (stat) în parte, determinanta asupra echilbrului-dezechilibrului bugetar. Dar mai important este faptul că regăsim în amploarea sectorului de stat un adevărat criteriu tipologic al economiilor naţionale de astăzi.

2.2.3 Economia deschisă Discutăm aici despre implicarea restului lumii – agenţilor economici

din afara macro-spaţiului, în legături economice cu agenţi economici din interiorul macro-spaţiului – în aceeaşi calitate de agent economic adăugat. Fluxul vede importurile drept ieşiri şi invers pentru exporturi, aidoma situaţiei în care ar fi considerat fluxul plăţilor (monedei), în locul fluxului material – drept urmare, importurile revin în zona populaţiei (menajelor), iar exporturile în zona firmelor. În aceste condiţii, fluxul importurilor este condiţionat de 35 Din nou, detalii în Lecţia VIII.

209

resursele autohtone (venitul naţional) – aidoma economiilor şi impozitării --, iar exporturile intră în categoria agregatelor exogene – alături de investiţii şi cheltuielile publice. Spre deosebire de echilibrul-dezechilibrul bugetar – acţionabil (de către stat) pe ambele părţi ale fluxului –, Macromodelul vede aici echilibrul-dezechilibrul extern acţionabil în mod direct exclusiv pe partea importurilor – ca şi cum producţia exportată nu ar fi parte a macrofluxului material. În plus, echilibrul-dezechilibrul extern este – aidoma celui bugetar – un echilibru pe termen scurt.

CASETA VI.5 GRADUL DE DESCHIDERE ECONOMICĂ

Nu nevoia de a intra în detalii36, ci aceea de a întregi înţelegerea acestui aspect ne forţează să considerăm aici şi conceptul gradului de deschidere economică (DE) – ponderea fluxului extern în producţia şi venitul total autohton. Rigurozitatea conceptului obligă însă la observarea condiţiei atât de diferite a celor două părţi ale fluxului extern – exportul şi importul – între ele. Aici mai este nevoie de precizarea dacă judecăm situaţia după realitatea fluxului material, sau după Macromodel (fluxul plăţilor). În ce priveşte fluxul material:(a) exportul este ieşire materială – producţie ieşită -- iar sursa sa este

producţia autohtonă (produsul naţional) – identificată venitului naţional. Ca atare, deschiderea economică externă, pe partea exporturilor (DEx), va considera ponderea exporturilor în produsul autohton:

(1) DEX (%) = X / Y (%)(b) dimpotrivă, importul este intrare materială – producţie adăugată sau

atrasă la sau de către cea autothonă – iar sursa ei este spaţiul internaţional. Ca atare, deschiderea economică externă, pe partea importurilor (DM), trebuie să considere, pe lângă referinţa producţiei naţionale, şi fluxul adăugat acesteia (importurile):

36 Căci acestea sunt de găsit în Lecţi XIII.

210

(2) DEM (%) = M / (Y + M) (%)Or, această situaţie – dublă referinţă, vezi diferenţierea celor doi

numitori – face dificilă agregarea gradului de deschidere economică într-o mărime (formulă) unică – există unele soluţii neacceptate totuşi unanim. Dar nici reconsiderarea aceluiaşi grad de deschidere după concepţia Macromodelului nu ar rezolva chestiunea, ci doar ar inversa termenii de referinţă între partea exporturilor şi cea a impoturilor.

Fluxul extern se deosebeşte – pentru Macromodel -- de celelalte două macro-fluxuri adiţionale prin aceea că importurile şi exporturile nu sunt corelate (legate) între ele, consecinţa firească fiind aceea că, aparent, cele două părţi ale fluxului nu se apropie unul de celălalt pe niciun termen – scurt, ca în cazul bugetului de stat; mediu-lung, ca în cazul fluxului investiţii-economii -- şi nu există niciun extra-resort care să acţioneze într-un astfel de sens.

Necorelarea aparentă a celor două părţi (zone) ale fluxului extern îşi adaugă şi o altă caracteristică importantă vizavi de inflaţie: (a) nici importurile nu diminuează inflaţia – aşa cum se întâmplă limpede în

cazul economisirii şi impozitării;(b) nici exporturile nu sunt inflaţioniste – sunt unicul component al cererii

agregate neinflaţionist.

CASETA VI.6 IMPORTUL ŞI EXPORTUL SUNT LEGATE ÎNTRE ELE ŞI INFLAŢIONISTE

Legătura este una parţială şi, din nou, mai vizibilă pe partea produsului naţional, decât pe Macromodelul lui Keynes. Mai mult, aceasta ţine de un fenomen specific dezvoltării economice în macro-planul naţiunii, paralel cu extinderea acesteia în afara naţiunii, în speţă cu accentuarea diviziunii internaţionale a muncii. Vorbim astfel de categoria importurilor de completare – materii prime şi alţi factori variabili, bunuri intermediare (piese de schimb, subansamble) pe verticala “producţiei transfrontaliere”. În oricare economiei de astăzi, şi cu atât mai mult în cele cu industrii dezvoltate, există obligatoriu o pondere a importurilor de completare care indică măsura în care soldul balanţei externe nu se poate îmbunătăţi nici prin afectarea directă a importurilor, nici prin forţarea exportulor.

Exporturile sunt legate de inflaţie şi prin cauză, şi prin efect. Pe partea cauzală, exporturile au loc tocmai pe piaţa externă pe care inflaţia este superioară celei autohtone; prin efect, dimpotrivă, “întoarcerea” exporturilor la fluxul autohton fie este favorizată de inflaţie , fie contribuie la ea prin colportarea şi a preţului iniţial practicat pe piaţa externă. Acelaşi mecanism prin care importurile aduc cu ele preţul internaţional, numai că, în ce le priveşte, acest preţ poate fi oricând unul mai ridicat, dar şi unul mai scăzut decât cel practicat pe piaţa naţională.

211

Totuşi necorelarea directă între importuri şi exporturi se face compensată cu ceva în Macromodel. Preluăm egalitatea (3) de mai sus a macro-fluxului:

I+G+X = S+T+Mcare indică echilibrul fluxului material, şi îl rearanjăm simplu:

(4) (X-M) = (S-I) + (T-G)Astfel, descoperim în membrul stâng balanţa comercială37, ca

echivalentă – în condiţii de macro-echilibru – balanţelor economii-investiţii şi, respectiv impozite-cheltuieli publice (bugetul de stat). În detaliu, exporturile acţionează pozitiv echilibrul extern – în favoarea intrării de flux internaţional în macrofluxul naţional – în aceeaşi măsură cu economiile şi impozitele; dimpotrivă, celelalte componente ale cererii agregate, investiţiile şi cheltuielile publice, îşi adaugă caracterului inflaţionist pe acela că provoacă deficit extern.

2.3 Consumul, în MacromodelPăstrând aceeaşi imagine a macrofluxului circular, consumul este

alimentat şi astfel văzut ca funcţie de venitul naţional – la care este important să adăugăm că, aidoma economiilor, veniturilor fiscale şi importurilor, deci tuturor retragerilor, este vorba de exogena venitului naţional pe termen scurt, ceea ce în model înseamnă circumferinţa completă a macro-fluxului. Există o caracteristică esenţială a consumului, funcţie de venit naţional: această funcţie este crescătoare. De la această caracteristică pot decurge inclusiv variaţii de formă, pantă etc., pe care le vom examina în cele de faţă pentru a înţelege complet condiţia consumului faţă de venit.(i) Cea mai simplă ipostază a funcţiei de consum este funcţia lineară

simplă (Graficul VI.2).

C

C(Y)

CA A

O YA Y

Graficul VI.2

Explicaţie grafică: Ecuaţia dreptei C(Y) este:

C(Y) = a Y

37 Vezi Lecţia XIII – este chiar primul dintre postulatele balanţei externe.

212

unde parametrul (a) este nu altceva decât raportul între CA şi YA, respectiv tangenta unghiului (). Mai mult, unghiul rămâne constant, ca şi tangenta sa, independent de punctul (A sau altul) de pe dreaptă considerat. Ca atare, acest raport defineşte înclinaţiile către consum(CASETA VI.3), manifestate de venitul naţional, în totalitate, adică: (a) marginal – în fiecare punct, respectiv pentru fiecare nivel al venitului

naţional; (b) mediu – pentru totalitatea venitului naţional. Pentru funcţia lineară simplă, consumul depinde în totalitate (100%) de

nivelul venitului naţional.

(ii) Funcţia lineară cu consum autonom (Graficul VI.3)

C

C(Y) CB B

CA A 1 Co A’ B’

2 3

O YA YB Y

Graficul VI.3

Explicaţie grafică: Ecuaţia dreptei C(Y) este, de astădată:

C(Y) = aY + bunde (a) este (ca şi în condiţiile (i) de mai sus) tangenta unghiului (1), iar (b) -- termenul liber şi element nou al funcţiei – este nu altceva decât valoarea consumului autonom, Co. În aceste condiţii, consumul autonom – cel efectuat independent de

nivelul venitului naţional -- restricţionează relaţia directă a consumului cu venitul naţional al perioadei.

Grafic se observă însă modul în care existenţa consumului autonom desparte între ele înclinaţiile medie şi marginală ale venitului naţional către consum:

(a) înclinaţia marginală rămâne de partea unghiului 1 (tangenta acestuia) şi se menţine constantă pentru o funcţie lineară, ca parte a ei;

(b) înclinaţia medie se regăseşte în unghiurile 2 şi 3 (tangentele unghiurilor) , respectiv pentru punctele A şi B de pe curba C(Y) şi devine variabilă, respectiv descrescătoare, odată cu creşterea venitului.

(iii) Funcţia curbilinie (ne-lineară sau concavă) cu consum autonom (Graficul VI.4)

213

C CB B C(Y) CA A

Co

1 2

O YA YB YGraficul VI.4

Explicaţie grafică: Funcţia C(Y) rămâne crescătoare, în ciuda variaţiei pantei. Forma concavă a funcţiei (curbei) C(Y) semnifică, fireşte, caracterul

descrescător al înclinaţiei marginale către consum – regăsită în pantele tangentelor la C(Y) în punctele A, B etc. , străbătând curba spre dreapta. Reducerea înclinaţiei marginale către consum, odată cu creşterea venitului naţional, se traduce prin creşterea economiilor – atât absolută, cât şi ca pondere în venitul naţional – este ceea ce lipseşte ambelor variante lineare precedente.

Comportamentul înclinaţiei medii către consum (vezi unghiurile 1 şi 2, pentru aceleaşi puncte A şi B) este similar celei maginale, respectiv şi aceasta are un caracter decrescător de nivelul venitului naţional.

Observaţie-concluzie: Forma curbilinie a funcţiei consumului de nivelul venitului naţional aduce – faţă de funcţia lineară – variaţia – în speţă, descreşterea – ambelor înclinaţii – medie şi marginală – către consum ale venitului naţional.

2.4 Reprezentări keynesiste ale echilibrului general

După detaliile de mai sus asupra agregatelor, revenim la design-ul Macromodelului, odată cu sublinierea că prima sa fază – modelul fluxului circular –, deşi capabilă să descopere mai multe aspecte ale macroeconomiei (agregate, fluxuri, tipuri de agenţi economici) , este totuşi lipsită de alte capacităţi tot atât de importante: reflectarea creşterii economice şi a echilibrului-dezechilibrului general, la rândul lui extins în afara pieţei principale – a bunurilor şi serviciilor -- , inclusiv reflectarea şomajului şi a pieţei muncii.

2.4.1 Modelul “injecţii-retrageri” şi echilibrul forţei de muncă

2.4.1.1 Modelul “injecţii-retrageri”

214

Modelul “injecţii-retrageri” (JW/Graficele VI.5) decurge direct din fluxul circular: el distinge mai întâi injecţiile (J) de retrageri (W), după criteriul poziţionării acestora în raport cu venitul naţional.

J;W J;W (W)

(W) J2 A2(J2)

C J

J B’ A C’ (J) J1 A1 Y A2’ (J1)

B

O YB YA YC Y O YA1 YA2 Y(a) termenul scurt (b)

termenul mediu-lungGraficele VI.5

Comentariu grafic: Astfel, numai retragerile (W) sunt funcţie crescătoare de venit naţional

W(Y), în vreme ce injecţiile (J) sunt exogene (J=J*) – vezi forma-panta perfect elastică a funcţiilor (J) faţă de axa OY. Modelul

Primul element nou adus de modelul JW este nivelul venitului naţional de echilibru pe piaţa bunurilor şi serviciilor: YA, în Graficul (a); YA1 şi YA2, în Graficul (b). Macromodelul vede deci un anume nivel al venitului naţional pentru care injecţiile egalează retragerile – respectiv cheltuielile economiei egalează resursele acumulate ale acesteia. Graficul (b) indică aici succesiunea timpilor scurţi – ai celor pentru care există câte un singur venit naţional de echilibru.

Vizavi de venitul naţional corespunzător echilibrului pe piaţa bunurilor şi serviciilor, pe termenul scurt (Graficul (a)) sunt puse în evidenţă şi situaţiile de dezechilibru – dezechilibrele văzute de Macromodel sunt, respectiv (1) inflaţia: JW, pentru punctul mobil B şi (2) deflaţia: J W, pentru punctul mobil C.

Observaţie: Ca o consecinţă a axării pe macrofluxul venitului total (naţional), Macromodelul vede şi inflaţia definită tot în termenii fluxurilor de cheltuieli şi formări de resurse – spre deosebire de definiţia clasică, indicând comportamentul – rezultat al – preţurilor pe piaţă. Graficul (b) indică – pentru termenul lung sau succesiunea termenelor

scurte – un alt element important – este raportul variaţiilor, între timpii scurţi, ale venitului naţional şi exogena injecţiilor:

kJ = Y /Jsau ceea ce poartă numele de efect multiplicator. Efectul multiplicator rezultă drept cotangentă a unghiului , din Graficul (b). Observaţie: Se pune însă problema că o legătură logică între Graficele (a) şi respectiv (b) are loc numai în condiţiile în care variază (cresc) exclusiv injecţiile – vezi, între (J1) şi (J2), ceea ce înseamnă deplasarea către dreapta

215

(pe verticală) a curbei (J); dimpotrivă, variaţia retragerilor are loc exclusiv de-a lungul curbei (W). Or, aceste dinamici se fac şi altfel condiţionate (imediat în continuare), adică între piaţa principală (bunuri şi servicii) şi cea a muncii. Vom vedea mai jos felul în care, la un alt nivel al aprofundării Macromodelului, palierul de joc se mută de la planurile celor două pieţe la planul dintre cererea agregată (injecţii) şi respectiv oferta agregată (echilibrul-dezechilibrul forţei de muncă).

CASETA VI.7 MULTIPLICATORII

Multiplicatorul – în definiţie generalizată -- măsoară efectul variaţiei exogenei asupra endogenei şi ca atare se regăseşte, ca în formula de mai sus, în raportul de variaţie a endogenei (la numărător), vizavi de exogenă (numitor). Încercăm să surprindem pe scurt efectele multiplicatoare specifice ale componentelor agregate asupra venitului naţional, cu ideea pornită din subparagraful de faţă.

Multiplicatorul de investiţii poate porni de la formula adaptată de mai sus:

kI = Y /Iunde kI este multiplicatorul de investiţii, iar variaţiile din membrul drept sunt ale venitului naţional (Y) şi respectiv ale investiţiilor (I). Luând în considerare: (i) prima variaţie a venitului naţional de valoarea I, adăugată primei

valori a venitului naţional; (ii) variaţiile investiţiilor, în ciclurile următoare, dictate de variaţia

consumului, respectiv de înclinaţia marginală către consum (c), rezultă, în succesiunea termenelor scurte:Y = I + I x c + (I x c) x c + (I x c 2) x c + (I x c 3) x c + …

sau:Y = I (1 + c + c 2 + c 3 + …)

ceea ce, între parantezele din membrul drept cumulează o progresie geometrică, lăsând, prin împărţirea ecuaţiei la I, loc multiplicatorului:

(1) kI = 1 / (1-c) = 1 / sMultiplicatorul de investiţii este, deci, în relaţie inversă cu economiile,

astfel într-una crescătoare cu consumul. Multiplicatorii cheltuielilor publice (kG) şi respectiv exportului (kX)

pot fi judecaţi şi obţinuţi după acelaşi raţionament, rezultând nu altceva decât identitatea lor între ei şi respectiv cu multiplicatorul de investiţii – poziţiile lor în design-ul macrofluxului sunt absolut similare.

Diferenţieri apar în şi pentru alte două situaţii. Mai întâi, se pune problema impactului deschiderii economiei, neconsiderat până aici. Cel mai simplu, însă, se poate înţelege felul cum:(i) de o parte – aceea a injecţiilor şi cererii agregate -- multiplicatorul

exportului se comportă identic cu cel al investiţiilor; (ii) de cealaltă parte – aceea a retragerilor -- efectul este unul de includere

a importurilor în totalul concumului, afectând în profunzime înclinaţia marginală spre consum -- vezi înclinaţia marginală către importuri (m). Multiplicatorul de investiţii, afectat de deschiderea economiei, devine: (1’) kI = 1 / (1-c + m)

216

Al doilea aspect special este ridicat de fiscalitate – mai precis de reducerea impozitelor, aparent de pus pe acelaşi taler cu multiplicatorul cheltuielilor publice, deasemenea echivalent celui al investiţiilor.

Presupunând reducerea impozitelor în valoare de (-) T, consumul creşte pe seama acestui venit suplimentar în proporţie dictată de înclinaţia marginală, încă de la prima variaţie. În astfel de condiţii, variaţia venitului total devine:

Y = - T x c – (T x c) x c - (T x c2) x c - (T x c3) x c - …respectiv:

Y = (-) T x c ( 1+c+c2+c3 …)ceea ce, cu considerarea aceleiaşi sume a progresiei geometrice dintre paranteze, regăseşte multiplicatorul fiscal la valoarea:

(2) kT = (-) c / (1 – c) Observaţie: Cheltuielile publice sunt favorizate de efectul multiplicator (mai mare), vizavi de reducerea impozitării.

2.4.1.2 Echilibrul-dezechilibrul forţei de muncă Echilibrul-dezechilibrul forţei de muncă apare, la Keynes, încă mai

simplu (simplist) decât viziunea vechilor clasici faţă de piaţa forţei de muncă (Graficele VII.1) – vezi Graficul VI.6, unicul din lucrarea de faţă pe o singură axă rectangulară.

O Yef Ymo Y

Graficul VI.6

Comentariu grafic: Macromodelul nu consideră piaţa muncii, în înţelesul clasic (Graficele VI.1)

-- cu cerere-ofertă sub formă de angajaţi-job-uri – ci referinţa lui se limitează la acelaşi venit naţional.

Mai întâi, venitul naţional al maximei ocupări (Ymo) corespunde producţiei în condiţii.le maximei ocupări a forţei de muncă (lipsei şomajului). or, în condiţiile în care – de acord cu clasicii asupra funcţiei de producţie38 --numai creşterea factorilor variabili asigură creşterea producţiei, atunci Ymo este cel mai înalt nivel al venitului naţional pe termen scurt, repectiv la un moment (istorico-economic) dat.

Astfel, venitul naţional efectiv (Yef) este mai mic sau egal cu venitul naţional al maximei ocupări, indiferent de celelalte condiţii din economie.

Dezechilibrul forţei de muncă, la Keynes – spre deosebire de viziunea clasicilor (Graficele VI.1) – se limitează la şomaj.

Diferenţa înte cele două niveluri ale venitului naţional – “output gap” – se identifică costului economic al şomajului.

Observaţie: Keynes nu a crezut în piaţa muncii, în condiţiile în care admitea totuşi coordonatele cererii de muncă, la fel ca în viziunea clasicilor – aceasta situându-se în partea firmelor şi rămânând influenţabilă din partea pieţei principale, a bunurilor şi serviciilor. Pentru disidentul clasicilor, este contestabilă rigoarea comportamentului ofertei de muncă, respectiv a capacităţii potenţialilor angajaţi de partener egal al firmelor pe piaţă. Drept

38 Lecţia I.

217

urmare, salariul este, la rândul lui, departe de comportamentul unui preţ de piaţă al muncii.

2.4.1.3 Macropolitici pe termen scurtAlăturarea între cele două reprezentări ale sub-paragrafului de faţă

poate produce cea mai importantă apropiere -- spre comparaţie -- între Macromodel şi raţionamentul clasic al legii ofertei creatoare de cerere proprie (expusă mai sus în paragraful 1.1), în vederea comparării esenţiale a celor două viziuni asupra macrosistemului. Pe partea Macromodelului nu este presupusă nici o forţă de interacţiune între macroflux şi condiţia forţei de muncă (între cele două echilibre de piaţă) – câtă vreme, la clasici, piaţa principală şi piaţa muncii interacţionau şi tindeau spre un echilibru comun. Vom încerca două trepte succesive ale analizei.

Pentru prima treaptă a analizei, putem presupune chiar suprapunerea Graficului VI.6 peste Graficul VI.5 (a), condiţii în care cel puţin Ymo poate apare, alternativ, în toate cele trei ipostaze posibile: (a) inflaţie; (b) echilibru de piaţă şi (c) deflaţie (Graficele VI.7).

J,W (W)CDEFLAŢIE

J B’ A C’ (J)

INFLAŢIE

B

O YB YA YC

O Ymo1 Ymo2 Ymo3 YGraficele VI.7

Explicaţie grafică: Principiile raţionamentului politico-economic al modelului sunt:

(i) obiectivele politicilor economice sunt cele două, amintite şi la clasici (paragraful 1.1): (a) macroechilibrul şi (b) creşterea economică;

(ii) (re)echilibrarea este prioritară creşterii economice şi înseamnă suprapunerea echilibrului pieţei peste cel al muncii;

(iii) instrumentarea are loc exclusiv asupra injecţiilor – deplasarea curbei (J);

(iv) timpul instrumentării este considerat a fi termenul scurt – ca atare, poziţionarea echilibrului forţei de muncă (Ymo) rămâne fixă iar la dreapta sa, pe axa venitului naţional, valorile sunt cel mult nominale (nu sunt reale). Alternativele instrumentale sunt:

(a) Echilibrul forţei de muncă în (condiţii de) inflaţie (Graficul VI.7a) – din punctul A în punctul B -- nu lasă nicio şansă creşterii economice pozitive, ci numai reechilibrării prin creşterea economică negativă (de la YA la YB), urmare reducerii cheltuielilor naţionale.

218

J,W (W)CDEFLAŢIE

J1 B’ A C’ (J1)

INFLAŢIE

J2 B (J2)

O YB YA YC

O Ymo1 Ymo2 Ymo3 Y

Graficele VI.7(a)

(b) Echilibrul forţei de muncă acelaşi cu echilibrul pieţei (Graficul VI.7b) – situaţia rămâne ancorată în punctul A -- după ce părea un adevărat obiectiv de atins, în cazul precedent, odată îndeplinit se constată că el este un obiectiv parţial. Ca şi în cazul inflaţiei, creşterea economică se amână ca obiectiv pe termene prelungite, pe moment lăsând loc păstrării echilibrelor de piaţă corelate (stabilităţii preţurilor şi ocupării complete a forţei de muncă). Ca orice (macro)echilibru recâştigat, şi acesta îşi pune problema fundamentării sale pe o economie dezvoltată şi un nivel de trai ridicat, sau dimpotrivă – aici rezidă. De facto, chiar stabilitatea macro-echilibrului.

J,W (W)CDEFLAŢIE

J1 B’ A C’ (J1)

INFLAŢIE

B

O YB YA YC

O Ymo1 Ymo2 Ymo3 Y

219

Graficele VI.7(b)

(c) Echilibrul forţei de muncă în deflaţie (Graficul VI.7c) – survine şi el în mod paradoxal: aparent este un dezechilibru simetric celui inflaţionist ; în realitate, situaţia acumulează condiţiile necesare ca o singură manevră – creşterea injecţiilor – să realizeze concomitent ambele macro-obiective fundamentale, reechilibrarea şi creşterea economică -- mişcarea are loc între punctele A şi C.

J,W (W)J2 C (J2)

DEFLAŢIE

J1 B’ A C’ (J1)

INFLAŢIE

B

O YB YA YC

O Ymo1 Ymo2 Ymo3 Y

Graficele VI.7(c)

Concluzie importantă: Modelul JW, coroborat cu macrosituaţia forţei de muncă, reuşeşte să ofere o altă înţelegere situaţiilor că (i) inflaţia necesită obligatoriu reducerea cheltuielilor, (ii) că stabilitatea preţurilor şi lipsa şomajului, odată atinse, păstrează încă probleme, printre care parametrii de performanţă ai economiei şi respectiv (iii) că perspectiva creşterii echilibrate necesită, tot obligatoriu, deflaţia prealabilă.

Pentru o a doua treaptă a analizei, principiile celei dintâi rămân valabile. Separăm, în totalurile injecţiilor şi retragerilor, exporturile (X) şi importurile (M) – bazele economiei deschise. Iar acestea din motivul că cele două agregate au mai puţin de a face cu inflaţia, ci introduc un alt reper al echilibrului-dezechilibrului de piaţă – bineînţeles, cel extern. Dupăm care revedem ecuaţia (4) din sub-paragraful 2.2.3 de mai sus, cu legătura dintre balanţa comercială (X-M) şi balanţele interne economii-investiţii (S-I) şi respectiv bugetul de stat (T-G):

(4) (X-M) = (S-I) + (T-G)La care, grafic, adăugăm o operaţie: considerarea balanţelor

individuale (Graficele VI.8).

J;W (W)

(a) J E DEFLAŢIE (J) INFLAŢIE

220

O YE Y (W-J) ; (X-M) (W-J)

DEFLAŢIE (b) O YE Y

INFLAŢIE

(X-M) (W-J)(W-J) (X-M) +BAL.COM. DEFLAŢIE(c) O YE Y INFLAŢIE -BAL.COM.

( W-J) (X-M)

Graficele VI.8

Comentariu grafic: YE este venitul naţional al echilibrului de piaţă, corespunzător egalităţii (4)

dintre grupurile corespunzătoare de agregate. În realitate, derularea pe partea economiei deschise (X-M) detaliază asupra aceluiaşi echilibru, în sensul departajărilor:

(i) între echilibrele parţiale, după toate cele trei balanţe ale agregatelor: (S-I), (T-G) şi (X-M);

(ii) dezechiliberelor de tip inflaţie–deflaţie şi respectiv +/- balanţă comercială (externă);

(iii) între plus extern şi deflaţie, de o parte, şi inflaţie şi deficit extern, de cealaltă.

Curbele sau balanţele (W-J) – incluzând aici, din motive de spaţiu grafic, (S-I) şi respectiv (T-G) – sunt crescătoare, în raport de venitul naţional (Y), întrucât păstrează ca termeni pozitivi retragerile (W).

Perechile lor, de termeni (J, I şi G) sunt exogene, tot faţă de venitul naţional. Dimpotrivă, (X-M) este o curbă descrescătoare, întrucât componenta retragerilor (M) apare cu semnul minus, iar exogena (X) cu semnul plus.

Independent de poziţia curbelor, însă:(1) variaţia W, S, T, M generează dinamica de-a lungul curbelor, într-un sens

sau în celălalt;(2) variaţia J, I, G, X generează, dimpotrivă, mişcarea aceloraşi curbe

(balanţe) în întregime – spre dreapta, pentru creşterea acestor agregate, cu efecte pozitive asupra venitului naţional total şi al fiecărui echilibru în parte.

Pentru aceste Grafice am putea imagina cel puţin următoarele tipuri de dinamici:

221

(i) creşterea economiilor (S) şi /sau fiscalităţii (T), deflaţionistă şi care, pentru reechilibrarea generală ar necesita creşterea exporturilor, respectiv deplasarea către dreapta a curbei (X-M), echilibru real regăsit în zona excedentului balanţei comerciale;

(ii) dimpotrivă, creşterea investiţiilor (I) şi/sau cheltuielilor publice (G), lăsând echilibrul comercial în zona inflaţionistă, iar echilibrul real (YE) în zona deficitului extern;

(iii) în fine, creşterea exportului (X/ceteris paribus) este neinflaţionistă şi chiar mută echilibrul real în zona deflaţionistă39.

CASETA VI.8 “PATRULATERUL LUI TIMBERGEN”

Economist de formaţie keynesistă, membru al celebrului “Club de la Roma” şi autor-iniţiator al unor lucrări de referinţă, în anii şaptezeci, de felul “Omenirea la Răspântie” sau “Şocul Viitorului”– în care atrăgea atenţia în special asupra perspectivei epuizării resurselor naturale ale planetei, suedezul Jan Timbergen aprofundează şi chestiunile macropoliticii. În sinteză, autorul subliniază că macropolitica dispune de două domenii, acestea fiind (1) obiectivele şi (2) instrumentele. (1) Obiectivele sunt listate în Diagrama VI.4.

Diagrama VI.4Obiectivele politicii macroeconomice

Nr.

DENUMIRE EXPLICAŢIE

A Echilibrul general: x

1 stabilitatea preţurilor inflaţia tinde către zero

2 maxima ocupare (a forţei de muncă)

şomanul tinde către zero

3 echilibrul extern soldul balanţei de plăţi externe nul

B Creşterea economică: x

4 creşterea economică creşterea PIB anual

Autorul lasă să se înţeleagă că oricare guvern ales şi funcţionând democratic ar fi fericit să aibă aceste obiective realizate. El indică însă că aceste obiective ar necesita obligatoriu această ordine – pentru care recunoaşte şi că nu este deloc simplu, pentru decidentul politic. Observăm, însă, şi că esenţa “patrulaterului” – de la Keynes şi dinainte de el, adică tot de la clasici – rămâne cantonată în dualitatea (A) echilibru – (B) creştere.

Pe partea (2) instrumentelor, Timbergen menţionează politicile: (i) cheltuielilor, (ii) preţurilor şi (iii) fiscală, şi mai enunţă principiul politico-economic care îi şi poartă numele, cum că: aplicarea, pe termen scurt, a unui instrument poate viza un singur obiectiv.

39 Mai multe detalii în Lecţia XIII.

222

Viziunea lui Timbergen este criticată, cu accent pe ordinea raţională a macro-obiectivelor. Aceasta ar fi valabilă exclusiv pentru economiile dezvoltate şi cu un nivel de trai decent asigurat. Economişti din ţări în dezvoltare sau în tranziţie indică inclusiv caracterul “pur defensiv” al exigenţelor Fondului Monetar Internaţional (FMI), care încep tot cu macrostabilizarea – macro-echilibrarea. În opinia acestora, echilibrul general al unei economii sărace este departe de calităţile unui macro-obiectiv, în sine.

2.4.2 Modelul “IS-LM”

2.4.2.1 Curba “IS”Alt aspect al relaţiei economii-investiţii (S/I) scoate această relaţie de sub

viziunea injecţii-retrageri (J/W), deja tratată mai sus. Am putea vorbi de simpla şi mai ales punctuala egalitate-inegalitate între cele două agregate, ca sinonimă echilibrului de piaţă, dacă între cele două nu s-ar interpune un alt parametru decisiv – care nu mai este agregat al macro-fluxului, în ciuda importanţei sale economice, ca şi macro-politice --, am numit rata dobânzilor (i).

Keynes preia aici critic o altă teorie a clasicilor (Karl Menger), numită teoria investiţiilor şi ratei dobânzilor. Teoria clasică spune că rata dobânzilor influenţează nivelul investiţiilor în manieră inversă – creşterea ratei dobânzilor reduce (jenează) nivelul investiţiilor, şi invers. În realitate, creşterea ratei dobânzilor poate fi înţeleasă destul de bine, prin Macromodel, ca ajutând la creşterea economiilor – în sistemul bancar şi celelalte –, în detrimentul investiţiilor – concepute în economia reală. Keynes nu neagă o astfel de influenţă, pe termen scurt, ci numai limitează:(a) volumul economiilor, la cel al venitului naţional;(b) volumul investiţiilor, la acela al economiilor acumulate, la momentul dat.

Mai semnificativă devine, însă, la Keynes, situaţia în care echilibrul unic I=S devine un echilibru multiplu, cuprinzând economii şi investiţii ridicate şi scăzute, după nivelul corespunzător al interpusei rate a dobânzilor şi al venitului naţional. Astfel, perechea de agregate investiţii-economii (I/S) se sustrage modelului injecţii-retrageri (J/W), sau, mai corect, va trage după sine injecţiile şi retragerile în dinamica curbei – concepute matematic de Keynes şi numite chiar investiţii-economii (IS) 40.

Dacă, spre deosebire de perechile T/G şi M/X, echilibrul I/S nu este unul al simplei egalităţi economii-investiţii, ci unul influenţat de rata dobânzilor şi dacă, în reconsiderarea echilibrului de piaţă sub influenţa dobânzii vor intra acum toate cele trei perechi de agregate, faptele pot rezulta ca în Graficele VI.9.

J; W (W)

(a) J E (J)

40 “Investment-Savings” (engl.).

223

O YE Y

i (IS)

(b)

(IS) O Y

Graficele VI.9

Comentariu grafic: Simplu, deci, un echilibru (J/W) unic (YE) se multiplică la nivelul unui loc

geometric de coordonate-perechi ale venitului naţional (Y) şi ratei dobânzilor (i). Graficul VI.9 (b) reprezintă curba investiţii-economii (IS), respectiv acest loc geometric al echilibrului general de piaţă. Încă o dată de menţionat că acelaşi loc geometric nu mai presupune (ca în modelul precedent, J/W) egalitatea injecţii-retrageri, ci dimpotrivă:

extremitatea stângă (sus) este o zonă cu economii ridicate, investiţii reduse şi, cum se vede bine, venit naţional idem redus; extremitatea dreaptă (jos) a curbei IS expune situaţia inversă.

Aidoma valorii YE unice a venitului naţional al echilibrului de piaţă, în Graficul (a), curba IS identifică împrejurările stabilităţii preţurilor din economie, sub forma unei funcţii continui, definite între venitul naţional şi rata dobânzilor, în Graficul (b).

Îi lipseşte însă curbei IS numai explicitarea dezechilibrelor inflaţie-deflaţie. Curba IS este descrescătoare: nivelul ratei dobânzilor creşte pentru valori

scăzute atât ale investiţiilor, cât şi ale venitului naţional.

Mai departe, Graficele VI.10 arată şi corespondenţa dinamică între modelele JW şi, respectiv, IS. În speţă, dinamica variantelor (a) şi (b) ale acestor Grafice este aceeaşi: creşterea injecţiilor. Pentru (a) are loc creşterea venitului naţional de echilibru, de la Y1 la Y2. Pentru (b), creşterea injecţiilor – prin oricare dintre capitolele sale – induce deplasarea către dreapta a curbei IS.

J; W (W) J2 E2 (J2)

(a) J1 E1 (J1)

O YE1 YE2 Y

224

i (IS1) (IS2)

(b)

(IS2) (IS1) O Y

Graficele VI.10

Tot atât, variaţia retragerilor aduce mişcarea şi de-a lungul curbei (W), din Graficul (a), şi de-a lungul curbei (IS) din Graficul (b). Curba IS constituie replica completă a lui Keynes la teoria clasică a investiţiilor şi ratei dobânzilor – menţionată mai sus. Comparaţia dintre cele două puncte de vedere conţine – alături de comuniunea relaţiei inverse dintre rata dobânzlor şi investiţii – şi alte elemente de esenţă: Relaţia este una dinamică, la clasici, şi respectiv statică – de definire a

unui echilibru multiplu – la Keynes. La clasici, rata dobânzilor este exogenă şi activă; la Keynes, dimpotrivă,

Graficul VI.10(b) arată că variaţia investiţiilor poate modifica corespunzător atât venitul naţional cât şi rata dobânzilor.

În fine, funcţia esenţială, în Macromodel, reprezentată de curba IS, este echilibrul (Y/i) economiei reale – a producţiei, schimbului şi consumului de bunuri şi servicii.

Interesant, însă, devine şi faptul contextual după care deplasarea curbei IS – în speţă, a echilibrului economiei reale, în termenii venitului naţional şi ratei dobânzilor – poate avea loc pe cale macropolitică – în măsura în care, cel puţin în viziunea keynesistă, agregatele injecţii apar drept exogene, respectiv posibil a fi determinate din afara sistemului economic.

CASETA VI.9 FUNDAMENTE ALE MACRO-POLITICII

În înţelegerea comună, macro-politica, asemeni politicii economice în totalitate, rămâne de competenţa statului – singura Instituţie căreia i se permite şi existenţa separată, ca agent economic. Reconsiderând obiectivele şi instrumentele macropoliticii (CASETA VI. 8) şi în continuarea celor prezentate în CASETA VI.4, de mai sus, statul este agent economic în poziţia sa de partener egal pe piaţă cu ceilalţi agenţi economici:

(i) la intervenţia băncii centrale pe piaţa valutară autohtonă – ceea ce se limitează la vânzarea-cumpărarea de devize (valută) contra monedei naţionale;

(ii) în cazul păstrării de întreprinderi în sectorul de stat, întreprinderi care îşi exercită acelaşi statut cu firmele private: de la încheierea de contracte de toate felurile la raporturile juridica şi răspunderea civilă şi penală în aceeaşi măsură; de aici la practicarea de preţuri proprii pe piaţă etc.;

225

(iii) la împrumutul public al statului pe piaţa autohtonă, materializat în emisiunile de obligaţiuni, aici emitenţii fiind atât guvernul, cât şi municipalităţile etc.

Vorbim însă de statul care îşi păstrează rolul de putere – în activităţi şi acţiuni cu destinaţie economică – în cazuri ca: (iv) exercitarea fiscalităţii – de la conceperea, dezbaterea şi

promulgarea legislaţiei specifice la colectarea impozitelor, cu consecinţele juridice şi jurisdicţionale specifice;

(v) gestiunea bugetului de stat – de la veniturile asigurate prin fiscalitate şi pe celelalte căi, la cheltuielile planificate şi organizate în termenul fiecărui exerciţiu bugetar periodic (anual);

(vi) decizia asupra intervenţiei băncii centrale pe piaţa valutară – iată dar că, înainte de momentul comportamentului băncii centrale ca agent economic, există un altul, al deciziei, care rămâne în interesul statului;

(vii) nu în ultimul rând, politicile economice exersate: (a) cele negative, în care statul îşi păstrează neutralitatea economică; (b) cele pozitive, în care statul intervine în favoarea unor ramuri şi firme, în virtutea unor strategii politico-economice de dezvoltare etc.

Şi totuşi, accepţiunea în care statul este unicul organism competent să conceapă şi să implementeze macro-politici sau să joace un rol macroeconomic este o viziune macropolitică şi macroeconomică de sens restrâns. În înţelegerea de astăzi, rolul macroeconomic al unei instituţii se extinde, de la stat, la oricare instituţie (şi chiar companie) care se desprinde de condiţia sa microeconomică – înţelegând aici obiectivele manageriale specifice, legate de profit, de avansul companiei, cu produsul ei propriu, pe piaţă etc. Este însă tot atât adevărat că, oricât s-ar extinde înţalegerea rolului macroeconomic la alte instituţii, direcţionarea politicilor rămâne (revine) statului.

Pe de altă parte, nu trebuie pus semnul echivalenţei între rolul macroeconomic şi lipsa de interes propriu. La acest capitol, numai statul este considerat instituţia fără interes propriu, în virtutea căreia competenţele şi libertatea sa de acţiune se fac cele mai largi. Dar chiar în aceste condiţii, Macromodelul descoperă partipriul inevitabil al statului faţă de agregate, ceea ce le poziţionează drept obiective şi instrumente macro-politice. În speţă, agregatele fluxului aferent statului – veniturile fiscale şi cheltuielile publice – nu pot fi obiective macroeconomice, ci exclusiv instrumente. În continuare, economiile, investiţiile şi exporturile (chiar nivelul preţurilor sau cel al cursului de schimb) se îndepărtează de pârghiile directe ale statului, drept pentru care pot fi, în context, atât obiective – intermediare --, cât şi, ulterior, adică odată recâştigate, instrumente macropolitice. Consumul şi importurile rămân în zona cea mai greu de atins prin acţiunea – atât directă, cât şi indirectă – a statului, de aceea rămân fie de domeniul obiectivelor (ca în cazul consumului, în contextul unei politici asupra nivelului de trai), fie o chestiune delicată, ca în cazul impoturilor.

Importurile sunt o adevărată “calamitate” pe ambele termene, scurt şi lung, adică pentru fluxul extern al venitului naţional, respectiv pentru concuranţa străină faţă de firmele autohtone. Totuşi, o pondere tot mai importantă a importurilor este ocupată de cele în folosul industriei --

226

importurile de completare – acele importuri de materii prime, piese de schimb şi subansamble care, odată reduse, ar afecta industriile de export, deci însuşi exportul total. În fine, importurile – aşa cum apar ele poziţionate în Macromodel – reflectă, de fapt, nivelul de trai autohton, iar reducerea lor ar reflecta şi reducerea acestuia.

Observaţie-corolar: Curba IS se poate deplasa (spre dreapta) prin creşterea investiţiilor, cheltuielilor publice şi respectiv exporturilor. Creşterea investiţiilor şi exporturilor poate avea loc şi prin endogenizarea acestor agregate, respectiv în absenţa factorului politic, ca şi prin acţiunea activă a acestui8a. Ceea ce rămâne eminamente politic în deplasarea curbei IS se leagă de fiscalitate şi cheltuielile publice, respectiv politica fiscal-bugetară – la nevoie, deci, aceasta se prelungeşte cu o politică a investiţiilor şi exporturilor. Or, politica fiscal-bugetară, completată cu aceea a investiţiilor şi exporturilor – identificată şi localizată cel mai bine de zona IS a macromodelului – completează tabloul macropoliticilor exercitate în economia reală.

2.4.2.2 Teoria banilor, la clasici şi la Keynes Definirea poziţiei de teoretician a lui Keynes ca “disident” faţă de clasici trece şi prin viziunea faţă de condiţia monedei – sinonimă cu banii. Reperul clasic se numeşte de astădată teoria cantitativă (a banilor/monedei). Aceasta pretinde că nivelul preţurilor (P) din economie se face direct dependent de nivelul masei monetare (M). Binecunoscuta formulă: MV = PTunde M este masa monetară, V viteza de rotaţie a banilor, P nivelul preţurilor şi respectiv T volumul tranzacţiilor, este de facto forma numită implicită a modelului matematic al acestei teorii – ne-corelată cu enunţul teroriei. Rearanjarea egalităţii reuşeşte formularea, dimpotrivă, explicită, a modelului, adaptată la acelaşi enunţ: P(M) = (V/T) x Mceea ce, fără doar şi poate, aduce o relaţie relativ complicată (aşa cum era ea în faza implicită) la cel mai simplu tip de ecuaţie, cea lineară simplă (fără termen liber): y(x) = ax.

CASETA VI.10 UNELE DEZVOLTĂRI ALE TEORIEI CANTITATIVE

Aprecierea că raportul V/T ar fi unul constant: P(M) = k Mdin motivul că, spun autorii, V şi T ar evolua în exact aceeaşi proporţie. Contribuţia pe această parte caracterizează şi nivelul lui (k) drept corelat invers cu gradul de dezvoltare a economiei şi sistemului financiar-bancar. Multiplicarea reperelor de marfă -- ecuaţia lui Fischer -- este:

MV = PiQi, unde:

Pi este nivelul general al preţurilor – el apare dat pentru fiecare reper de marfă, în final având loc şi însumarea;

Qi este nivelul cantitativ al fiecărui reper de marfă.

227

Dimpotrivă, multiplicarea condiţiei masei monetare:P(Mi) = Mi (Vi/Ti)

unde funcţia nivelului preţului devine una de variabile multiple. Ceea ce lasă loc considerării, pe lângă moneda efectivă (M1), a depozitelor la vedere, pe termene scurte şi lungi etc., pentru care se individualizează, la rândul lor, şi viteza de rotaţie a banilor (V), şi volumul tranzacţiilor (T). Keynes, împreună cu Şcoala de la Cambridge, ajustează formula iniţială la: M = KP + K’PR, unde autorii optează mai întâi pentru despărţirea masei monetare (M) de iniţial considerata viteză de rotaţie (V), ca parametru; iar K şi K’ sunt constante specifice, iar R se defineşte acum în maniera:

R = volumul economiilor/al banilor în circulaţie.Într-un cuvânt, este introdusă aici variabila volumului economiilor, alături

de care noua variantă comportă şi restricţiile: (i) ocupării complete a forţei de muncă; (ii) că volumul banilor nu influenţează creşterea ofertei de mărfuri; (iii) este omisă situaţia de subdezvoltare, cel puţin în sensul rigidităţilor în materie de raporturi cerere-ofertă; (iv) se consideră numai oferta, nu şi cererea de monedă. Don Pantinkin mai poate fi amintit pentru a fi introdus şi alte variabile în

aceeaşi ecuaţie cantitativă: preţurile celorlalte mărfuri, venitul propriu, relaţia cerere-încasări etc. Odată cu care mai operează şi alte limite şi restricţii: (v) renunţarea la neutralitatea monedei; (vi) idem la efectele redistribuirii venitului; (vii) constanţa anticipaţiilor subiecţilor (Guitton & Bramoulé 1979, p. 140 şi următ.).

Este una dintre “marile” teorii din economie – mare, pentru numeroasele intervenţii în dezbatere şi pentru nivelul înalat al dezbaterii. Până la un moment dat, Keynes se dovedea contributor la această teorie, în calitate de “clasic”. Critica şi contribuţia esenţială a lui Keynes are loc din două puncte de vedere. Mai întâi, direct pe model, înlocuieşte volumul tranzacţiilor (T) cu nivelul producţiei totale (Q), respectiv chiar cel al venitului naţional (Y): P(M) = (V/Y) x M Aici autorul încearcă o altă procedură decât a fi presupus raportul V/T=k (constant), după ideea unora dintre clasici că mărimile de la numărătorul şi numitorul raportului ar evolua în proporţie similară, lăsând loc constanţei raportului – opinie, de altfel, încălcând un principiu matematic elementar. El caută, dimpotrivă, condiţiile în care numărătorul şi numitorul ar putea fi deopotrivă constante – or, aceasta se întâmplă (i) pe termene scurte şi (ii) pentru maxima ocupare a forţei de muncă (“full employment”). Drept urmare, Keynes contribuie la teoria cantitativă identificând cu mai multă claritate restricţiile de valabilitate a formulei de bază – în rest, dezvoltările teoriei se îndepărtează uşor de aceasta (CASETA VI.9). Contribuţia esenţială a lui Keynes la teoria asupra monedei porneşte abia de aici: autorul consideră că această parte a teoriei – legată de masa monetară (M) – aparţine ofertei – masa monetară se identifică ofertei de monedă – pe o piaţă cu ofertă şi cerere – singura piaţă pe care tocmai clasicii nu a văzut-o, piaţa monetară (ANEXA 2).

228

Vizavi de oferta de monedă (masa monetară), cererea de monedă (L41) se compune, după criteriul comportamentului, din:

(2) moneda de tranzacţie (Lt) – care se raportează la economia reală, în sensul în care reprezintă cererea de monedă pentru tranzacţiile de pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Aceasta este zona văzută şi de clasici – cei care considerau moneda un “lubrefiant” al economiei reale – cu deosebirea că aceştia refuzau dualitatea cerere-ofertă;

(3) moneda de precauţie (Lp) – reprezentând rezerva luată de agenţii economici pentru contracararea viitoarelor creşteri de preţuri – nu diferă calitativ (esenţial) de moneda de tranzacţie şi indică un comportament absolut similar;

(4) însfârşit, moneda de speculaţie (Ls) – reprezintă, după expresia autorului, cererea de monedă “pentru ea-însăşi”, fiind vorba aici de părăsirea economiei reale şi tranzacţiilor de pe piaţa principală, pentru o altă piaţă, considerată una paralelă, a titlurilor de valoare. Atât cererea, cât şi oferta de titluri de valoare exprimă deopotrivă cerere de bani: (i) mai mulţi – cumpărarea titlului de valoare, purtător de dobândă la termen, pentru a fi re-transformat în monedă efectivă ulterior; (ii) efectiv şi acum – vânzarea titlului de valoare.

Aici, în această ultimă componentă, rezidă, de facto inovaţia keynesistă – economia monetară -- problema care se pune aici este raportarea diferită a componentelor cererii de monedă (L):

L = (Lt + Lp) + Lsla rata dobânzilor (i), ceea ce urmează să materializeze un comportamentul neomogen faţă de rata dobânzilor al întregii cereri (Graficele VI.11).

i (Ls) (Lt+Lp) i

(L)

i1

41 De la “Liquidity”.

229

i2

O M O M1 M2 M3 M (a) (b)

Graficele VI.11

Comentariu grafic: În Graficul (a), se observă că (Lt+Lp) este o curbă mai corelată cu rata

dobânzilor (i) – mai înclinată – decât este cazul curbei (Ls). În Graficul (b), curba (L) devine rezultatul coroborării (compunerii)

componentelor din Graficul (a) – o ciudată curbă a cererii, vizavi de clasicul grafic cantitate-preţ, curbă a cererii exprimată aici şi vizavi de oferta corespunzătoare (M) -- şi capătă diferenţiere de comportament astfel:

până la întrunirea pe piaţă a unei mase monetare M2, pentru masa monetară M1 – mai mică decât M2 şi corespunzând unei rate a dobânzilor (i1) variabile dar ridicate – cererea de monedă (L) arată o dependenţă sporită faţă de rata dobânzii (un grad sporit de corelaţie), ceea ce indică predominanţa în M1 a monedei de tranzacţie;

masa monetară de nivel M2 corespunde ratei dobânzilor la nivel i2, respectiv pragului ratei dobânzilor – de aici încolo, masa monetară creşte la M3, dar rata dobânzilor rămâne constantă. Ceea ce înseamnă că adăugirea de masă monetară peste nivelul M2 are loc exclusiv pe seama monedei de speculaţie.

Observaţie: J.M. Keynes rămâne singurul teoretician care opinează asupra unui minim nenul al ratei dobânzilor, în vreme ce explicaţia sa în acest sens rămâne totuşi destul de evazivă, punându-i în încurcătură chiar şi pe discipolii săi de mai târziu. De facto, astfel, cererea de monedă (L) se subîmparte în zonele

corespunzătoare masei monetare sub şi respectiv deasupra nivelului masei monetare M2: odată menţinută masa monetară (1) sub nivelul M2, cererea de monedă se menţine sensibilă la rata dobânzilor, în vreme ce (2) creşterea masei monetare peste M2 desensibilizează complet cererea de monedă de variaţia ratei dobânzilor.

CASETA VI.11 MULTIPLICITATEA RATEI DOBÂNZILOR

De ce, aşadar, mai multe dobânzi, mai corect, mai multe rate ale dobânzii ? Fiinţează simultan mai multe rate ale dobânzii, în economie, datorită mai multor criterii:

După (A) criteriul împrumutătorului, banca primeşte de la alţi agenţi economici (depunători) împrumuturi pe care le clasifică în cont curent, depozite etc., în totalitate numindu-le pasive bancare, iar dobânzile acordate – numite pasive, la rândul lor – sunt inferioare dobânzilor la împrumuturile corespunzător oferite de bancă agenţilor împrumutaţi – clienţi, respectiv dobânzi active.

După (B) criteriul auto-protejării băncilor şi sistemului bancar faţă de inflaţie, rata dobânzii este: (1) nominală – afişată de bancă, respectiv (2) reală – deducând (simplu) din rata nominală rata inflaţiei.

230

După (C) termenul de creditare, rata dobânzii creşte corespunzător de la nivelul dobânzii (1) la vedere la (2) termenul scurt şi resepctiv (3) termenul lung – acesta, la rândul lui, cuprinzând poate cele mai multe termene de timp, dar dobânda creşte după acelaşi criteriu al prelungirii acestora. Este normal acest lucru, în situaţia în care împrumutatul – fie el banca sau agentul împrumutat de bancă -- se vede în avantaj când poate dispune mai mult timp de creditul primit.

După (D) criteriul riscului bancar, banca împrumutătoare poate creşte nivelul ratei dobânzii, ca una dintre metodele de contracarare a riscului de ne-restituire şi altor riscuri.

După (E) criteriul fiscal, obligaţiunile de stat sau municipale sunt – în mai multe legislaţii – scutite de impozitare asupra randamentelor nominale afişate.

Pluralitatea nivelului ratei dobânzilor vine însă să fie contracarată după un (F) criteriu dinamic, care indică mişcarea concomitentă în acelaşi sens – crescător sau descrescător – al tuturor ratelor, inclusiv a randamentelor individuale ale titlurilor de valoare.

Se mai lasă, însă, remarcat felul în care conceptul ratei dobânzii lasă loc unei contradicţii evidente: este aceea între importanţa ei macroeconomică – atât în economia monetară, cât nu mai puţin în cea reală, recunoscută deopotrivă de clasici şi de Keynes – şi localizarea sau fundamentarea ei în zona agenţilor bancari, răspunzând în primul rând intereselor acestora din toate punctele de vedere: al multiplicării lor, dimpotrivă, al mişcării lor concomitente, în ultimă instanţă al importanţei reale sau monetare.

Zona excedentului (excesului) de monedă peste nivelul M2 – purtător al ratei minime a dobânzilor -- se numeşte, la Keynes, capcana lichidităţii, şi se caracterizează prin:

(1) scăderea la minimum a vitezei de rotaţie a banilor (V minim);(2) eliminarea motivaţiei monetare a investiţiilor (I) şi respectiv

consumului (C), moment în care, iată, economia monetară o influenţează pe cea reală;

(3) teoria clasică a investiţiilor şi ratei dobânzilor primeşte – în zona keynesistă – o ultimă lovitură grea: investiţiile se lasă tot mai puţin influenţate de rata dobânzilor;

(4) desensibilizarea faţă de rata dobânzilor atinge şi randamentele (dobânzile scriptice) individuale ale titlurilor de valoare, pe piaţa de valori văzută de autor – în condiţii normale ale economiei, titlurile se scontează, până la scadenţă, la nivelul ratei dobânzilor existente în economie; capcana lichidităţii readuce valorificarea titlurilor la randamentele individuale, sau practic la refuzul lor la scontare;

(5) şi politicile monetare42 îşi pierd eficacitatea, în special dacă vorbim despre cele moderne, axate chiar pe rata dobânzilor, faţă de cele mai primitive, ale diminuării creditelor şi masei monetare înseşi.

2.4.2.3 Curba “LM”

42 Vezi paragraful 2.4.2.3, următor.

231

În logica Macromodelului, curba “IS” se face replica teoriei clasice a investiţiilor şi ratei dobânzilor, tot atât cât teoria keynesistă a banilor se face replica teoriei cantitative clasice. Este de aşteptat ca această replică monetară să fie şi pe aceeaşi structură, adică pe axele rectangulare ale venitului naţional (Y) şi ratei dobânzilor (i). Dintre care, în cele de mai sus a fost lămurită corelaţia cererii cu oferta de monedă vizavi de rata dobânzilor (i) şi de masa monetară (M). Curba lichiditate-monedă (LM): vine să exprime economia monetară – vizavi de cele întâmplate în

economia reală, atribuite curbei “IS” – sub forma echilibrului multiplu între cererea şi oferta de monedă – vizavi de echilibrul multiplu al cererii-ofertei, corespunzătoare stabilităţii preţurilor pe piaţa bunurior şi serviciilor;

păstrează coordonatele venitului naţional (Y) şi ratei dobânzilor (i); în plus faţă de curba “IS”, însă, curba “LM” este tot atât neomogenă cât s-

a dovedit curba cererii de monedă (L), faţă de rata dobânzilor în Graficele VI.11 (Graficele VI.12).

i i

(LM) (LM) (3)

(2)

(LM) (LM) (1) O Y O Y (a) (b)

Graficele VI.12 Comentariu grafic: Spre deosebire de curba IS – unde niveluri mai mari ale ratei dobânzilor

corespundeau şi investiţiilor, şi venitului naţional, în speţă economiei reale mai reduse – curba LM – echilibrul cereere-ofertă de monedă, pe piaţa proprie acesteia – este crescătoare: indică niveluri tot mai ridicate ale

232

cererii-ofertei de monedă, atât în materia venitului naţional, cât şi în materia ratei dobânzilor.

Curba LM apare însă “întoarsă”, faţă de curba (L), vizavi de masa monetară (M): capcana lichidităţii se regăseşte la stânga curbei, respectiv pentru venit naţional redus, şi, dimpotrivă, rata dobânzilor este cea mai activă la celălalt capăt al curbei – indicând densitatea crescută a monedei de tranzacţie pentru venitul naţional ridicat.

Curba are trei zone, forţat făcute distincte în Graficul (b): (1) zona “keynesistă extremă” (vezi capcana lichidităţii); (2) zona “intermediară”; (3) zona “clasică extremă” (vezi moneda de tranzacţie, “lubrefiantul” economiei reale pentru producţiile şi tranzacţiile de volum ridicat).

În aceste condiţii, dinamica curbei LM – deplasarea către dreapta, pentru variaţia (creşterea) masei monetare – apare ca în Graficul VI.13, respectiv echilibrul cerere-ofertă de monedă revine pentru niveluri mai ridicate ale venitului naţional şi mai scăzute ale ratei dobânzilor.

i

(LM1)

(LM2)

O YGraficul VI.13

Observaţii:(i) Masa monetară (M) joacă – faţă de curba LM şi în sensul creşterii

venitului naţional de echilibru – rolul pe care îl joacă injecţiile (J), cu toate cele trei componente ale lor (I, G, X), faţă de curba IS.

233

(ii) În ciuda recunoaşterii importanţei ratei dobânzilor, în economie – la acelaşi nivel cu recunoaşterea acesteia din partea clasicilor --Macromodelul scapă uşor aici rolul politico-monetar al acesteia, aşa cum este ea practicată în economia modernă mai mult decât variaţia directă a masei monetare: variaţia ratei dobânzilor, în Macromodel, nu ar aduce decât o deplasare de-a lungul curbei, cu efecte destul de limitate.

CASETA VI.12 POLITICA MONETARĂ

După ultimul război mondial, în marea majoritate a economiilor dezvoltate a avut loc etatizarea (trecerea în patrimoniul public al statului) băncilor centrale (numite naţionale, federale etc.) – ca o curioasă asemănare cu cele întâmplate şi în statele comuniste. În zona economiilor de piaţă, totuşi – odată ce dispăreau definitiv caracterul de societate pe acţiuni şi astfel capitalul părivat --, aceasta avea loc, concomitent cu recâştigarea unei autonomii şi unei competenţe specifice, numite în jargon de specialitate “libertate de emisiune”—exercitarea politicii monetare, în mod delelgat, din partea guvernului. Se înţelege aici că politica monetară este singura competenţă de exercitare politică pe care guvernul o delegă altei instituţii. Pe de altă parte, competenţa politico-monetară se extindea natural la politica valutară, aceasta, la rândul ei, inclusă în competenţa politico-monetară, dar şi extinsă practic la iniţiativa băncii centrale de a opera pe piaţa valutară autohtonă în numele statului.

Pe lângă politica monetară, banca centrală îşi restrângea calitatea de bancă comercială la administrarea contului unui singur client – iar acesta era, fireşte, guvernul -- , iar în al treile rând căpăta o poziţie privilegiată în centrul sistemului bancar – totalitatea băncilor comerciale din economie -- , ceea ce însemna, faţă de băncile comerciale, şi competenţe de normare, control etc., alăturate aceleiaşi competenţe a politicii monetare.

Revenind la politica monetară, aceasta îşi atribuie (i) obiective şi (ii) instrumente specifice – funcţional, dar şi legal (statutul băncii centrale, cu valore de lege a statului ) concepute la îndemâna directă a băncii centrale.

(i) Obiectivele principale ale politicii monetare sunt două: (a) asigurarea lichidităţii necesare economiei şi aceea a (b) stabilităţii unităţii monetare – astfel traducând “grosso-modo” stabilitatea preţurilor. În complexitatea ei, politica monetară îşi poate formula, pe lângă obiectivele principale, cu caracter general şi permanent, obiective secundare şi temporare – ca de exemplu, atingerea şi/sau păstrarea unui anumit curs de schimb al monedei naţionale.

(ii) Instrumentele principale, la rândul lor, se pot grupa în categoria (i) celor aşazise “primitive”, în care intră dozarea masei monetare, corelată cu încadrarea (plafonarea) creditării, de către sistemul bancar, sau restricţiile de operare pe piaţa valutară – este aici postulată situaţia că restricţionările de orice fel sunt de natură să întărească moneda naţională, dimpotrivă, relaxarea intervenţiilor de acest fel expun moneda la depreciere atât inflaţionistă cât şi în ce priveşte cursul de schimb.

234

De mai mare importanţă devine, însă, în condiţiile contemporane, (ii) instrumentarul modern al politicii monetare, identificat cu (a) rata dobânzilor, (b) cursul de schimb, (c) rata rezervelor obligatorii şi (d) operaţiunile pe piaţa deschisă.

(a) rata dobânzilor – pe lângă importanţa pe care i-o descoperim în această Lecţie – se mai identifică unuia dintre cele “două preţuri” ale banilor – deşi unitatea monetară este unicul reper al preţurilor din economie, banii au propriul lor preţ. Lăsând însă să funcţioneze regula unicităţii funcţionale a unităţii monetare vizavi de preţuri, rata dobânzilor este o mărime abstractă, respectiv se exprimă procentual. Pe de altă parte, multiplicitatea ratelor dobânzii (CASETA VI.11) lasă loc identificării cu preţul banilor a ratei pasive, respectiv a celei la depozitele la vedere.

Problema care se mai pune este asupra modalităţii în care banca centrală poate acţiona efectiv rata dobânzilor în economie, ca pârghie directă. Or, banca centrală, în condiţii postbelice, este aici favorizată de “cash-flow”-ul atât de complicat al oricărei bănci comerciale încât aceasta este vulnerabilă, inclusiv în condiţii de profitabilitate – oricare bancă de astăzi se împrumută la banca centrală, cu titlu temmporar, de mai multe ori (chiar de zeci de ori) pe parcursul aceleiaşi zile. Astfel, dobânda la refinanţare, aplicată de banca centrală asupra creditelor către băncile comerciale, presează inevitabil asupra dobânzilor la creditele oferite de băncile comerciale clienţilor din afaceri şi economia reală, în contextul neafectării profitabilităţii bancare.

Dobânda la refinanţare nu este însă singura rată a dobânzii acţionată direct de către banca centrală – mai putem menţiona aici taxa scontului – aplicată la operaţiunea numită scontare-rescontare asupra titlurilor de valoare (obligaţiuni) prezentate de băncile comerciale tot la banca centrală. Practic, băncile comerciale primesc, în prealabil, aceleaşi titluri (scontare) şi le remunerează -- în interiorul termenului lor de valabilitate – cu o reducere în relaţie directă tot cu evoluţia ratei dobânzilor;(c) cursul de schimb este celălalt preţ al banilor (monedei), iar diferenţa

specifică faţă de rata dobânzilor este aceea că cursul nu mai este o mărime abstractă, ci are un reper concret, acesta fiind monedele străine. Ca atare, cursul de schimb al monedei naţionale se regăseşte, teoretic, în tot atâtea niveluri câte alte monede naţionale există şi sunt funcţionale – în realitate, însă, este cel mai reprezentativ cursul de schimb exprimat într-una sau un grup de monede liber-utilizabile internaţional. Ceea ce rămâne de reţinut este, totuşi, că politicii monetare îi este obligatorie tratarea concomitentă a celor două preţuri ale banilor, respectiv întârirea unuia are efect similar asupra celuilalt, şi invers – în concret, reducerea sau relaxarea ratei dobânzilor urmează să ţină totdeauna seama, pe lângă consecinţa aşteptată a creşterii investiţiilor private, de o inflaţie aşteptată, dar şi de perspectiva deprecierii externe a monedei etc. Cursul de schimb mai are o calitate, din punctul de vedere al politicii monetare: poate deveni, din instrument, uneori, şi obiectivul politicii monetare;

(c) rata rezervelor obligatorii este o chestiune normată direct de către banca centrală asupra băncilor comerciale din sistem. Un procent din disponibilităţile băncii comericale rămâne la dispoziţia băncii centrale – de înţeles aici că, mai întâi, băncile nu sunt deposedate de această parte a avuţiei, ci vorbim de rezervele obligatorii ca despre o parte imobilizată, în ce

235

priveşte activitatea lor. Mai apoi, referinţa rezervellor obligatorii cade asupra disponibilităţilor, şi nu asupra averii sau tuturor activelor băncii. Astfel, creşterea şi/sau reducerea dispobibilităţilor atrage după sine obligaţia, dar şi dreptul legal al băncii de a-şi ajusta nivelul rezervei.

Este mai importantă raţiunea macroeconomică, respectiv monetară a rezervei: mai întâi, operând asupra disponibilităţilor bancii – şi astfel anulându-şi

orice efect asupra resurselor operate (creditate) – rezervele încearcă să reducă atât masa monetară, în monedă efectivă, cât mai ales multiplicatorul monetar (ANEXA 3) – în speţă, capacitatea masei monetare de a se auto-multiplica, în intra-relaţia monedei efective cu disponibilul din conturi şi cu creditarea;

tot atât, aceste disponibilităţi revin în plafonul garantat al economiilor – respectiv în obligaţia pe care şi-o ia statul de a despăgubi eventualii depunători păgubiţi în situaţia falimentelor bancare;

rata este păstrată fixă pe perioade apreciabile de timp şi, respectiv, se ajustează în momente mai dificile, de avarie sau de cotitură a politicii monetare;

iar aceasta pentru că, la acelaşi nivel al ratei rezervelor obligatorii, totalul rezervelor, contabilizat de banca centrală, variază în intervale importante – banca centrală poate astfel aprecia, până la extreme, atât reducerea, cât şi creşterea excesivă a rezervelor: rezervele ridicate pot indica imobilizarea excesivă a disponibilităţilor economiilor în sistemul bancar, astfel lipsa lor în economia reală, ceea ce înseamnă pericolul recesiunii; diminuarea rezervelor, în sistemul bancar, poate indica, dimpotrivă, aglomerarea necontrolată a resurselor într-o economie reală supraîncăzită. Asupra totalului rezervelor acumulate, la dispoziţia băncii centrale, aceasta din urmă acţionează – nu cu modificarea ratei, cum s-ar putea crede, la prima vedere, ci mai întâi cu acţiunea asupra ratei dobânzilor, în condiţiile descrise mai sus, la pct. (a).

(d) operaţiunile pe piaţa deschisă – numite astfel “open-merket” – se îmbină uneori, ca un context lărgit, cu scontarea-rescontarea, în speţă aplicarea taxei scontului. Este contextul în care şi banca centrală vinde şi cumpără obligaţiuni de stat şi municipale – tot în interiorul termenului de valabilitate a acestora – publicului, cu intenţia vădită de a ajusta şi corecta tot rata dobânzii, ca şi de a completa efectele aşteptate ale acesteia. Există o limită demnă de menţionat asupra acestei categorii de operaţiuni, cel puţin în domeniul bancar: nicio bancă nu poate ajunge la practicarea de speculaţii pe piaţă, legislaţiile naţionale interzicând expres acest lucru, având în vedere că în astfel de speculaţii ar fi antrenate înseşi disponibilităţile agenţilor economici şi cetăţenilor.

Observaţia ar fi, deci, că politica monetară de astăzi depăşeşte Macromodelul, care o vedea numai pe partea instrumentărilor primitive, legate de masa monetară. Dimpotrivă, în rigoarea aceluiaşi Macromodel flexibilizarea ratei dobânzilor ar atrage mişcarea exclusivă de-a lungul curbei (LM), adică menţinerea echilibrului cerere-ofertă de pe piaţa banilor.

2.4.2.4 Modelul IS-LM şi politica macroeconomică Graficul VI.14 finalizează zona numită IS-LM a Macromodelului.

i

236

(IS) (LM)

iE E

(LM) (IS) O YE Y

Graficul VI.14

Comentariu grafic: Cele două echilibre multiple – al economiei reale (IS), respectiv monetare

(LM) – sfârşesc prin a produce echilibrul real-monetar, indicat în coordonatele pnctului E, adică într-un anume nivel al venitului naţional (YE) şi un anume nivel al ratei dobânzilor (iE).

Modelul IS-LM pierde din vedere dezechilibrele de tip inflaţie şi şomaj. Este reconfirmată valoarea conceptuală a ratei dobânzilor, atât pentru

economia reală, cât şi pentru cea monetară. Dacă punctul de echilibru E aparţine comuniunii unor pieţe, dinamica sa

poate fi o acţiune politică – ţinând de deplasarea curbelor cu ajutorul agregatelor I, G şi X, pentru curba IS, respectiv M (masa monetară), pentru curba LM.

Departajarea, astfel, a celor două categorii politice fundamentale – politca fiscală, bugetară, a investiţiilor şi exportului, pentru curba IS; respectiv politica monetară, pentru curba LM – rămâne de maximă importanţă pentru însăşi departajarea lui Keynes de clasici, prin clarificarea manierei intervenţionismului de stat în economie. Eficacitatea unei politici se maximizează – în model – prin inducerea efectului ei la dinamica (creşterea) venitului naţional, în detrimentul mişcării ratei dobânzilor. Graficele VI.15 indică condiţiile maximei eficacităţi a unuia şi, respectiv, celuilalt dintre grupurile de politici macroeconomice.

Odată cu agresivitatea desprinderii teoriei lui Keynes de vederile clasice apar, însă, şi marile probleme de natură teoretică. Bunăoară, expansiunea monetară (Graficul VI.16a) poate apropia echilibrul real-monetar de capcana lichidităţii, în condiţiile stagnării investiţiilor, cheltuielilor publice şi exportului. De cealaltă parte, creşterea cheltuielilor reale din urmă, fără a antrena expansiune monetară, poate readuce acelaşi echilibru real-monetar în zona clasică-extremă, a economiei reale, vii. Numai că posibilitatea creşterii cheltuielilor reale, fără antrenarea unui plus de masă monetară – ceea ce decurge direct din independenţa reciprocă, keynesistă, între economiile reală şi monetară – rămâne neconvingătoare, pe termen scurt, pentru criticii Macromodelului.

(IS1) (IS2) (LM1) (LM2) i i

237

(LM) (IS) E1 E2 E1 E2

(IS1) (IS2) (LM1) (LM2)

O Y O Y (a) Maxima eficacitate a politicii fiscale şi de cheltuieli

(b) Maxima eficacitate a politicii monetare

Graficele VI.15 i (IS) (LM1) i (IS1) (IS2)

(LM2) (LM)

E1 E2

E2 E1 O Y O Y

(a) Expansiunea monetară cu stagnarea cheltuielilor

(b) Expansiunea cheltuielilor, în condiţii de stagnare monetară

Graficele VI.15Observaţie: Economia monetară, în întregimea conceptului, rămâne, astfel, numai parţial acceptată, în gândirea economică, – iar departajarea instituţională a managementului celor două politici, între guvern şi banca centrală este exemplul pozitiv cel dintâi în acest sens. Rămân numai relativ acceptabile departajarea pieţei monetare, ca una paralelă, şi a pieţei titlurilor de valoare, drept complet desprinsă de economia reală, aşa cum apare ea la Keynes.

CASETA VI.13 RELAXAREA POLITICII BUGETARE PE FONDUL POLITICII MONETARE STRÂNSE

Dincolo de confruntările teoretice între neoclasici şi keynesişti-neokeynesişti – de altfel, interesante în sine – realitatea a făcut posibile şi vizibile fapte şi aspecte îndeajuns de interesante, dintre care unul a “bântuit” atât evoluţiile din SUA, cât şi din ţările europene, şi nu mai puţin din Uniunea Europeană. Urmare căii ideologice deschise de învăţăturile keynesiste,

238

statele s-au văzut de mai multe ori în situaţia să intervină în combaterea recesiunii şi perspectivei acesteia prin ceea ce era mai la îndemână, adică esenţialmente prin creşterea cheltuielilor publice. În consecinţă, creşterea masei monetare se făcea inevitabilă, ceea ce, în economia monetară, dinamiza preţurile, iar sistemul bancar se vedea forţat să ridice rata dobânzilor, iar banca centrală să accepte o astfel de situaţie, ceea ce dădea la iveală germenii unei adevărate contradicţii politice inter-instituţionale. Creşterea ratei dobânzilor venea să jeneze investiţiile şi demararea afacerilor, adică însuşi sectorul privat, aşteptat să se ralieze politicii guvernamentale de depăşire a recesiunii. În loc, deci, să îşi alăture comunitatea afacerilor, în această mişcare, statul se vedea acţionând de unul singur şi, cu cât nevoia de înviorare se făcea mai imperioasă, cu atât autoritatea se vedea tot mai silită să întărească cheltuielile publice rămânând spectatoare la modul în care investiţiile private mai degrabă părăseau scena – neoclasicii primeau “apă la moară” în ideea că statul mai degrabă loveşte în economia privată, decât să şi-o alăture. De cealaltă parte, însă, departajarea instituţională guvern-bancă centrală – în sensul “cenzurării” acţiunilor guvernamentale de către o altă instituţie cu competenţă politică --, în zona macropoliticului, rămâne o chestiune salutată, nicidecum combătută, la rândul ei.

2.4.3 Modelul cerere-ofertă agregată Aidoma componentei IS-LM, modelul cerere-ofertă agregată are

două componente esenţiale. Este vorba, fireşte, despre (i) cererea agregată şi (ii) oferta agregată.

2.4.3.1 Cererea agregată Este totalitatea cheltuielilor regăsite în spaţiul macroeconomic, în

intervalul de timp dat şi – aşa cum reiese din cele de mai sus – este egala venitului naţional, în condiţiile echilibrului real-monetar. Or, aici se cer subliniate cel puţin câteva aspecte.

Mai întâi, vorbim de o totalitatea a cheltuielilor, care, fireşte, include – în model – investiţiile (I), cheltuielile publice (G) şi exporturile (X), alături bineînţeles de cererea de consum (C):

Da = C+(I+G+X)=C+JAstfel, cererea agregată este prelungirea sau extinderea cererii de

consum în totalitatea dimensiunilor macroeconomice – în sensul că şi injecţiile (J) constituie componente ale cererii, în spaţiul macroeconomic autohton.

Al doilea aspect este cel “keynesist”, în sensul în care cererea este văzută şi percepută aici – uşor spre deosebire de concepţia clasică – drept cheltuială şi flux de valoare, acoperind totalitatea unor cumpărări de bunuri şi servicii de producţie autohtonă.

Al treilea aspect poate fi cel deja relavat încă din faza fluxului circular: resursele cererii agregate revin numai parţial venitului naţional creat pe termen scurt – este vorba de resursele atribuite consumului şi impozitelor –, restul resurselor revenind din cele acumulate prin economisire (S) – pentru investiţii (I) -- pe parcursul mai multor fluxuri de venit naţional precedente.

Însfârşit, al patrulea aspect (nu însă şi ultimul) ar fi acela că cererea agregată cuprinde cheltuielile reale, cu tot cu acoperirea lor monetară – cu alte cuvinte, ea consideră, alături de consum (C) şi injecţiile (J) exogene,

239

masa monetară (M). Bineînţeles, însă, nu este înţeleasă aici însumarea agregatelor reale cu cea monetară, ci aspectul este altul – acela că cererea agregată este ea-însăşi un echilibru, respectiv echilibrul real-monetar.

Or, acest din urmă aspect este cel mai interesant şi mai relevant în relaţia cererii agreagate cu modelul IS-LM, care conţinea echilibrul real-monetar. Acesta din urmă era unul punctual – la intersectarea curbelor IS şi LM – şi urmează să se transforme într-unul multiplu, de tip loc geometric, la permutarea ordonatei, faţă de coordonata venitului naţional (abscisă), între rata dobânzilor (i) şi nivelul preţurilor (P) – agregare de tip medie ponderată a preţurilor din economie, la momentul dat (Graficele VI.16).

i (IS) (LM)

iE E (a)

O YE Y

P(Da) (b)

O YGraficele VI.16

Observaţii grafice: Procedura este perfect asemănătoare celor întâmplate între echilibrul IJ al

modelului injecţii-retrageri – un singur nivel al ratei dobânzii -- şi curba IS – flexibilitatea ratei dobânzilor. Aici, IS-LM indica echilibrul real-monetar la un nivel al preţurilor considerat inflexibil – flexibilizarea nivelului preţurilor multiplică echilibrul real-monetar.

Macromodelul ajunge la o formă asemănătoare a curbei cererii agregare (Da) cu aceea a cererii de consum (Dx) oarecare (ordinare) – deosebirile calitative fiind acelea că (i) cererea de consum ordinară se atribuie unui singur bun (serviciu), respectiv segment al pieţei; (ii) cererea agregată este, dimpotrivă, un rezultat complex al Macromodelului, atribuit tuturor

240

componentelor cu valoare de cerere şi cu statut de echilibru parţial, în ecopnomie.

Caracterul descrescător al curbei cererii agregate – amintind de simpla lege a cererii, la clasici-neoclasici – indică corespondenţa între nivelurile ridicate ale preţului cu niveluri coborâte ale nivelului naţional echivalent cererii agregate şi invers.

În fine, echilibrul real monetar punctiform corespunde curbei cererii agregate, ceea ce semnifică componentele statice ale aceloraşi două componente ale Macromodelului, în corespondenţă. Modelul IS-LM şi respectiv cererea agregată (Da) comunică şi pe partea dinamică (Graficele VI.17), odată cu creşterea concomitentă a agregatelor reale şi monetare – deplasarea către dreapta atât a curbelor IS-LM, cât şi a curbei cererii agregate (Da).

i (IS1) (IS2) (LM1) (LM2)

iE E1 E2 (a)

O YE1 YE2 Y

P

(Da1) (Da2) (b)

O YGraficele VI.18

2.4.3.2 Oferta agregată Oferta agregată este obiectul cheltuielilor (cumpărărilor)

componente cererii agregate, practic capacitatea economiei de a răspunde acestor cheltuieli, ocazionate parţial de resursele venitului naţional pe termen scurt, restul de venitul acumulat pe termen lung.

De cealaltă parte, dacă cererea agregată echivalează cheltuirii de venit naţional şi resurse, oferta agregată echivalează producerii de venit naţional. Or, dacă pe partea cererii agregate Macromodelul situează atâtea

241

componente de flux, ofertei agregate îi rămâne un singur reper corespunzător producţiei (producţiilor), conceptual dezvoltate de clasici – este vorba de venitul naţional al maximei ocupări (Ymo), cel puţin pe termen scurt, aşa cum este definit acesta. Rezultatul acestei unice reperări a ofertei agregate este o curbă perfect inelastică, faţă de nivelul preţurilor (Graficul VI.19).

P

(Sa)

O Ymo YGraficul VI.19

Oferta agregată pe termen scurt

Observaţie: Situaţia de fundamentare a ofertei agregate pe un unic reper, respectiv de inelasticitate perfectă este dublată de o alta, anume incapacitatea dinamică pe termen scurt – din nou, spre deosebire de cele întâmplate în partea cererii agregate.

Dimpotrivă, repoziţionarea ofertei agregate are loc numai pe termenul lung, cel al endogenizării investiţiilor (capitalului) într-o nouă infrastructură productivă ((Graficul VI.20).

P

(Sa)

O Ymo YGraficul VI.20

Repoziţionarea ofertei agregate pe termen scurt

Comentariu grafic:Pe termen cung, curba perfect elastică a ofertei agregate se

deplasează spre dreapta, ceea ce semnifică, fără doar şi poate, creşterea venitului naţional al maximei ocupări. Este însă vorba aici mai degrabă de curba de formă inversă literei “L” – aceasta conţine, alături de parea perfect inelastică, o zonă urcătoare (şi curbată), reflectând – în spatele acestei creşteri în termenii venitului naţional – creşteri care se pot datora atât (i)

242

populaţiei oculate (angajate), cât şi, concomitent, (ii) nivelului general al preţurilor şi (iii) nivelului tehnic al producţiei. Nu este exclusă nici interdependenţa mişcării acestor variabile.

2.4.3.3 Finalizarea MacromodeluluiPutem vorbi şi de fizionomia grafică a modelului cerere-ofertă

agregată, la fel ca în cazul precedentului IS-LM (Graficul VI.21). P

(Da) (Sa)

PE E

O Ymo YGraficul VI.21

Comentariu grafic:

Însfârşit, punctul E al acestui ultim grafic este echilibrul general – de convergenţă a tuturor echilibrelor parţiale:

(i) între injecţii şi retrageri, în zona economiei reale, pe componente individuale ale acestora:

(a) investiţii-economii; (b) cheltuieli publice-venituri fiscale ale statului;(c) exporturi-importuri – zona economiei deschise, recâştigată

de Macromodel;(ii) între cererea şi oferta de monedă – în zona economiei monetare, altă

“inovaţie” a Macromodelului şi gândirii keynesiste;(iii) în fine, între cererea agregată – ca zonă a cheltuielilor întreprinse în

economie – şi oferta agregată, cea destinată producţiilor şi ofertelor pentru cele dintâi, ca zonă fundamental limitată de capacitatea maximei ocupări a forţei de muncă – respectiv referinţa pieţei muncii, mai corect substitutul keynesist al acesteia,

şi regăsit în termenii venituluinaţional (YE) şi nivelului preţurilor (PE). Modelul cerere-ofertă agregată conţine două zone (curbe) -- ca şi modelul

IS-LM – dar, spre deosebire de cazul acestuia, numai una dintre zone – cererea agregată – poate fi acţionată pe teremen scurt şi face obiectul politicilor – cealaltă zonă, cea a ofertei agregate, presupune endogenizarea pe perioade extinse.

2.5 Concluzie: “paradoxul keynesist”Rezultatul aplicării politicilor – unilateral asupra cererii agregate -- se

face vizibil în Graficul VI.22.

P (Sa)

(Da2) (Da1)

243

PB B

PA A

O Ymo YGraficul VI.22 Comentariu grafic:

Reiterăm faptul că nu există, pe termen scurt, venit naţional real peste (la dreapta) venitul naţional al maximei ocupări. Or, aceasta înseamnă şi imposibilitatea creşterii economice peste acest nivel, pe acelaşi termen scurt.

Ca atare, creşterea economică poate avea loc pe termen scurt – şi cu ajutorul creşterii cererii agregate -- numai pentru economia cu şomaj – dimpotrivă, creşterea cererii agregate în condiţiile unui venit naţional în vecinătatea maximei ocupări are şanse să ridice mai degrabă nivelul general al preţurilor, venitul naţional crescând numai în termeni nominali de la nivelul Ymo.

“Paradoxul keynesist” constă: de o parte, în construirea (construcţia) unui Macromodel mult mai

sofisticat decât gândirea vechilor clasici cu scopul de a demonstra necesitatea intervenţiei statului în economie – să nu uităm nici că neoclasicii de astăzi polemizează cu Keynes direct pe acelaşi Macromodel;

de cealaltă, în impasul Macromodelului în recâştigarea creşterii economice pe termen scurt, chiar cu ajutorul aceloraşi politici.Căci de facto, Macromodelul se împotmoleşte în zona venitului sau

producţiei naţionale la nivelul maximei ocupări, respectiv cam tot pe acolo pe unde se împotmoleau vechii clasici – respectiv în zona maximului producţiilor pe termen scurt. Şi pentru clasici şi neoclasici, creşterea economică, în astfel de condiţii, este de aşteptat pe termene prelungite, în urma noilor investiţii endogenizate în stoc de capital şi infrastructură.

Deosebirea între cele două concluzii – a lui Keynes şi, respectiv, a clasicilor – pare să ţină mai degrabă de nuanţe, decât de esenţial – spre exemplu, Keynes vede posibilitatea creşterii pe termen scurt în zona economiei cu şomaj, în vreme ce vechii clasici o plasau în zone ale cererii superioare ofertei pe piaţa muncii, iar şomajul revenea concomitent supraofertei de bunuri pe piaţă.

Concepte:active lichide şi semilichideagentul economic statbalanţa comercialăbanca centrală banii în sens larg

bani în sens restrâns bani propriuzişibăncile (sistemul bancar)bugetul de statcerere agregată

cererea de monedă (L)cheltuiala naţională cheltuieli guvernamentale (publice)

244

consumconsum autonom creştere economicăcurba investiţii-economii (IS) curba lichiditate-monedă (LMcursul de schimb deficitul bugetar deflaţiaechilibrul bugetar echilibrul (Y/i) economiei reale echilibrul-dezechilibrul extern echilibrul-dezechilibrul forţei de muncă echilibru general echilibru real-monetareconomia deschisă economia monetară economiiexcedent bugetar exerciţiu bugetarexporturifluxgradului de deschidere economică (DE) importuriimporturilor de completare impozitareinflaţieinjecţiiinvestiţiiîmprumutul public înclinaţiile către consumînclinaţia marginală către importuri (m)înclinaţii marginale

legea “ofertei creatoare de cerere proprie” “libertate de emisiune”lichiditate cuaternară (L4) lichiditate primară lichiditate secundară lichiditate terţiară (L3) limita economisirii limita investiţiilor macroeconomiemacropolitică

instrumenteobiective

macrostabilizaremasa monetară (Mmodelul cerere-ofertă agregată modelul “fluxului circular”modelul “injecţii-retrageri” (JW)moneda efectivă moneda de precauţie (Lp) moneda de speculaţie (Ls) moneda de tranzacţie (Lt) multiplicatormultiplicatorul cheltuielilor publice multiplicatorul de investiţii multiplicatorul exportuluimultiplicatorul fiscal multiplicatorul monetar nivelul preţurilor (P)obiective ale macroeconomiei

operaţiunile pe piaţa deschisă “paradoxul keynesist”pasive bancare“patrulaterul lui timbergen”piaţa monetară piaţa munciipolitici economice

negativepozitive

politica fiscal-bugetară politca fiscală, bugetară, a investiţiilor şi exportuluipolitica monetarăpolitica valutarăpragul ratei dobânzilor produsul intern brut (PIB)produsului intern net (PIN) produsul global brut (PGB) produsul naţional brut (PNB)produsului naţional net (PNN) randamentele titlurilor de valoarerata consumuluirata dobânzilor (i)

nominalăreală

restului lumii retrageriscontare-rescontare sectorul de stat în economiesistemul bancar sistemul financiarsistemul monetar internaţional al etalonului aur

245

statul minimalstocstocul de masă monetară (Mo)taxa scontului teoria cantitativă a banilor

teoria investiţiilor şi ratei dobânzilor titluri de valoarevenit disponibil venit naţional

venitul naţional al maximei ocupări (Ymo) venitul personal venituri fiscale ale statului

_______________________________________________________________________Chestiuni:

(1) Explicaţi diferenţierea specifică între cerereade consum şi cererea agregată.

(2) De ce lipseşte, în viziunea Macromodelului lui J.M.Keynes, o expresie matematică a ofertei agregate ? Avem în vedere faptul că, de partea cealaltă, cererea agregată cunoaşte o astfel de expresie.

(3) Explicaţi definiţia echilibrului general, ca egalitate între cererea agregată şi:(a) venitul naţional(b) oferta agregată, într-o manieră corelată

(4) Indicaţi consecinţele mişcării macro-agregatelor keynesiste după modelul următorului tabel:AGREGA

TNOTAŢI

EIMPULS (+/-)

EFECT ASUPRA:

x x x J W IS LM

Ca Sa

Consum CInvestiţii IEconomii SCh.publice

G

Fiscalitate TExporturi XImporturi M

(5) Care este replica keynesistă a legii investiţiilor şi ratei dobânzilor, de origine clasică ?

(6) Definiţi situaţiile (dezechilibrele) de: (a) inflaţie şi (b) şomaj, în termenii Macromodelului. Explicaţi bazele keynesiste ale “incompatibilităţii” inflaţie-şomaj.

(7) Pe exemplul macropoliticilor de bază (fiscal-bugetară şi monetară), explicaţi caracterul asincron (prelungirea termenului de obţinere a rezultatului) al creşterii economice.

(8) Pentru zona politicilor fiscal-bugetară, a investiţiilor şi exportului, să se explice:(a) comuniunea rezultatelor;(b) diferenţa lor specifică.

(9) Explicaţi politica monetară:(a) în sens larg;(b) în sens restrâns – neoclasic sau monetarist.

Dezbatere:

246

(10) Piaţa şi producţia, în Macromodelul John Maynard Keynes.

ANEXA 1

Condiţia investiţiilor în economie: un punct de vedere

În termenii mai pragmatici ai dezbaterii de mai sus despre investiţii (paragraful 2.4.1.1) şi multiplicatorul de investiţii (CASETA VI.7), încercăm să lămurim aici chestiunea implicării

investiţiilor (I), întemeiate bineînţeles pe multiplicator. Vom expune cazurile: (1) investiţiei unice şi (2) investiţiei multiple (repetate).

(1) Cazul investiţiei uniceSunt date multiplicatorul (kI), înclinaţia marginală către consum (c) şi respectiv investiţiile (I) astfel: kI =5, c=0,8 şi respectiv I=1.000 unităţi, pentru:Yt = Y1+Y2+…Yn = I [1+c+c2+…c(n-1)]

unde se descoperă, în membrul drept, o sumă de progresie geometrică tinzând către chiar multiplicatorul static, respectiv 1/(1-c), adică:

Yt kICeea ce se traduce prin aceea că valoarea limită a sumei creşterilor venitului în diferite

perioade – venitul unei perioade, în cazul investiţiei unice – nu depăşeşte valoarea impulsului

investiţional iniţial. Iată şi cazul complet al investiţiei unice, în condiţiile date:

PERIOADA It Ct Yt=It+Ct

Yt

1 1.000 0 1.000 Yo+1,0002 0 800 800 Yo+8003 0 640 640 Yo+6404 0 512 512 Yo+5125 0 409,6 409,6 Yo+409,66 0 327,7 327,7 Yo+327,7

1 2 3 4 5 6(2) Cazul investiţiei repetate

Poate fi ilustrat de astădată direct – tabelar şi grafic. Una şi aceeaşi valoare de 1.000 unităţi este reinvestită în fiecare dintre perioade, după cum nici numărul perioadelor nu se mai

limitează, ca în cazul (1). În schimb, celelalte date de bază rămân aceleaşi.Deducem astfel venitul perioadei “n”:

Yn = I [1+c+c2+…+c(n-1)] I /(1-c) = kI

247

PERIOADA

It Ct Yt=It+Ct Yt

1 1.000 1.000 1.000,0 Yo+3.361,6

2 1.000 800=0,8x1.000 1.800,0 Yo+2.9523 1.000 1.440=0,8x1.800 2.440,0 Yo+2.4404 1.000 1.952=0,8x2.440 2.952,0 Yo+2.9525 1.000 2.361,6=0,8x5.00

03.361,6 Yo+1.000

… … … … …+ 1.000

1.000 4.000=0,8x5.000 5.000,0

Rezultă, astfel, una şi aceeaşi limită a însumării creşterilor de venit pentru investiţia repetată, ca şi pentru investiţia unică. În al doilea rând, însă, se manifestă o rezultantă a

raportului între creşterea venitului total (Yt) şi valoarea investiţiei repetate (It), ca în situaţia alăturată:

PERIOADA

Yt/It NOTAŢIA

1 1,0 12 1,8 1+c3 2,4 1+c+c2

… … …pentru care, fireşte:

1+c+c2+…+c(n-1) = 1/(1-c)Ca atare, pentru investiţia reperată, raportul între creşterea venitului şi valoarea aceleiaşi

investiţii este constant, în succesiunea perioadelor. Concluzia demersului de faţă priveşte condiţia investiţiei repetate, ca proces specific,

atât în general, cât şi în raport cu investiţia unică. Investiţia repetată nu serveşte creşterii venitului, pe termen lung, ci păstrării lui la nivel constant.

248

ANEXA 2

Echilibrul cerere-ofertă în economia monetară

Echilibrul cerere-ofertă pe piaţa monetară se regăseşte în comportamentul preţurilor, ca în teoria cantitativă a monedei (CASETA VI.10):

MV = pi qi unde, fireşte, M este masa monetară, V este viteza de rotaţie a monedei, p i şi qi sunt preţurile şi, respectiv, producţiile individuale ale reperelor de bunuri din economie, iar valorile egalizate de o parte şi de alta reprezintă, de facto, fluxul de masă monetară.

Acesta din urmă, la rândul lui, întâlneşte în primul rând stocul de masă monetară (Mo): moneda şi bancnotele de bază (3-6% din totalul masei monetare curente). Este vorba de partea de monedă care variază mai rar şi numai la iniţiativa autorităţii monetare – ceea ce în jargonul politicii monetare se numeşte “currency principle”.

Mai departe, echilibrul în speţă ţine seama de caracterul agregat (integrat) al monedei, atât pe partea cererii (lichidităţii /L), cât şi pe aceea a ofertei (masei monetare /M), după cum urmează:(i) La nivelul lichidităţii primare (L1, numită “absolută” sau “perfectă”):

L1 = Mo + depozite bancare la vedere = M1Iar M1 este considerată astfel moneda efectivă sau banii propriuzişi. (ii) La nivelul lichidităţii secundare (L2), se însumează: depunerile (depozitele) la vedere; depozitele pe termen scurt; acţiunile fondurilor de ajutor reciproc,rezultând integrarea monedei efective de către al doilea nivel al masei monetare (M2) – bani în sens restrâns --astfel:

M2 = M1 + L2 (iii) Lichiditatea terţiară (L3) reprezintă, odată cu lărgirea valorii proprii,

reducerea gradului de lichiditate -- sunt active care necesită un oarecare timp pentru transformarea în monedă. Este vorba despre:

depuneri în conturi de economii pe termen lung; obligaţiuni de casă ale statului; titluri de rentă; certificate de depozit ale marilor corporaţii etc.iar masa monetară creşte şi ea la la treilea nivel (M3) – banii în sens larg --, prin încorporarea acestei lichidităţi de grad mai redus:

M3 = M2 + L3 (iv) Lichiditatea cuaternară (L4) se formează, la rândul ei, din: depuneri la bănci şi instituţii financiare; bonuri de tezaur; accepte bancare resontabile etc.

Respectiv, cererea totală de monedă se integrează cu ajutorul ultimului nivel al lichidităţii şi banilor în sens larg – active lichide şi semilichide:

L = M3 + L4Dacă însă stocul de monedă se atribuie autorităţii, zona variabilă a

monedei – banii în sens larg şi activele lichide şi semilichide – este gestionată de băncile comerciale. Variaţia strict curentă a masie monetare (ofertei de

249

monedă) se regăseşte şi astfel se cuantifică prin multiplicatorul monetar (ANEXA 2).

Economia monetară apare împărţită în cele două zone şi după un alt criteriu: acela al apropierii de economia reală, de o parte, respectiv de controlul autorităţii, de cealaltă. Mai aproape de economia reală este cererea de monedă (lichiditatea/L), iar masa monetară rămâne mai aproape de controlul autorităţii, chiar în ciuda fenomenului multiplicator.

ANEXA 3Multiplicatorul monetar

Să privim schema alăturată: moneda se multiplică, odată cu existenţa-funcţionarea sistemului bancar, prin jocul dintre componentele sale. Mai precis, depunerea unei sume de monedă efectivă în conturi bancare multiplică masa monetară totală cu un coeficient determinat şi finit.

SCHEMA Multiplicării monetare

(multiplicatorul creditului) 100 CREDIT ECONOMIA REALĂ 1.000 1.000 900 100 CREDIT ECONOMIA REALĂ 900 900 800 100 CREDIT ECONOMIA REALĂ 800 800 700

250

DEPOZIT 1

DEPOZIT 2

DEPOZIT 3

1.000 unităţi

100 CREDIT ECONOMIA REALĂ 700 700

Total

ECONOMIA REALĂ DEPOZITEx 1.000

100 900100 800100 700100 600100 500100 400100 300100 200100 100100 0

TOTAL 1000 4.500Concluzii:

(1) de la 1.000 unităţi monetare, intrate iniţial în sistemul bancar – din monedă efectivă în monedă de cont – masa monetară se multiplică de aproape 5 ori, adică cu alte 3.900 unităţi, în acest exemplu simplu, cu utilizarea unei valori fixe de 100 unităţi monetare din fiecare credit generat prin multiplicare. Multiplicatorul este, oricum, unul finit – aceasta se observă în sumele descrescătoare de pe coloana depozitelor.

(2) Multiplicatorul (m) este dependent de suma intrată, de rata cheltuielilor imediate, în economia reală, a fiecărui agent economic creditat, în lanţ, ca şi de numărul de depozite constituit şi implicat aici.

(3) Multiplicatorul este un număr pozitiv şi finit (aşa cum am şi văzut), în condiţii normale. Faptic:

m 0; +)Respectiv, el este nul, în condiţiile în care econmia reală ar absorbi

instantaneu întregul credit al primei bănci. Dimpotrivă, o sumă s-ar putea multiplica la infinit în alternativa (absurdă, bineînţeles) că toţi primitorii de credite s-ar abţine să cheltuiască ceva din creditele primite, preferând transferul integral al creditului în depozitele proprii la bănci.(4) În economia reală – în afara sistemului bancar – se va întoarce, fireşte, o

sumă egală cu cea iniţial intrată în sistemul bancar.*

În ordinea principială a faptelor:(i) băncile comerciale atrag depozite şi acordă credite, fixând niveluri ale

ratei dobânzii – activă, la creditele acordate, versus pasivă, la depozite --după criteriul propriei profitabilităţi;

(ii) sumele împrumutate de bănci clienţilor se întorc parţial în sistemul bancar, ca depozite;

(iii) rezervele obligatorii – numite curent rezerva legală cerută – contracarează fenomenul multiplicator:

251

DEPOZIT 4

M = m / Runde M este variaţia masei monetare, m este multiplicatorul monetar iar R nivelul rezervelor obligatorii (rezervei legale cerute).

ANEXA 4 RECAPITULATIVĂ

Echilibrul general în Macromodelul Keynes

Ipostaza (1)Modelul Injecţii (J) –

retrageri (W)Cererea de monedă (L)

Echilibrul-dezechilibrul forţei de muncă

J;W (W) i

(J) (L) O Ymo Y

O Y O MProcedura: punctarea echilibrului cheltuieli (injecţii) – retrageri (JW) faţă de venitul naţional (Y)

Substrat: zonare a curbei cererii de monedă

Substrat: expresia, în termenii venitului naţional, a echilibrului forţei de muncă

Situare: economia reală, inclusiv economia deschisă (cu exporturi şi importuri)

Situare: economia monetară

Situare: economia reală cu producerea venitului naţional, după criteriul ocupării forţei de muncă (piaţa muncii)

Ipostaza (2)Curba IS

(investiţii-economii)Curba LM

(cerere-ofertă de monedă)

i i

(IS) (LM)

O Y O YProcedura: multiplicarea echilibrului (JW), după criteriul flexibilizării ratei dobânzilor (i)

Semnificaţie: un echilibru multiplu al cererii-ofertei de monedă, pe aceleaşi criteriu şi coordonate cu curba IS

Situare: economia Situare: economia

252

reală monetarăIpostaza (3)

Modelul IS-LM

i

(IS) (LM)

iE E

O YE YProcedura: punctarea echilibrului real-monetar faţă de venitul naţional (Y) şi rata dobânzilot (i)Situare: economia reală şi economia monetară

Ipostaza (4)Cererea agregată (Da) Oferta agregată (Sa)

P P

(Da) (Sa)

O Y O Ymo Y

Procedura: flexibilizarea echilibrului real-monetar faţă de venitul naţional (Y) şi nivelul preţurilor (P)

Procedura: construcţia curbei ofertei agregate, bazată pre reperul unic al venitului naţional al maximei ocupări, faţă de venitul naţional (Y) şi nivelul preţurilor (P)

Situare: economia reală şi economia monetară, pentru cheltuielile naţionale

Situare: economia reală şi economia monetară, pentru capacitatea de producere a venitului naţional

Ipostaza (5)

253

Modelul cerere-ofertă agregată P

(Da) (Sa)

PE E

O YE YRezultatul: un echilibru general punctiform între cheltuiala naţională şi

capacităţile de producţie, în termenii venitului naţional şi nivelului preţurilor, pentru: economia reală, inclusiv economia deschisă, economia monetară şi

piaţa forţei de muncă

254