BIOLOGIA SI ECOLOGIAFAMILIEI BOVIDELOR

Raportaru Silviu Marius Gr.122,

Geografia Mediului

INTRODUCERE

Biodiversitatea are rol major atât pentru mediul ambiant cât şi pentru umanitate.Creşterea intensităţii presiunii umane, va determina în continuare degradarea ecosistemelor,mărind vulnerabilitatea acestora.

Existenţa faunei sălbatice şi în special a populaţiilor de mamifere mari (în cadrul cărorase încadrează cervidele şi bovidele), a fost şi este influenţată pregnant de activităţile societăţiiomeneşti.

Modificarea habitatelor pe mari suprafeţe, prin distrugere, degradare şi fragmentare aafectat populaţiile de mamifere mari atât prin lipsirea de adăpost şi resurse de hrană, dar şi prindiminuarea mărimii populaţiilor şi restrângerea arealelor acestora.

Totodată suprapăşunatul, vânătoarea şi supraexploatarea prin braconaj, presiuneaturistică, etc., au determinat ca, în anumite locuri, unele specii de mamifere mari să dispară.

PARTEA I – PROBLEME GENERALE

1. STADIUL ACTUAL AL CUNOŞTINŢELOR

Cercetarea anumitor aspecte referitoare la populaţiile speciilor actuale din familiileCervidae şi Bovidae din fauna României, a intrat în sfera de preocupări a diferiţilor specialişti(biologi, cinegeticieni, silvicultori, medici veterinari, geografi), mai ales prin prisma faptului căaceste mamifere au valoare cinegetico-economică.

Cea mai mare parte a lucrărilor consacrate acestor specii ori unde se fac referiri laacestea, sunt publicate în diferite reviste ştiinţifice sau de popularizare din Bucureşti, Cluj,Braşov, Iaşi, Sibiu.

2. PROCEDEE ŞI METODE DE CERCETARE

Pentru realizarea obiectivelor propuse, cercetările noastre au avut un caracter complex,efectuând, în diferite perioade din an, investigaţii atât de cabinet cât şi de teren.

Dintre procedeele de cercetare de teren folosite, amintim în primul rând observaţiadirectă, fie staţionară, fie expediţionară. Aceasta ne-a fost facilitată de faptul că am avut în studiupopulaţii de mamifere mari, mai uşor observabile, îndeosebi în perioada noiembrie-aprilie.

În perioada cu strat de zăpadă am realizat şi inventarieri de indivizi după urme. Am avutîn vedere şi inventarierea vizuală şi /sau acustică a concentrărilor (la locurile de boncănit,hrănitori, sărării).

Ca metode de cercetare am recurs în primul rând la analiză şi sinteză, dar şi la metodacomparativă.

3. CARACTERISTICILE POPULAŢIILOR ANIMALE. ORGANIZAREA POPULAŢIILORBOVIDE

Populaţia este primul nivel supraindividual în ierarhia sistemelor biologice.Este totodată unitatea elementară, necesară şi suficientă de existenţă de sine strătătoare

din punct de vedere genetic şi ecologic a speciei. O specie poate fi reprezentată prin mai multepopulaţii.

Ca sistem biologic, populaţia se caracterizează prin integralitate şi echilibru dinamic. Comunităţi de indivizi conspecifici, populaţiile sunt unităţi vitale elementare ale

proceselor ecologice.

4. CARACTERELE BIOLOGICE ŞI ECOLOGICE ALE SPECIILOR DE CERVIDE ŞI BOVIDE

Toate se încadrează ungulatelor paricopitate, cu vârfurile degetelor învelite în copită.Cerbul (Cervus elaphus) este un mamifer suplu, bine proporţionat, cu evident dimorfism

sexual. Trăieşte în medie, 12-14 ani, însă în captivitate ajunge şi la 25-30 de ani.Lungimea capului şi trunchiului variază între 165 şi 265 cm, iar coada are 10-27 cm.

Înălţimea la greabăn este de 75-150 cm. Greutatea masculilor este de 240-300 kg iar a ciutelor de80-150 kg.

Favorabile îi sunt pădurile întinse (de peste 5000 ha) de foioase sau de amestec (foioase şiconifere) cu poieni şi străbătute de ape curgătoare. Pădurile de conifere nu reprezintă cel mai bunmediu, resursele trofice fiind destul de modeste, în schimb aici găseşte linişte, un factor ce-ifavorizează stabilitatea.

Cerbul are o rază mare de activitate, iar cauzele deplasărilor lui dintr-o zonă în alta suntnumeroase. Acolo unde ajunge fortuit, dacă se bucură de puţină ocrotire, se fixează şi seînmulţeşte.

5. SEMNIFICAŢIA ŞI IMPORTANŢA BOVIDELOR PENTRU ZOODIVERSITATEAROMÂNIEI. SISTEMATICA FAMILIILOR CERVIDAE GRAY, 1821 ŞI BOVIDAE GRAY,

1821.

Între cele 100 de specii de mamifere din fauna României, cervidele au o largă răspândire.Astăzi, pe teritoriul României, cervidele sunt reprezentate de cerb, cerb lopătar şi căprior,

iar bovidele de capra neagră, muflon şi zimbru. Cerbul, căpriorul şi capra neagră sunt specii autohtone. Cerbul lopătar şi muflonul sunt colonizate, iar zimbrul este un mamifer reintrodus fauna

ţării.Toate speciile analizate sunt importante din punct de vedere ecologic, faunistic şi estetic.

Importanţa economico-cinegetică este primordială în cazul cervidelor şi secundară pentrumufloni şi capre negre.

6. VALOAREA CONDIŢIILOR FIZICO-GEOGRAFICE ALE ŢĂRII PENTRU POPULAŢIILEDE CERVIDE ŞI BOVIDE

Teritoriul ţării noastre (238391 km2) este situat în partea de sud-est a Europei Centrale.Condiţiile fizico-geografice sunt favorabile existenţei speciilor de mamifere din familiileCervidae şi Bovidae, mai ales că unele din ele (căpriori, cerbi) dovedesc o mare amplitudineecologică, fiind răspândite pe un mare ecart altitudinal.

Carpaţii includ numeroase ecosisteme favorabile populaţiilor de cerb.Larg răspândite în regiunile de dealuri şi podişuri sunt căprioarele, dar se întâlnesc şi

cerbii. Tot aici se află populaţiile colonizate de cerb lopătar şi muflon.Climatul, temperat-continental în ansamblu, dar cu unele caracteristici regionale impuse

de rolul de baraj orografic al Carpaţilor, are importanţă în dinamica populaţională a speciiloranalizate şi în răspândirea acestora.

7. ROLUL FACTORULUI ANTROPIC ÎN DINAMICA POPULAŢIILOR DE BOVIDE DINFAUNA ROMÂNIEI

Omul, iniţial în mod direct prin practicarea vânătorii, apoi indirect, prin transformareamediului conform scopurilor sale, a început să influenţeze populaţiile animalelor sălbatice.Acţiunea antropică asupra faunei s-a făcut simţită în primul rând asupra mamiferelor mari, multmai evidente şi mai utile comparativ cu celelalte specii de animale terestre.

PARTEA A II-A – DINAMICA SPAŢIO-TEMPORALĂ ÎNULTIMELE DOUĂ SECOLE A POPULAŢIILOR SPECIILOR

DE CERVIDE ŞI BOVIDE PE TERITORIUL ROMÂNIEI

8. DINAMICA SPAŢIO-TEMPORALĂ A POPULAŢIILORDE CERB (CERVUS ELAPHUS LINNAEUS, 1758)

În ultimele două secole, în raport cu intensitatea impactului antropic, cerbul a dispărut dinmulte zone, apoi a reapărut pe măsura ameliorării factorilor perturbatori. S-au făcut şi populări(şi repopulări) în unele locuri.

Populaţiile de cerb erau numeroase în ţară la începutul secolului al XIX-lea (1820).Vânătoarea dezorganizată determină reducerea drastică a acestora în intervalul 1820-1890. Laaceasta se adaugă şi iarna grea din 1830 ce a avut consecinţe negative majore pentru toatecervidele. În Transilvania cel mai scăzut efectiv de cerbi s-a înregistrat între 1850 şi 1880.

Refacerea efectivelor, prin ocrotirea celor existente şi populări, s-a realizat după 1870 şi acontinuat în primii ani ai secolului XX.

Pe ansamblu, în deceniul 1940-1950 efectivul de cerb s-a redus de 4,3 ori (de la 12500 la2900 exemplare), pentru ca apoi, urmare a managementului aplicat, să crească continuu, atingândvaloarea maximă (45400 exemplare) în anul 1987, înregistrându-se astfel o sporire de 15,6 ori aacestuia. Între anii 1987 şi 2006, dimensiunea populaţiei de cerb s-a redus cu 23% (circa 10000exemplare). Totodată, arealul speciei s-a dublat în perioada 1950-1987 (de la 2 la 4,1 mil. ha), în2006 fiind de 5 mil. ha. S-a constatat astfel o extindere a acestuia cu 60% în perioada 1950-2006.

9. DINAMICA SPAŢIO-TEMPORALĂ A POPULAŢIILOR DE CERBLOPĂTAR (CERVUS DAMA (DAMA DAMA) LINNAEUS, 1758)

Primele nuclee de cerb lopătar au fost create în Transilvania, unele fiind atestate încă dinsecolul al XVI-lea. Ulterior, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea au fost înfiinţate în Banat şiCrişana şi după 1950 în special la sud şi est de Carpaţi.

Dacă iniţial acest mamifer a fost introdus pentru popularea unor parcuri de vânătoare,ulterior s-au făcut lansări cu exemplare direct în libertate. Nucleele din judeţele Cluj (Banabic) şiBraşov (Sâmbăta de Jos) au dispărut în 1848 şi respectiv 1890. În zona extracarpatică la sfârşitulsecolului al XIX-lea s-a colonizat lângă Floreşti (jud. Prahova).

Cerbi lopătari erau întâlniţi în 1940 tot în 9 locuri din 5 judeţe. Doar la Socodor era înlibertate, în rest se afla în parcuri împrejmuite. Erau 1323 de exemplare pe 5330 ha.

În cazul acestei specii, s-a dat prioritate populaţiilor aflate în libertate a căror pondere asporit de la 6% în 1940, la 22% în 1950, 50% în 1960, 75% în 1967 şi 97% în 1987 şi 2006.

Documentele consultate şi cercetările de teren efectuate, ne-au condus la identificareaunui număr de 28 de nuclee extincte de cerb lopătar în România. Dintre acestea, 3 au dispărutînainte de 1900, 5 între 1901 şi 1960 şi 20 după anul 1960, adică exact în ultimele decenii când aavut loc o intensificare a presiunii antropice asupra tuturor categoriilor de ecosisteme.

10. DINAMICA SPAŢIO-TEMPORALĂ A POPULAŢIILOR DECĂPRIOR (CAPREOLUS CAPREOLUS LINNAEUS, 1758)

Urmare a tratatului de la Adrianopol din 1829, extinderea terenurilor agricole şi a căilorde comunicaţie s-au intensificat, astfel că arealele căpriorului se restrâng. La această situaţie aconcurat şi faptul că vânătoarea era neîngrădită. Iarna cu multă zăpadă şi foarte geroasă din 1830a determinat un declin major al populaţiilor în special în Transilvania.

Cu procentaje egale (72%) au crescut efectivele de căprior în perioadele 1950-1958 şi1958-1969. Ulterior, până în 1980, efectivul sporeşte cu încă 31%, astfel încât atunci s-aînregistrat efectivul maxim naţional (290000 exemplare). Rezultă faptul că, în 30 de ani,populaţiile de căprior au înregistrat un spor de 18 de ori. În 2006, efectivul - redus cu 45% faţăde anul 1980 -, era de 158000 exemplare.

Arealul speciei a sporit de la 5,6 mil. ha în 1958 la 8,2 mil. ha în 2006.La nivelul anului 2006, un număr de 7 judeţe aveau populaţii de căprior mai mici de 2000

exemplare, 13 judeţe populaţii de 2000-3000 exemplare, 11 judeţe, populaţii cuprinse între 3001-5000 exemplare, 9 judeţe populaţii cuprinse între 5001-8000 exemplare şi numai un judeţ aveapeste 8000 de căpriori.

11. DINAMICA SPAŢIO-TEMPORALĂ A POPULAŢIILOR DEMUFLON (OVIS AMMON LINNAEUS, 1758)

Exemplarele de muflon introduse de-a lungul timpului în fauna României au provenit dinBelgia, Germania Austria, fosta Cehoslovacie şi Ungaria.

Primii s-au introdus lângă Ghimeş (jud. Bacău) în 1868-1869.Arealul muflonilor a crescut de la 900 ha în 1966 (într-un singur judeţ) la 45400 ha (aflate

în 5 judeţe) în 1975 şi 120100 ha (în 9 judeţe) în 1985, efectivele sporind de 60 de ori, de la 12exemplare în 1966 la 313 în 1975 şi 724 în 1985.

Suprafaţa ţarcurilor cu mufloni a fost de 282 ha în 1975 şi 2668 ha în 1985.În anul 1985 se atinge arealul maxim al speciei (peste 120000 ha), din care 50500 ha

numai în sudul judeţului Constanţa unde se aflau circa 450 mufloni (62% din efectiv). Maximul populaţional (800 exemplare) s-a înregistrat în România în 1988.Din cauze variate (boli, răpitoare, extinderea păşunatului şi sporirea numărului câinilor

însoţitori de turme, braconaj), începând cu 1995 mufloni liberi nu mai există în ţara noastră.Numărul nucleelor devenite extincte între 1967 şi 1985 a fost de 11, răspândite în 10 judeţe.

Şi în următorii ani, această specie se va menţine numai în ecosisteme împrejmuite, iarpentru sporirea vigorii genetice a populaţiilor, s-a aprobat de către Ministerul Agriculturii,Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, a se efectua importul a încă 10 exemplare din Ungaria.

12. DINAMICA SPAŢIO-TEMPORALĂ A POPULAŢIILOR DECAPRĂ NEAGRĂ (RUPICAPRA RUPICAPRA LINNAEUS, 1758)

Capra neagră ocupă habitate care nu sunt favorabile altor ierbivore sălbatice mari, carepune în valoare zona alpină şi limita superioară a celei forestiere.

În 1888 ele aveau o frecvenţă mai mare în Munţii Retezat, Parâng, Făgăraş, Parâng,Rodnei şi mai mică în Piatra Craiului şi Bucegi (tab. 7).

Până la mijlocul secolului al XIX-lea, se vâna sporadic. Apoi, sub influenţa armelor maiperfecţionate şi ulterior a folosirii câinilor mânători, efectivul a început să se reducă. În anul1931 acestea existau doar în Carpaţii Meridionali - 4840 exemplare (3000 în Munţii Făgăraş,1500 în Retezat, 245 în Parâng şi Lotru şi 95 în Piatra Craiului şi Bucegi).

Astfel, în 1987-1988 arealul speciei în ţara noastră depăşea 400000 ha, atingându-seatunci maximul populaţional (9080 exemplare). Erau cu 48% mai multe ca în 1961 şi cu 70% caîn 1948.

După 1989, efectivele au început să scadă datorită nerespectării legii vânătoarei,braconajului (sporit proporţional cu numărul de arme) şi creşterii accesibilităţii zonei alpine.

Astfel, în anul 2006 pe teritoriul ţării erau 6450 capre negre (mai puţine cu 29%comparativ cu 1987), răspândite în 19 masive montane din aproape toate provinciile ţării(exceptând Dobrogea)

Datorită măsurilor de management luate, în intervalul 1948-2006, s-a dublat numărulmasivelor montane unde se întâlneşte capra neagră.

13. DINAMICA SPAŢIO-TEMPORALĂ A MICROPOPULAŢIILORDE ZIMBRU (BISON BONASUS LINNAEUS, 1758)

Arealul zimbrului în România, în jurul anului 1800 însuma circa 11000 km2, cuprinzândmunţii: Căliman, Bârgăului, Rodnei, Ţibleş, Gurghiu, Maramureş, Obcinele Bucovinei şiComitatul Odorhei. Datorită activităţilor antropice (directe şi indirecte) a avut loc, restrângerea,apoi fărâmiţarea arealului şi, în final, dispariţia acestuia din fauna ţării. În anul 1850, arealul seredusese la câteva sute de km2 în zona montană dintre Maramureş şi Bucovina (bazinulŢibăului), unde s-a şi ucis ultimul exemplar în anul 1852.

Carpaţii Orientali din România, în afară de pădurea poloneză Bialowieza, au constituitultimul refugiu al zimbrului înainte de dispariţia lui – în stare liberă - din Europa.

Suprafaţa ţarcurilor cu zimbri a crescut de la 10 ha în 1958 la 13 ha în 1967, apoi la 30 haîn 1972. În anul 1989, zimbrii erau cantonaţi în ţarcuri extinse pe 176 ha.

În 2007, în România, zimbri în captivitate erau în 3 locuri din tot atâtea provincii (tab.10): Slivuţ-Haţeg (jud. Hunedoara), Vânători (jud. Neamţ) şi Neagra-Bucşani (jud. Dâmboviţa),suprafaţa rezervaţiilor împrejmuite fiind de 351 ha. Cea mai mare populaţie actuală de zimbri seaflă la Neagra-Bucşani.

Are loc – în intervalul 1958-2006 – o creştere de 29 de ori a numărului şi de 35 de ori asuprafeţei ocupate de zimbri.

Prin aducerea de exemplare atât din Polonia (zimbri « de câmpie ») cât şi din Rusia(zimbri « caucazieni ») ori Bulgaria, dar şi prin schimburile realizate între diferitele rezervaţii dinţara noastră, s-a urmărit în permanenţă menţinerea diversităţii genetice a populaţiilor.

Este amintită şi încercarea de colonizare în Munţii Ciucaş a caprei de stâncă (ibex).

14. MĂSURI PROTECTIVE

Componente ale biodiversităţii, dar şi cu valoare economico-cinegetică, cervidele şibovidele se bucură de protecţie naţională prin limitarea perioadei de vânare, în baza legilor

cinegetice adoptate de-a lungul vremii, iar mai recent, şi prin directive europene implementate înlegislaţia românească.

15. CONCLUZII

Cercetările efectuate au urmărit elaborarea prezentului studiu referitor la dinamica spaţio-temporală – din ultimele două secole – a cervidelor şi bovidelor din fauna României, atât la nivelnaţional cât şi regional. Acestea s-au desfăşurat pe mai bine de un deceniu (1996-2008) în toateprovinciile ţării.

Astăzi, pe teritoriul ţării cervidele sunt reprezentate de cerb, cerb lopătar şi căprior, iarbovidele de capra neagră, muflon şi zimbru. Cerbul, căpriorul şi capra neagră sunt speciiautohtone. Cerbul lopătar şi muflonul au fost colonizate, iar zimbrul este un mamifer reintrodusfauna naţională.

BIBLIOGRAFIE :

Bănărescu, P. (1973), Principiile şi metodele zoologiei sistematice, Edit. AcademieiRomâne, Bucureşti.

Călinescu, R. (coord.) (1969), Biogeografia României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.Filat, M. Condac, M., Greavu, M. (1997), Consideraţii privind starea şi evaluarea unor

specii sedentare de vânat din Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, Acta Cinegetica Romaniae,vol. I, Bucureşti.

Filipaşcu, A. (1969), Sălbăticiuni din vremea strămoşilor noştri, Edit. Ştiinţifică,Bucureşti.

Geacu, S. (2004 b), Observaţii zoogeografice asupra mamiferelor din CâmpiaTecuciului, Lucrările Seminarului Geografic “Dimitrie Cantemir”, vol. 23-24 (2002-2003), Iaşi.

MacArthur, R., Connell, J. (1970), Biologia populaţiilor, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.