PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A

DREPTURILOR OMULUI

Suport de curs

Forma de învăţământ: id

Specializarea : AMS

2009-2010

Titular,

Lector. univ. drd. Dumitriţa IONESCU

CUPRINS

Precizări introductive……………………………………………………………………3

Capitolul I Precizări conceptuale cu privire la drepturile omului................................4

Capitolul II Clasificarea drepturilor omului...................................................................8

Capitolul III Drepturile omului în sistemul Naţiunilor Unite.....................................15

Capitolul IV Instituţii specializate în materia drepturilor omului..............................30

Capitolul V Consiliul Europei şi Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului..............................................................................................................................35

Capitolul VI Drepturile omului în Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului..............................................................................................................................39

Capitolul VII Situaţia României în contextul edificării Europei Unite şi protecţiei

drepturilor omului..........................................................................................................60

Capitolul VIII România şi drepturile omului...............................................................68

2

Bibliografie......................................................................................................................81

PRECIZĂRI INTRODUCTIVE

SCOPUL CURSULUI

Cursul îşi propune prezentarea cadrului teoretic necesar înţelegerii conceptului de

drepturi ale omuluiîn contextul dreptului internaţional. Relaţiile internaţionale se

desfăşoară în prezent în toate domeniile în care interesele statelor sunt în cauză şi în care

îşi exercită voinţa lor. Ele au, aşadar, aspecte economice, culturale, militare, ecologice,

dar şi aspecte juridice care fac obiectul dreptului internaţional.

Desigur, relaţiile internaţionale pun faţă în faţă state diferite ca putere militară,

economică, regimuri politice, ideologii, nivel de dezvoltare. Ca atare, aceste relaţii pot

duce la divergenţe de interese şi antagonisme, însă ceea ce trebuie să primeze este fiinţa

umană cu drepturile inerente dobândite în timp.

Cursul este structurat pe 8 capitole în conformitate cu planul de învăţământ.

OBIECTIVE

Cursul de Protecţia Internaţională a Drepturilor Omului urmăreşte realizarea

următoarelor obiective:

1. Familiarizarea studenţilor cu terminologia şi conceptele de baza specifice

drepturilor omului;

2. Analiza şi dezbaterea rolului şi scopului esenţial al dreptului internaţional

care este de asigura funcţionarea armonioasă a comunităţilor, de a contribui prin

mijloacele sale la o dezvoltare armonioasă a acestor comunităţi, de a preveni şi soluţiona

aspectele conflictuale care continuă să afecteze comunităţile.

3

3. Prezentarea principiilor şi normelor care reglementează în mod adecvat

raporturile dintre state, ca urmare a dezvoltării vieţii internaţionale, în domeniul

drepturilor omului.

EVALUAREA ACTIVITĂŢII

Evaluarea cunoştinţelor, acumulate pe baza materialului prezentat în curs şi a

bibliografiei consultate, se va realiza în cadrul unui examen. Pe parcursul semestrului,

fiecare student va elabora, pe baza bibliografiei recomandate, un referat care va fi prezentat

tutorelui anterior sesiunii de examene. Nota finală va fi calculată ţinând cont următoarele ponderi:

a) Nota obţinută pentru referat va constitui 50%;

b) Nota obţinută la examen va reprezenta 50%.

Capitolul I

PRECIZĂRI CONCEPTUALE CU PRIVIRE LA DREPTURILE OMULUI

Rod al eforturilor şi legislaţiilor naţionale, conceptul de „drepturi ale omului“ a

cunoscut o proiecţie pe planul vieţii internaţionale ca urmare a internaţionalizării

problematicii umanitare, dar şi ca o consecinţă a generalizării influenţei unor concepţii

filosofice şi religioase care au situat pe prim plan ideea de libertate umană. Însăşi Cartea

Naţiunilor Unite a sintetizat o concepţie umanistă, de o largă deschidere internaţională

dând expresie voinţei popoarelor de a face, ca pe viitor demnitatea şi respectul persoanei

umane să nu mai cunoască îngrădiri. S-a reuşit astfel să se confere respectului pentru om

o dimensiune universală, şi să se atragă atenţia tuturor acelora responsabili de destinele

umanităţii că numai promovând şi protejând aceste prerogative inerente fiinţei umane,

viaţa internaţională va cunoaşte liniştea şi echilibrul de care are atâta nevoie.

Preocuparea comunităţii internaţionale, mai ales în cea de-a doua jumătate a

secolului nostru, pentru statutul şi destinul uman, s-a concretizat în documente clare,

angajamente cu un bogat conţinut moral, juridic, politic, ce au dat curs necesităţii istorice

de a impune demnitatea omului ca supremă valoare pe care trebuie să se sprijine relaţiile

dintre ţări şi popoare, schimburile materiale şi spirituale în toată complexitatea lor.

Documentele amintite au îndreptat atenţia tuturor celor interesaţi în bunul mers al vieţii

internaţionale, spre ceea ce este esenţial şi relevant pentru protecţia omului şi a

drepturilor sale.

4

Dar, dacă drepturile omului au reprezentat pentru gândirea umană o temă de

meditaţie cu rădăcini străvechi, conceptul propriu-zis s-a născut în perioada de pregătire

individuală a revoluţiei burgheze din Europa. În măsura în care societatea a evoluat şi în

viaţa popoarelor au apărut probleme noi, au suferit importante corective şi concepţiile cu

privire la drepturile omului. Astfel, au apărut teorii care au căutat să legitimeze

prerogativa statului de a interveni pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor, de a lua

măsuri pentru apărarea drepturilor acestora în baza unei prezumţii că statul acţionează ca

exponent şi reprezentant al întregii societăţi.

Indiferent de bunele intenţii ale teoriilor care au încercat să justifice dreptul

statului de a prelua anumite problematici privind drepturile omului, de a apăra prin

mijloace adecvate interesele unor categorii sociale mai dezavantajate, trebuie arătat că

astfel de teorii au sfârşit prin a deveni, în final, suportul unor concepţii totalitare. Ele au

anihilat practic toate drepturile si libertăţile indivizilor sub pretextul apărării lor de către

stat, care, folosind o uriaşă maşină represivă – în loc să apere interesele omului – a intrat

în final într-o contradicţie flagrantă cu aceste drepturi, fapt ce a determinat cunoscutele

revoluţii care au dus la prăbuşirea comunismului în ţările Europei de răsărit.

Ideea că individul, ca fiinţă umană, are drepturi imanente, deci intrinseci acestei

calităţi, deşi are origini îndepărtate, mai ales în concepţia creştină asupra omului, în

filosofia politică şi juridică s-a impus mult mai târziu, atunci când condiţiile social-

politice, prevalente la un moment dat pe continentul european, au îngăduit-o. Încă din

secolul al XVI-lea unii din precursorii ştiinţei dreptului internaţional, cum ar fi, de

exemplu, teologii spanioli, şi-au manifestat indignarea şi protestul faţă de tratamentul

inuman la care era supusă populaţia indigenă din teritoriile care făceau obiectul

cuceririlor coloniale ale Spaniei şi Portugaliei conceptul drepturilor omului a fost

formulat pentru prima oară în secolul al XVIII-lea, în filosofia „dreptului naturii şi

ginţilor“, din care s-a inspirat Jean-Jacques Rousseau în al său „contract social“ şi s-a

concretizat în timpul revoluţiei burgheze din Franţa. Contribuţii însemnate la afirmarea

drepturilor omului şi cetăţeanului se aduce şi în Declaraţia de Independenţă (1776) a

revoluţiei americane.

Se cuvine de asemenea să fie menţionate, pentru contribuţiile aduse la definirea şi

afirmarea drepturilor omului, şi actele constituţionale engleze de la sfârşitul secolului al

5

XVIII-lea (Bill of Rights – Declaraţia drepturilor din 1689) şi Constituţia Statelor Unite

din 1791.

Cele mai concrete teorii asupra drepturilor omului pot fi abordate pe trei

planuri şi anume:

a) pe planul filosofiei politico-juridice, a cărei evoluţie a condus la afirmarea

individului ca persoană umană, îndreptăţită să beneficieze sau să fie investită cu drepturi

proprii opozabile, în primul rând, statului căruia îi aparţine;

b) pe plan juridic, unde ideile privind drepturile omului au fost transpuse în

instrumente juridice generatoare de drepturi şi obligaţii, mai întâi pe plan naţional şi, mai

apoi, la scară internaţională;

c) pe planul cooperării dintre state, la nivel internaţional, care, după cum se va

vedea, va interveni mult mai târziu, pentru protejarea drepturilor câştigate, prin

instrumente juridice specifice, sau identificarea unor noi drepturi.

Potrivit părerii mai multor autori, primul document european în care se schiţează

elemente ale unei protecţii juridice a persoanei umane este Magna Carta Libertatum,

impusă spre semnare regelui Ioan Fără de Ţară, în 1215, de către nobilimea şi biserica

engleză. Acest document care, în esenţă, reglementează raporturile divergente dintre rege

şi nobilime, după o perioadă de profundă instabilitate, consacră dreptul la judecată

potrivit legii.

„Nici un om liber nu va fi închis sau expulzat în vreun fel fără a fi judecat în mod

egal de către egalii săi, potrivit legilor ţării.“ (André Maurois, Istoria Angliei, p. 160).

Tot în Marea Britanie, în perioada revoluţiei burgheze, sunt adoptate de către

parlament, Habeas Corpus, în 1679, care garantează inviolabilitatea persoanei şi, zece ani

mai târziu, în 1689, actul mai sus menţionat, Bill of Rights, care, printre alte drepturi,

recunoaşte dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, eliberarea sub cauţiune sau

dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juri.

În ultimul sfert al secolului al XVIII-lea au avut loc două evenimente, unul pe

continentul american, iar altul pe cel european, a căror influenţă asupra evoluţiei

ulterioare a drepturilor omului a fost determinantă. Este vorba despre rebeliunea

coloniilor engleze din America de Nord îîmpotriva Marii Britanii din 1776 şi Revoluţia

6

franceză din 1789. Declaraţia de independenţă a coloniilor engleze din America, adoptată

la 4 iulie 1776 la Philadelphia, proclamă principiul egalităţii între indivizi, dreptul la viaţă

şi libertate ca drepturi inalienabile şi cerinţa instituirii guvernelor cu consimţământul

celor guvernaţi. Declaraţia revoluţiei franceze privind drepturile omului şi cetăţeanului,

din 26 august 1789, dă expresie filosofiei dreptului natural şi enunţă drepturi şi libertăţi

într-o perspectivă individualistă şi liberală. Primul principiu consacrat în Declaraţie este

principiul egalităţii în faţa legii a tuturor persoanelor, care stă, potrivit filosofiei

Declaraţiei, la baza tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi, ca o condiţie generală a

existenţei lor. Dintre acestea reţinem dreptul la proprietate, la securitate, la rezistenţă faţă

de opresiune, libertate de gândire, de expresie şi de manifestare.

În conformitate cu ideile filosofice ale lui Jean-Jacques Rousseau, cu Declaraţia

din 1798 a Revoluţiei franceze şi documentele adoptate de noul stat american, omului ca

atare, independent de condiţia sa socială, i se recunosc drepturi inerente persoanei sale,

inalienabile şi sacre, opozabile în orice împrejurare societăţii şi puterii. În acelaşi timp,

este consacrată primordialitatea legii: orice conflict în impunerea drepturilor trebuie

soluţionat printr-o independentă şi imparţială aplicare a legii, conform unor proceduri

prestabilite.

Punerea în aplicare a drepturilor astfel proclamate, atât în S.U.A., cât şi în

Republica Franceză s-a realizat prin constituţii scrise. Exemplul lor a fost urmat şi de alte

state: Olanda în 1798, Suedia în 1809, Spania în 1812, Belgia în 1831, Sardinia în 1848,

Danemarca în 1849, Prusia în 1850. În ţara noastră, drepturile cetăţeneşti au fost

instituţionalizate prin Constituţia din 1866, după Unirea Principatelor din 1859.

Pe plan internaţional, până în 1945, procesul de protecţie a drepturilor omului prin

instrumente juridice pertinente a avut un caracter fragmentar, în bună măsură limitat la

anumite categorii sociale şi, într-un caz particular, discriminatoriu. El priveşte eliminarea

sclaviei şi a comerţului cu sclavi, protecţia victimelor războiului, a lucrătorilor din

industrie şi a minorităţilor.

Dintre documentele privind sclavia menţionăm:

- actul general al Conferinţei de la Berlin din 1885, care prevede suprimarea sclaviei şi a

comerţului cu sclavi în Africa Centrală, în virtutea faptului că acestea sunt „interzise în

conformitate cu principiile dreptului internaţional“;

7

- actul Conferinţei antisclavagiste de la Bruxelles din 1889-1890 care prevedea suprima-

rea comerţului cu sclavi în toată Africa şi în zona maritimă a Oceanului Indian;

- Convenţia de la Geneva din 1925, încheiată în cadrul Societăţii Naţiunilor care extinde

suprimarea sclaviei în toate regiunile lumii.

Dintre instrumentele juridice privind protecţia victimelor războiului sunt de

reţinut:

- Convenţia de la Geneva din 1864 privind respectarea imunităţii spitalelor şi îngrijirea

soldaţilor răniţi şi bolnavi;

- Convenţia de la Haga din 1898 asupra legilor şi obiceiurilor războiului pe uscat şi cea

din 1907 privind războiul maritim;

- Convenţia de la Geneva din 1929 referitoare la soarta răniţilor şi soldaţilor din armatele

în campanie şi tratamentul prizonierilor de război.

Înfiinţarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii (O.I.M.) în 1919, a fost urmată de

încheierea unor convenţii internaţionale pentru protecţia lucrătorilor industriali şi

îmbunătăţirea condiţiilor lor de lucru.

Protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor a intrat în câmpul de acţiune al

dreptului internaţional după primul război mondial în timpul Conferinţei de pace de la

Paris. Tratatele speciale, denumite „pentru minorităţi“, care au fost semnate de puterile

aliate, pe de o parte, şi Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, România şi Grecia,

pe de altă parte, porneau de la premiza că în aceste ţări nu ar exista omogenitate din punct

de vedere al etniei, limbii sau religiei. Adoptarea formulei protecţiei selective a

minorităţilor, în pofida faptului că starea de neomogenitate a populaţiei era înregistrată în

aproape toate statele prezente la Conferinţă, pe de o parte, şi sistemul de protecţie al

minorităţilor instituit de Societatea Naţiunilor, care nu era imperativ pentru toate statele,

pe de altă parte, conţineau, de la început, germenii eşecului protecţiei minorităţilor astfel

concepută. Înţelegându-se că standardele duble în materia minorităţilor încurajează

abordări politice riscante, tratatele de pace din 1947 n-au mai restabilit sistemul protecţiei

minorităţilor conceput de Societatea Naţiunilor pe care, de fapt, statele în cauză

refuzaseră expres să-l mai aplice încă din 1934.

Protecţia drepturilor omului a fost abordată ca imperativ a comunităţii

internaţionale, abia după cel de-al doilea război mondial sub impulsul dezvăluirii

8

atrocităţilor naziste şi s-a concretizat, în perioadele ce au urmat, într-un impresionant

ansamblu de reglementări cu caracter universal, regional sau sectorial, ca urmare, mai

ales, a perpetuării practicii încălcării drepturilor omului în statele cu regim comunist.

Calea spre construirea unui sistem de protecţie internaţională a drepturilor omului

şi stabilirea obligaţiei unei cooperări internaţionale în acest domeniu a fost deschisă de

Carta O.N.U, la care s-a adaugat apoi sistemul creat prin Convenţia Europeana a

Drepturilor Omului elaborată de Consiliul Europei, semnată la Roma şi intrată în vigoare

la 3 septembrie 1953, si care constă în esenţă în stabilirea şi instituirea unui mecanism

juridic de protecţie a unui anumit număr de drepturi ale omului şi libertăţi fundamentale

pe care le enunţă şi care au fost ulterior completate prin Protocoale adiţionale, primul

dintre acestea fiind cel mai important, întrucât este vorba de protecţia dreptului de

proprietate. Sistemul de protecţie a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

stabilite de Convenţie este considerat ca cel mai dezvoltat şi eficace faţă de cele care

există în prezent.

Capitolul II

Clasificarea drepturilor omului

O analiză atentă a documentelor internaţionale dar şi a reglementărilor de drept

intern referitoare la drepturile omului conduce la concluzia că aceste drepturi sunt organic

legate de existenţa statelor, respectiv a unei societăţi structurată şi dotată cu o putere

statală. De altfel, drepturile omului se materializează în relaţia dintre individ şi stat şi ele

prezintă o mare varietate, având în vedere multitudinea şi complexitatea domeniilor în

care ele se exprimă. De aceea, în documentele internaţionale ca şi în literatura de

specialitate au fost utilizate mai multe criterii pentru clasificarea drepturilor omului.

O primă grupare este realizată in documentele O.N.U. în special în cele două

Pacte internaţionale cu privire la drepturile omului în cadrul sesiunii XXI a Adunării

Generale a O.N.U. (16 decembrie 1966). Ele clasifică drepturile omului în drepturi:

economice, sociale, culturale, civile şi politice. Literatura de specialitate grupează într-o

9

altă manieră drepturile omului şi anume: drepturi individuale, drepturi colective, drepturi

ale popoarelor şi ale statelor. O clasificare mai sistematică a acestor drepturi este propusă

de autorul Asbyorn Eide şi anume:

- drepturi referitoare la integritatea fizică şi mentală a omului, cum sunt: dreptul la viaţă,

la libertate, la securitate personală, inclusiv interzicerea torturii şi a altor tratamente

crude, inumane sau degradante, interzicerea sclaviei, servituţiei şi muncii forţate,

interzicerea arestărilor sau a altor privaţiuni de libertate arbitrare;

- libertatea conştiinţei şi de acţiune inclusiv libertatea religioasă, de opinie, libertatea de

informare, de reuniuni şi de constituire de sindicate, libertatea de circulaţie;

- dreptul la justiţie în condiţiile stabilite de lege ceea ce presupune o judecată echitabilă,

dreptul la apărare, interzicerea aplicării retroactive a legii penale, cu excepţia legii mai

blânde;

- drepturile privind viaţa particulară şi de familie (dreptul la respectarea vieţii părţiculare

a oamenilor, dreptul la respectarea şi protejarea familiei);

- drepturi politice, cum sunt: dreptul de a părţicipa la conducerea afacerilor publice,

dreptul de a părţicipa la alegeri, dreptul la vot şi dreptul de a cândida;

- drepturile sociale şi economice: dreptul la muncă, la un nivel de viaţă satisfăcător,

dreptul la securitate socială, dreptul la asistenţă medicală etc.

În clasificarea acestor drepturi în anumite categorii se folosesc criterii diverse, nu

de puţine ori motivate politic, cum ar fi: valorile ocrotite, domeniul de aplicare, gradul de

protecţie asigurat prin instrumente internaţionale.

Din acest punct de vedere, pornindu-se, de exemplu, de la prevederile articolului

4, alineatul 2 al Pactului cu privire la drepturile civile şi politice, articolului 15 alineatul 2

al Convenţiei europene privind drepturile omului si libertăţile fundamentale şi articolului

27 al Convenţiei interamericane asupra drepturilor omului, care enunţă drepturile de la

care nu se admit derogări, majoritatea autorilor consideră aceste drepturi ca drepturi

fundamentale. Această categorie cuprinde, printre altele: dreptul la viaţă, interzicerea

torturii, sclaviei, egalitate în faţa legii, libertatea de gândire, conştiinţă şi religie.

Întrucât problema clasificării drepturilor omului, ca şi cea a ierarhizării lor,

continuă să provoace încă ambiguităţi privind gradul de obligativitate al respectării

acestora, se încearcă o sistematizare a drepturilor omului înscrise în principalele

10

documente internaţionale, potrivit naturii drepturilor ocrotite şi evoluţiei în timp a

negocierilor care au condus la convenirea instrumentelor juridice privind protecţia acestor

drepturi.

Luarea în considerare a documentelor internaţionale în materie, conduce la

conturarea următoarelor categorii de drepturi ale omului:

1. Drepturi civile, în cadrul cărora se includ, în primul rând, dreptul la viaţă, la

libertate şi inviolabilitatea persoanei.

Aici sunt cuprinse: dreptul de a nu fi supus la tortură, de a nu fi ţinut în sclavie; de

a nu fi arestat, reţinut sau expulzat în mod arbitrar; de a nu fi constrâns la executarea unei

munci forţate sau obligatorii; de a nu fi privat de libertate decât pentru motive legale şi în

conformitate cu procedura prevăzută de lege; dreptul oricărui individ arestat de a fi

informat asupra motivelor arestării, de a fi judecat într-un interval rezonabil de timp;

dreptul la apărare, la recurs, etc.

Alte principale drepturi civile sunt: dreptul la egală ocrotire a legii; egalitatea in

drepturi între bărbat şi femeie; dreptul la cetăţenie; dreptul de a se căsători şi a întemeia o

familie; dreptul de a nu fi supus unei imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particulară, în

familie, la domiciliu sau în corespondenţă; dreptul la protecţia legii împotriva unei

atingeri ilegale aduse onoarei sau reputaţiei persoanei.

2. Drepturi politice, care includ: dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi

religiei, care implică dreptul de exprimare a opiniilor; dreptul de întrunire paşnică;

dreptul la liberă circulaţie (alegerea domiciliului, părăsirea şi reîntoarcerea în ţară);

dreptul de participa la conducerea statului (de a alege şi de a fi ales, de a avea acces în

funcţii publice); dreptul la azil.

3. Drepturi economice şi sociale: dreptul la muncă, inclusiv dreptul la libera

alegere a muncii; la condiţii drepte şi prielnice de muncă; dreptul la retribuţie egală;

dreptul la odihnă şi timp liber; la securitatea şi igiena muncii; la concediu plătit; dreptul

la promovare profesională; dreptul la asigurare socială; dreptul mamelor la ocrotire

socială şi al copiilor şi adolescenţilor la ocrotire specială; dreptul la sănătate (de a se

bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mentală pe care o poate atinge).

4. Drepturi culturale: dreptul la educaţie; dreptul de a participa la viaţa culturală;

dreptul de a beneficia de progresul tehnic şi aplicaţiile sale; dreptul persoanei de a

11

beneficia de protecţia drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale decurgând din creaţiile

sale.

În privinţa evoluţiei în timp a drepturilor omului, se consideră, că pot fi

identificate trei generaţii de drepturi. Prima generaţie o reprezintă drepturile civile şi

politice, bazate pe principiul egalităţii şi nediscriminării. Sunt drepturile pe care fiecare

fiinţă umană este îndreptăţită să le pretindă, iar statul căruia îi aparţine este obligat să i le

acorde şi să i le garanteze. Mai sunt cunoscute şi sub denumirea de drepturi „subiective“,

între care pe prim plan se situează dreptul la viaţă, la integritate fizică şi morală , la

libertatea de creaţie, de circulaţie, de asociere, de participare la viaţa politică sau la

conducerea treburilor politice şi dreptul la un proces echitabil.

A doua „generaţie“ este reprezentată de drepturile economice, sociale şi culturale,

care presupun intervenţia „pozitivă“ a statului, în sensul creării condiţiilor materiale şi

sociale în vederea realizării lor.

A treia „generaţie“, denumite drepturi de solidaritate, intrate mai recent în atenţia

comunităţii internaţionale, acoperă drepturile pentru a căror realizare sunt chemate nu

numai statele luate individual, dar şi întreaga comunitate internaţională, în ansamblul său.

Este vorba de drepturi cu caracter colectiv legate de existenţa şi funcţionarea acestei

comunităţi, cum sunt: dreptul la pace şi securitate, dreptul la dezvoltare şi dreptul la un

mediu sănătos, natural şi social. Acestea sunt drepturi care, până în prezent, nu au intrat,

ca drepturi ale omului, în câmpul de aplicare al dreptului pozitiv, în legătură cu protecţia

lor neajungându-se încă la convenirea unor instrumente internaţionale generatoare de

obligaţii juridice.

Dreptul la pace şi securitate. În general, dreptul la pace este examinat, alături de

dreptul la securitate, ca unul din drepturile fundamentale ale statelor.

În Declaraţia cu privire la drepturile popoarelor la pace, adoptată de Adunarea

Generală a O.N.U. la 12 noiembrie 1984, prin rezoluţia 39/11 se arată că ocrotirea

dreptului la pace şi promovarea sa constituie o obligaţie fundamentală a fiecărui stat şi un

drept sacru al popoarelor.

În alineatul 4 al preambulului rezoluţiei citate, se subliniază că „viaţa fără

războaie constituie premisa fundamentală pentru bunăstarea materială, dezvoltarea şi

12

progresul statelor“ dar şi „realizarea deplină a drepturilor omului şi libertăţilor

fundamentale proclamate de Naţiunile Unite“.

Această legătură de interdependenţă dintre asigurarea păcii şi înfăptuirea

drepturilor omului este pusă în aceeaşi lumină şi de Declaraţia asupra pregătirii

societăţilor de a trăi în pace, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1978, care

include dreptul la pace în contextul general al drepturilor omului.

În această Declaraţie se prevede că „Toate naţiunile şi toate fiinţele umane au

dreptul inerent de a trăi în pace. Respectarea acestui drept, ca şi a celorlalte drepturi ale

omului, este în interesul comun al întregii umanităţi şi constituie o condiţie indispensabilă

pentru progresul tuturor naţiunilor mari sau mici, în toate domeniile.“ (Rezoluţia 33/73 a

Adunării Generale a O.N.U. din 15 septembrie 1978).

Dreptul la pace este astfel, considerat un drept al omului, al comunităţii umane,

privită în ansamblul său.

Dreptul la dezvoltare. În fiecare ţară, răspunderea primordială pentru asigurarea

unei dezvoltări armonioase, economice, sociale, culturale sau politice revine puterii de

stat. Actualele interdependenţe economice pe plan mondial impun însă statelor obligaţii

ce depăşesc graniţele naţionale. Dezvoltarea a devenit un proces care se realizează la

nivelul ţărilor şi popoarelor, al naţiunilor constituite, prin efortul acestora şi al cooperării

dintre ele, ceea ce presupune acţiuni pentru impulsionarea acestui proces, dar şi obligaţii

de a nu-l stânjeni.

Dreptul la dezvoltare reprezintă o premiză şi, în acelaşi timp, o condiţie a

exercitării celorlalte drepturi şi libertăţi. Nu poate fi concepută o comunitate de oameni

liberi dacă aceasta se bazează la nesfârşit pe mizerie şi ignoranţă, dacă nu este în măsură

să asigure egalitatea tuturor de a avea acces la resursele de bază, educaţie, servicii

sanitare, locuinţă, încadrare corespunzătoare în muncă şi să încurajeze participarea largă

a tuturor membrilor societăţii la procesul dezvoltării. Dreptul la dezvoltare, în esenţă un

drept colectiv, revendicat, în primul rând de state altor state şi comunităţi internaţionale,

tinde astfel să devină un drept exigibil al indivizilor şi popoarelor. În articolul 1 al

Declaraţiei privind dreptul la dezvoltare, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin

rezoluţia 41/128, din 4 decembrie 1986, se arată că acest drept este un drept inalienabil al

omului, pe baza căruia orice om şi toate popoarele sunt îndreptăţite să participe la

13

dezvoltarea economică, socială, culturală şi politică, să contribuie la aceasta şi să se

bucure de a ceastă dezvoltare, în acest cadru putând fi realizate pe deplin toate drepturile

omului şi libertăţile fundamentale.

Dreptul la un mediu sănătos (natural şi social). În condiţiile deteriorării mediului

înconjurător, ca urmare a poluării din dezvoltarea industrială şi a extinderii unor

fenomene sociale deosebit de dăunătoare, cum ar fi criminalitatea, alcoolismul, traficul şi

folosirea drogurilor, problematica mediului ambiant – natural şi social – a intrat în sfera

preocupărilor factorilor politici, oamenilor de ştiinţă şi opiniei publice din toate ţările.

Din dezbaterile pe această temă la nivelul statelor şi pe plan internaţional s-a conturat

treptat ideea dreptului individului de a trăi într-un mediu natural şi social sănătos şi

necesitatea asigurării acestui drept prin activităţile statului al cărui cetăţean este,

conjugate cu cele ale comunităţii internaţionale, rezultând din cooperarea între state.

Cu privire la ocrotirea mediului înconjurător, Declaraţia Conferinţei Naţiunilor

Unite asupra mediului din 15-16 iunie 1972 subliniază că omul are un drept fundamental

la libertate, egalitate şi condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate să-i

permită să trăiască în demnitate şi bunăstare, precum şi obligaţia de a proteja şi ameliora

mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare. Factorul indispensabil spre a asigura un

mediu sănătos, propice existenţei şi muncii precum şi pentru ameliorarea calităţii vieţii

individului, îl reprezintă dezvoltarea economică şi socială din fiecare ţară.

Drepturile proclamate în Declaraţia de mai sus citată sunt reafirmate în

documentele Conferinţei la nivel înalt privind mediul, de la Rio de Janeiro (septembrie

1992), care pune în lumină şi faptul că asigurarea unui mediu înconjurător sănătos este o

cerinţă importantă a realizării personalităţii umane. În acest scop se impune intensificarea

cooperării pentru asigurarea ridicării nivelului de dezvoltare a tuturor ţărilor lumii ca şi

pentru combaterea fenomenelor sociale nocive menţionate.

Existenţa drepturilor de solidaritate este pusă la îndoială sau chiar contestată în

poziţiile exprimate de reprezentanţi ai diverselor state şi în doctrină, de către numeroşi

autori provenind din ţările dezvoltate. Pe bună dreptate se relevă că, până în prezent,

conţinutul acestor drepturi nu este precis definit, că nu există un concept unitar privind

obligaţiile corelative ale statelor legate de punerea în practică a acestor drepturi şi, mai

ales, căror state urmează să le revină obligaţii în această privinţă şi ce fel de obligaţii. Dar

14

lipsa preciziei în definirea acestor drepturi sau ambiguităţile de formulare nu semnifică

inexistenţa lor; în orice caz nu ar trebui să conducă la încetarea cooperării dintre state

pentru punerea în aplicare a tuturor drepturilor omului. Nici procesul de definire şi

precizare a conţinutului drepturilor civile şi politice, de pildă, nu s-a realizat cu uşurinţă.

El a durat 29 de ani.

Capitolul III

DREPTURILE OMULUI ÎN SISTEMUL NATIUNILOR UNITE

1. Carta Internationala a Drepturilor Omului

Încă de la la naşterea sa, în 1945, după cel de al doilea război mondial, Naţiunile

Unite au contribuit decisiv la dezvoltarea mişcării pentru Drepturile Omului. Deşi au

existat propuneri din partea unor state, Carta Naţiunilor Unite nu cuprinde o listă a

Drepturilor Omului. S-a optat pentru elaborarea unui document distinct realizat de către o

comisie care se va ocupa în mod special de această problemă. Baza legitimă a fost

reprezentată de art 68 din Cartă care prevedea că unul dintre organismele Naţiunilor

Unite, respectiv Consiliul Economic şi Social "va înfiinţa comisii pentru problemele

economice şi sociale şi pentru promovarea drepturilor omului". În 1946 Consiliul

Economic şi Social a înfiinţat Comisia pentru Drepturile Omului care a devenit, în timp,

cel mai important organism universal de promovare a Drepturilor Omului.

La prima întîlnire a Comisiei, în 1947, unii reprezentanţi ai statelor membre au

susţinut adoptarea unei declaraţii cu privire la drepturile omului care ar fi trebuit, în

opinia promotorilor, să exercite o influenţă morală şi politică asupra statelor. Un alt punct

de vedere a susţinut necesitatea realizării unei convenţii care să cuprindă o cartă a

drepturilor omului, supusă ratificării statelor, după adoptarea sa de către Adunarea

Generală. La momentul respectiv fost urmat primul punct de vedere. În 1948 Adunarea

Generală adopta declaraţia elaborată de Comisia pentru Drepturile Omului sub numele de

Declaratia Universalã a Drepturilor Omului. Din cele 56 de state membre ale

15

Naţiunilor Unite, 48 au votat în favoarea adoptării Declaraţiei iar 8 s-au abţinut. La mai

bine de 50 de ani de la adoptare, Declaraţia "îşi păstrază locul său de onoare în istoria

mişcării pentru drepturile omului. Nici un alt document -sublinia Henry Steiner- n-a

surprins mai bine momentul istoric, n-a atins aceeaşi forţă morală sau a exercitat influenţă

mai mare asupra mişcării în ansamblul său… Declaraţia a exprimat într-un limbaj

elocvent speranţele şi idealurile unei lumi eliberate de ororile celui de al doilea război

mondial. Oricît de evident ar părea astăzi, Declaraţia aduce un mesaj mult mai radical

decît au intenţionat poate chiar şi promotorii săi. Ea a repus mereu în discuţie doctrinele

tradiţionale din dreptul internaţional, a îndreptat constant discursul relaţiilor

internaţionale asupra unor probleme vitale pentru demnitatea umană şi pentru pace.

Cel de al doilea punct de vedere, elaborarea, pe baza Declaraţiei, unui tratat a fost,

de asemenea, urmat, dar s-a materializat mult mai tîrziu decît s-a anticipat. Declanşarea

războiului rece, evoluţia sa spre forme din ce în ce mai rigide, scindarea ideologică a

mişcării pentru drepturile omului au fost elementele obiective care au făcut ca cele două

principale tratate asupra drepturilor omului să intre în vigoare abea peste 28 de ani.

Pactul cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi Pactul cu privire la Drepturile

Economice Sociale şi Culturale au fost adoptate de Adunarea Generală în 1966 şi au

intrat în vigoare în1976.

Cele trei documente au devenit fundamentul Dreptului Internaţional al Drepturilor

Omului constituind, Carta Internationalã a Drepturilor Omului. Ea cuprinde :

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948

de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite;

Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi

Pactul Internaţional cu privire la Drepturilor Economice, Sociale şi

Culturale.

Carta cuprinde o listă amplă de drepturi ale omului, cum ar fi: drepturi personale,

civile, politice, la subzistenţă, economice, sociale şi culturale. Această listă a fost în

continuare dezvoltată în tratate, declaraţii, convenţii, etc, centrate pe reglementarea unor

probleme speciale, cum ar fi, genocidul, drepturile politice ale femeii, eliminarea oricărei

16

forme de discriminare a femeii, a discriminării rasiale, interzicerea torturii, drepturile

copiilor, etc. În dreptul internaţional aceste drepturi se structurează într-un sistem

complex, şi interdependent de garanţii.

O tipologie a drepturilor din cartă ar cuprinde, după J. Donnelly, cinci mari

categorii: (1) drepturi personale şi la subzistenţă ( care asigură o minimă protecţie a vieţii

şi demnităţii persoanei); (2) drepturi juridice ( protejează individul în relaţia cu statul);

(3) drepturi civile, sociale şi culturale (asigură integrarea activă a individului în

societate); (4) drepturi economice ( care asigură un control asupra naturii şi condiţiilor în

care se desfăşoară munca); (5) drepturi politice (care asigură persoanei posibilitatea de a

influenţa normele şi structurile societăţii).

O tipologie mai complexă rezultă din analiza celor două Pacte. În cadrul

Convenţiei asupra drepturilor civile şi politic :

a.) individul, ca entitate fizicã si moralã, este protejat prin garantarea : dreptului la viaţă

(art.6, par.1), dreptul de a nu fi supus sclaviei şi servituţii (art.8, par.1şi 2), dreptul

individului de a i se recunoaşte personalitatea juridică (art.16), dreptul la viaţă privată,

onoare şi reputaţie (art.17), libertatea de a adopta orice credinţă religioasă (art.18, par.1 şi

2), protecţia familiei (art.23) şi a copiilor (art.24).

Pactul Internaţional asupra Depturilor Civile şi Politice are două Protocoale

facultative. Primul Protocol facultativ (a fost deschis spre semnare în 1966 şi a intrat în

vigoare în 1976) împuterniceşte Comitetul drepturilor omului să primească şi să

examineze comunicări provenite de la persoane fizice. Cel de al doilea Protocol facultativ

(adoptat prin rezoluţie a Adunării Generale a ONU în decembrie 1989) se referă la

abolirea pedepsei cu moartea.

Libertatile personale care protejează poziţia individului în societate reprezintă o

altă categorie de garanţii. În cadrul acestui grup, Pactul cu privire la drepturile civile şi

politice prevede: dreptul la libertate şi securitate personală (art.9), libertatea de mişcare

(art.12), dreptul străinilor de a nu fi expulzaţi (art.13), libertatea de exprimare a credinţei

religioase (art.18, par.3 şi 4), libertatea de opinie şi expresie (art.19) şi limitarea ei doar

de interdicţia propagandei pentru război şi discriminare (art.20), etc.

Drepturile politice sunt de asemenea garantate de articolul 25 din Pact. Lor li se

adaugă libertatea de asociere (art.22) şi de întrunire paşnică (art.21).

17

Dacă individul este răspunzător pentru comiterea unei infracţiuni sau de

încălcarea ordinii publice el este protejat de exerciþiul abuziv al puterii publice de

existenta garantiilor judiciare. Între acestea Pactul prevede o serie de principii şi drepturi,

cum ar fi : egalitatea indivizilor în faţa oricărui tribunal şi instanţe, dreptul ca litigiul să

fie examinat echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial,

(art.14); reguli privitoare la tratamentul persoanelor care ispăşesc o pedeapsă privativă de

libertate (art.10); dreptul de a nu fi supus torturii, unor pedepse sau tratamente crude,

inumane sau degradante (art.7). La acestea se adaugă prevederile speciale legate de

pedeasa cu moartea (art.6, par.2-6).

Pactul asupra drepturilor Civile şi Politice instituie, de asemenea, o serie de

garantii generale legate de tratamentul egal si interzicerea oricãrei forme de discriminare

(art.26) precum şi egalitatea în drepturi a bărbatului şi femeii. Ea prevede protecţia

identităţii culturale, religioase şi lingvistice a minorităţilor etnice (art.27).

Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice

1. Orice copil, fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie,

origine naţională sau socială, avere sau naştere, are dreptul din partea familiei sale, a

societăţii şi a statului la măsurile de ocrotire pe care le cere condiţia sa de minor.

Cel de al doilea Pact cuprinde trei categorii de drepturi menţionate chiar în titlul său:

drepturi economice, sociale şi culturale.

a.) Drepturile economice reglementează : dreptul la muncă (art.6), la condiţii de muncă

decente şi la un salariu echitabil (art.7), dreptul de a înfiinţa şi asocia în sindicate (art.8),

dreptul la securitate socială (art.9).

b.) Drepturile sociale au în vedere : protecţia familiei (art.10), drepturi speciale

referitoare la asistenţa socială a mamelor (art.10, par.2) şi copiilor (art.10, para.3), dreptul

la un standard decent de viaţă ce include hrana, îmbrăcămintea şi locuinţa (art.11),

dreptul la sănătate (art.12), la îmbunătăţirea igienei mediului (art.12, par.2, lit.b) şi la

profilaxia maladiilor epidemice şi profesionale (art.12, par.2, litc), etc.

c.) O categorie distinctă este aceea a drepturilor culturale. Între acestea Pactul

reglementează : dreptul la educaţie (art.13 şi 14), dreptul de a participa activ la viaţa

culturală precum şi de a beneficia de progresul ştiinţific şi aplicaţiile sale (art.15, par.1,

lit.a şi b). Pactul prevede, în articolul 13, că organizarea sistemului şcolar nu este dreptul

18

exclusiv al statului, părinţii putînd opta pentru "instituţii de învăţămînt, altele decît cele

ale autorităţii publice, dar conforme cu normele minimale prescrise sau aprobate de stat

în materie de educaţie" (art. 13, par.3)..

Principiile Declaraţiei Universale au fost, de asemenea, dezvoltate în alte tratate

internaţionale. Dintre acestea, un rol esenţial în protecţia drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale îl au : Conventia Internationalã asupra Eliminãrii Tuturor

Formelor de Discriminare Rasialã ( adoptată în 1965; intrată în vigoare în 1969);

Conventia asupra Eliminãrii tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeii

(adoptată în 1979, intrată în vigoare în 1981); Conventia împotriva Torturii si altor

Pedepse ori Tratamente Crude, Inumane sau Degradante (adoptată în 1984, intrată în

vigoare în 1987), Conventia asupra Drepturilor Copilului ( adoptată în 1989, intrată în

vigoare în 1990). Împreună cu Carta ele constituie nucleul central al drepturilor omului

reglementate şi garantate în Sistemul Naţiunilor Unite.

2. Organisme de monitorizare a implementãrii Drepturilor Omului, înfiintate

pe baza Cartei Natiunilor Unite

Comisia pentru Drepturile Omului.

Politica Naţiunilor Unite în domeniul drepturilor omului este realizată, prin

intermediul Adunării Generale, de un important număr de organizaţii. Cea mai

importantă oragnizaţie interguvernamentală cu atribuţii în domeniul drepturilor omului

este Comisia pentru Drepturile Omului. Ea a fost creată în 1946 de Consiliul Economic şi

Social şi realizează coordonarea întregii politici, a studiilor pe problematica drepturilor

omului, codifică noi norme internaţionale şi monitorizează respectarea drepturilor omului

în toată lumea. Constituită din reprezentanţii a 53 de State membre, Comisia crează

cadrul de manifestare şi dezbatere al statelor, organizaţiilor guvernamentele şi

nonguvernamentale, în legătură cu problematica drepturilor omului.

Iniţial, Comisia şi-a orientat activitatea în direcţia definirii şi codificării

standardelor internaţionale în materia drepturilor omului. În ultimele două decenii

Comisia a creat un sistem de proceduri speciale destinat investigării încălcărilor

drepturilor omului. Sesiunea anuală a Comisiei, desfăşurată la Geneva pe durata a şase

19

săptămîni, reprezintă un cadru global unic de dezbatere şi clarificare a numeroase

încălcări ale dreprturilor omului. Atat statele cît şi organizaţiile non-guvernamentale

prezintă informări cu privire la diferite situaţii care sunt în atenţia lor. Pe baza examinării

acestor situaţii pot fi desemnate grupuri de experţi mandataţi să examineze situaţiile la

faţa locului, să poarte discuţii cu guvernele, să relizeze asistenţă, şi să condamne

încălcările.

În ultimul timp, Comisia şi-a îndreptat atenţia în direcţia promovării drepturilor

economice, sociale şi culturale precum şi a dreptului la dezvoltare. Au fost create în acest

scop o serie de grupuri de lucru mandatate cu analiza efectelor datoriei externe şi a

sărăciei extreme asupra drepturilor omului.

Printre priorităţile agendei de lucru a Comisiei se numără promovarea drepturilor

femeii şi protecţia drepturilor copilului. De atenţie specială beneficiază situaţia copiilor în

conflictele armate, violenţa împotriva femeii, traficul cu femei şi fete. De asemenea,

Comisia monitorizeză în de-aproape drepturile grupurilor vulnerabile, în special ale

minorităţilor etnice, religioase şi lingvistice precum şi ale populaţiilor indigene. Din 1948

Comisia este asistată de o Subcomisie pentru Prevenirea Discriminãrii si Protectia

Minoritãtilor (transformatã în Subcomisia pentru Promovarea si Protectia Drepturilor

Omului) alcătuită din 26 de experţi independenţi din întreaga lume. Subcomisia a creat la

rîndul său mai multe grupuri de lucru mandatate cu protecţia drepturilor populaţiilor

indigene, minorităţilor şi grupurilor vulnerabile.

Printre problemele de care se ocupă Comisia sunt şi formele actuale de sclavie,

incluzînd munca forţată, adopţia ilegală şi pseudo-legală care urmăreşte exploatarea

copiilor precum şi exploatarea sexuală în timp de război.

Înaltul Comisar al Natiunilor Unite pentru Drepturile Omului

În perioda premergătoare Conferinţei de la Viena, Naţiunile Unite şi-au

intensificat eforturile de promovare şi implementare a drepturilor omului. Acest efort a

fost coordonat de Comisia pentru Drepturile Omului şi a beneficiat de sprijinul

Secretariatului Centrului Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului. În 1993, Adunarea

Generală a întărit sitemul promovării şi implementării drepturilor omului prin crearea

postului de Înalt Comisar al Naþiunilor Unite pentru Drepturile Omului.

Mandatat să coordoneze toate programele Naţiunilor Unite în materia drepturilor

20

omului şi să le îmbunătăţescă eficienţa, Înaltul Comisar a devenit principalul responsabil

al promovării şi implementării drepturilor omului în sistemul Naţiunilor Unite. Acţionînd

sub directa autoritate a Secretarului General, ca reprezentantul său în domeniul

drepturilor omului, Înaltul Comisar raportează Adunării Generale, Consiliului Economic

şi Social şi Comisiei pentru Drepturile Omului. Departamentul Înaltului Comisar al

Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului funcţionează ca Secretariat al Comisiei pentru

Drepturile Omului şi focalizează întreaga activitate a Naţiunilor Unite pentru activităţile

desfăşurate în domeniul drepturilor omului.

În 1997, în cadrul unui amplu proces de reorganizare şi îmbunătăţire a eficienţei

Organizaţiei Naţiunilor Unite, Secretarul General Kofi Annan a aşezat drepturile omului

în centrul întregii activităţi a Naţiunilor Unite. Secretarul General a structurat activitatea

Naţiunilor Unite în patru domenii fundamentale: a.) pacea şi securitatea; b.) politicile

economice şi sociale; c.) cooperarea în domeniul dezvoltării; şi d.) politicile umanitare.

Drepturile omului, au fost considerate ca un al cincilea domeniu, integrator, care

le intersectează pe toate celelalte. Drepturile omului au devint astfel nucleul central al

întregii activităţi a Naţiunilor Unite. În contextul acestor măsuri de reorganizare

Departamentul Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului şi Centrul pentru Drepturile

Omului au fuzionat într-o singură structură, Departamentul Înaltului Comisar al

Natiunilor Unite pentru Drepturile Omului.

Departamentul Înaltului Comisar al Natiunilor Unite pentru Drepturile

Omului

Sediul Departamentului este la Geneva. Activitatea sa este asigurată de 200 de

persoane, precum şi de departamente naţionale organizate în toată lumea. În cadrul noii

structuri mandatul Înaltului Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului are

patru componente esenţiale11 : a.) realizarea parteneriatului global pentru drepturile

omului, b.) prevenirea încălcărilor drepturilor omului şi acţiunea în caz de urgenţă, c.)

promovarea drepturilor omului, a democraţiei şi dezvoltării, a păcii durabile şi d.)

coordonarea sistemului global al Naţiunilor Unite al programelor pentru drepturile

omului.

De asemenea, în cadrul mandatului lărgit, Departamentul Înaltului Comisar al

Naţiunilor Unite sprijină activitatea Comisiei pentru Drepturile Omului pe problemele

21

promovării drepturilor femeilor şi copiilor, combaterii discriminării rasiale, protecţiei

grupurilor vulnerabile şi a minorităţilor.

Mecanisme conventionale si extraconventionale de monitorizare a

implementãrii Drepturilor Omului în sistemul Natiunilor Unite

În sistemul Naţiunilor Unite -în cadrul aşa numitei "maşinării a drepturilor

omului"- pe lângă organismele înfiinţate pe baza Cartei, există alte douã tipuri de

mecanisme de monitorizare a implementãrii drepturilor omului. Un prim mecanism,

numit "conventional", se referă la comitetele create de către principalele tratate în materia

drepturilor omului. Pe lângă acesta, a fost creat un sistem de monitorizare independent de

cadrul tratatelor, cunoscut sub numele de "mecanisme extra-conventionale" sau

"proceduri speciale".

Mecanisme Conventionale de monitorizare a implementãrii Drepturilor

Omului

Prin tratate au fost create sase comitete specializate pentru monitorizarea

acţiunilor statelor părţi în direcţia implementării prevederilor documentelor internaţionale

în materia drepturilor omului:

a.) Comitetul pentru Drepturile Omului, monitorizează implementarea Pactului

Internaţional cu pivire la Drepturilor Civile şi Politice. Activitatea sa este asigurată de 18

experţi independenţi a căror competenţă în domeniul drepturilor omului beneficiază de

recunoaştere internaţională. Comitetul a început să funcţioneze din momentul intrării în

vigoare a Pactului (1976). Primul Protocol Facultativ, intrat în vigoare odată cu Pactul,

autorizează Comitetul să primească şi să examineze plangeri ale persoanelor fizice cu

privire la încălcarea drepturilor lor civile şi politice. Comitetul este de asemenea

însărcinat să monitorizeze aplicarea celui de al doilea Protocol Facultativ cu privire la

abolirea Pedepsei cu Moartea.

b.) Comitetul pentru Drepturilor Economice, Sociale si Culturale monitorizează

implementarea actului Internaţional cu privire la Drepturilor Economice, Sociale şi

Culturale. Constituit din 18 experţi independenţi a căror competenţă în materia

drepturilor omului beneficiază de recunoaştere internaţională, Comitetul a fost creat de

Consiliul Economic şi Social în 1985, la nouă ani după intrarea în vigoare a Pactului.

22

Spre deosebire de alte comitete ai căror membri sunt aleşi de statele părţi pentru

respectiva convenţie şi raportează adunării Generale, membrii Comitetului asupra

Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale sunt aleşi de Consiliul Economic şi Social,

căruia îi şi raportează.

c.) Comitetul pentru Elimiarea Discriminãrii Rasiale monitorizează implementarea

Convenţiei Internaţionale asupra Eliminării tuturor Formelor de Discriminare Rasială.

Activitatea sa este asigurată de 18 experţi şi a început să funcţioneze în 1969, după

intrarea în vigoare a Convenţiei. Este cel mai vechi organism de monitorizare creat în

cadrul unei convenţii.

d.) Comitetul pentru Eliminarea Discriminãrii împotriva Femeii este compus din 23 de

experţi independenţi şi monitorizează implementarea Convenţiei asupra Eliminării

Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeii, din 1981.

e.) Comitetul Împotriva Torturii monitorizează Convenţia împotriva Torturii şi altor

Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane sau Degradante. Comitetul funcţioneză din 1987

iar activitatea sa este asigurată de 10 experţi independenţi.

f.) Comitetul pentru Drepturilor Copilului este compus din 10 experţi independenţi şi

monitorizează din 1991 implementarea Convenţiei asupra Drepturilor Copilului.

Mecanisme extraconventionale de monitorizare a implementãrii drepturilor

omului. Proceduri Speciale ale Comisiei pentru Drepturile Omului.

Natura neconvenţională, ad hoc, a procedurilor speciale realizate sub auspiciile

Comisiei pentru Drepturile Omului permite un răspuns mai flexibil la încălcările grave

ale drepturilor omului, decît decît cel al organismelor create de diferite tratate. Ea este

realizată cu sprijinul unor experţi în drepturile omului, împuterniciţi prin mandate

speciale, desemnaţi ca Raportori Speciali, Reprezentanti, Experti Independenti, sau ca

Grup de lucru, atunci cînd sunt investiţi prin acelaşi mandat. Ei examinează,

monitorizează şi raportează Comisiei pentru Drepturile Omului fie asupra situaţiei

drepturilor omului în anumite state şi teritorii ori asupra unor fenomene globale care

generează încălcări grave ale drepturilor omului în lumea întreagă. Anumite mandate

speciale sunt încredinţate Secretarului General sau reprezentanţilor săi speciali.

Peste 20 de mandate 12 monitorizează la ora actuală drepturile omului în ţări cum

ar fi Afganistanul, Cambogia, Republica Democrată Congo, Iran, Iraq, Ruwanda, şi în

23

fosta Iugoslavie. Adunarea Generală a desemnat un Reprezentant Special al Secretarului

General pentru situaţia copiilor în conflictele armate. Comisia pentru Drepturile Omului a

desemnat un Reprezentant special al Secretarului General şi a stabilit un important număr

de mandate tematice asupra : detenţiei arbitrare, formelor actuale de rasism,

discriminarea rasială şi xenofobiea, execuţiile extrajudiciare, libertatea de opinie şi

expresie, independenţa judecătorilor şi avocaţilor, intoleranţa religioasă, dreptul la

dezvoltare, dreptul la educaţie, vînzarea de copii, prostituţia copiilor, tortura, şi violenţa

împotriva femeii, etc.

Există, de asemenea, Grupuri de Lucru care monitorizează şi raportează despre:

formele actuale de sclavie, populaţii indigene şi minorităţi. Subcomisia pentru

Promovarea şi Protecţia Drepturilor Omului a desemnat Raportori Speciali si Experti

Independenti mandataţi să realizeze studii asupra unor probleme cum ar fi: drepturile

omului şi distribuţia veniturilor, practicile tradiţionale care afectează sănătatea femeii şi a

copiilor-fete, violul şi sclavia sexuală în timpul conflictelor armate, privatizarea

închisorilor, terorismul şi drepturile omului, drepturile omului şi progresul ştiinţific.

Mandate tematice au fost de asemenea încredinţate Secretarului General pe

problemele cum ar fi : drepturile omului şi ştiinţa juridică, drepturile omului şi exodul în

masă al unor grupuri şi populaţii, drepturile omului şi terorismul, represaliile împotriva

persoanelor care cooperează cu organismele Naţiunilor Unite pentru drepturile omului,

etc.

3. Proceduri de comunicare a încãlcãrilor drepturilor omului în sistemul

Natiunilor Unite

La prima sa întrunire, în 1947, Comisia Naţiunilor Unite pentru Drepturile

Omului a subliniat că sunt necesare proceduri care să permită comunicarea încălcărilor

flagrante ale drepturilor omului. Procedurile stabilite s-au îmbunătăţit devenind, în timp,

un instrument important în procesul implementării şi respectării drepturilor omului.

În 1959 Consiliul Economic şi Social a decis ca o listă confidenţială de

comunicări adresate Naţiunilor Unite cu plîngerile referitoare la încălcările drepturilor

omului să fie trimisă la Comisia pentru Drepturile Omului şi la fosta Sub-Comisie pentru

24

prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor. Guvernele şi statele la care se făcea

referire primeau copii, iar răspunsurile lor erau, de asemenea, trimise Comisiei pentru

Drepturile Omului.

Începand din 1967, Consiliul Economic şi Social a autorizat Comisia pentru

Drepturile Omului şi (fosta) Sub-Comisie pentru Prevenirea Discriminării şi Protecţia

Minorităţilor să examineze informaţiile relevante pentru încălcările flagrante ale

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale din toate statele. Consiliul a decis să

mandateze Comisia cu "realizarea unor studii detaliate asupra situaţiilor care ar putea

releva încălcări flagrante şi constante ale drepturilor omului, a unor rapoarte şi

recomandări adresate Consiliului”.

Un alt pas important a fost făcut în 1970, odată cu adoptarea de către Consiliul

Economic şi Social "a procedurii de analiză a comunicărilor referitoare la încălcările

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale". Aceasta este cunoscută sub numele de

"procedura 1503" după numărul rezoluţiei Consiliului care a adoptat-o. Ea nu se ocupă de

cazurile individuale, ca atare, ci cu situaţiile care afectează un număr mare de oameni pe

o perioadă îndelugată de timp. Posibiliatea de a trata cazurile individuale a devenit

efectivă din 1976, odată cu intrarea în vigoare a primului Protocol Facultativ al Pactului

asupra Drepturilor Civile şi Politice. Deosebirea dintre cele două proceduri constă în

faptul că prima se referă la examinarea situaţiilor şi cea de a doua de analiza plângerilor

individuale.

"Procedura 1503" este destinată examinării situaţiilor care conduc la "încălcări

flagrante" ale drepturilor omului. Lunar, un Grup de lucru, alcătuit din cinci experţi ai

Sub-Comisiei pentru Promovarea şi Protecţia Drepturilor Omului primesc de la

Secretarul General al Naţiunilor Unite o listă de comunicări, cu descrierea fiecărui caz, şi

a răspunsurilor primite de la guverne. Lista este, de asemenea, remisă membrilor

Comisiei pentru Drepturile Omului. Grupul de lucru analizează toate comunicările şi

răspunsurile primite de la guverne, şi selectează, pentru a supune dezbaterii Sub-

Comisiei, cazurile pentru care exită dovezi ale încălcării flagrante a drepturilor omului şi

libertăţilor fundamentale, respectiv, situaţii care afectează un mumăr mare de oameni, pe

perioade îndelungate de timp. Sub-Comisia, la rîndul său analizează comunicările remise

de Grupul de lucru şi decide dacă situaţiile respective terbuie aduse la cunoştinţa

25

Comisiei pentru Drepturile Omului. Comisia decide dacă este necesar un studiu detaliat

al unei anumite situaţii particulare, precum şi instituirea unui grup ad hoc pentru a realiza

o investigaţie la faţa locului (dar numai cu consimţămîntul statului în care au loc

încălcările menţionate în comunicare).

Pentru a decide ce comunicări sunt acceptate pentru examinare, Sub-Comisia

pentru Prevenirea Discriminărilor şi Protecţia Minorităţilor a stabilit o serie de norme

procedurale.15 Conform acestor reguli, o comunicare nu trebuie să contravină principiilor

Cartei Naţiunilor Unite, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, sau altor tratate ori

convenţii asupra drepturilor omului. Ea nu poate fi admisă decît dacă aprecierile

prezentate constituie temeiuri rezonabile (se iau în considerare inclusiv răspunsurile

primite de la guvernele respective) care atestă încălcarea flagrantă a drepturilor omului şi

libertăţilor fundamentale. Comunicările pot fi admise dacă sunt formulate de persoane

individuale sau grupuri care pretind că sunt victime ale încălcării drepturilor omului. De

asemenea, ele pot fi admise şi atunci cînd sunt remise de orice persoană sau grup de

persoane, care, în mod direct, au luat cunoştinţă de aceste încălcări.

Atunci cînd comunicările sunt aduse la conoştinţă de organizaţii

nonguvernamentale, condiţia, pretinsă de normele procedurale, este ca ele să acţioneze cu

bună credinţă şi în concordanţă cu principiile recunoscute ale drepturilor omului.

Fiecare comunicare trebuie să descrie fapte, scopul petiţiei precum şi drepturile

care au fost încălcate. De regulă, o comunicare care foloseşte un limbaj abuziv sau care

adduce insulte statului împotriva căruia este formulată nu este luată în considerare. Dacă

celelalte cerinţe sunt îndeplinite, şi după eliminarea formulărilor jignitoare, astfel de

comunicări sunt totuşi admise. Nu sunt admise comunicările care încalcă principiile

Cartei Naţiunilor Unite sau au o motivaţie politică. De asemenea, pentru a fi admisă, o

comunicare trebuie să probeze că au fost epuizate toate căile interne de soluţionare sau că

acestea sunt ineficiente şi durata lor în timp este nejustificat de mare.

Toate acţiunile întreprinse în cadrul "procedurii 1503" rămîn confidenţiale cel

puţin pînă în momentul în care Comisia raportează Consiliului Economic şi Social. Până

in acest stadiu, documentele şi întîlnirile organismelor implicate au caracter privat şi

confidenţial. Din 1978, Preşedintele Comisiei pentru Drepturile Omului anunţă, în cadrul

sesiunilor publice, numele ţărilor care sunt examinate.

26

În anii 80 Naţiunile Unite16 primeau, prin intermediul acestei proceduri în jur de

25.000 de plîngeri pe an. Numărul lor a atins recordul de 300.000 în 1993. În ultimii ani

media a fost cam de 50.000. Procedura 1503 a fost prezentă într-un important număr de

ţări. Între 1972 şi 1999, 75 de state au făcut obiectul investigaţiilor. Dintre acestea 20 au

fost din Africa, 23 din Asia, 15 în America latină, 12 în Europa de est, şi 5 în Europa

occidentală.

Procedura "Protocolului facultativ" a fost reglementată de Pactul Internaţional cu

privire la Drepturilor Civile şi Politice şi primul său Protocolul Facultativ. Ambele

documente au intrat în vigoare la data de 23 martie 1976. Statele părţi la Pact şi Protocol

recunosc dreptul Comitetului Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului de a primi şi

analiza comunicări remise de persoane fizice care pretind că drepturile omului le-au fost

încălcate de stat.

Comunicările primite de la persoanele fizice sunt analizate de Comitet în sesiuni

speciale, care nu sunt publice. Scrisorile şi documentele Comitetului sunt confidenţiale.

Pentru ca o comunicare să fie admisă ea trebuie să fie semnată şi să provină de la

o persoană aflată sub jurisdicţia unui stat care a ratificat Protocolul Facultativ. De regulă,

comunicarea trebuie să aparţină persoanei ale cărei drepturi au fost încălcate. Totuşi, dacă

aceasta este în imposibilitatea de a trimite plîngerea, ea poate fi remisă şi de o persoană

care justifică calitatea de a acţiona în numele victimei presupusei încălcări. Persoana care

nu are o astfel de legătură cu victima nu poate remite comunicarea.

Plangerea trebuie să fie compatibilă cu prevederile Convenţiei şi nu poate fi luată

în considerare dacă aceeaşi problemă se află deja în curs de examinare în cadrul unei alte

proceduri internaţionale. De asemenea, toate căile interne de atac trebuie să fi fost

epuizate înainte ca o astfel de plângere să fie adresată Comitetului.

Grupul de lucru pentru Comunicări poate cere presupusei victime sau statului să

furnizeze, într-un termen precizat, în formă scrisă, informaţii suplimentare. Odată ce

comunicarea a fost declarată admisă Comitetul cere statului implicat să explice şi să

clarifice problema precum şi ce anume a întreprins în acest scop. Statul are la disoziţie un

termen de 6 luni pentru a răspunde. Autorul plîngerii are, de asemenea, posibilitatea de a

face comentarii pe marginea răspunsului statului. Procedura Protocolului facultativ pune

în poziţie de egalitate autorul plîgerii şi statul implicat. Fiecare parte are posibilitatea de a

27

face comentarii şi intervenţii pe marginea motivelor invocate de cealaltă parte.

Ulterior Comitetul îşi exprimă punctul propriu de vedere şi îl remite autorului

plangerii şi statului în cauză. Procedura de analiză a comunicărilor este confidenţială.

Sunt însă întotdeauna făcute publice punctele de vedere formulate de Comitetul pentru

Drepturile Omului în cazul comunicărilor admise precum şi deciziile care le resping.

Alte proceduri de comunicare înfiintate prin tratate

În afară de cele două sisteme descrise mai sus, alte trei tratate asupra drepturilor

omului reglementeazã proceduri care permit remiterea, în anumite condiþii, de plîngeri

individuale, respectiv Convenţia asupra Eliminării Tuturor Formelor de Discriminare

Rasială, Convenţia împotriva Torturii şi altor Tratamente şi Pedepse Crude, Inumane sau

Degradante, precum şi Convenţia asupra Eliminării Tuturor formelor de Discriminare

împotriva Femeii.

Articolul 14, paragraful 1, din Conventia asupra Eliminãrii Tuturor Formelor de

Discriminare Rasialã prevede cã "orice stat parte poate declara, în orice moment, că

recunoaşte Comitetului competenţa de a primi şi examina comunicări provenind de la

persoane sau grupuri de persoane, ţinand de jurisdicţia sa, care se consideră victime ale

încălcării, de către statul parte, a unor drepturi prevăzute în prezenta Convenţie.

Comitetul nu primeşte nici o comunicare privind un stat parte care nu a făcut o astfel de

declaraţie." Comunicările sunt admise doar dacă au fost epuizate toate căile interne de

soluţionare.

În cadrul Conventiei împotriva Torturii si a altor Pedepse ori Tratamente Crude,

Inumane sau Degradante articolul 22 prevede că "orice stat parte la prezenta Convenţie,

poate, în virtutea prezentului articol, să declare în orice moment că recunoaşte

competenţa Comitetului de a primi şi examina comunicări prezentate de către sau în

numele unor persoane particulare care ţin de jurisdicţia sa şi care pretind că sunt victime

ale unei încălcări, de către statul parte, a prevederilor Convenţiei. Comitetul nu va primi

nici o comunicare în care este implicat un stat parte care nu a făcut o asemenea

declaraţie."

În cadrul reglementărilor din Convenţia asupra Eliminãrii Tururor Formelor de

Discriminare împotriva Femeii, începînd din martie 1999, odată cu adoptarea

Protocolului facultativ de către Comisia cu privire la Statutul Femeii, sunt admise

28

comunicări individuale cu privire la încălcările drepturilor prevăzute de această

convenţie. Plângerile pot fi adresate Comitetului pentru Eliminarea Discriminării

împotriva fameii. Tot de la această dată, Comitetul se poate implica mai activ în

încălcările flagrante şi sitematice ale drepturilor femeii.

Există şi alte mecanisme de supraveghere a implementãrii si respectãrii

drepturilor omului, care funcţionează sub egida unor agenţii specializate ale Organizaţiei

Naţiunilor Unite. Organizaţia Internaţională a Muncii (ILO) şi Organizaţia Naţiunilor

Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) au creat diferite mecanisme de

apărare a drepturilor omului. De exemplu, o procedură specială de apărare a dreptului la

asociere funcţionează în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Pe baza ei pot fi

formulate plîngeri împotriva statelor care nu s-au obligat, prin alte tratate, să respecte

acest drept.

De asemenea, Comitetele de experţi care funcţionează în cadrul Organizaţiei

Naţiunilor Unite Pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, primesc regulat rapoarte de la

guvernele statelor care au adoptat documentele acestei agenţii cu privire la măsurile de

implementare a drepturilor din acest domeniu.

În ce priveşte Convenţia pentru Drepturile Copilului, din păcate, ea nu

reglementează vreo procedură specială de comunicare a încălcării drepturilor copilului.

Comitetul pentru Drepturile Copilului poate cere, conform prevederilor art. 44, par.4,

"informaţii relevante referitoare la implementarea Convenţiei". De asemenea, astfel de

informaţii pot fi soliciate de la Guverne, dacă există date care indică încălcări grave ale

drepturilor copilului.

29

Capitolul IV

Instituţii specializate în materia drepturilor omului

1. Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.)

În doctrina internaţională clasică, O.N.U. este singura organizaţie cu vocaţie

universală, în sânul căreia toate statele se bucură de egalitate, conform principiilor

democratice.

Adunarea Generală a O.N.U., prin rezoluţiile sale, ce consemnează marile

principii, joacă un rol capital în integrarea comunităţii internaţionale, iar Consiliul de

Securitate apare a fi garantul ordinii mondiale, graţie puterilor de constrângere armată pe

care i le conferă Carta O.N.U. În plan juridic, Curtea Internaţională de Justiţie, compusă

din judecători aparţinând unor culturi diferite, este menită a asigura uniformizarea

dreptului internaţional.

Puterea Curţii Internaţionale de Justiţie poate fi apreciată ca atare, dacă observăm

că, şi ipoteza în care un stat acceptă să se prezinte în faţa ei, în timpul procedurii poate

pleca, şi aceasta se întâmplă, aproape în toate situaţiile în care acel stat consideră că în

declararea competenţei sale, Curtea a greşit. Alteori, acel stat îşi retrage declaraţia de

acceptare a jurisdicţiei Curţii. Toate acestea se întâmplă, fiindcă normele O.N.U. nu

interzic contrariul.

De aceea, O.N.U. i se atribuie mai mult un rol politic, decât unul juridic. Este

motivul pentru care se considerat că în materia drepturilor omului, normele elaborate de

această organizaţie au caracter general, rămânând în sfera principiilor.

Nu se poate însă nega faptul că cel mai important tratat internaţional din istoria

omenirii rămâne Carta Naţiunilor Unite, care abordează drepturile omului în Preambul şi

în şase din articolele sale. Articolul 1 (3) al Cartei ONU declară următorul scop ca fiind

30

unul din obiectivele ONU: ,,Realizarea cooperării internaţionale în soluţionarea

problemelor internaţionale de natură economică, socială, culturală sau umanitară şi

promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă şi religie”.1

Scopurile ONU, prevăzute în art. 55 din Cartă, sunt legate de:2

• ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a forţei de muncă şi condiţii de progres

şi dezvoltare economică şi socială;

• rezolvarea problemelor internaţionale în domeniul economic, social, sanitar şi

altele şi cooperarea internaţională în domeniile culturii şi educaţiei;

• respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Îndeplinirea acestor scopuri se realizează prin executarea obligaţiilor înscrise în

art. 56 potrivit căruia, „toţi membrii se obligă să întreprindă acte în comun şi separat în

colaborare cu Organizaţia, pentru realizarea scopurilor prevăzute în art. 55”. Asemenea

obligaţii sunt concretizate în art. 73, 76. Astfel, în art.76 lit. c este înscrisă obligaţia

încurajării respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără

deosebire de rasă, sex, limbă sau religie şi de a dezvolta sentimentul de interdependenţă

popoarelor lumii”, iar la litera d este înscrisă obligaţia „de a asuma … egalitatea de

tratament în administrarea justiţiei …”.

Deşi asistăm la enunţuri formale referitoare la drepturile omului, nu putem să nu

observăm modalităţile de acţiune utilizate de O.N.U. pentru realizarea scopurilor sale.

Astfel, Carta O.N.U. împuterniceşte organele sale, precum Adunarea Generală, Consiliul

Economic şi social, Consiliul de tutelă, să favorizeze sau să încurajeze respectarea

drepturilor omului. La acestea se adaugă acţiunile statelor membre la care Carta obligă

prin instrumentele sale.

Regulile fixate de O.N.U. au trecut din sfera declarativă în sfera acţiunii prin

intermediul instituţiilor specializate din sistemul Naţiunilor Unite, cât şi prin intermediul

altor instrumente.

Este suficient să amintim: Comisia pentru drepturile omului, Subcomisia condiţiei

femeii, create de Consiliul Economic şi Social, apoi, Înaltul Comisariat al Naţiunilor 1 Thomas Buergenthal, Renate Weber, op. cit., p. 182 Lidia Barac, op. cit., p. 12

31

Unite pentru refugiaţi, Organizaţia Internaţională pentru Migraţii, Comisia de Drept

Internaţional a O.N.U., Centrul pentru drepturile Omului – toate cu largi competenţe în

sfera drepturilor omului.3

2. Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M)

Această organizaţie s-a înfiinţat la 11 aprilie 1919 cu scopul de a ocroti

demnitatea muncitorilor, de a contribui la îmbunătăţirea condiţiilor lor de muncă şi a

nivelului de trai, de a realiza bunăstarea economică, de a ocroti sănătatea muncitorilor,

protecţia mamei şi a copilului, de a asigura posibilităţi egale în domeniul pregătirii

profesionale şi învăţământului.

Scopurile acestei organizaţii pot fi descoperite şi înţelese prin observarea

Constituţiei O.I.M.4, care întemeiază necesitatea protecţiei muncitorilor pe simţământul

de justiţie şi omenie, pe dorinţa de a asigura o pace trainică în lume.

La 10 mai 1944, O.I.M. adoptă Declaraţia de la Philadelphia privind scopurile şi

obiectivele O.I.M., principiile acesteia. Ele rezidă în următoarele reguli:

- munca nu este o marfă;

- libertatea cuvântului şi libertatea de asociere este esenţială pentru un progres

continuu;

- mizeria oriunde există, constituie o ameninţare pentru bunăstarea tuturor;

- lupta împotriva sărăciei trebuie să fie preocupare fiecărui stat, la care se impune

adăugarea unor eforturi internaţionale permanente şi unitare5.

Punerea în aplicare a acestor reguli se realizează prin acţiunile O.I.M., aceasta

fiind abilitată să elaboreze convenţii şi recomandări care stabilesc normele internaţionale

ale muncii6, formulează principii şi programe internaţionale destinate îmbunătăţirii

condiţiilor de muncă şi de trai, promovării drepturilor fundamentale ale omului, stabilesc

norme internaţionale de muncă pentru orientarea autorităţilor naţionale în vederea

realizării acestor obiective, organizează programe de cooperare tehnică internaţională

pentru sprijinirea guvernelor în aplicarea acestor reguli, desfăşoară activităţi de

învăţământ, cercetare, instruire, etc.

3 Lidia Barac, op. cit., p. 134 Constituţia O.I.M. a constituit Partea a XIII-a Tratatului de la Versailles dintre Puterile Aliate şi Asociate şi Germania.5 I. Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, 1995, p. 5346 Asemenea norme alcătuiesc Codul Internaţional al Muncii.

32

Din 1946 această organizaţie interguvernamentală are statut de instituţie

specializată a Naţiunilor Unite.

3. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură

(U.N.E.S.C.O.)

Înfiinţată la 4 noiembrie 1945, având statut de instituţie specializată a Naţiunilor

Unite, UNESCO are drept scop de a contribui la menţinerea păcii şi securităţii

internaţionale, prin educaţie, ştiinţă, cultură şi comunicaţie, educarea naţiunilor în

vederea asigurării respectului universal al justiţiei, legii, al drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului, fără discriminări.

Deviza activităţii organizaţiei rezidă în convingerea potrivit căreia „războaiele iau

naştere în minţile oamenilor”, motiv pentru care, în minţile oamenilor trebuie

înrădăcinată ideea apărării păcii şi întrucât demnitatea omului presupune răspândirea

culturii şi educaţiei în spiritul libertăţii, păcii, dreptăţii, această grijă se impune a fi

asumată de toate popoarele, care au datoria de a asigura un acces deplin, egal la educaţie,

cultură, informaţie, şi prin acesta, la adevăr.

Scopul organizaţiei se realizează prin puterea ei de a da recomandări statelor

pentru încheierea de acorduri internaţionale care să permită circuitul liber al ideilor, prin

cuvânt şi imagine, acţiune demnă de a contribui la educaţie şi răspândirea culturii, a

ştiinţei.

Acţiunile practice ale U.N.E.S.C.O. vizează:

• repunerea în funcţiune a sistemelor de învăţământ, dezorganizate în urma

conflictelor armate;

• organizarea de acţiuni pilot;

• difuzarea de directive în domeniul educaţiei, toate menite a conduce la afirmarea,

promovarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale într-o lume în care

spaţiul libertăţii, deseori, tinde a fi cotropit de diferite forţe, conflicte, idei.

4. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.S.M.)

Înfiinţată la New York la 22 iulie 1946, are statut similar celorlalte organizaţii,

analizate deja. Deviza sa este: „o stare de perfectă sănătate pe care trebuie s-o atingă orice

33

om constituie un drept fundamental al oricărei fiinţe umane, indiferent de rasă, religie,

vederi politice, situaţie economică sau socială”7.

Sănătatea popoarelor este o condiţie fundamentală a păcii în lume şi a sănătăţii,

motiv pentru care guvernele trebuie să ia măsuri sanitare şi sociale adecvate.

Ţelul organizaţiei poate fi atins, întrucât ea este abilitată să acţioneze ca o

autoritate conducătoare şi coordonatoare în domeniul sănătăţii, sens în care acordă

asistenţa guvernelor pentru întărirea serviciilor de sănătate. Desfăşoară, în acelaşi timp,

acţiuni de eradicarea epidemiilor. Iniţiază convenţii, acorduri şi regulamente pentru

realizarea aceluiaşi scop8.

7 Preambului Constituţiei O.S.M.8 I. Cloşcă, I. Suceavă, op. cit., p. 58

34

Capitolul V

CONSILIULUI EUROPEI ŞI CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR

OMULUI

La 19 septembrie 1946, în discursul său la Universitatea din Zurich, primul

ministru englez, Winston Churchill a prezentat opiniile sale privind viitorul Europei după

cel de-al doilea război mondial, afirmând necesitatea constituirii Statelor Unite ale

Europei9.

Concretizarea acestei idei s-a produs la 5 mai 1949, când a fost creat Consiliul

Europei, având ca membrii fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda,

Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia şi Suedia.10 În prezent, ca urmare a

primirii succesive de noi membri în decursul anilor, Consiliul Europei are 46 de membri.

Scopul său avea să fie declarat în Preambulul Statutului, în care se arată că

Consiliul Europei urmăreşte „edificarea păcii bazată pe justiţie şi cooperare

internaţională” în vederea „păstrării societăţii umane şi civilizaţiei”.11

Cei care doresc să fie membrii ai acestui organism, trebuie să accepte principiile

statului de drept şi principiul potrivit căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa

trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, la care se adaugă

dorinţa sinceră a participanţilor – membrii, de a concura efectiv la realizarea scopului

Consiliului.

Observăm că rolul Consiliului nu s-a circumscris domeniului militar şi economic,

ci domeniului social şi cultural.

Prima sa realizare în plan politic a fost adoptarea şi deschiderea spre semnare, la 4

noiembrie 1950, la Roma, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Mecanismele de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului din

cadrul sistemului Convenţiei Europene a Drepturilor Omului au un caracter efectiv, ceea

9 Idee care nu era nouă, întrucât mai fusese vehiculată în diferite împrejurări, inclusiv în cadrul dezbaterilor de la Liga Naţiunilor.10 Victor Duculescu, op. cit., p. 9811 Lidia Barac, op. cit., p. 16

35

ce ne permite să afirmăm că sistemul european de protecţie a drepturilor omului este net

superior sistemului specific Naţiunilor Unite.

Efectivitatea unei astfel de protecţii rezidă, în principal, în aceea că Organele

Convenţiei Europene a Drepturilor Omului permit sesizarea lor, atât prin intermediul

plângerilor cu caracter etatic, formulate de unul din statele membre, în temeiul art. 24 din

Convenţie, cât şi prin intermediul plângerilor individuale, în cazul persoanelor fizice,

organizaţiilor neguvernamentale sau diverselor grupuri de persoane, în temeiul art. 25 din

Convenţie.12

Efectivitatea Convenţiei poate fi măsurată însă şi prin aceea că ea vizează în mod

concret o arie largă de drepturi şi libertăţi, fixându-le în acelaşi timp conţinutul, de

această dată, nu în mod declarativ, ci concret, cu ocazia soluţionării unor litigii în

domeniu, hotărârile Curţii concretizând, în motivarea lor, conţinutul acestor drepturi şi

libertăţi fundamentale.13

Sistemul european de protecţie a drepturilor omului cuprinde, în esenţă, trei

organe:

• Comisia Europeană a Drepturilor Omului, compusă dintr-un număr de membrii

egal cu acela al statelor, aleşi în mod individual de către Comitetul de Miniştrii al

Consiliului Europei pe baza unei liste întocmite de Biroul Adunării Parlamentare, pe timp

de şase ani.14

• Curtea Europeană a Drepturilor Omului, înfiinţată în 1985, activă din 1959,

compusă dintr-un număr de judecători egal cu acela al statelor membre, aleşi de

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, pe baza unei liste prezentate de statele

membre. Ei sunt aleşi pe termen de nouă ani, fiind independenţi în luarea deciziilor.

• Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, organ interstatal care ia decizii în

cazuri deosebite.

Procedura care se desfăşoară în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului

prezintă unele particularităţi în raport cu procedura ce se desfăşoară în faţa Curţii

Europene a Drepturilor Omului.

a. Procedura în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului12 Procedurile desfăşurate de aceste organe, cât şi soluţiile posibil de adoptat în urma desfăşurării lor întăresc concluzia de mai sus.13 Victor Duculescu, op. cit., p.10614 Sediul Comisiei este la Strasbourg.

36

Lucrările Comisiei se desfăşoară cu uşile închise, şedinţele sale fiind secrete, iar

dosarele confidenţiale.

Procedura parcurge mai multe etape. Prima etapă se referă la examinarea

admisibilităţii cererilor introduse în faţa Comisiei.

Art. 27 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prevede că nu pot fi admise

cererile anonime, cele identice cu o altă plângere examinată anterior de Comisie sau cele

supuse altei instanţe internaţionale, ori dacă nu conţin fapte noi.

În această fază, Comisia are dreptul să declare inadmisibilă orice cerere, dacă

apreciază că acesta este „în mod evident nefondată sau abuzivă”.

În măsura în care Comisia găseşte cererea admisibilă în principiu, se trece la a

doua etapă procedurală, şi anume la examinarea fondului cererii. În acest cadru, Comisia

va stabili faptele, ori va încerca o soluţie amiabilă a cauzei. În cel de-al doilea caz,

procedura se finalizează printr-un raport ce va fi transmis statelor interesate, Comitetului

de Miniştri şi Secretarului General al Consiliului Europei, în scopul publicării.

În primul caz, procedura continuă, faptele fiind stabilite în contradictoriu cu

reprezentanţii părţilor, după care se întocmeşte un raport care constată faptele şi implică

un aviz în legătură cu încălcările pretinse. Acest raport este transmis Comitetului de

Miniştri şi statelor interesate, dar nu va fi publicat. În acest raport, Comisia poate formula

şi propuneri pe care le consideră corespunzătoare, ea având posibilitatea de a sesiza direct

Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Observăm că această Comisie are, deopotrivă, un rol de conciliere şi de anchetă.

Activitatea sa se încheie, fie prin închiderea dosarului, rezultat al împăcării părţilor, fie

prin înaintarea lui Comitetului de Miniştri pentru continuarea procedurii.

b. Procedura în faţa Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei

Cu privire la dosarul primit, Comitetul de Miniştri are două posibilităţi, şi anume:

fie reţine cauza, stabilind, prin votul a două treimi dintre membrii săi, dacă a existat sau

nu o încălcare a Convenţiei, fie transmite cauza Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În ipoteza în care, în urma votului s-a constatat existenţa unei încălcări a

Convenţiei, Comitetul acordă un termen până la care statul implicat va lua măsurile ce

decurg din decizia Comitetului de Miniştri.

37

Dacă acest stat nu ia măsurile corespunzătoare satisfăcătoare, Comitetul de

Miniştri va adopta măsurile corespunzătoare stabilite în decizia sa iniţială.15

c. Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un organ jurisdicţional care

funcţionează ca o cameră compusă din şapte judecători. Din Camera care va examina

plângerea face parte, din oficiu, şi judecătorul care este cetăţean al statului căruia i s-au

adus criticile privind încălcarea drepturilor omului, sau în lipsa acestuia, o persoană, la

alegerea sa. Numele celorlalţi judecători sunt trase la sorţi înaintea începerii examinării

cauzei.

Curtea poate fi sesizată, aşa cum am arătat mai sus, fie de Comisia Europeană a

Drepturilor Omului, fie de Comitetul de Miniştri, dar ea poate fi sesizată şi în mod direct

de către un stat parte la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau de statul al cărui

cetăţean a fost victima unor încălcări, orice stat care a sesizat Comisia sau de către

persoana fizică, organizaţia neguvernamentală sau grupe de particulari care a sesizat

Comisia16.

Examinând dosarul, Curtea îşi stabileşte propria competenţă.

Procedura în faţa Curţii cunoaşte două faze, una scrisă, în care părţile şi Comisia

Europeană a Drepturilor Omului, parte în proces, prin reprezentantul său, vor depune

concluzii scrise şi alta orală, în care cauza este supusă unor dezbateri publice fiind

examinată în prezenţa părţilor şi a delegatului Comisiei Europene a Drepturilor Omului.

Curtea judecă în fond cauza şi pe baza probelor administrate stabileşte dacă s-a

produs sau nu o încălcare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În ipoteza inexistenţei unei încălcări, Curtea dispune închiderea dosarului.

În ipoteza constatării încălcării Curtea va pronunţa o hotărâre, prin care dispune,

fie repararea consecinţelor încălcării prin acordarea unei satisfacţii echitabile celui

prejudiciat, în ipoteza în care dreptul intern al statului implicat nu permite o totală

reparare a consecinţelor încălcării, fie obligarea statului în cauză la satisfacerea cererii

persoanei prejudiciate, atunci când mecanismele dreptului intern permit înlăturarea

consecinţelor încălcării.

15 În acest ultim caz va dispune şi publicarea raportului Comisiei Europene a Drepturilor Omului, care a consemnat încălcarea respectivă.16 Conform art. 48 din Convenţie, astfel cum a fost amendat de Protocolul nr. 9 din 6 noiembrie 1990.

38

În ambele cazuri, hotărârea Curţii este motivată. Ea este definitivă, nerecurabilă şi

obligatorie pentru părţi. Executarea hotărârii este atributul Comitetului de Miniştri al

Consiliului Europei17.

Capitolul VI

DREPTURILE OMULUI ÎN CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR

OMULUI

1. Libertatea fizică

Dreptul la viaţă

Articolul 2

,,1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea poate fi

cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţată de

un tribunal, în cazul când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată cu încălcarea acestui articol în

cazul în care ea ar rezulta din recurgerea la forţă dovedită absolut necesară:

- pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei nelegale;

- pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane

legal deţinute;

- pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”

Protocolul nr. 6

,,1. Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o

asemenea pedeapsă, nici executat.

2. Un stat poate prevedea în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte

săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi

aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale.

Statul respectiv va comunica Secretariatului General al Consiliului Europei dispoziţiile

aferente legislaţiei în cauză.

17 Donna Gomien, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 141

39

3. Nici o derogare de la dispoziţiile prezentului Protocol pe temeiul art. 15 din

Convenţie nu este îngăduită.

4. Nici o rezervă la dispoziţiile prezentului Protocol pe temeiul art. 64 din

Convenţie nu este admisă.”

În practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 2 al Convenţiei a fost pus în

discuţie cu ocazia pronunţării Hotărârii din 27 septembrie 1995 (Marea Cameră, seria A

nr. 324), în soluţionarea cazului McCann şi alţii contra Regatului Unit.

Cu această ocazie, Curtea a statuat că excepţiile definite la paragraful 2 arată că

art. 2 al Convenţiei, care consacră dreptul la viaţă, vizează cazurile în care moartea a fost

provocată în mod intenţionat, precizând că paragraful 2 nu defineşte toate situaţiile în

care se permite provocarea morţii în mod intenţionat, ci descrie producerea morţii în mod

involuntar. Se precizează însă, că recurgerea la forţă trebuie să fie „absolut necesară”,

pentru a atinge unul din obiectivele menţionate la alin. a), b) şi c). Măsura realizării unei

asemenea condiţii se precizează în cadrul procedurii ce se desfăşoară cu ocazia

controlului legalităţii recurgerii la mijloace mortale de către autorităţile statului.18 În

acelaşi timp se susţine, că recurgerea la forţă, definită în art. 2 poate să se justifice când

se bazează pe o convingere cinstită, considerată, pentru motive bine întemeiate, ca

valabilă, dar care se dovedeşte ulterior a fi greşită.

În speţă, serviciile de informaţii au informat autorităţile britanice, spaniole şi

gibraltariene că I.R.A.19 proiectează un atentat terorist în Gibraltar. Trei suspecţi au fost

identificaţi în preajma unui automobil, considerat automobil capcană în urmă evaluării

sale, de către un expert în materie de explozive. Cei trei suspecţi sunt urmăriţi în vederea

arestării, însă, datorită unor gesturi ale lor, precum „dusul mâinii la şold”, îndreptarea

bruscă a mâinii spre sacoşa purtată de unul dintre ei, sunt împuşcaţi mortal, cu numeroase

focuri de arme. Ulterior se constată că aceştia nu aveau asupra lor arme, că automobilul

nu avea bombă, însă se stabileşte apartenenţa suspecţilor la I.R.A..

18 Se apreciază că o lege care interzice, de manieră generală, orice omucidere arbitrară ar fi ineficientă în practică, dacă nu ar exista o procedură care să permită controlul legalităţii recurgerii la forţă, căci obligaţia de a proteja dreptul la viaţă implică inclusiv efectuarea unei forme de anchetă eficientă atunci când recurgerea la forţă de către agenţii de stat a dus la moarte de om.19 Armata Republicană Irlandeză (Irish Republican Army - IRA) este o organizaţie paramilitară naţionalistă irlandeză creată în 1919, care combate autoritatea britanică în Irlanda de Nord, cu scopul obţinerii independenţei şi alipirii acestei regiuni la Republica Irlanda.

40

Curtea apreciază că acţiunile militarilor se justifică, întrucât ei credeau în raport

cu informaţiile care li s-au transmis, că trebuie să tragă în suspecţi pentru ai împiedica să

declanşeze bomba şi să provoace astfel importante pierderi de vieţi omeneşti.

În acelaşi timp, Curtea apreciază că autorităţile nu au evaluat însă corespunzător

informaţiile primite, înainte de a le transmite unor soldaţi care folosesc în mod automat

armele pentru a ucide. Se constată că autorităţile nu au ţinut suficient cont de posibilitatea

ca evaluările serviciilor de informaţii să fie greşite, căci, suspecţii se puteau afla, la fel de

bine, într-o misiune de recunoaştere, iar informaţia potrivit căreia dispozitivul de

declanşare a bombei putea fi acţionat printr-o simplă apăsare pe un buton era prea

simplistă pentru a nu fi deloc evaluată.

Pornind de la circumstanţele în care s-a recurs la forţă, Curtea a constatat că în

speţă s-au încălcat dispoziţiile art. 2 din Convenţie, căci recurgerea la forţă nu a fost

„absolut necesară”.

Dreptul la integritate şi demnitate

Articolul 3

„Nimeni nu poate fi supus torturii nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori

degradante”.

Articolul 4

,,1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie nici în aservire.

2. Nimeni nu poate fi silit să efectueze o muncă forţată sau obligatorie.

3. Nu se consideră „muncă forţată” sau „obligatorie” în sensul prezentului articol:

- orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile

prevăzute de art. 5 din prezenta Convenţie sau pe timpul punerii sale în libertate

condiţionată;

- orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză efectuarea

acestora pe motive de conştiinţă în ţările unde refuzul efectuării serviciului militar pe

motive de conştiinţă este recunoscut de lege, un alt serviciu înlocuind serviciul militar

obligatoriu;

- orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau

bunăstarea comunităţii;

41

- orice muncă sau serviciu ce face parte din obligaţiile civile normale.”

Relativ la art. 3, des invocat în petiţiile adresate Curţii, din redactarea normei se

observă că aceasta permite interpretări dintre cele mai subiective din partea statelor, care,

de regulă, susţin că tehnicile aplicate, reclamate Curţii, nu ating pragul „torturii”,

respectiv al „tratamentelor inumane” vizate de normă. Este motivul pentru care Curtea, în

jurisprudenţa sa, s-a preocupat de determinarea gradului de gravitate a comportamentului

reclamat, ocazie cu care a furnizat criteriile care trebuie să stea la baza definirii

comportamentului, drept „tortură” sau „tratament inuman” ori „degradant”.

Astfel, în cauza Danemarca, Franţa, Norvegia, Suedia şi Olanda contra Grecia,

Curtea a apreciat existenţa torturii în ipoteza aplicării unui tratament inuman având drept

scop obţinerea unor informaţii ori a unor mărtuirisiri sau aplicarea unei pedepse.

Tratamentul sau pedeapsa inumană este acel tratament de natură să provoace în

mod voluntar grave suferinţe mentale ori fizice şi care nu se pot justifica în cazul concret

dat.

Tratamentul sau pedeapsa degradantă implică acel tratament care umileşte în

mod grav individul în faţa altora sau care îl determină să acţioneze împotriva voinţei sau

conştiinţei sale.

În cauza Irlanda contra Regatului Unit, Curtea impune o măsură mai înaltă în

aprecierea unor astfel de comportamente, vizate de art. 3, apreciind că suntem în prezenţa

torturii atunci când se aplică un tratament în mod deliberat şi care provoacă suferinţe

deosebit de grave şi de atroce. Tratamentul sau pedeapsa inumană implică producerea

unei puternice suferinţe, fizice ori mentale, în timp ce, tratamentul degradant implică un

tratament de natură a produce victimei sentimente de teamă, de îngrijorare, să o

înjosească şi să-i înfrângă eventual rezistenţa sa fizică sau morală.20

În cauza Asiaticilor din Estul african, comportamentul Regatului Unit de a refuza

încuviinţarea titularilor de paşapoarte britanice expulzaţi din Uganda şi Kenya să se

instaleze în Regatul Unit din pricina culorii şi rasei lor, a fost apreciat ca un rasism

instituţionalizat, contrar art. 3.

În cauza Tyler contra Regatul Unit, Curtea a statuat că s-au încălcat dispoziţiile

art. 3 din Convenţie de către Regatul Unit, care condamnase un tânăr delicvent să fie

20 În cauza Irlanda contra Regatul Unit, Curtea apreciază că, termenul „degradant” nu se traduce doar prin dezagreabil sau inconfortabil.

42

biciuit, apreciind că un asemenea comportament este de natură a pune tânărul respectiv

într-o situaţie ce îi compromitea demnitatea şi integritatea fizică, fiind tratat ca un „obiect

aflat în mâinile puterii publice”.

Cu privire la aplicarea art. 4 al Convenţiei, practica Curţii este mult mai săracă.

În cauza W, X, Y şi Z contra Regatului Unit, patru tineri se angajaseră pe când

aveau 15 sau 16 ani să servească în marină timp de nouă ani. Mai târziu, toţi au cerut să

fie scutiţi de această obligaţie, ceea ce li s-a refuzat. În cererea lor, ei au scos în evidenţă

faptul că, având în vedere vârsta lor la momentul angajării iniţiale, aducerea la îndeplinire

a acestui angajament constituie o aservire în sensul art. 4 paragraful 1.

Convenţia a respins cererea lor, ca inadmisibilă, apreciind că serviciul militar

poate fi socotit o excepţie de la interdicţia muncii forţate prevăzută de art. 4 paragraful 2,

nu însă o aservire în sensul art. 4 paragraful 1. S-a mai apreciat că, întrucât legislaţia

internă impunea statului să obţină consimţământul părinţilor persoanelor minore care

doreau să se înroleze, în toate cele 4 cazuri acesta fiind obţinut, tinerii erau astfel ţinuţi să

efectueze serviciul lor. Odată exprimat consimţământul, munca sau seviciul îşi pierde

caracterul forţat.21

Dreptul la libertate şi la siguranţă

Articolul 5

,,1. Orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de

libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi în conformitate cu căile legale:

- dacă este reţinut legal în urma condamnării de către un tribunal competent;

- dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunere

la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării

executării unei obligaţii prevăzută de lege;

- dacă aceasta a fost reţinută sau deţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii

judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o

infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a împiedica să

săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;

21 În materia art. 4 din Convenţie, jurisprudenţa Curţii nu cunoaşte soluţii de admitere a cererilor formulate, respectiv nu relevă încălcarea acestei norme.

43

- dacă este vorba despre deţinerea legală a unui minor hotărâtă pentru educaţia sa

supravegheată sau despre deţinerea legală a unei persoane, în scopul aducerii sale în faţa

autorităţii competente;

- dacă este vorba despre deţinerea legală a unei persoane susceptibile să transmită

o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui

vagabond;

- dacă este vorba despre arestarea sau deţinerea legală a unei persoane pentru a

împiedica să pătrundă în mod nelegal pe un teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o

procedură de expulzare ori de extrădare.

2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi

într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii

aduse împotriva sa:

3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 c)

din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat

împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată

într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi

subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea celui interesat la judecată.

4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să

introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt

asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.

5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii

contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri.”

Articolul 1 din Protocolul nr. 4

„ Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa pentru simplul motiv că nu este în

măsură să execute o obligaţie contractuală”.

Articolul 6

,,1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-

un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită

prin lege, care va hotărâ, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu

caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate

împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul la sala de

44

şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreg parcursul sau în timpul numai a unei

părţi a procesului, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale

într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private

din proces o impun, sau atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să

aducă atingere intereselor justiţiei, iar tribunalul apreciază această măsură ca fiind stict

necesară.

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce

vinovăţia sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are dreptul în special:

- să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în

mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;

- să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

- să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune

de mijloacele necesare pentru a-l plăti, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din

oficiu, atunci când interesele justiţiei impun acest lucru;

- să asculte sau să ceară ascultarea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi

ascultarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

- să ceară să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu

vorbeşte limba folosită în timpul şedinţei de judecată.”

Articolul 2 din Protocolul nr. 7

,,1. Orice persoană declarată vinovată de săvârşirea unei infracţiuni de către un

tribunal are dreptul să ceară examinarea de către o jurisdicţie superioară a hotărârii de

condamnare ori prin care s-a stabilit vinovăţia sa. Exercitarea acestui drept, inclusiv

motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.

2. Acest drept poate constitui obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore

aşa cum sunt acestea definite de lege sau când cel interesat a fost judecat în primă

instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca

urmare a unui recurs declarat împotriva achitării sale.”

Articolul 3

,,Atunci când condamnarea penală definitivă este ulterior anulată sau când este

acordată graţierea pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o

45

eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este

despăgubită, conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului

în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este acestuia

imputabilă în tot sau în parte.”

Articolul 4

,,1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit de către jurisdicţiile aceluiaşi stat

pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat print-o

hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.

2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului

conform legii şi procedurii penale aparţinând statului respectiv, dacă faptele mai noi,

recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de

natură să afecteze hotărârea pronunţată.”

Articolul 13

„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute în prezenta Convenţie

au fost încălcate are dreptul să declare un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale,

chiar şi atunci când încălcarea respectivă s-ar datora unor persoane care au acţionat în

exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.

Din redactarea normelor enunţate rezultă că dreptul la libertate şi siguranţă are

sferă largă, el cuprinzând o serie de drepturi procedurale, precum dreptul la un proces

echitabil, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale,

dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, dreptul la informare, dreptul de a nu fi

judecat sau pedepsit de două ori, dreptul de a fi deferit imediat unui judecător sau

magistrat, alăturat dreptului la liberă circulaţie.

Conţinutul drepturilor şi libertăţilor ocrotite prin normele menţionate poate fi

desprins, atât din redactarea normelor, cadru în care înţelegem că ele interzic orice

arestare sau deţinere arbitrară, cât, mai ales, din interpretarea jurisprudenţei Curţii, în

materie.

Astfel, în cauza Engel şi alţii contra Olanda, Curtea a statuat că faptul de a

consemna soldaţii în cazărmi nu constituie o încălcare a art. 5, pentru că asemenea

restricţii nu depăşesc cerinţele impuse de un serviciu militar normal. Acelaşi tratament,

impus însă unor civili, a fost socotit ca inadmisibil.

46

În cazul Guzzardic contra Italia, s-a statuat că obligarea unui individ de a rămâne

într-un perimetru restrâns aflat pe o insulă şi de a limita posibilităţile sale de contact cu

societatea reprezintă o lipsire de libertate în sensul art. 5.

În cazul Nielsen contra Danemarca, Curtea a statuat că nu sunt încălcate

prevederile art. 5 în cazul unui copil de 12 ani, internat într-un spital de psihiatrie la

cererea părintelui căruia îi fusese încredinţat, sugerând necesitatea efectuării unei

diferenţieri între lipsirea de libertate şi limitarea libertăţii.

2. Libertatea vieţii private

Articolul 8

,,1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a

domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice, decât în măsura în care acest

amestec este prevăzut de lege şi dacă acesta constituie o măsură care, într-o societate

democratică, este necesară securităţii naţionale, siguranţei publice, bunăstării economice

a ţării, apărării ordinii şi prevenirii faptelor penale, protecţiei sănătăţii sau a moralei, ori

protecţiei drepturilor şi libertăţilor altuia.”

Articolul 12

„Începând de la vârsta nubilă, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a

întemeia o familie conform legilor naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept”.

Articolul 5 din Protocolul nr. 7

„Soţii se bucură de egalitate în drepturi şi în obligaţii cu caracter civil, între ei şi

în relaţiile cu copiii lor în ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul

desfacerii acesteia. Prezentul articol nu împiedică statele să ia măsurile necesare în

interesul copiilor”.

Din cuprinsul normelor amintite rezultă că asigurarea libertăţii vieţii private,

personale, implică respectarea mai multor drepturi şi anume: dreptul de a se căsători,

dreptul la respect pentru viaţa familiei, dreptul la respect pentru viaţa privată, dreptul la

respect pentru domiciliu, dreptul la respect pentru corespondenţă.

Dreptul de a se căsători

47

Existenţa acestui drept trebuie privită atât în sens pozitiv, cât şi negativ, căci,

dreptul de a se încheia o căsătorie implică atât libertatea de a întemeia o familie, prin

căsătorie, cât şi libertatea de a nu încheia o căsătorie, la care se adaugă libertatea de a

încheia sau nu o nouă căsătorie, după desfacerea primei căsătorii.

Având în vedere că, în unele state, divorţul este permis şi reglementat, iar în altele

nu, se ridică problema dacă dreptul de a se căsători include şi libertatea de a desface o

căsătorie. În statele în care este recunoscută procedura desfacerii căsătoriei, apare greu de

imaginat înlăturarea libertăţii de a desface o căsătorie din sfera dreptului de a încheia o

căsătorie.22

Aşa se explică interpretarea dată normelor invocate în cazul Johnston şi alţii

contra Irlandei. În fapt, petiţionarii invocau lipsa unor norme din legislaţia Irlandei care

să permită divorţul şi să recunoască viaţa familială a persoanelor care, după eşecul

căsătoriei uneia dintre ele, întreţin relaţii de familie în afara căsătoriei.

În interpretarea art. 12, Curtea a arătat că „dreptul de a se căsători” vizează

formarea de relaţii conjugale, iar nu dizolvarea lor. Într-o analiză a intenţiei legiuitorului

care a redactat norma se susţine că lucrările premergătoare facerii normei nu relevă nici o

intenţie a legiuitorului de a îngloba o garanţie oarecare a unui drept de a divorţa. În plus,

se arată că, şi în ipoteza în care Curtea ar plasa Convenţia în contextul de astăzi, Curtea

nu ar putea şti să scoată din Convenţie, printr-o interpretare evolutivă, un drept care a fost

în mod deliberat omis de la început.

În aceeaşi cauză, Curtea şi-a pus întrebarea dacă o respectare efectivă a vieţii de

familie implică obligaţia statului de a autoriza divorţul, cadru în care a dat un răspuns

negativ, arătând că normele Convenţiei trebuie interpretate ca un tot, astfel că un drept la

divorţ fiind exclus de art. 12, nu ar fi logic să fie dedus din art. 8, care consacră dreptul la

respect pentru viaţa de familie.

În cazul de speţă, petiţionarii, în sprijinul cererilor lor, au invocat şi consecinţele

inadmisibile pe care le crează inexistenţa divorţului cu privire la situaţia juridică a

copiilor născuţi din relaţiile extraconjugale, căci, în dreptul irlandez, copilul nelegitim are

drepturi de succesiune după părinţii săi, inferioare celor ale unui copil legitim. 22 Cu toate acestea, Curtea Europeană, în jurisprudenţa sa, evită a da o altă interpretare normelor Convenţiei, cu riscul de a se îndepărta de contextul zilelor noastre. Ea rămâne tributară originii textelor, ideilor iniţiale, care au inspirat reglementarea.

48

Sub acest aspect, Curtea a constatat încălcarea art. 8, a cărui respectare implică

obligaţia pozitivă a statului de a îmbunătăţi situaţia juridică a copilului nelegitim.

Dreptul la respect pentru viaţa de familie

Dacă analizăm jurisprudenţa Curţii în materie, alăturat regulilor ce s-ar desprinde

dintr-o interpretare a normei consacrată în art. 8, vom observa că dreptul la respect pentru

viaţa de familie, implică deopotrivă acţiuni pozitive ale statului de a asigura o viaţă

normală de familie, dar şi abţineri în sensul neamestecului vizat la paragraful 2, la care se

adaugă nevoia furnizării unui cadru juridic de natură a nu duce la discriminări între

membrii familiei, legăturile dintre aceştia, cadru în care se poate constata că noţiunea de

familie, în spiritul Convenţiei, are o sferă mult mai largă decât în dreptul intern al

statelor, care, de obicei, definesc familia prin prisma reglementărilor cu privire la

căsătorie, relaţii dintre părinţi, relaţii dintre părinţi şi copii, cu tendinţe de a desemna, în

final, o familie legitimă, adică o comuniune în sens juridic, iar nu faptic.23

Astfel, în cauza Marckx contra Belgiei, Curtea consideră că viaţa de familie, în

sensul art. 8, include cel puţin raporturile între rudele apropiate şi că respectarea vieţii de

familie, astfel înţeleasă, implică, pentru stat, obligaţia de a acţiona în aşa fel încât să

permită dezvoltarea normală a acestor raporturi, cadru în care Convenţia trebuie

interpretată din perspectiva condiţiilor de astăzi24, cadru în care Curtea s-a declarat

frapată de evoluţia dreptului intern al marii majorităţi a statelor membre ale Consiliului

Europei, de care trebuie să ţină seama, evoluţie ce implică egalitatea între copiii

„naturali” şi copiii „legitimi”.

În speţă, petiţionarele au arătat că dispoziţiile din dreptul belgian, potrivit cu care

o mamă celibatară nu poate stabili filiaţia maternă a copilului ei, decât prin recunoaştere

în timp ce filiaţia copilului legitim se stabileşte prin simplul fapt al naşterii, cât şi alte

consecinţe ale reglementărilor interne de natură a limita drepturile copilului „natural” şi

ale mamei celibatare în raport cu cele ale copilului legitim şi ale mamei sale – sunt de

natură să comporte discriminări între copiii legitimi şi naturali, între mamele celibatare şi

căsătorite. În această cauză, Comisia, din oficiu, a luat în discuţie şi dreptul de a se

căsători şi de a întemeia o familie, în sensul art. 12 din Convenţie.

23 Lidia Barac, op. cit., p. 4924 Concepţie contrară în raport cu cea exprimată în cazul Johnston.

49

Curtea a statuat că necesitatea recunoaşterii unui copil, născut dintr-o mamă

celibatară, de către mama sa, pentru a stabili filiaţia, derivă în realitate dintr-un refuz de

a-i consacra, pe deplin, maternitatea chiar de la naştere, ceea ce echivalează, din punct de

vedere juridic, cu aceea că, copilul în discuţie este un copil fără mamă de la naştere şi

până la recunoaşterea lui.

Curtea arată că protecţia copilului şi a familiei tradiţionale nu legitimează Statul

belgian să recurgă la măsuri destinate sau care duc la lezarea familiei „naturale”. În

acelaşi timp, Curtea a admis că deosebirea între familia „naturală” şi familia „legitimă”

apărea drept ilicită şi normală în perioada când a fost redactată Convenţia, nu însă şi în

zilele noastre.

Dreptul la respect pentru viaţa privată

În jurisprudenţa sa, Curtea a definit acest drept ca fiind dreptul de a trăi atât cât

vrei la adăpost de privirile celor străini. Aceasta cuprinde, de asemenea, într-o anumită

măsură, dreptul de a stabili şi de a întreţine relaţii cu alte fiinţe umane, cu deosebire în

domeniul afectiv, pentru dezvoltarea şi realizarea propriei personalităţi (cazul Van

Oosterwijk contra Belgia).

Cu privire la accesul la date privind viaţa privată şi de familie a oricărei persoane

interesate, Curtea a constatat încălcarea art. 8 în cazul Gaskin contra Regatului Unit. În

speţă, petiţionarul, cetăţean britanic, a fost luat în îngrijire de Primăria din Liverpool,

după decesul mamei sale, la 1 septembrie 1970, el fiind născut în 1959. În 1977,

plasamentul său se încheie, el devenind major. În perioada de plasament el stă la diferiţi

părinţi adoptivi şi pretinde că a fost maltratat astfel că, dorind să afle unde, la cine şi în ce

condiţii a trăit, se adresează autorităţilor cu o acţiune în daune interese pentru neglijenţă,

cerând să i se comunice note şi dosare întocmite de autoritatea locală în timpul perioadei

în care a fost în plasament. Cererea a fost respinsă în 1980, pe motivul naturii

confidenţiale şi private a dosarelor întocmite, conform regulamentului din 1955 privind

plasarea copiilor. În 1983, Consiliul municipal adoptă o nouă rezoluţie care dă

petiţionarului acces la dosarul său, în măsura în care informatorii (persoanele care dau

informaţii unui anchetator social) vor consimţi.

50

Petiţionarul se adresează Comisiei invocând că refuzul de a fi lăsat să consulte

întregul său dosar păstrat la Primăria din Liverpool reprezintă o violare a art. 8 şi 10 ale

Convenţiei.

Curtea a statuat că persoanele care se găsesc în situaţia petiţionarului au un interes

primordial, protejat de Convenţie, să primească informaţiile de care au nevoie, pentru a

cunoaşte şi înţelege copilăria lor şi anii de formare. Curtea consideră că asemenea

interese trebuie ocrotite de stat, atunci când un informator nu doreşte sau refuză abuziv

să-şi dea acordul, cu privire la datele ce privesc viaţă privată şi de familie ale

solicitantului.

Dreptul la respect pentru domiciliu

Reglementările interne în problema domiciliului au fost analizate de Comisie şi

Curte prin prisma verificării restricţiilor impuse de legislaţia internă a unui stat sub

aspectul scopului urmărit, cazuri în care s-a apreciat asupra legimităţii scopului, cât şi

prin prisma necesităţii unor astfel de limitări ale dreptului la domiciliu înt-o societate

democratică.

În cazul Gillow contra Regatului Unit, refuzul autorităţilor de a acorda unor

proprietari permisiunea de a locui în casa lor la Geurnesez, a fost socotit ca fiiind o

violare a art. 8.

În speţă, s-a reţinut că petiţionarul a construit în insulă o casă în 1957, el având şi

locul de muncă din 1956 în acest loc.

În 1960, soţii Gillow părăsesc insula şi trăiesc în străinătate până la ieşirea la

pensie a petiţionarului în 1978. Ei şi-au păstrat dreptul de proprietate asupra casei, pe care

o închiriază unor persoane acceptate de către serviciile de fond locativ. Apoi se întorc în

insulă pentru a locui aici. Serviciile de fond locativ îi înştiinţează că nu mai au calitatea

de a locui acolo din cauza Legii din 1969 asupra controlului locuinţei în insulă şi că au

nevoie de un permis de la aceleaşi servicii pentru a ocupa casa lor. Cererile formulate în

acest sens de petiţionar au fost respinse, ei fiind urmăriţi pentru ocupare ilegală a

proprietăţii lor. În 1980 ei vând casa.

Punând în balanţă datele şi observând importanţa unui asemenea drept, Curtea a

apreciat că, în speţă, nu s-a ţinut suficient cont de situaţia particulară a familiei Gillow. Ei

şi-au construit casa pentru a locui în ea împreună cu familia. În perioada respectivă ei

51

aveau „calificările” cerute şi le-au îndeplinit până la intrarea în vigoare a Legii din 1969.

În această perioadă aveau deci dreptul să ocupe casa, fără permis. Ei au trăit aici doi ani

înainte de a părăsi insula în 1960. După această dată, au păstrat proprietatea asupra casei

unde şi-au lăsat mobila. Închiriind-o timp de 18 ani unor persoane acceptate de către

serviciile de fond locativ, au contribuit la fondul mobiliar din insulă. La întoarcerea lor,

în 1979, ei nu aveau un alt „domiciliu” în Regatul Unit sau în altă parte. În acest context,

refuzul autorităţilor a fost socotit disproporţionat.

Dreptul la respect pentru corespondenţă

Majoritatea cauzelor în care s-au invocat încălcări ale acestui drept au fost

introduse de către deţinuţi.

Curtea a statuat că dreptul unui deţinut de a nu-şi vedea cenzurată corespondenţa

nu trebuie să fie niciodată îngrădit întrucât constituie principalul mijloc prin care i se

permite valorificarea drepturilor sale (Golderc contra Regatul Unit). Curtea a găsit însă

legitim dreptul statului de a impune unele restricţii, fără caracter juridic, privind

corespondenţa.

În cauza Silver şi alţii contra Regatul Unit, Curtea apreciază că statul este în

măsură să cenzureze scrisori ce înfăţişau prezenţa într-o anumită închisoare a unor

deţinuţi periculoşi, a unor practici comerciale ilegale sau altele asemenea, atunci când se

urmăreşte un scop legitim, scop legat de apărarea ordinii, prevenirea săvârşirii de

infracţiuni, protecţia moralei, protecţia drepturilor şi libertăţilor altora.

În cazul Malone contra Regatului Unit, în care s-a pus problema interceptării de

comunicări poştale şi telefonice, precum şi livrarea de informaţii, obţinute prin

„contorizarea” telefoanelor, către poliţie, Curtea a apreciat că transmiterea unor astfel de

informaţii la poliţie, fără acordul abonatului, aduce atingere exerciţiului dreptului

consacrat prin art. 8.

3. Libertăţile spirituale

În reglementarea libertăţii spirituale a omului, libertatea religiei, libertatea de

exprimare şi dreptul la instruire ocupă un loc fundamental.

Articolul 9

52

,,1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie,

acest drept presupune libertatea de a schimba religia sau convingerea, cât şi libertatea de

a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în

particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea riturilor.

2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate forma obiectul

altor restricţii decât al acelora care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o

societate democratică, pentru securitatea publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a

moralei publice ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altuia.”

Articolul 10

,,1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde

libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără să

poată exista vreun amestec al autorităţilor publice şi fără a se ţine seama de frontiere.

Prezentul articol nu împiedică statele să supună întreprinderile de radiodifuziune, de

cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi, presupunând îndatoriri şi obligaţii, poate fi supusă

anumitor formalităţi, condiţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri

necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială

sau siguranţa publică, pentru apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, pentru protecţia

sănătăţii sau moralei, pentru protecţia reputaţiei sau a drepturilor altuia, pentru a

împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi

imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

Libertatea religiei

Cauzele în care Comisia sau Curtea au fost confruntate cu încălcări ale art. 9 au

fost rare şi ele au apărut abia în anul 1993.

În cauza Manoussakis şi alţii contra Greciei, Curtea a statuat că dreptul la

libertatea religioasă exclude orice apreciere din partea statului asupra legitimităţii şi

asupra modalităţilor de exprimare a acestora.

În speţă, condamnarea petiţionarilor, martori ai lui Jehohav, pentru a fi creat şi

folosit o casă de rugăciune fără autorizaţia ministrului educaţiei naţionale a cultelor a fost

socotită o încălcare a art. 9, Curtea apreciind că o astfel de condamnare echivalează cu o

53

ingerinţă în exercitarea dreptului lor la „libertatea de a-şi manifesta religia prin cult şi

îndeplinirea ritualurilor”.25

Libertatea de exprimare

Curtea apreciază că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele

esenţiale ale oricărei societăţi democratice. Libertatea opiniilor şi exprimării reprezintă o

cucerire esenţială în domeniul drepturilor omului.26

În cazul Lingens contra Austriei, un jurnalist fusese condamnat penal pentru

defăimarea cancelarului federal al Austriei, prin aceea că a publicat articole în care

aducea critici severe cancelarului.

Curtea, sesizată de jurnalist, apreciază că articolele în cauză tratau chestiuni

politice de interes pentru Austria, într-o controversă postelectorală, cadru în care

pedeapsa aplicată jurnalistului reprezintă un fel de cenzură, căci îl avertiza ca pe viitor să

nu mai publice astfel de articole. În domeniul politic, susţine Curtea, o asemenea

condamnare este de natură a îngreuna sarcinile de informare şi de control pe care le are

presa. În acelaşi timp, Curtea constată că, pasajele reproşate jurnalistului constituiau

judecăţi de valoare, ceea ce pune în cauză libertatea de opinie şi dreptul său de a

comunica idei. În cauză s-a reţinut violarea art. 10.

Dreptul la instruire

Articolul 2 din Protocolul nr. 1

„Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor

pe care şi le asumă în domeniul educaţiei şi învăţământului, va respecta dreptul părinţilor

de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi

filozofice”.

Dreptul la instruire, în sensul acestei norme, se compune din trei elemente, ce

ascund, de fapt, cele trei ipoteze ale normei. Astfel, în prima ipoteză, norma stipulează că

statul nu trebuie să refuze nimănui dreptul la instruire, ceea ce înseamnă că nu poate

aduce atingere exerciţiului dreptului unui individ la instruire, de exemplu, împiedicându-l

să recurgă la posibilităţile de instruire oferite de stat. A doua ipoteză a normei enunţă alte 25 La această concluzie a ajuns Curtea şi prin observarea circumstanţelor particulare ale cazului, din care rezultă o obstrucţie generală împotriva martorilor lui Jehohav, căci şi cererea acestora de a-şi construi un lăcaş de cult fusese anterior respinsă de autorităţile greceşti.26 Dumitru Mazilu, op. cit., p. 92

54

două elemente componente ale dreptului la instruire, şi anume: statul are o putere

discreţionară totală de a dispune pentru a fixa natura şi dimensiunea participării sale la

instruire şi învăţământ. Adică, statul nu este ţinut să furnizeze anumite posibilităţi de

învăţătură şi nici să garanteze ca orice individ să primească instruirea pe care şi-o doreşte.

În al treilea rând, norma garantează dreptul părinţilor de a vedea că le sunt respectate

convingerile atunci când e vorba de instruirea copiilor.

4. Libertăţile acţiunii sociale şi politice

Articolul 11

,,1. Orice persoană are dreptul la libertatea de instruire paşnică şi la libertatea de

asociere, inclusiv dreptul de a constitui împreună cu alte persoane sindicate şi de a se

afilia unor sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate forma obiectul unor restricţii decât al

acelora care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,

pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirii infracţiunilor,

pentru protecţia sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altei

persoane.”

Articolul 3 din Protocolul nr. 1

„Înaltele Părţi contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile,

alegeri libere cu vot secret, în condiţii care asigură libera exprimare a opiniei poporului

cu privire la alegerea corpului legislativ.”

Libertăţile acţiunii sociale şi politice invocă, deopotrivă, respectul dreptului de

întrunire, a dreptului de asociere, cât şi a dreptului la alegeri libere.

Libertatea de întrunire

În concepţia Curţii, libertatea de întrunire este analizată ca o formă a libertăţii de

exprimare. Este motivul pentru care, deseori, libertăţile acţiunii sociale şi politice

prevăzute în art. 11 sunt privite şi prin prisma art. 9 şi 10, căci protecţia opiniilor

personale, oferite de acestea din urmă sub forma libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de

religie, ca şi libertatea de exprimare, se numără printre obiectivele garantării libertăţilor

acţiunii sociale şi politice, fie sub forma libertăţii de întrunire sau asociere, fie sub forma

dreptului la alegeri libere.

55

Astfel, în cazul Ezelin contra Franţei (26 aprilie 1991), Curtea a apreciat că

sancţiunea disciplinară aplicată unui avocat pentru că nu s-a desolidarizat de o

manifestaţie publică şi virulentă de protest împotriva unor decizii judiciare şi nu a

consimţit să depună mărturie în faţa judecătorului de instrucţie, reprezintă o încălcare a

dreptului la întrunire, prevăzut la art. 11. O sancţiune disciplinară pentru o astfel de

conduită nu apare ca necesară într-o societate democratică.

Libertatea de asociere

În jurisprudenţa Curţii această libertate este privită atât în sens pozitiv, cât şi în

sens negativ, apreciindu-se că ea conţine deopotrivă un „drept negativ” de a nu fi obligat

de a adera la o asociaţie.

Astfel, în cazul Young, James, Webster contra Regatul Unit, Curtea a apreciat

că licenţierea unor muncitori feroviari, în virtutea unui acord care impune apartenenţa la

un anume sindicat, drept condiţie obligatorie a angajării, reprezintă o violare a spiritului

art. 11, căci ameninţarea cu concedierea, în ipoteza refuzului afilierii la un anume

sindicat, constituie o formă foarte gravă de constrângere, ce apasă asupra salariaţilor

angajaţi înainte de introducerea oricărei obligaţii de a se afilia la un anumit sindicat. O

asemenea constrângere atinge însăşi substanţa libertăţii de asociere, consacrată prin art.

11.

Dreptul la alegeri libere

Potrivit art. 3 din Protocolul nr. 1: „Înaltele Părţi contractante se angajează să

organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigură

libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ”.

Această normă reprezintă singura dispoziţie de fond a Convenţiei care nu exprimă

un drept sau o libertate şi care nu presupune amestecul statului. Ea include o obligaţie

pozitivă pentru stat.

Marja de apreciere a statului în legătură cu asemenea drepturi a fost subliniată de

Curte şi în cauza Gitonas şi alţii contra Greciei, în care Curtea Supremă a Greciei a

anulat unele alegeri de deputaţi privind pe petiţionari, motivat de faptul că aceştia au

deţinut anumite funcţii publice anterior alegerilor, circa 3 ani, în condiţiile art. 53

paragraful 3 din Constituţie, care reglementează anumite cazuri de neeligibilitate,

56

motivate de necesitatea menţinerii regimului democratic şi asigurării egalităţii

mijloacelor de influenţă între candidaţii la diferite tendinţe politice.

Curtea a apreciat că nu suntem în prezenţa încălcării dreptului de a fi ales, căci

art. 53 paragraful 3 din Constituţia Greciei, nu prezintă incoerenţe, nefiind arbitrar.

Curtea a reţinut că, deşi funcţiile exercitate de petiţionari, anterior alegerilor la

care au participat în care au fost aleşi deputaţi, nu figurează expres printre cele

menţionate în art. 56 paragraful 3, totuşi această normă nu garanta celor interesaţi dreptul

de a se şi vedea aleşi. S-a apreciat că într-un asemenea cadru, Curtea Supremă a Greciei

are puteri depline de interpretare a normei, astfel că anularea alegerilor de deputaţi în

discuţie nu este contrară legislaţiei greceşti, arbitrară sau disproporţionată.

5. Dreptul la respect pentru bunuri

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în

condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”

În jurisprudenţa sa, Curtea a făcut precizări cu privire la natura bunurilor vizate de

norma arătată, cât şi cu privire la înţelesul noţiunii de „respect”.

Din observarea acestei jurisprudenţei reiese că accepţiunile pretinse desemnează

atât dreptul de proprietate, cât şi bunul asupra căruia poartă acest drept.

În acelaşi timp, „respectul” include eliminarea încălcărilor de drepturi, fiind

aşadar o noţiune juridică, iar nu una morală sau de altă natură.

În materia confiscării unor bunuri, Curtea s-a pronunţat deosebit de sugestiv în

cauza E. Vasilescu contra României.

Astfel, Curtea a statuat că admiterea recursurilor în anulare formulate de

Procurorul general, de către Curtea Supremă de Justiţie şi anularea hotărârilor

judecătoreşti anterioare, pe considerentul că instanţele judecătoreşti ar fi încălcat

competenţa exclusivă a procurorului de a soluţiona cererea petentei privind restituirea

bijuteriilor confiscate au lipsit-o pe petentă de dreptul de a-şi vedea examinată cauza de

către un tribunal, încălcându-se astfel dreptul de acces la un tribunal. Totodată, pierderea

dreptului de dispoziţie asupra bunurilor în cauză, confiscate, datorită anulării de către

57

Curtea Supremă a hotărârilor anterioare prin care se confiscase dreptul de proprietate al

petentei, combinate cu eşuarea demersurilor acesteia din urmă privind restituirea

obiectelor confiscate, constituie încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenţie.

În fapt, s-a reţinut că la 23 iunie 1966, lucrătorii fostei miliţii Argeş, au efectuat o

percheziţie la domiciliul petentei în cadrul unei cercetări declanşate împotriva acesteia

pentru deţinere ilegală de obiecte de metale preţioase, faptă pedepsită de Decretul nr.

210/1960, atunci în vigoare.

Cu această ocazie i s-au confiscat 327 monede vechi de aur, cele mai multe fiind

găurite pentru confecţionarea de bijuterii, iar 2 transformate în cercei.

La 4 iulie 1966 aceste obiecte au fost depuse la Sucursala Argeş a Băncii

Naţionale a României, pe baza unui proces-verbal, iar la 8 iulie 1966 fosta miliţie Argeş a

pronunţat o ordonanţă de încetare a procesului penal cu privire la soţul petentei,

constatându-se că fapta nu prezintă grad de pericol social al unei infracţiuni. S-a menţinut

însă confiscarea bunurilor.

Petenta a chemat în judecată B.N.R. solicitând restituirea obiectelor astfel

confiscate. Cererea sa a fost favorabil soluţionată de judecătorie, tribunal şi Curtea de

Apel Ploieşti. Hotărârile pronunţate au fost însă desfiinţate ulterior de Curtea Supremă de

Justiţie cu motivarea arătată.

Problema respectării dreptului de proprietate s-a pus în cauza Brumărescu contra

României, (Hotărârea din 28 octombrie 1999). Curtea a statuat nesocotirea art. 1 din

Protocolul nr.1 la Convenţie, dat fiind că, admiţând recursul în anulare, Curtea Supremă

de Justiţie a eliminat ansamblul unei proceduri judiciare, care ajunsese la o hotărâre

judecătorească irevocabilă, cu autoritate de lucru judecat şi executată, încălcându-se

astfel şi dispoziţiile art. 6 paragraf 1 din Convenţie.

Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 1 martie 1995 a avut ca efect privarea

petentului de bunul său dobândit şi existent, rupând echilibrul dintre interesul general şi

imperativul apărării drepturilor fundamentale ale individului. În fapt, petiţionarul şi-a

redobândit dreptul de proprietate asupra unui imobil naţionalizat în baza Decretului nr.

92/1950, intrând chiar în posesia sa, în urma rămânerii irevocabile a hotărârilor

judecătoreşti pronunţate de judecătorie şi tribunal prin respingerea recursului de către

58

Curtea de Apel Bucureşti. Anularea hotărârilor de către Curtea Supremă de Justiţie a avut

drept consecinţă inclusiv afectarea principiului siguranţei raporturilor juridice civile în

societate.

Curtea a reţinut că, în speţă, este vorba de un bun existent ca urmare a consolidării

dreptului de proprietate al petentului prin rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii

judecătoreşti privind constatarea cu efect retroactiv a inaplicării în cauză a Decretului nr.

92/1950 în condiţiile normei cuprinse chiar în acest act normativ.

Nici o raţiune nu justifică decizia Curţii Supreme de Justiţie de a desfiinţa o stare,

o situaţie rămasă definitivă şi irevocabilă, urmare a pronunţării unei hotărâri

judecătoreşti, care a şi fost pusă în executare, bunul intrând în folosinţa, posesia

petiţionarului, ca titular al dreptului de proprietate cu privire la acelaşi bun.

Capitolul VII

59

SITUAŢIA ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL EDIFICĂRII EUROPEI UNITE ŞI

PROTECŢIEI DREPTURILOR OMULUI

ROMÂNIA - STAT COMUNITAR EUROPEAN

1. Aderarea României la Uniunea Europeană

Uniunea Europeană reprezintă modelul de integrare economică şi politică edificat

pe parcursul a jumătate de secol, în jurul unor valori comune precum economia de piaţă,

democraţia, statul de drept şi solidaritatea.27 Proiectul european, aflat în continuare în

proces de evoluţie, îşi confirmă succesul inclusiv prin forţa sa extraordinară de atracţie şi

influenţă transformatoare asupra statelor din vecinătatea imediată, foste candidate şi în

prezent membre, sau din vecinătatea mai îndepărtată, care aspiră la perspective de

aderare.

Semnificaţia aderării la Uniunea Europeană

Aderarea la Uniunea Europeană a reprezentat pentru România un obiectiv

indispensabil, atât din perspectivă politică, cât şi psihologică. Ţara noastră nu îşi putea

permite să îşi conceapă viitorul altfel decât în cadrul familiei europene, din care a fost

separată de istorie aproape jumătate de secol. De asemenea, Uniunea Europeană fără

România ar fi pierdut considerabil din raţiunea sa de a fi, adică asigurarea unităţii,

prosperităţii şi stabilităţii continentului.

Aderarea la Uniunea Europeană reprezintă, incontestabil, un salt de proporţii,

practic ireversibil în devenirea României, un salt care o plasează pe o traiectorie

ascendentă a cărei finalitate, în esenţă, este o viaţă mai bună şi mai sigură pentru toţi

cetăţenii săi.28

Momentul „1 ianuarie 2007”

27 Gheorghi Prisăcaru, România spre Uniunea Europeană. Oportunităţi, Dileme, Aspiraţii, Editura Niculescu, Bucureşti, 2002, p. 1928 Lazăr Comănescu, „Momentul istoric 1 ianuarie 2007: implicaţii, oportunităţi şi responsabilităţi”, Revista română de Drept Comunitar, nr. 1 din ianuarie-februarie 2007, p. 12-13

60

La 1 ianuarie 2007 România a aderat la Uniunea Europeană. Aderarea, moment

definit, atât la Bucureşti cât şi la Bruxelles drept un eveniment cu semnificaţii politice,

dar şi economice şi sociale deosebite, reprezintă un pas important spre integrarea în

Uniunea Europeană şi implică măsuri, inclusiv de natură juridică, pe care România va

trebui să le adopte pentru ca obiectivul strategic al integrării să fie atins.

Aderarea şi integrarea sunt procese complexe, în cursul cărora a trebuit şi trebuie

definite interesele naţionale ale popoarelor respective şi precizate raporturile acestor

interese cu cele ale Uniunii Europene, în prezent şi în perspectivă. Cu toate acestea există

o serie de întrebări la care trebuie găsite răspunsuri, cum ar fi: „Se pune problema de a şti

dacă prin aderare şi integrare interesele naţionale sunt incluse în interesele generale ale

Uniunii?”, sau „Dacă nu se mai poate vorbi de interese naţionale într-o Uniune în care

toţi cetăţenii europeni sunt democratic reprezentaţi?”, „Se justifică astăzi o analiză a

intereselor naţionale în raport cu cele Comunitare?” şi „Dacă se justifică, care sunt

resorturile intime ale evoluţiei raporturilor dintre aceste două categorii de interese?”.

Interesele naţionale şi interesele Uniunii Europene sunt, în mare măsură,

convergente. Devenind membrii ai Uniunii Europene, noi, românii punem întrebări cu

privire la ce ne aşteaptă; vor mai fi apărate şi promovate interesele noastre? Deşi

convergenţa intereselor este o necesitate, există şi momente de dispută sau chiar de

dezacord, dar pentru a căror depăşire se recurge la negocieri duse cu răbdare şi bună-

credinţă de ambele părţi, pentru a se ajunge la soluţii acceptabile, la un compromis care

să permită armonizarea intereselor naţionale cu cele generale, de ansamblu, ale

Comunităţii Europene. La toate acestea se impune o condiţie, şi anume, durabilitatea

soluţiilor negociate.

Armonizarea intereselor trebuie să se facă pe baza principiului cooperării şi nu

prin subordonarea de către cei mai puternici economic a celor mai puţin puternici.29

Integrarea României în Uniunea Europeană a constituit şi constituie un obiectiv

primordial al tuturor forţelor politice şi democratice din România pe linia cultivării

tradiţiilor de prietenie cu marile democraţii occidentale, a respectării şi traducerii în viaţă

a înaltelor comandamente ce vizează apărarea drepturilor şi libertăţilor omului,

respectarea principiilor statului de drept.

29 Dumitru Mazilu, „Declaraţia de la Berlin - o sinteză a intereselor fundamentale ale Uniunii Europene în epoca actuală”, Revista română de Drept Comunitar, nr. 2 din martie-aprilie 2007, p. 16-17

61

Marele jurist român, George Ciorănescu, deputat în primul Parlament European

scria următoarele: „Poporul din care mă trag s-a pronunţat întotdeauna pentru Europa.

Poporul meu posedă deplina maturitate şi întreaga informaţie istorică şi politică pentru a

sprijini crearea Europei unite libere şi democratice”.30

La 1 februarie 1993 a fost semnat Acordul de asociere a României la Uniunea

Europeană, acord intrat în vigoare la 1 februarie 1995. Acest document a perfectat cadrul

juridic şi instituţional al raporturilor româno-comunitare.

În iunie 1995, „Declaraţia de la Snagov”, adoptată cu participarea tuturor forţelor

politice parlamentare din România, a marcat un consens naţional în legătură cu

integrarea României în Uniunea Europeană şi edificarea unei vieţi libere şi prospere pe

teritoriul României.

Obiectivul aderării României la Uniunea Europeană a fost, ulterior, reafirmat în

mod constant în programele de guvernare adoptate de Parlamentul României. Cel mai

recent dintre acestea, Programul de guvernare pe perioada 2005-2008, votat la 28

decembrie 2004 de către Parlament, înscria la loc de frunte preocuparea României de a

deveni membră a Uniunii Europene.

Confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare a României şi Bulgariei

la Uniunea Europeană reprezintă al doilea mare eveniment al anului 2004 după realizarea

celei mai mari extinderi din istoria Uniunii Europene.

Aderarea României la Uniunea Europeană s-a efectuat prin următoarele principale

momente: hotărârea Consiliului European de la Bruxelles din decembrie 2003 care a

stabilit calendarul de aderare al României la Uniunea Europeană; decizia Consiliului

European de la Bruxelles din 16 decembrie 2004, care a confirmat încheierea

negocierilor de aderare cu România; adoptarea Avizului conform al Parlamentului

European pentru semnarea Tratatului de aderare la 13 aprilie 2005; semnarea la 25 aprilie

2005 la Luxemburg a Tratatului de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea

Europeană.

30 George Ciorănescu, „Românii şi ideea federalistă”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, citat de Gavril Iosif Chiuzbaian în „Prefaţa” la lucrarea V. Duculescu, G. Duculescu, „Justiţia Europeană. Mecanisme, deziderate şi perspective”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 6

62

Acestor momente le-a urmat ratificarea Tratatului de aderare la Uniunea

Europeană de către cele 25 de state membre, primul fiind Slovacia, la 21 iunie 2005, şi

cel mai recent, Bundestagul german, la 24 noiembrie 2006.

Comisia Europeană, prin Rapoartele de Monitorizare, prezentate la 16 mai 2006,

respectiv 26 septembrie 2006, a constatat că în baza progreselor înregistrate România va

fi în măsură să-şi asume cu începere de la 1 ianuarie 2007 drepturile şi obligaţiile ce

decurg din statutul de membru al Uniunii Europene. După perfectarea Tratatului de

Aderare, România a obţinut statutul de observator activ la activitatea Uniunii, participând

la lucrările tuturor instituţiilor comunitare la nivel politic şi tehnic, la dezbaterile privind

viitorul Uniunii Europene, la implementarea politicii externe şi de securitate a Uniunii

Europene.31

Momentul aderării a fost marcat prin adoptarea la 20 decembrie 2006 a

„Declaraţiei Parlamentului României privind aderarea României la Uniunea Europeană”

în care Parlamentul consideră că aderarea României reprezintă unul din cele mai

semnificative şi de referinţă momente în istoria îndelungată şi frământată a naţiunii

române.

Tratatul de Aderare a României şi Bulgariei

Acest tratat reprezintă, pe fond, un amplu document, având 599 de pagini, şi

constituie rezultatul unui laborios proces de negociere a 31 de capitole, proces de

negociere ce s-a desfăşurat pe o perioadă de 5 ani.

La nivel structural, Tratatul cuprinde tratatul propriu-zis, actul de aderare sau

protocolul de aderare, anexele şi declaraţiile. Părţile generale cuprind elemente de

principiu înscriind obligaţia celor două state de a adera la o serie de convenţii şi acorduri

încheiate de Uniune cu terţe state, o serie de prevederi instituţionale, consacrând

participarea României şi Bulgariei la instituţiile comunitare, acceptarea măsurilor

negociate permanente, precum şi efectuarea adaptărilor tehnice ale acquis-ului, adoptat

până la 1 octombrie 2004, prevederile instituţionale cu caracter temporar, dispoziţii legate

de clauzele de salvgardare generale privind piaţa internă, clauza de salvgardare privind

justiţia şi afacerile interne.

31 Victor Duculescu, „România – membră a Uniunii Europene: aspecte şi implicaţii juridice”, Revista română de Drept Comunitar, nr. 1 din ianuarie-februarie 2007, p. 19-20

63

România are 35 de locuri în Parlamentul European în perioada cuprinsă între data

aderării efective la Uniune şi data la care se vor desfăşura alegerile pentru Parlamentul

European, în 2009, având obligaţia de a organiza alegeri pentru Parlamentul European

nu mai târziu de 31 decembrie 2007, obligaţie de altfel adusă la îndeplinire.32

România are 14 voturi în Consiliul Uniunii, dreptul la un judecător la Curtea de

Justiţie a Comunităţilor Europene şi unul la Tribunalul de Primă Instanţă, precum şi un

membru la Curtea de Conturi. România dispune de 15 membri în Comitetul Economic şi

Social şi 15 membri în Comitetul Regiunilor şi are dreptul de a numi membri în

Comitetul Director al Băncii Europene de Investiţii, precum şi în Comitetul Ştiinţific şi

Tehnic prevăzut de Tratatul Euratom.

România a obţinut 50 de perioade de tranziţie şi aranjamente tranzitorii, cele mai

multe în raport cu alte ţări ce au făcut parte din actualul val de extindere, astfel Polonia a

obţinut 48 de perioade de tranziţie, iar Ungaria 35 şi Malta 47.

Tratatul este însoţit şi de o serie de declaraţii cu caracter politic, în special,

privind libera circulaţie a persoanelor, declaraţii prin care statele membre îşi exprimau

angajamentul de a spori accesul cetăţenilor români la piaţa muncii, în vederea accelerării

armonizării cu acquis-ul comunitar.

Tratatul de aderare este un „acord de voinţă” prin care România devine

componentă a unei Organizaţii integrate economic, care a adăugat elemente de integrare

politică şi juridică şi conţine opţiunea României de a acţiona pentru adâncirea proceselor

de integrare cu respectarea principiilor cooperării şi respectului reciproc.33

Legea de ratificare a Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană este

una atipică în sistemul normativ actual, deoarece ea nu este o lege constituţională, iar din

punctul de vedere al conţinutului său normativ este o lege de ratificare a unui act

internaţional şi nu una ce vizează prin chiar conţinutul său modificarea legii

fundamentale.34

Metoda de a încheia un singur tratat pentru două ţări, România şi Bulgaria, nu a

fost cea mai fericită, deoarece ele au situaţii similare, dar diferite, ceea ce face ca unele

32 Victor Duculescu, „România – membră a Uniunii Europene: aspecte şi implicaţii juridice”, op. cit., p. 2033 Dumitru Mazilu, „Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană – un acord internaţional cu trăsături specifice”, Revista română de Drept Comunitar, nr. 1 din ianuarie-martie 2006, p. 38-3934 Victor Duculescu, „România – membră a Uniunii Europene: aspecte şi implicaţii juridice”, op. cit., p. 22-23

64

procente, cifre, perioade de tranziţie şi aranjamente tranzitorii să difere şi să întâlnim

dispoziţii „bivalente” pentru România şi pentru Bulgaria. O serie de prevederi sunt în

discordanţă cu art. 11 alin. 3 din Constituţie, care dispune că „în cazul în care un tratat la

care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei,

ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”.

Cu toate acestea, Tratatul de aderare a încununat un proces îndelungat de

negociere, iar adoptarea lui a fost sprijinită de toate forţele politice, considerându-se că

intrarea României în Uniunea Europeană este esenţială pentru progresul ţării în noile

condiţii istorice.

2. Profilul României ca stat membru. Oportunităţi şi responsabilităţi

Prin aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007,

construcţia comunitară a reunit definitiv Vestul şi Estul civilizaţiei europene în interiorul

celui mai performant sistem de organizare politică şi economică cunoscut de istorie.

Uniunea Europeană şi-a atins „masa critică” necesară pentru ca noţiunea de Europă unită

să capete un contur concret. Cu toate acestea este de aşteptat ca procesul de extindere a

spaţiului comunitar să continue.35

Obiectivul politic al României după 1989, aderarea la Uniune, a coagulat cu forţă

în jurul său întreaga societate românească şi întreg spectrul politic, ridicându-se deasupra

intereselor politice individuale sau de grup. Această situaţie a reprezentat o bază solidă şi

un indicator fidel în ce priveşte profilul şi evoluţia României ca stat membru.

România, alături de ceilalţi „noi” membri, în termeni economici va constitui o

componentă dinamică a motorului de creştere economică europeană şi un contribuitor la

competitivitatea globală a Uniunii. Deşi Produsul Intern Brut este plasat încă mult sub

media Uniunii, România a venit cu o economie care a înregistrat, în ultimii şapte ani

consecutiv, o creştere de cca. 6%, mult peste media Uniunii, o piaţă cu aproape 22

milioane de consumatori, o dinamică crescută a investiţiilor străine şi o rată a şomajului

mai mică decât cea din majoritatea statelor membre.

România urmăreşte să îşi aducă contribuţia la afirmarea tot mai puternică a

Uniunii Europene ca actor global, accentul fiind pus pe elementele de valoare adăugată

35 Ion Jinga, „Uniunea Europeană: sfidări şi priorităţi după anul 2006”, Revista română de Drept Comunitar, nr. 4 din octombrie-decembrie 2006, Editura Rosetti, 2006, p. 29

65

pe care ţara noastră le poate aduce. Este logic ca România să susţină întărirea dimensiunii

estice din cadrul Politicii Europene de Vecinătate, prin alocarea, de către Uniune, a

atenţiei şi resurselor necesare. Marea Neagră, vecin direct al Uniunii Europene de la 1

ianuarie 2007, reprezintă o oportunitate, atât pentru Uniune cât şi pentru România, din

perspectiva consolidării stabilităţii şi prosperităţii în vecinătatea imediată, a securităţii

Uniunii, a promovării valorilor sale şi a asigurării resurselor energetice.

În privinţa României şi a viitorului construcţiei europene, ţara noastră este

interesată în susţinerea consolidării unei Uniuni politice, cu instituţii puternice şi eficace,

capabile de a promova, în continuare, procesul de integrare europeană. România are un

punct de plecare în viziunea asupra construcţiei europene, respectiv de nevoia continuării

procesului de integrare care să asigure o Uniune solidară şi funcţională, din perspectivă

politică, economică şi socială, atât în plan intern, cât şi în acţiunea externă.36

Calitatea de stat membru aduce cu sine noi oportunităţi, dar şi noi şi importante

responsabilităţi. Oportunităţile privesc promovarea intereselor naţionale.

Responsabilitatea intervine la contribuţia transpunerii în practică a unei viziuni comune

despre Europa. A fi printre cele 27 de state membre înseamnă posibilitatea de a avea o

voce, din interior, asupra unor evoluţii care ar fi avut oricum un impact în plan intern,

indiferent de apartenenţa sau nu la Uniune, înseamnă a avea o voce în ce priveşte

evoluţiile viitoare ale celei mai mari pieţe comune din lume, a putea influenţa direcţia de

dezvoltare ulterioară a Uniunii sau politici cu impact direct la nivel naţional, în domenii

ca agricultura, transporturi, sănătate, protecţia consumatorului.

România va beneficia de solidaritatea dezvoltată de-a lungul timpului şi

concretizată în politicile de coeziune economică şi socială, menite a reduce discrepanţele

în dezvoltare între regiuni şi între statele membre. Faptul că dispunem de un loc în

Consiliu reprezintă un cuvânt de spus în privinţa acţiunilor externe ale unui actor global.

Unele beneficii ale statului de membru vin „automat”, în virtutea acquis-ului, din

momentul aderării sau după anumite perioade de tranziţie, cum ar fi cele patru libertăţi

sau accesul la fondurile structurale, cu condiţia existenţei unei capacităţi instituţionale

adecvate. Alte oportunităţi, cum este posibilitatea influenţării procesului decizional şi a

urmăririi intereselor naţionale, vor putea fi valorificate pe măsura perfecţionării

36 Lazăr Comănescu, „Momentul istoric 1 ianuarie 2007 ...”, op. cit., p. 15-18

66

capacităţii interne de a identifica aceste interese şi de a le promova prin intermediul

instrumentelor şi mecanismelor de la Bruxelles, prin consecvenţă, tenacitate şi alocare de

resurse necesare. Relaţia cu Bruxelles-ul a devenit o extensie a procesului decizional

intern. Raporturile dintre România şi oricare alt stat membru dobândesc dimensiuni noi,

sensibil diferite de ceea ce s-ar numi relaţiile clasice dintre state atât pentru relaţiile

bilaterale, cât şi pentru cele multilaterale.

În privinţa responsabilităţilor, respectarea acquis-ului este obligatorie indiferent

dacă acesta provine din domeniile în care Uniunea Europeană are competenţe exclusive –

politica comercială comună, uniunea vamală, competenţe partajate cu statele membre –

politica externă şi de securitate, mediu, energie, justiţie şi afaceri interne, cooperarea

pentru dezvoltare, asistenţa umanitară.

Procesul decizional intern va trebui să ţină seama de faptul că statele membre nu

pot avea iniţiative proprii în domeniile de competenţe exclusive ale Uniunii, precum şi de

necesitatea asigurării compatibilităţii între acquis-ul juridic sau cel politic al Uniunii şi

poziţiile şi iniţiativele naţionale în domeniile de competenţă partajate.37

De asemenea, România are obligaţia să sprijine activ şi fără rezerve politica

externă şi de securitate a Uniunii Europene, într-un spirit de loialitate şi solidaritate

reciprocă, şi se va abţine de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii Europene sau

susceptibilă de a afecta eficacitatea sa în plan extern.

În plus, România trebuie să continue progresele în acele domenii identificate ca

necesitând eforturi suplimentare, din perspectiva standardelor europene, cât şi a

interesului propriu, acela de a putea beneficia pe deplin de oportunităţi oferite de statutul

de membru al Uniunii Europene.38

Capitolul VIII

ROMÂNIA ŞI DREPTURILE OMULUI

37 Gheorghi Prisăcaru, op. cit., p. 3238 Lazăr Comănescu, „Momentul istoric 1 ianuarie 2007 ...”, op. cit., p. 15

67

1. Generalităţi privind drepturile omului pe plan naţonal

Procesul de globalizarea a nevoilor şi de dezvoltare continuă a interdependenţelor

s-au alăturat tendinţei de universalizare a aspiraţiilor către democraţie la scară planetară,

mai ales, după colapsul sistemului comunist în Europa. În aceste condiţii, integrarea

valorică în sisteme structurate coerent, pe baza principiilor democratice, este singura

modalitate de a asigura protecţia individului într-o societate prosperă şi liberă39. O

asemenea structurare implică o reinterpretare a conceptului de suveranitate a statului, şi,

în acelaşi timp, o restructurare fundamentală a teoriei asupra izvoarelor dreptului

românesc.

Sub primul aspect, Statul este nevoit să renunţe la unele dintre prerogativele sale

pentru a beneficia de avantajele integrării sale în sisteme de tipul Uniunii Europene, în

sensul că el trebuie să se acomodeze la regula delegării de suveranitate către structura

integratoare, Uniunea Europeană, structură supranaţională care a dezvoltat norme juridice

comunitare în interesul integrării şi al promovării mai eficiente a intereselor tuturor

membrilor săi, într-o societate internaţională din ce în ce mai „comunitară”.

Sub acest aspect, se poate spune că „legea Comunităţii Europene nu este nici

internaţională, nici lege naţională, ci, de fapt, este mai bine descrisă ca lege

supranaţională, ceea ce nu înseamnă renunţarea la identitatea naţională, renunţarea la

rolul statului-naţiune, înţeles ca o comunitate a cetăţenilor, şi nici o structură etatică

definită pe criterii etnice.

Uniunea Europeană nu diminuează identităţile naţionale şi nici nu anulează

capacitatea statului de a-şi gestiona interesele şi de a-şi afirma punctul de vedere pe plan

internaţional. Ea este doar expresia supranaţională a consensului pe care l-a impus

globalizarea nevoilor şi universalizarea aspiraţiilor europenilor, care doresc să găsească,

împreună, răspunsul cel mai adecvat la sfidările contemporaneităţii, sfidări printre care

cele mai importante sunt cele legate de asigurarea securităţii şi protecţia omului.

După cel de-al doilea război mondial, societatea a evoluat constant spre o teorie a

drepturilor omului care face din individul uman punctul actual al dezvoltării sociale,

transferând preocupările pentru protecţia şi libera sa dezvoltare la nivel internaţional.

39 Valentin Stan, ,,Securitatea internaţională a drepturilor omului” în R.R.D.O. nr. 9/1995, editată de Centrul pentru Drepturile Omului, p. 28; Lidia Barac, op. cit., p. 80

68

Respectarea drepturilor omului se află în relaţia directă cu asigurarea păcii şi a

securităţii internaţionale40. Este motivul pentru care, pe bună dreptate, se afirmă că

problemele drepturilor omului ţin de preocuparea internaţională şi nu cad sub jurisdicţia

internă a statelor, ceea ce legitimează nu numai dreptul de intervenţie a organismelor

internaţionale, ci şi obligaţia acesteia de a interveni, ori de câte ori sunt puse în discuţie

încălcări ale drepturilor omului, ce caracterizează orice comunitate umană.

În acelaşi timp, se remarcă o relaţie directă între securitatea internaţională şi

drepturile omului, respectarea acestora reprezentând baza securităţii statului, astfel că, în

prezent, nu se mai pot invoca raţiuni de securitate a statului în detrimentul individului şi a

drepturilor sale fundamentale.

După 1989, ţara noastră intră într-un proces de reevaluare a obţiunilor pro-

europene şi de reaşezare a societăţii pe fundamentul democraţiilor de tip occidental.

Prin Legea nr. 30 din 18 mai 199441, România a ratificat Convenţia Europeană

pentru apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale (C.E.D.O.), precum şi

protocoalele adiţionale nr. 1, 4, 6, 7, 9, 10.

În acest fel, ţara noastră s-a integrat în ordinea juridică supranaţională, obligatorie,

instituită de aceste acte internaţionale. Totodată, ea a acceptat mecanismul internaţional

de control prevăzut de C.E.D.O., inclusiv de declanşarea lui prin recurs individual (art.

25) şi jurisdicţia obligatorie a organelor jurisdicţionale supranaţionale de la Strasbourg

(art. 46). La acestea se adaugă Ordonanţa de Guvern nr. 94 din 30 august 1999 privind

participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a

Comitetului Miniştrilor ale Consiliului Europei şi regresul statului în urma hotărârilor şi

convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă.42

Această Cartă sau „Constituţie” europeană a drepturilor omului trebuie aplicată de

instanţele judecătoreşti române, indiferent de cetăţenia persoanei care se pune sub scutul

C.E.D.O., fiind suficient ca titularul dreptului să se afle „sub jurisdicţia” statului român,

în sensul art. 1 din Convenţie43. De asemenea, prin derogare de la principiul reciprocităţii,

caracteristic convenţiilor bilaterale, aplicabil, de regulă, şi în dreptul internaţional,

40 Rezoluţia Consiliului de Securitate O.N.U. nr. 688 din 5 aprilie 199141 Publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 199442 Publicată în Monitorul Oficial nr. 424 din 31 august 199943 Lidia Barac, op. cit., p. 82

69

titularii drepturilor recunoscute de C.E.D.O. beneficiază de protecţia acordată de acest

instrument internaţional, chiar şi în lipsa unui tratament egal din partea instanţelor

statului ai cărui cetăţeni pretind ocrotirea judiciară a ststului român.

În acest fel, C.E.D.O. a devenit izvor de drept intern obligatoriu şi prioritar.

Influenţa C.E.D.O. asupra dreptului intern al ţării noastre poate fi măsurată pe de

o parte, în plan legislativ, iar pe de altă parte, prin prisma jurisprudenţei româneşti în

materia respectării şi promovării drepturilor omului.

Dacă în primul plan, influenţa C.E.D.O. se raportează, în principal, la

determinarea sau amendarea legislaţiei interne, în cel de-al doilea plan, remarcăm

valoarea de „izvor de drept” nu numai a C.E.D.O., ca „lege supranaţională”, ci şi a

jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, a cărei forţă este extrem de mare,

ea având puterea de a influenţa, atât legislaţia, cât şi jurisprudenţa instanţelor naţionale.

În plan legislativ, influenţa C.E.D.O. vizează în principal, Constituţia României,

legile organice şi ordinare elaborate de Parlamentul României, dar şi alte acte normative

cu o forţă mai redusă pe scara ierarhiei normelor juridice, precum Ordonanţele

Guvernului, Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului României etc.

2. Influenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului asupra Constituţiei

României

Necesitatea realizării cadrului juridic de natură a asigura evoluţia ţării spre

democraţie, libertate şi demnitate umană, spre edificarea unui stat de drept, bazat pe

pluralism politic, alegeri libere şi asigurarea respectului drepturilor şi libertăţilor omului a

determinat elaborarea unei noi Constituţii, în decembrie 1991(revizuită în 2003).

1. În primul articol al Constituţiei se precizează că „România este stat de drept,

democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera

dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori

supreme şi sunt garantate”.

Printre principiile generale înscrise în Titlul I la loc de frunte figurează

prevederile potrivit cărora:

• Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele

sale reprezentative şi prin referendum (art. 2 alin. 1);

70

• România este patria comună şi individuală a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire

de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă

politică, avere sau origine socială ( art. 4 alin. 2);

• Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale

dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţilor etnice, culturale,

lingvistice şi religioase (art. 6 alin 1);

• Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei

constituţionale (art. 8 alin. 1).

Pe acelaşi plan se situează dispoziţiile privind rolul partidelor politice, chemate

„să contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor” (art. 8 alin. 2) şi

al sindicatelor chemate „să contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor

profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor” (art. 9).

Importanţa acordată de legiuitorul constituţional român problematicii drepturilor

omului este evidenţiată de faptul că, după primul Titlu, care sintetizează principiile care

guvernează întreaga materie constituţională, urmează Titlul II., având ca substanţă

drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale44.

2. În Capitolul I al Titlului II, sub denumirea de „dispoziţii comune”, sunt înscrise

câteva reguli de o deosebită importanţă, şi anume:

• cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin

alte legi şi totodată lor le incumbă obligaţiile prevăzute de acestea (art. 15 alin. 1);

• cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără

discriminări (art. 16 alin. 1);

• exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor trebuie să se realizeze, în

condiţiile statului de drept, pe baza legii, nimeni nefiind mai presus de lege (art.

16 alin. 2);

• cetăţenii români aflaţi în străinătate se bucură de protecţia statului român (art. 17);

• cetăţenii români şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia

generală a persoanelor, garantată de Constituţie şi alte legi (art. 18);

44 Prin drepturi fundamentale se înţeleg acele drepturi subiective, aparţinând cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi. Ase vedea Ion Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Universitatea Ecologică, Bucureşti, 1990, p. 199

71

• cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România (art. 18 alin. 1);

cetăţenii străini sau apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii

internaţionale sau în condiţii de reciprocitate (art. 19 alin. 2);

• dispoziţiile constituţionale privitoare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi

interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte, deci şi cu

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Dacă există neconcordanţă între

pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale

(art. 20). Prin acest articol, deschiderea României spre Europa civilizată este

astfel, constituţional garantată45.

Textul sus menţionat (art. 20) cuprinde două reguli de mare importanţă şi

actualitate care se referă la transpunerea în practică a dispoziţiilor constituţionale privind

drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Prima regulă este în sensul interpretării şi

aplicării drepturilor cetăţeneşti în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la

care este parte România; dintre acestea, Convenţia ocupă un loc primordial, România

fiind membră a Consiliului Europei.

Cea de-a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale din

domeniul drepturilor omului, celor cuprinse în tratate ratificate de România, în situaţia în

care s-ar ivi anumite neconcordanţe între ele şi reglementările interne. România ratificând

în 1994 Convenţia Europeană, aceasta va avea prioritate în raport cu legislaţia internă, ori

de câte ori ar exista o neconcordanţă între Convenţie şi legea internă.

În raport cu aceste reguli, legiuitorul va trebui să verifice întotdeauna dacă

proiectele de legi pe care le discută şi le adoptă se corelează cu tratatele la care România

este parte (deci şi cu Convenţia).

De asemenea, autorităţile publice competente a negocia, încheia şi ratifica

tratatele internaţionale vor avea ocazia să sesizeze eventualele necorelări dintre

prevederile actului internaţional şi dreptul intern. De mare importanţă sunt în această

ordine de idei şi prevederile art. 51 din Constituţie care proclamă că respectarea 45 Aceasta constituie o soluţie modernă pe care o regăsim şi în constituţiile ţărilor europene cu tradiţii democratice, cum ar fi Franţa şi Spania. A se vedea Ion Muraru, ,,Prevederile Constituţiei României privind relaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale din domeniul drepturilor omului”, Revista Drepturilor Omului nr. 1-4/1991, p. 33

72

Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. În funcţie de aceste prevederi

constituţionale, coroborate cu cele ale art. 11 şi 20 din legea fundamentală rezultă şi

valoarea de izvor de drept a Convenţiei pentru dreptul intern român.

Influenţa asupra dreptului intern se manifestă şi prin transpunerea în legea internă

a normelor sale deseori prin legi speciale. Spre exemplu, după aderarea României la

Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau

degradante, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1984, Parlamentul

român a adoptat Legea nr. 20/1990 pentru modificarea şi completarea dispoziţiilor din

Codul Penal şi Codul de Procedură penală46. Potrivit acestei legi la art. 117 Cod penal s-a

adăugat un aliniat nou, final, care a incriminat faptele faptele de tortură. La fel,

prevederile art. 2 din Convenţia referitoare la modul de folosire de către autorităţi a

armelor de foc care pot provoca moarte persoanei, şi-au găsit reflectarea în Legea nr.

17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor (publicată în M. Of. nr. 74/11

aprilie 1996)47.

3. Capitolul II al Titlului II din Constituţie cuprinde, de asemenea, dispoziţii care

reflectă grija pentru respectarea drepturilor omului. Astfel, în capitolul menţionat sunt

descrise drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Sub acest aspect, Constituţia consacră

egalitatea în drepturi a cetăţenilor români, fără deosebire de rasă, culoare, sex, limbă,

religie, opinie politică sau altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau

întemeiată pe orice alte împrejurări48.

De asemenea, sunt consacrate drepturile social-economice şi culturale, adică acele

drepturi care asigură dezvoltarea culturală şi materială a persoanei, permiţând acesteia să

participe la viaţa socială. În această categorie se includ: dreptul la muncă şi protecţie

socială a muncii (art. 38); dreptul la învăţătură (art. 32); dreptul copiilor şi al tinerilor de a

li se asigura un regim de protecţie şi de asistenţă în realizarea aspiraţiilor lor legitime

(art. 45); dreptul la proprietate (art. 41).

O altă categorie de drepturi pe care le consacră Constituţia priveşte drepturile

exclusiv politice care, prin conţinutul lor, asigură participarea tuturor cetăţenilor la

conducerea statului, la guvernare, şi anume drepturile electorale (art. 34 şi 35); apoi 46 Publicată în Monitorul Oficial nr. 112/10 octombrie 199047 O opinie oarecum particulară cu privire la ierarhia izvoarelor de drept , exprimă O. Predescu în ,,C.E.D.O. – Implicaţiile ei asupra dreptului penal roman”, Editura Lumina Lex, 1998, p. 3648 Ion Muraru, op. cit., p. 22

73

drepturile social-politice, adică acele drepturile care pot fi exercitate de către cetăţeni, la

alegerea lor, atât în vederea asigurării dezvoltării lor materiale, cât şi în scopul

participării lor la conducerea de stat, şi anume: libertatea conştiinţei (art. 29); libertatea

de exprimare (art. 30); libertatea întrunirilor (art. 36); dreptul de asociere (art. 37); dreptul

la grevă (art. 40); secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice (art. 28); dreptul

de avea acees la orice informaţie de interes public.

Consemnăm, de asemenea, inviolabilităţile, adică acele drepturi fundamentale

care asigură viaţă, posibilitatea de mişcare a individului, existenţa sa fizică, ca şi a

domiciliului său. Dintre acestea fac parte: dreptul la viaţă şi la integritatea sa fizică şi

psihică (art. 22); dreptul la libertatea individuală şi siguranţa persoanei (art. 23); dreptul

la apărare (art. 24); inviolabilitatea domiciliului (art. 27); dreptul la libera circulaţie (art.

25); dreptul de a întemeia o familie (art. 44); dreptul individului de a dispune de el însuşi

şi dreptul la protecţia vieţii lui intime, familiale şi private (art. 26).

4. În Capitolul IV al Titlului II, Constituţia consacră, pentru prima dată în

sistemul juridic românesc, instituţia Avocatului Poporului, care are ca rol fundamental

apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; în acest scop din oficiu sau la cererea

persoanelor lezate în drepturile lor, acesta constată sau verifică faptele de încălcare a

drepturilor şi libertăţilor fundamentale, sesizând autorităţile competente în vederea

restabilirii legalităţii şi a prejudiciului cauzat. Potrivit dispoziţiilor art. 55 din Constituţie,

organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului se stabilesc prin lege

organică. Parlamentul a adoptat o asemenea lege abia în anul 199749.

3. Influenţa Convenţiei asupra legilor organice şi ordinare

După decembrie 1989, influenţa Convenţiei s-a manifestat, pe de o parte, în

abrogarea unor acte normative care privesc unele drepturi sau libertăţi fundamentale, iar

pe de altă parte, în modificarea, completarea unor acte normative, respectiv în elaborarea

de noi acte normative, în acord cu spiritul Convenţiei.

În acelaşi timp, legiuitorul român a fost preocupat pentru furnizarea unui cadru

juridic, care să permită o corectă interpretare a normelor juridice, în spiritul respectării şi

49 Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, publicată în M. Of. nr. 48 din 20 martie 1997

74

promovării drepturilor omului, creând baza unui sistem judiciar apt să funcţioneze

independent de puterea legislativă sau executivă.

La baza acestui sistem au stat normele constituţionale. Astfel, în art. 124 din

Constituţie se stipulează că „judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt

inamovabili potrivit legii”.

În condiţiile statului de drept este exclusă orice ingerinţă din parte altei puteri, în

activitatea judecătorească. Astfel, procurorul trebuie să se întemeieze în activitatea sa

numai prin lege, cu respectarea principiului subordonării ierarhice, iar judecătorii trebuie

să fie inamovabili, pentru a fi la adăpost de orice influenţe şi măsuri administrative.

Totodată, potrivit art. 2 din Legea pentru organizarea judecătorească, instanţele

judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale cetăţenilor.

În acest mod, sistemul judiciar român a fost aliniat sistemelor judiciare ale statelor

europene cu tradiţie democratică.

În ultimul timp se remarcă tot mai mult invocarea de către instanţele noastre

judecătoreşti, în cuprinsul unor hotărâri judecătoreşti, a unor dispoziţii din unele

documente internaţionale privind drepturile omului. Aşa de pildă, în motivarea deciziei

civile nr. 1539 din 10.10.1994 pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia

IV-a civilă în dosarul nr. 7629/1994, este invocat art. 8 din Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, cu privire la liberul acces la justiţie, sau în Sentinţa civilă nr. 254 din

5 mai 1997 pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. 988/1996 se invocă art. 17 din

acelaşi document referitor la dreptul de proprietate al persoanei.

Cu privire la influenţa manifestată de Convenţie în raport cu conţinutul concret al

legislaţiei, prin prisma abrogării, modificării, completării sau elaborării de noi acte

normative, putem observa că, printre primele măsuri legislative luate după 1989, se

înscrie şi abrogarea mai multor acte normative care încălcau dreptul la libera circulaţie în

interiorul şi în afara ţării50, precum şi anularea dispoziţiilor care interziceau sau limitau

dreptul la stabilire în marile oraşe51. Noile reglementări, referitoare la regimul

paşapoartelor şi călătoriilor în străinătate (Decretul Lege nr. 137 din 12 mai 1990,

publicat în M. Of. nr. 75/21 mai 1990) garantează, pe deplin, dreptul cetăţenilor români

50 Decretul Lege nr. 10 din 8 ianuarie 1990, publicat în M. Of. nr. 6/10 ianuarie 199051 Hotărârea Guvernului nr. 518/12 mai 1990, publicată în M. Of. nr. 70/15 mai 1990

75

de a-şi părăsi ţara atunci când doresc şi de a reveni în ţară, precum şi dreptul de a se

repatria, indiferent de motivele pentru care au rămas în străinătate, în condiţii de egalitate

cu cetăţenii care locuiesc în ţară.Aceste dispoziţii sunt în concordanţă cu prevederile

Protocolului nr. 4 la Convenţia Europeană, care consacră dreptul la libera circulaţie şi

dreptul de a-şi alege reşedinţa.

De asemenea, au fost adoptate o serie de măsuri şi acte legislative menite a forma

cadrul necesar pentru a asigura dreptul la viaţă, demnitate umană, libertatea şi securitatea

personală52. A fost abolită pedeapsa cu moartea53 şi s-au adoptat prevederi exprese pentru

definirea şi interzicerea torturii, a pedepselor şi tratamentelor inumane şi degradante54.

4. Influenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei

Curţii Europene a Drepturilor Omului asupra instanţelor judecătoreşti române şi

asupra jurisprudenţei acestora

Poziţia instanţelor judecătoreşti naţionale în raport cu organele jurisdicţionale

supranaţionale de la Strasbourg

În domeniul aplicării C.E.D.O. s-a apreciat că tribunalele naţionale se află într-o

poziţie „privilegiată” în raport cu instanţa europeană55, concluzie ce s-a bazat pe

împrejurarea că, potrivit art. 26 al C.E.D.O., Comisia Europeană a drepturilor omului era

singurul organ în drept să sesizeze Curtea Europeană a drepturilor omului (art. 26 al

C.E.D.O.) şi „numai după epuizarea căilor de recurs interne” şi aceasta „într-un termen

de 6 luni, începând cu data deciziei interne definitive” (art. 26 C.E.D.O.).

Subsidiaritatea mecanismului internaţional de control în raport cu instanţele

naţionale, deşi poate fi afirmată în raport cu dispoziţiile art. 26 din Convenţie, astăzi, nu

poate fi vehement susţinută, în raport cu modificarea Convenţiei şi a protocoalelor sale

prin adoptarea protocolului nr. 11, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, în virtutea

căruia, în baza art. 34 din Convenţie „Curtea poate fi sesizată print-o cerere de către orice

persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care

52 Legea nr. 32/16 noiembrie 1990, publicată în M. Of. nr. 128/17 noiembrie 199053 Decretul Lege nr. 6/7 ianuarie 1990, publicat în M. Of., nr. 4/8 ianuarie 199054 Legea nr. 20/9 octombrie 1990, publicat în M. Of. nr. 112/10 octombrie 199055 Lidia Barac, op. cit., p. 89

76

se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre Înaltele Părţi Contractante a

drepturilor recunoscute în convenţie sau în protocoalele sale. Înaltele Părţi Contractante

se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exerciţiul eficace al acestui drept”.

Condiţiile de admisibilitate a unor astfel de cereri individuale sunt prevăzute de

art. 35 din Convenţie, între care, observăm că se menţine cerinţa epuizării căilor de recurs

interne, cât şi termenul de 6 luni, la care am făcut referire în legătură cu art. 26 din

Convenţie.

Sub acest aspect constatăm că instanţele naţionale sunt primele abilitate să judece

cauzele în care reclamanţii pretind că li s-au lezat drepturile şi libertăţile fundamentale

recunoscute de C.E.D.O.. Instanţele române au competenţa de a judeca astfel de cauze pe

baza art. 21 din Constituţie care, consacrând principiul accesului liber la justiţie, prevede

că „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a

intereselor sale legitime”. Acest principiu este reiterat de art. 2 din Legea nr. 92/1992

pentru organizarea judecătorească, atunci când stabileşte că „Instanţele judecătoreşti

înfăptuiesc justiţia în scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale cetăţenilor”.

Instanţele judecătoreşti naţionale se află într-o poziţie „privilegiată” făţă de

organele jurisdicţionale supranaţionale de la Strasbourg. Astfel, ele tranşează definitiv

fondul pricinilor deduse judecăţii lor, în sensul că, decizia finală pronunţată de instanţa

internă competentă nu poate fi casată sau modificată de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului. Într-adevăr, contrar opiniei larg răspândite în rândurile persoanelor neavizate,

Curtea de la Strasbourg nu este propriu-zis o ultimă instanţă în domeniul drepturilor

omului, ci un organ jurisdicţional supranaţional, competent să acorde doar o „reparaţie

echitabilă”. Acest lucru rezultă fără echivoc din art. 50 al C.E.D.O., care prevede că

„Dacă hotărâre Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate

judiciară sau de orice altă autoritate a unei părţi contractante este, în întregime sau parţial,

în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din prezenta Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei

părţi nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei decizii sau ale

acestei măsuri, prin hotărârea Curţii se acordă, dacă este cazul, părţii lezate o reparaţie

echitabilă”56. Aşadar, dacă recursul formulat de titularul dreptului lezat se dovedeşte

56 Art. 41 din Convenţie în urma adoptării Protocolului 11 din 1998

77

fondat, nu se poate schimba hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa naţională.

„Reparaţia echitabilă” ce se poate acorda constă, de regulă, în despăgubiri băneşti, la care

este obligat statul ale cărui autorităţi au încălcat C.E.D.O. , precum şi în acordarea

cheltuielilor de judecată, stabilite prin apreciere.

În privinţa puterii hotărârii instanţelor europene, nu este suficient să ne raportăm

la dispoziţiile art. 50, astfel cum a fost modificat prin Protocolul 11, devenit art. 41, ci

este nevoie a observa şi norma cuprinsă în art. 46, astfel cum a fost modificat prin acelaşi

Protocol, care prevede „forţa obligatorie şi executarea hotărârilor definitive ale Curţii în

litigiile în care ele sunt părţi, iar potrivit pct. 2 al aceluiaşi articol „Hotărârea definitivă a

Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor, care supraveghează executarea ei”.

Influenţa jurisprudenţei Curţii Europene asupra jurisprudenţei interne

Consideraţiile expuse mai sus reprezintă una din raţiunile fundamentale care stă la

baza obligaţiei instanţelor judecătoreşti de a observa jurisprudenţa Curţii Europene şi de a

soluţiona litigiile cu care sunt investite în spiritul acestei jurisprudenţe.

La acestea, se adaugă prevederile cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 94 din 30

august 1999 privitoare la dreptul de regres al Statului (art. 12) împotriva persoanelor care,

prin activitatea lor, cu vinovăţie, au determinat obligarea sa la plata sumelor stabilite prin

hotărârea Curţii Europene sau prin convenţia de rezolvare a litigiului pe cale amiabilă.

Din sfera persoanelor astfel responsabile nu lipsesc magistraţii (art. 12 alin. 3),

care pot fi traşi la răspundere civilă, în condiţiile ce sunt reglementate prin Legea de

organizare judecătorească, Ordonanţa exceptând de la o asemenea răspundere doar pe

judecătorii Curţii Constituţionale.

O altă raţiune, la fel de pertinentă, însă mai mult de ordin moral, decât juridic,

izvorăşte din însăşi calitatea actelor jurisdicţionale emise de un corp judecătoresc

supranaţional de elită, precum şi din împrejurarea că conceptele utilizate de C.E.D.O. au,

în cadrul sistemului normativ reprezentat de Convenţie, o autonomie proprie, cu

consecinţa unor semnificaţii proprii, deseori diferită în raport cu semnificaţiile acordate

aceloraşi concepte în legislaţia, jurisprudenţa şi doctrina statelor membre.

Astfel, expresiile „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” şi „ acuzaţii în materie

penală”, utilizate de art. 6 paragraful 1 al C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces

78

echitabil şi imparţial, au o sferă mult mai largă în concepţia Curţii, decât în dreptul intern,

căci prin „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” se înţeleg nu numai drepturile şi

obligaţiile din sfera dreptului privat, civil sau comercial, dar şi alte drepturi şi obligaţii,

precum drepturile izvorâte din expropriere sau din cauzarea de prejudicii de către

autorităţile publice, drepturile persoanelor care practică profesii libere (medicii, avocaţii

etc.)57, iar prin expresia „acuzaţii în materie penală” se înţelege nu numai faptele care cad

strict sub incidenţa Codului penal şi a Codului de procedură penală, ci şi măsuri cu

caracter similar, represiv, precum retragerea permisului de exercitare a unei profesii sau

meserii, aplicarea unei amenzi convenţionale pentru încălcarea normelor de circulaţie pe

drumurile publice, etc.

De asemenea, sintagma „măsuri necesare într-o societate democratică” trebuie

înţeleasă ca atare de către instanţele judecătoreşti române, în vederea asigurării aplicării

normelor Convenţiei în dreptul intern, în spiritul pentru care acestea au fost create.

Astfel, art. 6, 8, 9, 10 şi 11 ale C.E.D.O. prevăd că drepturile recunoscute în

aceste norme pot fi restrânse când o impun interesele securităţii naţionale, ale siguranţei,

sănătăţii, ordinii sau moralei publice, reputaţiei ori drepturilor altora, cu condiţia ca

asemenea măsuri să fie „necesare într-o societate democratică”. Asemenea măsuri

restrictive trebuie să fie consecinţa unor „nevoi sociale imperioase” sau să fie justificate

de „motive pertinente şi suficiente”58.

Cu privire la măsura în care jurisprudenţa naţională poate fi influenţată de

jurisprudenţa Curţii Europene, constatăm că, într-o serie de domenii, Curtea Europeană

lăsă instanţelor judecătoreşti naţionale o „marjă de apreciere”.

Iniţiată de Comisie, în cauza Lawless contra Irlandei, teoria ,,marjei de apreciere”

a fost acceptată de Curte, pentru prima oară, în cauza lingvistică belgiană (Hotărârea din

23 iulie 1968), când Curtea a apreciat că „nu poate ignora datele de drept şi de fapt care

caracterizează viaţa societăţii în statul în care, în calitate de parte contractantă, răspunde

de măsura contestată. Procedând astfel, ea nu se poate substitui autorităţilor naţionale

competente, fără să piardă din vedere caracterul subsidiar al mecanismului internaţional

de garanţie colectivă instaurat de Convenţie”.

57 Hotărârea Curţii Europene din 16 iulie 1971 pronunţată în cauza Ringeisen58 Hotărârea Curţii Europene din 28 martie 1988 în cauza Oldsson.

79

La fel, în cauza Handside (Hotărârea din 7 decembrie 1976) Curtea a precizat:

„Convenţia încredinţează fiecărui stat grija de a asigura folosinţa drepturilor şi libertăţilor

pe care le consacră. Instituţiile create de ea contribuie, la rândul lor, la aceasta, dar ele nu

intră în joc, decât pe cale contencioasă, după epuizarea căilor de recurs interne”,

subliniind că „graţie contractelor directe şi constante cu forţele vii ale ţării lor, autorităţile

statului sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internaţional pentru a se

pronunţa asupra conţinutului precis al acestor cerinţe, precum necesitatea unei restricţii

sau a unei sancţiuni menite să-i facă faţă”.

Ulterior, jurisprudenţa Curţii a stabilit inclusiv domeniile în care instanţele

judecătoreşti se bucură de o asemenea marjă de apreciere, între acestea intrând, de regulă,

domeniile care relevă politici statale în domeniul locuinţelor, închirierii acestora,

impozitelor, moralei publice, cu referire directă asupra dreptului la respect pentru viaţă

privată ş.a., cu precizarea, în toate cazurile, că o asemenea marjă de apreciere nu exclude

dreptul de control al Curţii asupra modului în care sunt aplicate asemenea politici în

statele membre.

De aceea instanţele judecătoreşti române trebuie să păstreze o „cumpănă” dreaptă

între drepturile recunoscute omului de C.E.D.O. şi interesul general al societăţii, cadru în

care nu trebuie să ignore principiul proporţionalităţii între mijloacele folosite de autorităţi

şi scopul urmărit prin luarea măsurilor restrictive, cu privire la drepturile şi libertăţile

fundamentale ale omului.59

Bibliografie

1. Victor Duculescu, „Protecţia juridică a drepturilor omului“, Bucureşti 1996

2. Paul Mircea Cosmovici, „Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie“,

Bucureşti 1994

3. Adrian Năstase, „Drepturile omului – religie a sfârşitului de secol“,

Bucureşti 1992

4. Paul Rubier, „Droits subjectifs et situations juridiques“, Paris

59 Lidia Barac, op. cit., p. 93

80

5. N. Ecobescu, Victor Duculescu, „Drept internaţional public“, vol. I, Bucureşti 1993

6. Marţian Niciu, „Drept internaţional privat“

7. Victor Luncan, Victor Duculescu, „Drepturile omului“, Ed. Lumina Lex, 1993,

partea I

8. Grigore Geamănu, „Dreptul internaţional penal şi infracţiunile

internaţionale“, Ed. Academiei, Bucureşti 1977

9. Donna Gomien, „Documente europene. Introducere în Convenţia Europa a

drepturilor omului“, Ed. All 1996

10. Doina Micu, „Garantarea drepturilor omului“, Ed. All Beck 1998

11. Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, „Constituţiile române“, ediţia aIII-a, Regia

Autonomă „Monitorul Oficial“, Bucureşti,1995

12. Raluca Miga-Beşteliu, „Drept internaţional. Introducere în dreptul

internaţional public“, Ed. All, Bucureşti, 1998

13. M.Voicu, Protecţia Europeană a Drepturilor Omului. Teorie şi

jurisprudenţă. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2001.

14. Stelian Scăunaş., Drept internaţional al drepturilor omului. –

Bucureşti: Ed. ALL Beck, 2003.

15. I. Vida, Drepturile omului în reglementări internaţionale. –

Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 1999.

16. C.L. Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului –

surse, instituţii, proceduri. Bucureşti: Ed. ALL Beck, 2000.

17. Aurel Preda-Mătăsaru, Drept internaţional public. – Bucureşti:

Ed. Lumina Lex, 2007

18. N. Purdă, Protecţia drepturilor omului. Mecanisme interne şi

internaţionale. – Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2001.

19. Pais M. Santos, Manualul de raportare a respectării drepturilor

omului, Conform prevederilor a şase instrumente pentru drepturile

omului. Biroul Comisarului pentru drepturile omului. – Geneva, 1997.

20. Dumitru Mazilu, Drepturile omului. Concept, exigenţe şi realităţi

contemporane. – Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2000

81

21. Dumitru Mazilu, Drept internaţional public. – Bucureşti: Ed.

Lumina Lex, 2005

22. Doina Micu, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii

Europene a drepturilor omului şi în Constituţia României. – Bucureşti:

Ed. ALL Beck, 1998.

82