1) Accesiunea imobiliară artificială. Accesiunea imobiliară artificială presupune ridicarea unei construcţii pe un teren aflat în

proprietatea altei persoane decât proprietarul materialelor folosite. Bunul principal îl reprezintă

terenul, iar construcţia este privită drept bunul secundar. Astfel, proprietarul terenului devine şi

proprietarul construcţiei. Potrivit legii civile, orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ

sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu

cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte contrariul. Acest text conţine două

prezumţii relative. Prima prezumţie, trasă din faptul ridicării unei construcţii pe un anumit teren,

se referă la împrejurarea că o asemenea lucrare s-a făcut de către însuşi proprietarul terenului

respectiv, precum şi că lucrarea s-a făcut pe cheltuiala sa în ce priveşte materialele şi

manopera folosite. Dacă se face proba contrarie constând în relevarea faptului că ridicarea

construcţiei s-a făcut de către proprietar, dar cu materiale aparţinând unei alte persoane, atunci

este vorba despre un caz particular de accesiune imobiliară artificială. Este însă posibil ca un

terţ să dovedească chiar împrejurarea că el însuşi, iar nu proprietarul terenului este acela care

a ridicat construcţia. Într-o asemenea situaţie, se vor aplica regulile ce reglementează un alt caz

particular de accesiune imobiliară artificială: ipoteza lucrărilor efectuate de o persoană cu

materialele sale proprii, pe terenul altcuiva. Cea de-a doua prezumţie evocată în codul civil că

orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate că

sunt ale proprietarului terenului până ce se dovedeşte contrariul - poate fi răsturnată prin

încheierea în prealabil a unui contract între proprietarul terenului şi constructorul-proprietar al

materialelor prin care să se recunoască celui de-al doilea atât dreptul de proprietate asupra

construcţiei respective, cât şi, în mod corespunzător, dreptul de superficie în vederea folosirii

terenului aferent construcţiei. Ipoteza ridicării construcţiei de către proprietarul terenului, cu

materialele altcuiva-Proprietarul terenului care a făcut construcţii, plantaţii sau lucrări cu

materiale străine, este dator să plătească valoarea materialelor. În plus, el mai poate fi obligat,

după împrejurări, şi la plata de daune-interese. În virtutea accesiunii, proprietarul terenului

devine proprietarul construcţiei, ceea ce explică de ce proprietarul materialelor nu are dreptul

de a pretinde restituirea materialelor. Ipoteza ridicării construcţiei de către o altă persoană

decât proprietarul terenului.-În acest caz, proprietarul ternului pe care s-au făcut lucrările devine

proprietarul acestora prin accesiune, cu obligaţia de a despăgubi pe constructor. În această

ipoteză, reglementările juridice aplicabile constructorului sunt diferite după cum acesta a fost de

rea credinţă sau de bună credinţă. Constructorul de rea-credinţă este persoana care edifică o

construcţie pe un terenul despre care ştie că nu îi aparţine. În acest caz, proprietarul terenului

poate opta între a invoca accesiunea, cu consecinţa reţinerii construcţiei, însă cu obligaţia de a

plăti constructorului de rea-credinţă valoarea materialelor şi preţul muncii. Proprietarul terenului

poate însă să pretindă constructorului de rea-credinţă şi ridicarea plantaţiilor şi a construcţiilor

1

cu cheltuiala celui ce le-a făcut. Constructorul de rea-credinţă poate chiar, după împrejurări, fi

condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul

locului. Proprietarul terenului va pierde dreptul de opţiune dacă îl va exercita abuziv în sensul

adoptării unei atitudini pasive „premeditate” până în momentul finalizării construcţiei; pierderea

dreptului de opţiune se va concretiza în excluderea posibilităţii de a cere constructorului de rea-

credinţă demolarea construcţiei. Pe de altă parte, chiar dacă nu ar fi întrunite condiţiile unui

abuz de drept din partea proprietarului terenului, soluţiei vădit neeconomice a demolării

construcţiei deja edificate i se va prefera, în principiu, soluţia indemnizării constructorului prin

acordarea sumei care să acopere valoarea materialelor şi preţul muncii. Convingerea instanţei

de judecată potrivit căreia este oportun şi echitabil să se admită cererea proprietarului terenului

de a se demola construcţia nu înlătură necesitatea obţinerii în prealabil a unei autorizaţii de

desfiinţare a construcţiei, eliberată de organul administrativ competent. Constructorul de bună-

credinţă este acea persoană care ridică o construcţie pe un teren în legătură cu care are

convingerea că îi aparţine. Buna-credinţă a constructorului se apreciază în raport cu momentul

realizării construcţiei. În această situaţie, nu mai este admisibilă pretenţia proprietarului

terenului obliga constructorul la demolarea edificiului. Prin urmare, proprietarul va reţine

construcţia în proprietate, operând accesiunea imobiliară artificială. Şi în această ipoteză există

un drept de opţiune, care se referă la întinderea indemnizaţiei pe care proprietarul terenului

este obligat să o plătească în favoarea constructorului de bună-credinţă. Astfel, proprietarul

terenului va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti

o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului. Aparent, nu există o diferenţă

esenţială de tratament juridic între constructorul de rea-credinţă şi constructorul de bună-

credinţă, având în vedere că, în cel de-al doilea caz, proprietarul terenului va opta, în mod

normal, pentru acordarea unei sume mai reduse, adică aceea care acoperă valoarea

materialelor şi preţul muncii. Practic însă, posibilitatea proprietarului terenului de a cere

constructorului de rea-credinţă să ridice construcţia pe cheltuiala sa creează premisele

„constrângerii” acestuia din urmă la acceptarea unei despăgubiri care, în realitate, este

inferioară cuantumului compus din valoarea materialului şi preţul muncii. Atât constructorul de

bună-credinţă cât şi cel de rea-credinţă, atunci când proprietarul terenului optează pentru

invocarea accesiunii, are un drept de creanţă împotriva acestuia din urmă. Se consideră că

termenul de prescripţie este de 3 ani, care începe să curgă din momentul în care proprietarul

terenului, invocând accesiunea, şi-a manifestat intenţia de a-şi însuşi construcţia.

2) Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii.

2

Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte

juridice, respectiv, de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic concret. Termenul de act

juridic este folosit în două sensuri: într-un prim sens, noţiunea de act juridic desemnează

acţiunea voliţională - operaţie juridică - făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. Pentru

acest sens al noţiunii de act juridic se foloseşte şi „expresia negotium juris” (negotium);  în al

doilea sens, noţiunea de act juridic desemnează înscrisul constatator pe care părţile care

încheie operaţiunea juridică îl întocmesc pentru a putea dovedi această operaţiune (suportul

material). Pentru acest sens al noţiunii de act juridic se întrebuinţează expresia ”instrumentum

probationis” (instrumentum). Din definiţia formulată rezultă elementele caracteristice ale actului

juridic civil: actul juridic civil reprezintă o manifestare de voinţă a subiectelor de drept care pot fi

atât persoane fizice, cât şi persoane juridice; manifestarea de voinţă este exprimată cu intenţia

de a produce efecte juridice, efecte care se concretizează în a crea, modifica sau stinge un

raport juridic civil concret. Actul juridic civil unilateral este actul care reprezintă rezultatul voinţei

unei singure persoane la încheierea actului juridic civil (manifestarea de voinţă a unei singure

părţi este suficientă pentru încheierea actului juridic civil). Fac parte din această categorie:

testamentul, acceptarea succesiunii, renunţarea la o moştenire, denunţarea unui contract,

confirmarea unui act anulabil. Actele juridice civile unilaterale, la rândul lor se clasifică în: acte

supuse comunicării (de exemplu: oferta); acte nesupuse comunicării (de exemplu: testamentul).

Clasificarea actelor juridice civile în unilaterale, bilaterale şi multilaterale prezintă importanţă

juridică pe următoarele planuri: pe planul aprecierii valabilităţii actului juridic pentru că, în

fiecare dintre ele, se verifică şi apreciază numărul corespunzător de voinţe; şi, pe planul

regimului juridic diferit pe care îl au viciile de consimţământ, în general, actele unilaterale sunt

irevocabile, pe când actele juridice bi sau multilaterale pot fi revocate prin voinţa părţilor.

3) Acţiunea în grăniţuire.

Acţiunea în grăniţuire este acţiunea prin care titularul ei solicită instanţei de judecată să

stabilească prin semne exterioare linia despărţitoare între cele două fonduri vecine. Ea poate fi

exercitată de către proprietar, uzufructuar şi chiar de către posesor, nu însă şi de către

detentorii precari. Ea poate fi introdusă şi împotriva chiriaşului sau arendaşului, nu însă între

coproprietarii aceluiaşi fond. Aşadar, grăniţuirea este o operaţiune de individualizare prin

semne exterioare a limitelor a două fonduri vecine care aparţin unor titulari diferiţi şi ea se

efectuează fie prin convenţia părţilor, fie prin hotărâre judecătorească.  În acest sens C. civ.

stabileşte că: "orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a

sa; cheltuielile de grăniţuire se vor suporta pe jumătate". Acţiunea în grăniţuire este o acţiune

3

reală, imobiliară, petitorie şi imprescriptibilă. Izvorând din dreptul de proprietate, care este un

drept real şi având ca obiect un imobil (respectiv un terne), acţiunea în grăniţuire este o acţiune

reală. Ea este petitorie deoarece are drept scop delimitarea proprietăţii limitrofe; ea nu se

confundă cu acţiunea de strămutare de hotare care este o acţiune posesorie. Caracterul

petitoriu este urmarea faptului că acţiunea în grăniţuire izvorăşte din dreptul de proprietate,

scopul ei fiind delimitarea proprietăţilor limitrofe. Întrucât dreptul de proprietate nu se stinge prin

neuz, acţiunea în grăniţuire este imprescriptibilă. Obiectul acţiunii în grăniţuire constă în

pretenţia concretă a reclamantului care, în cazul grăniţuirii constă în cererea de a se delimita

două fonduri limitrofe aparţinând unor titulari diferiţi. Acţiunea în grăniţuire priveşte numai

terenurile, clădirile putând fi delimitate numai printr-o acţiune de ieşire din diviziune. Principalul

efect al admiterii acţiunii în grăniţuire este restabilirea, iar nu stabilirea adevăratului hotar prin

aşezarea semnelor de hotar pe linia care delimitează terenurile părţilor din proces. De reţinut că

hotărârea pronunţată într-o acţiune în grăniţuire este declarativă de drepturi şi nu constitutivă

de drepturi. Hotărârea  în grăniţuire este declarativă de drepturi întrucât se tinde la

reconstituirea limitelor reale între două fonduri.

4) Acţiunea în revendicare imobiliară.

Acţiunea în revendicare este principalul mijloc juridic civil de apărare a dreptului de proprietate.

Este acea acţiune reală prin care reclamantul solicită instanţei de judecată recunoaşterea

dreptului de proprietate asupra unui bun determinat şi obligarea pârâtului la restituirea posesiei

bunului. Sau, aşa cum se arată în practica judiciară, „acţiunea prin care proprietarul neposesor

reclamă bunul de la posesorul neproprietar”. Acţiunea în revendicare prezintă următoarele

caractere juridice: este o acţiune reală, caracter ce rezultă din natura dreptului de proprietate, el

însuşi dreptul real cel mai complet. Întrucât dreptul de proprietate este opozabil eraga omnes,

acţiunea în revendicare poate fi pornită împotriva oricui deţine bunul fără drept; este o acţiune

petitorie, deoarece pune în discuţie însăşi existenţa dreptului de proprietate. Reclamantul care

pretinde că este proprietar trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate. Admiterea

acţiunii înseamnă recunoaşterea dreptului de proprietate şi ca o consecinţă firească, obligarea

pârâtului la restituirea posesiei; este o acţiune imprescriptibilă. Întrucât dreptul de proprietate

este perpetuu, el nu se pierde prin neuz; proprietarul nu-şi pierde dreptul său prin faptul că nu-l

exercită. Din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate rezultă şi caracterul imprescriptibil

al acţiunii în revendicare. Cu toate acestea, pasivitatea şi lipsa de diligenţă a proprietarului sunt

sancţionate indirect prin efectul prescripţiei achizitive ori al posesiei de bună credinţă. Astfel,

dacă o persoană dobândeşte dreptul de proprietate prin uzucapiune, în cazul imobilelor, sau

4

prin posesie de bună credinţă în cazul bunurilor mobile, caracterul imprescriptibil sub aspect

extinctiv a fost învins pentru că însuşi dreptul de proprietate s-a pierdut; este o acţiune

promovată de titularul dreptului de proprietate. Reclamantul revendicant al bunului mobil sau

imobil trebuie să facă dovada calităţii sale de proprietar. Dacă bunul se află în coproprietate,

acţiunea trebuie introdusă de toţi coproprietarii, acţiunea formulată numai de unul dintre ei

nefiind admisibilă. De asemenea, un coproprietar nu poate revendica de la un terţ nici cota-

parte din bunul aflat la indiviziune înainte de a se face partajul. Calitatea de reclamant o pot

avea de asemenea: moştenitorii, creditorii ipotecari, sau creditorii chirografari pe calea acţiunii

oblice. Un soţ nu beneficiază de mandatul tacit al celuilalt şi ca atare nu poate promova o

acţiune în revendicare, decât cu acordul expres al celuilalt soţ. Regula generală este că proba

trebuie făcută de reclamant, întrucât „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o

dovedească”. În favoarea pârâtului operează, din însuşi faptul posesiei, o prezumţie relativă de

proprietate. Pârâtul poate invoca pentru respingerea acţiunii în revendicare prescripţia

achizitivă, excepţia autorităţii lucrului judecat, dacă a doua cerere de chemare în judecată este

făcută între aceleaşi părţi, are acelaşi obiect şi se întemeiază pe aceeaşi cauză, precum şi

excepţia de garanţie pentru evicţiune împotriva reclamantului din acţiunea de revendicare, care

ar fi obligat personal sau în calitate de succesor al celui obligat la o astfel de garanţie. Proba

dreptului de proprietate este dificilă, atât datorită diversităţii modurilor de dobândire a dreptului

de proprietate, cât şi datorită insuficienţei probatorii a actelor juridice de transmitere a

proprietăţii. Jurisprudenţa a reţinut că proba deplină, absolută a dreptului de proprietate o

constituie modurile originare de dobândire a proprietăţii, cum ar fi uzucapiunea şi ocupaţiunea,

iar nu titlurile care constituie doar mijloace relative de probă. Aceste titluri, fie translative de

proprietate, fie declarative, au caracterul unei simple prezumţii ale dreptului de proprietate,

deduse din însăşi existenţa lor şi care nu împiedică proba contrară la stăruinţa posesorului sau

din oficiu în exercitarea rolului activ al instanţei, pentru aflarea adevărului. Proba prin titluri este

dificilă, deoarece orice act translativ de proprietate face dovada deplină a dreptului numai dacă

reclamantul probează că emană de la un adevărat proprietar. Dar pentru ca cineva să poate fi

considerat adevărat proprietar trebuie să dovedească faptul că a dobândit bunul tot de la un

adevărat proprietar. Deci revendicantul ar fi ţinut să dovedească faptul că toţi transmiţătorii

anteriori, din autor în autor, au avut calitatea de adevăraţi proprietari, ceea ce adesea este

imposibil. O asemenea probă a fost numită probatio diabolica. Prin titlu în această materie

înţelegem actul juridic, jurisdicţional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau

declarativ de proprietate care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea

persoanei care îl invocă. Această noţiune are meritul de a înlătura dificultăţile juridice tocmai

datorită efectului ce i se atribuie titlului, şi anume naşterea unei prezumţii relative şi simple în

legătură cu calitatea de proprietar a persoanei care îl produce. În primul rând, relativitatea

5

prezumţiei conferă deţinătorului titlului recunoaşterea dreptului său până la proba contrarie

făcută de partea adversă. Într-adevăr, cel căruia i se opune titlul poate răsturna această

prezumţie, inclusiv prin invocarea unui titlu propriu de natură să genereze o prezumţie de

proprietate mai puternică, dar, la rândul său, relativă. Actul juridic ca titlu de proprietate este

însă opozabil oricărui terţ în sensul că acesta din urmă nu poate ignora prezumţia relativă de

proprietate născută în favoarea persoanei care îl invocă. În alţi termeni, relativitatea efectelor

contractului nu contrazice opozabilitatea acestuia faţă de terţi. Acţiunea în revendicare pune în

discuţie dreptul de proprietate şi nu posesia; dacă reclamantul nu poate produce dovada,

pârâtul rămâne în continuare posesor, deoarece legea ocroteşte posesia. În literatură s-a spus

că în această situaţie instanţa va examina şi compara cele două posesii, a reclamantului şi a

pârâtului, şi va da câştig de cauză aceleia din părţi care va dovedi o posesie mai bine conturată

(prin posesie mai bine caracterizată se înţelege posesia de bună-credinţă faţă de posesia de

rea-credinţă, o posesie utilă sau o posesie care îşi are originea într-un titlu, faţă de posesia care

nu se trage din nici un titlu). Prin titluri se înţelege nu numai actele juridice translative de

proprietate, cum este vânzarea-cumpărarea, donaţia, schimbul etc., ci şi pe cele declarative

cum ar fi sentinţele judecătoreşti şi partajele voluntare, care recunosc numai un drept anterior.

În materia dreptului de proprietate în sistemul Legii nr. 18/1991 a fondului funciar (şi a legii nr.

1/2000), singurul titlu cu valoare probatorie este titlul de proprietate emis în baza acestui act

normativ. Vechile titluri deţinute de părţi sau de autorii lor nu pot servi ca temei al acţiunii în

revendicare, ci pot servi numai pentru a obţine reconstituirea dreptului de proprietate asupra

terenului, drept care s-a stins prin efectul cooperativizării. Adeverinţele eliberate de Consiliile

judeţene nu pot constitui titluri de proprietate într-o acţiune în revendicare, fiind acte provizorii.

Dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, ceea ce înseamnă că oricât ar dura pasivitatea

proprietarului, acesta nu este decăzut din dreptul de a revendica bunul. Astfel, acţiunea în

revendicare este imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv, putând fi introdusă eficient

indiferent de timpul scurs de la ultimul act de exercitare a dreptului de proprietate efectuat de

către reclamantul ce se pretinde proprietar. De la acest principiu există doua excepţii. Astfel, în

cazul vânzării unui imobil la licitaţie publică, în cadrul procedurii de urmărire silită, orice acţiune

introdusă de cel ce se pretinde proprietarul acelui bun se prescrie în termen de 5 ani calculaţi

de la punerea în executare a ordonanţei de adjudecare. Cea de-a doua excepţia există în

materia avulsiunii, Codul civil instituit un termen de prescripţie extinctivă de un an. Sub aspectul

prescripţiei achizitive, acţiunea în revendicare va fi respinsă în situaţia în care pârâtul va invoca

dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani. Admiterea acţiunii în

revendicare produce o serie de efecte, identice, în principiu, pentru bunurile imobile şi pentru

bunurile mobile. Aceste efecte se referă la restituirea lucrului, restituirea fructelor produse de

bun şi acoperirea cheltuielilor efectuate în legătură cu acesta. O dată ce acţiunea în

6

revendicare a fost admisă, posesorul pârât este obligat să restituie bunul adevăratului

proprietar. Bunul se restituie liber de orice sarcini cu care el ar fi fost grevat prin voinţa

posesorului neproprietar. Dacă restituirea în natură este imposibilă punct de vedere material

sau juridic. O altă problemă se ridică în ceea ce priveşte fructele produse de bun în perioada în

care adevăratul proprietar a fost lipsit de stăpânirea bunului. În această materie urmează să

deosebim situaţia posesorului de bună-credinţă de aceea a posesorului de rea-credinţă. Astfel,

posesorul de bună-credinţă, adică acela care nu a cunoscut viciile titlului său, va putea reţine în

deplină proprietate fructele percepute, cuvenite sau, după caz, echivalentul acestora. Regula

nu se aplică fructelor produse de bun după introducerea acţiunii în revendicare, apreciindu-se

că acest moment determină prin natura sa, încetarea bunei credinţe a posesorului. Posesorul

de rea-credinţă nu se bucură de acest beneficiu; el va fi obligat, după caz, fie la restituirea în

natură a fructelor percepute, fie la restituirea echivalentului fructelor, valorificate ori

nepercepute din neglijenţa sa. PROBLEMA CHELTUIELILOR FĂCUTE DE POSESORUL

NEPROPRIETAR. Este vorba despre cheltuielile efectuate de către posesorul neproprietar în

legătură cu bunul posedat nelegitim. Admiterea acţiunii în revendicare conduce la restituirea

unui bun a cărui valoare a fost păstrată sau chiar mărită faţă de momentul ieşirii sale din

posesia adevăratului proprietar datorită unor cheltuieli efectuate de un neproprietar de natură

să îi sărăcească patrimoniul. În aceste condiţii se creează o îmbogăţire fără justă cauză a

adevăratului proprietar care naşte în sarcina sa o obligaţie de restituire, în limita îmbogăţirii

sale, către posesorul neproprietar ce a efectuat aceste cheltuieli.  Temeiul acestei obligaţii, şi

anume îmbogăţirea fără justă cauză, explică de ce creditorul acestei obligaţii este nu numai

posesorul de bună-credinţă, ci şi posesorul de rea-credinţă. Proprietarul poate fi obligat să-l

indemnizeze pe posesor doar pentru cheltuielile necesare şi pentru cele utile efectuate de către

acesta. Cheltuielile necesare sunt acelea făcute pentru însăşi conservarea bunului, iar

cheltuielile utile se caracterizează prin aceea că deşi nu sunt impuse de cerinţa conservării

bunului, conduc la sporirea valorii acestuia. Cheltuielile necesare se acoperă integral, iar cele

utile în limita sporului de valoare produs. Nu se acoperă de către proprietar cheltuielile

voluptuarii, adică acele cheltuieli pe care posesorul le-a efectuat pentru simpla lui plăcere, fără

a se ajunge, pe această cale, la creşterea valorii fondului. În măsura în care lucrările ori

amenajările aduse bunului ca urmare a unor asemenea cheltuieli se pot detaşa de bun fără a

produce vreun prejudiciu, posesorul are dreptul de a le ridica şi de a le reţine în proprietatea sa.

5) Acţiunea în revendicare mobiliară.

7

Revendicarea bunurilor mobile se deosebeşte de revendicarea bunurilor imobile, fiind supusă

unor reguli care stabilesc un regim juridic diferit.  După felul cum este reglementată dovada

proprietăţii în materia bunurilor mobile, revendicarea acestora apare practic imposibilă. Astfel,

potrivit Codului civil, „lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără a fi trebuinţă

de vreo scurgere de timp”. „Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru,

poate să-l revendice, în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau i s-a furat, de la cel care

care-l găseşte, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care-l are”. Codul civil instituie o

prezumţie absolută (juris et de jure) de proprietate. Astfel, valoarea oricărei probe care ar fi

invocată de reclamant ar fi fără rezultat de îndată ce pârâtul, reuşeşte să facă dovada bunei

credinţe. Prezumţia absolută de proprietate instituită în favoarea posesorului de bună credinţă

al bunului mobil, paralizează orice acţiune în revendicare, cu excepţia celei îndreptate împotriva

posesorului de bună credinţă care a dobândit bunul de la găsitor sau hoţ. REVENDICAREA

BUNULUI MOBIL DE LA HOŢ, GĂSITOR SAU TERŢUL DOBÂNDITOR DE REA-CREDINŢĂ

Dovedirea de către reclamant a dreptului său de proprietate este suficientă prin ea însăşi să

conducă la admiterea acţiunii în revendicare, fie că bunul mobil se află la autorul furtului sau la

cel care şi-a însuşit bunul găsit, fie că se află la o altă persoană care este de rea-credinţă.

Reaua credinţă rezidă în aceea că această persoană a intrat în posesia bunului în condiţii în

care a cunoscut sau putea să cunoască împrejurarea că a dobândit dreptul de proprietate

asupra bunului. De exemplu, ipoteza dobândirii bunului mobil de către posesorul actual de la o

persoană despre care ştie sau ar fi trebuit să ştie că nu are calitatea de proprietar. Pârâtul

posesor de rea-credinţă al bunului mobil poate să paralizeze acţiunea în revendicare prin

invocarea prescripţiei achizitive de 30 de ani. REVENDICAREA BUNURILOR MOBILE DE LA

TERŢUL DOBÂNDITOR, POSESOR DE BUNĂ-CREDINŢĂ Art. 1909 alin. 1 C. civ. dispune:

„lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo scurgere

de timp”. Textul este contradictoriu, întrucât pe de o parte, se evocă o dobândire prin efectul

prescripţiei, în timp ce, pe de altă parte, se arată că nu este necesară scurgerea timpului,

condiţie esenţială a prescripţiei. În realitate, prin această formulare improprie, legiuitorul a

urmărit să confere posesiei în materie mobiliară o forţă probatorie specială, considerând simplul

fapt al posesiei ca fiind un adevărat titlu de proprietate care nu poate fi contracarat. Cu alte

cuvinte, dacă sunt întrunite unele condiţii privitoare la bunuri, persoane şi la posesia terţului

dobânditor, posesia acestuia capătă valoarea unei prezumţii absolute de proprietate, cu

consecinţa respingerii acţiunii în revendicare intentate de către adevăratul proprietar. Condiţii

privitoare la bunuri. Bunurile în privinţa cărora se aplică art. 1909 alin. 1 C. civ. sunt: bunurile

mobile corporale, acestea fiind susceptibile de o posesie efectivă. În mod excepţional,

prezumţia absolută de proprietate se poate naşte în privinţa unui bun mobil incorporal. Este

cazul titlului la purtător - o obligaţiune, de ex. emisă de stat ori de o societate comercială pe

8

acţiuni - deoarece se intră în posesia efectivă a unui înscris ce constituie suportul material în

care se corporalizează un bun incorporal, şi anume un drept de creanţă; bunul mobil trebuie să

fie privit în mod individual, art. 1909 alin. 1 C. civ. nefiind incident asupra universalităţilor

juridice de ex. o succesiune mobiliară; bunurile mobile aflate în proprietatea publică a statului

ori a unităţilor administrativ-teritoriale nu-şi pot schimba această situaţie juridică prin invocarea

art. 1909 alin. 1 C. civ. de către un terţ dobânditor de bună-credinţă al unui astfel de bun; bunul

mobil să nu facă parte din categoria bunurilor supuse înmatriculării, precum navele, aeronavele

etc. Condiţii privitoare la persoane. Art. 1909 alin. 1 Cod civil trebuie interpretat ca referindu-se

la dobândirea proprietăţii bunului mobil de către terţul dobânditor care, cu bună-credinţă, intră

în posesia acestuia ca urmare a înstrăinării sale de către un detentor precar în favoarea căruia

adevăratul proprietar s-a desesizat în mod voluntar. Ex. proprietarul bunului mobil îl închiriază

unei persoane a cărei calitate de detentor precar o evidenţiază obligaţia de restituire a bunului

izvorâtă din contractul de locaţiune. Cu încălcarea acestei obligaţii, locatarul înstrăinează bunul

către o terţă persoană care intră în posesie, având convingerea că a dobândit bunul de la

adevăratul proprietar. Aşadar, singura persoană îndrituită să se prevaleze de prezumţia

absolută de proprietate consacrată în art. 1909 alin. 1 C. civ. este terţul dobânditor de bună-

credinţă, care a intrat în posesia efectivă a bunului mobil. Drept urmare, acţiunea în revendicare

va fi respinsă independent de proba pe care reclamantul ar face-o cu privire la dreptul său de

proprietate. Dacă terţul a dobândit bunul chiar de la adevăratul proprietar, temeiul dobândirii

dreptului îl va constitui nu prezumţia absolută de proprietate, ci convenţia translativă de

proprietate. Este necesar să se fi produs o desesizare voluntară din partea adevăratului

proprietar. O desesizare involuntară, constând într-un furt sau o pierdere a bunului ulterior va

atrage incidenţa art. 1 909 alin. 2 C. civ. Detentorul precar nu poate invoca în beneficiul său art.

1909 alin. 1 C. civ. întrucât el este ţinut, în general, pe temeiul contractului încheiat cu

adevăratul proprietar, să restituie bunul mobil adevăratului proprietar. Condiţii privitoare la

posesia terţului dobânditor. Terţul dobânditor poate invoca art. 1909 alin. 1 C. civ. numai dacă

posesia sa este reală, utilă şi de bună-credinţă. Cele trei trăsături trebuie întrunite în mod

cumulativ. O posesie reală este aceea care presupune coexistenţa la un moment dat asupra

aceleiaşi persoane a ambelor elemente ale posesiei, şi anume animus şi corpus. Art. 1909 alin.

1 C. civ. nu-şi va găsi aplicarea atunci când terţul dobânditor stăpâneşte corpore alieno, adică

nu a căpătat încă detenţiunea materială a bunului deşi a încheiat actul juridic translativ cu

detentorul precar. Posesia utilă este posesia continuă, paşnică, publică şi precară. Problema

continuităţii nu se pune în acest context în care dobândirea dreptului de proprietate de către terţ

este efectul aşa-numitei „prescripţii instantanee”, iar violenţa posesiei face destul de greu de

conceput îndeplinirea celei de-a treia condiţii a posesiei, condiţia bunei-credinţe. Utilitatea

posesiei se prezumă relativ, până la proba contrarie făcută de persoana interesată, care, în

9

cazul nostru, este adevăratul proprietar. Prin posesie de bună-credinţă în materia prescripţiei

instantanee se înţelege posesia exercitată de o persoană care are convingerea sinceră că a

dobândit bunul mobil nu de la un simplu detentor precar, ci de la adevăratul proprietar al

acestuia.  Pentru a produce efectul „prescripţiei instantanee”, este suficient ca buna-credinţă să

existe la momentul intrării în posesia efectivă a bunului. Proba bunei-credinţe se face printr-o

prezumţie relativă legală, C. civ. arătând că „buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina

probei cade asupra celui ce alege reaua-credinţă”. O problemă controversată, a fost aceea

dacă, distinct de buna-credinţă, terţul dobânditor trebuie să aibă un just titlu, adică un act juridic

translativ de proprietate viciat prin faptul că nu provine de la adevăratul proprietar. S-a conturat

un răspuns negativ, admiţându-se, în acest mod, că justul titlu, ca element component al bunei-

credinţe, poate fi putativ, în sensul de a exista numai în imaginaţia posesorului. Spre exemplu,

terţul dobânditor crede că intrarea sa în posesie are la bază un contract de vânzare-cumpărare

care, în realitate, nu s-a încheiat. Interesul discuţiei se referă la conţinutul probei, căci în

includerea justului titlu în sfera bunei credinţe determină posibilitatea ca, prin prezumarea

existenţei celui de-al doilea element, să se ajungă la dovedirea celui dintâi. Cu alte cuvinte,

terţul dobânditor nu va fi pus în situaţia de aproba în mod distinct existenţa justului titlu.

REVENDICAREA BUNURILOR MOBILE PIERDUTE SAU FURATE DE LA TERŢUL

DOBÂNDITOR DE BUNĂ-CREDINŢĂ Sediul materiei se află în art. 1909 alin. 2 C. civ. Conform

acestui text de lege, cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în

curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l găseşte,

rămânând acestuia recurs în contra celui de la care-l are. Potrivit acestei dispoziţii legale,

acţiunea în revendicare va fi intentată cu succes de către adevăratul proprietar dacă va fi

îndeplinit termenul menţionat, nemai operând „prescripţia instantanee”.Condiţii generale de

aplicare a art. 1909 alin. 2 C. civ. Sunt valabile pentru aplicarea acestei dispoziţii legale

condiţiile privitoare la bunuri, precum şi acelea care se referă la posesia terţului dobânditor.

Aceasta înseamnă, printre altele, că buna-credinţă a terţului dobânditor, chiar dacă nu mai este

atât de eficace încât să paralizeze acţiunea în revendicarea intentată de proprietar în trei ani de

la data pierderii sau a furtului, este, în orice caz, indispensabilă pentru a-i asigura „recursul”

împotriva hoţului sau găsitorului de la care a dobândit bunul. Per a contrario, dacă terţul a

cunoscut sau trebuia să fi cunoscut că a tratat cu un neproprietar, nu va putea, după ce va fi

fost evins de către adevăratul proprietar, să se regreseze împotriva hoţului sau a găsitorului.

Condiţii speciale de aplicare a art. 1909 alin. 2 C. civ. Elementele de diferenţiere se manifestă

la nivelul condiţiilor privitoare la persoane, fiind vorba de calitatea persoanei care înstrăinează

terţului bunul mobil, precum şi din punctul de vedere al termenului de trei ani, termen a cărui

depăşire conduce la respingerea acţiunii în revendicare. Terţul dobândeşte bunul de la hoţ sau

de la cel care şi-a însuşit nelegitim bunul pierdut de către adevăratul proprietar. Nu mai suntem

10

deci în prezenţa unei desesizări voluntare, produse în temeiul unui contract prin care bunul se

încredinţează temporar unui detentor precar. Pe de altă parte, bunul nu se află la momentul

introducerii acţiunii în revendicare la hoţ sau la găsitor, căci, în aceste situaţii acţiunea în

revendicare mobiliară se derulează în regimul dreptului comun, fiind în consecinţă,

imprescriptibilă. Cu însuşirea bunului prin săvârşirea infracţiuni de furt este asimilată

desesizarea produsă pe calea tâlhăriei ori pe aceea a pirateriei. Acţiunea în revendicare va fi

admisă numai dacă introducerea acesteia va avea loc în termen de trei ani de la data furtului

sau, după caz, a pierderii. Termenului de trei ani a fost apreciat ca fiind un termen de decădere.

Astfel, acţiunea în revendicare mobiliară va fi admisă dacă adevăratul proprietar o introduce în

maximum trei ani de la data pierderii sau furtului, precum şi dacă dovedeşte dreptul de

proprietate asupra bunului, ieşirea, fără voia sa, a bunului din posesia sa, identitatea dintre

bunul revendicat şi bunul pierdut ori furat. REVENDICAREA BUNURILOR MOBILE PIERDUTE

SAU FURATE DE LA TERŢUL DE BUNĂ-CREDINŢĂ CARE LE-A DOBÂNDIT ÎN ANUMITE

CONDIŢII Art. 1910 C.  civ. precizează că „dacă posesorul actual al lucrului, furat sau pierdut l-

a cumpărat la bâlci sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un neguţător care vinde

asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia înapoi decât întorcând posesorului preţul

ce l-a costat”. Ca şi în ipoteza reglementată în art. 1909 alin. 2 C. civ., acţiunea în revendicare

mobiliară este admisă, dar proprietarul va trebui să plătească terţului o sumă de bani egală cu

preţul pe care acesta l-a plătit pentru a dobândi bunul respectiv. Această sumă va putea fi

recuperată de la hoţ sau de la găsitor pe calea unei acţiuni în despăgubiri introduse ulterior

împotriva acestuia de către adevăra tul proprietar. Art. 1910 C. civ. cuprinde în domeniul său de

aplicare condiţiile privitoare la bunuri, posesia terţului dobânditor, desesizarea involuntară şi

termenul de trei ani. Regula specială instituită de art. 1910 va fi incidentă atunci când terţul a

dobândit bunul mobil într-un spaţiu în care se derulează în mod obişnuit operaţii de înstrăinare

a unor bunuri de aceeaşi natură (de exemplu, bursa de mărfuri), în cadrul unei vânzări prin

licitaţie publică sau de la o persoană, fizică sau juridică, ce are calitatea de subiect de drept

comercial, exercitată în legătură cu asemenea bunuri.Aşadar, legiuitorul a considerat că

dobândirea bunului în condiţii care, prin natura lor sunt susceptibile de a întări buna-credinţă a

terţului rămâne insuficientă pentru a justifica acţiunea unei „prescripţii instantanee”, însă este

aptă să-l protejeze pe terţ de riscul insolvabilităţii hotului sau a găsitorului. Acest risc este

întotdeauna asumat de persoana care are la îndemână regresul împotriva hotului sau a

găsitorului, această persoană urmând a fi proprietarul şi nu terţul căci acesta din urmă poate

pretinde proprietarului însuşi restituirea sumei plătite hoţului sau găsitorului cu titlu de preţ.

6) Acţiunile de carte funciară reglementate de Legea nr. 7/1996,republicată.

11

In legatura cu inscrierile care se fac in cartea funciara, pot fi exercitate doua actiuni: actiunea in

prestatie tabulara si actiunea in rectificarea inscrierilor in cartea funciara. Actiunea in prestatie

tabulara-cel care s-a obligat la constituirea, transmiterea sau modificarea unui drept real

imobiliar este obligat sa predea inscrisurile necesare pentru intabularea dreptului in cartea

funciara, iar daca este vorba de stingerea unui asemenea drept, sa predea actele necesare

pentru radierea lui din cartea funciara. In cazul in care se refuza sa-si indeplineasca aceasta

obligatie, persoana indreptatita se putea adresa instantei de judecata, pentru ca aceasta sa

dispuna, prin hotarare, intabularea sau radierea dreptului real. Hotararea judecatoreasca

ramasa definitiva si irevocabila inlocuia inscrisurile necesare pentru intabularea sau radierea

dreptului. Actiunea in prestatie tabulara putea fi intentata impotriva celui care a consimtit la

constituirea, transmiterea sau stingerea dreptului real respectiv, precum si impotriva tertului

subdobanditor inscris in cartea funciara, daca erau indeplinite urmatoarele trei conditii: cel care

cere prestatia tabulara sa fi fost in posesia imobilului la data cand tertul subdobanditor a

contractat; actul juridic cu data certa, in temeiul caruia se cere  prestatia tabulara, sa fie incheiat

anterior actului pe baza caruia tertul si-a inscris dreptul in cartea funciara; tertul sa fi dobandit

dreptul cu titlul gratuit sau sa fi fost de rea-credinta. In cazul in care tertul a dobandit cu buna-

credinta si pe baza unui act cu titlu oneros, actiunea in prestatie tabulara se respinge. Actiunea

in prestatie tabulara nu se confunda cu actiunea in executarea unui antecontract de vanzare-

cumparare. Actiunea in retificare inscrierilor in cartea funciara .Daca exista neconcordante intre

starea tabulara si realitate, acestea pot fi inlaturate prin actiunea in rectificare. a)Rectificarea

intabularii si a inscrierii provizorii-se cere de orice persoana interesata in urmatoarele cazuri:

daca inscrierea sau titlul pe baza caruia s-a facut nu au fost valabile; daca prin isncriere, dreptul

a fost gresit calificat; daca nu mai sunt intrunite conditiile de existenta a dreptului inscris sau au

incetat efectele actului juridic in temeiul caruia s-a efectuat inscrierea. In urma admiterii actiunii,

operatiunea rectificarii se face, la cerere, in temeiul hotararii judecatoresti ramase definitive si

irevocabile. Actiunea in rectificare poate fi introdusa impotriva celui in favoarea caruia s-a facut

inscrierea respectiva, precum si impotriva succesorilor sai, indiferent daca este vorba de un

succesor universal sau cu titlu particular. In legatura cu prescriptia acestei actiuni se prevede:

actiunea in rectificare este imprescriptibila, sub rezerva prescriptiei actiunii de fond, atunci cand

este introdusa fata de dobanditorul nemijlocit, precum si fata de tertul care a dobandit cu rea-

credinta dreptul inscris in favoarea sa; actiunea in rectificare poate fi introdusa in termen de 10

ani, fata de tertul dobanditor cu titlu gratuit, de buna-credinta, care incepe sa curga de la data

inregistrarii cererii de inscriere a acestuia; impotriva tertului dobanditor cu titlu oneros, de buna-

credinta, actiunea in rectificare poate fi introdusa numai cand titlul este valabil sau dreptul a fost

gresit calificat, in urmatoarele termene: sase luni de la data comunicarii catre cel indrituit a

incheierii prin care s-a dispus inscrierea ce face obiectul actiunii in rectificare; trei ani de la data

12

inregistrarii cererii de inscriere a dreptului a carei rectificare se solicita prin actiune

b)Rectificarea notarii se poate cere in urmatoarele cazuri: gresita calificare a dreptului personal,

faptului sau raportului juridic notat; daca nu mai sunt intrunite conditiile de existenta a dreptului

personal, faptului sau raportului juridic notat sau au incetat efectele actului juridic in temeiul

caruia s-a facut notarea; daca notarea, indiferent din ce cauza, a incetat sa mai fie exacta sau

in conformitate cu realitatea. Actiunea in rectificarea notarii este imprescriptibila. 

 

7) Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice.

Potrivit art 9 din D 31/1954 “minorul care a implinit varsta de 14 ani are capacitate de exercitiu

restransa.” Actele juridice ale minorului cu capacitate restransa se incheie de catre acesta cu

incuviintarea prealabila a parintilor sau a tutorelui. Caracteristicile definitorii ale capacitatii de

exercitiu restranse sunt: apartine numai minorilor intre 14 si 18 ani; consta in aptitudinea lui de

a-si exercita drepturile civile si a-si asuma obligatii civile prin incheierea, personal, a unor acte

juridice civile. Daca minorul a fost pus sub interdictie, iar aceasta se ridica in intervalul 14-18

ani, capacitatea de exercitiu restransa va incepe pe data ridicarii interdictiei. Continutul

capacitatii de exercitiu restransa. Pentru a determina acest continut apare utila clasificarea

actelor juridice civile, prin raportarea lor la minorul de 14-18 ani. Clasificarea cuprinde

urmatoarele categorii. a) Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate incheia

valabil personal si singur: actele pe care le putea incheia pana la implinirea varstei de 14 ani

(acte de conservare si acte marunte); depozitul special la CEC; actele de administrare, daca nu

sunt lezionare; daca a implinit 16 ani, poate dispune prin testament, de jumatate din ceea ce ar

fi putut dispune daca ar fi fost major (art 807 Cod civil) b) Acte juridice civile pe care minorul de

14-18 ani le poate incheia valabil, numai cu incuviintarea prealabila a ocrotitorului legal. Actele

de administrare, atat cele privitoare la un bun (ut singuli), cat si cele care privesc patrimoniul

minorului: inchirierea unui bun, contractul de antrepriza pentru repararea unui bun. Daca

minorul incheie actul fara aceasta incuviintare si actul este lezionar, el este anulabil pentru

leziune; dar daca il incheie singur, fara incuviintare, insa actul nu este lezionar, el este perfect

valabil. Actele de administrare a patrimoniului sunt acte care in raport cu un anumit bun sunt de

dispozitie, dar privite in raport cu intregul patrimoniu are ca fuialitate o judicioasa utilizare a

patrimoniului: Ca exemplu, amintim art 129 alin 4 din Codul familiei, care se refera la

“instrainarea bunurilor supuse pieirii sau stricaciunii” si la instrainarea bunurilor “devenite

nefolositoare pentru minor” daca valoarea acestora nu depaseste 250 lei (de lege ferenda

suma de 250 de lei trebuie revazuta, limita valorii bunului trebuind stabilita la un nivel superior) .

c) Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate incheia personal, dar cu dubla

13

incuviintare (a ocrotitorului legal si a autoritatii tutelare): actele de dispozitie: instrainarea,

grevarea cu o sarcina reala (gaj, ipoteca, renuntarea la un drept, chiar si acceptarea unei

succesiuni, este calificata de doctrina ca act de dispozitie) d) Acte juridice civile interzise

minorului de 14-18 ani (dar permise majorului); acestea sunt prevazute de Codul familiei: o art

133 alin 3 “minorul nu poate sa faca, nici chiar cu incuviintare, donatii si nici sa garanteze

obligatia altuia” o art 128 “este oprit sa se incheie acte juridice intre tutore , sotul, o ruda in linie

dreapta ori fratii sau surorile tutorelui, de o parte si minor de alta.” Incetarea capacitatii de

exercitiu restransa. Are loc in urmatoarele cazuri: la implinirea varstei de 18 ani, cand se

dobandeste capacitatea de exercitiu; daca femeia se casatoreste inainte de 18 ani (de la 16

ani, iar in anumite conditii chiar de la 15 ani); daca minorul este pus sub interdictie

judecatoreasca (ceea ce il face sa devina lipsit de capacitate de exercitiu); prin moarte (cand

inceteaza si capacitatea de folosinta).

8) Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice.

Fiecare persoană fizică şi persoană juridică are capacitate civilă, adică are calitatea de a fi

subiect de drept civil. Art. 4 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice

prevede: “capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”. În reglementarea legală,

capacitatea civilă cuprinde două elemente fundamentale: capacitatea de folosinţă şi

capacitatea de exerciţiu (art. 5 din Decretul 31/1954). Prin capacitate de exerciţiu se înţelege

aptitudinea unei persoane de a-şi exercita drepturile şi a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte

juridice, iar prin capacitate de folosinţă înţelegem aptitudinea unei persoane de a avea drepturi

şi obligaţii. Potrivit art. 25 din Decret, statul este persoană juridică în raporturile în care participă

nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. Referindu-ne la începutul

capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, amintim dispoziţiile art. 28 din Decretul 31/1954,

care precizează că persoana juridică ia fiinţă prin actul de dispoziţie al organului competent de

stat, prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, recunoscut de organul competent să

verifice dacă sunt întrunite cerinţele legii pentru ca acea persoană juridică să ia fiinţă ori prin

actul de înfiinţare al celor ce o constituie cu prealabila autorizare a organului competent a

aprecia oportunitatea înfiinţării ei. Potrivit art. 34 alin.1 din Decretul nr. 31/1954, persoana

juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin actul de

înfiinţare sau statut. Dimensiunile capacităţii de folosinţă a persoanei juridice sunt determinate

de scopul pentru care aceasta a fost înfiinţată. Deoarece scopul diferă de la o persoană juridică

la alta, rezultă că nici capacitatea de folosinţă nu este aceeaşi pentru toate persoanele juridice,

aceasta diferind după specialitatea fiecăreia. Întinderea capacităţii de folosinţă a persoanei

14

juridice este limitată, în temeiul specialităţii acestei capacităţi. Astfel aceasta cuprinde în sfera

sa aptitudinea generală de a avea toate drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, care servesc la

realizarea scopului pentru care a fost creată. Din principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a

persoanei juridice decurge o altă caracteristică a acesteia, anume diversitatea, prin contrast cu

unicitatea şi egalitarismul, existente sub acest aspect între persoanele fizice. Pentru societăţile

comerciale, principiul specialităţii capacităţii de folosinţă înseamnă, de pe o parte, că potrivit

dispoziţiilor art.1 alin.1 al Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, capacitatea de

folosinţă se limitează la actele de comerţ şi că prin legi speciale, capacitatea unor forme de

societăţi comerciale este restrânsă şi mai mult, comparativ cu alte forme, iar pe de altă parte,

că fiecare societatea comercială poate efectua numai acte juridice care servesc realizării

obiectului de activitate propriu, prevăzut de actul constitutiv. Dată fiind limitarea capacităţii de

folosinţă a societăţii comerciale, la actele de comerţ, în scopul obţinerii profiturilor, se pune

întrebarea dacă aceasta poate să facă şi să primească liberalităţi. S-a considerat ca fiind

admisibil ca societatea să facă şi să primească liberalităţi, în măsura în care acestea sunt în

legătură cu obiectul activităţii comerciale şi servesc scopului realizării acestuia; bunurile

dobândite sunt folosite tot în desfăşurarea operaţiunilor comerciale indiferent de provenienţa

lor. Un argument în plus pentru această opinie acceptată, fiind şi dispoziţiile Legii nr. 32/1994

privind sponsorizarea. Capacitatea de folosinţă deplină a societăţilor comerciale se dobândeşte

din momentul înmatriculării în Registrul Comerţului (art. 40 alin. 2 din Legea nr. 31/1990), până

la această dată societatea având o capacitate restrânsă la actele necesare pentru ca persoana

juridică să ia fiinţă în mod valabil. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia sfârşit prin

încetarea fiinţei acesteia, care, în conformitate cu art. 40 din Decretul nr. 31/1954, se poate

realiza prin trei modalităţi juridice: comasare, divizare sau dizolvare. În vederea participării la

viaţa juridică prin încheierea de acte juridice, legea conferă persoanei juridice capacitatea de

exerciţiu, desemnând organele care au dreptul să o angajeze. Reglementarea capacităţii de

exerciţiu a persoanei juridice este cuprinsă în art. 35-36 din Decretul nr. 31/1954: persoana

juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale; actele juridice

făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite sunt actele

persoanei juridice însăşi; faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăţi

persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiilor; faptele ilicite atrag şi

răspunderea personală a celui care le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de

terţi.

9) Capacitatea succesorală.

15

Potrivit art. 654 C.civ.,” pentru a putea succede trebuie neaparat ca persoana care succede sa

existe la momentul deschiderii succesiunii”. Rezulta ca orice persoana care exista la momentul

deschiderii succesiunii are capacitate succesorala, adica capacitatea de a mosteni, de a culege

o succesiune. Dovada existentei in momentul deschiderii succesiunii incumba aceluia care

pretinde drepturi asupra mostenirii, art.1169 C.civ. si care poate sa fie mostenitorul in cauza

prin reprezentanti legali (daca este cazul), dar si succesorii sai in drepturi, in cazul in care

mostenitorul a fost in viata la data deschiderii succesiunii fiind reclamata de proprii sai

succesori in drepturi. In aceasta din urma ipoteza, dobandirea mostenirii are loc prin

“retransmitere”, care nu trebuie sa fie confundata cu mostenirea in nume propriu sau prin

reprezentare. In cazul mostenirii in nume propriu, mostenitorul pretinde drepturile succesorale

in virtutea calitatii personale de mostenitor legal sau testamentar. Pentru a culege mostenirea,

el trebuie sa dovedeasca “existenta sa “ in momentul deschiderii succesiunii. In cazul mostenirii

prin reprezentare, specifica numai mostenirii legale, mostenitorul (unul sau mai multi) cu vocatie

succesorala legala (reprezentat) decedat la data deschiderii succesiunii, urcand in locul, gradul

si dreptul acestuia. In acest caz, reprezentatul trebuie sa dovedeasca ca el personal are

capacitate succesorala “existenta sa” la data deschiderii succesiunii, iar reprezentatul era

decedat la acea data.; pentru ca nu se reprezinta decat persoanele decedate. In caz de

retransmitere a mostenirii, mostenitorul legal ( in nume propriu sau prin reprezentare) ori

testamentar – supravietuind un timp cat de scurt defunctului – dobandeste el succesiunea

acestuia din urma, chiar daca nu a acceptat, dar nici nu a repudiat-o si – confundata cu a sa

proprie – o lasa propriilor sai mostenitori legali sau testamentar (mostenire succesiva,

subsecventa). Intrucat dovada vizeaza existenta in raport cu momentul deschiderii succesiunii,

ea se poate referi fie la dovada existentei persoanei in momentul deschiderii succesiunii, fie la

dovada momentului deschiderii mostenirii in perioada existentei persoanei cu vocatie

succesorala. Cu alte cuvinte, dovada vizeaza nu numai si nu atat existenta persoanei, ci mai

ales corelatia ei cu momentul mortii celui care lasa mostenirea. In Atari conditiise impun unele

precizari in legatura cu persoanele care au capacitate succesorala, fiindca exista in momentul

deschiderii succesiunii si in legatura cu persoanele care nu au capacitate succesorala fiindca

nu mai exista in acel moment. Persoanele fizice in viata la data deschiderii mostenirii au

capacitate succesorala fara deosebire de rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, sex, opinie,

apartenenta politica, avere sau origine sociala ( art. 4 din Constitutie). Dovada se face cu actele

de stare civila, iar in caz de deces al mostenitorului care a fost in viata la data deschiderii

succesiunii cu certificat de deces al mostenitorului sau hotarare judecatoreasca declarativa de

moarte, din care rezulta ca moartea mostenitorului a intervenit dupa deschiderea succesiunii

persoanei interesate putand dovedi contrariul prin orice mijloc de proba admis de lege. Legea

nu conditioneaza capacitatea succesorala de durata vietii mostenitorului dupa data deschiderii

16

mostenirii. Daca mostenitorul moare imediat dupa deschiderea mostenirii, drepturile sale

succesorale trec la proprii sai mostenitori ca parte componenta a partimoniului succesoral lasat

de el. Astfel se explica posibilitatea unei persoane de a beneficia, pana la urma, de bunurile

lasate de o alta persoana fata de care nu avea vocatie succesorala (nici legala nici

testamentara). De exemplu, la moartea parintelui unuia dintre soti, urmata de moartea sotului

mostenitor, partea acestuia din mostenirea parintelui va fi culeasa de sotul supravietuitor, ca

parte componenta a patrimoniului succesoral lasat de el, desi sotul supravietuitor nu avea

vocatie la mostenirea lasata de socrii lui. Persoanele disparute au, de asemenea, capacitate

succesorala. In aceast sens, art. 19 din Dec. 31/1954 prevede ca “ cel disparut este socotit in

viata daca nu a intervenit o hotarare declarativa de moarte ramasa definitiva”. Aceasta

inseamna ca persoana disparuta este considerata a fi in viata, asadar, persoana disparuta are

capacitate succesorala, indiferent daca a intervenit sau nu o hotarare judecatoreasca

declatativa de disparitie si indiferent de timpul care ar fi trecut de la disparitia persoanei. Insa

capacitatea succesorala a disparutului este numai provizorie, definitivandu-se prin reaparitia lui

sau prin constatarea fizica a mortii lui, intervenita dupa deschiderea mostenirii ori declararea

prin hotarare judecatoreasca definitiva a mortii lui, stabilindu-se ca data a mortii o data

ulterioara deschiderii mostenirii la care are vocatie succesorala. In toate aceste cazuri, ei vor

putea culege, respectiv pastra drepturile mostenite. Capacitatea succesorala a disparutului se

desfiinteaza cu caracter retroactiv daca se constata fizic sau prin hotarare judecatoreasca

definitiva declarativa de moarte ca nu mai exista la data mortii celui care lasa mostenirea. In

acest caz, tot ce s-a primit din mostenire in numele disparutului va trebui restituit mostenitorilor

care au fost inlaturati de la mostenire prin prezenta disparutului sau ale caror cote-parti din

mostenire au fost astfel micsorate. Desigur, urmasii lui care au dreptul sa-l reprezinte

succesoral vor pastra cota lui parte din mostenire, dar nu ca parte componenta a patrimoniului

mostenit de la disparutul declarat mort cu efect retroactiv, ci in calitate de mostenitor cu vocatie

proprie. Cu toate ca existenta persoanelor fizice incepe din ziua nasterii, C.civ. recunoaste

existenta copilului (qui in utero est) din ziua conceptiei, cu singura conditie de a se naste viu si

nu viabil – art.654. Aceasta regula prevazuta de C.civ. in materie de mostenire, este consacrata

cu caracter general – dupa regula dreptului roman – si prin art.7 alin.2 din Dec.31/1954 “

drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptiune, insa numai daca el se naste viu.”

Rezulta ca legea, in interesul copilului, consacra expres capacitatea succesorala de la

conceptiune, cu conditia sa se nasca viu. Fiind vorba de fapte materiale, cel care pretinde

mostenirea in numele copilului, trebuie sa dovedeasca cu orice mijloace de proba admise de

lege, data conceptiei copilului, situarea acestei date inainte de momentul deschiderii succesiunii

si ca el s-a nascut viu. Daca aceste dovezi au fost facute, copilul se va bucura de dreptul la

mostenire, fiindca acest drept, cu toate ca are ca obiect o universalitate, nu poate vatama

17

interesele lui, deoarece “acceptarea mostenirii cuvenita unui minor… va fi socotita intotdeauna

ca fiind facuta sub beneficiu de inventar“ (art.19 din Dec.31/1954), astfel incat el va raspunde

de datoriile mostenirii in limita activului, putand si abandona bunurile succesorale daca

administrarea si lichidarea mostenirii ar fi prea impovaratoare. In legatura cu dovada

conceptiunii, nefiind posibila stabilirea cu exactitate a momentului conceptiei, art.61 din C.fam.

stabileste o prezumtie legala cu privire la perioada conceptiei ( timpul cuprins intre a treisuta si

a o sutaoptsprezecea zi dinaintea nasterii copilului). Numai ca aceasta prezumtie este

prevazuta de lege in material stabilirii filiatiei fata de tata. Astfel fiind, s-a pus problema daca

aplicarea ei poate fi extinsa si la materia succesiunii, respectiv pentru stabilirea capacitatii

succesorale a copilului? Daca problema stabilirii capacitatii succesorale se confunda cu aceea

a stabilirii filiatiei, nu se pun probleme, deoarece stabilindu-se paternitatea, implicit si in mod

necesar s-a stabilit si capacitatea succesorala a copilului nascut dupa moartea tatalui, pe care

urmeaza sa-l mosteneasca (de ex. copilul nascut cel mult la 300 zile dupa moartea sotului

mamei). Daca se stabileste ca defunctul nu putea fi tatal copilului pentru ca acesta s-a nascut

dupa 300 zile, copilul nu va putea mosteni nici chiar pe cale testamentara, intrucat nu a avut

capacitate succesorala la data deschiderii succesiunii. Consideram insa, alaturi de alti autori,

cum ar fi C. Statescu, M. Eliescu, Gh. Beleiu ca prezumtia legala privitoare la perioada

conceptiei (in material mostenirii intereseaza numai perioada maxima de 300 zile de gestatie)

are – ca atare – o aplicabilitate generala si, deci, se impune a fi luata in considerare si in

privinta stabilirii capacitatii succesorale, chiar daca aceasta problema nu coincide cu problema

stabilirii filiatiei. De exemplu, cand se pune problema mostenirii unui frate decedat cu mai putin

sau mai mult de 300 zile inainte de nasterea copilului care pretinde drepturi asupra mostenirii in

calitate de frate sau sora, cel care pretinde mostenirea in aceasta calitate trebuie sa

dovedeasca ca a existat in momentul deschiderii succesiunii – art. 654 C.civ. Asa fiind, copilul

nascut dupa 300 zile de la moartea fratelui nu poate reclama mostenirea in aceasta

calitate.Persoanele fizice predecedate si persoanele juridice care au incetat sa existe Deoarece

au capacitate succesorala numai persoanele care “exista” la data derschiderii succesiunii,

persoanele fizice predecedate si persoanele juridice care au incetat sa existe mai inainte de

data deschiderii succesiunii nu mai au capacitate succesorala, nefiind subiecte de drept, deci

nu vor putea mosteni. In cazul persoanelor fizice insa, partea de mostenire care s-ar fi cuvenit

persoanei predecedate va fi culeasa – in cadrul mostenirii legale – de descendentii sai, in

conditiile prevazute de lege pentru reprezentarea succesorala. Daca aceste conditii nu sunt

indeplinite, succesorii in drepturi ai persoanei predecedate, nu vor avea drept asupra partii din

mostenirea lui de cuius ce s-ar fi cuvenit persoanei predecedate daca persoana predecedata ar

fi existat la data deschiderii mostenirii, ea fiind culeasa de mostenitorii in viata (eventual chiar si

de descendentii persoanei predecedate, dar in nume propriu, iar nu prin reprezentare sau

18

retransmitere). Potrivit art. 21 din Decretul 31/1954, in cazul in care mai multe persoane au

murit in aceeasi imprejurare, fara sa se poata stabili daca una a supravietuit alteia, ele sunt

socotite ca au murit deodata. Rezulta ca prin comorienti trebuie sa intelegem: doua sau mai

multe persoane; decedate in aceeasi imprejurare; in astfel de conditii incat nu se poate stabili

daca una a supravietuit alteia. La aceste trei conditii stabilite de lege, unii autori mai adauga

inca o conditie si anume ca intre persoanele in cauza sa existe vocatie succesorala reciproca

pentru ca numai intr-o astfel de situatie intereseaza a se stabili cu precizie momentul mortii

fiecaruia. Daca nu exista o astfel de relatie, problema comorientilor nu se pune. In dreptul

roman, in cazul comorientilor – commorientes sau simul periunt - se prezuma ca persoanele

socotite mai puternice dupa sex si varsta au supravietuit si, deci, fiind in viata la data

deschiderii succesiunii, puteau mosteni. In alte cazuri, de exemplu, daca intre comorienti nu

exista o legatura de sange, se considera ca ei au murit deodata. Dintre cele doua solutii,

cunoscute de dreptul roman si de legislatiile ulterioare, Decretul nr. 31/1954 a consacrat

prezumtia mortii concomitente, solutie ce ar fi, indiscutabil, cea mai justa, prezumtia

supravietuirii in functie de varsta si sex fiind criticata, socotindu-se arbitrara, chiar si in literatura

juridica a tarilor unde legislatia o prevede. Intr-adevar, daca moartea se produce cu ocazia

unei catastrofe aeriene sau feroviare sau cu ocazia prabusirii unei constructii din cauza

cutremurului de pamant, ce importanta mai are rezistenta fizica in functie de varsta, sex, a

persoanei in cauza? In plus, prezumtia mortii concomitente apare, de cele mai multe ori, ca

fiind si mai echitabila. De exemplu, daca sotii, avand vocatie succesorala reciproca si ca

mostenitori legali ai parintilor lor, decedeaza in aceeasi imprejurare fara a se putea stabili care

dintre ei a supravietuit celuilalt, in lumina prezumtiei mortii concomitente, nici unul nu va putea

dovedi “existenta”, deci capacitatea succesorala a vreunuia dintre ei in momentul mortii celuilalt

sot. Inseamna ca mostenirile lasate de soti vor fi culese, ca doua mosteniri distincte, de catre

parintii fiecaruia. In schimb, daca s-ar prezuma, de exemplu, ca sotul a supravietuit sotiei, el ar

mosteni – in concurs cu parintii sotiei – jumatate din mostenirea ei plus obiectele apartinand

gospodariei casnice si darurile de nunta, bunuri care s-ar transmite in cadrul mostenirii lasate

de el parintilor lui. Deci parintii sotului ar culege o buna parte din bunurile sotiei fiului, ceea ce

evident nu ar fi echitabil. Daca comorientii au mostenitori diferiti, problema prezinta importanta

chiar daca ei nu au vocatie succesorala reciproca . Astfel, daca – nefiind rude si nici soti – unul

dintre comorienti a facut testament in favoarea celuilalt, prezumandu-se moartea lor

concomitenta, legatul devine caduc din lipsa capacitatii succesorale a legatarului. Tot astfel, in

domeniul devolutiunii legale a mostenirii, daca comorientii au fost casatoriti, dar casatoria se

declara nula sau se anuleaza dupa decesul sotilor, constatandu-se ca unul dintre ei a fost de

rea credinta la incheierea casatoriei(casatoria putativa), sotul de rea credinta nu are vocatie

succesorala la mostenirea sotului de buna credinta. Deci art.21 din Decretul 31/1954 este

19

aplicabil nu numai in cazul vocatiei succesorale reciproce, dar si unilaterale, atat in domeniul

mostenirii legale cat si al celei testamentare. Problema care se pune este de a sti ce solutie

urmeaza a fi adoptata in cazul in care doua sau mai multe persoane fizice cu vocatie

succesorala reciproca sau unilaterala, legala sau testamentara decedeaza in acelasi timp, deci

fara a se putea stabili ordinea deceselor si care nu sunt comorienti, in sensul art.21 din Decretul

31/1954? Astfel, daca moartea a survenit in aceeasi zi si ora, dar nu si in aceeasi imprejurare ,

ci din cauza bolilor de care sufereau persoanele in cauza, iar minutul mortii nu poate fi stabilit,

tot astfel, daca doua sau mai multe persoane au disparut fara a se putea constata direct

moartea lor si, din aceasta cauza nu se poate dovedi ca au murit in aceeasi imprejurare. Ce

solutie urmeaza a se adopta in privinta momentului mortii si drept consecinta a capacitatii

succesorale, notariatul public competent a desfasura procedura succesiunii necontencioasa

sau de catre instanta chemata sa resolve litigiul succesoral in conditiile in care prin hotararea

judecatoreasca declarativa de moarte s-a hotarat ca data a mortii pentru ambele persoane

disparate, definitive, aceeasi zi ? Se considera ca in toate cazurile singura solutie posibila este

tot aceea prevazuta de art.21 din Decretul 31/1954, adica prezumtia mortii concomitente cu

consecinta lipsei capacitatii succesorale reciproce sau unilaterale, legale sau testamentare.

Aceasta solutie se impune nu numai pentru ca este singura in dreptul nostru, ci mai ales pentru

ca ea decurge din textul C.civ. aplicabil in materie. Intr-adevar, daca capacitatea succesorala

se recunoaste numai persoanei care exista la data deschiderii succesiunii si dovada acestei

existente trebuie sa fie facuta de cel care reclama mostenirea - actori incumbit probation – art.

1169, innseamna ca in situatia imposibilitatii dovedirii supravietuirii, drepturile succesorale nu

pot fi recunoscute din lipsa capacitatii succesorale, urmand ca mostenirile sa fie considerate

deschise in acelasi timp pentru toate persoanele in cauza si diferite, separate mostenitorilor

fiecareia dintre persoanele decedate in acelasi timp, fara ca una dintre ele sa poate beneficia

de mostenirea lasata de cealalta persoana sau de celelalte persoane. Rezulta ca art. 21 din

Decretul 31/1954 consacra expres o solutie care s-ar impune si in lipsa lui si nu numai in cazul

persoanelor care au murit in “aceeasi imprejurare”, ci in toate cazurile in care nu se poate stabili

cu certitudine daca una a supravietuit alteia, respectiv predecesul uneia fata de cealalta. Deci,

conditia referitoare la aceeasi imprejurare este inutila si, de lege ferenda, ar urma sa fie

inlaturata, solutia mortii concomitente fiind logica, echitabila si legala in toate ipotezele.

Inseamna ca, de lege ferenda, textul corespunzator ar urma sa fie formulat in felul urmator: in

cazul in care mai multe persoane au murit in astfel de imprejurari incat nu se poate stabili daca

una a supravietuit alteia, ele sunt socotite ca au murit deodata sau, si mai simplu: daca in cazul

mortii mai multor persoane nu se poate stabili faptul ca una a supravietuit alteia, ele sunt

socotite ca au murit deodata. Este posibila si pastrarea textului actual al art. 21 din Decretul

31/1954, aratandu-se insa ca dispozitiile se aplica si in cazul in care nu se poate dovedi

20

identitatea de cauza a mortii. O asemenea reglementare, inclusiv de lege lata, ar prezenta

avantajul prevenirii oricaror controverse in literatura juridica sau situatii neuniforme in practica

judecatoreasca.

10) Cauza actului juridic civil.

Reprezinta obiectivul urmarit la incheierea actului. Cauza este o conditie de fond, esentiala de

validitate, generala a actului juridic civil. Pentru a fi valabila cauza trebuie sa indeplineasca

urmatoarele conditii: cauza sa existe –art966 Cod civil; cauza sa fie reala-cauza este falsa daca

exista eroare asupra motivului determinant ceea ce atrage nulitatea relativa a actului; cauza sa

fie licita si morala-cauza este nelicita cand este prohibita de legi, cand este contrara bunelor

moravuri si ordinii publice. Nerespectarea acestei conditii atrage nulitatea absoluta a actului.

Art.967-Cod civil-conventia este valabila cu toate ca cauza nu este exxpresa si este prezumata

pana la proba contrara. Se instituie doua prezumtii: valabilitatea cauzei si existenta ei.

11) Cesiunea de creanţă.

Este contractul prin care un creditor transmite dreptul sau de creanta cu titlu oneros sau gratuit

unei alte persoane. Creditorul care transmite se numeste cedent, iar dobanditorul cesionar. Pe

langa conditiile generale de valabilitate ale contractelor trebuie indeplinite si unele specifice

altor operatiuni juridice. Obiectul cesiunii este reprezentat de orice creanta. Cesiunea de

creanta este un contract consensual si se incheie valabil prin simplul acord de vointa.

Debitorului cedat i se aduc la cunostinta clauzele contractului de cesiune prin notificare sau

debitorul poate accepta cesiunea printr-un inscris autentic pentru a fi opozabila tertilor. Prin

cesiune se transmite dreptul de la cedent la cesionar, creanta se transmite la valoarea ei

nominala. Daca cesiunea se transmite cu titlu oneros cedentul are o obligatie de garantie fata

de cesionar. Daca se instraineaza o creanta litigioasa cu titlu oneros se poate exercita retractul

litigios. Art.1404-Cod civil-retractul litigios nu poate fi invocat in urmatoarele cazuri: cesiunea s-

a facut unui comostenitor, cesiunea s-a facut la un alt creditor al cedentului pentru plata

creantei sale, cesiunea s-a facut proprietarului unui imobil care a fost ipotecat pentru a garanta

creanta litigioasa.

12) Circulaţia juridică a construcţiilor proprietate privată.

21

Constructiile pot fi instrainate prin simplul acord de vointa al partilor, de la aceasta neregula

existe si exceptii astfel: art.813-Cod civil-pentru contractul de donatie este necesara forma

inscrisului autentic; pentru instrainarea unor constructii este necesara o aprobare prealabila. In

cazul in care proprietarul terenului este si proprietarul constructiei se impune instrainarea in

forma autentica, daca prorpietarul constructiei nu este si proprietar al terenului, ci este titularul

unui drept de superficie, instrainarea este valabila conform principiului consensualismului. In

celelalte cazuri constructiile se instraineaza conform principiului consensualismului.

13) Circulaţia juridică a terenurilor proprietate privată.

Circulaţia terenurilor potrivit Legii nr. 54/1998. –Din cuprinsul Legii nr. 54/1998 (dar şi din

ansamblul legislaţiei în materie: Legea nr. 18/1991, Codul civil, Legea nr.16/1994 a arendei

etc., se pot desprinde cel puţin trei principii majore: principiul liberei circulaţii juridice a

terenurilor; principiul potrivit căruia înscrisul autentic este o condiţie de validitate a înstrăinării

terenurilor; principiul potrivit căruia înstrăinarea terenurilor prin vânzare se va face cu

respectarea dreptului de preemţiune. În acest sens Legea nr. 54/1958 stabileşte: „Înstrăinarea,

prin vânzare, a terenurilor agricole situate în extravilan se face cu respectarea dreptului de

preemţiune al coproprietarilor, al vecinilor ori al arendaşilor” (art. 5). Relaţiile sociale cu privire

la terenuri care fac obiectul de reglementare al dreptului funciar au loc între particulari –

persoane fizice şi persoane juridice de tip privat , între persoanele juridice de tip public , precum

şi între acestea din urmă şi particulari . De aceea , unele norme juridice cu privire la terenuri

aparţin dreptului public , iar altele aparţin dreptului privat . În funcţie de destinaţie , terenurile se

clasifică astfel : terenuri cu destinaţie agricolă , care se împart în : terenuri agricole productive :

terenuri arabile , viile , livezile , păşunile , fâneţele , pepinierele viticole , pomicole; terenuri cu

vegetaţie forestieră , amenajări piscicole. terenuri cu destinaţie forestieră , din care fac parte:

terenurile împădurite, terenurile destinate împăduririlor, terenurile neproductive – râpe ,

bolovănişuri , dacă acestea sunt cuprinse în amenajamentele silvice, terenuri aflate permanent

sub ape : albiile cursurilor de ape , fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale,

terenuri din intravilan , aferente localităţilor urbane şi rurale pe care sunt amplasate construcţiile

, alte amenajări ale localităţilor, terenuri cu destinaţie specială , din care fac parte : terenuri

folosite pentru transporturi , terenuri folosite pentru construcţii şi instalaţii hidrotehnice , de

transport al energiei electrice şi gazelor naturale , exploatări miniere şi petroliere , plajele ,

rezervaţiile , monumentele naturii , ansamblurile şi siturile istorice şi altele asemenea. Pentru ca

cetatenii sa poata avea dreptul la terenuri, exista in acest sens dreptul de proprietate. Dreptul

de proprietate este acel drept real care conferă titularului său posesia , folosinţa şi dispoziţia

22

asupra unui bun , exclusiv şi perpetuu, în putere proprie şi în interes propriu , cu respectarea

normelor juridice în vigoare .După forma dreptului de proprietate asupra terenurilor , terenurile

se clasifică în: terenuri aflate în proprietate privată, terenuri aflate în proprietate publică.

Terenurile proprietate de stat administrate de institutele şi staţiunile de cercetări ştiinţifice ,

destinate cercetării şi producerii seminţelor şi materialului săditor din categorii biologice

superioare şi animalelor de rasă , aparţin domeniului public al statului şi rămân în administrarea

acestora – art. 35 alin. 2 din lege nr. 18/1991. Titlul de proprietate se emite de către Comisia

judeţeană de aplicare a Legii fondului funciar , pe baza documentelor înaintate de către

comisiile locale , după validarea propunerilor înaintate de către comisii Titlul de proprietate ,

pentru cetăţenii în viaţă , se emite persoanelor îndreptăţite ( soţ , soţie ) , iar pentru moştenitori

se emite un singur titlu de proprietate pentru terenurile ce au aparţinut autorului lor , în care se

nominalizează toţi solicitanţii îndreptăţiţi , urmând ca pentru ieşirea din indiviziune , aceştia să

procedeze potrivit dreptului comun. Potrivit art. 14 alin. 2 din legea nr. 18/1991 , republicată ,

atribuirea efectivă a terenurilor se face , în zona colinară , pe vechile amplasamente , iar în

zonele de câmpie , pe sole stabilite de comisie şi nu neapărat pe vechile amplasamente ale

proprietăţii . Ulterior , prin art. 2 alin. 1 din legea nr. 1/2000 , regula punerii în posesie pe vechile

amplasamente a fost generalizată , cu condiţia ca acestea să fie libere , adică să nu fie ocupate

de construcţii sau să nu fi făcut obiectul punerii în posesie în favoarea altor persoane cărora li

s-a reconstituit dreptul de proprietate . În acest sens . legea nr. 1/2000 prevede că drepturile

dobândite cu respectarea prevederilor legii fondului funciar , pentru care au fost eliberate

adeverinţe de proprietate , procese verbale de punere în posesie sau titlul de proprietate ,

rămân valabile fără nici o altă confirmare. Punerea în posesie a proprietarilor se va face în

prezenţa fiecărui proprietar care va semna tabelul de luare în primire a terenului . În acest

scop , comisiile locale trebuie să încunoştinţeze în scris , cu confirmare de primire , persoanele

care au domiciliul în alte localităţi şi cărora li s-a stabilit dreptul de proprietate , asupra datei la

care va avea loc punerea în posesie . Articolul 1310 Cod civil consacră principiul liberei

circulaţii a bunurilor susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate . Tot articolul 1310

stabileşte şi excepţia de la această regulă , în sensul că prin lege se poate stabili prohibirea

înstrăinării anumitor bunuri , care sunt scoase din circuitul civil . Aceste prohibiţii pot fi

absolute , când anumite bunuri , care prin natura lor sau printr-o declaraţie a legii sunt de uz

public şi deci inalienabile , sau relative , care se referă la bunuri , care deşi nu sunt declarate

inalienabile , pot fi vândute doar numai de anumite persoane sau numai în anumite condiţii .Prin

legea nr. 18/1991 au fost declarate inalienabile temporar anumite bunuri imobile , cum este

situaţia terenurilor agricole asupra cărora s-a constituit dreptul de proprietate , potrivit art. 19

alin. 1 , art. 21 şi art. 43 din lege. Art. 19 alin. 1 stabileşte condiţiile pe care trebuie să le

îndeplinească cei care solicită să li se constituie un drept de proprietate asupra terenurilor care

23

s-au aflat în patrimoniul C.A.P.-urilor , respectiv să fi lucrat efectiv cel puţin trei ani în fostele

C.A.P.-uri sau să nu fi adus teren în cooperativă , sau să fi adus mai puţin de 5.000 mp. ,

indiferent dacă au fost cooperatori sau angajaţi , să-şi stabilească domiciliul în localitatea

respectivă şi să nu aibă teren în proprietate , în acea localitate. Articolul 20 din lege dispune că

în localităţile cu excedent de suprafaţă de teren agricol şi cu deficit de forţe de muncă în

agricultură se poate atribui , fără alte condiţii, celor care solicită în scris terenuri agricole până la

10 ha. în echivalent arabil de familie , iar dacă solicită aceasta alte familii din alte localităţi , se

impune obligaţia de a-şi stabili domiciliul în localitatea unde cer teren agricol şi de a renunţa la

proprietatea avută în extravilan , în localitatea de unde pleaca. Prin prevederile art. 43 din legea

nr. 18/1991 în ce priveşte constituirea dreptului de proprietate , se dispune că în zonele

montane cu climă defavorizată , se pot atribui , la cerere , terenuri agricole celor care solicită în

scris aceasta , cu condiţia ca să se oblige să le lucreze şi să creeze gospodării. În acest caz

atribuirea făcându-se prin ordin al prefectului în limita a 10 ha. în echivalent arabil de familie , la

propunerea primăriilor locale. În toate aceste cazuri de constituire a unui drept de proprietate

asupra unui teren agricol , potrivit art. 32 din legea nr. 18/1991 , beneficiarilor dreptului de

proprietate le este interzisă înstrăinarea terenurilor prin acte între vii , timp de 10 ani socotiţi de

la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea. Nerespectarea acestei dispoziţii

legale imperative este sancţionată de lege cu nulitatea absolută a actului de înstrăinare ,

nulitate ce poate fi invocată de către primărie , prefectură , de către procuror sau de orice

persoană interesată Articolul 49 din legea nr. 1871991 prevede că persoanele cărora li s-a

constituit dreptul de proprietate în condiţiile art. 19 alin. 1 , 21 şi 43 sunt obligate să respecte

întocmai condiţiile impuse de lege , astfel că , dacă nu le respectă , ei pierd dreptul de

proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor realizate pe acestea . Pentru reconstituirea

proprietăţii private asupra terenurilor şi crearea condiţiilor pentru o nouă organizare a exploatării

acestora , prin lege , s-a dispus desfiinţarea fostelor cooperative agricole de producţie şi

lichidarea acestora . În scopul lichidării patrimoniului fostelor cooperative agricole de producţie ,

prin decizia Prefecturii a fost constituită o comisie.

14) Comparaţie între proprietatea comună pe cote-părţi şi proprietatea comună în devălmăşie.

Ambele tipuri de proprietate apartin la doua sau mai multe persoane, simultan si concomitent,

asupra unui bun nefractionat in materialitatea lui. Sistarea ambelor feluri de proprietate se face

prin imparteala. Cele doua feluri de proprietate se deosebesc prin urmatoarele: in cazul

dreptului de proprietate in devalmasie proprietarii nu au determinata nici macar o cota parte

ideala din dreptul de proprietate, in timp ce in cazul proprietatii pe cote parti fiecare titular are o

24

cota parte din dreptul de proprietate, chiar daca bunul in materialitatea sa ramane nefractionat,

dreptul de proprietate in devalmasie are caracter intuitu personae, iar proprietatea pe cote parti

se naste independent de calitatea coproprietarilor; in cazul proprietatii in devalmasie nici unul

dintre codevalmasi nu are dreptul sa instraineze dreptul sau deoarece nu se cunoaste cota-

parte ce revine fiecaruia, in cazul proprietatii pe cote-parti fiecare coproprietar poate dispune

liber de cota sa parte , in cazul devalmasiei sotilor opereaza mandatul reciproc de reprezentare,

iar in cazul coproprietatii pe cote parti se aplica principiul unanimitatii.

15) Condiţiile actului juridic civil. Capacitatea de a încheia actul juridic civil. Obiectul actului

juridic civil.

Potrivit art. 948, conditiile esentiale pentru validitatea unei convetii sunt: 1) Capacitatea de a

contracta 2) Consimtamantul valabil al partii ce se obliga 3) Un obiect determinat 4) O cauza

licita Textul se refera la conditiile cerute pentru valabilitatea unei conventii (contract). Doctrinar,

s-a apreciat ca aceleasi conditii privesc atat contractele, cat si actele unilaterale. In al doilea

rand, textul se refera la cerintele esentiale pentru valabilitatea unui act juridic, ceea ce

inseamna ca fie legea, prin dispozitiile speciale, fie partile pot sa stabileasca si alte conditii sau

cerinte de valabilitate. Capacitatea de a contracta Art. 949: “Poate contracta orice persoana ce

nu este declarat incapabil de catre lege”. Potrivit art. 950: “Necapabili de a contracta sunt

minorii, interzisii, in genere toti acei carora legea le-a prohibit oarecare contracte”.Capacitatea

de a contracta apare ca o expresie a capacitatii de exercitiu a persoanelor fizice si de aceea

dispozitiile art. 950 trebuie intregite cu cele ale Decretului 31/1954 si ale Codului familiei,

privitoare la incheierea de acte juridice in numele incapabililor si privitor la incuviintarea actelor

juridice ale celor cu capacitate restransa. In al doilea rand, pe langa incapacitatile generale,

care rezulta din minoritate si din punerea sub interdictie, art. 90 enunta, la modul general,

existenta unor incapacitati generale instituite de legiuitor pentru anumite persoane si in privinta

anumitor acte juridice. In schimb, nesocotirea unor incapacitati speciale poate sa atraga fie

nulitatea relativa, fie nulitatea absoluta a contractelor, dupa cum acea incapacitate a fost

instituita pentru a proteja un interes public sau a unui interes precumpanitor privat. Cat priveste

incapacitatea minorilor si a interzisilor, art. 952, Cod civil prevede ca: “Persoanele capabile de a

se obliga nu pot opune minorului si interzisului incapacitatea lor”, ceea ce inseamna ca cererea

de declarare a nulitatii unui act juridic incheiat de un minor sau de un interzis poate fi introdusa

doar de cei in cauza (minorul sau interzisul), prin reprezentantul legal, cu incuviintarea

ocrotitorului legal si de catre autoritatea tutelara. Cauza -; O cerinta de valabilitate a

consimtamantului, o conditie de valabilitate a actului juridic. Ea precede consimtamantul si

25

explica in ultima instanta de ce o anumita persoana consimte la incheierea unui act juridic.

Cauza a fost asimilata cu scopul acestuia, mai exact, cu reprezentarea mentala a realizarii

scopului. Teoria moderna asupra cauzei face distinctie intre doua elemente ale acesteia: a)

Scopul imediat care este un element abstract, obiectiv si invariabil, in cadrul acestei categorii

de contracte. De pilda, in contractele sinalagmatice si oneroase, scopul imediat al fiecarei parti

este considerarea prestatiei pe care o va executa cealalta parte. In contractele cu titlu gratuit (in

liberalitati), scopul imediat al celui care se obliga este intentia de a gradifica, de a procura altuia

un avantaj economic fara a primi in schimb un echivalent. b) Scopul mediat -; Un element

subiectiv, concret si variabil de la un contract la altul. El consta in mobilul concret care

determina o persoana sa consimta la incheierea unui anumit contract, mobil care difera de la

persoana la persoana si de la contract la contract, stiind ca cineva poate sa consfinteasca la

incheierea unui contract, avand in vedere anumite insusiri ale obiectului acestuia, in vreme ce

alta persoana are in vedere niste calitati ale persoanei cu care contracteaza. Aceasta largire a

notiunii de cauza, prin includerea in ea a scopului mediat, si-a vadit utilitatea practica prin

aceea ca a permis instantei de judecata sa cenzureze legalitatea si moralitatea anumitor

conventii, care, aparent, respectiv apreciate prin prisma scopului imediat, erau licite si morale,

dar, in realitate, ele aveau un scop mediat fie ilicit, fie imoral. Pentru a duce la incheierea unui

act valabil, cauza trebuie sa raspunda anumitor cerinte. Mai intai, ea trebuie sa existe. Cat

priveste lipsa cauzei, doctrinar, nu exista un punct de vedere conturat, dar daca consideram

cauza ca fiind o reprezentare mentala a realizarii scopului inseamna ca ea poate sa lipseasca,

practic, doar atunci cand lipseste discernamantul, cat si atunci cand consensul uneia dintre

parti a fost viciat prin violenta. Cauza trebuie sa fie reala, nu falsa. In realitate cauza falsa se

rezuma la o eroare asupra cauzei si ca urmare consecintele sale trebuie sa fie aceleasi cu ale

erorii. Cauza mai trebuie sa fie licita, iar potrivit art. 968, Cod civil: “Cauza este nelicita cand

este prohibita de legi, contra bunelor moravuri si ordinii publice”, ceea ce inseamna ca

legiuitorul a identificat, practic, cauza imorala cu cea ilicita. Cat priveste dovedirea cauzei, art.

967, aln. 1, Cod civil prevede ca: “Conventia este valabila, cu toate ca cauza nu este expresa”,

iar in aln. 2: “Cauza este prezumata pana la dovada contrarie”. Cele doua texte instituie doua

prezumtii: cea a existentei cauzei si cea de valabilitate a cauzei, ceea ce inseamna ca, atunci

cand se ridica problema anularii unui contract, pe motiv ca are o cauza ilicita, imorala sau pe

motiv ca aceasta ar lipsi sau ar fi falsa, cel care afirma caracterul ilicit al cauzei, lipsa ori

falsitatea acesteia, va trebui sa faca dovezile corespunzatoare. Consimtamantul

Prin consimtamant se desemneaza, uneori, insasi acordul de vointa realizat cu ocazia incheierii

unui contract, iar, alteori, doar manifestarea exteriorizata a hotararii uneia dintre parti de a

incheia un act juridic, fie unilateral, fie bilateral. Indiferent de intelesul ce i se atribuie,

consimtamantul trebuie sa indeplineasca anumite cerinte pentru a duce la incheierea unui act

26

juridic valabil. Cerintele consimtamantului a) El trebuie sa provina de la o persoana care are

discernamant, are posibilitatea de a realiza semnificatia si consecintele actului pe care-l

incheie. De precizat este faptul ca problema discernamantului se poate ridica si se poate

discuta doar in cazul persoanelor care au capacitatea de a contracta sau incheia acte juridice si

aceasta deoarece, in cazul persoanelor lipsite de capacitate fie ca este vorba de incapacitate

rezultata din minoritate sau din punere sub interdictie, fie ca este vorba de o incapacitate

speciala, prevazuta expres de lege, problema discernamantului nu intereseaza, fiindca acele

acte vor fi nule pentru lipsa de capacitate. b) El sa fie dat cu intentia de a produce efecte

juridice, cerinta care rezulta din insusi definitia actului juridic civil. Prin urmare, nu va avea

valoare de consimtamant o manifestare de vointa sau un acord dat din curtoazie

(complezenta), la fel cum nu va avea valoare de consimtamant o manifestare de vointa,

afectata de o conditie pur potestativa suspensiva in favoarea celui care se obliga, exprimata

intr-o forma de genul: “Iti voi da, daca voi vrea”. c) Consimtamantul trebuie sa fie exteriorizat

intr-un fel in care sa poata face posibila cunoasterea lui de catre cealalta parte sau de catre cei

interesati. Aceasta cerinta rezulta din definitia consimtamantului. Avand in vedere ca principiul

care carmuieste in dreptul nostru forma actelor juridice este principiul consensualismului, putem

trage concluzia ca, de regula, exteriorizarea consimtamantului se poate face in orice fel: in

scris, verbal si chiar printr-o atitudine din care se rezulte, neindoielnic, intentia unei persoane de

a incheia un act juridic.

Doctrinar, s-a ridicat problema de a sti daca simpla tacere, neconcretizata in vreo actiune sau

atitudine, are valoare de consimtamant. In esenta, s-a retinut ca tacerea poate valora

consimtamant in trei imprejurari: a) Atunci cand legea ii confera aceasta valoare.

Ex: Cazul contractului de locatiune, pentru care art. 1437, Cod civil prevede ca: “Daca dupa

expirarea termenului stipulat in contractul de locatiune, locatarul ramane si este lasat in posesia

bunului dat in locatiune, atunci se considera locatiunea, respectiv contractul de locatiune ca

reinnoit” -; Tacita relocatiune. b) Aceea in care partile, in mod expres, printr-un contract prevad

ca in raporturile dintre ele, tacerea uneia dintre parti, respectiv faptul de a nu raspunde la

propunerile celeilate parti, intr-un anumit termen, sa aiba valoare de consimtamant. c) Aceea in

care obiceiul locului confera tacerii valoare de consimtamant.

Problema exteriorizarii consimtamantului poate fi analizata si in corelatie cu ceea ce se cheama

forma actului juridic. Din punctul de vedere al formei, se face distinctie intre forma ceruta pentru

insasi valabilitatea actului juridic, caracteristica actelor solemne si care poate fi privita ca o

conditie de valabilitate a consimtamantului, acarei neindeplinire atrage, de regula, nulitatea

absoluta a actului juridic. Apoi, forma ceruta pentru probatiunea actului juridic (ad probationem),

forma care nu mai tine de valabilitatea consimtamantului, ci numai de cerintele privind dovada

actului juridic. Aceasta forma este extrinseca consimtamantului, iar nerespectarea ei nu atrage

27

nevalabilitatea actului juridic, ci doar imposibilitatea de a dovedi, in cazul unui litigiu, respectivul

act. In al treilea rand, se vorbeste de forma ceruta pentru opozabilitatea actului juridic, iar in

contextul acesteia sunt frecvent amintite o seama de operatiuni ulterioare incheierii actului

juridic, care au menirea de a face opozabilitatea acestui act tertelor persoane. Despre o forma

a actului juridic ceruta pentru insasi opozabilitatea lui, se poate vorbi doar atunci cand insasi

actul juridic trebuie incheiat printr-un inscris autentic, pentru ca creditorul sa poata opune

dreptul sau unei terte persoane. d) Consimtamantul sa fie neviciat. Art. 953: “Consimtamatul nu

este valabil cand este dat prin eroare, smuls prin violenta sau surprins prin dol”.

16) Contractul  de rentă viageră.

Renta se poate infiinta intre vii, cu titlu gratiut, caz in care este echivalenta cu o donatie, sau

prin testament (legat), situatie in care se aplica regulile privitoare la libertati. In situatia in care

renta este cu titlu oneros, constituirea se face prin instrainarea de catre credirentier a unui bun

al sau, catre debirentier, care ii plateste pretul sub forma de renta. Daca renta este cu titlu

gratuit, nu se mai face transmisiune de bunuri. Renta se plateste credirentierului la termenele

stipulate in contract. Neplata la termen da credirentierului dreptul de a executa pe debirentier,

prin sechestrarea si vanzarea silita a unor bunuri ale acestuia. Este un contract aleatoriu, cu

titlu oneros, consensual, translativ de proprietate, cu executarea succesiva. Partile contractante

pot stabili cuantumul rentei viagere si termenele la care sa se efectueze plata ratelor de renta.

Sumele ce se platesc drept rata de renta pot fi revizuite (indexate) pe cale judecatoreasca.

Credirentierul, ca parte contractanta, este indreptatit sa pretinda si sa primesca renta viagera

de la debiretier. In conditiile legii, contractul poate fi lovit de nulitate absoluta (ex. a intervenit

decesul crediretierului dupa implinirea a 20 zile de la incheierea contractului si debirentierul

avea cunostinta despre iminenta mortii acestuia). Prin Legea nr. 247/2005 privind reforma in

domeniul proprietatii si justitiei, s-a instituit renta viagera agricola. Contractul de renta viagera

este contractul prin care o persoana instraineaza un bun sau plateste o suma de bani unei alte

persoane in schimbul unei prestatii periodice in bani care urmeaza a i se plati la decesul sau.

Cuantumul ratei de renta se stabileste in mod liber, prin vointa partilor contractului, si se platesc

in cuantumul prevazut in contract. Renta se poate constitui in favoarea uneia sau mai multor

persoane; ea este in principiu divizibila. Pentru acest contract exista coditii speciale de

validitate: daca persoana in favoarea careia renta s-a constituit a incetat din viata in momentul

constituirii ori s-a constituit renta in favoarea unei persoane afectate de o boala de care in 20 de

zile de la data incheierii contractului a decedat, contractul este lovit de nulitate absoluta pentru

lipsa cauzei contractului. Ratele de renta trebuie platite de debirentier in cuantumul si la

28

termenele stipulate in contract pana la decesul credirentierului. Debirentierul nu se poate

elibera de plata rentei prin restituirea lucrului, deoarece contractul este obligatoriu pentru el. In

caz de moarte a debirentierului, obligatia de plata se transmite asupra mostenitorilor acestuia.

Rezolutiunea contractului trebuie solicitata instantei judecatoresti. Ratele de renta platite nu se

restituie datorita caracterului aleatoriu al contractului.

17) Contractul de antrepriză.

In baza contractului de antrepriza, una dintre parti, numita antreprenor, se obliga sa execute pe

riscul sau si in mod independent o anumita lucrare pentru cealalta parte, numita client in

schimbul unui pret. Intrucat Codul civil defineste antrepriza prin referire la un "pret determinat"

(art.1413), in cazul lucrarilor de mare amploare, contractul este nul daca pretul nu este

determinat sau cel putin determinabil in momentul incheierii contractului, instanta neavand

dreptul sa stabileasca pretul, asa cum nu este competenta nici sa modifice pretul convenit de

parti. In schimb, in cazul lucrarilor de mai mica importanta, se admite ca determinarea pretului

nu conditioneaza incheierea contractului, prezumandu-se acceptarea de catre client a pretului

practicat de antreprenor, in caz de exagerare hotarand instanta. Aceasta spre deosebire de

contractul de vanzare-cumparare, care este lovit de nulitate in lipsa pretului determinat sau

determinabil in momentul incheierii contractului .In toate cazurile insa, pretul (stabilit intr-o suma

de bani sau o alta prestatie), este un element esential al antreprizei. In lipsa lui (serviciu

gratuit), contractul nu mai este de antrepriza, ci un act dezinteresat (contract cu titlu gratuit), dar

nu liberalitate, nefiindu-i aplicabile regulile speciale pentru aceasta din urma categorie de acte

juridice (reductiune, raport, revocare si alte reguli caracteristice numai liberalitatilor). Antrepriza

prezinta o importanta practica deosebita, intrucat pe baza acestui contract se executa lucrari de

mare valoare si importanta (construire de cladiri, lucrari de instalatii si reparatii la constructii

etc.) si, mai frecvent, asa-numitele prestari servicii (confectionarea sau repararea obiectelor de

uz personal ori de uz casnic etc.) . Regulile referitoare la antrepriza se aplica - in lipsa unor

reglementari speciale sau in completarea lor - si lucrarilor (activitatilor) intelectuale, de exemplu,

meditatii, consultatii profesionale, inclusiv juridice (date de notari publici, avocati -art.8-9 din

Legea nr.36/1995 si art.3 din Legea nr.51/1995 - mai putin reprezentarea judiciara, care este o

varianta de mandat). Deosebiri fata de alte contracte. Datorita faptului ca antrepriza se

aseamana cu anumite contracte, este necesar sa o deosebim de aceste contracte (de munca,

locatiune, vanzare, mandat si depozit), intrucat regulile aplicabile sunt diferite (de exemplu,

obligatia de garantie pentru vicii, raspunderea in caz de neexecutare, suportarea riscurilor etc.).

In baza contractului de munca, salariul se plateste dupa cantitatea si calitatea muncii depuse.

In cazul antreprizei, se plateste numai rezultatul muncii antreprenorului, predat clientului.

29

Salariatul isi executa obligatiile de serviciu fiind in dependenta -subordonare juridica - totala fata

de patron si obligat sa respecte regulile stabilite de acesta (regulament de ordine interioara,

program de lucru etc.). Stabilindu-se un raport de prepusenie, comitentul raspunde fata de terti

pentru faptele persoanei incadrate in munca (prepus), conform art.1000 alin.3 C.civ. In schimb,

antreprenorul (care - spre deosebire de salariat - poate fi si comerciant) se bucura de

independenta juridica cat priveste modul de executare a lucrarii in conformitate cu comanda

primi-ta de la client (proiecte, planuri, masuri sau alte directive). In virtutea acestei

independente, el este liber sa incredinteze executarea efectiva (materiala) a lucrarii - sub

indrumarea sa nemijlocita, personala - unor lucratori, inclusiv subantreprenori. El organizeaza

munca dupa aprecierea sa si, spre deosebire de contractul de munca, o efectueaza pe propriul

sau risc. Intrucat antreprenorul pastreaza toata independenta in executarea lucrarii si intre

partile contractante nu se creeaza raport de subordonare (prepusenie), clientul nu raspunde de

pagubele cauzate de antreprenor sau lucratorii sai tertilor si, bineinteles, nici de pagubele pe

care le-ar putea suferi antreprenorul sau lucratorii din cauza accidentelor survenite in cursul

executarii lucrarii. Antrepriza se deosebeste si de locatiune (loctio rei) prin faptul ca pretul

locatiunii este determinat in raport cu durata folosintei, iar contractul de antrepriza nu serveste

drept temei pentru folosinta unui lucru. Antrepriza nu este o varianta a locatiunii (cum apare in

C.civ. - art.1410 si urm.), ci un contract independent. Cand antreprenorul se obliga a procura pe

langa munca sa si materialul necesar pentru confectionarea lucrului care face obiectul

contractului (art.1478 C.civ.) pretul stabilit cuprinzand si contravaloarea materialului,

operatiunea juridica se aseamana cu vanzarea unui lucru viitor, de confectionat. In acest caz,

contractul va fi calificat antrepriza, daca din intentia partilor rezulta ca procurarea materialului

de catre antreprenor nu constituie decat o clauza accesorie a contractului, al carui obiect

principal este realizarea lucrarii, privita ca rezultat . Daca, din contra, materialul procurat de

antreprenor este elementul esential al contractului, depasind in mod vadit valoarea muncii,

operatia juridica trebuie calificata vanzare a unui lucru viitor. In toate cazurile insa, aprecierea

trebuie sa fie facuta cu multa atentie, nu prin compararea pur aritmetica a valorii celor doua

prestatii. Astfel, de exemplu, in cazul reparatiilor facute la autovehicule, valoarea pieselor care

se inlocuiesc nu trebuie sa fie adaugata la valoarea materialelor folosite. Iar daca materialele

necesare executarii lucrarii sunt procurate de client sau daca este vorba de executarea unor

lucrari de constructii pe terenul clientului (chiar cu materialele antreprenorului), contractul este,

in toate cazurile, de antrepriza. Antrepriza se deosebeste si de mandat, intrucat mandatul are

ca obiect principal incheierea de catre mandatar de acte juridice (cu terte persoane) pe seama

mandantului pe care, de regula, il reprezinta, iar antrepriza are ca obiect o lucrare (prestatii

materiale sau intelectuale) efectuate de antreprenor pentru client, antreprenorul neavand putere

de reprezentare. Din aceasta cauza contractele incheiate de antreprenor cu tertii, in afara

30

cazurilor prevazute de lege, nu produc efecte fata de client. Pentru ca antreprenorul sa-l

reprezinte pe client (de exemplu, in vederea obtinerii autorizatiei de constructii), el trebuie sa

primeasca imputernicirea corespunzatoare din partea clientului, in baza unui contract de

mandat separat. In sfarsit, daca materialele in vederea executarii lucrarii sunt procurate de

client sau lucrarea se executa asupra unui lucru corporal predat antreprenorului, operatia

juridica se aseamana si cu depozitul, mai ales ca, uneori, si depozitarul efectueaza anumite

lucrari in vederea conservarii lucrului depozitat. In aceste cazuri, fara a descompune

operatiunea juridica dintre parti in doua contracte distincte, calificarea operatiei trebuie sa se

faca dupa cum efectuarea lucrarii sau pastrarea lucrului formeaza continutul principal al

contractului. De altfel, raspunderea pentru pastrarea lucrului se angajeaza dupa aceleasi reguli

in ambele cazuri. Antrepriza este un contract sinalagmatic (bilateral) cu titlu oneros, comutativ,

cu executare succesiva si consensual . Legea nu cere nici o forma speciala pentru validitatea

lui. Antrepriza este un contract consensual (iar nu real), chiar daca lucrarea se executa asupra

unui bun al clientului (reparatii, transformari etc.), deoarece predarea bunului in vederea

executarii lucrarii poate avea loc si dupa incheierea contractului. Cat priveste proba

contractului, se aplica regulile de drept comun. In principiu, antrepriza este un contract incheiat

intuitu personae. Acest caracter vizeaza insa numai organizarea si conducerea lucrarii de catre

antreprenor. Antreprenorul va fi obligat sa execute personal lucrarea numai daca exista clauza

contractuala in acest sens sau rezulta din imprejurari (de exemplu, tabloul comandat unui pictor

renumit, interventia chirurgicala contractata cu un medic etc.). Cat priveste proprietatea, daca

materialele sunt procurate de antreprenor, el ramane proprietarul lor si al lucrarii pana la

terminarea ei, dupa care clientul poate obtine predarea silita, devenind proprietar. Daca

materialele sunt procurate de client, el pastreaza proprietatea lor (si a lucrarii) si in cursul

executarii, creditorii antreprenorului neavand asupra lor drept de gaj general. Capacitatea

partilor contractante. Clientul trebuie sa aiba, respectiv sa indeplineasca conditiile prevazute de

lege pentru incheierea fie a actelor de administrare, fie a actelor de dispozitie, dupa cum

contractul reprezinta un act de administrare a patrimoniului (de exemplu, reparatii curente la un

imobil) sau un act de dispozitie (de exemplu, construirea unei case). In schimb, antreprenorul

trebuie sa aiba, in toate cazurile, capacitate deplina de exercitiu. Intrucat antrepriza este un

contract civil, iar nu de munca, nu pot fi aplicate dispozitiile privitoare la capacitatea minorului

de a incheia un contract de munca (art.10 din Decretul nr.31/1954). In materia contractului de

antrepriza, potrivit regulilor generale, riscul pieirii fortuite a lucrului (materialelor) este suportat

de proprietar (res perit domino). In acest sens, art.1479 C.civ. prevede: "Cand lucratorul da

materia, daca lucrul piere, fie in orice chip, inainte insa de a se fi tradat, dauna ramane in

sarcina sa...". Aceasta dispozitie se explica prin faptul ca, dupa cum am vazut, antreprenorul

ramane proprietarul materialelor pana la predarea lucrarii clientului si suporta pagubele

31

rezultate din pieirea lor, in calitate de proprietar. Daca materialele au fost procurate de client, in

calitate de proprietar, el suporta riscul pieirii lor. Deoarece insa materialele se gasesc in

detentiunea antreprenorului, care este obligat sa ia toate masurile necesare pentru pastrarea

lor in bune conditii, el va fi tinut sa faca dovada ca pieirea s-a produs fara culpa din partea sa"

(art.1480 C.civ.). Riscul contractului este suportat, in toate cazurile, de antreprenor, deoarece

s-a obligat pe riscul sau (art.1479 si 1481 C.civ.) si este debitorul obligatiei imposibil de

executat (res perit debitori). Prin urmare, daca executarea contractului (predarea lucrarii

executate) devine imposibila datorita cazului fortuit sau fortei majore, antreprenorul nu are

dreptul la plata pretului (remuneratiei), caci nu a predat clientului rezultatul muncii sale. Clientul

va fi obligat sa plateasca pretul numai daca a fost pus in intarziere in ceea ce priveste obligatia

de a verifica (receptiona) si de a lua in primire lucrarea executata. Art.1481 C.civ. mai

precizeaza ca daca lucrul a pierit din cauza unui viciu al materialelor procurate de client,

antreprenorul are dreptul sa pretinda plata pretului. In acest caz, de fapt, nu mai este vorba de

riscuri (caci pieirea nu se produce dintr-un caz fortuit sau de forta majora), ci de suportarea

pagubei rezultate din procurarea de catre client a unor materiale necorespunzatoare. Daca

lucrarea executata, in parte sau total, a pierit fortuit, dar executarea ulterioara (de exemplu,

reconstructia) n-a devenit prin aceasta imposibila, antreprenorul suporta riscul contractului in

sensul ca, desi a executat lucrarea (sau o parte din lucrare) de doua ori, clientul va fi obligat sa

plateasca pretul numai o singura data (cu exceptia celor doua cazuri mentionate: punerea in

intarziere a clientului si viciile materialelor). Clientul este obligat sa receptioneze si sa ia in

primire lucrarea dupa terminarea ei integrala. In cazul unui lucru ce se masoara sau care are

mai multe bucati, receptia se poate face si pe parti, iar partile platite de client se prezuma ca au

fost verificate, receptionate (art.l482C.civ.) Daca clientul nu-si executa obligatia de a receptiona

si de a lua in primire lucrarea executata, se va putea angaja raspunderea lui potrivit dreptului

comun (daune-interese pentru cheltuieli de depozitare, conservare etc.), iar instanta va putea

constata executarea lucrarii potrivit clauzelor contractuale, cu toate consecintele ce decurg din

executare (de exemplu, posibilitatea de a cere plata pretului, suportarea riscurilor de catre client

etc.). Daca parlile nu s-au inteles altfel, clientul este obligat sa plateasca pretul stabilit o data cu

receptionarea si luarea in primire a lucrarii. In cazul lucrarilor mai insemnate, daca in contract s-

a prevazut plata pretului pe masura executarii lucrarii, clientul poate invoca exceptio non

adimpleti contractus daca antreprenorul nu-si executa obligatiile potrivit clauzelor contractuale.

lar daca lucrarea este terminata clientul poate cere instantei constatarea executarii ei si

predarea silita, in calitate de proprietar. Raspunderea pentru neexecutare. In caz de

neexecutare culpabila a lucrarii antreprenorul raspunde fata de client potnvit dreptului comun

clauza penala, daune-interese, fiind posibila si obligarea antreprenorului la executarea lucrarii

sub sanctiunea platii daunelor cominatoru sau executarea in contul debitorului-antreprenor cu

32

autorizatia justitiei etc.). Raspunderea pentru viciile lucrarii. Precizam, in primul rand, ca

receptia lucrarii din partea clientului fara obiectii si rezerve - daca nu a fost obtinuta prin frauda

(fraus omnia currumpit) - echivaleaza cu descarcarea antreprenorului si decade pe client din

dreptul de a invoca ulterior viciile aparente ale lucrarii. Pentru aceste vicu, raspunderea

antreprenorului poate fi angajata numai daca, potnvit legii sau contractului el datoreaza

garantie, in cadrul termenului stabilit, pentru lucrarea efectuata. Antreprenorul raspunde insa, in

toate cazurile, pentru viciile ascunse ale materialelor procurate de el si ale lucrarii, dupa ce a

fost receptionata de catre client si chiar daca lucrarea nu a fost executata de catre el personal

(art.1487C.civ.). Conform art.5 din Decr.nr. 167/1958, dreptul la actiunea privitoare la viciile

ascunse ale unei lucrari executate se prescrie prin implinirea unui termen de 6 luni, in cazul in

care viciile nu au fost ascunse cu viclenie. Daca viciile au fost ascunse cu viclenie, se aplica

termenul general de prescriptie. Aceste termene de prescriptie incep sa curga de la data

descoperirii viciilor, insa cel mai tarziu de la implinirea unui an de la predare (art.11 alin.1 din

Decr.nr.167/1957), acest termen de un an putand fi modificat prin conventia partilor (garantie

conventional. Potrivit Codului civil, contractul de antrepriza inceteaza ("se desfiinteaza") prin

moartea meseriasului, arhitectului sau antreprenorului (art.1485). Intrucat contractul se

formeaza intuitu personae - aptitudinile antreprenorului avand importanta, chiar daca nu

executa personal lucrarea - este firesc ca la moartea sa contractul sa inceteze. Clientul este

insa obligat sa plateasca mostenitorilor antreprenorului valoarea lucrarilor executate si a

materialelor pregatite, in proportie cu pretul stabilit in contract, in masura in care aceste lucrari

si materiale ii sunt folositoare (art.1486 C.civ.). In cazul in care contractul nu ofera elementele

necesare, sumele de platit se determina prin experti. In afara de aceste reguli speciale, cat

priveste incetarea contractului, se aplica regulile generale. De exemplu, ca orice contract

sinalagmatic, antrepriza poate fi rezolvita la cererea uneia din parti pentru neexecutarea

obligatiilor de catre cealalta parte. In caz de imposibilitate fortuita de executare, daca ea este

temporara, se suspenda executarea, iar daca este definitiva, obligatia se stinge, fiind aplicabila

teoria riscului contractului. Daca obligatia antreprenorului este succesiva (de exemplu, lucrari

de intretinere) si nu s-a prevazut un termen, contractul poate fi denuntat unilateral de oricare

dintre parti, caci obligatia nu poate fi vesnica. In lipsa de stipulatie contrara in contractul de

antrepriza de constructii, antreprenorul are dreptul sa incredinteze executarea unor parti din

lucrare unor subantreprenori, incheind in acest sens, cu fiecare dintre ei (instalator, parchetar,

electrician etc.), un contract de subantrepriza. In raporturile dintre antreprenor si

subantreprenor, se aplica regulile prevazute pentru antrepriza (art. 1489-1490 C.civ.),

subantreprenorul avand - in cadrul acestor raporturi - rolul de antreprenor. Deoarece

subantreprenorii contracteaza numai cu antreprenorul, clientul nu are nici o actiune

contractuala impotriva lor. In schimb, antreprenorul raspunde contractual fata de client pentru

33

toate lucrarile executate de subantreprenori, la fel cum raspunde si de lucrarile oricarei alte

persoane pe care a folosit-o (art.1487 C.civ.). Precizam ca, intrucat subantreprenorii nu au

calitatea de prepusi, antreprenorul nu raspunde in calitate de comitent (in baza art.1000 alin.3

C.civ ) pentru faptele lor ilicite cauzatoare de prejudicii tertilor (inclusiv clientului), tot asa cum

nici clientul nu raspunde pentru faptele antreprenorului sau subantreprenorului (ori

antreprenorului de specialitate), fata detertii pagubiti. In sfarsit, subliniem ca pozitia juridica a

subantreprenorului nu trebuie sa fie confundata cu aceea a antreprenorului de specialitate, care

contracteaza anumite lucrari de specialitate direct cu clientul si raspunde singur, in calitate de

antreprenor, fata de acesta pentru lucrarile (partea din lucrari) care formeaza obiectul

contractului. Tot astfel, daca mai multi antreprenori - coantreprenori - se obliga sa execute o

lucrare de ansamblu (complexa), contractand direct cu clientul, ei nu vor avea calitatea de

subantreprenori, chiar daca unul dintre ei are rolul de coordonator si ii reprezinta pe ceilalti in

raporturile cu clientul in cursul executarii lucrarii. Fiind antreprenori, fiecare va raspunde pentru

partea de lucrare executata si are dreptul la partea corespunzatoare din pret, deoarece

obligatia civila cu pluralitate de parti este conjuncta (divizibila), daca in contract nu s-a prevazut

solidaritatea (iar obligatia codebitorilor nu este comerciala - art.42 C.com.) sau indivizibilitatea si

nici nu rezulla din natura prestatiei care formeaza obiectul contractului (indivizibilitate naturala).

Lucratorii au deci o actiune directa contra clientului, cu toate ca raport juridic direct nu exista

intre ei (este deci o dispozitie derogatorie de la principiul relativitatii efectelor contractelor). in

lipsa acestei dispozitii, lucratorii ar trebui sa-l actioneze pe client in calitate de creditori ai

antreprenorului, adica pe calea actiunii subrogatorii (oblice). Aceasta actiune are insa neajunsul

de a-i pune pe reclamanti in concurs cu ceilalti creditori ai antreprenorului (de exemplu,

furnizorii de materiale) ceea ce inseamna ca si ei ar trebui sa suporte consecintele

insolvabilitatii ori falimentului (lichidarii judiciare in terminologia Legii nr.64/1995)

antreprenorului, proportional cu valoarea creantelor. Fiind o actiune directa, starea de

insolvabilitate sau falimentul antreprenorului nu se va rasfrange asupra creantelor lucratorilor.

Ei il actioneaza direct pe client si, prin urmare, n-au a suporta concursul celorlalti creditori ai

antreprenorului (daca acestia n-au facut o poprire asupra sumelor datorate de client in mainile

acestuia, inainte de intentarea actiunii directe). Aceasta masura de ocrotire se adauga

privilegiului imobiliar de care se bucura lucratorii, precum si antreprenorii de constructii, pentru

garantarea creantelor neonorate de client (art. 1737 si 1742 C.civ. Codul civil prevede o singura

regula speciala de raspundere pentru calitatea constructiei: antreprenorul (arhitectul) de cladiri

sau alte lucrari insemnate raspunde daca constructia se darama in tot ori in parte sau ameninta

invederat daramarea (cu care se asimileaza viciul care face imposibila folosirea potrivit

destinatiei) din cauza unui viciu de constructie sau al terenului intr-un termen de 10 ani din ziua

terminarii (receptiei) lucrarii (art.1483). Decretul nr. 167/1958 a stabilit un termen de 3 ani de la

34

predare pentru descoperirea viciilor unei constructii (art.11 alin.2), deci a statornicit

raspunderea antreprenorului pentru orice vicii ascunse, fara a modifica raspunderea pentru

daramarea in baza art.1483 C.civ. In sfarsit, prin art.29 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea

in constructii s-a prevazut raspunderea antreprenorului pentru viciile ascunse ale constructiei

ivite in termen de 10 ani de la receptia lucrari, iar pentru viciile structurii de rezistenta rezultate

din nerespectarea normelor de proiectare si executie in vigoare la data realizarii ei raspunderea

"pe toata durata de existenta a constructiei" (ceea ce inseamna, de regula, cateva secole).

Dupa cum rezulta din aceasta reglementare speciala, termenul de 3 ani prevazut de Decretul

nr.167/1958 (art.11 alin.2) pentru viciile ascunse ale constructiei si termenul de 10 ani prevazut

de C.civ. (art.1483) pentru ipoteza daramarii, au fost inlocuite cu termenul de 10 ani pentru

orice vicii ascunse, respectiv cu durata de existenta pentru viciile care afecteaza structura de

rezistenta a constructiei de orice categorie (si instalatiilor aferente acestora) - indiferent de

forma de proprietate sau destinatie -, fiind exceptate insa cladirile pentru locuinte cu parter si

parter plus un etaj si anexele gospodaresti situate in mediul rural si in satele ce apartin

oraselor, precum si constructiile provizorii (art.2alin.2 din Legea nr. 10/1995). Pentru aceste

constructii, exceptate de la prevederile Legii nr. 10/1995, raspunderea antreprenorului urmeaza

sa fie angajata potrivit dreptului comun (C.civ. si Decretul nr. 167/1958). In privinta viciilor

aparente ale lucrarii, care in materie de antrepriza -ca de altfel si in materie de vanzare - nu pot

fi reclamate dupa receptie (predare-primire), se angajeaza raspunderea antreprenorului numai

daca s-a stabilit un termen de garantie. In acest sens, Legea nr. 10/1995 prevede obligatia

executantului lucrarilor de constructii "de a remedia, pe propria cheltuiala, a defectelor de

calitate, aparute din vina sa... in perioada de garantie stabilita potrivit legii"(art.23 lit.k), fara a

distinge dupa cum viciile sunt aparente sau ascunse. Reglementarea speciala privind

raspunderea antreprenorului (arhitectului) vizeaza numai raporturile lui cu clientul si cu

succesorii lui in drepturi (de exemplu, cumparatorul constructiei). Fata de terti (inclusiv locatarul

constructiei), pentru care contractul de antrepriza este o res inter alios acta, raspunderea

antreprenorului pentru pagubele cauzate (de exemplu, prin ruinarea cladirii) poate fi angajata

numai delictual (art.998-999 C.civ.). In schimb, tertii pot alege pe calea actiunii impotriva

proprietarului (clientului sau succesorilor lui) pe teren delictual (de exemplu, art.1002 C.civ.) sau

contractual (de exemplu, locatarul), dupa caz. Daca actiunea a fost indreptata impotriva

clientului, el va avea actiune in regres impotriva antreprenorului, in masura in care acesta este

responsabil pentru viciile lucrarii care au determinat cauzarea prejudiciul. Clauze contractuale

de modificare a raspunderii pentru calitatea constructiei. Avand in vedere faptul ca prin

instituirea unei raspunderi agravate a antreprenorului de constructii sunt aparate nu numai

interesele clientului, ci si interese generale, publice, clauzele contractuale de limitare sau de

inlaturare a acestei raspunderi nu pot fi admise. In orice caz, ele nu ar putea fi admise in

35

privinta viciilor care pot determina daramarea sau amenintarea de daramare a constructiei

(rezistenta). Sunt permise, in schimb, clauze de agravare a raspunderii antreprenorului pentru

vicii. Dreptul la actiunea privitoare la viciile ascunse, inclusiv viciile structurii de rezistenta, se

prescrie prin implinirea unui termen de 6 luni, iar daca viciile au fost ascunse cu viclenie prin

implinirea termenului general de prescriptie (art.5 din Decretul nr.167/ 1958), in ambele cazuri

termenul prescriptiei incepand sa curga de la data descoperirii viciilor in cadrul termenelor

aratate. Raspunderea pentru vicii poate sa revina nu numai antreprenorului care executa

lucrarea, dar si arhitectului (proiectantului). Problema impartirii raspunderii intre antreprenor si

arhitect se rezolva in functie de clauzele din contract. Daca arhitectul n-a facut decat planurile

constructiei, fara a se ocupa de executarea lucrarii, el va raspunde numai daca se va dovedi ca

viciul constructiei provine dintr-un viciu al planului (proiectului), iar antreprenorul va raspunde

pentru viciile de executie. Daca arhitectul a luat parte si la ridicarea constructiei sau viciile sunt

determinate si de viciile proiectului, el va raspunde alaturi de antreprenor. In acest din urma

caz, daca daunele sunt suportate de unul dintre ei, solvens-ul va avea actiune in regres

impotriva celuilalt, proportional cu gravitatea culpelor; in caz de egalitate, pentru jumatate.

Aceste reguli urmeaza sa fie aplicate, in mod corespunzator, si daca lucrarea a fost executata

de doi sau mai multi coantreprenori, (inclusiv antreprenori de specialitate, dar nu

subantreprenori) si raspunderea lor nu este divizibila. Pentru angajarea raspunderii, clientul

trebuie sa dovedeasca numai existenta viciului. In prezenta acestei dovezi, culpa contractuala a

antreprenorului (arhitectului) este prezumata, ei fiind obligati sa dovedeasca existenta unei

cauze straine exoneratoare de raspundere (art. 1082-1083 C.civ.). Evident, culpa

subantreprenorilor nu poate fi invocata drept cauza de exonerare, antreprenorul fiind

responsabil contractual fata de client si pentru lucrarile executate in subantrepriza (cu drept de

regres in raport de culpa subantreprenorului). Subantreprenorul poate fi actionat de catre client

numai delictual, ei nefiind legati prin raporturi contractuale.

18) Contractul de arendare.

Contractul de arendare , varietate a contractului de locatiune, este un contract prin care una

dintre parti, numita arendator, transmite celeilalte parti, numita arendas, bunuri agricole in

vederea exploatarii pe o durata determinata si in schimbul unui pret, numit arenda, stabilite de

parti.Contractul de arendare este reglementat prin Legea arendarii nr.16/1994 (modificata prin

L.nr.58/1995 si L.nr.65/1998 pentru modificarea si completarea L.nr. 16/1994). Aceste dispozitii

se completeaza cu prevederile legislatiei civile, in masura in care acestea nu sunt contrare Legii

nr. 16/1994 (vz.art.26). inseamna ca, in completarea celor doua acte normative se aplica, in

36

conditiile aratate, "regulile particulare la arendare" prevazute in Codul civil (art.1454 si urm.,

care n-au fost abrogate expres de lege), iar apoi dispozitiile care guverneaza locatiunea de

drept comun, arendarea fiind o varietate a acesteia. in com-pletarea acestor norme, se aplica

regulile din partea generala a dreptului civil obligational (teoria generala a obligatiilor civile).

Precizam ca legile comerciale nu sunt incidente in materie, intrucat contractul de arendare are

natura pur civila. Arendarea este un contract sinalagmatic (bilateral), cu executare succesiva si

netranslativ de proprietate, ca si locatiunea. Tot astfel, este un contract prin definitie

(esentialmente) cu titlu oneros. Daca un bun agricol se transmite, in vederea folosintei sau

exploatarii temporare, cu titlu gratuit, contractul este nul ca arendare, dar consideram ca poate

fi recunoscut valabil ca un imprumut de folosinta (comodat), daca lucrul s-a predat (comodatul

fiind un contract real) si daca sunt indeplinite si celelalte conditii de validitate prevazute de lege

pentru comodat, la care se adauga insa si interdictiile prevazute de lege in materie de

arendare, deoarece persoanele care nu pot contracta o arendare, nu o pot face nici cu titlu

gratuit .Spre deosebire de locatiune, care este un contract consensual, cerinta formei scrise

fiind prevazuta numai ad probationem, arendarea este un contract solemn . Potrivit art.6 din

Legea nr. 16/1994, "sunt valabile si opozabile" numai contractele de arendare incheiate in scris

(indiferent ca inscrisul este autentic sau doar sub semnatura privata) si inregistrate in termen de

15 zile de la incheiere la primaria (respectiv primariile) in a carei raza teritoriala se afla bunurile

arendate. Rezulta ca, prin derogare de la principiul consensualismului, consacrat de Codul civil,

legea prevede forma scrisa si inregistrarea ad validitatem, deci sub sanctiiunea nulitatii

absolute (vz. si art.24 alin.1) .Potrivit legii, partile contractante pot fi persoane fizice sau juridice

(art.3 alin.1).In calitate de arendator contractul poate fi incheiat de catre proprietar, uzufructuar

sau alt detinator legal al bunurilor care formeaza obiectul contractului (art.2) si care are dreptul

la exploatarea agricola a bunurilor respective si are capacitatea, respectiv indeplineste conditiile

necesare pentru incheierea contractului de locatiune. Precizam ca, spre deosebire de regulile

aplicabile locatiunii, arendasul nu poate avea calitatea de arendator. Potrivit legii, sub

sanctiunea nulitatii absolute, arendasul nu poate subarenda, total sau partial, bunurile agricole

arendate, chiar daca arendatorul ar fi de acord, fiind interzise si oficiile de arendasi (art.22).

Desi legea nu prevede expres, interdictia de a subarenda atrage dupa sine si interdictia de a

ceda contractul de arendare, caci cesiunea (vanzarea) dreptului de exploatare a bunurilor

agricole produce efecte mai puternice decat subarendarea (cessio est maius, sublocatio est

minus). Astfel fiind, nu se poate admite nici schimbul intre doi (mai multi) arendasi, schimbul

reprezentand in materie de locatiune o dubla (multipla) cesiune. Din interzicerea subarendarii

mai rezulta ca folosinta bunurilor arendate nu poate fi adusa ca aport social intr-o societate

agricola sau asociere simpla in agricultura, deoarece aducerea ca aport a folosintei unui bun

echivaleaza cu o sublocatiune (sau cesiune). Din aceasta cauza, nici locatarul nu poate aduce

37

ca aport social folosinta bunului inchiriat, daca sublocatiunea a fost interzisa prin contractul de

locatiune sau conditionata de acordul locatorului . Rezulta ca arendasul, sub nici o forma, nu

poate incheia un contract de arendare in calitate de arendator, acest contract fiind considerat

incheiat intuitu personae. Dar legea nu-l obliga pe arendas sa execute personal toate lucrarile

agricole; el poate contracta executarea unor lucrari cu persoane fizice sau juridice prestatoare

de servicii in agricultura si poate incheia contracte de munca cu salariati permanenti sau

sezonieri care se bucura de toate drepturile si de protectia sociala prevazute de legislatia

muncii (art.23). Interzicand expres subarendarea si implicit cesiunea contractului de catre

arendas, in mod exceptional, Legea nr. 16/1994 - astfel cum a fost modificata si completata prin

Legea nr.65/1998 - permite cesiuea contractului de catre arendas (in calilate de cedent), daca

sunt indeplinite doua conditii(art.21): exista acordul scris al arendatorului; cesiunea se face (in

calitate de cesionar) sotului arendasului, coparticipant la exploatarea bunurilor agricole sau

descendentilor sai (unul sau mai multi) care au implinit varsta majoratului. Intrucat cesiunea se

face cu acordul (se subintelege, prealabil) al arendatorului, ea va avea ca obiect nu numai

drepturile arendasului, dar si obligatiile lui, el fiind eliberat fata de arendator. Aceasta inseamna

ca cesiunea realizeaza si o delegatie perfecta (confundata cu novatie prin schimbare de

debitor). In legatura cu calitatea de arendator, legea mai prevede ca regiile autonome,

institutele si statiunile de cercetare si productie agricola, societatile comerciale si alte unitati

care au in patrimoniu sau in administrare terenuri proprietate de stat nu pot da in arenda

bunurile destinate exploatarii agricole (art.4 alin.1). In calitate de arendas - unul sau mai multi,

de exemplu, membrii unei familii - contractul poate fi incheiat numai de catre persoane fizice

care sunt cetateni romani - indiferent daca au domiciliul in tara sau in strainatate - si au

pregatire de specialitate agricola, practica agricola sau un atestat de cunostinte agricole si

reprezinta garantiile solicitate de arendator. Atestatul se elibereaza de organele abilitate de

Ministerul Agriculturii si Alimentatiei (art.3). Arendasii, persoane juridice, trebuie sa aiba

nationalitatea romana si sediul in Romania, inclusiv cele cu capital partial sau integral strain, sa

aiba ca obiect de activitate exploatarea terenurilor agricole si sa prezinte garantiile solicitate de

arendator (art.3 si 3). Legea mai interzice functionarilor publici si salariatilor din conducerile

administrative ale regiilor autonome cu profil agricol, ale institutiilor si statiunilor de cercetare si

productie agricola, ale societatilor comerci-ale agricole pe actiuni si ale altor unitati care au in

patrimoniu sau in administrare terenuri agricole proprietate de stat sa ia in arenda orice fel de

bunuri destinate exploatarii agricole (art.18). Arendarea fiind un contract sinalagmatic (bilateral)

are un dublu obiect: bunurile arendate si pretul platit de arendas, numit arenda. Potrivit legii,

prin bunuri agricole care pot fi arendate se inteleg terenurile cu destinatie agricola (arabile, viile,

livezile, pepinierele viticole, pomicole, arbustii fructiferi, plantatiile de hamei si duzi), pasunile

impadurite, terenurile ocupate cu constructii si instalatii agrozootehnice, amenajari piscicole si

38

de imbunatatiri funciare, drumurile tehnologice, platformele si spatiile de depozitare care

servesc nevoilor productiei agricole si terenurile neproductive care pot fi amenajate si folosite

pentru productia agricola, precum si animalele, constructiile de orice fel, masinile, utilajele si

alte asemenea bunuri destinate exploatarii agricole (art. 1.). Bunurile agricole care formeaza

obiectul contractului trebuie sa fie complet si precis determinate (descrierea amanuntita a

tuturor bunurilor arendate si inventarul lor, planul de situatie al terenurilor). Daca nu se

arendeaza toate bunurile agricole detinute de arendator, trebuie sa se specifice in contract

suprafata de teren sau orice alt bun agricol ce se va retine de acesta (art.5 lit.b si f). In toate

cazurile, pentru a fi in prezenta unui contract de arendare, bunurile mentionate trebuie sa fie

destinate exploatarii (productiei) agricole de catre arendas. Daca folosinta unor bunuri dintre

cele prevazute de lege se transmite cu titlu oneros in alte scopuri (de exemplu, terenul cu sau

fara constructie in scopuri turistice sau sportive, animalele pentru carausie la constructia unei

case etc.), contractul nu va mai fi supus reglernentarilor vizand arendarea (ci regulilor

locatiunii). Bineinteles, nu constituie arendare nici contractul prin care detinatorul bunurilor

agricole executa lucrarile agricole, cealalta parte dobandind recolta realizata la pretul stipulat

(vanzare-cumparare de bunuri viitoare). Codul civil a lasat la libera apreciere a partilor stabilirea

pretului arendarii, fie sub forma unei sume de bani (arendarea pe bani), fie sub forma unei

cantitati de produse agricole (parte de recolta -art.1467) platibila in natura, in fructe (arendarea

pe fructe), nefiind exclusa nici stabilirea arendei in parte in natura si restul in bani (arenda

mixta). Legea nr. 16/1994, astfel cum a fost modificata prin Legea nr.65/1998, lasa, de

asemenea, la libera apreciere a partilor stabilirea pretului arendarii (cuantumul arendei in natura

- determinata in cifre absolute, de exemplu, 1000 kg grau pe hectar de teren arendat, sau

determinata procentual din recolta, de exemplu, 25 % din recolta realizata - sau in bani). Legea

indica numai anumite elemente orientative de stabilire a arendei (de exemplu, potentialul de

productie al terenului, gradul de accesibilitate a mecanizarii, amenajarile de imbunatatiri

funciare sau rasa, varsta, starea biologica in cazul efectivelor de animale etc.), care "pot fi"

avute in vedere de catre parti la stabilirea arendei (art.13-14). Inseamna ca partile sunt libere sa

stabileasca cuantumul arendei, neexistand vreo limita maxima (sau minima) legala. Spre

deosebire de locatiunea de drept comun (care poate fi contractata fara precizarea termenului),

durata arendarii (data de la care incepe si data la care inceteaza) trebuie sa fie determinata de

catre parti in contract (art.2, 5 lit.d, si art.7 alin.1). Dar Legea arendarii, astfel cum a fost

modificata, nu prevede o durata minimala (sau maximala) a termenului arendarii. Deci partile

sunt libere sa stabileasca durata arendarii, fara limitari legale. Consideram ca - desi legea

speciala nu mai stabileste o durata minima - ea nu poate fi mai mica decat "timpul necesar ca

arendasul sa culeaga fructele" (art.1462 C.civ.), de regula, un an agricol (in cazul

terenurilor).Potrivit art.21 din Legea nr. 16/1994: "In contractul de arendare, de comun acord,

39

partile contractante pot stabili cazurile si limitele suportarii daunelor produse de calamitati

naturale. De asemenea, de comun acord pot sa prevada suportarea pierderilor totale sau

partiale ale bunurilor arendate ca urmare a unor cazuri fortuite sau de forta majora. Dupa cum

se poate observa, prin cele doua dispozitii citate legea nu a rezolvat nimic in problema

suportarii riscurilor in materia contractului de arendare, prevazand numai posibilitatea partilor

de a se intelege in aceasta privinta, iar aceasta posibilitate ar fi existat si in lipsa textului. Pentru

rezolvarea problemei, trebuie sa se precizeze (prin norme supletive) cine suporta riscurile daca

contractul nu contine clauze in aceasta privinta. In lipsa unor asemenea norme in Legea nr.

16/1994, problemele urmeaza sa fie solutionate in lumina principiilor si reglementarilor

legislatiei civile, care completeaza dispozitiile legii speciale (art.26). Inainte de analiza acestor

reguli, se mai impune o precizare terminologica. In art.21 alin.1 se face referire la calamitati

naturale, iar in alin.2 la cazuri fortuite si de forta majora, ca si cum ar fi doua notiuni distincte din

punct de vedere juridic. In realitate, calamitatile naturale reprezinta si ele cazuri fortuite sau de

forta majora, in prezenta carora se pune problema suportarii riscurilor. lar aceasta problema

vizeaza, in ambele cazuri, suportarea pagubelor (daunelor) rezultand din pieirea totala sau

partiala a unor bunuri datorata cazului fortuit ori fortei majore (deci fara ca una dintre parti sa

savarseasca vreo fapta culpabila care sa-i angajeze raspunderea). Se pare ca legiuitorul,

folosind o terminologie imprecisa, a avut in vedere, in cadrul a doua alineate, cele doua aspecte

ale problematicii riscurilor, riscul lucrului (pieirea "bunurilor arendate") si, in parte, riscul

contractului de arendare (pierderea recoltei, a produselor agricole datorata "calamitatilor

naturale"), in ambele cazuri in mod fortuit. Riscul lucrului-Adica paguba rezultata din pieirea

fortuita a bunurilor arendate (animale, constructii, masini si utilaje etc.) se suporta, potrivit

regulilor generale, de catre proprietarul-arendator (res perit domino). Daca contractul a fost

incheiat in calitate de arendator de catre un alt titular de drepturi reale asupra lucrului arendat

(de exemplu, uzufructuar), va suporta si el riscul lucrului, corespunzator cu dreptul pe care il are

asupra lucrului. Deoarece bunurile arendate se gasesc in detentiunea arendasului, obligat sa ia

masurile necesare pentru pastrarea lor in bune conditii si sa le restituie la incetarea

contractului, el va fi tinut sa faca dovada ca pieirea s-a produs fara culpa din partea sa

(art.1431, 1434 C.civ.), adica din o cauza straina, care nu-i poate fi imputata (caz fortuit sau

forta majora). Daca s-a dovedit ca pieirea este fortuita, arendasul nu suporta riscul lucrului, cu

exceptia cazului in care lucrul a pierit dupa ce a fost pus in intarziere pentru neexecutarea

obligatiei de restituire la incetarea contractului si nu reuseste sa dovedeasca ca lucrul ar fi pierit

si la arendator, daca i s-ar fi restituit (ar.1074, 1082-1083 si 1156 C.civ.). Legea nr. 16/1994 a

consacrat putine texte reglementarii obligatiilor partilor in contractul de arendare. in

completarea lor se aplica regulile de drept comun privind locatiunea, tinand seama, bineinteles,

de specificul raporturilor din materia arendarii. in consecinta, urmeaza sa facem numai unele

40

precizari. Potrivit art.8 alin.1 "arendatorul este obligat sa predea bunurile arendate in termenul

si in conditiile stabilite, sa garanteze pe arendas de evictiune totala sau partiala si sa execute

toate celelalte obligatii asumate prin contract. Daca la predare se constata ca imobilul (terenul)

arendat are o intindere rnai mica sau mai mare decat cea prevazuta in contract, se va putea

cere micsorarea sau majorarea arendei numai in cazurile si in conditiile prevazute de Codul civil

la materia vanzarii (art.1454 C.civ.). Bunurile arendate trebuie sa fie predate in stare

corespunzatoare folosintei, exploatarii agricole, iar dupa predare arendatorul este obligat sa

efectueze acele reparatii (lucrari) care nu sunt in sarcina arendasului (de exemplu, reparatiile

capitale la constructiile si instalatiile agrozootehnice), fiind aplicabile dispozitiile art.1425 C.civ

Desi legea speciala nu prevede, arendatorul este garant nu numai de evictiune, dar si pentru

viciile ascunse ale bunurilor arendate care ii impiedica intrebuintarea (art.1422 C.civ.). Mai

mentionam ca impozitele si taxele datorate, potrivit legii, pentru bunurile agricole arendate sunt

in sarcina arendatorului (art.10). Potrivit art.8 alin.2, "arendasul are obligatia de a folosi bunurile

arendate, ca un bun proprietar, in conditiile stabilite, de a mentine potentialul productiv al

bunurilor arendate, de a le restitui la incetarea contractului, de a plati arenda la termenele si in

modalitatile stabilite, precum si de a executa toate obligatii contractuale". Neexistand diferente

semnificative fata de obligatiile locatarului, urmeaza sa facem numai unele precizari. Obligatia

de a intrebuinta bunurile arendate ca un bun proprietar se apreciaza dupa tipul abstract al

omului prudent si diligent (culpa levis in abstracto), tinand seama si de faptul ca arendasul este

un profesionist (agricultor - vz. art.3 si 11). El trebuie sa foloseasca bunurile arendate la

destinatia determinata in contract sau prezumata dupa circumstante (art.1429 pct.l C.civ.), in

astfel de conditii incat sa mentina potentialul lor productiv. Arendasul poate schimba categoria

de folosinta a terenului arendat numai cu acordul prealabil dat in scris de catre proprietar (chiar

daca arendatorul este un uzufructuar sau alt detinator legal) si cu respectarea dispozitiilor

legale (art.20) . Arendatorul are dreptul de a controla oricand modul in care arendasul

administreaza bunurile arendate (art.8 alin.3). Plata arendei. Arendasul trebuie sa plateasca

arenda, in natura si/sau bani, la termenele si la locul de plata prevazute in contract. Daca locul

platii nu este prevazut, plata se face la domiciliul arendasului, fiind cherabila, iar nu portabila

(art.l 104 C.civ.). Restituirea bunurilor arendate. La incetarea contractului arendasul trebuie sa

restituie bunurile arendate in starea in care le-a primit conform inventarului (proces-verbal) facut

la predare, iar in lipsa se prezuma (iuris tantum) ca le-a primit in buna stare (art. 1431-1432

comb. cu art.1421 alin.l C.civ.). Riscul pieirii fortuite, dupa cum am vazut, se suporta de

arendator. In caz de incendiu, arendasul raspunde de pagubele cauzate cladirilor arendate,

daca nu dovedeste o cauza exoneratoare de raspundere potrivit regulilor aplicabile locatiunii

(art.1435 C.civ). Daca arendasul a facut cheltuieli cu conservarea, intretinerea ori imbunatatirea

bunurilor arendate - care, potrivit raporturilor contractuale dintre parti, sunt in sarcina

41

arendatorului - instanta poate recunoaste arendasului un drept de retentie (art.8 alin.4), adica

dreptul de a refuza restituirea bunurilor arendate la incetarea contractului, cat timp arendatorul

nu va plati sumele datorate. Alte obligatii. Legea mai precizeaza ca taxele de redactare si

inregistrare a contractului de arendare sunt in sarcina arendasului (art.6 alin.3). Iar pe plan

financiar, fiind considerat agricultor, el este obligat sa plateasca impozitele datorate pe

veniturile realizate din exploatarea bunurilor agricole arendate, beneficiind de facilitatile de

creditare si impozitare prevazute de lege (art.l 1). Sunt aplicabile si dispozitiile Codului civil

privind obligatia locatarului de a apara lucrul dat in arenda contra uzurparilor. In caz de

neexecutare culpabila a obligatiilor de catre arendator sau arendas, se aplica dreptul comun. In

acest sens, legea speciala precizeaza ca oricare dintre parti poate cere in justitie, "in conditiile

legii", rezilierea pentru neexecuare de obligatii (principale - art.1439 alin.2 C.civ.) si are la

dispozitie toate mijloacele juridice pentru apararea drepturilor si intereselor contractuale in

legatura cu bunurile arendate (art.24). Deoarece legea prevede rezilierea prin justitie, se pare

ca pactele comisorii exprese care ar avea ca efect rezilierea de drept, fara interventia justitiei,

nu pot produce efecte. Asa cum am vazut, in cazul neexecutarii obligatiilor se poate cere prin

justitie rezilierea contractului, potrivit dreptului comun. In caz de pieire - totala sau partiala - a

bunurilor arendate, precum si in cazul desfiintarii (desfacerii) titlului arendatorului, sunt

aplicabile, de asemenea, regulile dreptului comun. In schimb, denuntarea unilaterala (ca mod

de incetare a contractului de locatiune incheiat pe durata nedeterminata) nu este aplicabila

arendarii, deoarece ea se incheie pe o durata determinata. Legea prevede insa ca "prin acordul

partilor, contractul de arendare poate sa inceteze si inainte de a ajunge la termen" (art.12

alin.3). Este avuta in vedere o intelegere (mutuus dissensus) realizata pe parcursul executarii

contractului, iar nu posibilitatea denuntarii unilaterale. Moartea uneia dintre parti.-Reamintim ca,

in dreptul comun, locatiunea nu inceteaza prin moartea locatorului sau locatarului (art.1440

C.civ.); drepturile si obligatiile partii decedate trec asupra mostenitorilor ei, cu exceptia cazurilor

in care din clauzele contractului rezulta o alta solutie sau cand partea decedata este mostenita

de cealalta parte, obligatiile reciproce stingandu-se prin confuziune. In urma modificarii si

completarii Legii arendarii prin Legea nr. 65/1998, s-a adoptat o alta reglementare (cat se poate

de confuza, neclara). Astfel, potrivit art.211 alin.1, "contractul de arendare poate continua in

cazul decesului arendatorului sau al arendasului. Pentru aceasta, mostenitorii majori trebuie sa

comunice in scris intentiile lor si sa obtina acordul scris al celeilalte parti, in termen de 30 de zile

de la data decesului". Din acest text pare a rezulta regula incetarii arendei prin moartea

oricareia dintre parti, afara numai daca mostenitorii solicita in scris si obtin acordul scris al

celeilalte parti (in termen de 30 de zile) in sensul continuarii raporturilor de arendare. In plus,

mostenitorii arendasului decedat - pentru a putea continua raporturile de arendare - trebuie sa

fie persoane majore; daca mostenitorii sunt minori, contractul inceteaza prin deces. Aceasta din

42

urma conditie trebuia sa fie prevazuta prin raportare nu la varsta majoratului, ci la capacitatea

de munca si cunostintele agricole ale mostenitorului. In cazul decesului arendatorului,

consideram (desi din textul citat nu rezulta clar aceasta concluzie) ca varsta mostenitorilor este

indiferenta; daca sunt minori sau persoane puse sub interdictie vor consimti la continuarea

raporturilor de arendare cu abilitarile prevazute de lege (dupa cum sunt persoane lipsite de

capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa, tinand seama si de faptul ca

arendarea este, in principiu, un act de administrare). Pentru cazul decesului arendasului, legea

mai prevede ca, daca sunt mai multi mostenitori, ei pot conveni sa continue in comun

exploatarea bunurilor agricole arendate sau sa desemneze pe unul dintre ei sa continue

exploatarea acestor bunuri. Daca mostenitorii nu se inteleg, la cererea oricaruia dintre ei,

judecatoria in a carei raza teritoriala se afla bunul agricol poate desemna, prin ordonanta

presedintiala, pe unul dintre ei pentru continuarea raporturilor de arendare (art.251 alin.2).

Legea mai prevede obligatia succesorilor arendatorului, respectiv arendasului decedat, de a

incunostinta consiliul local unde contractul de arendare este inregistrat cu privire la subrogatia

in drepturile si obligatiile partii decedate (art.251 alin.3). Problema incetarii contractului la

termenul stabilit necesita o analiza speciala deoarece textele corespunzatoare din lege sunt

neclare si, practic, nu rezolva problema. Art.12 - Contractul de arendare poate fi reinnoit potrivit

intelegerii partilor si cu respectarea prevederilor prezentei legi. Fiecare parte contractanta este

obligata sa incunostiinteze in scris pe cealalta parte, cu cel putin 1 an inainte de expirarea

contractului, despre intentia sa de a reinnoi sau de a nu reinnoi contractul de arendare." Daca

legiuitorul a voit sa deroge de la dispozitiile clare ale Codului civil referitoare la tacita

relocatiune, trebuia sa raspunda la aceste intrebari intrucat in ipoteza optiunilor convergente

(de exemplu, partile se inteleg sa reinnoiasca contractul, indiferent ca acordul se realizeaza cu

un an inainte de expirarea termenului sau mai tarziu, fie si dupa expirarea termenului

contractual) textul nici nu era necesar. Prin urmare, ce se intampla daca manifestarile de vointa

(cu privire la soarta arendarii dupa expirarea termenului contractual) lipsesc sau sunt

divergente? Este evident ca reinnoirea contractului nu poate avea loc, in nici un caz, impotriva

vointei arendasului. In schimb, ar fi fost indicat sa se recunoasca in favoarea lui si in anumite

conditii un drept la reinnoirea contractului chiar daca arendatorul si-ar fi manifestat vointa in

sens contrar. Numai ca, un asemenea drept nu poate fi recunoscut in lipsa unei dispozitii legale

exprese. Rezulta ca, la expirarea termenului prevazut, contractul inceteaza, daca nu a fost

reinnoit (fie si cu mai putin de un an inainte de expirarea termenului) cu acordul ambelor parti

contractante . Mai mult decat atat se pare ca nu sunt aplicabile nici dispozitiile din Codul civil

referitoare la tacita relocatiune, deoarece contractul de arendare poate fi reinnoit potrivit art.12

alin.1, numai in conditiile legii speciale (forma scrisa inregistrare etc.). Inseamna ca, dupa

expirarea termenului, partile nu mai au obligatii contractuale, iar eventuala folosire a bunurilor

43

agricole de catre arendas este lipsita de temei juridic, cu toate consecintele prevazute de lege

pentru aceasta situatie (raporturi extracontractuale).

19) Contractul de asigurare.

Asigurator-societate comerciala obligata a plati anumite sume de bani la realizarea

evenimentului prevazut in contractul de asigurare. Asiguratul este persoana fizica sau juridica

care intra in raporturi cu asiguratul prin incheierea contractului de asigurare. Riscul asigurat

reprezinta un eveniment viitor, posibil dar incert, prevazut in contract. Cazul asigurat este

evenimentul asigurat pentru inlaturarea consecintelor caruia s-a facut asigurarea si care s-a

produs. Prin obiectul asigurarii se intelege ceea ce s-a asigurat. Suma asigurata este suma

maxima in limita careia asiguratorul este obligat sa plateasca indemnizatia de asigurare. Prima

asigurata este suma de bani pe care o platescte asiguratul. Prin indemnizatie de asigurare se

intelege suma de bani pe care asiguratorul o achita asiguratului la survenirea cazului asigurat.

Dauna de asigurare se numeste prejudiciul suferit de asigurat in urma realizarii cazului asigurat.

In functie de natura juridica a raporturilor de asigurare, ele se impart in asigurari comerciale si

mixte. Asigurarile contractuale pot fi de doua feluri: facultative si obligatorii. Asigurarile

facultative-una din parti numita asigurat se obliga sa plateasca celeilate parti numite asigurator

o anumita suma de bani, iar asiguratorul se obliga ca in ipoteza survenirii cazului asigurat, sa

plateasca asiguratului o indemnizatie de asigurare. Contractul trebuie incheiat in forma scrisa,

forma scrisa fiind ceruta ab probationem. Asiguratul trebuie sa completeze o declaratie de

asigurare prin care sa raspunda in scris la intrebarile formulate de asigurator. Asiguratul este

obligat sa plateasca primele de asigurare la termenele stabilite in contract. Riscul asigurat

trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: riscul trebuie sa fie determinat cu precizie in

contract, riscul trebuie sa fie un eveniment viitor, posibil dar incert, riscul trebuie sa fie

independent de fapta intentionata a asiguratului sau a altei persoane determinate. Asigurarea

de bunuri-suma asigurata poate fi stabilita in limita valorii bunului asigurat, valoare ce nu poate

fi depasita, riscurile asigurate trebuie sa fie detrminat in contract, indemnizatia de asigurare se

plateste doar in limita sumei asigurate. Termenul de prescriptie este de 2 ani, indiferent daca

asigurarea este facultativa sau obligatorie.

20) Contractul de depozit.

Depozitul este un contract prin care o persoana numita deponent incredinteaza un lucru unei

alte persoane, numite depozitar, care se obliga sa-l pastreze pe o perioada determinata si sa-l 44

restituie la cerere in natura. Depozitul este un contract real care se formeaza numai din

momentu predarii lucrului. Poate fi cu titlu oneros sau gratuit. Depozitul cu titlu gratuit este

unilateral. Depozitul este de doua feluri: depozitul propriu zis si sechestru. Depozitul propriu zis

nu poate avea ca obiect decat lucruri mobile si corporale, individual determinate. Deponentului

se cere capacitatea necesara pentru actele de administrare iar depozitarului i se cere

capacitatea necesara pentru actele de dispozitie. Se cere ab probationem forma scrisa a

contractului de depozit. Depozitarul trebuie sa se ingrijeasca de paza lucrului depozitat si sa-l

restituie in natura. Depozitarul trebuie sa restituie bunul depozitat in natura impreuna cu fructele

pe care le-a perceput. In caz de nerestituire depozitarul datoreaza daune-interese deponentului

pentru prejudiciul suferit. In caz de moarte a depozitarului obligatia de restituire revine

mostenitorilor, iar in caz de moarte a deponentului bunul trebuie restituit mostenitorilor sai.

Restituirea se va face la locul depozitarii si deponentul are dreptul de a cere restituirea oricand

chiar daca s-a stipulat un termen. Daca depozitarul refuza restituirea bunului deponentul poate

alege intre actiunea personala care deriva din contractul de depozit sau actiunea reala in

revendicare. Sumele cheltuite de depozitar cu bunul trebuie restituite de deponent si trebuie sa

ridice bunul la data si locul convenite. Depoitarul are drept de retentie asupra bunului pana la

plata sumelor la care are dreptul din cauza depozitului. Depozitul necesar exista cand

deponentul fiind sub amenintarea unei intamplari neprevazute si care reprezinta un pericol real

este nevoit sa incredinteze lucrul sau spre pastrare unei alte persoane, fara a avea posibilitatea

sa aleaga liber persoana depozitarului si sa intocmeasca un inscris constatator al contractului.

Se poate dovedi prin orice proba admisa de lege. In aceasta categorie este inclus si depozitul

hotelier, dar raspunderea hotelierului este apreciata mai sever. Depozitul neregulat se

caracterizeaza prin faptul ca are ca obiect lucruri fungibile si consumptibile care nu trebuie sa

fie restituite in indivizibilitatea lor, ci prin alte lucruri asemanatoare. In acest caz depozitarul

devine proprietarul bunului, in acest caz nu se aplica dreptul de retentie. Cel care invoca

caracterul neregulat al depozitului este obligat in caz de indoiala sa-l dovedeasca.

21) Contractul de donaţie. Condiţii de validitate şi efecte.

Potrivit articolului 801 din Codul civil, donatia este un contract solemn prin care o parte, numita

donator, cu intentie liberala isi micsoreaza irevocabil patrimoniul sau in favoarea celeilalte parti,

numita donatar, fara a urmari de la aceasta o contraprestatie. Dupa cum rezulta din aceasta

definitie, ceea ce caracterizeaza donatia este trecerea unor valori dintr-un patrimoniu in altul

fara echivalent, cu intentia de a face o donatie(animus donandi). Aceasta intentie, concretizata

in incheierea contractului, in forma si in conditiile prevazute de lege, justifica marirea unui

45

patrimoniu in detrimentul altuia, constituind cauza ei. Trebuie facuta precizarea, de asemenea,

ca donatia – ca varietate a contractelor cu titlu gratuit – reprezinta o liberalitate, deoarece are

ca efect micsorarea patrimoniului donatorului cu bunul donat spre deosebire de contractele

dezinteresate(de exemplu comodatul, mandatul sau depozitul cu titlu gratuit, etc. ), prin care nu

se micsoreaza patrimoniul celui care procura altuia un folos, motiv pentru care acestea din

urma nu sunt supuse regulilor de fond si de forma prevazute pentru donatii. Contractul de

donatie este un contract solemn, pentru a carui validitate este necesara forma inscrisului

autentic, lipsa formei atragand nulitatea absoluta a acestuia(articolul 813 C. Civ.). Contractul de

donatie este un contract cu titlu gratuit din categoria liberalitatilor, deoarece donatorul isi

micsoreaza patrimoniul cu un bun sau cu un drept (real sau de creanta) fara a primi un

echivalent al acestuia. Intentia liberala(“animus donandi”) trebuie sa existe la momentul

incheierii contractului(art. 813 C. civ.). Contractul de donatie este un contract unilateral

deoarece creeaza obligatii numai pentru donator (in principiu). Chiar daca este o donatie cu

sarcini pentru donatar, aceste sarcini nu pot intrece valoarea bunului donat caci atunci

contractul se transforma intr-un contract bilateral, cu titlu oneros. Contractul de donatie este un

contract translativ de proprietate, dreptul transmitandu-se prin acordul partilor exprimat cu

respectarea conditiilor de forma cerute de lege. Regulile aplicabile contractului de donatie sunt

regulile generale prevazute de codul civil pentru interpretarea contractelor(art. 977 – 985 C. civ.

). In masura in care se face interpretarea calificarii juridice a contractului (donatie, intretinere,

comodat, etc. ) sunt aplicabile regulile care guverneaza contractele cu titlu oneros, ca fiind

dreptul comun si nu regulile de exceptie aplicabile liberalitatilor. Contractul de donatie nu se

confunda cu unele acte juridice in care o persoana presteaza un serviciu cu titlu gratuit in

favoarea alteia, care poate fi un act dezinteresat si nicidecum o liberalitate pentru ca exista o

modificare de patrimoniu. Donatia, de asemenea, nu trebuie confundata cu executarea unei

obligatii naturale, caci in acest caz obligatia exista numai ca s-a stins dreptul material la actiune

(deci posibilitatea de a beneficia de forta de constrangere a statului) al creditorului privind

valorificarea creantei. Debitorul executa de buna voie o datorie care exista. Nu constituie

donatii premiile, cadourile prin diferite recompense, facute cu scopuri publicitare. De asemenea,

operele de binefacere au reguli speciale ce exced cadrul legal al donatiilor. Intretinerea unei

rude fara a exista obligatia legala de intretinere nu este o donatie. Elementul esential prin care

se deosebeste o donatie de alte operatiuni juridice asemanatoare este de ordin subiectiv,

respectiv intentia de a dona(“animus donandi”). Existenta intentiei de a dona este cauza

donatie. Incapacitati de a dispune si de a primi donatii. In privinta capacitatii de folosinta

legiuitorul prevede anumite incapacitati : Incapacitati de a dispune – potrivit articolului 806 C.

civ., modificat prin art. 129 alin. 1 – 3, 105 si 107 C. fam., minorii si persoanele aflate sub

interdictie judecatoreasca nu pot dona nici macar cand exista incuviintarea reprezentantului

46

legal si al autoritatii tutelare, cu exceptia darurilor obisnuite facute de minori cu diferite ocazii,

daruri care nu afecteaza substantial patrimoniul donatorului. In favoarea tutorelui, minorul nu

poate dispune prin donatie nici dupa ce a ajuns la majorat, cat timp autoritatea tutelara n-a dat

tutorelui descarcare pentru gestiunea sa (art. 809 C. civ. Si art. 141 C. fam. ). De la aceasta

regula face exceptie situatia cand tutorele este ascendentul minorului. Incapacitati de a primi -

Nu pot primi donatii persoanele neconcepute (art. 808 C. civ. ) si organizatiile care nu au

dobandit personalitate juridica. Copilul neconceput poate primi o donatie numai indirect daca

donatorul gratifica pe cineva cu un bun, impunand sarcina (“obligatia”), de a transmite dreptul

de proprietate asupra acelui bun copilului care se va naste. In privinta structurilor

organizatorice(mai cu seama organizatiile non – profit) acestea vor putea primi donatii (chiar in

timpul constituirii) daca aceste donatii sunt absolut necesare pentru dobandirea personalitatii

juridice. Practic, este vorba despre o capacitate de folosinta anticipata momentului constituirii,

capacitate legata numai de acele acte si conditii necesare constituirii(de exemplu : necesitatea

patrimoniului propriu). Nu pot primii donatii strainii si apatrizii daca obiectul donatiei este un

teren (art. 41 alin. 2 din Constitutie). Nu pot primii donatii medicii si farmacistii de la persoanele

care au fost tratate, ingrijite medical, de acestia inaintea mortii. Interdictia se refera si la preotii

care au fost in preajma bolnavului(donator) facandu-I slujbe si alte practici religioase (art. 810

alin. 1 si 3 C. civ. ). Nu fac parte din aceasta categorie donatiile remuneratorii pentru serviciile

intreprinse de donatar (art. 810 alin. 2 C. civ. ) in favoarea donatorului. De exemplu, persoana

care l-a ingrijit pe donator in sensul ca I-a facut menajul sau alte servicii casnice poate fi

gratificata de catre donator. Momentul in care se cere existenta capacitatii In privinta capacitatii

de exercitiu, donatia fiind un act de dispozitie cu caracter irevocabil, atat donatorul cat si

donatarul trebuie sa aiba capacitate de exercitiu deplina cu respectarea dispozitiilor legale

analizate privitoare la incapacitatile de a dispune si de a primi donatii. Momentul in care

capacitatea juridica trebuie sa existe este acela al realizarii acordului de vointa, moment care

difera daca persoanele sunt prezente sau absente si se incheie prin inscrisuri separate. Astfel,

potrivit articolului 814 alin. 2 Codul civil, daca donatia se incheie prin inscrisuri separate,

donatorul trebuie sa fie “capabil” de a face donatii in momentul lansarii ofertei, in momentul

acceptarii ei de catre donatar, cat si in momentul primirii comunicarii acceptarii comunicarii. In

privinta donatarului, acesta trebuie sa aiba capacitatea juridica prevazuta de lege in momentul

acceptarii donatiei. Sanctiunea incapacitatilor speciale de “a dona” sau de “a primi donatia”. In

functie de interesele ocrotite de norma juridica incalcata prin incheierea contractului juridic de

donatie, norma referitoare la capacitatea juridica a partilor, nulitatea poate fi absoluta sau

relativa. De exemplu, este caz de nulitate absoluta in ipoteza in care s-au donat terenuri cu

incalcarea dispozitiei constitutionale care interzice dobandirea de terenuri de catre straini sau

de catre apatrizi. Este caz de nulitate relativa ori de cate ori s-a incheiat un contract de donatie

47

de catre minori fara sa fi existat incuviintarea prealabila a reprezentantului legal, nulitate care

poate fi invocata de reprezentantul legal al minorului sau de succesorii lui in drepturi.

Incapacitati de exercitiu-Minorii si interzisii judecatoresti pot primii donatii dar nu au exercitiul

acestui drept in sensul ca donatiile vor fi acceptate fie de reprezentantii legali sau cu

incuviintarea prealabila a acestora si dupa cum au sau nu capacitate de exercitiu restransa, fie

chiar de ascendentii lor de orice grad daca reprezentantii legali ar refuza sa accepte (art. 815,

C. civ. ). Faptul ca donatia poate fi acceptata si de alte persoane decat de reprezentantii legali

inseamna ca legiuitorul a avut in vedere ocrotirea minorilor si a interzisilor judecatoresti in

scopul cresterii activului patrimonial al acestora. Daca donatia este cu sarcini, in mod

obligatoriu trebuie sa existe si autorizarea prealabila a autoritatii tutelare. Donatiile facute

statului vor fi acceptate de persoanele imputernicite, potrivit legii sau actului constitutiv, sa

reprezinte organul de stat, unitatea administrativ – teritoriala sau unitatea economica de stat in

relatiile cu tertii, a Consiliului Judetean sau al Municipiului Bucuresti, daca sunt de interes local.

Obiectul contractului de donatie trebuie sa indeplineasca conditiile necesare tuturor

contractelor, adica conditiile generale prevazute in art. 948 si 964 C. civ. Astfel, obiectul

contractului trebuie :Sa fie determinat sau determinabil; Sa fie licit, posibil; Sa existe in prezent

sau sa poata exista in viitor; Sa constituie prestatie a celui ce se obliga. Nu poate fi donat un

bun al altuia pentru ca s-ar afecta principiul irevocabilitatii donatiilor iar donatorul trebuie sa fie

proprietarul lucrului donat, in momentul incheierii contractului. Donatiile se incheie in forma

autentica (potrivit articolului 813 C. civ. ). Cerinta formei autentice constituie o masura speciala

de protectie a donatorului care dispune in mod actual si irevocabil de un drept, fara o

contraprestatie. Sanctiunea nerespectarii formei autentice este nulitatea absoluta. Forma

inscrisului autentic este deci o conditie “ad validitatem”, nulitatea putand fi invocata de orice

persoana, chiar si din oficiu de catre instanta de judecata. Daca s-a incheiat un contract de

donatie fara respectarea formei autentice el va fi refacut cu respectarea dispozitiei articolului

813 C. civ. Forma autentica a fost impusa de legiuitor pentru a atrage atentia donatorului

asupra gravitatii donatiei pentru patrimoniul sau si asupra faptului ca donatia este, in principiu,

irevocabila. In ipoteza in care contractul de donatie se incheie prin inscrisuri separate (intre

absenti), atat oferta cat si acceptarea trebuie sa se intocmeasca in forma autentica. Potrivit

articolului 814 alin. 2 C. civ., daca donatorul moare inainte de acceptare din partea donatarului,

oferta devine caduca, ca si cum nu ar fi existat. Dupa moartea donatorului, donatia poate fi

confirmata, ratificata in forma autentica de catre mostenitorii sai legali(art. 1167 C. civ.). Faptul

ca mostenitorii donatorului pot confirma donatia, in doctrina de specialitate s-a pus intrebarea

daca nu cumva am fi in prezenta unui caz de nulitate relativa. In opinia majoritara aceasta

situatie nu este un caz de nulitate relativa, ci mai de graba este vorba de o situatie exceptionala

cand nulitatea absoluta poate fi acoperita prin confirmarea actului juridic, confirmare care se

48

intemeiaza pe existenta unei obligatii naturale in sarcina mostenitorilor. Cu alte cuvinte,

mostenitorii donatorului pot confirma donatia facuta de autorul ei, donatie cu vicii de forma,

adica lipsa inscrisului autentic, iar daca au ratificat (confirmat donatia) nu mai pot reveni asupra

actului confirmativ. Viciul de forma privind solemnitatea contractului de donatie ramane o cauza

de nulitate absoluta. Daca donatia are ca obiect bunuri mobile, corporale sau incorporale,

acestea trebuie inscrise intr-un “stat estimativ” semnat de ambele parti contractante, inscris in

care sunt descrise bunurile, valoarea lor globala (art. 827 C. civ. ). Statul estimativ poate sa

existe in cuprinsul contractului de donatie sau intr-un inscris separat semnat atat de donator cat

si de donatar. Se considera ca statul estimativ este o conditie “ad probationem”, singura

sanctiune fiind imposibilitatea dovedirii continutului donatiei in cazul existentei de bunuri mobile

si mai cu seama in privinta valorii acestora. Prin esenta lor, liberalitatile intre vii sunt irevocabile.

Aceasta irevocabilitate, reglementata prin texte speciale(art 801 si 822 – 824 C. civ. ), care

actioneaza descurajant pentru donator si contribuie la siguranta circuitului civil, nu este cea

prevazuta pentru toate contractele ( art. 969 C. civ. ) si care rezulta din principiul ca, odata

incheiat, contractul are forta obligatorie intre partile contractante (este “legea partilor”) si nu

poate fi revocat (desfacut desfiintat sau modificat) prin vointa uneia dintre ele(irevocabilitate de

gradul 1). Forta obligatorie a oricarui contract actioneaza, evident, si in cazul contractului de

donatie, in sensul ca – odata incheiat – nu poate fi desfiintat prin vointa uneia dintre parti, fie si

donatorul. Irevocabilitatea donatiilor are insa un caracter special, mai accentuat decat forta

obligatorie a oricarui contract, in sensul ca in materie de donatii (indiferent daca s-au realizat in

forma autentica, deghizata, indirecta sau dar manual) irevocabilitatea priveste nu numai

efectele, ci insati esenta contractului, fiind o conditie de validitate pentru formarea lui, ceea ce

se numeste irevocabilitate de gradul doi. In contractul de donatie sunt admise urmatoarele

clauze : Clauza referitoare la termen, caci termenul in acest caz nu afecteaza dobandirea

dreptului de proprietate de catre donatar; Clauza referitoare la o conditie cazuala; Clauza

privind plata datoriilor prezente ale donatorului sau a datoriilor viitoare; Clauza privind

reantoarcerea bunului donatin patrimoniul donatorului daca donatarul moare inainte de donator,

chiar daca lasa mostenitori; Clauza prin care donatorul isi rezerva dreptul de uzufruct pentru el

sau pentru o alta persoana, ori dreptul de abitatie este valabila caci, in definitiv, se doneaza

doar “nuda proprietate”. Se poate face fie in mod expres (prin act autentic), fie in mod tacit

printr-un act ulterior al donatorului din care rezulta implicit ca donatia a fost revocata.

Revocarea se poate face “ad nutum”(vointa unilaterala a donatorului)oricand : in timpul

casatoriei, dupa incetarea casatoriei, dupa decesul sotului donator impotriva mostenitorilor

acestuia. Donatia intre soti devine definitiva si irevocabila numai din momentul mortii

donatorului. Clauzele incompatibile cu principiul irevocabilitatii donatiilor sunt compatibile in

cazul donatiilor intre soti. Efectul translativ opereaza in puterea contractului – acordului de

49

vointa – fara a mai fi nevoie de predarea (traditiunea) bunului donat cu exceptia darurilor

manuale. Acordul de vointa al partilor trebuie sa imbrace, evident, forma inscrisului autentic.

Exista cazuri exceptionale cand prin donatie se poate stinge un drept (de exemplu : in cazul

remiterii de datorie). Obligatia de predare a bunului donat -Din momentul transmiterii dreptului

de proprietate sau a altui drept real ori de creanta, exista pentru donator obligatia de predare a

bunului donat la termenul si la locul stabilit, raspunzand de orice deteriorari sau stricaciuni care

rezulta din fapta sa culpabila. Obligatia de garantie-In general, donatorul nu raspunde pentru

evictiune si nici pentru viciile lucrului (art. 828 alin. 1 C. civ.). Ratiunea acestei dispozitii consta

in faptul ca fiind un contract cu titlu gratuit, este incompatibila o asemenea obligatie. In mod

exceptional donatorul este obligat sa-l garanteze pe donatar, in urmatoarele cazuri : Daca s-a

obligat in mod expres in cuprinsul contractului (art. 828, alin. 2 C. civ.); Daca evictiunea provine

din faptul personal al donatorului(art. 828, alin. 3, C. civ. ); Donatorul raspunde de prejudiciul

cauzat, datorita viciilor ascunse ale lucrului, in cazul cand vinovatia imbraca forma

intentiei(dolului); Daca donatia este cu sarcini, in limita sarcinilor impuse donatarului, donatorul

va raspunde atat pentru evictiune, cat si pentru viciile lucrului (art. 828, alin. 3 C. civ. ).In

general, donatarul nu are obligatii fata de donator daca donatia este fara sarcini, cu exceptia

obligatiei de “recunostinta”. Daca donatia este cu sarcina (sub modo) se poate face comparatie

intre sarcina si conditia rezolutorie. Contractul de donatie este, in principiu, irevocabil. De la

acest principiu exista anumite clauze legale de revocare, respectiv :Pentru neindeplinirea

sarcinilor; Pentru ingratitudine; Pentru survenienta de copil. Revocarea pentru neindeplinirea

sarcinilor si pentru ingratitudine se face numai pe cale judecatoreasca. Astfel, instanta de

judecata – pe baza probelor administrate – apreciaza, de la caz la caz, revocarea donatiei. In

cazul revocarii pentru survenienta de copil, aceasta opereaza de drept (in virtutea legii),

instanta de judecata avand doar rolul de a constata existenta acestei cauze de revocare.

Donatiile simulate apar fie sub forma donatiilor deghizate, ascunse sub aparenta unui act cu

titlu oneros, fie sub forma interpunerii de persoane, prin care se ascunde adevaratul beneficiar

al donatiei. Donatiile deghizate-O donatie este deghizata cand actul public este un act cu titlu

oneros(de exemplu o vanzare). In principiu, donatiile deghizate sub forma unui act cu titlu

oneros sunt valabile daca indeplinesc conditiile de validitate prevazute de lege pentru actul

aparent. In plus, donatia deghizata trebuie sa indeplineasca si conditiile de validitate pentru

donatii, mai cu seama cele legate de capacitatea juridica, reductiune, raport, etc. Donatiile prin

interpunere de persoane-Donatia prin interpunere de persoana exista in cazul in care donatarul

nu poate sa primeasca liberalitati de la donator. Astfel, contractul aparent se incheie cu o

persoana interpusa, iar cel ascuns cu adevaratul donatar. In privinta probei interpunerii de

persoana, datorita dificultatilor de dovedire, legea prezuma a fi persoane interpuse : parintii,

copiii si sotul persoanei incapabile, care nu pot primi donatiile. Donatiile indirecte sunt acele

50

donatii care se fac nesimulat, prin acte juridice altele decat contractul de donatie. Aceste acte

juridice sunt calificate liberalitati daca sunt facute cu intentia de “a gratifica “ o anumita

persoana si care trebuie sa respecte conditiile de fond cerute de lege pentru liberalitati.

Donatiile indirecte se realizeaza, in mod frecvent, prin urmatoarele acte juridice : renuntarea la

un drept, remiterea de datorie si stipulatiunea pentru altul. Renuntarea la un drept este o

donatie indirecta daca se face cu intentie liberala adica de a gratifica pe cineva (“animo

donandi”). Donatia este, in acest caz, un act accesoriu actului principal care consta in

renuntarea la un drept care va profita comostenitorului sau mostenitorului subsecvent.

Renuntarile gratuite sunt scutite de forma prevazuta de lege pentru donatii numai daca sunt pur

abdicative de drepturi si nicidecum translative de drepturi care sunt facute “in favorem”.

Remiterea de datorie este actul juridic prin care un creditor renunta total sau numai in parte la

datoria pe care trebuie sa o plateasca debitorul. Remiterea de datorie este o donatie indirecta

daca exista si consimtamantul debitorului si nu este supusa conditiei de forma prevazuta de

articolul 813 C. civ. pentru donatii. Stipulatia in favoarea unei terte persoane – stipulatie pentru

altul – este o donatie, daca se face cu intentia de a gratifica terta persoana

beneficiara(“donandi cauza”). Stipulatia pentru altul poate fi calificata donatie indirecta fiind

scutita de formele cerute pentru donatii, dar prezentand si unele particularitati fata de regulile

aplicabile donatiilor. Aceste particularitati sunt : Donatia se realizeaza independent de

acceptarea tertului beneficiar deoarece dreptul se naste direct si nemijlocit in favoarea tertului

beneficiar (donatar) din momentul incheierii contractului intre stipulantul donator si promitentul.

Acceptarea donatiei poate fi facuta atat de beneficiar cat si de succesorii sai, caci dreptul este

deja nascut in momentul incheierii contractului intre stipulant si promitent. Dispozitiile legale

privind capacitatea juridica de a dona sau de a primi donatii se analizeaza atat in raporturile

dintre stipulant – promitent (partile donatiei directe) cat si in raporturile dintre stipulant si tertul

beneficiar, adica donatarul. Donatia este irevocabila numai din momentul acceptarii ei de catre

tertul beneficiar. Daca donatia indirecta este prevazuta in cadrul unei donatii directe (cu sarcini)

forma autentica trebuie sa fie respectata doar pentru donatia directa. Darul manual este o

donatie pentru a carei validitate trebuie sa fie indeplinite doua conditii : Acordul de vointa al

partilor; Traditiunea(predarea) bunului care face obiectul darului. Darul manual poate sa aiba ca

obiect numai bunuri mobile corporale, iar in privinta bunurilor incorporale numai titlurile la

purtator. Depunerile la CEC sunt socotite daruri manuale daca sunt facute pe numele altei

persoane in scopul ca aceasta sa fie gratificata. De regula, darul manual poate fi dovedit cu

orice mijloc de proba datorita existentei elementului material – traditiunea bunului donat. In mod

exceptional donatorul si succesorii lui pot face dovada darului numai cu un inscris cerut de

legiuitor “ad probationem”. Darurile de nunta sunt socotite bunuri comune ale sotilor. Numai

51

donatiile facute de parinti in mod expres unuia dintre soti ulterior incheierii casatoriei pot fi

considerate bunuri proprii, potrivit art. 31 Codul familiei.

22) Contractul de întreţinere.

Contract transaltiv de proprietate, prin care o persoana transmite unul sau mai multe bunuri

determinate, ori o suma de bani (sau amandoua impreuna) unei alte persoane, numita

intretinator, care se obliga sa presteze intretinere, fie intretinutului, fie unei alte persoane, pana

la data decesului acestuia sau pe o perioada de timp determinata. Este un contract consensual

bilateral, sinalgamatic, intuitu personae, de regula oneros si uneori gratuit, ca si donatia. Este

asimilat, uneori, contractului de vanzare-cumparare cu clauza de intretinere. Contractul de

intretinere face parte din categoria contractelor nunumite, el avand reglementare proprie in

Codul civil. Obligatiile partilor contractante: intretinatorul este obligat sa asigure prestarea

intretinerii (ex. hrana, imbracaminte, medicamente, curatenie, plata consumului casnic) si sa-l

inmormanteze pe intretinut dupa datina. Intretinutul este obligat sa transfere proprietatea

bunului (ex. o casa) sau o suma de bani, numita capital, la intretinator, sa predea bunul si sa

raspunda pentru el (raspunde pentru viciile ascunse ale lucrului si linistita posesiune a acesteia,

garantand impotriva evictiunii). Teoria si practica judiciara evidentiaza faptul ca, in perioada de

tranzitie din Romania, sunt destul de frecvente situatiile cand unele persoane au devenit victime

ale contractelor de intretinere, pierzandu-si casa sau alte bunuri, ca urmare a nerespectarii

clauzelor contractuale de catre intretinator.

23) Contractul de locaţiune.

Locatiunea este un contract prin care o persoana, numita locator, se obliga sa asigure unei alte

persoane, numita locatar (chirias), folosinta temporara, totala sau partiala, a unui bun in

schimbul unei sume de bani sau alte prestatii, numita chirie (art. 1411 C.civ.). Locatiunea (desi

se poate spune ca reprezinta o "vanzare" a folosintei) se deosebeste de contractul de vanzare-

cumparare prin faptul ca transmite numai dreptul de folosinta - ca drept de creanta - asupra

lucrului, iar nu un drept real. Chiar daca lucrul dat in locatiune este producator de fructe,

locatarul dobandeste proprietatea fructelor nu in virtutea locatiunii, ci ca accesoriu al folosintei,

locatorul fiind obligat sa-i asigure folosinta lucrului, nu si dobandirea proprietatii fructelor. Astfel

fiind, daca contractul are ca obiect numai dobandirea unor fructe, (de exemplu, arborii din

padure, recolta de pe camp etc.), contractul nu poate fi calificat locatiune, ci vanzare-

52

cumparare. Cu atat mai puternic cuvant, contractul nu poate fi calificat locatiune, ci vanzare-

cumparare, daca are ca obiect producte (foloase trase prin consumarea substantei lucrului),

deoarece folosinta locativa nu poate sa absoarba lucrul insusi si puterea lui productiva . In

Codul civil si alte acte normative reguli speciale sunt prevazute pentru locatiunea fondurilor

rurale (bunurilor agricole) - numita contract de arendare - si pentru locatiunea unor suprafete

locative - numita contract de inchiriere. Locatiunea este un contract cu titlu oneros, in care

ambele parti contractante urmaresc un interes propriu patrimonial. In opozitie cu imprumutul de

folosinta (comodat), care este un contract esentialmente gratuit, locatiunea este dimpotriva, prin

definitie (esentialmente) cu titlu oneros.Daca folosinta unui lucru se transmite cu titlu gratuit,

contractul este nul ca locatiune, dar poate fi valabil ca un imprumut de folosinta, daca lucrul s-a

predat (comodatul fiind un contract real) si daca sunt indeplinite si celelalte conditii de validitate.

Locatiunea este un contracl comutativ, in care existenta si intinderea obligatiilor nu depinde de

hazard si deci nu exista sanse de castig si pierdere pentru parti. Locatiunea este un contract

consensual, care se incheie prin acordul - fie si tacit al partilor (solo consensu), fara vreo

formalitate. In ceea ce priveste insa proba contractului de locatiune, daca nu este constatat

printr-un inscris, prezinta oarecare greutati, fiind supus unui sistem mai riguros de dovada decat

celelalte contracte. In aceasta privinta, legea distinge intre urmatoarele situatii: Daca nu s-a

inceput executarea contractului incheiat verbal si una dintre parti neaga existenta lui, dovada cu

martori nu este admisa oricat de mic ar fi pretul (chiria) (art. 1416 C.civ.) si chiar daca ar exista

un inceput de dovada scrisa Daca contractul incheiat verbal este in curs de executare (ceea ce

poate fi probat - in caz de executare contestata - cu inceput de dovada scrisa completata cu

martori si prezumtii, iar nu prin simplul fapt al detinerii lucrului) si in lipsa de chitanta exista o

contestatie asupra pretului, locatarul (daca nu este de acord cu cel pretins de locator) poate

provoca o expertiza pentru stabilirea pretului, iar cheltuielile expertizei cad in sarcina lui daca

evaluarea facuta de expert intrece pretul pe care el l-a aratat (art. 1417C.civ.). Daca litigiul

priveste alte elemente ale contractului decat pretul (de exemplu, consimtamantul locatorului la

schimbarea destinatiei bunului), se aplica regulile gcnerale din materia de probe; in privinta

termenului insa, legea face trimitere la obiceiul locului si stabileste cateva prezumtii relative (art.

1450-1452 C.civ.). Locatiunea este un contract cu executare succesiva, in timp. Elemen-tul

"timp"' este de esenta locatiunii. Locatorul asigura folosinta lucrului pana la incetarea locatiunii,

iar pretul este calculat dupa durata folosintei si timpul se are in vedere chiar daca pretul s-a

fixat in mod global. In ceea ce priveste durata contractului, ea poate fi si nedeterminata, dar nu

poate fi perpetua, vesnica. Locatiunile ereditare (concesiunile perpetue de folosinta imobiliara)

cunoscute in vechiul drept sub denumirea de emfiteuze ori embatic (besman) sunt prohibite de

lege (art. 1415 C.civ.). In principiu, durata contractului se stabileste liber, prin consimtamantul

partilor. In anume domenii insa, legiuitorul intervine prin prorogari legale. Spre deosebire de

53

contractul de vanzare-cumparare, locatiunea nu transmite dreptul de proprietate, ci numai

dreptul de folosinta temporara a lucrului inchiriat. Astfel fiind, riscul pieirii fortuite, este suportat

de locator. Capacitatea de exercitiu. Titlul locatorului. Atat locatarul cat si locatorul trebuie sa

aiba capacitatea, respectiv, sa indeplineasca conditiile cerute pentru a face acte de

administrare, caci locatiunea este, in principiu, un act de administrare'. In cazul imobilelor insa,

daca durata locatiunii depaseste termenul de 5 ani, este considerata de lege ca act de

dispozitie si, in consecinta, partile trebuie sa aiba capacitatea, respectiv sa indeplineasca

conditiile cerute de lege pentru a face acte de dispozitie (art. 1419 comb. cu art. 1268 C.civ.) in

caz contrar, durata locatiuni rcducandu-se la 5 ani, dar numai la cererea partii incapabile. Dat

fiind faptul ca locatiunea nu transmite dreptul de proprietate, locatorul poate sa nu fie

proprietarul lucrului dat in locatiune. Astfel, un uzufructuar (art. 534 C.civ.) sau un locatar

(art.1268 C.civ.) poate inchiria valabil bunul detinut cu titlu de uzufruct sau de locatiune.

Bineinteles, in cazul inchirierii lucrului altuia de catre o persoana care nu are asupra lucrului un

drept opozabil fata de proprietar, drept care sa-i confere posibilitatea inchirierii (de exemplu,

este numai posesor de buna sau rea-credinta), proprietarul nu va fi obligat sa respecte

locatiunea, acest contract fiind pentru el res inter alios acta. Numai daca locatorul a fost un

proprietar aparent (de exemplu, un mostenitor aparent), contractul poate produce efecte fata de

adevaratul proprietar . Pe de alta parte, proprietarul nu poate fi locatarul propriului sau lucru

(neque pignus, neque depositum, neque locatio rei suae consistere potest), cu exceptia cazului

cand nu are prerogativa folosintei (de exemplu, este nud proprietar sau a adus ca aport social

in societate folosinta unui lucru). In sfarsit, daca un coindivizar (care nu este aparent proprietar

exclusiv) inchiriaza bunul aflat in indiviziune, se aplica regulile care guverneaza vanzarea de

catre unul dintre coproprietari ori teoria mandatului tacit reciproc sau a gestiunii de afaceri.

Lucrul inchiriat - tolal sau partial - poate fi un lucru mobil sau imobil, corporal sau incorporal (de

exemplu, dreptul de proprietate industriala), dar in toate cazurile cu conditia sa nu se distruga

sau sa nu se consume prin folosinta conform destinatiei dupa natura obiectului sau conform

destinatiei stabilita prin acordul partilor. Inseamna ca obiectul locatiunii il formeaza lucruri

nefungibile (individual determinate) dupa natura lor sau dupa vointa partilor. Un lucru viitor

poate forma obiectul contractului, cu exceptia bunurilor dintr-o mostenire nedeschisa (art. 965

C.civ.). In caz de nerealizare a lucrului viitor se va angaja raspunderea locatorului potrivit

regulilor generale. Precizam, de asemenea, ca bunurile din domeniul public al statului sau al

unitatilor administrativ-teritoriale pot fi inchiriate numai in conditiile legii speciale (art. 135 alin.5

din Constitutie si art.12 alin.6 si art.14-16 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si

regimul juridic al acesteia). Iar dreptul de servitute nu poate forma obiectul contractului decat

impreuna cu imobilul de care este atasat (art. 576 C.civ.). Tot astfel, bunurile coproprietate

fortata nu pot fi inchiriate decat o data cu bunul principal de existenta caruia depinde si

54

coproprietatea fortata. Nici nuda proprietate nu poate forma obiectul contractului de locatiune,

titularul ei neputand asigura locatarului folosinta bunului care formeaza obiectul dreptului sau.

Pretul pe care locatarul il plateste in schimbul folosintei lucrului se numeste chirie. Chiria se

fixeaza in raport cu durata contractului, fie global fie, pe unitati de timp (ziua, luna, anul etc.) si

se plateste la termene stipulate, de regula in mod succesiv. Chiria trebuie sa fie determinata in

momentul incheierii contractului. Dar ea poate fi determinabila, de exemplu, lasata la

aprecierea unui tert (ales de catre parti sau de catre persoana desemnata de parti) sau sa

reprezinte un procent din beneficiul realizat de locatar (variabil). Sub sanctiunea nulitatii, chiria

trebuie sa fie sincera si serioasa. Daca chiria a fost prevazuta fictiv sau lucrul a fost inchiriat in

schimbul unei sume derizorii, contractul nu mai este o locatiune, ci un comodat, daca conditiile

de validitate ale acestui contract sunt indeplinite si lucrul a fost predat (comodatul fiind un

contract real). Pretul se fixeaza, de regula, in bani. Dar - spre deosebire de vanzare -contractul

ramane locatiune chiar daca chiria s-a fixat sub forma unei alte prestatii (de exemplu, cota-

parte din fructe sau prestari de servicii). Regulile locatiunii sunt aplicabile si in cazul in care

folosinta unui lucru se transmite in schimbul folosintei unui alt lucru. Cu ajutorul regulilor care

guverneaza contractul de schimb nu pot fi solutionate problemele juridice ale schimbului de

drepturi de folosinta. Obligatia de predare. Predarea (art. 1420 pct.1) lucrului dat in locatiune se

poate cere la termenul convenit de parti (imediat daca nu s-a prevazut un termen) si - in lipsa

de stipulatie contrara - la locul unde se gasea lucrul in momentul contractarii si cu cheltuiala

locatorului. In caz de nerespectare a acestei obligatii, locatarul se poate adresa justitiei, cerand

predarea silita (daca nu prefera sa ceara rezilierea contractului pentru neexecutare sau nu se

multumeste cu invocarea exceptiei de neexecutare), iar instanta il poate obliga pe locator si la

plata de daune-interese, potrivit regulilor generale. Lucrul, impreuna cu accesoriile sale, trebuie

sa fie predat nu in starea existenta la incheierea contractului (ca in materie de vanzare), ci intr-o

stare corespunzatoare destinatiei in vederea careia a fost inchiriat (art. 1421 alin.l C.civ.),

locatorul fiind obligat - in lipsa de stipulatie contrara - sa efectueze toate reparatiile (inclusiv

cele locative) necesare in acest scop inainte de preluarea lucrului de catre locatar si chiar daca,

printr-o clauza contractuala, toate reparatiile ar fi fost puse in sarcina locatarului (intrucat

aceasta clauza - daca nu s-a prevazut altfel - vizeaza reparatiile necesare in cursul locatiunii si

nu anihileaza obligatia locatorului de a preda lucrul in stare corespunzatoare folosintei).

Obligatia efectuarii reparatiilor. Locatorul trebuie sa mentina lucrul in stare de a servi la

intrebuintarea pentru care a fost inchiriat (art. 1420 pct.2 si 1421 alin.2 C.civ.). Pentru aceasta,

locatorul trebuie sa efectueze reparatiile necesare in tot timpul locatiunii, daca in cursul ei bunul

are nevoie de asemenea reparatii (reparatii capitale, degradari provenind din uzul normal al

lucrului sau cauzate fortuit, inclusiv viciile de constructie si la parti comune ale imobilului folosite

de mai multi locatari). Locatorul nu trebuie sa efectueze reparatiile numite "locative", care - din

55

mornentul predarii - sunt in sarcina locatarului. Obligatia efectuarii reparatiilor nu inseamna ca

locatorul trebuie sa reconstruiasca imobilul care "a pierit in total sau s-a facut netrebnic spre

obisnuita intrebuintare" (art. 1439), in acest caz incetand contractul. Daca locatorul nu

efectueaza reparatiile necesare in cursul locatiunii, locatarul poate cere justitiei: fie obligarea lui

sub sanctiunea platii de daune cominatorii, fie autorizarea de a le efectua in contul locatorului

(art. 1077 C.civ.), retinand cheltuielile efectuate din chirie; fie rezilierea contractului (art. 1020-

1021 si art. 1439 alin.2 C.civ.). Se admite ca, in caz de urgenta, reparatiile pot fi efectuate si

fara autorizarea justitiei. Obligatia de garantie (art. 1420 pct.3. C.civ.) de care este tinut

locatorul se aseamana cu obligatia de garantie a vanzatorului, cu deosebirea ca in caz de

vanzare dreptul transmis si garantat este proprietatea, iar in caz de locatiune dreptul transmis si

garantat este folosinta linistita si utila. In virtutea obligatiei de garantie, locatorul raspunde de

tulburarile provenite: 1) din propria sa fapta, 2) de la terti si 3) din viciile lucrului, daca prin

aceste tulburari se aduce o atingere serioasa folosintei. Locatorul este obligat sa se abtina de la

orice fapt personal, care ar avea drept consecinta tulburarea locatarului in folosinta lucrului,

tulburare de fapt sau de drept. Astfel, art. 1424 C.civ. dispune ca locatorul "nu poate in cursul

locatiunii sa schimbe forma lucrului inchiriat", fie direct prin transformarea materiala a lucrului,

fie indirect prin schimbarea destinatiei. Daca locatorul nu respecta aceasta obligatie, locatarul

poate cere prin justitie oprirea sau distrugerea schimbarilor. Dat fiind faptul ca locatorul trebuie

sa intretina lucrul in buna stare in tot cursul locatiunii, el nu va raspunde pentru stanjenirea

folosintei locatarului, adusa prin efectuarea reparatiilor, chiar daca va fi lipsit in parte de

folosinta lucrului. Legea obliga pe locatar sa suporte tulburarea ce-i provoaca reparatiile facute

de locator. Insa reparatiile trebuie sa aiba caracter urgent, neputand fi amanate pana la

incetarea contractului. Pe de alta parte, legea dispune ca reparatiile sa fie facute in cel mult 40

de zile. Daca reparatiile nu se efectueaza in acest interval de timp, atunci locatarul are dreptul

sa ceara o scadere de chirie proportionala cu lipsa partiala a folosintei. Iar daca reparatiile sunt

de asa natura incat locatarul pierde folosinta totala a lucrului, atunci el (nu si locatorul) poate

cere rezilierea contractului, chiar daca pierderea folosintei n-ar intrece 40 de zile(art. 1425

C.civ.). Daca tulburarea folosintei provine de la un tert, legea distinge intre tulburarea de fapt si

cea de drept. Art. 1426 C.civ. prevede ca locatorul nu raspunde de tulburarea cauzata prin

faptul unui tert care nu invoca vreun drept asupra lucrului. Locatarul singur, in numele sau

personal, se poate apara contra tulburarilor de fapt, si anurne, prin actiunile posesorii. In acest

sens, C.proc.civ. permite folosirea actiunilor posesorii nu numai de catre posesori - care

exercita detinerea lucrului sub nume de proprietar (animus sibi habendi, animus domini) - dar si

de catre detentorul precar, cum este si locatarul, "care detine lucrul in interesul sau propriu, in

temeiul unui contract incheiat cu posesorul, afara numai daca tulburatorul este cel pentru care

el detine" (art. 676). Prin urmare, locatarul poate folosi actiunile posesorii (desi nu este posesor,

56

ci detentor precar) pentru apararea dreptului sau de folosinta impotriva tertilor, cu conditia ca

agentul tulburator: sa nu fie locatorul, adica "cel pentru care el detine" si fata de care el poate

actiona sau se poate apara in temeiul contractului de locatiune; sa nu invoce vreun drept

asupra lucrului inchiriat (art.1426 C.civ.), cum ar fi dreptul de proprietate in cazul in care

locatorul a incheiat contractul in baza unui alt drept (sau pretins drept) asupra lucrului. In toate

cazurile in care locatarul este tulburat in folosinta prin faptul exercitarii de catre un tert (inclusiv

un alt locatar) a unui drept (de proprietate, de uzufruct, de folosinta etc.), asupra lucrului,

locatorul va raspunde de pierderea sau reducerea folosintei, chiar daca dreptul invocat nu este

confirmat in justitie, dar a impiedicat folosinta locatarului. In acest caz, locatarul are dreptul de a

cere fie rezilierea contractului (cand acesta nu se mai poate executa sau cand folosinta lucrului

a fost prea mult micsorata) cu daune - interese , fie o micsorare a chiriei proportionala cu

pierderea partiala a folosintei si daune - interese (art. 1427-1428 C.civ.). In ambele cazuri

locatorul va raspunde numai daca a fost instiintat in timp util de amenintarea evictiunii (chemat

in garantie in procesul dintre locatar si tertul evingator). In caz contrar, poate dovedi ca ar fi

avut mijloace potrivite pentru a respinge pretentiile tertului (exceptio mali processus). Cand

tulburarea de drept se produce impotriva locatarului, acesta poate sa si iasa din proces,

aratand cine este locatorul impotriva caruia pretentia tertului (inclusiv actiunea posesorie)

trebuie sa fie indreptata (institutia procedurala de "aratarea titularului dreptului") si care este

obligat sa-i apere folosinta. Se poate intampla ca tulburarea din partea tertului sa se conbine cu

faptul personal al locatorului insusi. De exemplu, locatorul a inchiriat o camera pentru a fi

locuita, iar restul imobilului a inchiriat unui meserias care il tulbura pe locatar. In acest caz

locatorul raspuntde in virtutea obligatiei sale de a se abtine de la orice fapt personal care ar

duce la tulburarea locatarului in folosinta lucrului. Cand folosinta locatarului este tulburata printr-

un fapt al unui colocatar, al unui vecin sau al unui tert oarecare, nu pe baza unui drept asupra

lucrului sau a unui raport juridic cu locatorul, ci printr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii (delict

civil), locatarul va avea actiune in despagubire impotriva autorului faptei (raspundere

delictuala), dar nu va avea actiune in garantie contra locatorului. De exemplu, locatarul de la

etaj lasa robinetul de apa deschis si astfel, prin plafon apa patrunde in apartamentul de la

parter, sau robinetul de gaze lasat deschis provoaca o explozie.Viciile. Locatorul este garant

pentru viciile (defectele, stricaciunile) ascunse ale lucrului care ii impiedica intrebuintarea

(art.1422 C.civ.), de exemplu, existenta de insecte, starea necorespunzatoare a cosurilor,

infiltratii de apa sau alte defecte de constlructie. Practica judecatoreasca stabileste

raspunderea locatorului chiar daca lucrul nu este cu desavarsirc impropriu folosintei, dar viciile

ascunse micsoreaza atat de mult posibilitatea de folosinta incat se poate prezuma ca, in

cunostinta de cauza, locatarul n-ar fi inchiriat sau ar fi platit un pret mai redus (locatorul nu

raspunde insa pentru vicii care fac mai putin comoda folosinta). Gravitatea viciilor se apreciaza

57

de instanta. Locatarul raspunde chiar daca a fost de buna credinta la incheierea contractului

(nu a cunoscut viciile) si indiferent daca viciile existau in momentul incheierii contractului sau

provin din cauze ulterioare, deoarece obligatia locatorului de a asigura folosinta lucrului este

succesiva (spre deosebire de obligatia de garantie a vanzatorului care raspunde numai de

viciile existente in momentul vanzarii). In cazul descoperirii viciilor ascunse, potrivit regulilor

generale aplicabile contractelor sinalagmatice, locatarul poate cere o reducere prportionala din

pret sau rezilierea contractului cu daune interese pentru pagubele suferite din cauza viciilor (art.

1422 alin.2 C.civ). Daunele interese se acorda chiar daca locatorul n-a cunoscut viciile lucrului.

Totusi, exista deosebire intre locatorul de buna-credinta, care raspunde numai de daunele ce

au putut fi prevazute la incheierea contractului (art.1085 C.civ) si locatorul de rea-credinta care

raspunde si de daunele imprevizibile. Daca viciile se datoresc cazului fortuit sau fortei majore

intervenite in timpul locatiunii, locatarul poate cere o reducere proportionala din pret sau

rezilierea contractului, dar fara daune interese, caci este vorba de o cauza straina care nu

poate fi imputata locatorului. Modificarea obligatiei de garantie. Deoarece nu este reglementata

prin norme imperative, obligfatia de garantie pentru evictiune si vicii ascunse poate fi modificata

prin conventia dintre parti; agravata (de exemplu, si pentru vicii care fac mai putin comoda

folosinta) sau, dimpotriva, limitata ori inlaturata. Limitarea sau inlaturarea garantiei produce

efecte nuami daca locatarul este de buna-credinta (fraus omnia corrumpit), de exemplu, nu a

cunoscut viciile sau tulburarea locatarului nu se datoreaza faptelor sau actelor savarsite de el

(art.1339 C.civ). Pe de alta parte, consideram ca inlaturarea obligatiei de garantie exonereaza

pe locator de plata daunelor-interese, dar nu-l pune la adapost de rezilierea, totala sau partiala,

a contractului; in masura in care folosinta nu poate fi asigurata, incasarea pentru viitor a chiriei

ar fi lipsita de cauza. Obligatiile locatarului- Obligatia de a intrebuinta lucrul ca un bun proprietar

si potrivit destinatiei. Conform art. 1429 alin.1 C.civ, locatarul trebuie sa intrebuinteze lucrul

inchiriat ca un bun proprietar (culpa fiind apreciata dupa tipul abstract al omului diligent si

prudent - culpa levis in abstracto) si numai la destinatia determinata prin contract, iar in lipsa de

stipulatie speciala, la destinatia prezumata dupa circumstante (natura lucrului, destinatia sa

anterioara etc.). De exemplu, o casa de locuit nu va putea fi folosita pentru exercitarea

comertului sau pentru instalarea sediului unui partid politic. In schimb, daca nu s-a prevazut

altfel in contract, consideram ca locatarul poate sa exercite o profesiune liberala (de exemplu,

avocat) sau chiar o meseria (de exemplu, croitor), cu conditia sa nu schimbe destinatia

imobilului (de exemplu, atelier mecanic). Simpla venire a clientelei nu are semnificatia

schimbarii destinatiei. Daca in contract se mentioneaza profesiunea locatarului, se poate

prezuma acordul locatorului pentru exercitarea acelei profesii. Daca locatarul nu intrebuinteaza

lucrul - total sau partial - potrivit destinatiei sau efectueaza transformari neautorizate, locatorul

va putea cere repunerea lucrului in stare anterioara sau rezilierea contractului cu daune-

58

interese. Sunt insa permise lucrarile de mica insemnatate care nu schimba destinatia lucrului,

de exemplu, instalarea telefonului sau a antenei de televizor, introducerea luminii electrice, a

gazelor sau a apei. Locatorul are in schimb dreptul de a cere, la incetarea locatiunii, repunerea

lucrului in starea initiala; iar daca nu o cere locatarul are dreptul la despagubiri pentru

imbunatatirile aduse lucrului. Obligatia de a intrebuinta lucrul ca un bun proprietar implica

obligatia de a intretine lucrul in tot timpul locatiunii in stare de intrebuintare astfel cum a fost

predat. De aici obligatia locatarului de a efectua reparatiile mici (numite locative, de simpla

intretinere), spre deosebire de reparatiile capitale si repararea degradarilor provenind din uzul

normal al lucrului care sunt in sarcina locatorului. (Enumerarea reparatiilor locative din art.1447-

1449 C.civ. nu sunt limitatieve). Reparatiile - indiferent de natura lor (chiar daca sunt locative) -

nu cad in sarcina locatarului daca au fost cauzate prin vechime su forta majora (art.1448 C.civ.)

ori caz fortuit si bineinteles, din culpa locatorului, inclusiv viciile de constructie. Sarcina probei

incumba locatarului. Daca degradarea lucrului se datoreaza culpei locatarului, el va fi obligat sa

faca reparatiile pe cheltuiala sa, chia daca nu sunt locative. Tot astfel, daca intarzierea in

efectuarea reparatiilorlocative provoaca stricaciuni mai importante, locatarul este obligat sa faca

reparatiile necesare. Locatarul raspunde de asemenea, de stricaciunile si pierderile provocate

de persoanele familiei sale sau de sublocatar (art. 1434 C.civ.), prin "persoanele familiei"

intelegandu-se nu numai membri prpriu-zisi ai familiei, dar si toate persoanele introduse de el in

imobil (prepusi, persoane tolerate, vizitatori etc). Toate reparatiile privind partile comune folosite

de mai multi locatari sunt in sarcina proprietarului, daca nu se dovedeste ca stricaciunile sunt

cauzate de unul dintre ei, de persoanele familiei sau de sublocatari. Daca locatarul nu

efectueaza reparatiile locative, locatorul poate cere daune-interese, dar numai la incetarea

locatiunii, caci incovenientele lipsei de intretinere sunt suportate de locatar. Daca insa

neefectuarea reparatiilor locative poate provoca deteriorarea sau chiar pieirea lucrului dat in

locatiune, locatorul poate actiona in cursul locatiunii, cerand efectuarea reparatiilor in contul

locatarului sau rezilierea contractului, potrivit regulilor generale. Plata chiriei. Conform art. 1429

C.civ. locatarul trebuie sa plteasca pretul locatiunii la termenele stipulate. In lipsa de stipulatie

contrara, plata se face la domiciliul debitorului (fiind cherabile, iar nu portabila) si in caz de

pluralitate de locatari obligatia este conjuncta (divizibila) daca solidaritatea sau indivizibilitatea

nu rezulta din contract. In caz de neexecutare, locatorul poate cere executare silita sau

rezilierea contractului in privinta locatarului neplatnic, beneficiind si de privilegiul locatorului de

imobile asupra mobilelor locatarului (art. 1730 pct. 1 C.civ.). Iar daca chiria urma sa fie platita

cu anticipatie si lucrul nu s-a predat, locatorul poate invoca exceptia de neexecutare (exceptio

non adimpleti contractus). Chitantele de plata a chiriei sunt opzabile tertilor chiar daca nu au

data certa, iar chitantele date fara rezerva fac sa se prezume plata pentru termenele anterioare.

In schimb, cesiunea sau chitanta de plata a chiriei cu anticipatie pe timp mai mare de 3 ani este

59

supusa publicitatii imobiliare ( art. 1394 C.civ. si art. 21 lit. C din Legea nr. 7/1996). Daca lucrul

dat in locatiune a fost vandut si noul proprietar nu-l incunostiinteaza pe locatar, plata facuta

vechiului proprietar este valabila. Restituirea lucrului. Dupa incetarea locatiunii locatarul trebuie

sa restituie lucrul in starea in care a fost predat conform inventarului facut.prin inventar trebuie

sa se inteleaga orice act de constatare a starii in care s-a aflat lucrul la predare. In lipsa de

inventar prezumtia este ca locatarul a primit lucrul in buna stare. Prezumtia fiind relativa poate fi

combatuta de locatar prin dovada contrara (art.1431 si 1432 comb. cu art.1421 alin.1 C.civ.).

Restituirea lucrului poate fi ceruta de locator printr-o actiune personala (ex. contructu), sau

printr-o actiune in revendicare (daca are calitatea de proprietar). Actiunile posesorii nu pot fi

exercitate impotriva unui detentor precar (decat daca detentiunea locatarului a lost intervertita

intr-o posesiune utila). Locatarul nu raspunde de pieirea sau detcriorarea lucrului din cauza

vechimii, fortei majore sau cazului fortuit. Dovada incumba, potrivit regulilor generale,

locatarului (art.1431, 1434 C.civ.). Evident, locatarul nu raspunde nici de uzura normala a

lucrului. Daca locatarul a facut lucrari de constructii sau plantatii, ele devin prin accesiune

proprietatea locatorului - dar fara dreptul de a cere modificarea chiriei daca nu a rambursat

cheltuielile - iar la restituire raporturile dintre parti - in lipsa de conventie - vor fi solutionate

potrivit art. 494 C.civ., locatarul fiind considerat de rea-credinta, intrucat este un detentor

precar. Raspunderea pentru incendiu. Obligatia de a intretine si a restitui lucrul in starea primita

mai face raspunzator pe locatarul unei cladiri de toate pagubele pricinuite cladirii de incendiu,

daca nu va dovedi ca incendiul a provenit din caz fortuit , forta majora sau dintr-un defect de

constructie ori prin comunicarea focului (fara greseala sa), de la o casa vecina (art. 1435

C.civ.). S-a considerat ca reglementarea cuprinsa in art. 1435 C.civ., reprezinta o aplicare a

dreptului comun in materie de dovada, in sensul ca locatarul nu poate fi exonerat de

raspundere decat daca dovedeste ca distrugerea, totala sau partiala a lucrului, provine din caz

fortuit sau forta majora (deci fara culpa din partea sa). In orice caz, spre deosebire de conditiile

din epoca adoptarii Codului civil, in conditiile de azi agravarea raspunderii locatarului pentru

incendiu nu mai poate fi extinsa in baza art.1435 decat pentru cauza anonima, orice cauza

straina neimputabila dovedita fiind exoneratoare de raspundere (art. 1082-1083 C.civ.). Daca

sunt mai multi locatari fiecare raspunde pentru pagubele pricinuite de incendiu proportional cu

valoarea locativa a partii din imobil ce ocupa. Deci raspunderea lor - intrucat este contractuala,

iar nu delictuala - va fi conjuncta, iar nu solidara. Pentru a fi exonerat de raspundere, oricare

colocatar va putea dovedi - in afara imprejurarilor prevazute de art. 1435 C.civ. - ca incendiul a

izbucnit in partea ocupata de altul sau ca n-a putut izbucni in partea pe care o ocupa. Iar daca

se dovedeste ca incendiul a izbucnit intr-o parte comuna a imobilului, care se gaseste in

intretinerea si administrarea locatorului, toti locatarii vor fi exonerati de aceasta raspundere,

caci incendiul nu a izbucnit in partea ocupata de ei. Daca locatorul-proprietar foloseste si el o

60

parte din imobilul inchiriat, problema suportarii pagubelor cauzate de incendiu este foarte

controversata. Consideram ca faptul locuirii proprietarului in imobil nu poate duce, in sine, la

inlaturarea raspunderii locatarilor in conditiile art. 1435. Astfel fiind, pentru a fi exonerati de

raspundere, ei trebuie sa dovedeasca fie imprejurarile prevazute de art. 1435, fie ca incendiul a

izbucnit in partea ocupata de proprietar sau nu a putut izbucni in partea folosita de ei. In lipsa

unei asemenea dovezi, fiecare (inclusiv proprietarul) suporta paguba in raport cu valoarea

locativa a partii din imobil ce ocupa. Apararea contra uzurparilor. Conform art. 1433 C.civ.,

locatarul mai este obligat de a apara lucrul inchiriat contra uzurparilor. Prin uzurpare se intelege

orice atingere provenita de la un tert asupra proprie-tatii sau posesiei lucrului dat in locatiune.

Daca locatorul nu are cunostinta de incercarea de uzurpare, locatarul trebuie sa-l instiinteze in

termen util pentru a fi in masura sa se apere contra incercarii de uzurpare (astfel incat locatorul

sa nu piarda nici actiunea posesorie). Daca locatarul neglijeaza sa-l informeze pe localor, el va

raspunde de prejudiciul suferit de locator in urma neinstiintarii. Sublocatiunea. In conceptia

Codului civil, in principiu, locatiunea nu este un contract incheiat intuitu personae. Astfel fiind,

drepturile partilor contractante se pot transmite mortis causa (art. 1440) sau prin acte inter vivos

(de exeinplu, locatorul poate transmite dreptul la chirie printr-o cesiune de creanta). In acest

sens, legea prevede expres si posibilitatea pentru locatar de a transrnite dreptul de folosinta

asupra unui tert, in tot sau in parte, in baza unui contract de sublocatiune (art. 1418C.civ.).

Sublocatiunea este permisa cu respectarea a doua conditii (prima prevazuta expres de lege, a

doua subinteleasa): Transmiterea folosintei sa nu fie interzisa prin contractul principal. Aceasta

interdictie transforma locatiunea intr-un contract incheiat intuitu personae. Interzicerea

sublocatiunii (in total sau in parte) - reprezentand o exceptie de la dreptul locatarului de a

subinchiria - nu se prezuma, ci trebuie sa fie stipulata expres (art. 1418 C.civ.). Pe de alta

parte, clauza de interzicere a sublocatiunii este supusa unei interpretari restrictive. De exemplu,

daca s-a interzis sublocatiunea totala, este permisa cea partiala, iar daca interdictia este

imprecisa ("nu se poate subinchiria") ea se interpreteaza in sensul unei sublocatiuni totale, cea

partiala fiind permisa. Desi legea nu prevede expres, validitatea sublocatiunii poate fi

conditionata (printr-o clauza din contractul principal de locatiune) si de consimtamantul

locatorului la incheierea contractului de sublocatiune. Acest consimtamant poate fi dat in scris,

dar si verbal (nu se aplica art.1416 C.civ. care vizeaza proba contractului de locatiune sau

sublocatiune) ori sa rezulte din acte sau fapte concludente. In orice caz, refuzul locatorului de a

consimti la incheierea contractului de sublocatiune nu trebuie sa fie motivat, dar nici sa fie

abuziv. Precizam, de asemenea, ca locatanii nu poate aduce ca aport social intr-o societate

civila sau comerciala dreptul de folosinta daca sublocatiunea (sau cesiunea) a fost interzisa,

intrucat aducerea ca aport echivaleaza cu o sublocatiune (sau cesiune). Iar daca sublocatiunea

(cesiunea) a fost permisa numai cu consimtamantul locatorului, aducerea ca aport va fi valabila

61

numai daca locatorul consimte. Sublocatiunea sa nu fie convenita in conditii care sa contravina

conditiilor din contractul principal (de exemplu, casa de locuit sa fie subinchiriata cu destinatie

de local public sau atelier ori autoturismul pentru a fi folosit la curse de intrecere). In aceste

limite, sublocatiunea poate fi convenita in conditii diferite fata de contractul principal (de

exemplu, chirie mai mare sau mai mica, durata mai scurta etc.). Daca locatarul a incheiat

contractul de sublocatiune (de cesiune) cu nerespectarea conditiilor aratate, locatorul va putea

cere prin justitie executarea obligatiilor (ceea ce poate avea ca efect, de exemplu, expulza-rea

sublocatarului) sau rezilierea contractului principal de locatiune (cu daune-interese) pentru

neexecutarea de obligatii (art. 1429-1430 si 1439 alin.2 C.civ.), instanta putand acorda

locatarului un termen pentru a executa conditiile contractului, prin reluarea lucrului sau a

folosintei potrivit destinatiei. Sublocatiunea incheiata cu respectarea conditiilor aratate este

valabila si produce efecte intre parti ca orice contract de locatiune. Intrucat loca-torul nu este

parte contractanta, sublocatiunea nu produce efecte fata de el (fiind o res inter alios actu);

drepturile si obligatiile dintre locator si locatarul principal raman neatinse. Rezulta ca locatorul si

sublocatarul nu au nici o actiune directa unul impotriva celuilalt. Ei pot actiona numai pe calea

indirecta a actiunii oblice (art. 974 C.civ.). Desi Codul nostru civil nu confera locatorului o

actiune directa, in virtutea privilegiului sau de locator (art.1730 C.civ.) el poate sechestra

rnobilele sublocatarului aduse in imobilul inchiriat, dar numai in limita chiriei datorate de

sublocatar pentru trecut si pentru chiria viitoare, chiar daca chiria pentru viitor a fost platita de

sublocatar anticipat (art.591-592 C.proc.civ.). Aceste dispozitii se explica prin faptul ca

existenta privilegiului nu presupune existenta unor raporturi juridice directe (si deci nu pot servi

nici ca temei pentru recunoasterea unei actiuni directe intre locator si sublocatar). Cesiunea. In

conditiile in care poate interveni sublocatiunea, este permisa si cesiunea contractului de

locatiune de catre locatar. Textul care permite, deopotriva, cesiunea si sublocatiunea (art. 1418

C.civ.), nu distinge - din acest punct de vedere - intre cele doua institutii juridice. Cu toate

acestea, in baza principiilor care guverneaza cele doua institutii, se admite ca - spre deosebire

de sublocatiune care este un nou contract de locatiune (avand ca obiect asigurarea folosintei

temporare, totale sau partiale, a unui lucru) - cesiunea constituie o vanzare a dreptului de

folosinta (adica o cesiune de creanta cu titlu oneros - art. 1391 si urm. C.civ.), de unde

urmatoarele consecinte: pentru opozabilitatea contractului fata de terti (intre care si locatorul)

cesiunea trebuie sa fie notificata locatorului sau acceptata de el printr-un act autentic (art. 1393

C.civ.); intrucat Codul civil nu cunoaste cesiunea obligatiilor, obiectul cesiunii il formeaza nu

contractul de locatiune in intregul sau, ci numai drepturile locatarului, care ramane obligat in

continuare fata de locator, pentru acesta contractul de cesiune fiind o res inter alios acta ca si

sublocatiunea, chiar daca partile s-au conformat obligatiei de notificare a cesiunii sau ea a fost

acceptata de locator. Bineinteles, locatorul il poate libera pe locatar, caz in care cesiunea se

62

dubleaza cu o delegatie perfecta, confundata cu o novatie prin schimbare de debitor. Iar daca

cesiunea este insotita de o stipulatie pentru altul in favoarea locatorului avand ca obiect pretul

cesiunii (sau o parte din ea), locatorul va avea actiune directa impotriva cesionarului in calitate

de tert beneficiar; intrucat contractul de cesiune este cu executare dintr-o data (iar nu succesiva

ca sublocatiunea), locatarul-cedent garanteaza numai existenta dreptului de folosinta in

conditiile din momentul incheierii contractului (art. 1392 C.civ.), dar nu si executarea obligatiilor

de catre locator. In schimb, potrivit regulilor de la cesiunea de creanta, cesionarul are actiune

directa impotriva locatorului pentru a cere executarea contractului de locatiune sau rezilierea lui

pentru neexecutare cu daune-interese . In cazul sublocatiunii, sublocatarul poate cere

executarea sau rezilierea contractului de sublocatiune numai in raport cu locatarul principal,

care la randul sau poate actiona impotriva locatorului; spre deosebire de sublocatiune, care

poate fi dovedita potrivit regulilor prevazute de lege pentru contractul de locatiune, cesiunea

este supusa regulilor vanzarii-cumpararii de creante; prin intermediul cesiunii, cesionarul ia

locul cedentului (in privinta drepturilor); in schimb sublocatarul poate dobandi drepturi diferite

fata de drepturile locatarului principal, evident fara a contraveni conditiilor din contractul

principal; cedentul, fiind un vanzator, nu are privilegiul locatorului de imobile de care se bucura

locatarul principal care a consimtit o sublocatiune. In sfarsit, precizam ca regulile analizate

urmeaza sa fie aplicate si in cazul in care dreptul de folosinta se transmite in schimbul unui alt

drept de folosinta (dubla cesiune). Astfel, de exemplu, fiecare copermutant (cedent) ramane

obligat fata de locatorul initial, daca acesta nu a consimtit la liberarea debitorului (delegatie

perfecta). Asa cum in cazul contractului de schimb se aplica regulile vanzarii (in completarea

regulilor prevazute pentru contractul de schimb), in cazul schimbului de drepturi de folosinta se

aplica regulile cesiunii locatiunii . Daca schimbul drepturilor de folosinta este reglementat prin

norme speciale, se aplica, evident, aceste norme (lex specialis generalibus derogant). De

exemplu, in materia schimbului de locuinte (art.33 din L. nr.114/1996) chiriasii sunt liberati fata

de locatorii initiali, realizandu-se nu numai o dubla cesiune, dar - ope legis - si o dubla delegatie

perfecta (novatie prin schimbare de debitor), dar numai cu avizul autoritatii care a aprobat

inchirierea sau, dupa caz, al proprietarului locuintei. Cauze de incetare. Pe langa acordul de

vointa al partilor (rezilierea conventionala), contractul de locatiune inceteaza prin: a) denuntarea

unilaterala; b) expirarea termenului; c) rezilierea contractului pentru neexecutare; d) pieirea

lucrului; e) desfiintarea (desfacerea) titlului locatorului; f) in anumite conditii si prin efectul

instrainarii, prin acte intre vii cu titlu particular, a lucrului dat in locatiune. In ceea ce priveste

transmisiunea mortis causa a lucrului dat in locatiune, nici moartea locatorului si nici aceea a

locatarului nu atrage dupa sine incetarea contractului (art. 1440 C.civ.). Rezulta ca drepturile si

obligatiile trec asupra mostenitorilor (legali sau legatari universali, cu titlu universal ori cu titlu

particular), potrivit regulilor generale in materie de obligatii patrimoniale care nu sunt

63

contractate intuitu personae, ori cu caracter viager, cu exceptia cazului cand partile s-au inteles

altfel (de exemplu, prin stabilirea termenului locatiunii in functie de moartea locatorului) sau

daca mostenitorul uneia dintre parti (decedate) este cealalta parte, caz in care obligatiile

reciproce se sting prin confuziune, total (art.1154 C.civ.) sau partial (de exemplu, in caz de

pluralitate de parti obligate solidar - art.1048 C.civ.). Denuntarea unilaterala. Daca partile sau

legea n-au determinat durata locatiunii, contractul ia sfarsit prin denuntarea unilaterala de catre

oricare dintre parti, cu conditia respectarii termenului de preaviz (art. 1436alin.2C.civ.). Prin

termenul de preaviz se intelege intervalul de timp dintre manifestarea vointei de a desface

contractul si data la care contractul urmeaza sa inceteze in urma denuntarii. Acest termen de

preaviz poate fi stabilit prin conventia dintre parti, iar in lipsa se stabileste in functie de natura

lucrului si dupa obiceiul locului (art. 1443 C.civ.) si are drept scop ca cealalta parte sa gaseasca

un locatar (daca preavizul a fost dat de locatar) sau un lucru similar pe care sa-l ia in locatiune

(daca preavizul a fost dat de locator). Manifestarea de vointa de a desface contractul (numita

de lege "concediu") este un act unilateral de vointa si produce efecte chiar daca n-a fost

acceptata de partea concediata, care trebuie sa suporte desfacerea contractului. Legea nu

prevede vreo forma speciala pentru denuntare. Practic, trebuie sa fie facuta in scris, iar daca

partea concediata refuza sa dea o dovada de primire, se face prin intermediul executorilor

judecatoresti. in toate cazurile, "actiunea de chemare in judecata pentru evacuare constituie

manifestarea neechivoca a vointei de denuntare a contractului", termenul de preaviz fiind

acoperit de timpul necesar solutionarii litigiului, asa cum s-a decis, in mod constant, in practica

judecatoreasca . Dupa expirarea termenului de preaviz locatiunea inceteaza, iar un nou

contract poate fi incheiat numai prin consimtamantul ambelor parti (nu prin simpla renuntare la

efectele denuntarii unilaterale). Expirarea termenului. Daca termenul locatiunii a fost determinat

prin conventia partilor sau, in lipsa clauzei, de lege (art. 1450-1451 C.civ) locatiunea inceteaza

de drept (dies pro homine interpellat) prin simpla trecere a termenului, fara sa mai fie nevoie de

o instiintare prealabila (art. 1436alin.1 C.civ.). Tacita relocatiune (reconductiune). Daca

locatarul ramane in folosinta lucrului dupa expirarea termenului contractual si fara ca locatorul

sa-l impiedice (deci cu permisiunea lui), locatiunea se considera reinnoita prin tacita relocatiune

(art.1437 si 1452 C.civ.). Intrucat tacita relocatiune opereaza un nou contract de locatiune,

trebuie sa fie indeplinite conditiile cerute de lege pentru incheierea contractului, de exemplu,

capacitatea partilor contractante, (insa dovada relocatiunii se poate face - cu martori si

prezumtii - prin proba ramanerii si lasarii locatarului in folosinta lucrului, iar nu prin inscrisul

original, fie si autentic, constatator si doveditor numai al contractului initial ). In caz de pluralitate

de parti, reinnoirea tacita poate opera numai cu consimtamantul tacit al tuturor partilor. De

exemplu, daca unul dintre locatori a anuntat concediul sau unul dintre locatarii care au incheiat

contractul ori unul dintre mostenitorii unicului locatar nu a continuat folosinta lucrului, tacita

64

relocatiune nu poate opera. Tacita relocatiune - daca n-a fost exclusa printr-o clauza

contractuala expresa - poate fi impiedicata numai prin anuntarea concediului (care in acest caz

inseamna nu denuntare, ci manifestarea vointei de a nu reinnoi contractul desfacut prin efectul

expirarii termenului). Concediul trebuie sa fie anuntat inainte de expirarea termenului prevazut

in contract, dar fara respectarea termenului de preaviz , caci fiecare dintre parti cunostea

perioada pentru care contractul s-a incheiat si putea sa-si gaseasca un alt contractant din timp.

Daca s-a anuntat concediul, locatarul nu poate opune tacita relocatiune chiar daca a continuat

sa foloseasca lucrul inchiriat (art.1438 C.civ.), locatorul putand cere restituirea lui precum si

daune-interese. Tacita relocatiune va avea loc in conditiile primului contract (inclusiv cu chiria

initiala), dar se va considera incheiat fara termen (cu exceptia cazurilor cand termenul este

aratat de lege). Deci se prezuma ca partile n-au modificat nimic fata de contractul initial (art.

1437, 1452 C.civ.). Totusi noua locatiune ia nastere, in lipsa de stipulatie expresa contrara, fara

garantiile din contractul initial, caci garantiile trebuie prevazute expres si nu pot fi prelungite

peste termenul stipulat . Rezilierea pentru neexecutare. Conform art. 1439 alin.2 C.civ.,

neexecutarea obligatiilor de catre una dintre parti da dreptul celeilalte parti de a cere - dupa

punerea in intarziere a debitorului - rezilierea contractului cu daune-interese (art. 1453 C.civ.).

Deci, contractul de locatiune urmeaza regulile generale in materie de contracte sinalagmatice

cu executare succesiva (tinandu-se seama, daca este cazul, si de pactul comisoriu expres

stipulat in contract). Insa nu orice neexecutare da dreptul celeilalte parti de a cere rezilierea

contractului. Neexecutarea trebuie sa fie cu privire la obligatii principale (art. 1439 alin.2 C.civ.)

prin violarea carora se aduce o vatamare celeilalte parti. Astfel, de exemplu, abuzul de folosinta

sau schimbarea destinatiei lucrului (art.1430 C.civ.), neplata chiriei, neefectuarea reparatiilor

importante, descoperirea de vicii ascunse etc. Potrivit regulilor generale, instanta nu este

obligata sa pronunte rezilierea, putand acorda - dupa circumstante - termen de gratie (art. 1021

C.civ.). In caz de pact comisoriu expres se vor aplica regulile in materie. Pieirea lucrului (art.

1423 si 1439 C.civ.). Daca pieirea este totala (lucrul nu mai poate fi folosit potrivit destinatiei),

contractul este desfacut de drept, caci locatorul nu mai poate asigura locatarului folosinta

lucrului si nici nu poate fi obligat la reconstruirea, refacerea sau inlocuirea lui. Precizam ca prin

pieire se intelege nu numai distrugerea materiala a lucrului, ci si orice imposibilitate de a se

folosi lucrul (de exemplu, rechizitionarea, exproprierea sau confiscarea lui). Contractul este

desfacut indiferent ca pieirea lucrului este fortuita sau culpabila, caci locatiunea nu poate fi

conceputa fara un obiect asupra carua sa se exercite. Dar daca pieirea s-a produs din culpa,

partea culpabila va fi obligata sa plateasca daune-interese, iar daca pieirea s-a produs fortuit nu

se platesc daune, aplicandu-se, in acest din urma caz, teoria riscului contractului (locatarul

neputand fi obligat la plata chiriei dupa momentul pieirii, iar daca a platit-o cu anticipatie are

dreptul sa ceara restituirea). Daca lucrul a pierit numai in parte (sau imposibilitatea folosirii este

65

numai partiala) rezilierea este judiciara, locatarul putand cere, dupa irnprejurari, fie o scadere

de pret, fie desfacerea contracului, daca partea pierita din lucru este atat de insemnata

(apreciaza instanta), incat se poate prezuma ca fara acea parte locatarul n-ar fi consimtit -

initial, la incheierea contractului. Problema daunelor-interese se rezolva la fel ca si in cazul

pieirii totale, adica dupa cum pieirea s-a produs fortuit sau din culpa uneia dintre parti.

Desfiintarea (desfacerea) titlului locatorului. Daca se desfiinteaza sau se desface titlul

locatorului in baza caruia consimtise la locatiune, se desface si contractul de locatiune, caci

locatorul nu mai este in masura sa asigure locatarului folosinta lucrului. Astfel, de exemplu,

daca titlul proprietarului (locator) este anulat ori rezolvit sau daca este evins printr-o actiune in

revendicare etc. ori daca titlul locatarului principal s-a desfacut prinexpirarea termenului

prevazut in contract si nu mai poate asigura sublocatarului (fata de care el este locator)

folosinta lucrului etc. Exista insa si exceptii de la aceasta regula. Astfel, contractele de locatiune

incheiate de uzufructuar raman valabile pe cel mult 5 ani, in limitele unui act de administrare,

chiar daca uzufructul ar fi incetat (art. 534 combinat cu art. 1268 C.civ.). Raman valabile si

contractele incheiate de tertul dobanditor al imobilului ipotecat, chiar daca el este evins, insa

numai daca contractul de locatiune a fost incheiat cu buna-credinta si cu data certa anterioara

transcrierii comandamentului (art. 493 si 513 C.proc.civ.). In practica judecatoreasca si

literatura de specialitate se mai admite o derogare importanta de la regula incetarii contractului

de locatiune, ca urmare a desfiintarii titlului locatorului. Este vorba de aplicarea teoriei

proprietarului (mostenitorului) aparent, potrivit careia contractul de locatiune (inchiriere) incheiat

de proprietarul aparent cu un locatar de buna-credinta isi pastreaza efectele ca si un contract

ce ar fi fost incheiat cu proprietarul real, si anume, in conditiile dreptului comun (inclusiv art.

1441 C.civ.). Efectele instrainarii lucrului (imobilului) prin acte intre vii. Conform art. 1441

C.civ., daca locatorul vinde lucrul inchiriat sau arendat, cumparatorul - chiar daca nu s-a obligat

in acest sens - este dator sa respecte locatiunea facuta inainte de vanzare, cu conditia sa fi fost

incheiata prin inscris autentic sau prin inscris sub semnatura privata, dar cu data certa (art.1182

C.civ.) , afara de cazul cand desfacerea ei din cauza vanzarii s-ar fi prevazut in insusi contractul

de locatiune. Rezulta ca, in lipsa de stipulatie contara, contractul de locatiune cu data certa

anterioara vanzarii-cumpararii cu data certa produce efecte si este opozabil tertului dobanditor

in conditiile in care a fost incheiat si fara modificarile care nu sunt constatate prin inscris cu data

certa (de exemplu, modificarea termenului locatiunii, renuntarea proprietarului la clauza de

reziliere in caz de subinchiriere sau la pactul comisoriu etc.). Daca contractul este incheiat pe

mai mult de 3 ani, trebuie sa fie efectuate formele de publicitate imobiliara (art.21 lit.C din

Legea nr.7/1996), inainte de inscrierea contractului de vanzare-cumparare pentru a fi opozabil

tertilor (art.711 pct.9 C.pr.civ.). Daca publicitatea nu a fost respectata, dar contractul de

locatiune are data certa, efectele lui se reduc la 3 ani de la data vanzarii (inscrierii), deoarece

66

noul proprietar se poate astepta sa i se opuna, pe acest interval de timp, contracte de locatiune

neinscrise, dar avand data certa. Rezulta ca vanzarea este o cauza de incetare a locatiunii

numai daca contractul s-a incheiat verbal ori prin inscris sub semnatura privata fara data certa;

daca contractul are data certa dar nu a fost supus publicitatii inainte de inscrierea contractului

de vanzare-cumparare in cartea funciara, instrainarea va atrage incetarea locatiunii dupa

expirarea termenului de 3 ani. In aceste cazuri de neindeplinire a conditiilor prevazute de lege

contractul nu produce efecte opozabile cumparatorului de buna-credinta. Cumparatorul - in

cazurile si in masura in care nu este obligat sa respecte locatiunea consimtita de vanzator (si

nici nu s-a obligat in acest sens prin contractul de vanzare-cumparare sau prin intelegere cu

locatarul, cazuri in care locatiunea ii este opozabila chiar daca nu ar fi indeplinite conditiile

prevazute de art. 1441 C.civ.) - pentru a obtine desfacerea contractului, trebuie sa aduca la

cunostinta locatarului concediul, respectand termenul de preaviz, si aceasta chiar daca

desfacerea din cauza vanzarii a fost stipulata in contractul de locatiune (art. 1443 C. civ.).

inseamna ca desfaccrea nu opercaza de drept, ci in conditiile denuntarii unilaterale a

contractului incheiat pe timp nedeterminat. In aceste conditii poate fi denuntat de catre noul

proprietar si contractul de locatiune care a fost incheiat de fostul proprietar fara termen. In toate

cazurile de desfacere prin efectul instrainarii - inclusiv clauza expresa in contractul de locatiune

de reziliere din cauza vanzarii - locatarul este in drept sa ceara despagubiri de la locator, daca

nu s-a prevazut in contract o stipulatie expresa contrara (art. 1442 C.civ.). Pana la plata

daunelor locatarul are drept de retentie, cat timp nu va fi despagubit de locator sau eventual de

cumparator (art. 1444 C.civ), care insa va avea actiune in regres impotriva locatorului. Mai

mentionam ca locatarul in toate cazurile trebuie sa respecte contractul (chiar daca nu are data

certa si nu este inscris) daca cumparatorul cere, caci facultatea de a invoca inopozabilitatea

contractului fara data certa si neinscris este numai a cumparatorului (cu exceptia cazului cand

s-a prevazut in contractul de locatiune desfacerea lui in caz de vanzare, de drept sau la cererea

locatarului). Intrucat prin efectul art.1441 C.civ. cumparatorul se substituie in drepturile si

obligatiile locatorului-vanzator de la data cumpararii (fara efect retroactiv), el are dreptul sa

pretinda si chiria, dar numai de la aceasta data, neavand nici un drept asupra ratelor devenite

exigibile anterior si neplatite, daca aceste creante nu au facut obiectul unei cesiuni sau

subrogatii speciale si nici sa ceara rezilierea contractului pentru neexecutare de obligatii in

trecut. In sfarsit, precizam ca regulile privitoare la efectele si opozabilitatea contractului de

locatiune fata de cumparator (inclusiv adjudecatar) sunt aplicabile si in alte cazuri de instrainare

sau constituire de drepturi reale prin acte intre vii, cu titlu particular, fie ca sunt cu titlu oneros

(schimb, contract de intretinere, de constituire, de uzufruct etc.), fie ca sunt cu titlu gratuit

(donatie) .

67

24) Contractul de mandat.

Mandantul este un contract prin care o persoana , numita mandatar, se obliga sa incheie acte

juridice pe seama unei alte persoane ,numita mandant,care ii da aceas-ta imputernicire si pe

care il reprezinta. Desi mandantul este, in principiu, un contract cu titlu gratuit, legea nu

interzice ca mandatarul sa fie remunerat, daca exista stipulatie expresa in acest sens. Deci

legiutorul prezuma numai gratuitatea mandatului. Daca mandatarul este un profesionist,

prezumtia de gratuitate nu opereaza,cuantumul remuneratiei urmand a fi stabilita de catre

instanta,avand in vedere natura si volumul serviciilor prestate. Prin faptul ca mandatul poate fi

cu titlu oneros, el se aseamana cu contractul de munca si cu contractul de antrepriza.

Principala deosebire consta in aceea ca mandatarul este insarcinat cu indeplinirea unor acte

juridice si este reprezentatul mandantului, in timp ce contractul de munca sau de antrepriza are

ca obiect actesau fapte materiale si salariatul,respectiv antreprenorul, nu are calitatea de

reprezentant. Precizam insa, ca salariatul poate primi imputernicire de reprezantare din partea

unitatii,in care caz va avea calitatea de mandatar, cel putin in raporturile dintre el si tertul

contractant, precumsi intre acesta din urma si mandant, chiar daca in raporturile dintre mandant

si salariatul lui, datorita raporturilor de munca,regulile mandantului vor fi inlocuite cu regulile

aplicabile raportului de munca. Mandatul este, de regula, un contract consensual, care ia

nastere prin simplul acord de vointa al partilor, fara a fi supus vreunei forme speciale.in practica

mandatuleste constatat de obicei printr-un inscris numit procura sau imputernicire. Procura, ca

negotium, este un act juridic unilateral, iar ca instrumentum, este inscrisul in care se enumera

actele juridice ce urmeaza sa fie indeplinite de mandatar in numele mandantului. Partile

redacteaza un inscris pentru ca tertii sa fie in masura sa verifice puterile conferite mandatarului,

precum si limitele in care aceasta poate contracta in numele mandantului. Cand actul juridic la

care participa mandatarul in numele mandantului urmeaza sa fie incheiat in forma solemna,

atunci procura trebuie data si ea in aceeasi forma,deoarece mandatul formeaza un tot indivizibil

cu actul in vederea caruia a fost dat..Astfel, de exemplu ,mandatarul imputernicit sa cumpere

sau sa schimbe un teren in forma autentica.Tot astfel, mandatarul care solicita inscriptia sau

stergerea ipotecii .Precizam ca mandatarul trebuie sa fie imputernicit prin procura autentica

numai in cazul in care legea prevede o asemenea forma pt. validitatea actului juridic ce

urmeaza sa fie incheiat prin mandatar, nu insa si atunci cand acest act a fost incheiat in forma

autentica fara ca legea sa prevada o atare cerinta. Pe de alta parte, pt unele operatii juridice

legea prevede necesitatea unei procuri autentice indiferent de forma actului juridic ce urmeza

sa fie incheiat de catre mandatar in numele mandantului. De exemplu, unitatile cu capital de

stat si cooperatiste pot face plati in numerar “numai persoanelor indicate in documente sau

68

celor imputernicite de acestea pe baza de procura autentificata,speciala sau generala” cu

exceptia retributiilor, burselor, ajutoarelor din fondurile de asigurari sociale, premiilor si altor

drepturi asimilate acestora, care pot fi platite membrului din familia titularului sau altui salariat

din aceeasi unitate, pe baza de “imputernicire” (procura) sub semnatura privata, vizata de seful

ierarhic al titularului drepturilor banesti. Cand manadatul este un contract consensual,

consimtamantul partiloe poate fi dat in mod expres, dar si in mod tacit. Mandatul tacit rezulta

din acele imprejurari de fapt care fac neindoielnica intentia partilor. Oferta de mandat special ,

in orice caz, trebuie sa fie expresa. In schimb, acceptarea ofertei de mandat special, rezultand

din executarea lui din partea mandatarului. Mandatul tacit nu trebuie sa fie confundat cu

mandatul aperent;in acest caz desi lipseste vointa mandantului de a fi reprezentat – tertii

contracteaza cu credinta scuzabila , legitima ca mandatarul aparent are puteri de reprezentare.

Astfel se intampla, de exemplu, in cazul revocarii mandatului a fost ori nu in culpa. Intrucat

dovada mandatului poate fi dovedita prin executarea lui de catre mandatar , problema se pune

mai ales in legatura cu oferta de mandat si a acceptarii mandatului neexecutat. Daca mandatul

este expres si legea speciala nu prevede altfel, dovada se face dupa regulile dreptului comun,

atat intre parti , cat si de catre tertul care contracteaza cu mandatarul , deoarece validitatea

contractului pe care il incheie depende de existenta mandatului , formand un tot unitar cu

acesta.Prin urmare , daca actul in vederea caruia s-a dat mandatul expres are o valoare mai

mare de 250 lei , dovada se va face prin inscris , fiin aplicabile si dispozitiile privitoare la

existenta unui inceput de dovada scrisa si la imposibilitatea procurarii dovezii scrise sau la

interdictia dovedirii prin martori impotriva ori peste cuprinsul inscrisului.Precizam insa, ca

formalitatea prevazuta de art.1180 C.civ. nu trebuie sa fie indeplinita , intrucat mandatul nu are

ca obiect plata unei sume de bani sau de catime oarecare de lucruri; iar daca mandatul este un

titlu oneros, fiind deci un contract sinalagmatic, regula multiplului exemplar nu se impune in

privinta procurii, care nu cuprinde “o conventie sinalagmatica, ci constata numai oferta de

mandat. Alta este situatia in ipotezea mandatului tacit , admis de legiuitorul nostru dupa

modelul C.civ.italian.Deoarece atat conferirea , cat si acceptarea mandatului tacit poate rezulta

din imprejurari de fapt care fac neindoielnica intentia partilor, dovada acestor fapte se poate

face – atat de catre carti , cat si de tertul care contracteaza cu mandatarul sau de alti terti – prin

orice mijloc de proba admid de lege, indiferent de valoarea actului incheiat sau care urmeaza

sa fie incheiat de catre mandatar. Cerinta dovezii scrise ar contra veni notiunii de mandat tacit,

caci mandatul scris este prin definitie, expres; or,potrivit C.civ. , mandatul poate fi si tacit. Daca

incheierea contractului de mandat nu poate fi dovedita , raporturile dintre parti urmeaza a fi

solutionate potrivit regulilor gestiunii de a face sau imbogatirii fara justa cauza. Mandatul

trebuie sa fie capabil de a contracta el insusi actul de a carui indeplinire il insarcineaza pe

mandatar.Deci capacitatea mandantului se apreciaza in functie de natura actului juritic care

69

urmeaza sa fie incheiat prin mandatar In privinta mandatarului se cere , in toate cazurile ,

capacitate deplina de exercitiu. Numai trimisul , care este un simplu mesager , iar nu

reprezentant , poate fi o persoana chiar lipsita de capacitatea de exercitiu , caci transmite doar

declaratia de vointa a persoanei care l-a trimis , fiin suficient sa aiba discernamantul strict

necesar pentru activitatea sa . In schimb mandatarul , care este un reprezentant ,trebuie sa

aiba capacitate deplina de exercitiu, caci in actele pe care le incheie in numele reprezentantului

trebuie sa exprime un consimtamant valabil , lipsa consimtamantului sau viciile de vointa fiind

apreciate nu numai in persoana mandantului , dar si in aceea a mandatarului. Aceasta solutie

rezulta , per a contrario, si din art.1552 pct.3 C. civ.,care prevede ca mandatul se stinge prin

punerea sub interdictie a mandatarului. Daca mandatul incheiat cu un capabil de a contracta

inceteaza datorita incapacitatii ulterioare a mandatarului , un contract de mandat incheiat cu un

mandatar incapabil sau capacitate de exercitiu restransa nu poate fi recunoscut valabil. Chiar

daca am recunoaste ca valabil un contract incheiat cu un mandatar incapabil, acesta ar

raspunde fata de mandant numai dupa regulile generale relative la obligatiile incapabililor .

Obiectul mandatului trebuie sa fie determinat , posibil si licit, ca la orice contract . In toate

cazurile , mandatul nu poate avea alt obiect decat incheierea de acte juritice de catre

mandatar , acte materiale putand avea numai caracter accesoriu.Iar actele juritice cu caracter

strict personal nu pot fi facute prin mandatar In ceea ce priveste intinderea, mandatul poate fi

special sau general. Mandatul este special atunci cand se da peste o singura operatie juritica

sau pentru anumite operatii determinate , si general cand mandatarul primeste imputernicirea

de a se ocupa de toate treburile mandatului. Pentru de dispozitie se cere un mandat special.

Specializarea nu trebuie dusa insa la extrem; mandatul va fi cu suficienta special daca va indica

natura operatiei juritice si obiectul ei . Actele de conservare sau de administrare pot fi incheiate

de mandatar pe baza unui mandat general. Potrivit art. 1536 alin. C.civ., mandatul conceput in

termeni generali nu este valabili decat pentru actele de administrare. Inseamna ca puterile

conferite mandatarului sunt supuse unei interpretari restrictive, ceea ce explica prin grija

legiuitorului fata de interesele mandantului, care ar putae fi pagubit in cazul redactarii

imprecise, care ar putea fi pagubit in cazul redactarii imprecise , echivoce a procurii. In toate

cazurile, mandatarul nu poate face nimic afara din limitele mandatului sau.Fie ca este special

sau general, mandatarul trebuie sa se incadreze in limitele imputernicirii primite. De exemplu,

mandatul special dat pentru vanzarea unor bunuri nu poate servi pentru vanzarea altora. Iar

mandatul general circumscris la numite acte de administrare, nu indreptateste la savarsirea

altora. Spre deosebire de modelul sau francez, textul citat precizeaza insa, ca facultatea de a

face o tranzactie cuprinde si pe aceea de a face un compromis cu toate ca in primul caz

concesiile au consecinte cunoscute, iar in cel de al doilea consecintele sunt imprevizibile. In

cazul in care mandatarul incheie actul juritic care formeaza obiectul mandatului cu sine insusi

70

sau cu o terta persoana pe care tot el o reprezinta, exista pericolul neglijarii intereselor

mandantului, in primul caz, sau al unui dintre mandanti,in cel de al doilea. Bineinteles, un

asemenea pericol nu exista daca mandantul, respectiv mandantii, fiind in cunostinta de cauza,

convin sa dea imputernicire mandatarului in acest sens ori daca cauzele actului sunt astfel

precizate, incat este exclusa vatamarea intereselor mandatului. In caz contrar, desi C.civ. nu

contine o regula generala si expresa in aceasta privinta, consideram ca mandantul poate cere

anularea actului pentru dol prin reticenta. Actul cu sine insusi si dubla reprezentare nu trebuie

sa fie confundate cu mandatul in interes comun. In acest caz nu se poate pune problema

nulitatii intrucat mandatarul contracteaza cu un tert pe care nu-l reprezinta, numai ca- alaturi de

mandant – este si el cointeresat in incheierea actului care formeaza obiectul mandatului.

Precizam ca mandatul in interes comun nu se confunda cu mandatul remunerat; in primul caz,

mandatarul este cointeresat in incheierea actului care formeaza obiectul mandatului, cat timp,

in cel de-al doilea caz, interesul lui rezida in contractul de mandat care il indreptateste la plata

remuneratiei, chiar daca operatiunea juridica in vederea careia a fost conferit mandatul nu a

putut fi realizata. Principala obligatie a mandatarului este de a executa mandatul. Neexecutarea

sau executarea necorespunzatoare a acestei obligatii face ca mandatarul sa fie raspunzator nu

numai in dol dar si de culpa simpla. Precizam ca prin executarea mandatului nu trebuie

inteleasa neaparat incheierea actului proiectat. Daca mandatarul, cu toate diligentele depuse,

nu poate invheia actul juritic in conditiile imputernicirii primite, raspunderea lui nu va fi angajata.

Diligenta ceruta mandatarului in indeplinirea mandatului, inclusiv pastrarea sumelor de bani sau

a altor bunuri primite de la sau pentru mandant, va fi apreciata cu mai putina rigurozitate daca

mandatul este cu titlu gratuit. In acest caz, culpa mandatarului se apreciaza in concret deci in

functie de diligenta pe care o depune in propriile sale treburi. Daca mandatul este cu titlu

oneros, raspunderea lui se va aprecia dupa tipul abstract al omului prudent si diliget, adica

dupa regula generala aplicabila raspunderii contractuale. Daca lucrul detinut in baza mandatului

piere fortuit mandatarul nu raspunde chiar daca l-ar fi putut salva, sacrificand un bun propriu,

intrucat art. 1566 C.civ. nu este aplicabil in materia mandatului. Conditiile raspunderii

mandatarului pot fi modificate prin conventia partilor. Mandatarul trebuie sa dea mandantului

socoteala despre indeplinirea mandatului. In virtutea acestei obligatii mandatarul este dator sa

dea in plinire mandantului tot ce I s-a predat in puterea mandatului pe care l-a executat, chiar

daca acestea nu s-ar cuveni mandantului, deoarece tertul pagubit va cere - daca este cazul –

restituirea platii nedatorate de la mandant. Sumele de bani cuvenite mandantului si

intrebuintate de mandatar in folosul sau sunt producatoare de dobanzi din ziua intrebuintarii,

fara sa fie nevoie de vreo punere in intarziere. Sumele nerestituite de mandatar, dar

neintrebuintate de el poarta dobanzi numai “din ziua cand I s-au cerut acele sume”. Inseamna

ca, prin derogare de la art. 1088 alin.2C.civ.,punerea in intarziere a mandatarului se poate face

71

printr-o simpla notificare. Inrucat dreptul la actiune al mandantului pentru predarea sumelor de

bani sau altor bunuri primite de mandatar de la terti in cursul executarii mandatului nu se poate

naste de la data incheierii contractului de mandat, prescriptia incepe sa curga – potrivit art. 7

alin. 1 sau 3 din Decr. Nr. 167/1958 – de la dat incetarii contractului fie prin executarea lui, fie

prin alte moduri de incetare a raporturilor dintre parti. In legatura cu inceperea curgerii

termenului de prescriptie de la data executarii contractului, se pune problema stabilirii acestiu

moment, mai ales in cazul sumelor de bani ridicate de la CEC in baza unei “ clauze de

imputernicire “ este unanim admis in literatura de specialitate si in practica judecatoreasca ca o

asemenea clauza reprezinta un mandat, o imputernicire data de catre titularul libretului

beneficiarului clauzei, acesta din urma avand obligatia sa dea socoteala mandantului, inclusiv

sa remita sumele de banisumele de bani ridicate si neintrebuimtate in interesul acestuia daca

raporturile de mandat dintre ei nu sunt dublate de alte raporturi juritice. Astfel fiind, se pune

intrebarea referitoare la momentul inceperii curgerii termenului de prescriptie a actiunii avand

ca obiect predarea sumelor de bani ridicate de la CEC. Intrucat problema nu poate fi

solutionata in baza art. 7 din Decretul nr. 167/1958 , s-a adoptat solutia aplicarii art. 8 alin. 1 din

acelasi Decret , respectiv calcularea prescriptiei din momentul in care titularul de libret a

cunoscut sau trebuia sa cunoasca paguba ce I-a fost pricinuita de mandatar prin ridicarea

sumelor de bani si nerespectarea obligatiei de a da socoteala. In sfarsit, precizand ca problema

prescriptiei, la care ne-am referit in randurile de mai sus, vizeaza, evident, numai actiunea

personala a mandantului, iar nu actiunea reala in revendicare intentata de mandant in calitate

de proprietar guvernat de regulile specifice acestei actiuni reale. In principiu, mandatarul trebuie

sa execute personal insarcinarea primita. In contractul de mandat se poate prevedea insa

dreptul mandatarului de a-si substitui o terta persoana, trecandu-I parte sau toate drepturile ce-I

sunt conferite de mandant. In cazul cand s-a facut substituirea, mandatarul este obligat sa

raspunda de faptele substituitului,dar numai in urmatoarele doua cazuri: daca a efectuat

substituirea fara sa fi avut acest drept ; daca a fost autorizat sa se substituie si a trecut puterile

asupra unei persoane cunoscuta ca incapabila sau de insolvabilitate notorie; culpa in eligendo.

Daca mandatarul a fost autorizat sa se substituie, va putea acorda acest drept si substituitului.

In toate cazurile, mandantul are o actiune directa contra substituitului. In schimb, substituitul

poate actiona impotriva mandantului numai pe calea actiunii oblice, intrucat posibilitatea

intentarii unei actiuni directe – derogatorii de la regulile generale – nu pote fi recunoscuta in

lipsa unei dispozitii exprese a legii. Dar daca mandatarul a fost autaorizat sa-si substitue o terta

persoana, consideram ca substituitul poate actiona impotriva mandantului in baza raporturilor

directe pe care le are – prin intermediul mandatarului – cu mandantul. In acest caz, nu mai

suntem in prezenta unei “actiuni directe “ propriu-zise, caci aceasta vizeaza ipotezele lipsite de

fundamentul raporturilot juridice directe. In privinta actiunii directe a mandantului legea nu ami

72

face aceeasi distinctie – fiind fara relevanta practica existenta sau inexistenta raporturilor

juritice dintre mandant si substituit. In raporturile dintre mandatar si persoana substituita se

aplica regulile mandatului. Daca imputernicirea a fost data printr-un singur mandat mai multor

mandatari, nu exista solidaritate intre ei decat daca solidaritatea s-a stipulat in mod expres.

Fiecare mandatar poate insa executa singur, daca nu s-a prevazut altfel in contract.

Dezdaunarea mandatarului. Mandantul este obligat sa restitue mandatarului toate cheltuielile

facute cu ocazia executarii mandatului. El nu poate refuza restituirea acestor cheltuieli chiar

daca operatia in vederea careia a fost conferit mandatul nu a putut fi efectuata si nici sa ceara

reducerea lor pe motiv ca ar fi fost exagerate, daca mandatarului nu I se poate imputa nici o

culpa. Mandantul trebuie sa plateasca si dabanzi la sumele avansate de mandatar; aceste

dobanzi curg, fara punere in intarziere, din ziua cand mandatarul a fcaut plata. De asemenea,

mandantul suporta si pierderile suferite de mandatar cu ocazia indeplinirii mandatului, daca nu I

se poate imputa vreo culpa.Pentru a explica aceasta dispozitie se citeaza, cu titlu de exemplu,

paguba rerzultata din furtul comis in cursul unei calatorii facuta cu ocazia executarii mandatului

sau accidentului intamplat cu ocazia diriguiriiunor lucrari facute pentru mandant. In ceea ce ne

priveste, consideram ca instantele trebuie sa aiba in vedere numai pagubele suferite de

mandatar – fara culpa din partea sa- si care sunt “ocazionate”, adica in conexiune cu activitatile

desfasurate de mandatar in executarea mandatului, iar nu si alte pagube suferite fara legatura

cu executarea mandatului, cum ar fi furtul comis in cursul calatoriei. In asemenea cazuri,

mandantul va suporta, in calitate de proprietar, numai paguba rezultata din furtul lucrului

incredintat mandatarului, iar nu si alte “pierderi. Cand mandatul este cu titlu oneros, mandantul

este obligat sa plateasca suma stipulata, chiar daca operatia in vederea careia a fost conferit

mandatul nu a putut fi efectuata. Numai culpa mandatarului in indeplinirea mandatului il poate

scuti pe mandant de plata remuneratiei. Chiar daca mandatul a fost executat dupa expirarea

termenului stipulat, dar mandantul se foloseste de actul incheiat, el este obigat sa plateasca

remuneratia, considerandu-se ca a renuntat implicit la termenul stipulat. Cat mai multe

persoane au numit un mandatar pentru o operatie comuna, fiecare dintre ele este

raspunzatoare solidar pentru efectele mandatului. Solidaritatea este in acest caz legala. Printr-o

interpretare larga a notiunii de conexiune a datoriei cu lucru, se admite ca mandatarul poate

retine lucrurile pe care le-a primit, pentru mandant, pana la achitarea cheltuielilor facute pentru

indeplinirea mandatului, intrucat creantele corelative sunt prilejuite de acelasi raport juridic.

Astfel fiind, dreptul de retentie cunoasac limitele imputernicirii- este insa corespunzator fara de

terti, in sensul ca este tinut sa le garanteze validitatea actelor, afara de cazul cand a dat tertilor

posibilitatea de a lua cunostinta de intinderea imputernicirii. Daca tertii accepta sa contracteze

cu mandatarul peste limitele mandatului, se presupune ca au luat asupra lor riscurile

contractului incheiat in astfel de conditii. In afara de cauzele generale de stingere a obligatiilor

73

contractuale, mandatul se stinge prin revocarea lui, prin renuntarea mandatarului si prin

moartea, punerea sub interdictie ori insolvabilitate sau falimentul uneia dintre parti. Aceste

cauze particulare de incetare se explica prin faptul ca contractul se incheie intuitu personae si

are la baza increderea reciproca dintre parti, iar daca aceste motivatii inceteaza, nici contractul

nu mai poate fi mentinut. Mandatul este, in principiu, revocabil; mandantul poate revoca

mandatul oricand, chiar daca este un termen si poate sa-l constranga pe mandatar a-I restitui

procura. In caz de pluralitate de mandanti revocarea se poate face numai prin consimtamantul

tuturor. Facultarea de revocare exista atat pentru mandatul cu titlu gratuit, cat si pentru cel cu

titlu oneros; legea nu face o dinstinctie in acest sens. Dar daca mandatul este cu titlu oneros;

mandatarul poate cere o indemnizatie cand revocarea ar fi intempestiva sau abuziva. Iar in

cazul mandatului in interes comun, daca mandantul nu si-a rezervat facultatea de revocare

unilaterala, va fi obligat la despagubiri, daca nu justifica o cauza straina exoneratoare sau culpa

mandatarului care il determina sa reconvoce mandatul. Aceste din urma reguli sunt aplicabile si

daca in contractul de mandat s-a prevazut o clauza de irevocabilitate, intrucat mandantul nu

poate fi reprezentat de catre o persoana in care si-a pierdut increderea. Revocarea poate fi

expresa sau tacita. Revocarea expresa nu este supusa vreunei forme speciale, dar

manifestarea de vointa trebuie sa fie neindoielnica. Revocarea nu este insa opozabila tertilor,

decat dupa ce a fost adusa la cunostinta lor. Pana la notificarea revocarii mandantului va

raspunde fata de tertii de buna-credinta, insa cu drept de regres contra mandatarului incorect.

25) Contractul de societate civilă.

Desi aria contractelor de societate comerciala este mult mai vasta, contractulde societate civila, reglementat de Codul civil, poate deveni o prezenta activa, cu efecte benefice pentru cosocietari. Realizarea unor beneficii nu este privilegiul exclusiv al contractelor de societate comerciala, de vreme ce contractul de societate civila avizeaza acelasi scop, insa intr-un cadru juridic distinct, care necesita o analiza speciala. Ani de zile, cazut in desuetudine, contractul de societate civila are, in prezent, sansa revitalizarii, Legea nr. 36/1991 privind societatile agricole readucindu-le in actualitate. Dominant intr-un asemenea contract este interesul, insa fundamentul sau il constituie increderea, intelegerea si bunacredinta a membrilor unor asemenea societati civile. Configuratia juridica a contractului de societate este complexa, unele probleme continuind sa ramina controversate (de exemplu, daca ai sau nu personalitate juridica etc.).Codul civil (art. 1491) defineste contractul de societate ca fiind acel "contract prin care doua sau mai multe persoane se invoiesc sa puna ceva in comun, cu scop de a imparti foloasele ce ar putea deriva". Referindu-se la persoane, art. 1491 Cod civil nu face distinctie intre persoanele fizice si juridice, de unde concluzia ca un asemenea contract poate fi incheiat si intre persoane juridice, sau intre persoane fizice si persoane juridice. Intre asociati, contractul de societate creeaza o comunitate de interese. Profilul juridic al acestui contract face ca societatea sa se deosebeasca de indiviziune si de comunitatea de bunuri. Ea nu trebuie confundata: nici cu asociatia, deoarece, de multe ori, o asociatie poate avea si alte scopuri decit acelea de a obtine beneficii. Or, obtinerea beneficiului este de esenta contractului de societate civila. Este ceea ce s-a relevat in doctrina: "In contractul de societate scopul comun este prin urmare un mijloc prin care fiecare dintre participanti isi satisface un interes propriu, tinind seama de scopurile generale ale obligatiilor civile".Conditiile de validitate ale contractului de societate sint in principiu, comune tutror contractelor: Consimtamintul valabil al cosocietarilor (art. 948 Cod civil); Fiecare cosocietar sa aiba capacitatea de a contracta (art. 948 Cod civil; Obiectul

74

societatii sa fie licit. Art. 1492 Cod civil stipuleaza expres, sub acest aspect: "orice societate trebuie sa aiba de obiect un ce licit". Sint ilicite, de exemplu, societatile care ar avea ca scop savirsirea de infractiuni, pentru exploatarea unei case de toleranta; de a specula asupra licitatiilor publice, indepartind concurenta prin promisiuni, daruri sau alte mijloace, in scopul scaderii pretului obiectelor scoase la licitatie pentru exploatarea unui oficiu public; sa inlesneasca contrabanda in tara sau straiantate. Cind societatea are partial un obiect licit si partial ilicit, instanta va verifica daca aceste obiecte alcatuiesc un tot indivizibil, sau este posibil sa se inlature obiectul ilicit si sa ramina cel licit; Fiecare societar trebuie sa aduca in societate bunuri (mobile sau imobile corporale sau incorporale). Daca unul din ei n-ar aduce nimic, ne vom afla in prezenta unei donatii deghizate; Societatea sa fie infiintata in interesul tuturor cosocietarilor, adica fiecare sa aiba speranta unei parti din beneficii. Este una dintre cele mai importante probleme care, din punct de vedere practic, intereseaza, in prezent, cel mai mult. Codul civil nu dispune in ce domenii isi poate gasi aplicabilitatea contractul de societate civila, ci se limiteaza doar sa prevada ca "orice societate trebuie sa aiba de obiect un ce licit" (art. 1492 alin. 1 Cod civil), precum si faptul ca "fiecare membru al unei societati trebuie sa puna in comun sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa" (art. 1492, alin. 2 Cod civil. Deci, conditia esentiala pe care o impune legea este ca obiectul societatii sa fie licit si moral. Sint contrare legii sau imorale, de pilda, urmatoarele societati civile: exploatarea unei case de toleranta; activitatile de contrabanda; camata; cind societatea are ca obiect bunuri obtinute prin contrabanda; punerea in vinzare a unor bunuri care sint scoase din circuitul civil; cind are ca scop realizarea unor activitati rezervate prin lege exclusiv statului; sint ilicite societatile care s-au format pentru a specula asupra licitatiilor publice, urmarind indepartarea prin manopere frauduloase a eventualilor concurenti; cind se vizeaza exercitiul ilegal al medicinei etc. Este posibil ca obiectul societatii sa fie partial licit si partial ilicit. In acest caz, se va lichida societatea in ceea ce priveste obiectul ilicit, raminind in fiinta numai asupra obiectului licit. Cind obiectul societatii, privit in totalitatea lui, este indivizibil, atunci se va proceda la lichidarea intregii societati. Oricum, in caz de conflict, judecatorul este singurul care va decide daca actele societatii au caracter comercial sau civil, daca obiectul societatii civile este sau nu licit si moral. Codul civil, in art. 1492 alin. 1, prevede ca orice societate trebuie sa fie contractata in folosul comun al membrilor ei, adica pentru obtinerea unor beneficii. Daca scopul nu l-ar constitui realizarea beneficiului, nu ne vom mai gasi in prezenta unui contract de societate civila, ci, eventual, al unui contract de asociere (care urmareate un scop ideal, general). Vom intelege prin beneficii nu numai cistigurile banesti, ci si foloasele sau avantajele care pot fi apreciate in bani.

II.Categorii de societati civile si administrarea societatii1.Categorii de societati civile Codul civil prevede ca societatile pot fi universale si particulare. In ceea ce priveste societatile universale, aproape niciodata intilnite in practica, pot fi constituite prin aducerea in comun a tuturor bunurilor mobile si imobile ale cosocietarilor, pe care ei le au in proprietate, la data incheierii contractului sau a tuturor cistigurilor. Frecventa practica o pot avea insa societatile civile particulare. Ele pot lua fiinta prin aducerea unor bunuri deterrninate in comun, uzul acestora sau fructele lor (art. 1499 Cod civil). Asemenea societati particulare pot avea ca obiect o activitate determinata de exercitarea unei meserii sau a unei profesii. Imparteala in societati universale si particulare a fost preluata din dreptul roman. Astfel, romanii cunosteau societatea tuturor bunurilor (societas omnium bonorum) si societatea tuturor cistigurilor (universorum quae ex quaestu veniunt). Prima forma cuprindea totalitatea bunurilor prezente si viitoare, iar a doua forma, totalitatea cistigurilor. Codul civil roman a preluat aceasta clasificare dar, consideram ca, intr-o viitoare reglementare, va trebui sa se renunte la aceasta clasificare. Aceasta pentru motivul ca societatile universale nu se intilnesc niciodata in practica. Dimpotriva, justificare isi gasesc numai societatile particulare (art. 1499 Cod civil). Aportul

fiecarui societar este determinat (obiectul poate consta in lucruri determinate, folosinta acestora

sau fructele lor). De asemenea, obiectul societatii il mai poate constitui o activitate determinata

(care are ca scop exercitiul unei meserii sau al unei profesiuni). Deci, in patrimoniul societatii

vor intra proprietatea sau folosinta bunurilor. O societate poate inceta de drept sau prin vointa

unuia sau a mai multor membri ai sai. De drept, o societate inceteaza in urmatoarele cazuri

Cind expira termenul pentru care a fost infiintata prin contract. De regula, partile convin asupra

duratei societatii. La data stabilita, societatea inceteaza, deoarece aceasta a fost vointa partilor.

Daca s-a omis sa se stipuleze, se prezuma ca societatea a fost convenita pentru toata durata

75

vietii asociatilor. Chiar in cazul mortii unui asociat, societatea isi va continua existenta, pina la

implinirea termenului stabilit de parti. Desigur, este posibil ca, si mai inainte de expirarea

termenului, erezii defunctului sa nu fi provocat dizolvarea (art. 1526 Cod civil).^1) Evident, nimic

nu-i impiedica pe societari sa hotarasca incetarea societatii si inainte de termen sau sa

continue si dupa implinirea termenului, in situatia in care, de exemplu, obiectul societatii nu a

fost realizat; Implinirea scopului pentru care societatea a fost infiintata prin contract. De regula,

partile stipuleaza un termen, dar daca omit aceasta, societatea se considera contractata pe

durata necesara realizarii afacerii. In acest caz, durata societatii va depinde de natura afacerii.

Cind afacerea s-a realizat, contractul inceteaza de drept (art. 1502, alin. 2 Cod civil; In situatia

in care obiectul societatii a pierit sau a fost distrus. Urmarirea bunului de catre un creditor a fost

asimilata pierderii bunului. In cazul in care pieirea sau distrugerea este partiala, eventuala

desfacere juridica a societatii o va decide judecatorul. O alta situatie care poate avea ca efect

incetarea societatii constituie pieirea sau distrugerea bunului destinat sa constituie aport social.

Incetarea societatii va avea loc de drept si atunci cind a pierit bunul dat in folosul societatii; Un

alt caz de posibila incetare il constituie moartea unuia dintre membrii societatii. Explicatia se

gaseste in faptul ca contractul de societate civila are caracter intuitu personae. Nimic nu

impiedica ca societatea sa continue cu mostenitorii asociatului decedat sau numai cu asociatii

ramasi in viata. Daca mostenitorii refuza sa faca parte din societate, ei vor putea solicita

lichidarea societatii, insa numai in limita partii defunctului. Se va avea in vedere starea

patrimoniului social din momentul decesului asociatului. Aportul social al defunctului si partea

din beneficii vor fi distribuite mostenitorilor. Desigur, este de preferat ca, in cuprinsul

contractului de societate, membrii acesteia sa stipuleze clauza potrivit careia societatea va

putea continua si dupa moartea unuia dintre ei. Nimic nu impiedica partile sa decida

continuarea societatii si dupa moartea unui asociat. Mai subliniem imposibilitatea mostenitorilor

de a interveni in activitatea de administrare a societatii. Cu toate acestea, s-a considerat ca ei

ar putea interveni fn afacerile societatii "cind acestea ar fi o consecinta a operatiunilor facute

inainte de decesul autorului lor"; Incetarea de drept a societatii va mai avea loc in cazul

interdictiei legale sau judecatoresti, a insolvabilitatii unui asociat sau chiar a falimentului.

Desigur, si in acest caz, membrii societatii pot conveni ca societatea sa continue si in absenta

asociatului insolvabil sau falit. Este ilegala insa clauza prin care s-ar conveni sa se continue

societatea cu asociatul insolvabil sau falit; Societatea mai poate inceta de drept prin acordul

tuturor cosocietarilor (mutuus dissensus), inclusiv in situatia in care societatea a fost infiintata

pentru o anumita perioada. Exista insa si imprejurari care pot avea ca efect incetarea societatii,

insa ca urmare a vointei unuia sau a mai multor asociati. Astfel, art. 1523 pct. 5 Cod civil

prevede ca societatea inceteaza prin vointa expresa a unuia sau mai multor asociati de a nu

mai dori continuarea societatii, iar art. 1527 Cod civil reglementeaza conditiile in care poate fi

76

facuta cererea de retragere cind durata ei este "nemarginita" (notificarea retragerii din societate

catre toate partile; bunacredinta a celui care se retrage. Pe linga cazurile de incetare a societatii

mai exista un caz de desfacere judiciara a societatii (art. 1529 Cod civil). Doua asemenea

motive intemeiate: neindeplinirea atributiilor de catre un asociat (art. 1020-1021 Cod civil);

neglijarea afacerilor de catre un asociat ca urmare a unei infirmitati. O desfiintare judiciara

poate avea loc insa si pentru alte motive: conflicte grave intre asociati; reducerea apreciabila a

fondului social; nerealizarea beneficiilor scontate etc.

26) Contractul de tranzacţie.

Tranzactia este un contract prin care partile termina procesul inceput sau preintampina un

proces ce se poate naste prin concesii reciproce, constand in renuntari reciproce la pretentii.

Tranzactia este un contract sinalagmatic intrucat partile isi asuma obligatii, titlu oneros si

comutativ deoarece fiecare urmareste un avantaj patrimonial care nu depinde de un eveniment

viitor si nesigur, contract consensual. Partile trebuie sa aiba capacitate de a dispune cu titlu

oneros. Tranzactia nu poate avea ca obiect bunuri inalienabile. Tranzactia are efect extinctiv

impiedicand partile sa formuleze noi pretentii cu privire la drepturile stinse si de asemenea

declarativ recunoscand drepturile preexistente si le consolideaza. Tranzactia nu produce efecte

fata de terti.

27) Contractul de vânzare-cumpărare. Obiectul contractului. Obligaţiile vânzătorului. Obligaţiile cumpărătorului.

Vanzarea-cumpararea este un contract prin care una dintre parti - vanzatorul - stramuta

proprietatea unui bun al sau asupra celeilalte parti - cumparatorul - care se obliga in schimb a

plati vanzatorului pretul bunului vandut (art. 1294 C.civ.). Desi Codul civil se refera la

transmiterea proprietatii, urmeaza sa fie calificat vanzare-cumparare si contractul prin care, in

schimbul unui pret, se transmite un alt drept decat dreptul de proprietate, fiindca transmiterea

proprietatii nu este de esenta, ci numai de natura contractului de vanzare-cumparare. Poate fi

vorba de un drept real (de exemplu, dreptul de superficie), de un drept de creanta sau de un

drept din domeniul proprietatii intelectuale ori, in mod exceptional, de drepturi asupra unei

universalitati care cuprinde nu numai drepturi, ci si datorii (vanzarea unei mosteniri). Nu pot

forma obiectul contractului de vanzare-cumparare drepturile personale nepatrimoniale si cele

patrimoniale care au un caracter strict personal (drepturi real de uz - art.571 C.civ. - dreptul de

abitatie al sotului supravietuitor - art.4 din L.nr.319/1944 -, dreptul de clientela in cazul liber

77

profesionistilor etc.) sau care sunt prevazute de lege ori sunt contractate (sau constituite prin

acte unilaterale) intuitu personae (de exemplu, dreptul de intretinere, dreptul de pensie etc.).

Dupa cum rezulta din definitia contractului, vanzarea este un contract sinalagmatic (bilateral),

cu titlu oneros, comutativ,consensual si translativ de proprietate. Vanzarea este un contract

sinalagmatic (bilateral), deoarece prin incheierea sa da nastere la obligatii reciproce intre partile

contractante. Vanzatorul are obligatia sa predea lucrul vandut si sa garanteze pe cumparator,

iar cumparatorul are obligatia sa plateasca pretul. Fiind un contract sinalagmatic, se aplica

regulile specifice acestei categorii de contracte (exceptia neexecutarii contractului, rezolutiunea

pentru neexecutarea obligatiei de catre una dintre parti, teoria riscului contractului). Vanzarea

este un contract cu titlu oneros. Ambele parti urmaresc anumite interese patrimoniale, adica

primirea unui echivalent in schimbul prestatiei la care se obliga. Vanzatorul urmareste sa

primeasca pretul ca un contraechivalent al prestatiei sale, iar cumparatorul urmareste sa

primeasca bunul cumparat in schimbul pretului. Vanzarea este un contract comutativ, deoarece

existenta si intinderea obligatiilor reciproce sunt cunoscute de parti de la incheierea contractului

si nu depind, ca in contractele aleatorii, de un eveniment viitor si incert, care ar face sa existe

sanse de castig si pierdere pentru ambele parti contractante. Numai in mod exceptional

contractul poate capata caracter aleatoriu, de exemplu, cand obiectul este supus pieirii,

exproprierii etc In principiu, vanzarea este un contract consensual ("vinderea este perfecta...

indata ce partile s-au invoit...", art. 1295 C.civ.), putand fi incheiat prin simplu acord de vointa al

partilor (solo consensu), fara indeplinirea vreunei formalitati si fara remiterea lucrului vandut si a

pretului in momentul incheierii contractului. Deci vanzarea nu este un contract solemn si nici

real. Prin exceptie de la principiul consensualismului, in cazurile special prevazute de lege

vanzarea devine un contract solemn. De exemplu, terenurile - indiferent ca sunt situate in

intravilanul ori extravilanul localitatilor si indiferent de intinderea suprafetei - pot fi instrainate

(dobandite) prin acte juridice intre vii, sub sauctiunea nulitatii absolutie (virtuale), numai daca

actul a fost incheiat in forma autentica (art.46 alin.l - astazi abrogat - din Legea nr. 18/1991 si

art.2 din Legea nr.54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor) . 0 precizare se mai impune in

legatura cu forma contractului de vanzare-cumparare avand ca obiect un autovehicul (folosit).

Formalitatile prevazute de noua reglementare nu afectcaza validitatea contractului de vanzare-

cumparare incheiat intre parti printr-un inscris sub semnatura privata, acele formalitati fiind

prevazute de lege numai pentru inmatricularea autovehiculului In circulatie . Caracterul

consensual al contractului de vanzare-cumparare de autovehicule se subliniaza si in practica

mai recenta a instautci supreme. In legatura cu forma contractului de vanzare-cumparare mai

precizam ca, daca necesitatea unei auunute forme (de ex., act potarial) rezulta numai din

intelegerea partilor, el nu se trausforma in contract solemn. 0 asemenea intelegere are numai

semnificatia amauarii incheierii contractului de vanzare-cumparare si deci reprezinta un

78

autecontract. Intrucat radierea autovehiculiilui de pe numele vanzatorului si inmatricularea lui pe

numele cumparatorului la orgauele de politie si la orgauele finauciare nu se poate face decat pe

baza actului incheiat in conditiile legii, daca, dupa valabila incheiere a contractului (in forma

inscrisului sub semnatura privata), una dintre parti (oricare) refuza sa se prezinte la orgauul

competent, cealalta parte este indreptatita sa intenteze o actiune in constatarea dreptului de

proprietate asupra autoturismului in patrimoniul cumparatorului (reclamant sau parat), urmand

ca radierea-inmatricularea sa se faca pe baza hotararii judecatoresti. Bineinteles, pentru

pronuntarea unei hotarari in sensul aratat, reclamautul trebuie sa dovedeasca - separat de

plata taxei de timbru pentru actiunea in justitie - consemnarea sumei reprezentaud taxele de

timbru prevazute pentru instrainarea autovehiculelor, care, in urma admiterii actiunii, vor fi

trecute la bugetul statului, iar in raporturile dintre parti vor fi suportate definitiv (in lipsa de

stipulatie contrara, art. 1305 C.civ.) de catre cumparator, instanta dispunaud restituirea acestor

cheltuieli reclamautului (vanzator) prin hotarare. In sfarsit, precizam ca - vanzarea de

autoturisme fiind un contract consensual, deci valabil incheiat prin actul sub semnatura privata -

pretul real al vanzarii (datorat de cumparator) este cel prevazut in chitauta sub semnatura

privata, iar nu cel inferior prevazut in actul incheiat ulterior, daca acest din urma pret este

simulat. Tot astfel, dispozitiile referitoare la conditiile de validitate ale contractului (de exemplu,

conditii de capacitate) trebuie sa fie raportate la momentul realizarii acordului de vointa (cand

se transmite si dreptul de proprietate potrivit art. 1295 C.civ.). Desigur, fiind vorba de un obiect

cu o valoare de peste 250 lei, ad probationem va fi necesara prezentarea unui inscris sau a

unui inceput de dovada scrisa, afara numai daca a existat o imposibilitate, fie si morala, de a

preconstitui o dovada scrisa (art.1197-1198 C.civ.). Numai tertele persoane (nu si partile ori

succesorii lor universali sau cu titlu universal) vor putea dovedi - de exemplu, un caz de

simulatie sau vanzari succesive - cu orice mijloace de proba contractul intervenit intre parti,

fiindca pentru terti contractul este un simplu fapt juridic. Consideram ca solutiile adoptate in

practica judiciara si doctrina referitoare la caracterul consensual al contractului de vanzare-

cumparare de autovehicule urmeaza a fi aplicate si dupa adoptarea OG nr.78/2000 privind

omologarea vehiculelor rutiere si eliberare cartii de identitate a acestora, in vedere admiterii in

circulatie pe drumurile publice din Romania. Potrivit acestui act normativ, " Cartea de identitate

a vehiculului este documentul care atesta pentru persoana mentionata ca detinator, dreptul de

proprietate asupra vehiculului" (art.9 alin.1). "Datele despre detinator se inscriu de catre

orgauele de politie care efectueaza inmatricularea, potrivit legii" (art. 10 alin.3). Dupa cum

rezulta din textul citat, mentionarea cumparatorului in cartea de identitate are ca efect numai

"atestarea" dobandirii dreptului de proprietate prin acordul de vointa dintre parti. Iar daca, dupa

realizarea acordului de vointa prin act sub semnatura privata, una dintre parti refuza sa se

prezinte la orgauul de politie competent in vederea incheierii contractului in forma prevazuta de

79

HG nr.610/1992, cealalta parte este indreptatita sa intenteze o actiune in constatarea

transmiterii dreptului de proprietate, urmaud ca mentiunea privind noul detinator al

autovehiculului in cartea de identitate sa fie inscrisa de orgauul de politie pe baza hotararii

judecatoresti. Vanzarea-cumpararea este un contract translativ de proprietate din momentul

incheierii lui. Aceasta inseamna ca, prin efectul realizarii acordului de vointa (solo consensu) si

independent de predarea lucrului vandut si de plata pretului, se produce nu numai incheierea

contractului, dar opereaza si transferul dreptului de proprietate de la vanzator la cumparator. In

acest sens, art. 1295 C.civ. prevede ca "proprietatea este de drept stramutata" de la vanzator la

cumparator "indata ce partile s-au invoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul inca nu se

va fi predat si pretul inca nu se va fi numarat". Din momentul dobandirii dreptului de proprietate,

cumparatorul suporta si riscul pieirii lucrului, potrivit principiului res perit domino (art.971, 1156,

1335 si 1358 alin.2 C.civ.), daca vanzatorul-debitor al obligatiei de predare dovedeste

intervenirea unei cauze straine exoneratoare de raspundere (art. 1082-1083 C.civ.), adica

natura fortuita, iar nu culpabila, a pieirii lucrului. Daca cauza straina a fost dovedita, vanzatorul

va suporta riscurile numai daca a fost pus in intarziere cu privire la executarea obligatiei de a

preda lucrul vandut (art. 1074 alin.2 C.civ.) si nu reuseste sa dovedeasca ca lucrul ar fi pierit si

la cumparator daca s-ar fi predat la termen (art.1156 alin.2 C.civ.) .Principiul transmiterii

imediate (automate) a dreptului de proprietate (si a riscurilor) din momentul incheierii

contractului opereaza numai daca sunt indeplinite anumite conditii:Vanzatorul trebuie sa fie

proprietarul lucrului vandut, iar contractul perfect valabil incheiat (de exemplu, daca, in mod

exceptional, vanzarea-cumpararea este un contract solemn, consimtamantul partilor trebuie sa

fie manifestat in forma prevazuta de lege); Trebuie sa fie vorba de lucruri determinate individual

(certe). In cazul bunurilor determinate numai generic, transferul proprietatii nu se poate produce

din momentul incheierii contractului, caci nu se cunosc bunurile care urmeaza sa fie efectiv

dobandite de catre cumparator. In consecinta, nu se pune nici problema transferarii riscurilor,

iar lucrurile de gen nici nu pot pieri (genera non pereunt) . La termenul stipulat sau, in lipsa, la

cererea cumparatorului vanzatorul trebuie sa individualizeze lucrul vandut si sa i-l predea. In

caz contrar, va raspunde pentru neexecutarea obligatiei asumate. In cazul lucrurilor de gen,

transferul proprietatii (si al riscurilor) se produce din momentul individualizarii, ceea ce se face

de regula, prin predarea lucrului vandut cumparatorului (predare care valoreaza, in toate

cazurile, individualizare), dar nu se confunda cu aceasta; individualizarea se poate face si prin

alte metode care asigura identificarea lucrurilor ca fiind ale cumparatorului, de exemplu, prin

etichetarea coletelor sau predarea lor unui caraus pentru a fi transportate la cumparator etc.

Intrucat prin individualizare se produce transferul proprietatii la care s-a obligat vanzatorul,

dovada efectuarii ei este in sarcina lui si se poate face cu orice mijloc de proba (fiind un simplu

fapt juridic). Asemanator lucrurilor de gen se pune problema in cazul obligatiilor alternative.

80

Astfel, daca vanzarea are ca obiect un lucru dintre doua (sau mai multe) determinate (certe) dar

numai alternativ, proprietatea se transmite in momentul alegerii, fiindca prin alegere se

individualizeaza lucrul care urmeaza sa fie dobandit de cumparator. In consecinta, riscul pieirii

fortuite este suportat, pana la alegere, de catre vanzator. Astfel, daca piere unul dintre lucruri,

el daloreaza celalalt (art. 1030-1031 C.civ.), fiindca ambele au fost prevazute in obligatione.

"Daca amandoua lucrurile au pierit, fara greseala debitorului, obligatia este stinsa" (art. 1032

C.civ.). Rezulta ca vanzatorul suporta paguba pieirii pana la alegere, dar este liberat de

obligatia de predare si de plata daunelor - interese pentru neexecutare, deoarece neexecutarea

s-a dovedit a fi fortuita. Daca cele doua obiecte sunt lucruri de gen (ipoteza nevizata de art.

1030-1033 C.civ.), pe langa alegere (de exemplu, intre 1000 kg grau sau 1000 kg porumb) -

pentru a opera transferul proprietatii si a riscurilor - trebuie sa se procedeze si la

individualizarea propriu-zisa a lucrului ales. In cazul obligatiei facultative, intrucat are ca obiect

un singur lucru (in obligatione), al doilea fiind prevazut numai ca o simpla posibilitate de plata

(in facultate solutionis), problema transferarii dreptului de proprietate si a riscurilor se rezolva -

potrivit regulilor generale - dupa cum unicul obiect este un lucru cert ori de gen. Lucrul vandut

trebuie sa existe. In cazul vanzarii bunurilor viitoare (emptio-venditio rei futurae, de exemplu,

lucruri care urmeaza sa fie confectionate, o recolta viitoare etc.), desi pot forma obiectul

contractului, transferul proprietatii poate opera numai din momentul in care au fost executate,

terminate, in stare de a fi predate cumparatorului, daca sunt bunuri individual determinate

(certe), iar daca lucrul executat este de gen, dupa individualizare (de exemplu, lucrul fabricat in

serie). In cazul vanzarii unei recolte viitoare, proprietatea se transmite din momentul in care

este gata de recoltat, daca lucrul vandut si pretul lui sunt determinate (de exemplu, graul de pe

terenul vanzatorului in schimbul sumei de 100.000 lei). Daca vanzarea recoltei se face pe

unitate de masura, proprietatea se transmite din momentul individualizarii. Riscurile se transmit

asupra cumparatorului o data cu dreptul de proprietate, daca nu si-a asumat riscul nerealizarii -

in tot sau in parte - a lucrului viitor din momentul incheierii contractului si independent de

transferul proprietatii (caracter aleatoriu) Trebuie ca partile sa nu fi amanat transferul proprietatii

printr-o clauza speciala pentru un moment ulterior incheierii contractului. Asemenea clauze pot

fi prevazute in contract, intrucat regula stabilita in art. 1295 C.civ., potrivit careia transferul

proprietatii are loc "indata ce partile s-au invoit'", nu este de ordine publica (imperativa) si deci

poate fi inlaturata chiar daca lucrul vandut este individual determinat.In sfarsit, precizam ca, in

cazul in care, prin conventia dintre parti, transferul proprietatii a fost amanat pentru un moment

ulterior incheierii contractului, se amana, in virtutea legii, in mod corespunzator, si transmiterea

riscurilor asupra cumparatorului, fie ca partile s-au referit expres la ambele aspecte, fie numai la

unul dintre ele. Dar regula res perit domino (care leaga riscurile de proprietate), la fel ca si

regula transferarii proprietatii in momentul incheierii contractului, nu este o regula imperativa. In

81

consecinta, partile pot disocia cele doua aspecte; cumparatorul sa-si asume riscurile inainte de

momentul transferarii dreptului de proprietate (de exemplu, in cursul executarii lucrului viitor)

sau vanzatorul sa suporte riscurile dupa ce a operat transferul proprietatii (de exemplu, in

cursul transportului). 0 asemenea disociere trebuie sa rezulte dintr-o clauza neindoielnica si

expres prevazuta in contract. 0 precizare se mai impune in legatura cu publicitatea dobandirii

drepturilor reale imobiliare in lumina Legii cadastrului funciar si a publicitatii imobiliare nr.7/1996

, intrata in vigoare la data de 24 iunie 1996 (art.72), prin care s-a prevazut unificarea sistemelor

de publicitate imobiliara, sub forma inscrierii in cartile funciare (publicitate reala), dar numai cu

efecte de opozabilitate fata de terti a actului juridic translativ sau constitutiv de drepturi reale

imobiliare (asemanator sistemului cartilor de publicitate funciara - care a avut aplicabilitate in

unele localitati din fostul judet llfov - potrivit Legii nr. 242/1947). Dupa cum prevede Codul civil,

"in materie de vindere de imobile, drepturile care rezulta prin vinderea perfecta intre parti, nu

pot a se opune, mai inainte de transcriptiunea (in prezent inscrierea in cartea funciara ) actului,

unei a treia persoane care ar avea si ar fi conservat, dupa lege, oarecare drepturi asupra

imobilului vandut" (art. 1295 alin.2). Avand in vedere dispozitiile Legii nr.7/1996 referitoare la

efectele actelor translative (constitutive) de drepturi reale, respectiv la efectele inscrierilor in

evidentele de publicitate imobiliara, trebuie insa sa facem o distinctie intre actele incheiate

(efectuate) inainte de data intrarii in vigoare a noii legi si, respectiv, dupa aceasta data. Astfel,

inscrierile facute in registrele (cartile) de publicitate imobiliara inainte de intrarea in vigoare a

noii legi vor produce efecte (constitutive in sistemul cartilor funciare si de opozabilitate in

sistemul de transcriptii), potrivit reglementarilor in vigoare la data efectuarii lor. Tot astfel, actele

juridice valabil incheiate anterior intrarii in vigoare a noii legi - dar fara efectuarea formelor de

publicitate imobiliara - isi vor produce efectele (constitutive sau de opozabilitate) potrivit

regimului juridic de la data incheierii lor, dar numai la data inscrierii in cartea funciara, potrivit

dispozitiilor noii legi (art.58-59). Dupa intrarea in vigoare a Legii nr.7/1996, toate actele

translative sau constitutive de drepturi reale imobiliare - pentru a fi opozabile fata de terti -

trebuie sa fie inscrise in cartea funciara. Astfel, in judetele cu carte funciara si in judetele in care

s-au finalizat lucrarile cadastrale si ale registrelor de publicitate imobiliara, publicitatea

imobiliara se realizeaza, pentru opozabilitate fata de terti, prin inscrierea in cartea funciara,

incetand aplicabilitatea dispozitiilor referitoare la publicitatea imobiliara prin sistemul registrelor

de transcriptiuni si inscriptiuni, respectiv prin sistemul anterior de carte funciara (art.22 si urm.,

art.72). lar in unitatile administrativ-teritoriale pentru care nu s-au definitivat documentele

cadastrului general, actele translative de drepturi reale imobiliare se inscriu (tot in conformitate

si cu efectele prevazute de noua lege), dar cu caracter nedefinitiv, in cate o carte funciara ,

urmand ca inscrierea definitive sa fie efectuata la punerea in aplicare a cadastrului general si

pe acel teritoriu (art.61) . Pentru lucrurile mobile nu exista un sistem de publicitate, caci posesia

82

lor constituie cel mai bun mijloc de publicitate. Astfel, daca vanzatorul a vandut de doua ori

lucrul mobil (corporal), va avea preferinta cel care a intrat mai intai cu buna-credinta in posesia

lucrului, desi a cumparat mai in urma (posterior tempore, potior iure, art.972 C.civ.) Vanzarea,

ca si orice alt contract, se incheie prin consimtamantul partilor. Acordul de vointa intre parti este

totdeauna necesar si totodata suficient - cu exceptiile prevazute de lege - in vederea formarii

contractului. Intrucat problemele juridice privitoare la consimtamant, la principiul autonomiei de

vointa si libertatea contractuala, precum si la momentul incheierii contractului sunt cunoscute

de la teoria actului juridic si teoria generala a obligatiilor, iar in materia vanzarii se aplica regulile

dreptului comun, urmeaza sa analizam numai anumite probleme specifice vanzarii: promisiunea

de vanzare (unilaterala sau bilaterala), pactul de preferinta si dreptul de preemptiune. Spre

deosebire de oferta de a contracta, act juridic unilateral, in cazul promisiunii de vanzare, o

persoana, prevazand un eventual interes pentru ea de a dobandi proprietatea unui bun,

primeste promisiunea proprietarului de a vinde acel bun, rezervandu-si facultatea de a-si

manifesta ulterior - de obicei inauntrul unui termen - consimtamantul sau de a-l cumpara. De

exemplu, locatorul-proprietar se obliga fata de locatar sa-i vanda, la un pret stabilit, lucrul dat in

locatiune, daca locatarul isi va manifesta vointa de a-l cumpara. 0 promisiune de vanzare

acceptata cu aceasta rezerva constituie, neindoielnic, un contract (si nu un act unuateral de

vointa care devine caduc in caz de moarte sau daca persoana devine incapabila),dar nu

constituie o vanzare - fiind distincta de ea - si nu poate produce efectele unei vanzari.

Promisiunea de vanzare este de fapt un antecontract, care da nastere la un drept de creanta,

una dintre parti fiind obligata (obligatia de a face) fata de cealalta parte sa vanda in viitor un

anumit bun, beneficiarul promisiunii putand opta in sensul de a-l cumpara ori nu. Daca

beneficiarul va opta in sensul cumpararii bunului, dar promitentul, prin incalcarea obligatiei

asumate, va refuza vanzarea, - eventual a si vandut lucrul unei alte persoane - contractul

proiectat nu se va mai incheia, beneficiarul avand dreptul la daune-interese potrivit regulilor

aplicabile obligatiilor de a face (art. 1075 C.civ.). Rezulta ca promisiunea de vanzare este un

contract unilateral, intrucat creeaza obligatii numai pentru una dintre parti (promitent). Este insa

posibil ca, in schimbul dreptului de optiune ce i se confera, beneficiarul promisiunii sa se oblige

la plata unei sume de bani (pretul dreptului de optiune), caz in care promisiunea unilaterala de

a vinde va fi un antecontract sinalagmatic, dar, evident, fara a se fi transformat intr-o

promisiune bilaterala de vanzare-cumparare, caci beneficiarul nu isi asuma obligatia de a

cumpara, ci numai aceea de a plati pretul optiunii ce i se confera. Tot astfel, daca beneficiarul

se obliga la plata unei sume de bani in cazul in care va opta in sens negativ. Dovada

promisiunii de vanzare se face conform regulilor generale (art.1191 si urm. din C.civ.) aplicabile

creantelor chiar daca vanzarea proiectata ar fi un contract solemn (de exemplu, are ca obiect

un teren). Obligatia promitentului nascuta din promisiunea de vanzare se stinge la expirarea

83

termenului prevazut sau, daca nu s-a prevazut un termen, la expirarea termenului general de

prescriptie, care incepe sa curga de la data incheierii promisiunii de vanzare (art.3 si art.7 alin.2

din Decr.nr. 167/ 1958). Mentionam ca, desi nu se intalneste in practica, promisiunea

unilaterala poate fi asumata de cumparator (promisiune unilaterala de cumparare), fiind

guvernata de aceleasi reguli ca si promisiunea de vanzare. Promisiunea de vanzare poate fi nu

numai unilaterala, dar si bilaterala - de a vinde si cumpara - in care caz ambele parti se obliga

sa incheie in viitor, la pretul stabilit, contractul de vanzare-cumparare. Promisiunea bilaterala, la

fel ca si cea unilaterala, este un antecontract, cu singura deosebire ca in acest caz oricare

dintre parti poate cere incheierea contractului. Daca, de exemplu, partile s-au obligat sa vanda,

respectiv sa cumpere un teren, contractul de vanzare-cumparare nu este incheiat cat timp

contractul nu se intocmeste in forma prevazuta de lege (autentica) si cu respectarea dreptului

de preemptiune (daca este cazul). Dar solutia trebuie sa fie aceeasi chiar daca contractul nu

este solemn si nu exista nici alte conditii legale. Intrucat vanzatorul nu a vandut, iar

cumparatorul nu a cumparat, ci ambii s-au obligat numai sa incheie contractul, desi s-au inteles

asupra lucrului si asupra pretului, vanzarea-cumpararea nu poate fi considerata incheiata. In

schimb, obligatia de a incheia contractul in viitor (si cu respectarea dispozitiilor speciale, daca

este cazul), este valabila. Daca promitentul-vanzator nu-si respecta obligatia si vinde lucrul unei

alte persoane, beneficiarul-cumparator nu poate cere predarea lucrului, intrucat nu a devenit

proprietar, iar vanzarea incheiata cu o alta persoana este - cu rezerva fraudei (fraus omnia

corrumpit) - valabila. Prin urmare, beneficiarul-cumparator nu poate cere decat daune-interese .

Daca insa lucrul se mai gaseste in patrimoniul vanzatorului si nu exista alte impedimente legale

- pe langa posibilitatea acordarii daunelor-interese sau obligarii promitentului, sub sanctiunea

daunelor cominatorii, la incheierea contractului - nu excludem posibilitatea ca instanta, in

lumina principiului executarii in natura a obligatiilor si repararii in natura a pagubelor, sa

pronunte, in baza art. 1073 si 1077 C.civ., o hotarare care sa tina loc de contract de vanzare-

cumparare si care va avea caracter constitutiv de drepturi, operand transferul proprietatii de la

data cand ramane definitiva. Pactul de preferinta este o varianta a promisiunii de vanzare prin

care proprietarul unui bun se obliga ca, in cazul cand il va vinde, sa acorde preferinta unei

aunmite persoane, la pret egal. Subliniem ca in acest caz proprietarul bunului nu se obliga sa-l

vanda, ci numai sa acorde preferinta in cazul in care se va hotari in acest sens. 0 asemenea

promisiune, desi afectata de o conditie potestativa, este totusi valabila, deoarece conditia este

numai simpla potestativa, realizarea ei depinzand si de imprejurari externe vointei promitentului,

care l-ar putea determina sa-si vanda bunul. Intrucat pactul de preterinta - la fel ca si

promisiunea de vanzare - nu transmite dreptul de proprietate, nu confera partii lezate dreptul de

a intenta actiunea in revendicare sau in anularea vanzarii facute cu nesocotirea acestei

promisiuni, afara de cazul cand se dovedeste ca vanzarea s-a facut in frauda beneficiarului

84

promisiunii cu complicitatea la frauda din partea tertului achizitor (fraus omnia corrumpit). In

lipsa fraudei, beneficiarul pactului va avea actiune numai impotriva promitentului pentru daune

interese. conform regulilor generale privitoare la raspunderea pentru prejudiciul cauzat prin

nerespectarea obligatiei de a face. In sfarsit, mai precizam ca - daca nu s-a prevazut altfel in

conventia dintre parti - dreptul beneficiarului rezultand din promisiunea de vanzare (unilaterala

sau bilaterala) inclusiv pactul de preferinta, se poate transmite prin acte intre vii (cu respectarea

formalitatilor prevazute de lege pentru cesiunea de creanta) sau prin mostenire. Intrucat

legislatia noastra nu cunoaste cesiunea de datorie, obligatia promitentului se transmite numai

prin mostenire (mortis causa). Conform art. 1306 C.civ., pot cumpara toti carora nu le este oprit

prin lege. Deci regula este capacitatea, iar incapacitatea, exceptie. De aceea, cazurile de

incapacitate sunt expres si limitativ prevazute de lege si sunt de stricta interpretare. Cat

priveste capacitatea de exercitiu, in materia contractului de vanzare-cumparare se aplica

regulile generale. Precizam numai ca vanzarea-cumparare este, in principiu, un act de

dispozitie atat pentru vanzator, cat si pentru cumparator. In consecinta, partile trebuie sa aiba

capacitate de exercitiu deplina, iar persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de

exercitiu restransa, trebuie sa incheie contractul prin ocrotitorul legal, respectiv cu incuviintarea

acestuia si, in toate cazurile, cu autorizatia autoritatii tutelare. Dar vanzare-cumparare este,

intotdeauna, act de dispozitie numai raportat la lucrul vandut si pretul care formeaza obiectul

contractului. In schimb, raportat la patrimoniul partii contractante, vanzarea-cumpararea

mijloceste si efectuarea de acte de conservare sau de administrare a patrimoniului (de

exemplu, cumpararea de materiale pentru repararea casei, instrainare bunurilor supuse pieirii

ori stricaciunii sau a celor de mica valoare devenite nefolositoare - art. 129 C.fam.). Iar in

aceste cazuri va fi suficient ca partea sa aiba capacitatea de a face acte de conservare ori de

administrare si, respectiv, sa aiba incuviintarea necesara incheierii unor astfel de acte. Pentru

contractul de vanzare-cumparare legea prevede anumite incapacitati speciale. Aceste

incapacitati sunt interdictii (prohibitii) de a vinde si cumpara sau de a cumpara. Interdictiile

(numai) de a vinde (inalienabilitatea), intrucat sunt stabilite de lege in functie de natura

(destinatia) bunurilor, iar nu in consideratia persoanei (intuitu personae), urmeaza sa fie

analizate in legatura cu obiectul contractului de vanzare-cumparare. Vanzarea intre soti este

interzisa (art. 1307 C.civ.)-Potrivit legii, donatia intre soti este revocabila (art.937 C.civ.). Daca

vanzarea intre soti ar fi valabila, s-ar putea ocoli aceasta dispozitie imperativa a legii prin

incheierea unor contracte de vanzare-cumparare simulate. Scopul interdictiei este de a

impiedica ca sotii sa realizeze sub aparenta unor vanzari simulate donatii irevocabile (donatorul

abuzand de influenta pe care o are asupra sotului donator. Prin aceasta interdictie se apara si

interesele mostenitorilor (rezervatari sau care beneficiaza de raportul donatiilor). Daca

vanzarea intre soti n-ar fi interzisa, prin vanzari simulate unul dintre soti ar putea face celuilalt

85

liberalitati care sa exceada cotitatea disponibila sau care sa fie sustrase raportului donatiilor

(fara indeplinirea conditiilor scutirii de raport) . Prin aceasta interdictie se mai apara interesele

creditorilor, care ar putea sa fie fraudati prin incheierea unor contracte de vanzare-cumparare

simulate (inclusiv fictive). Nerespectarea interdictiei cu privire la vanzarea intre soti, duce la

nulitatea relativa a contractului, anularea putand fi ceruta de oricare dintre soti, de mostenitorii

ocrotiti sau de creditori, fara a fi obligati sa dovedeasca fraudarea drepturilor. Fiind o nulitate

relativa, ea poate fi confirmata dupa desfacerea casatoriei de catre parti sau de catre

mostenitori dupa moartea vanzatorului. Mentionam ca vanzarea intre concubini este valabila,

afara de cazul cand contractul s-a incheiat pentru a determina pe una dintre parti sa mentina

starea de concubinaj si deci are o clauza imorala. Conform art. 1308 pct.1 C.civ., tutorii nu pot

cumpara bunurile persoanelor de sub tutela lor (cat timp socotelile definitive ale tutelei n-au tost

date si primite - art. 809 C.civ.). Mandatarii, atat conventionali, cat si legali, imputerniciti a vinde

un lucru nu pot sa-l cumpere (art. 1308 pct.2 C.civ.) intrucat - de regula - nu se poate admite ca

o persoana sa cumuleze si rolul de vanzator si cel de cumparator. Legea a stabilit aceasta

prohibitie (precum si prohibitia pentru functionari) pentru ca mandatarul (functionarul) sa nu fie

pus in situatia de a alege intre interesul sau, care este de a cumpara cat mai ieftin, si interesul

pe care trebuie sa-l apere, obtinand pretul cel mai ridicat. Persoanele care administreaza bunuri

ce apartin statului, comunelor, oraselor, municipiilor sau judetelor nu pot cumpara bunurile

aflate in administrarea lor (art. 1308 pct.3 C.civ.). Functionarii publici nu pot cumpara bunurile

statului sau unitatilor administrativ-teritoriale care se vand prin mijlocirea lor (art. 1308 pct.4

C.civ.). In cazul bunurilor destinate vanzarii si pentru care exista preturi fixe, astfel incat

aprecierile subiective sunt excluse, cumpararea poate fi recunoscuta valabila, daca nu intervin

alte cauze de nulitate. In cazul tutorilor, mandatarilor, administratorilor si functionarilor

consideram ca sanctiunea este nulitatea relativa (desi textul art. 1308 sugereaza sanctiunea

nulitatii absolute). Judecatorii, procurorii si avocatii nu pot deveni cesionari (cumparatori) de

drepturi litigioase care sunt de competenta curtii de apel in a carui circumscriptie isi exercita

functia sau profesia (art. 1309 C.civ.) . In cazul judecatorilor de la Curtea Suprema de Juslitie si

a procurorilor de la ParchetuI General (de pe langa CSJ), interdictia se intinde pe tot teritoriul

tarii. Prin "drepturi litigioase" trebuie sa se inteleaga nu numai drepturile care formeaza obiectul

unui proces inceput si neterminat, dar si cele in privinta carora se poate naste o contestatie

serioasa si viitoare (dubius eventus litis) si indiferent de natura dreptului si de intentia

cumparatorului de a-l revinde .Intrucat aceasta interdictie este intemeiata pe un motiv de ordine

publica (apararea prestigiului justitiei) incalcarea ei se sanctioneaza cu nulitatea absoluta a

actului si cu suportarea cheltuielilor vanzarii si plata daunelor-interese. 0 incapacitate speciala

de cumparare (de dobandire prin acte intre vii) a fost prevazuta de art.46 alin.2 din Legea

nr.18/1991 in privinta terenurilor agricole, reglementata in prezent de Legea nr.54/1998 privind

86

circulatia juridica a terenurilor. Potrivit art.2alin.2 din noua lege, proprietatea funciara a

dobanditorului si a familiei sale (sotii si copiii necasatoriti, daca gospodaresc impreuna cu

parintii lor) nu poate depasi 200 ha teren agricol in echivalent arabil. Fiind o derogare de la

regula capacitatii (art. 1306 C.civ.), textul este de stricta interpretare; dupa cum s-a precizat sub

incidenta reglementarii initiale, limitarea se aplica numai in privinta terenurilor agricole (nu intra

in calcul terenurile cu constructii sau destinate constructiilor), dar indiferent de locul situarii lor

(intravilan sau extravilan) si numai in cazul dobandirii prin acte intre vii (nu si mortis causa sau

prin faptul posesiunii), dar indiferent de caracterul oneros sau gratuit al actului. Limita de 200 ha

este stabilita cumulativ; terenul detinut in proprietate (nu si cu alt titlu, de exemplu, arendare)

impreuna cu cel dobandit tot in proprietate, fie si nuda proprietate, nu poate depasi limita

prevazuta de lege. Daca terenul dobandit se incadreaza in parte in aceasta limita, in parte o

excede, urmeaza ca, in conformitate cu regula nulitatii partiale, actul sa fie considerat valabil in

partea in care dobandirea se situeaza in limita a 200 ha si nul absolut in partea in care

depaseste aceasta suprafata . Potrivit noii reglementari, sanctiunea este "reductiunea actului

juridic pana la limita suprafetei legale"(art.2 alin.3 din Legea nr.54/1998), cu consecinta

desfiintarii actului juridic in masura depasirii limitei legale; total, daca terenul agricol proprietatea

dobanditorului are 200 ha si partial, daca si in masura in care terenul dobandit se incadreaza in

limita legala. Cu toate ca noua lege foloseste impropriu, termenul de "reductiune", regimul

juridic aplicabil este cel al nulitatii absolute (totale sau partiale), iar nu al reductiunii liberalitatilor

excesive pentru incalcarea rezervei succesorale (care poate sa nu fie ceruta de persoanele

indreptatite si actiunea in reductiune este prescriptibila in termenul general de prescriptie).

Adaugam ca, dupa parerea noastra, reductiunea (nulitatea) partiala nu poate fi aplicata -

impunandu-se desfiintarea totala a actului - daca una dintre parti, mai ales vanzatorul (care,

eventual, nici nu cunostea exact intinderea terenului detinut de dobanditor si membrii familiei),

dovedeste ca nu ar fi incheiat actul fara partea lovita de nulitate, acea parte fiind cauza

determinanta a actului (de exemplu, partea de teren ce ar ramane nu poate fi valorificata in

mod corespunzator). In masura desfiintarii actului, vanzatorul ramane proprietar si obligat sa

restituie pretul (restitutio in integrum, respectiv, partim restitutio). Pe de alta parte, intrucat actul

este nul absolut, nu poate fi validat prin retransmiterea terenului catre o alta persoana (nulitatea

primei instrainari atragand si nulitatea celei de a doua, instrainatorul neavand calitatea de

proprietar) si nici deghizat sub forma de arendare sau dobandit printr-o persoana interpusa. In

caz de simulatie, actul secret este desfiintat in temeiul art.2 din Legea nr.54/1998, iar cel

aparent nu poate produce efecte intre parti, intrucat nu corespunde vointei lor reale. Dar se

poate angaja raspunderea lor fata de tertii care, cu buna-credinta, isi intemeiaza pretentiile pe

actul public (de exemplu, cumpararea viitoarei recolte de la "arendas").

87

28) Contractul de vânzare-cumpărare. Varietăţi de vânzare.

Vanzarea dupa greutate, numar sau masura-are ca obiect bunuri de gen, limitate care trebuie

individualizate. Vanzarea pe incercate-se prevede conditia suspensiva a incercarii bunului de

catre cumparator. Vanzarea cu pact de rascumparare-este supusa unei conditii rezolutorii

exprese care consta in facultatea pe care si-o rezerva vanzatorul de a relua bunul vandut,

restituind pretul si cheltuielile facute de cumparator intr-un anumit termen. O asemenea

vanzare este nula de drept. Vanzarea unei mosteniri poate avea loc numai dupa deschiderea

mostenirii.

29) Definiţia, conţinutul şi caracterele dreptului de proprietate.

Dintre toate drepturile pe care o persoana le poate avea asupra unui lucru, cel mai complet

este dreptul de proprietate pentru ca el ofera titularului sau exercitiul tuturor facultatilor, tuturor

prerogativelor pe care legea le cunoaste. Prin posesie, in vorbirea uzuala, se

intelege ,,detinerea unui lucru” , ,,a avea stapanire un lucru” etc. Codul civil roman (art. 1846)

defineste posesia ca fiind ,,detinerea unui lucru” sau ,,folosirea unui drept”, de noi insine sau de

altul in numele nostru. Posesia nu trebuie confundata cu detentia. Esential, pentru posesie,

este existenta elementului intentional - ,,animus”-; adica stapanesc un anumit lucru pentru mine

(sunt proprietarul acestuia), spre deosebire de detentie, numita si detentie precara, unde

lipseste elementul intentional, animus, fiind prezent numai elementul corpus, adica detinerea

materiala a lucrului; de exemplu, detin un lucru proprietatea altuia, in numele acestuia, pentru

ca asa a dorit proprietarul cand mi-a lasat lucrul in pastrare ori mi l-a inchiriat etc. Asadar,

putem concluziona ca posesia este un mijloc indispensabil fiecarui proprietar pentru a-si realiza

scopul sau, adica utilizarea economica a proprietatii sale. Orice proprietar trebuie sa aiba

posibilitatea materiala de a se folosi de bunul avut in proprietate, in caz contrar proprietatea ar

ramane doar o simpla utopie. Folosinta reprezinta acea prerogativa in virtutea careia

proprietarul poate sa intrebuinteze bunul in interesul sau (,,jus utendi”) si poate sa culeaga

fructele acestuia (,,jus fruendi”), fie ca sunt naturale, industriale ori civile. In acest sens, art. 482

Cod civil prevede ca: ,,Proprietatea unui lucru mobil sau imobil de drept asupra tot ce produce

lucrul si asupra a tot ce uneste ca accesoriu cu lucrul, intr-un mod natural sau artificial”.

Dispozitia - ,,Jus abutendi”. -Reprezinta prerogativa proprietarului de a dispune liber de bunul

avut in proprietatea sa. In acest sens, proprietarul are libertatea de a hotari soarta acelui bun,

putand sa-l instraineze contra unui beneficiu multumitor sau gratuit, sa-l inchirieze, sa-l lase

mostenire, sa-l abandoneze ori sa-l distruga. Exercitarea acestui drept trebuie sa se desfasoare

88

in limitele determinate de lege, urmarind realizarea intereselor sale fara ca aceste actiuni sa

prejudicieze alta persoana. Exercitarea abuziva a dreptului de proprietate atrage dupa sine

raspunderea juridica a titularului dreptului, vinovat de savarsirea abuzului respectiv. Dreptul de

proprietate este acel drept real in virtutea caruia titularul dreptului, persoana fizica sau juridica,

este indreptatit sa posede, sa foloseasca si sa dispuna de un lucru in mod exclusiv si absolut,

prin putere proprie si in interes propriu, insa in limitele determinate de lege. Caracterul absolut

al dreptului de proprietate rezulta chiar de dispozitia Codului civil, care precizeaza acest lucru:

,,proprietarulunui lucru se bucura si dispune de acesta in mod exclusiv si absolut”. Facand

parte din categoria drepturilor absolute, dreptul de proprietate confera titularului puteri

nelimitate in privinta folosirii economice a lucrului, precum in ceea ce priveste soarta juridica a

acestuia. Puterea proprietarului asupra lucrului avut in proprietate se poate manifesta prin doua

modalitati: prin acte materiale de folosinta si de consumatie, de exemplu, citesc cartea, locuiesc

apartamentul, ma deplasez cu automobilul; prin acte juridice, cum ar fi: instrainez imobilul prin

vanzare ori donatie, inchiriez apartamentul, las prin testament bunurile din patrimoniul meu

unor persoane etc. Caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie interpretat astfel:

titularul dreptului de proprietate asupra unui lucru are posibilitatea de a trage toate foloasele, de

a profita de utilitatile pe care acesta le confera si de a savarsi actele juridice care raspund

intereselor proprietarului. Caracterul ,,exclusiv” al dreptului de proprietate poate fi privit intr-un

dublu sens: in sens general si comun tuturor drepturilor reale, dreptul de proprietate este

un ,,drept exclusiv”, pentru ca este opozabil oricarei persoane. De exemplu, o persoana este

unui teren, ea poate impiedica pe oricine ar dori sa treaca pe acel teren, fara incuviintarea sa,

chiar daca trecerea nu i-ar cauza nici un prejudiciu material. De aici apare si dreptul de a cere

si a obtine despagubiri in vederea acoperirii pagubelor suferite prin incalcarea acestui drept;

dreptul de proprietate este un drept exclusiv, specific dreptului de proprietate, pentru ca numai

proprietarul este singurul indreptatit sa exercite cele trei prerogative conferite acestui drept:

posesia, folosinta si dispozitia. Fatul ca este un drept exclusiv, da dreptul proprietarului de a

revendica bunul in mana oricarui s-ar gasi. Proprietatea este un drept perpetuu intr-un dublu

sens: proprietatea nu este limitata in timp, pentru ca ea trece de la titularul actual la urmasii sai

directi sau la acei carora le-a transmis dreptul prin acte cu titlu oneros ori cu titlu gratuit, iar de

la acestia la urmasii lor si asa mai departe. Pentru acest motiv se spune ca dreptul de

proprietate este un drept ,,cesibil” si ,,transmisibil”, atat timp cat exista bunul asupra carui s-a

dobandit dreptul; dreptul de proprietate este un drept perpetuu, intrucat are o existenta

independenta de exercitarea dreptului si, ca atare, nu se poate pierde prin nefolosinta decat

prin situatii expres prevazute de lege, cum ar fi prescriptia achizitiva in cazul imobilelor si

prescritia extinctiva in cazul tuturor mobilelor. Obiect al dreptului de proprietate il poate constitui

orice bun mobil sau imobil, corporal sau incorporal. Dreptul de proprietate asupra unui lucru se

89

intinde nu numai asupra lucrului propriu-zis, ci si asupra a tot ce depinde de el, ca accesoriu,

precum si la tot ceea ce produce el. De exemplu, in cazul proprietatii unui teren, obiectul

proprietatii se intinde asupra suprafetei solului, asupra plantatiilor ce ar putea cuprinde, precum

si a produselor ce se vor realiza pe suprafata respectiva. Delimitare in suprafata – in linie

orizontala – consta in masurarea suprafetei solului sau a suprafetei construite si fixarea liniei

despartitoare, adica a hotarului. Delimitarea in suprafata a proprietatii funciare prezinta o

importanta deosebita in cadrul operatiunilor de punere in aplicare a prevederilor Legii fondului

funciar (Legea nr. 19/1991). Operatiunea de stabilire a hotarului – de granituire – va fi mult

usurata de efectuarea lucrarilor cadastrale, impuse de Legea cadastrului. Delimitarea in

inaltime – pe linie verticala – se refera la dreptul proprietarului unui teren de a folosi numai

suprafata acestuia, dar si spatiul ce se afla deasupra acelui teren. Dreptul asupra spatiului

aerian permit unui proprietar sa ridice constructii si sa faca plantatii care se inalta pe verticala,

intre limitele hotarului. In virtutea acestui drept, proprietarul unui teren poate cere vecinului sa

taie crengile arborilor ce se extind deasupra terenului sau. Acest spatiu aerian se suprapune

terenului, adica intinderea lui nu trece de limitele acestuia. Delimitarea in adancime – in

profunzime – priveste subsolul terenului asupra caruia se exercita dreptul de proprietate. De la

dispozitia art. 491 Cod civil, conform careia „ proprietarul poate face in subsolul terenului sau tot

ceea ce gaseste de cuviinta”, exista numeroase derogari. Astfel, Constitutia din 1923, art. 19,

prevede ca „zacamintele miniere, precum si bogatiile de orice natura ale subsolului sunt

proprietatea statului”. Dreptul de proprietate si dreptul de accesiune Dreptul de accesiune este

un drept real ce se naste in legatura cu dreptul de proprietate, avand temeiul legal in dispozitiile

codului civil, art.482, care prevede ca: „Proprietatea unui lucru mobil sau imobil, da dreptul

asupra a tot ceea ce produce lucrul si asupra a tot ce se uneste ca accesoriu cu lucrul in mod

natural sau artificial”2. Sunt situatii numeroase in privinta dreptului de proprietate, cum ar fi:

cand sporirea suprafetei terenului a avut loc pe cale naturala, prin aluvionare, suprafata

respectiva devine proprietatea celui care este si proprietatea la care s-a alipit suprafata

rezultata din depunerea aluviuni; plantatiile si constructiile facute pe terenurile altuia revin

proprietarului, care va avea obligatia sa restituie contra valoarea lor, celui care le-a facut fiind

de buna credinta sau sa ceara inlaturarea lor si sa i se plateasca despagubirilr de la cel ce le-a

facut cu rea credinta; atribuirea lucrului mobil rezultat din combinarea a doua substante,

proprietarului lucrului cu valoarea mai mare (un aliaj din argint) si, bineinteles, cu despagubirea

corespunzatoare a proprietarului lucrului cu valoare mai mica (in exemplu dat, proprietarul

argintului) – este asa numita „confuziune”; atribuirea lucrului mobil rezultat din prelucrarea unui

material apartinand altei persoane, aceluia care are contributia mai insemnata la bunul

respectiv, de exemplu, statuia obtinuta dint-un bloc de marmura, va reveni sculptorului, spre

deosebire de situatia in care se confectioneaza o haina, aceasta va reveni proprietarului stofei

90

si nu confectionerului – este „specificatiune”. Conform Constitutiei Romaniei, dreptul de

proprietate poate fi: drept de proprietate publica si drept de proprietate privata.

30) Domeniul prescripţiei extinctive.

Prescriptia extinctiva nu este definita in legea civila totusi Decretul 167 / 1958 in art. 1, alineatul

1, consacra efectul prescriptiei extinctive “dreptul la actiune avand un obiect patrimonial, se

stinge prin prescriptie, daca nu a fost executat in temeiul stabilit de lege”. Putem defini

prescriptia extinctiva din dreptul civil ca fiind stingerea dreptului la actiune neexercitat in

termenul de prescriptie. Prescriptia extinctiva este cunoscuta de toate ramurile de drept , si de

aici drept drept consecinta – natura juridica a prescriptiei extinctive trebuie stabilita in cadrul

fiecarei ramuri de drept.Din dreptul civil face parte prescriptia dreptului la actiune ( in sens

material ) si pentru a stabili natura juridica a prescriptiei extinctive, inseamna a raspunde la

intrebarea ce este, pentru dreptul civil, prescriptia dreptului la actiune ? Pentru a raspunde la

intrebare este necesar sa stabilim ce efect produce prescriptia extinctiva asupra dreptului

subiectiv civil si pe cale de consecinta, asupra obligatiei civile corelative. Din chiar definitia data

prescriptiei extinctive rezulta ca actiunea intentatade subiectul activ , dupa actiunea prescriptiei

extinctive, va fi respinsa ca prescrisa, ceea ce echivaleaza cu refuzul concursului fortei de

constrangere a statului. Putem intelege efectul prescriptiei extinctive daca amintim prevederea

art. 20, alin. 1 din Decretul nr. 67 / 1958 : Debitprul care a executat obligatia, dupa ce dreptul la

actiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sa ceara inapoierea prescriptiei chiar daca la

data executarii nu stia ca termenul prescriptiei era implinit. Concluzia ce se desprinde este

urmatoarea : prescriptia extinctiva nu stinge nici dreptul subiectiv nici obligatia civila corelativa.

Totusi se realizeaza o transformare ori o schimbare juridica : dreptul subiectiv civil nu mai este

aparat pe cale ofensiva a actiunii in justitie, ci numai pe cale defensiva a exceptiei, daca

debitorul si-a executat voluntar obligatia sa obligatia civila corelativa nu mai poate fi adusa la

indeplinire pe calea executarii silite, dar este permisa executarea sa voluntara, adica de

bunavoie. Prescriptia extinctiva transforma dreptul subiectiv civil si obligatia civila corelativa din

perfecte in imperfecte. Sub aspectul naturii sale juridice, prescriptia dreptului la actiune este un

mod de transformare a continutului raportului juridic civil. Prin prescriptia extinctiva se stinge

numai dreptul la actiune ( in sens material ). Consecintele stingerii prin prescriptie a dreptului la

actiune in sens material; acestea sunt : supravietuirea dreptului subiectiv civil, ca si obligatiei

civile corelative ( acestea se transforma devenind imperfecte, din perfecte; imprescriptibilitatea

dreptului la actiune in sens procesual , titularul dreptului la actiune poate sesiza organul de

justitie. Determinarea “ domeniului prescriptiei extinctive “ inseamna a stabili drepturile

91

subiectelor civile ale caror actiuni cad sub incidenta acestei institutii , pentru a le deosebi de

cele imprescriptibile extinctive. Formeaza domeniu al prescriptiei extinctive, numai acele

drepturi subiective civile ale caror actiuni sunt prescriptibile extinctive. Criteriile pe care le avem

in vedere vizeaza aceste drepturi civile. Primul criteriu de determinare este reprezentat de

natura drepturilor subiective civile, dupa care distingem : domeniul prescriptiei extinctive in

categoria drepturilor patrimoniale; domeniul prescriptiei extinctive in categoria drepturilor

nepatrimoniale. Alt criteriu este acela al actului normativ care reglementeaza prescriptia, potrivit

caruia avem : domeniul prescriptiei extinctive guvernat de Decretul 167 / 1958; domeniul

prescriptiei extinctivecaruia I se aplica codul civil; domeniul prescriptiei extinctive care rezulta

din aplicarea altor acte normative, izvoare de drept civil ( codul familiai, Legea 31 / 1990, etc. )

Domeniul prescriptiei extinctive in categoria drepturilor patrimoniale: prescriptia extinctiva si

drepturile de creanta – in principiu, drepturile de creanta sunt prescriptibile extinctive, indiferent

de izvorul lor. Exceptii de la principiu actiunea in restituirea drepturilor la CEC; actiunea avand

ca obiect partea cuvenita din rezerva de prime in asigurarile facultative de personae; prescriptia

extinctiva si dreturile reale principale Actiuni reale imprescriptibile extinctive – in intelegerea

domeniului prescriptiei extinctive in categoria drepturilor reale principale trebuie sa tinem seama

de dispozitia, de principiu, cuprinsa in art. 2 din Decretul 167 / 1958 : “Dispozitiile decretului de

fata nu se aplica dreptului la actiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz abitatiune,

servitute si superficie”. Sunt considerate imprescriptibile extinctive : actiune in revendicare

imobiliara, care ,desi imprescriptibila extinctiv, aceasta actiune poate fi paralizata prin invocarea

uzucapiunii; actiunea in revendicare – imobiliara si mobiliara – intemeiata pe dreptul de

proprietate publica; actiunea confesorie, prin care se urmareste apararea unui drept de

superficie. Actiuni reale prescriptibile extinctive. Sunt de mentionat urmatoarele : actiunea in

revendicarea mobiliara, intemeiata pe dreptul de proprietate private; actiunea in revendicarea

imobiliara ( in cazurile prevazute de art. 428 Codul civil, art. 561 alin. 1 Cod procedura civila);

actiunea confesatorie – prin care se urmareste apararea dreptului de usufruct Domeniul

prescriptiei extinctive in cadrul drepturilor nepatrimoniale -Principiul in aceasta materie este ca

drepturile nepatrimoniale sunt imprescriptibile extinctive. Existenta principiuliu rezulta pe de o

parte din interpretarea per a contrario a art. 1, alin. 1 din Decretul 167 / 1958 : “Dreptul la

actiune, avand un obiect patrimonial se stinge prin prescriptie daca n-a fost exercitat in

termenul stabilit de lege” , inseamna ca “Dreptul la actiune, avand un obiect nepatrimonial nu

se stinge prin prescriptie “. Pe de alta parte, principiul poate fi dedus si din imprejurarea ca

legea stabileste , expres exceptiile de la acest principiu. Principalele actiuni, avand un obiect

nepatrimonial, care sunt prescriptibile, sunt: actiunea in nulabilitate ( adica in nulitate relativa –

termenul general de prescriptie este de 3 ani )actiunea in nulitate relativa a casatoriei ( art. 21

Codul familiei ) actiunea in tagada paternitatii ( art. 55 alin. 1 Codul familiei )actiunea in

92

stabilirea paternitatii ( art. 60 alin. 1 Codul familiei ) Prin termen de prescriptie extinctiva se

intelege intervalul de timp stabilit de lege, inauntrul caruia trebuie exercitat dreptul la actiune in

sens material, sub sanctiunea pierderii acestui drept. Termenul de prescriptie este

esentialmente un termen legal, deoarece numai prin lege se poate stabili un astfel de termen.

Termenul general de prescriptie este acel termen care-si gaseste aplicatie practica ori de cate

ori nu-si gaseste aplicatie un termen special de prescriptie. Termenul general de prescriptie

este de 3 ani ( art. 3 alin. 1 Decretul 167 / 1958 ). Acest termen este general in sensul aplicarii

lui tuturor actiunilor “personale” (intemeiate pe drepturi de creanta ) cu exceptia cazurilor pentru

care exista termene speciale de prescriptie, indiferent de izvorul concret al raportului

obligational: act juridic ( unilateral sau bilateral ori fapt juridic stricto sensu ). Termenul general

de prescriptie este de 30 de ani. Acest termen este stabilit de art. 1890 Cod civil : “toate

actiunile atat reale cat si personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile si pentru

care n-a definit un termen de prescriptie se vor prescrie peste 30 de ani “. Trebuie sa reamintim

ca “ Dispozitiile decretului de fata nu se aplica dreptului la actiune privitor la drepturile de

proprietate, uzufruct, uz, abitatie, servitute si superficie” ( art. 21 Decretul 167 / 1958 ). Acest

termen este general, deoarece isi gaseste aplicatie ori de cate ori nu exista un termen special.

Acest termen se obtine prin “scaderea” , din totalul actiunilor reale a : actiunilor reale

imprescriptibile extinctive; actiunilor reale supuse unor termene speciale ale prescriptiei.

Termenul de 30 de ani se aplica :actiunii de revendicare mobiliara intemeiata pe dreptul de

proprietate private; actiunii confesorii Termene speciale de prescriptie sunt :aplicabile actiunilor

personale nepatrimoniale; aplicabile actiunilor personale, intemeiate pe drepturi de creanta.

Inceputul prescriptiei extinctive -Regula generala potrivit art. 7 alin. 1 “prescriptia incepe sa

curga de la data cand se naste dreptul la actiune…”, iar potrivit art. 1886 Cod civil : “nici o

prescriptie nu poate incepe a curge mai inainte de a se naste actiunea supusa acestui mod de

stingere”. In concluzie, regula generala, este aceasta :prescriptia incepe sa curga la data

nasterii dreptului la actiune. Suspendarea prescriptiei extinctive-Prin suspendarea prescriptiei

extinctive se intelege acea modificare a cursului acestei prescriptii care consta in oprirea, de

drept, a curgerii termenului de prescriptie, pe timpul cat dureaza situatiile, limitative prevazute

de lege, care il pun in imposibilitate de a actiona pe titularul dreptului la actiune. Efectele

suspendarii prescriptiei-Potrivit art. 15 alin. 1 : “Dupa incetarea suspendarii, prescriptia isi reia

cursul socotindu-se si timpul scurs inainte de prescriptie “. Pentru perioada anterioara cauzei,

suspendarea nu produce nici un efect juridic, socotindu-se si timpul scurs inainte de

suspendare. Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs consta in oprirea curgerii

prescriptiei, pe toata aceasta perioada; prin urmare, durata cauzei de suspendare nu intra in

calculul termenului de prescriptie. Ulterior cauzei de suspendare, efectul care se produce

consta in reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care produce, consta in reluarea

93

cursului prescriptiei, din momentul in care el fusese blocat, oprit; este efectul precizat in art. 15

alin. 1 in termenii “ Dupa incetarea suspendarii prescriptia isi reia cursul… “Efectul special al

suspendarii este reglementat de art. 15 alin 2 astfel : “prescriptia nu se va implini, totusi inainte

de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data incetarii cauzei de suspendare, cu exeptia

prescriptiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor implini decat dupa expirarea unui termen de 1

luna de la suspendare “. Efectul special al suspendarii prescriptiei consta, in esenta,

prorogarea momentului implinirii termenului de prescriptie extinctiva, in asa fel incat, intre

momentul incetarii cauzei de suspendare si momentul implinirii termenului de prescriptie sa se

asigure 6 luni ori o luna, dupa cum termenul de prescriptie aplicabil este mai mare ori mai mic

de 6 luni. Intreruperea prescriptiei extinctive-Intreruperea prescriptiei extinctive poate fi definita

ca modificarea cursului acesteia care consta in inlaturarea prescriptiei scurse inainte de aparitia

unei cauze intreruptive si inceperea unei alte prescriptii extinctive. Intreruperea prescriptiei

extinctive produce urmatoarele doua efecte :anterior datei intreruperii, prescriptia este stearsa,

adica inlaturata; posterior intreruperii, efectul care se produce consta in inceperea altei

prescriptii. Ca si in cazul suspendarii, efectele intreruperii prescriptiei extinctive se produc in

temeiul legii, organului de justitie neramanandu-i decat sa constate producerea lor. Repunerea

in termen, reprezinta beneficul acordat de lege titularului dreptului la actiune care, din motive

temeinice nu a putut formula actiunea in justitie inauntrul termenului de prescriptie, astfel ca

organul jurisdictional este indreptatit sa solutioneze in fond, cererea de chemare in judecata,

desi a fost introdusa dupa implinirea termenului de prescriptie. In esenta, repunerea in termenul

de prescriptie extinctiva este un beneficiu al legii si , totodata o piedica in calea producerii

efectelor prescriptiei, nejustificat. In literatura de specialitate s-a precizat ca prin “ cauze

temeinic justificate” trebuie sa se inteleaga numai acele imprejurari, care, fara a avea gravitatea

fortei majore ( care determina suspendarea ), sunt exclusive pentru culpa. Asemenea

imprejurari, sunt piedici relative nu absolute ( ca forta majora ). Domeniul repunerii in termen a

fost conturat astfel : “repunerea in termen este o notiune care exclude si forta majora si culpa

“.Domeniul ei incepe unde inceteaza culpa si inceteaza unde incepe forta majora. Potrivit art.

19 alin. 2 “cererea de repunere in termen va putea fi facuta numai in termen de 1 luna de la

incetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie “. Efectul consta in

socotirea prescriptiei ca neindeplinita, desi termenul de prescriptie a expirat. Efectul aratat

permite organului de justitie sa treaca la judecata, in fond, a cauzei ( nerespectandu-se

actiunea ca prescrisa ) Prin implinirea prescriptiei extinctive intelegem determinarea

momentului in care expira termenul de prescriptie.

31) Domiciliul şi reşedinţa.

94

Aceasta sintagma, domiciliul persoanei fizice interseaza nu numai raporturile de drept civil ci si

alte ramuri de drept . Dar aici avem in vedere „domiciliul” ca atribut de identificare in raporturile

civile. Domiciliul poate fi de mai multe feluri: domiciliul de drept comun; domiciliul legal;

domiciliul conventional. Pentru toate aceste tipuri de domiciliu exista cate o definitie, dar mai

intai sa-l definim fara sa tinem cont de ele . Prin domiciliu se intelege acel atribut de identificare

a persoanei fizice care o individualizeaza in spatiu, prin indicarea unui loc avand aceasta

semnificatie juridica. Pentru a deosebi locuinta statornica de locuinta temporara ,se folosesc

doua notiuni juridice,domiciliu respectiv, resedinta. Domiciliul persoanei fizice prezinta

importanta in toate ramurile dreptului, acum insa studiem importanta sa pentru ramura civila a

dreptului . Dintre domeniile dreptului civil pentru care domiciliul are un rol important

mentionam : domeniul capacitatii civile – „ Arendasul, persoana fizica trebuie sa fie cetatean

roman cu domiciliul in Romania, sa prezinte garantiile solicitate de arendator „ – art. 3 Legea

16/1994 a Arendarii; domeniul obligatiilor civile- art. 1104 Cod civil :” Plata trebuie a se face in

locul aratat in conventie . Daca locul nu este aratat, plata ,in privinta lucrurilor certe si

determinate se va face in locul in care se gasea obiectul obligatiei in timpul contractarii . In orice

alt caz, plata se face la domiciliul debitorului .”; domeniul succesoral- locul deschiderii

succesiunii este ultimul domeniu al defunctului, de aceasta se leaga unele consecinte juridice;

Legea 36/1995 art. 68; domeniul investitional- sunt de amintit O.G. nr. 92/1997 care stabileste

notiunea de investitor :” persoana fizica sau juridica , rezidenta sau nerezidenta , cu domiciliul

sau cu sediul permanent in Romania ori in strainatate , care investeste in Romania , in oricare

dintre modalitatile de la lit. a.) si b.). Domiciliul fiind un drept personal nepatrimonial are

caracterele unui asemenea drept; opozabilitate erga omnes; inalienabilitate; imprescriptibilitate;

personalitate; universalitate. Pe langa aceastea mai sunt cateva caractere: stabilitate;

obligativitate; unicitate. Stabilitatea- caracterizeaza domiciliul de drept comun si cel legal iar nu

pe cel conventional . Art. 13-14 din Decretul nr. 31/1954 si art. 25 (1) din Legea 105/1996

desemneaza acest caracter juridic specific al domociliului prin formula „ domiciliu statornic ” ,

prin acest caracter domiciliul se deosebeste de resedinta. Unicitatea domiciliului –se exprima

prin ideea ca la un moment dat o persoana are un singur domiciliu ( de drept comun sau legal )

. daca o persoana fizica are mai multe locuinte, numai una are valoare juridica a domiciliului si

anume cea principala . Decretul nr. 31/1954 ; Legea 105/1996 art. 24(2) . Unicitatea domiciliului

nu exclude in timp schimbarea domiciliului. Obligativitatea domiciliului – este caracterul ce

decurge din functia social-juridica a domiciliului, de a fi mijloc de individualizare in spatiu, a

persoanei, in care este interesata si societatea, iar nu numai titularul; situatiile de exceptie-

nomazii si vagabonzii- nu infirma, ci confirma regula, care este tocmai obligativitatea

domiciliului. In lipsa unui text legal care sa reglementeze stabilirea domiciliului de drept comun,

trebuie sa admitem ca de eo quod plerumque fit , persoana fizica isi vede convertit domiciliul

95

legal, pe care l-a avut pana la majorat in domiciliu de drept comun. Totusi art. 24 dispune :

„ Cetatenii romani cu domiciliul in Romania au dreptul sa-si stabileasca sau sa-si schimbe

domiciliul ori resedinta in orice localitate din tara , in conditiile legii. Putem defini domiciliul de

drept comun ca fiind „ acel drept al persoanei fizice de a se individualiza, in spatiu prin locuinta

sa statornica. O ipoteza speciala de domiciliu de drept comun este cea reglementata de art.

102 din codul familiei , astfel : „Autoritatea tutelara poate da incuviintare copilului , la cererea

acestuia , dupa implinirea varstei de 14 ani „ sa-si schimbe felul invataturii ori pregatiri

profesionale stabilita de parinti sau sa aibqa locuinta pe care o cere desavarsirea invataturii ori

pregatirii profesionale. Rezulta , din cele de mai sus , ca in principiu, domiciliul de drept comun

are ca titular persoana fizica cu deplina capacitate de exercitiu si prin exceptie , poate evea ca

titular si pe minorul de 14 ani. Potrivit art. 25(2) din Constitutie : „ Fiecarui cetatean ii este

asigurat dreptul de a-si stabili domiciliul sau resedinta in orice localitate din tara, de a emigra,

precum si de a reveni in tara .” Potrivit art. 28 din Legea 105/1996 : „ Persoana care isi schimba

domiciliul este obligata ca in termen de 15 zile de la data mutarii la noua adresa , sa se prezinte

la formatiunea de evidenta a populatiei pentru eliberarea unei noi carti de identitate. Potrivit art.

10 din Legea nr. 105/1996 :” Cartea de identitate este documentul care se elibereaza

cetateanului roman cu domiciliul in Romania , la implinirea varstei de 14 ani , si cu care se face

dovada identitatii si a domiciliului si a cetateniei romane. Dovada identitatii , cetateniei romane

si a domiciliului minorului sub 14 ani se face cu Certificatul de nastere al acestuia si cu cartea

de identitate a parintelui sau a reprezentantului sau legal.Persoanele fizice care au domiciliul

legal sunt prevazute in art. 14 si 15 din decretul 31/1954 si art. 2,3,4 si 5 din Legea 105/1996.

Potrivit art. 14 : „ Domiciliul minorului este la parintii sai sau la acela dintre parinti la care el

locuieste statornic .Domiciliul minorului incredintat de instanta unei alte persoane ramane la

parintii lui, iar in cazul in care au domiciliile separate si nu se inteleg, instanta judecatoreasca

decide la care dintre parinti va avea domiciliul minorul. Domiciliul minorului este la

reprezentantul sau legal , in cazul in care se afla sub tutela. Potrivit art.100 din Codul familiei :”

Copilul minor locuieste la parintii sai . Daca parintii nu locuiesc impreuna, acestia vor decide ,

de comun acord , la care dintre ei va locui copilul . In caz de neintelegere intre parinti, instanta

judecatoreasca, ascultand autoritatea tutelara, precum si pe copil, daca acesta a implinit 10

ani, va decide tinand seama de interesele copilului.” Prin domiciliul legal se intelege acel

domiciliu care este stabilit de lege pentru anumite categorii de persoane fizice. Caracteristicile

acestui tip de domiciliu sunt: este stabilit de lege; are semnificatia unei ocrotiri a unor persoane

fizice; coincide cu domiciliul de drept comun al persoanei fizice care exercita ocrotirea.

Domiciliul legal se schimba o data cu schimbarea domiciliului de drept comun al persoanei

fizice care face ocrotirea. Pentru minor, schimbarea domiciliului mai poate interveni in caz de

reincredintare, prin hotarare judecatoreasca. Domiciliul legal , in principiu, se dovedeste prin

96

probarea domiciliului de drept comun al persoanei care asigura ocrotirea celui cu domiciliul

legal, potrivit art. 10 alin .4 din Legea nr. 105/1996. Nefiind un domiciliu veritabil, reglementarea

domiciliului conventional nu se gaseste in Decretul 31/1954, ci in Codul de procedura civila si

in Codul civil .Potrivit art.19 din C.proc.civ. :” Partile pot conveni , prin inscris sau prin

declaratie verbala in fata instantei, ca pricinile privitoare la bunuri sa fie judecate de alte

instante decat acelea care potrivit legii au competenta teritoriala, afara de cazurile prevazute de

art. 13,14,15,si 16. Potrivit art. 1781 Cd civil :” Spre a opera inscriptia, creditorul si debitorul, in

persoana sau prin mandatari cu procuri autentice, vor prezenta presedintelui Tribunalului actul

autentic al conventiei prin care se constituie ipoteca . Totodata creditorul va face si alegerea de

domiciliula vreun loc din circumscriptia Tribunal Prin domiciliul conventional se intelege locuinta

(adresa) stabilita prin acordul de vointa al partilor actului in vederea executarii sale in acel loc

sau pentru solutionarea litigiului si comunicarea actelor de procedura . Pentru resedinta nu

exista o dispozitie legala asa cum este pentru domiciliul de drept comun .Totusi prin

interpretarea per a contrario a acestui text, se poate deduce ca resedinta este acolo unde

persoana isi are locuinta temporara .Asadar, putem defini resedinta ca fiind acel atribut de

identificare in spatiu, a persoanei fizice, prin indicarea locuintei vremelnice ori temporare.

Resedinta nu se bucura de caracterele domiciliului , stabilitate si obligativitate ,dar spre

deosebire de reglementarea anterioara, este de retinut ca art. 24(2) din Legea nr. 105/1996

consacra si inprivinta resedintei principiul unicitatii acesteia :” Persoanele fizice prevazute la

alin.(1) nu pot avea , in acelasi timp, decat un singur domiciliu si o singura resedinta. Din

definitia de mai sus , rezulta ca fiind caractere specifice ale resedintei, vremelnicia si caracterul

facultativ. Legea 105/1996 in art. 29 precizeaza ca persoana care locuieste temporar mai mult

de 45 de zile la o alta adresa decat cea de domiciliu este obligata sa se prezinte la Formatiunea

de evidenta a populatiei pentru inscrierea in cartea de identitate si in documentele de evidenta

a mentiunii de stabilire a resedintei. Mentiunea de stabilire a resedintei se acorda pentru

perioada solicitata dar nu mai mult de un an de zile .La expirarea acestui termen, persoana

poate solicita inscrierea unei noi mentiuni de stabilire a resedintei. Informatiile privind stabilirea

resedinte i se inscriu intr-o eticheta autocolanta, aplicata pe versoul cartii de identitate, avand

forma si continutul prezentate in anexa nr.2 din YH.G. nr. 111/1997 .

32) Dreptul de opţiune succesorală.

Intre momentul deschiderii mostenirii si luarea deciziei de a accepta sau repudia succesiunea

exista o situatie de juridica de incertitudine, cand nu se stie sigur care dintre succesibili doreste

sa mosteneasca si care nu. Dreptul de optiune succesorala este unul aparte, care nu este nici

97

real (nu poarta asupra unui bun) si nici de creanta (nu confera titularului sau posibilitatea de a

cere altcuiva sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva), fiind definit ca o „prerogativa juridica care

permite titularului sau de a putea, printr-un act unilateral de vointa, sa modifice o situatie

juridica incerta, dupa o alternativa precisa si previzibila”, fiind inclus in categoria speciala a

drepturilor potestative . Succesibilii. Dreptul de optiune apartine tuturor succesibililor, indiferent

daca titlul lor de mostenire este legea, testamentul sau contractul, ori daca vocatia lor este

universala, cu titlu uniersal sau particulara .In cazul mostenirii legale, optiunea trebuie

exercitata in termenul prevazut de lege de toti succesibilii cu vocatie eventuala, indiferent de

clasa de mostenitori din care fac parte . Dintre mostenitorii acceptanti, in final, vor fi chemati

efectiv la mostenire cei indicati de regulile aplicabile devolutiunii legale, testamentare sau

contractuale a mostenirii.Mostenitorii subsecventi nu au la dispozitie nici un mijloc legal de a-i

determina pe cei chemati la mostenire in rang preferntial sa opteze intr-un fel sau altul .

Conform dispozitiilor art. 692 C. civ., in caz de deces al titularului dreptului de optiune anterior

exercitarii acestuia in termenul prevazut de lege, optiunea se transmite la mostenitorii acestuia,

care o pot exercita in restul de timp ramas pana la stingerea prin prescriptie, adica in conditiile

in care putea fi exercitata de antecesor. Capacitatea ceruta pentru exercitarea dreptului de

optiune. Potrivit dispozitiilor art. 687 C. civ., minorii si interzisii nu pot face valabil acceptarea

unei mosteniri decat conformandu-se regulilor referitoare la minoritate si tutela. Cu toate ca

textul se refera doar la acceptarea mostenirii, este neindoielnic faptul ca el se aplica si

renuntarii la mostenire. Pentru minorii sub 14 ani si pentru interzisi dreptul de optiune

succesorala se exercita de parinti sau tutori (art. 105 alin.1, art. 124 alin. 1 si art. 147 C. fam), in

timp ce minorii intre 14-18 ani isi exercita singuri acest drept, cu incuviintarea parintilor sau

tutorilor (art. 105 alin. 2 si art. 124 alin. 2 C. fam). Fiind un act de dispozitie, optiunea

succesorala necesita si incuviintarea autoritatii tutelare (art. 129 alin. 2 si art. 105 alin. 3 C.

fam.) .Oricum, minorii si interzisii sunt protejati si prin faptul ca in cazul lor acceptarea mostenirii

nu poate fi facuta decat sub beneficiu de inventar (art. 19 din decretul nr. 32/1954), afara de

cazul acceptarii fortate a mostenirii care este pura si simpla, pentru aceasta cerandu-li-se insa

capacitate delictuala. Principiu si exceptii. Fiecare succesibil este in drept sa aleaga intre

acceptarea pura si simpla, acceptarea sub beneficiu de inventar sau renuntarea la

mostenire .De la acest principiu exista exceptii care se refera la urmatoarele ipoteze: Ipoteza

cand succesibilii sunt minori sau incapabili-Conform dispozitiilor art. 19 din Decretul nr. 32/1954

pentru punerea in aplicare a Codului familiei si a decretului privitor la persoanele fizice si

persoanele juridice, „acceptarea mostenirii cuvenite unui minor, indiferent de varsta, sau a unei

persoane puse sub interdictie va fi socotita totdeauna ca fiind facuta sub benefciu de inventar”.

Rezulta asadar ca, din ratiuni de protectie, minorii si interzisii, persoane care nu au capacitatea

de exercitiu deplina, acceptarea mostenirii nu se poate face decat sub beneficiu de inventar, iar

98

nu si pur si simplu. Cu incuviintarile cerute de lege intrucat este un act de dispozitie, renuntarea

ramane o optiune posibila pentru aceste persoane. Ipoteza succesibilului decedat inaintea

expirarii termenului de optiune ai carui succesori nu se inteleg asupra optiunii-Daca un

succesibil decedeaza inainte de a-si fi exprimat alegerea, iar termenul de prescriptie pentru

exercitarea acestui drept nu s-a implinit, acesta se transmite la succesorii celui decedat, care,

in restul de timp ramas, pot opta dupa cum cred de cuviinta atata timp cat optiunea aleasa este

unica. Cand intelegerea intre succesori nu se poate realiza, „succesiunea se va accepta sub

beneficiu de inventar” (art. 693 C. civ.), aceasta solutie fiind cea mai putin periculoasa pentru

succesori. Ipoteza ascunderii sau dosirii unor bunuri succesorale de catre unii succesibili- Din

dispozitiile art. 703 si 712 C. civ. rezulta ca succesibilul care da la o parte sau ascunde bunuri

succesorale cu intentia de a si le apropria in exclusivitate sustragandu-le partajului este

considerat acceptant pur si simplu, fiind decazut din dreptul de a opta pentru renuntarea la

mostenire sau acceptarea sub beneficiu de inventar. Pe langa aceasta, succesibilul vinovat

pierde dreptul la partea ce i s-ar fi cuvenit din bunurile date la o parte sau ascunse. Acunderea

sau dosirea bunurilor succesorale nu constituie simple acte de acceptare tacita a mostenirii, ci

o frauda sanctionata cu o pedeapsa privata, una din rarele cazuri de sanctiune in interes privat

admise inca de lege .Elementele constitutive ale ascunderii-Elementul material. Practica

judiciara si doctrina dau o interpretare foare larga notiunilor de ascundere sau dare la o parte,

incluzand in aceasta categorie actiuni foarte diverse, cum ar fi: ascunerea materiala a unor

bunuri, nedeclararea unor bunuri cu prilejul intocmirii inventarului succesiunii, nerestituirea unui

bun primit de la defunt si detinut cu titlu precar, nedeclararea unor datorii ale succesibilului

catre succesiune, disimularea sau distrugerea unui testament, ascunderea primirii unei donatii

supuse raportului sau a unei donatii preciputare, chiar daca aceasta din urma nu depaseste

limitele cotitatii disponibile, motivul fiind ca omiterea acesteia de la stabilirea masei de calcul

diminueaza in acelasi timp atat rezerva, cat si cotitatea disponibila . Ascunderea sau dosirea se

pot realiza nu numai in privinta bunurilor mobile, ci si a celor imobile. Astfel, o asemenea

actiune a fost realizata de doi succesori prin vanzarea unui imobil succesoral in ascuns fata de

un al treilea, prezentandu-se ca singurii mostenitori ai defunctului, cei doi acaparand pretul .

Lista acestor actiuni este in continua expansiune, mai recent, fiind incluse in aceasta categorie

retragerea unei sume dintr-un cont bancar al defunctului in temeiul unei procuri pe care

succesibilul o detinea sau transferul locatiei unui seif de pe numele defunctului pe numele

succesibilului . Se constata asadar ca ascunderea poate consta atat in manopere pozitive

(dosirea unui bun, falsificarea unui testament), cat si intr-o abstentiune (nerestituirea unui bun),

o simpla minciuna (negarea primirii unei donatii) sau chiar o simpla tacere (ndeclararea unui

bun la inventar) .Nu are importanta faptul daca actiunile frauduloase sunt realizate inainte sau

dupa deschiderea mostenirii sau daca cele anterioare deschiderii mostenirii au fost realizate cu

99

sau fara acordul lui de cujus . De asemenea, nu prezinta importanta daca succesibilul este

autor al faptei sau doar complice , dar nu se cere ca faptele sa fie sanctionate penal, desi unele

dintre ele constituie infractiuni. Clandestinitatea este o caracteristica esentiala a elementului

material . Daca, de pilda, preluarea de catre un mostenitor unor bunuri succesorale este

cunoscuta celorlalti, existenta acestora fiind evidentiata prin inventarierea lor, nu poate fi vorba

de aplicarea sanctiunilor prevazute de lege. Plecand de la formularea textelor legale, care

vorbesc doar de ascunderea bunurilor succesorale, practica judiciara a refuzat sa aplice

sanctiunile prevazute la art. 703 si 712 C. civ. in cazul ascunderii existentei unui alt mostenitor

cu ocazia lichidarii si partajului succesiunii . In Franta, aceasta solutie pare a fi mai reecent

reconsiderata , fiind anterior viu criticata de doctrina .Elementul intentional (frauda).

Ascunderea sau dosirea bunurilor succesorale nu sunt sanctionate decat dacaau fost savarsite

cu rea-credinta, adica cu intentia de a frauda pe comostenitori prin insusirea unor bunuri in

dauna lor, prin ruperea echilibrului partajului. Avand drept tinta fraudarea comostenitorilor,

ascunderea nu este eficienta (sanctionabila) decat daca un mostenitor universal sau cu titlu

universal vine la mostenire in concurs cu alti succesori similari, nu si atunci cand autorul faptei

este unicul mostenitor universal sau cu titlu universal, un legatar particular, un donatar

nesuccesibil ori un succesibil exheredat. De asemenea, in cazul in care sotul supravietuitor

ascunde bunuri din categoria celor care ii revin in exclusivitate in temeiul dispozitiilor art. 5 din

Legea nr. 319/1944, actiunea nu este sanctionabila intrucat nu poate dauna coerezilor care nu

au nici un drept la aceste bunuri .Dupa unii autori, sanctiunea este aplicabila si in cazul cand

exista un singur mostenitor universal sau cu titlu universal care urmareste fraudarea creditorilor

succesorali prin sustragerea unor bunuri gajului acestora . Acesti autori sunt inconsecventi, caci

desi admit ca frauda in dauna fiscului nu intra sub incidenta sanctiunilor civile prevazute la art.

702 si 712 C. civ., ci a celor fiscale, scapa din vedere ca fiscul nu este nici el decat un creditor

succesoral; or, ceeea ce este valabil pentru fisc, este valabil si pentru ceilalti creditori

succesorali. In plus, autorii mentionati admit ca in cazul examinat sanctiunea nu este decat

partiala, constand doar in acceptarea fortata a mostenirii, iar nu si in decaderea din dreptul de a

beneficia de bunurile respective; or, aceasta solutie decurge mai degraba din acceptarea tacita

a mostenirii prin insusirea unor bunuri succesorale, decat din aplicarea art. 702 si 712 C. civ.

Frauda nu se prezuma, ea trebuie intotdeauna dovedita. De aceea, de pilda, simpla constatare

a omisiunii declararii unor bunuri la inventar de catre un succesibil nu atrage sanctiunea, fiind

necesara administrarea probei ca eredele a cunoscut faptul ca apartin succesiunii si ca le-a

omis cu intentia de a si le insusi . Tot astfel, nedeclararea din eroare a unei donatii primite de

erede ori retinerea unor bunuri succesorale de catre un erede in credinta eronata ca ii apartin,

nu pot fi sanctionate din lipsa elementului intentional . In cazul donatiilor deghizate, simulatia nu

da nastere unei prezumtii de frauda, aceasta trebuind sa fie dovedita prin orice mijloc de

100

proba .Fiind un delict civil, frauda poate fi savarsita nu numai de persoanele cu deplina

capacitate de exercitiu, ci si de minorii si interzisii judecatoresti care au capacitate delictuala

intrucat au lucrat cu discernamant, pierzand beneficiul de inventar care rezulta din dispozitiile

art.19 din Decretul nr.32/1954 . Practica judiciara si doctrina absolva de vina pe eredele care,

dupa savarsirea faptelor pevazute de lege, restituie bunurile sau isi marturiseste gresala

readucand lucrurile la normal inainte de a fi descoperit, recunoastere care nu poate fi facuta

decat personal de autorul fraudei, iar nu si de mostenitori dupa decesul sau .Ascunderea sau

dosirea este sanctionata pe de o parte prin Atribuirea fortata a calitatii de acceptant pur si

simplu. Eredele viovat de ascundere este privat cu efecte retroactive de dreptul de optiune

succesorala, fiind considerat acceptant pur si simplu. Prin urmare: daca inca nu a optat, el nu

mai poate sa o faca, iar orice renutare ulterioara la actele care atrag sanctiunea sunt lipsite de

efecte; daca a acceptat pur si simplu, ramane in continuare in aceeasi situatie; daca a acceptat

sub beneficiu de inventar, este decazut din acest beneficiu (art. 712 C. civ.); daca a renuntat,

optiunea sa ramane fara efecte dar numai daca renuntarea nu este inca definitiva, caci daca

renuntarea este definitiva, ceea ce survine fie prin scurgerea termenului de prescriptie a

dreptului de optiune, fie prin acceptarea unui alt succesibil survenita intre timp, eredele

renuntator nu a putut fi subiect al fraudei speciale prevazute de lege, fiind strain de mostenire,

ci, eventual, doar autor al infractiunilor de furt sau abuz de incredere .Fiind considerat

acceptant pur si simplu, autorul fraudei va fi tinut ultra vires hereditatis la plata datoriilor

succesorale in rapor cu cota parte ce ii revine din mostenire, iar nu cu valoarea bunurilor cu

care, eventual, ramane dupa aplicarea celei de a doua sanctiuni constand in pierderea

drepturilor asupra bunurilor ascunse sau dosite. Pierderea drepturilor asupra bunurilor care au

format obiectul fraudei. Frauda comisa se intoarce impotriva autorului sau, caci din castigator,

acesta devine perdant, legea lipsindu-l de drepturile ce i-ar fi revenit asupra bunurilor ascunse

sau dosite (art. 703 C. civ.). Pierderea poarta chiar si asupra rezervei celui vinovat, sanctiunea

trecand inaintea acesteia. Situatia profita coerezilor, proportional cu cota ce revine fiecaruia din

mostenire .Restituirea este datorata in natura, dar daca bunul a fost instrainat restituirea se va

face prin echivalent, raportat la valoarea actuala a bunului, nici o compensare nefiind posibila

intre restitirea datorata de erede si drepturile sale succesorale Condamnarea ca acceptanti pur

si simpli Conditii. Conform dispozitiilor art. 706 C. civ., succesibilii in privinta carora termenul

pentru intocmirea inventarului si deliberare (trei luni si patruzeci de zile) pentru exprimarea

optiunii succesorale (infra nr. 514) a expirat fara ca acestia sa opteze si sunt urmariti de

creditorii succesiunii, vor fi condamnati la cererea creditorilor ca acceptanti pur si simplu daca

raman in continuare inactivi, pstrandu-si dreptul de optiune in raport cu ceilalti creditori. Este

vorba de o situatie speciala, in care, practic, succesibilii in cauza, la presiunea creditorilor

succesorali care au dreptul sa-si realizeze creantele, sunt indirect constransi sa opteze in

101

termenul mentionat (mai ales daca succesiunea este insolvabila), iar doar daca nu o fac si doar

in raport cu creditorii care actioneaza vor fi obligati la plata creantelor ca si cand ar fi acceptanti

pur si simplu ai mostenirii. Optiunea succesorala nu poate fi decat pura si simpla, neputand fi

acompaniata de modalitati (termen sau conditie).Acceptarea sau renuntarea la termen produce

efecte imediate, ca si cand acesta nu ar fi fost stipulat, in timp ce aceptarea sau renuntarea sub

conditie sunt nule .Optiunea succesorala este indivizibila, nefiind posibil ca, de pilda, o

mostenire sa fie acceptata in parte, pentru o anumita cota sau pentru un anumit bun, iar in

parte nu, ori ca o parte sa fie acceptata pur si simplu, iar cealalta parte sub beneficiu de

inventar . Aceasta este o consecinta a unitatii patrimoniului si a succesiunii, astfel incat in cazul

exceptional in care una si aceeasi persoana lasa doua succesiuni independente una de alta -;

una ordinara si una anomala, succesibilul care este chemat la ambele poate opta diferit pentru

fiecare dintre ele .Daca unul si acelasi mostenitor are insa atat vocatie legala cat si

testamentara la una si aceeasi mostenire, el poate opta diferit, acceptind mostenirea legala si

repudiinnd-o pe cea testamentara sau invers . Solutia isi gaseste temeiul juridic in dispozitiile

art. 752 C. civ., conform caruia „eredele care renunta la succesiune poate… cere legatul ce i s-

a facut”. Indivizibila in ceea ce priveste succesiunea, adica obiectul sau, optiunea este divizibila

in ceea ce priveste persoanele carora le este deschisa, atunci cand exista mai multi succesibili

chemati la aceeasi mostenire, fiecare dintre acestia putand opta cum crede de

cuviinta .Optiunea succesorala este irevocabila doar in privinta acceptarii mostenirii, indiferent

daca aceasta s-a facut expres sau tacit, pur si simplu sau sub beneficiu de inventar,

acceptantul nemaiputand renunta ulterior (art. 694 C. civ.) . Acceptantul sub beneficiu de

inventar poate insa renunta la beneficiu, devenind acceptant pur si simplu. Renuntarea la

mostenire insa, din dorinta legiuitorului de a evita situatiile de vacanta succesorala, poate fi

revocata in anumite conditii. Optiunea succesorala, indiferent daca este vorba de acceptare sau

de renuntare, produce efecte din momentul deschderii mostenirii, iar nu din momentul

exercitarii optiunii. Conform dispozitiilor art. 688 C. civ., „efectul acceptarii se suie pana in ziua

deschiderii succesiunii”, in timp ce „eredele ce renunta este considerat ca n-a fost niciodata

erede” (art. 696 C. civ.). Renuntarea anticipata la mostenire nedeschisa intra sub incidenta

prohibitiei pactelor asupra succesiunilor nedeschise, finind sanctionata cu nulitatea absoluta

(art. 965 alin. 2 C. civ.). Chiar daca textul se refera doar la renuntarea la mostenire, aceleasi

motive de ordine publica trebuie extinse si la acceptarea anticipata a unei mosteniri nedeschise

.Ca orice act juridic, optiunea succesorala trebuie sa nu fie afectata de vicii de consimtamant.

Art. 694 fraza I C. civ. prevede ca acceptarea mostenirii poate fi anulata pentru dol. Acceptarea

fiind vorba de un act unilateral, dolul poate proveni de la oricine. Practica judiciara si doctrina

au admis fara retineri extinderea textului, pe de o parte, si la renuntarea sau retractarea

renuntarii la mostenire, iar pe de alta parte la viciul de consimtamant al violentei .In ceea ce

102

priveste eroarea, desi odinioara i s-a contestat aplicabilitatea cel putin in cazul acceptarii

mostenirii (pe motiv ca atunci cand poarta asupra identitatii succesiunii, nu exista practic

optiune, ci doar o simpla aparenta, lipsind consimtamantul, iar daca poarta asupra consistentei

succesiunii, este vorba despre o leziune) , ulterior i s-a recunoscut legitimitatea cel putin in

cazul cand vizeaza natura sau intinderea drepturilor succesibilului, ori a consecintelor renuntarii

la mostenire (de pilda, un rezervatar chemat la mostenire impreuna cu alti rezervatari renunta la

mostenire crezand ca aceasta va profita legatarilor si donatarilor), toate acestea fiind mai ales

erori de drept . Eroarea asupra valorii bunurilor succesorale este insa lipsita de efecte, leziunea

neconstituind o cauza generala de anulare a optiunii . In cazul anularii optiunii pentru vicii de

consimtamant, succesibilii redobandesc libertatea deplina in privinta exercitarii acestui drept.

Leziunea nu este reglementata ca un principiu general de anulare a optiunii. Prin urmare, de

pilda, o renuntare la succesiune nu poate fi desfiintata pe motiv ca succesiunea este

avantajoasa, ori dimpotriva, o acceptare pura si simpla sa fie anulata pentru ca s-a decoperit

ulterior un pasiv necunoscut care o face neatractiva . Legea face totusi o exceptie, art. 694

fraza a II-a C. civ. prevazand posibilitatea anularii (resciziunii) acceptarii pentru leziune in cazul

in care succesiunea ar fi absorbita sau micsorata cu mai mult de jumatate din valoarea ei prin

descoperirea unui testament necunoscut la momentul acceptarii. Considerat „enigmatic”, textul

nu are ratiune, caci daca legatul nu depaseste activul mostenirii, descoperirea testamentului nu

are nimic lezionar -; castigul este diminuat, dar nu exista pierdere -,iar daca valoarea legatului

depaseste activul, acceptantul in mod obisnuit nu este lezat deoarece legatele particulare nu-l

tin pe acesta la plata decat intra vires hereditatis . De altfel, nici in practica noastra judiciara,

nici in practica judiciara franceza textul nu a fost aplicat vreodata.Frauda pauliana-Conditii.

Creditorii succesibililor sunt protejati contra optiunii frauduloase a debitorilor lor prin posibilitatea

atacarii acesteia pe cale pauliana (art. 975 C. civ.). Frauda pauliana presupune o actiune a

debitorului prin care acesta, deliberat, isi creaza sau adanceste o stare de insolvabilitate in

dauna creditorilor sai. Acceptarea mostenirii sub beneficiu de inventar exclude posibilitatea

fraudarii creditorilor, beneficiul punand la adapost patrimoniul acceptantului de invazia pasivului

succesoral, care nu poate fi satisfacut decat intra vires hereditatis (in limitele activului

succesoral). In schimb, renuntarea la o mostenire solvabila facuta de un succesibil insolvabil

este un act de insaracire a debitorului care intruneste conditiile fraudei pauliene atunci cand

este facuta cu intentia de a-i prejudicia pe creditori. Nu este vorba doar de refuzul unei

imbogatiri, care, potrivit dreptului comun, nu poate fi sanctionata pe cale pauliana, ci de o

veritabila insaracire, din moment ce succesibilii dobandesc in principiu bunurile succesorale de

la data deschiderii mostenirii, iar nu de la data actului de optiune . Art. 699 C. civ. prevede in

mod expres posibilitatea revocarii pauliene a unei asemenea renuntari. Cu toate ca art. 699 se

refera doar la renuntarea la mostenire, aplicabilitatea lui este admisa si in cazul acceptarii pure

103

si simple a unei mosteniri insolvabile, dar dovda fraudei in acest caz este mai dificil de facut,

succesibilul putand pretinde ca a optat in acest fel pentru a onora angajamentele lui de cujus,

iar nu pentru a-i frauda pe creditori . Titulari ai actiunii pauliane prevazute de art. 699 C. civ. nu

pot fi decat creditorii succesibililor,iar nu si comostenitorii, legatarii sau creditorii succesiunii ,

acestia, asa cum vom vedea, putandu-se apara insa impotriva actelor frauduloase ale

succesibililor prin invocarea inopozabilitatii in temeiul principiului fraus omnia corrumpit.

Efectele actiunii pauliene. In pofida termenilor in care este formulat art. 699 C. civ., conform

carora creditorii „pot sa ia autorizatia justitiei ca sa accepte succesiunea pentru debitorele lor, in

locul si randul sau” (alin.1), renuntarea fiind „anulata numai in favorul creditorilor si numai pana

la concurenta creantelor lor” (alin.2), in realitate, admiterea actiunii pauliene are ca efect

inopozabilitatea actului de optiune fata de reclamant , acesta fiind doar autorizat sa fie platit din

valorile patrimoniale „care ar fi intrat in patrimoniul debitorului lor daca ar fi acceptat” . Plecand

de la formularea art. 699 alin. 1 C. civ., numerosi autori sustin ideea acceptarii pe cale oblica a

succesiunii, subsecvent admiterii actiunii pauliene. Cu toate acestea, ramanem consecventi

ideii ca optiunea succesorala nu poate fi exercitata pe cale oblica (supra nr. 488). Aceasta cu

atat mai mult cu cat actiunea pauliana este supusa prescriptiei extinctive in termenul general de

trei ani , in timp ce dreptul de optiune succesoraa se prescrie in termen de 6 luni de la data

deschiderii mostenirii (art. 700 alin. 1 C. civ.), astfel incat, in cazul analizat, nu se poate explica

in nici un fel cum ar putea duce exercitarea actiunii pauliene dupa expirarea termenului de 6

luni la acceptarea succesiunii pe cale oblica, atata timp cat acest drept este prescris in

patrimoniul debitorului.

In limitele creantelor creditorului reclamant, transmisiunea succesorala subsecventa renuntarii

frauduloase la mostenire este lipsita de efecte, cota-parte corespunzatoare din bunurile

succesorale putand fi urmarita pentru satisfacerea acelor creante. Beneficiarii renuntarii nu se

pot plange intrucat ei doresc doar sa pastreze un castig realizat cu titlu gratuit (certat de lucro

captando), in timp ce creditorul tinde sa evite o paguba cauzata lui prin frauda (certat de damno

vitando). Renuntatorul fraudulos nu poate fi obligat sa despagubeasca pe comostenitorii sau

mostenitorii subsecventi obligati sa suporte consecintele actiunii pauliene, nefiind tinut la nici un

fel de garantie in favoarea acestora .

Creditorii care au ramas pasivi nu pot beneficia in nici un fel de admiterea actiunii pauliene (art.

699 alin. 2 fraza I C. civ.), fata de ei renuntarea ramanand eficienta, ceea ce inseamna

excluderea ideii acceptarii pe cale oblica a mostenirii, care ar fi profitat tuturor creditorilor, nu

numai celui reclamant. De asemenea, daca dupa urmarirea bunurilor succesorale de catre

creditorul reclamant ramane un rest, acesta se cuvine comostenitorilor sau mostenitorilor

subsecventi beneficiari ai renuntarii, iar nu debitorului renuntator (art. 699 alin. 2 fraza a II-a C.

civ.). Dovada a faptului ca si dupa admiterea actiunii pauliene renuntatorul nu devine acceptant

104

al mostenirii pe cale oblica este faptul ca, atunci cand acesta este rezervatar si a fost gratificat

cu o donatie nescutita de raport, imputarea liberalitatii nu se va face asupra rezervei, cum s-ar

intampla daca ar fi acceptant, ci asupra cotitatii disponibile a mostenirii, cum se intampla cand

cel astfel gratificat renunta la mostenire .Practica judiciara franceza, aprobata de doctrina,

plecand de la principiul fraus omnia corrumpit, a extins posibilitatea criticarii actului de optiune

succesorala si la alte persoane decat creditorii succesibililor -; singurii in drept sa exercite

actiunea pauliana prevazuta la art. 699 C. civ. -, recunoscandu-le dreptul de a obtine

inopozabilitatea actului fraudulos in ceea ce ii priveste. Astfel, copilul natural al carui parinte

renunta la mostenirea unei rude din familia legitima cu intentia de a-l priva pe copil de aceasta

este in drept sa obtina declararea inopozabilitatii fata de el a actului de renuntare facut in frauda

lui .Termenul pentru a face inventarul si a delibera- In conditiile in care termenul de prescriptie a

dreptului de optiune succesorala era si in dreptul nostru de 30 de ani, iar nu de 6 luni cum este

in prezent, dispozitiile art. 706-711 C. civ. referitoare la facerea inventarului bunurilor

succesorale si deliberare aveau importanta lor.

Indata ce succesiunea s-a deschis, creditorii succesorali pot cere executarea creantelor

succesibililor defunctului. Acestia, in principiu, nu pot fi insa obligati la plata decat daca accepta

mostenirea. Pentru a opta in cunostinta de cauza au insa nevoie de timp. De aceea, art. 706 C.

civ. confera succesibililor posibilitatea de a cere suspendarea urmaririi pana la intocmirea

inventarului bunurilor succesorale, pentru aceasta avand la dispozitie un termen de 3 luni de la

data deschiderii mostenirii, iar de la data intocmirii inventarului, dar nu mai tarziu de 3 luni de la

data deschiderii mostenirii, pentru deliberare asupra optiunii succesorale, au la dispozitie un

termen de 40 de zile. In interiorul termenelor pentru facerea inventarului si pentru deliberare,

erezii nu pot fi obligati sa opteze intr-un fel sau altul si nici nu pot fi obligati la plata creantelor

succesorale (art. 708 C. civ.). Este vorba asadar de o exceptie dilatorie. Pentru motive

intemeiate, instanta de judecata poate prelungi termenele de inventar si deliberare (art. 709 C.

civ.), dar nu mai mult decat durata termenului de prescriptie a dreptului de optiune. Daca

succesibilul indreptatit la invocarea exceptiei dilatorii decedeaza inaintea implinirii termenului de

deliberare, succesibilii acestuia dispun de un nou termen pentru aceasta .Situatia dupa

expirarea termenelor a succesibililor care nu au optat. Daca termenele de intocmire a

inventarului si deliberare au expirat fara ca succesibilul urmarit sa opteze, dreptul sau de

optiune ramane intact pana la implinirea termenului de prescriptie de 6 luni, dar acesta poate fi

condamnat (obligat la plata) ca si cand ar acceptat mostenirea pur si simplu (art. 711 C. civ.) .

Dreptul succesibilului urmarit de a opta pentru acceptarea sub beneficiu de inventar sau

renuntarea la mostenire se mentine fata de urmaritor atata timp cat hotararea de condamnare

ca acceptant pur si simplu nu a ramas definitiva . Condamnarea succesibilului inert ca

acceptant pur si simplu, datorita relativitatii atoritatii lucrului judecat, produce efecte doar in

105

raport cu creditorul reclamant, fata de ceilalti creditori el pastrandu-si dreptul de optiune

intact .Spre deosebire de creditorii succesiunii, comostenitorii si mostenitorii subsecventi nu pot

constrange in nici un fel pe succesibili sa opteze intr-un fel sau altul, asteptarea lor putandu-se

prelungi pana la implinirea termenului de prescriptie .Prescriptia dreptului de optiuneConform

dispozitiilor art. 700 alin. 1 C. civ. (asa cum a fost modificat prin Decretul nr. 73/1954), „dreptul

de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea

succesiunii” .In formularea actuala textul se refera doar la acceptarea mostenirii, una din

variantele dreptului de optiune succesorala, dar se admite ca in realitate el are in vedere si

renuntarea la mostenire, asadar dreptul de optiune ca atare, fiind acordat succesibililor pentru a

se putea pronunta in cunostinta de cauza atat asupra numarului si calitatii celor chemati la

mostenire, cat si asupra continutului patrimoniului succesoral . Ultima formulare a art. 700 alin.

1 C. civ. este insa una logica, intrucat declarand prescriptibila acceptarea mostenirii in termen

de 6 luni de la deschiderea succesiunii, automat succesibilul care lasa sa se scurga acest

termen este considerat ca a optat pentru renuntarea la mostenire, punandu-se astfel capat

discutiilor doctrinare purtate pe marginea formulei initiale a textului, considerat o „enigma” si

taxat chiar ca „ininteligibil”, doarece prescriindu-se atat dreptul de a accepta, cat si dreptul de a

renunta la mostenire nu se putea stabili cu certitudine ce este succesibilul care a omis sa se

pronnte in termenul prevazut de lege -; acceptant sau renuntator ?Natura juridica. Discutii au

existat si cu privire la natura termenului prevazut de art. 700 alin. 1 C. civ. (art. 789 C. civ.

francez), , considerat, de unii, cu mult timp in urma, ca fiind de prescriptie achizitiva , idee

abandonata intrucat prescriptia achizitiva nu se aplica universalitatilor, de altii ca fiind de

decadere , dar de majoritate ca fiind de prescriptie extinctiva .Domeniul de aplicare. In dreptul

nostru, pornindu-se de la faptul ca art. 700 alin. 1 C. civ. vorbeste de dreptul de a accepta

„succesiunea”, s-a conturat ideea ca termenul de 6 luni vizeaza doar transmisiunile universale

sau cu titlu universal, in cazul legatelor particulare fiind dobandit de la data deschiderii

mostenirii, fara a fi necesara acceptarea, doar executarii acestora aplicandu-li-se dispozitiile

referitoare la prescriptia de drept comun, care este de 3 ani, daca obiectul legatului consta intr-

un bun de gen sau obligatie de a face, iar daca obiectul legatului este un bun individual

determinat, revendicarea fiind imprescriptibila .Argumentul de text invocat este inselator, in

context notiunea fiind utilizata cu intelesul de acceptare a unui drept succesoral, in inteles larg,

incluzand si drepturile derivand din legatele particulare, iar nu a unui drept succesoral restrans

la universalitatea succesorala sau o cota-parte din aceasta.Ideea este cu atat mai greu de

primit cu cat implica acceptarea obligatorie a legatelor particulare, or, pe de o parte, in materie

de legate este recunoscuta importanta considerentelor morale pentru acceptarea sau

repudierea lor , iar pe de alta parte, potrivit art. 686 C. civ., „nimeni nu este obligat de a face

acceptarea unei mosteniri ce i se cuvine”. Prin urmare, optiunea succesorala este deschisa si

106

legatarilor particulari, dreptul acestora de a accepta legatul fiind si el supus prescriptiei in

termenul de 6 luni de la deschiderea mostenirii . Una este asadar problema prescriptiei

acceptarii legatelor particulare, care este supusa dispozitiilor art. 700 alin. 1 C. civ., si alta este

problema prescriptiei executarii legatelor, care este supusa dispozitiilor de drept comun, dar

care nu poate interveni decat subsecvent acceptarii. In practica judiciara s-a pus problema

daca dispozitiile art. 700 alin.1 C. civ. referitoare la prescriptia dreptului de a accepta

mostenirea se aplica sau nu si in cazul mostenitorilor sezinari, care au posesia de drept a

mostenirii (art. 653 alin. 1 C. civ.), raspunsul fiind in sens afirmativ . Statul, in caliatea sa de

beneficiar al succesiunilor vacante, nu este supus dispozitiilor referitoare la prescriptia

acceptarii mostenirii, culegand acest drept in calitate de putere suverana. In schimb, cand vine

la mostenire in calitate de legatar, trebuie sa faca acceptarea mostenirii ca orice alt legatar.

Momentul inceperii curgerii termenului de prescriptie. In principiu, asa cum rezulta din

dispozitiile art. 700 alin. 1 C. civ., termenul de prescriptie incepe sa curga de la data deschiderii

mostenirii . Faptul ca anumite bunuri sunt aduse ulterior la masa de calcul sau ca drepturile

defunctului nu sunt precizate ori individualizate la deces nu sunt elemente de natura sa

modifice momentul inceperii curgerii prescriptiei .Regula curgerii termenului de prescriptie de la

data deschiderii mostenirii se aplica nu numai mostenitorilor chemati in primul rand la

mostenire, ci, in ideea de a preveni riscurile care ar rezulta din prelungirea nedefinita a dreptului

de optiune, si celor subsecventi . Acceptarea succesiunii de catre mostenitorii subsecventi nu

este decat una eventuala, care urmeaza sa produca efecte doar daca mostenitorii chemati in

primul rand renunta sau lasa sa curga termenul de prescriptie fara sa faca acte de acceptare .

Curgerea termenului de prescriptie pentru mostenitorii subsecventi de la data deschiderii

mostenirii nu-i impiedica pe acestia sa se poata prevala de cauze de intrerupere sau

suspendare a prescriptei care le sunt proprii .Aplicarea principiului contra non valentem agere

non currit prescriptio. Aplicarea rigida a regulii curgerii termenului de prescriptie de la data

deschiderii mostenirii poate conduce in unele situatii la consecinte inacceptabile. De aceea, in

cazul persoanelor care ignora din motive intemeiate (neimputabile) nasterea dreptului lor de

optiune, prin aplicarea principiului contra non valentem agere non curit prescriptio , prescriptia

nu-si produce efectele . Aprecierea unor asemenea cazuri ramane la „luminile judecatorului”,

fiind o chestiune de fapt.Cateva exemple sunt edificatoare in acest sens. Astfel, in cazul in care

mostenitorul a aflat de existenta drepturilor sale succesorale dupa 6 luni de la data deschiderii

mostenirii, prin descoperirea unui testament in favoarea sa sau prin aflarea legaturii de rudenie

-; ascunse pana atunci -; cu defunctul, s-a judecat ca termenul de prescriptie curge doar de la

data cunoasterii de catre succesibil a elementelor din care decurge vocatia sa la mostenire .De

asemenea, in cazul stabilirii pataernitatii succesibilului fata de defunct ulterior deschiderii

mostenirii, prescriptia curge de la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti, iar nu de la

107

data decesului lui de cujus . Tot astfel, in cazul copilului conceput inaintea deschiderii

mostenirii, dar nascut ulterior acestei date, termenul de prescriptie va curge de la data

nasterii .In situatia declararii judecatoresti a mortii, termenul de prescriptie se va calcula de la

data ramanerii definitive a hotararii judectoresti declarative de moarte, iar nu de la data stabilita

in hotarare ca fiind cea a mortii .Suspendarea si intreruperea prescriptiei. Trimitere. Termenul

de optiune de 6 luni prevazut de art. 700 alin. 1 C. civ. fiiind de prescriptie, poate fi intrerupt sau

suspendat in conditiile dreptului comun (Decretul nr.167/1958 privitor la prescriptia extinctiva) ,

asupra caruia nu este cazul sa staruim aici. Ca elemente specifice optiunii succesorale, in

practica judiciara s-a retinut ca un caz specific de suspendare a prescriptiei acela al

demersurilor pentru obtinerea incuviintarii autoritatii tutelare a acceptarii mostenirii de catre un

minor, pe toata durata acestora, pe langa cauzele de suspendare a prescriptiei prevazute la art.

13 din Decretul nr. 167/1958 . De asemenea, s-a mai retinut ca, in anumite conditii, boala

succesibilului poate constitui un caz de forta majora de natura sa atraga suspendarea

termenului legal de prescriptie pentru acceptarea succesiunii Repunerea in termen. Conform

dispozitiilor art. 700 alin. 2 C. civ., care s-a pastrat nemodificat, „in cazul in care mostenitorul a

fost impiedicat de a se folosi de dreptul sau, din motive de forta majora, instanta

judecatoreasca, la cererea mostenitorului, poate prelungi termenul cu cel mult 6 luni de la data

cand a luat sfarsit impiedicarea”. Dupa intrarea in vigoare a Decretului nr. 167/1958 privitor la

prescriptia extinctiva, care stabileste la art. 13 ca suspendarea prescriptiei extinctive -; printre

ale carei cauze se enumera si forta majora -; opereaza de drept, iar la art. 19 dreptul instantelor

de judecata ca in cazul unor motive temeinic justificate sa repuna in termenul de prescriptie pe

acela care l-a pierdut din motive neimputabile, s-a pus problema daca si in ce masura

dispozitiile art. 700 alin. 2 C, civ. au mai ramas in vigoare. Dupa unele ezitari ale practicii

judiciare, Plenul Tribunalului Suprem, pornind de la dispozitiile art. 26 din Decretul nr. 167/1958

potrivit carora „pe data intrarii in vigoare a decretului…, se abroga orice dispozitii legale

contrare…, in afara de cele care stabilesc un termen de prescriptie mai scurt decat termenul

corespunzator prevazut prin decretul de fata”, a conchis prin decizia de indrumare nr. 7/1963 ca

din vechile dispozitii legale referitoare la prescriptie s-au pastrat numai termenele mai scurte

decat cele prevazute de decret, restul fiind abrogate. In consecinta, dispozitiile art. 700 alin. 2

C. civ. trebuie considerate inlocuite cu dispozitiile corespunzatoare ale Decretului nr.167/1958,

sens in care s-a retinut ca forta majora este o cauza de suspendare a prescriptiei care

opereaza de drept si nu un motiv de repunere in termen . In lumina dispozitiilor art. 19 din

Decretul nr. 167/1958, repunerea in termenul de prescriptie este posibila in orice situatie

neimputabila succesibilului care a dus la pierderea termenului de prescriptie, verificarea

temeiniciei acestor motive revenind instantei de judecata . Au fost considerate ca fiind motive

temeinice imprejurari ca: ascunderea cu rea-credinta de catre unii succesibili fata de altii a

108

mortii lui de cujus, decesul in tara straina in conditiile in care legaturile dintre cel decedat si

succesibili nu erau normale, decesul intr-un penitenciar sau abandonarea unui minor de catre

parintele supravietuitor, celalat parinte fiind chiar de cujus. Cererea de repunere in termen

trebuie formulata in termen de o luna de la data la care succesibilul a luat cunostinta de vocatia

sa succesorala. Admiterea cererii de repunere in termen constituie o acceptare implicita a

mostenirii, nemaifiind necesara acordarea vreunui termen pentru exercitarea dreptului de

optiune succesorala , afara de cazul in care, succesibilul solicita sa i se acorde un termen

pentru a face inventarul mostenirii si a delibera. Repunerea in termenul de acceptare a

mostenirii in temeiul dispozitiilor speciale ale art. 12 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 privitoare la

fondul funciar. Conform art. 12 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, mostenitorii cooperatorilor care au

adus pamant in fostele cooperative agricole de productie si care au dreptul la reconstituirea

dreptului de proprietate al autorului lor si nu pot dovedi aceasta calitate intrucat terenurile

respective nu se puteau mosteni la data decesului autorului lor, sunt socotiti de drept repusi in

termenul de acceptare cu privire la cote ce le revine din terenurile ce au apartinut autoruluilor,

considerandu-se ca au acceptat mostenirea prin cererea pe care o fac comisiilor locale de

reconstituire a dreptului de proprietate. In practica judiciara si in doctrina s-a sustinut intr-o

opinie ca prin textul mentionat au fost repusi in termenul de acceptare a mostenirii doar

succesibilii care nu au acceptat-o in termenul si conditiile prevazute de art. 700 C. civ., iar nu si

cei care au renuntat in mod expres la mostenire, considerati conform art. 696 C. civ. ca nu au

fost niciodata erezi, argumentandu-se ca optiunea succesorala fiind indivizibila, nu este de

conceput ca pentru o parte din bunurile succesorale sa se renunte la mostenire, iar pentru

altele sa se accepte .Intr-o alta opinie se considera insa ca repunerea in termen se refera si la

mostenitorii renuntatori. Pornind de la caracterul special al dispozitiilor art. 12 alin. 2 din Legea

nr. 18/1991, impartasim aceasta din urma opinie. Este de necontestat ca, in principiu,

renuntatorul este considerat a fi strain de mostenire si ca optiunea succesorala este indivizibila.

Numai ca in cazul analizat este vorba de o exceptie de la regula instituita prin lege. Sustinatorii

primei opinii refuza sa ia act de un fapt evident, anume ca renuntarea expresa la mostenire si

renuntarea tacita prin neacceptarea acesteia in termenul prevazut de lege nu difera prin nimic

in privinta efectelor, ambele facand ca succesibilii sa fie considerati straini de mostenire.

Renuntatorul tacit la mostenire nu este cu nimic mai putin strain de mostenire decat

renuntatorul expres. Prin urmare, diferenta de tratament juridic a celor doua categorii de

succesibili pe considerentul ca unul a renuntat tacit la mostenire, iar celalalt expres nu este

altceva decat rezultatul unei inconsecvente.

De asemenea, argumentul caracterului indivizibil al actului de optiune succesorala este

irelevant, intrucat prin dispozitiile art. 12 alin.2 din Legea nr.18/1991 legiuitorul nu face altceva

decat sa instituie o derogare de la acest principiu. Nu se intelege si nu se explica de ce in cazul

109

renuntatorului tacit la mostenire principiul nu ar fi incalcat (caci si in acest caz acceptarea facuta

in temeiul dispozitiilor art. 12 alin.2 din Legea nr.18/1991 se refera doar la partea de mostenire,

care include terenurile cooperativizate, iar nu si la partea de mostenire pentru care

neacceptarea in termen echivaleaza cu renuntarea la mostenire), ci doar in cazul renuntatorului

expres. Dispozitiile art. 12 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 sunt asadar dispozitii de exceptie care

deroga de la dreptul comun. Legiuitorul, avand in vedere situatia nou creata prin dispozitiile

legale de restituire a terenurilor socializate prin cooperativizare, au pus pe succesibilii celor

care au suportat rigorile cooperativizarii fortate in situatia de a opta pentru reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor care au apartinut antecesorlor lor, iar din acest punct

de vedere, nu se justifica nici o diferentiere intre succesibilii care au renuntat tacit la mostenire

si cei care au renuntat expres. Conform dispozitiilor art. 10 alin. 4 din Leegea nr. 18/1991,

initial, termenul in care trebuia ceruta repunerea in termen a fost de 30 de zile de la data intrarii

in vigoare a legii, ulterior acesta fiind prelungit cu 15 zile prin Legea nr.29/1991. Acest termen a

fost considerat a fi unul de decadere. Efectele prescriptiei. Expirarea termenului de prescriptie

fara ca succesibilul sa fi facut acte de acceptare expresa sau tacita are drept consecinta

pierderea dreptului de a accepta mostenirea, iar odata cu acesta si a vocatiei succesorale, fiind

considerat strain de mostenire. Succesibilii, adica persoanele care au vocatie succesorala

(indiferent daca aceasta este de natura legala, testamentara sau contractuala), dobandesc

drepturile succesorale de la data deschiderii mostenirii, dar, intrucat acestia au dreptul de a

confirma sau infirma aceasta dobandire, devin succesori (mostenitori efectivi) doar daca

accepta mostenirea in termenul si conditiile prevazute de lege, pasivitatea prelungita ducand la

pierderea retroactiva a drepturilor succesorale, ca si cand ar fi renuntatori. Aceasta solutie se

justifica si pe considerentul de ordin practic care decurge din necesitatea de a da forta juridica

unei situatii de fapt consolidate prin inactiunea prelungita a succesibililor care nu accepta

mostenirea in teremenul prevazut de lege, ceea ce presupune lipsa de interes pentru acea

succesiune .Orice persoana interesata (comostenitorii, mostenitorii subsecventi, donatarii si

legatarii) si chiar si instanta de judecata, din oficiu, sunt in drept sa invoce aceasta prescriptie.

In ceea ce priveste sarcina probei, revine succesibilului care alega acceptarea mostenirii in

termen obligatia de a face dovada pozitiva a acestui fapt, iar nu celui interesat care invoca

pasivitatea succesibilului de a face dovada negativa .Cand insa un creditor succesoral

urmareste un succesibil pentru plata creantei sale afirmand ca acesta este acceptant, proba

acceptarii mostenirii revine acelui creditor in temeiul regulii actori incumbit probatio, iar nu

succesibilului .

110

33) Dreptul de proprietate comună pe cote părţi obişnuită sau temporară (noţiune, caractere, exercitare)

Regimul juridic are la baza doua idei: nici unul dintre coproprietari nu are un drept exclusiv

asupra unei parti materiale determinate din bunul aflat in coproprietate; fiecare copartas are un

drept exclusiv numai asupra unei cote parti ideale, abstracte din dreptul de proprietate asupra

acelui bun. Coposesia permite fiecarui copartas sa exercite stapanirea materiala a bunului,

simultan si concurent cu ceilalti copartasi. Posesia unui singur copartas nu este uitla si nu poate

invoca uzucapiunea. Dispozitia materiala poate fi exercitata numai cu consimtamantul tuturor

copartasilor. Actele juridice sunt guvernate de regula unanimitatii. Aceasta regula a fost

atenuata in cazul actelor de conservare si de administrare-actele de conservare incheiate de un

singur coproprietar sunt valide in temeiul gestiunii de afaceri, iar cele de administrare pot fi

validate de la caz la caz, iar in cazul actelor de dispozitie se pastreaza regula unanimitatii. Daca

un coproprietar instraineaza bunul fara acordul celorlalti actul este valabil sub conditie

rezolutorie ca la partaj bunul sa fie atribuit unui alt coproprietar. Cota parte paote fi instrainata

fara acordul coproprietarilor. Coproprietatea poate inceta prin mai multe feluri in special prin

imparteala-operatie juridica prin care inceteaza starea de coproprietate in sensul ca bunurile

sunt impartite materialmente intre copartasi. Imparteala poate fi conventionala sau judiciara.

Modalitatiile de partaj judiciar sunt: partajarea in natura a bunului, atribuirea bunului in

proprietatea exclusiva a unui copartas si vanzarea bunului si impartirea echivalentului banesc.

34) Dreptul de proprietate publică.(noţiune, caractere, exercitare)

Dreptul de proprietate publica este acel drept patrimonial real apartinand statului si a unitatilor

administrativ-teritoriale, care exercita posesia, folosinta si dispozitia in regim de drept public in

limitele prevazute de lege. Caracterele de proprietate publica sunt precizate in Constitutia

Romanei (pct. 4 din art. 135): „Bunurile proprietate publica sunt alienabile”, iar Legea nr.

215/2001 privind administratia publica, art.122, alin.2, prevede ca ,, bunurile ce fac parte din

domeniul public sunt inalienabile, impresciptibile si insesizabile”. De asemenea, Legea nr.public

sunt inalienabile, impresciptibile si insesizabile, iar Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publica si regimul juridic al acesteia statueaza in art.11: „Bunurile din domeniul public sunt

inalienabile, insesizabile si imprescriptibile, adica: nu pot fi instrainate; ele pot fi date numai in

administrare, concesionate sau inchiriate, in conditiile legii; nu pot fi supuse executarii silite si

asupra lor nu se pot constitui garantii reale; nu pot fi dobandite de catre alte persoane prin

uzucapiune sau prin efectul posesiei de buna – credinta asupra bunurilor mobile. Actele juridice

incheiate cu incalcarea prevederilor alin (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul

111

public sunt lovite de nulitate absoluta. Prin caracterul inalienabil intelegem ca bunurile

proprietate publica sunt scoase din circuitul civil, adica nu pot fi instrainate prin acte juridice

civile. Caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate publica trebuie privit din punct de

vedere „extinctiv” si din punct de vedere „achizitiv”. In acest sens, actiunea in revendicare a

unui drept de proprietate publica, poate fi introdusa oricand, indiferent de timpul in care el nu a

fost exercitat. Sub aspect achizitiv, bunurile din proprietate publica nu pot dobandite pe calea

uzucapiunii, oricat de lunga ar fi uzucapiunea, in cazul bunurilor imobile, iar bunurile mobile nu

pot fi dobandite prin posesia de buna credinta, conform dispozitia art. 1844 Cod civil: „Nu se

poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie sau printr-o declaratie a legii, nu

pot fi obiecte de proprietate privata, ci sunt scoase afara din comert”. Caracterul insesizabil

deriva din caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publica, pentru ca are in vedere

prezumtia ca statul este solvabil intotdeauna, iar creantele creditorilor statului si unitatilor

administrativ-teritoriale se realizeaza pe calea unor mijloace specifice, pe baza unor norme de

drept financiar, speciale si nu pe calea urmaririi silite a bunurilor debitorului, cum se intampla cu

bunurile din domeniul privat. Obiect al dreptului de proprietate, in principiu, poate fi orice bun

mobil sau imobil. Bunurile apartinand statului, respectiv unitatilor administrativ-teritoriale, poarta

denumirea de „bunuri domeniale”.Bunurile domeniale se impart in doua categorii si anume:

bunuri apartinand domeniului public; bunuri care apartin domeniului privat. Domeniul public

cuprinde bunurile care, prin natura lor ori prin destinatia lor, sunt declarate prin lege ca apartin

domeniului public(art.135, pct. 4 si 5 din Constitutie). Domeniul public poate fi de interes

national ori local. Domeniul public de interes national apartine statului. Dupa Constitutie

(art.135, pct. 4), apartin domeniului public de interes national: bogatiile de orice natura ale

subsolului, caile de comunicatii, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil, plajele,

marea teritoriala, resursele economice ale zonei si platoului continental al Marii Negre, albiile

raurilor, fluviilor si cuvetele lacurilor de interes public, rezervatiile si parcurile nationale,

monumentele istorice si ale naturii, terenurile pentru nevoile apararii tarii, terenurile folosite

pentru cercetari stiintifice, fasia de protectie a frontierei, aeroporturile, cladirile avand destinatia

sa serveasca drept sedii ale institutiilor centrale ale statului si ale organelor judecatoresti.

Domeniul public local al comunelor si oraselor cuprinde: terenurile si cladirile de interes public,

pietele, caile de comunicatii, strazile, zonele de agrement, parcurile publice, padurile, pasunile,

lacurile, alte bunuri mobile sau imobile care sunt, potrivit legii sau naturii lor, de interes local.

Domeniul privat al statului cuprinde bunurile ce alcatuiesc patrimoniul privat al statului si

unitatilor administrativ-teritoriale (comuna, orasul, municipiul, judetul). Legea nr. 213/1998 in

art.4 statueaza „Domeniul privat al statului sau unitatilor administrativ-teritoriale este alcatuit din

bunuri aflate in proprietatea lor si care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri

statul sau unitatile administrativ-teritoriale au dreptul de proprietate privata”. Moduri specifice de

112

dobandire a dreptului de proprietate publica In afara de modurile de dobandire a dreptului de

proprietate publica, pe caile aratate mai inainte, mai exista o serie de modalitati specifice, dupa

cum urmeaza: Expropierea pentru cauza de utilitate publica-Expropierea reprezinta trecerea in

proprietatea statului a unor bunuri apartinand unor persoane fizice sau juridice pentru o cauza

de utilitate publica, stabilita potrivit legii, insa cu o dreapta si prealabila despagubire.

Confiscarea reprezinta o sanctiune de natura administrativa sau penala complementara, ce

insoteste sanctiunea principala, constand in trecerea in proprietatea statului, in mod fortat si

fara plata a unor bunuri determinate. Ca sanctiune administrativa, sunt supuse masurii

confiscarii, de regula, bunurile produse prin contraventie si lucrurile care au servit la savarsirea

contraventie. Ca sanctiune penala, confiscarea averii condamnatului poate fi totala sau partiala

si este o pedeapsa complementara care insoteste pedeapsa principala cu inchisoare. Amenda

este o sanctiune civila sau pedeapsa penala, care consta in obligarea persoanei vinovate la

plata unei sume de bani legal determinate. Amenda contraventionala este principala sanctiune

ce se aplica in cazul savarsirii unor contraventii. Amenda penala reprezinta o pedeapsa penala

alternativa cu pedeapsa inchisorii si se aplica in cazul savarsirii unor infractiunii cu un grad

redus de pericol social. Rechezitia poate fi un mijloc de dobandire a dreptului de proprietate

publica, atunci cand este „totala”, ea facandu-se in interesul apararii tarii. Modurile de

dobandire a dreptului de proprietate publica specifice dreptului civil In aceasta categorie intra:

bunurile fara stapan; bunurile unor proprietari necunoscuti; bunurile gasite si predate politiei,

neridicate de titulari lor in termen legal; bunurile abandonate in vami sau neridicate in termenul

prevazut de lege; navele parasite in porturi sau in apele teritoriale; succesiunile vacante, adica

cele fara mostenitori legali sau cele la care mostenitorii renunta ori nu le accepta in termenul

legal.

35) Dreptul de servitute.

Servitutile reprezinta sarcini impuse unui imobil pentru uzul si utilitatea altui imobil, care

apartine altui proprietar. Servitutea presupune existenta a doua fonduri: un fond imobil ce

apartine unui proprietar si in folosul caruia se constituie servitutea, fond numit dominant; un

fond aservit, constituit dintr-un fond imobil ce este proprietatea altei persoane si asupra caruia

s-a stabilit sarcina servitutii. Servitutii naturale care se nasc din situatia lucrurilor, cum sunt:

servitutea de scurgere a apelor naturale, de granituire, de ingradire si a izvorului. Servituti

legale, stabilite prin lege, de exemplu, servitutea referitoare la zidul ori santul comun, servitutea

referitoare la interdictia de a construi sau de a planta pe un anumit teren. Sevituti conventionale

sunt acelea stabilite prin fapta omului. Legea prevede ca proprietarul este in drept sa greveze

113

proprietatea sa cu orice fel de sarcini, cu conditia sa nu deranjeze ordinea publica. Moduri de

dobandire a servitutii: prin titlu, in care includem: orice conventie si testamentul; prin

uzucapiune; prin destinatia stabilita de proprietar. Exista mai multe modalitati de stingere a

servitutilor: imposibilitatea materiala; confuziune, situatie in care cele doua fonduri, dominant si

aservit, s-a unit; neuzul; pieirea lucrului aservit; renuntarea la servitute din partea titularului

dreptului; a expira termenul, atunci cand s-a stabilit un astfel de termen; cel ce a constituit

servitutea a revocat-o.

36) Dreptul de superficie.

Dreptul de superficie reprezinta dreptul de proprietate pe care il are o persoana denumita

superficiar, asupra constructiilor, plantatiilor, sau lucrarilor ce se afla pe suprafata unui teren ce

apartine altui proprietar. Spre deosebire de dreptul de proprietate, dreptul de superficie prezinta

urmatoarele particularitati: dreptul de proprietate poate avea ca obiect bunuri de orice natura,

pe cand dreptul de superficie poate avea ca obiect numai constructii si plantatii; dreptul de

proprietate confera titularului posesiunea, folosinta si dispozitia asupra bunului ce formeaza

obiectul dreptului, pe cand dreptul de superficie, pe langa aceste prerogative, mai confera

titularului sau si dreptul de folosinta privitor la terenul pe care se afla constructiilor si plantatiile.

Modurile de obtinere a dreptului de superficie sunt: pe cale conventionala sunt: prin conventia

dintre proprietarul unui teren, care permite superficiarului sa ridice o constructie, sau sa faca o

plantatie pe terenul sau; prin intermediul unui contract cand transmisiunea dreptului de

superficie de la vechiul titular la noul titular are loc pe cale acordului de vointa a ambelor parti;

prin atribuirea folosintei terenului de care stat persoanelor fizice sau juridice in scopul ridicarii

unor constructii pe cale succesorala, dreptul de superficie se dobandeste prin testament sau

prin lege. dreptul de superficie se mai poate dobandi si ca efect al unei posesiuni indelungate –

ucucapiune Cele mai frecvente modalitati de nastere a dreptului de superficie sunt contractul de

inchiriere a unui imobil, in care s-a stipulat ca locatarul poate sa faca anumite adaugiri

imobilului inchiriat si contractul de arenda al unor terenuri pe care arendasul face anumite

constructii sau plantatii, asupra carora el dobandeste un drept de superficie.

37) Dreptul de uz şi dreptul de habitaţie.

Dreptul de uz si de abitatie sunt drepturi reale ce deriva din dreptul de uzufruct. Dreptul de uz

reprezinta dreptul unei persoane de a servi de un lucru si de a-i culege fructele in vederea

114

satisfacerii nevoilor sale, precum si ale familiei sale. Dreptul de abitatie este dreptul unei

persoane de a folosi casa de locuit in scopul satisfacerii nevoilor lui de locuit si ale familiei sale.

38) Dreptul de uzufruct.

Prin dreptul de uzufruct se intelege acel drept real de folosinta pe care o persoana numita

„uzufructuar” il exercita cel mult pana la incetarea sa din viata, asupra lucrurilor altuia, cu

obligatia de a-i conserva substanta (art. 517 Cod civil). Caracterele dreptului de uzufruct sunt

urmatoarele: dreptul de uzufruct este un drept real; dreptul de uzufruct este un drept absolut;

dreptul de uzufruct se bucura de un drept de urmarire si de preferinta; uzufructul este un drept

de folosinta; uzufructul este un drept temporat. Dreptul de uzufruct se poate constitui prin vointa

omului, prin lege si prin uzucapiune: Uzufructul constituit prin vointa omului are loc atunci cand

proprietarul, din proprie initiativa, incredinteaza folosinta lucrului sau unei alte persoane;

Uzufructul dobandit prin uzurcapiune,desi neprevazut in mod expres de lege, se poate constitui

prin aplicarea regulilor referitoare la dobandirea proprietatii prin prescriptie achizitiva; Uzufructul

legal se constituie in imprejurari exceptionale si are caracter temporar. Uzufructuarul are

urmatoarele drepturi: sa ceara proprietarului sa-i dea bunul; sa culeaga fructele bunului, fara

insa, a atinge substanta lucrului; sa se foloseasca de lucrul respectiv, conform intereselor sale;

sa cedeze dreptul sau de folosinta altei persoane. In timpul exercitarii dreptului de uzufruct,

uzufructuarul are urmatoarele obligatii: sa foloseasca lucrul ca un bun proprietar; sa conserve

substanta lucrului; sa nu schimbe modul de folosinta a lucrului; sa suporte cheltuielile de

folosinta lucrului; sa predea lucrul, la incetarea uzufructului, asa cum l-a primit; Obligatiile

proprietarului sunt: sa nu stanjeneasca, in vreun fel, pe uzufructuar in exercitarea dreptului

acestuia; sa faca cheltuielile de mare importanta impuse de starea lucruluI. Cauzele care duc la

stingerea uzufructului sunt: moartea uzufructuarului; la expirarea termenului pentru care a fost

instituit; prin consolidare, adica prin dobandirea dreptului de proprietate asupra lucrului de catre

uzufructuar; prin prescriptie extinctiva; prin pieirea totala a lucrului; prin renuntarea

uzufructuarului la dreptul sau; prin decaderea din dreptul de uzufruct, care se pronunta de

instanta de judecata, in urma actiunii formulate de proprietar, pe motiv de abuz in folosinta si

intretinerea lui.

39) Drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorilor. Acţiunea revocatorie (pauliană)

Conform prevederilor art. 975 C. civ. rom. creditorii pot sa atace, in numele lor personal, actele

viclene facute de debitor in prejudiciul drepturilor lor. Daca actiunea oblica permite creditorului

115

de a se apara impotriva inactiunii debitorului sau, actiunea pauliana ii conferä drcptul de a

impiedica pe debitor sa-l prejudicieze prin acte frauduloase, deci prin acte incheiate cu tertii

indreptate tocmai impotriva intereselor creditorilor, scopul acestora find de a impiedica plata

creantelor catre cei din urma. La baza actiunii revocatorii se afla un element psihologic si

anume, tendinta debitorului aflat in dificultate de a incheia acte juridice cu tertii fie pentru a

prejudicia creditorii, fie pentru a avea, eventual, un profit in viitor. Din punct de vedere juridic se

considera ca temeiul acestei actiuni i1 constituie principiul executarii conventiilor cu buna

credinta (art. 970 C. civ. rom.), precum si dreptul de gaj general pe care il au creditorii asupra

patrimoniului debitorului. De asemenea, avand in vedere ca actele frauduloase reprezinta un

delict civil impotriva creditorilor, debitorul este tinut a repara prejudiciul astfel cauzat, conform

prevederilor art. 998 C. civ. rom. In doctrina se mai remarca si faptul ca actiunea pauliana se

indreapta impotriva tertului cu care debitorul a incheiat actul fraudulos. In aceasta situatie exista

anumite temeiuri juridice si pentru ràspunderea tertului si anume, daca a fost de rea credinta —

deci complice la fraudä — räspunde in baza dispozitiei art. 998 C. civ. rom., iar dacä a fost de

bunä credintä si a avut de castigat datorita actului incheiat cu debitorul, va fi tinut conform

principiului imbogätirii fàrà justá cauzà (17, vol. II, P. 571). In lumina acestor consideratii

actiunea pauliana este definita ca acea actiune acordata de lege creditorilor in scopul de a

ataca ai a obtine revocarea actelor fäcute de debitori in frauda drepturilor lor si in beneficiul

unor terti care fie au fost complici la frauda, fie s-au imbogatit pe aceasta. cale (Al. Bàicoianu,

L’action Paulienne en droit civil compare, cf. 17, vol. II, P. 571).Deoarece legis1atia civila nu

cuprinde decat putine precizari cu privire la aceasta actiune, conditiile exercitarii si efectele ei

au fost analizate in doctrina si in jurisprudenta. Actiunea pauliana este o actiune personala —

chiar daca este indreptata impotriva unui act privitor la instrainarea unor drepturi reale

imobiliare — urmareste, in esenta, ca si actiunea oblica, readucerea unor bunuri in patrimoniul

debitorului pentru a permite creditorului executarea silita si asupra acelor bunuri (29, P. 158-

159). De asemenea, este considerata a fi, intr-o opinie, o actiune in daune, deoarece

urmäreste indemnizarea creditorului pentru frauda incercatä de debitor si are ca efect

revocarea actului fraudulos pana la concurenta creantei respective, astfel cum vom aräta mai

departe (17, op. cit., p. 587; 29, p. 158). Intr-o alta opinie este privitä ca o actiune in

inopozabilitatea actului incheiat de debitor (5, p. 519; 35. C. BIrsan, p. 319). Conditii

referitoare la actele juridice Incheiate de debitor 1. Pentru a putea fi atacat prin actiunea

pauliana actul juridic incheiat de debitor trebuie sa fie de natura a provoca creditorului un

prejudiciu, proba acestui prejudiciu revenind creditorului. Fiind o chestiune de fapt, proba poate

fi fäcutä prin orice mijioc de dovada admis de lege. Dc regula este avut in vedere rezultatul

actului si anume insolvabilitatea sau sporirea insolvabilitätii debitorului. Daca starea de

insolvabilitate este notorie, nu mai este necesarä admiterea unor dovezi. Daca nu este notorie,

116

proba poate fi fäcuta prin urmarirea si executarea bunuribor debitorului. Daca pe aceasta cale

creditorul nu a obtinut plata creantei sale, insolvabilitatea — si prejudiciul — rezulta in mod

implicit. De aceea, se poate spune ca actiunea revocatorie are, in general, caracter subsidiar,

deoarece este introdusa numai in cazul in care celelelalte mijloace de realizare a creantei nu au

lost eficiente. Se considera cà in ipoteza unei executari care implica mari obstacole, creditorul

va putea dovedi prejudiciul, fära a fi necesar sä probeze insolvabilitatea debitorului (17, vol. II,

p. 574). 2. Actul atacat nu trebuie sa constituie exercitarea unui drept personal al debitorului

cum ar fi, de exemplu refuzul debitorului de a primi o donatie sau de a revoca o donatie pentru

ingratitudine, deoarece creditorul nu poate exercita aceste drepturi in numele debitorului, fiind

vorba de drepturi exclusiv personale ale celui din urma. 3. In doctrina se precizeaza ca actul

atacat trebuie sä conduca la o micsorare a patrimoniului debitorului. Astfel, renuntarea la o

succesiune ori la un legat constituie o micsorare a patrimoniului, ceea ce inseanma ca o

asemenea renuntare poate fi atacata prin actiunea pauliana, avand in vedere ca succesiunile si

legatele se dobandesc deplin drept de catre mostenitorii legali si legatari din momentul

deschiderii mostenirii fära sä fie deci necesara acceptarea. Desigur, daca mostenitorul renunta

la succesiune, titlul säu de mostenitor se desfiinteaza cu efect retroactiv (Fr. Deak, Mo legalä,

Bucuresti, 1991, p. 42). 4. Sunt acte care, prin exceptie, nu pot fi atacate prin introducerea

actiunii revocatorii.In aceasta categorie sunt incluse actele prin care debitorul contracteaza noi

datorii, deoarece micsorarea patrimoniului nu are loc ex nunc ci se creeaza doar riscul unei

eventuale insolvabi1itàti cand acele datorii vor deveni exigibile. In cazul in care s-a constituit o

garantie (de exemplu o ipotecä) in doctrina s-a aratat ca aceasta poate fi atacata pe calea

actiunii pauliene numai dacä a fost constituita independent de obligatia pnncipala si ulterior

acesteia (17, vol. II, p. 578; 29, p. 153). In aceeasi categorie sunt studiate si cazurile de optiuni

legale intre drepturi ori acte, optiuni stabilite de lege, deoarece creditorii nu pot invoca

prejudicierea lor prin faptul ca debitorul a ales o solutie dezavantajoasä. In ceea ce priveste

partajul, de asemenea potrivit prevederilor art. 785 C. civ., daca acesta a fost efectuat, creditorii

copartasilor nu-l pot ataca pe motiv de frauda sau de prejudiciu, cu exceptia cazului in care s-a

facut in lipsa lor si fara sa se tina seama de opozitia lor prealabilä (17, vol. II, p. 578-579; 29, P.

154). In sfarsit se considera ca plata unei datorii nu poate fi atacata prin actiune revocatorie,

deoarece prin aceasta se anuleaza un element pasiv al patrimoniului debitorului, chiar daca

plata facuta micsoreaza activul care urmeaza sä se imparta intre ceilalti creditori. Solutia se

justifica prin aceea ca plata unei creante exigibile este un act necesar. Desigur, plata facuta in

mod fraudubos, in mod fictiv, in scopul de a pagubi ceilalti creditori ar putea fi atacata prin

actiune pauliana (17, vol. II, P. 577; 29, p. 154). Frauda debitorului nu implica dolul contractual,

deci frauda comisa cu intentia de a prejudicia creditorul, ci numai conditia debitorului cu privire

la rezultatul actului sau, adica provocarea ori sporirea insolvabilitii sale, chiar daca prejudicierea

117

creditorilor nu a constituit scopul imediat al conduitei sale. In doctrina s-a pus problema

criteriilor potrivit carora se poate stabili daca actul a fost sau nu fraudulos. Intr-o opinie, se are

in vedere valoarea morala comparativa a mobilurilor care au determinat savarsirea actului

respectiv. Intr-o alta opinie este suficient ca debitorul sa stie ca actionand intr-un anumit fel va

prejudicia pe creditorii sai. Pentru Josserand si alti autori, de exemplu, daca rezulta ca debitorul

a cunoscut rezultatul actului se poate prezuma cä a vrut sa pagubeasca pe creditorii sai si

aceasta indiferent daca actul este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit (2, op. cit., p. 226; R.

Demogue, op. cit., p. 409). Se arata, totusi ca in unele situatii nu ar fi necesar sä se

dovedeasca frauda si anume, in cazul art. 562 C. civ. referitor la renuntarea la un uzufruct si in

cazul art. 699 C. civ. relativ la renuntarea, la invocarea prescriptiei, situatii cand s-ar cere numai

dovada existentei prejudiciului. Aceasta opinie a fost insa combatuta ca necorespunzatoare

intentiei legiuitorului care a consacrat actiunea pauliana ulterior cazurilor amintite (17, vol. II, p.

82-5 83; 29, p. 155). Conditii privitoare la creditor Creanta creditorului trebuie sa fie certa,

lichidida, exigibila si de regula anterioara actului impotriva caruia se introduce actiunea

pauliana. In principiu, actele frauduloase ale debitorului pot fi atacate de catre oricare creditor a

carui creanta s-a nascut anterior savarsirii actului atacat. Solutia se explica prin aceea ca un

creditor posterior a avut in vedere patrimoniul debitorului existent in momentul in care a

contractat, indiferent daca este vorba de o creanta chirografara, ipotecara sau privilegiata.

Proba anterioritatii revine creditorului. Jurisprudenta se pronunta insa in sensul ca un creditor

posterior va putea totusi ataca un act al debitorului daca acel act fraudulos a fost efectuat

tocmai pentru a prejudicia Un creditor viitor, cu care urma deci sa se incheie un anumit contract

(17, vol. , p. 580-581; 29, p. 155-156; 35, p. 317318). In legatura cu caracterul -exigibil al

creantei in doctrina s-a discutat in ce masura creantele cu termen si cele afectate de o conditie

suspensiva pot conferi creditorului temeiul unei actiuni revocatorii. Intr-o opinie, in ambele

cazuri actiunea trebuie refuzata intr o alta opinie, in cazul conditiei suspensive dreptul

creditorului find nesigur, acordarea actiunii pauliene nu s-ar justifica; in cazul creantei cu termen

actiunea ar putea fi exercitata deoarece creditorul aflat intr-o asemenea situatie are un drept de

valorificat, dar este necesar ca insolvabilitatea debitorului sa poata fi stabilita fara executarea

bunurilor acestuia, tinand seama ca in ipoteza creantei cu termen creditorul nu poate proceda

la executare pana cand nu s-a implinit termenul (17, vol. II, p. 580; 29, P. 156; R. Demogue, op.

cit., p. 463-466). Conditii care privesc pe tertul dobanditor- Actiunea pauliana este indreptata

impotriva tertului dobanditor care are, in cadrul procesului, calitatea de parat. In cazul actelor cu

titlu oneros este necesar sa se stabileasca reaua credinta a tertului, participarea sa la frauda, in

sensul cunoasterii de catre acesta a prejudicierii creditorului prin acele acte. Actul cu titlu gratuit

este atacabil si in ipoteza in care tertul a fost de buna credinta, find suficient sa se constate

frauda debitorului si existenta unui prejudiciu. Situatia subdobanditorilor-Daca tertul care a

118

contractat cu debitorul transmite bunul care a format obiectul contractului catre un altul —

subdobanditor — potrivit opiniei adoptate in general in doctrinà este necesarä o deosebire:

dacà subdobanditorul a primit lucrul de la un tert care nu putea fi actionat pe calea actiunii

pauliene — Ca, de exemplu, in cazul cumpartorului de buna-credinta — nici acesta nu va putea

fi actionat; daca tertul de la care a primit lucrul era supus revocarii subdobanditorul va putea fi

actionat, indiferent de buna sau de reaua sa credinta, in ipoteza dobandirii cu titlu gratuit, iar in

ipoteza dobaridirii lucrului cu titlu oneros numai in cazul relei sale credinte — adica daca a

cunoscut prejudiciul creditorului (2, op. cit., P. 238-239).Actiunea pauliana are, in principal,

efectul de a atrage revocarea actului fraudulos care, astfel, nu va mai putea fi opozabil

creditorului si acesta va putea urmàri bunul care constituia obiectul acelui act. Efectul ei se va

margini la repararea prejudiciului suferit de creditor. Tertul va putea oferi creditorului suma

necesara pentru stingerea pretentiei sale, pastrand astfel bunul respectiv. Fata de debitor,

efectele produse prin actiunea pauliana sunt relative, deoarece revocarea actului fraudulos

priveste raporturile dintre debitor si terti dobanditori. Acestia din urmä au recurs in garantie

impotriva debitorului pentru ceea ce au fost lipsiti ca urmare a actiunii creditorului in cazul in

care au dobandit cu titlu oneros, de de multe ori acesta este pur teoretic, tinand seama de

insolvabilitatea debitorului. In ceea ce priveste ceilalti creditori ai debitorului, revocarea nu

produce efecte decat fata de cei care au intervenit in instanta. Spre deosebire de actiunea

pauliana bunul nu se reintoarce in gajul comun al creditorilor si nu profita tuturor acestora, ci

numai celor care figureaza in proces

40) Drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorului. Acţiunea oblică ( indirectă sau subrogatorie ).

La art. 974 C. civ. se aratà: ,,Creditorii pot exercita toate dreptunile si actiunile debitoruiui lor,

afara de acelea care Ii sunt exclusiv personale”.Din cuprinsul textului rezulta ca nu este vorba

de o actiune proprie a creditorului, deoarece acesta exercitä o actiune care apartine debitoruiui,

in numelc acestuia din urma, dar, desi exercita o asemenea actiune in locul debitorului sau,

creditorul are in vedere un interes propriu. Acest interes se explica in ipoteza in care in

patnimoniul debitorului se afla si drepturi ori actiuni care urmeaza sä fie exercitate impotriva

unor terti pentru intrarea sau reintrarea in patrimoniul acestuia a ,,unui element nou, care,

atunci cand va fi realizat ca bun corporal, prin efectul actiunii exercitate, va fi susceptibil de a fi

urmärit direct de creditori” (4, p. 494). Dcci, daca din neglijenta, din nepäsare, din nepricepere

ori din rea-vointa debitorul nu exercita actiunile care ar avea ca efect intregirea elementelor

patrimoniului sau, legea conferä creditorilor dreptul de a se substitui debitorului respectiv pentru

a pune in miscare actiunea care apare acestuia din urmà. Astfel se intelege de ce o asemenea

119

actiune este denumitä oblicà sau indirectä — creditorul actionand datoritä dreptului debitorului

sàu — dar si subrogatorie tinand seama de faptul cà prin initiativa sa creditorul se comportä ca

si cum ar fi subrogat debitorului. In ceea cc priveste natura juridicä a acestei actiuni putem

spune ca este vorba de o actiune cu caracter mixt, deoarece implicà atat ideea de conservare a

patrimoniului cat si un inceput de executare. 0 problema care se poate pune este aceea a

masurii in care acordarea, prin lege, a acestei actiuni, ar constitui o imixtiune a creditorului in

gestiunea patrimoniului debitorului sau, altfel spus, daca prevederile art. 974 C. civ. sunt

susceptibile de o interpretare largä on restransà. Este vorba, prin urmare, de o apreciere a

echilibrului cc trebuie sà existe intre libertatea de ac a debitorului — de exercitare a unor

optiuni, de sesizare a unor ocazii favorabile sau nefavorabile etc. — acesta neputand fi

dependent de creditoni säi, pe de o parte, si ocrotirea intereselor creditorilor, pe de alta parte.

Preocuparea doctrinei a fost aceea de a determina, in lumina acestui echilibru, conditiile in care

poate fi exercitatä ac oblicä si sfera de aplicare a dreptului la aceasta actiune. Dc asemenea,

jurisprudenta a incercat sa stabileasca limitele interventiei creditorului in afacerile debitorului

sau astfel incat sa nu se depaseasca masurile care se impun, in mod necesar, pentru apararea

dreptunilor sale. S-a aratat astfel ca: ,,Formularea legii, cu tot aspectul ci general, trebuie

interpretata in sensul ca facultatea creditorului de a se substitui debitorului neglijent nu-i da

dreptul sa se amestece in administrarea averii debitorului (ceea ce ar insemna o micsorare a

capacitatii civile a acestuia). Legea vorbeste numai de drepturile si actiunile pe care debitorul le

poate exercita in contra tertilor; acestea pot fi exercitate de creditori in virtutea articolului 974”

(29, p. 148). In aceeasi ordine de idei, tot in doctrina romana s-a precizat: ,,Trebuie insa sa ne

dam bine seama de limitele acestui drept al creditorului. De legea vorbeste de <<toate

dreptunile si ac debitorului>>, aceasta nu indreptateste pe creditor sa se substituie debitorului

pentru administrarea patrimoniului acestuia si sa-1 administreze in locul sau. Un astfel de

amestec ar rapi debitorului orice libcrtate de actiune si ar echivala cu declararea debitorului

drept incapabil. In realitate, prin <<drepturi si actiuni trebuie sa intelegem drepturile pe care

debitorul le poate exercita in contra tertilor, si care se afla in pericol de a se pierde (de cx. prin

prescriptie) din cauza ca debitorul neglijeaza sa le exercite” (17, vol. II, p. 563). In privinta

conditiilor cc se cer in vederea exercitarii actiunii oblice, intr-o anumita sistematizare pot fi

deosebite unele conditii cu caracter general si altele care se rerera la creditori sau la debitori,

fàra ca aceasta sistematizare sà fie insusita de intreaga doctrina. In prima categorie poate fi

inclusa conditia ca debitorul sa neglijeze introducerea actiunii pentru respectarea unui drept al

carui titular este, cum ar fi de exemplu cazul in care desi titular al dreptului de proprietate

asupra unui bun debitorul nu actioneaza pe cel care exercita posesia asupra bunului respectiv,

ceea ce indreptateste pe creditor sä introduca acea actiune in locul sau, daca inactiunea

debitorului aduce atingere drepturilor sale. Creditorul nu are insa dreptul de a incheia contracte

120

in locul debitorului sau ori de a face sa se nasca in patrimoniul acestuia noi drepturi. In

categoria conditiilor generale este cuprinsa si interdictia prevazuta de lege privind exercitarea

de catre creditor a drepturilor si actiunilor ,,exclusiv personale” ale debitorului sau. Se pune insa

problema care sunt acele drepturi si actiuni care implica decizii riguros personale si sunt, in

consecinta, interzise creditorului, pe calea actiunii oblice? In aceasta categorie sunt incluse,

fàra a forma obiect de discutie, actiunile extrapatrimoniale, adica, in general, cele care se refera

la starea civila a persoanelor, deoarece acestea nu au drept obiect o valoare pecuniara si nu

pot face parte din gajul creditorilor, interesand deci numai persoana debitorului. In acest sens,

nu s-ar putea admite ca un creditor sä introduca in locul debitorului o actiune avand drept obiect

tagaduirea paternitätii ori divortul. Cu privire la ac patrimoniale se observa ca, in general,

acestea pot fi exercitate de creditori prin actiunea oblica — cum ar fi, de exemplu, o actiune in

revendicare, o actiune pentru plata unei creante, o actiune izvorata dintr-un delict ori un

cvasidelict comis impotriva patrimoniului debitorului — dar nu cele care ar implica ,,o apreciere

de ordin intim si moral, cu tot caracterul lor patrimonial si cu tot rezultatul lor de naturä

pecuriiara” (29, p. 148) cum ar fi, de pilda, actiunea in revocarea unei donatii pentru

ingratitudine sau actiunea prin care se urmäreste raspunderea civila sub forma daunelor morale

etc., tinand seama ca aprecierea ,,interesului moral” apartine in exclusivitate debitorului (17,

vol. II, p. 564). In doctrina s-a cautat un criteriu pentru a putea stabili daca o actiune

patrimoniala poate fi sau nu exercitata de creditori in locul debitorului cand fundamentul

dreptului respectiv are valente morale. In acest sens s-a propus, de exemplu, ca in ipoteza in

care fundamentul dreptului este ,,pur moral” creditorii nu pot actiona. Dimpotriva, daca

fundamentul dreptului este ,,pur pecuniar” poate fi intentata si actiunea ob1ica. In sfarsit in

cazul dreptului care are la baza atat un interes pecuniar cat si un interes moral, trebuie luat in

considerare elementul dominant (R. Demogue, Traité des obligations en general, II, Effets des

obligations, Tome VII, Paris, Librairie Arthur Rousseau, 1933, p. 303). Se considera, de

asemenea, ca nu pot fi exercitate de catre creditori actiunile care se referä la bunuri

neurmaribile, deoarece chiar daca ar reusi sa se reintegreze in patrimoniul debitorilor nu le-ar

putea urmari si deci introducerea actiunii oblice ar fi pentru ei, inutila. In discutie sunt

problemele care se ivesc in cazul unor ,,facultati” ale debitorului spre deosebire de drepturile

acestuia. De exempln, cand este vorba de facultatea de administrare a patrimoniului (facultatea

de a construi, de a demola, de a exploata bunuri intr-un anumit fel etc.). Pentru unii autori orice

optiune este o facultate si aceasta nu poate fi exercitata de càtre creditori ca, de pilda, in cazul

legatelor, succesiunilor, donatiunilor de bunuri prezente si viitoare, optiunea locatarului unui

mobil partial distrus de a cere micsorarea chiriei sau rezilierea contractului etc. Jurisprudenta

franceza a oscilat iar pentru o parte din doctrina franceza in acest domeniu exista o ,,zona

mixta” care impune aprecierea fiecarui caz in parte, nefiind posibila stabilirea unui criteriu precis

121

(pentru difenite cazuri de acest fel, R. Demogue, op. cit., p. 305 Si urm.; 2, Tome IV, Paris,

L.G.D., 1902, P. 204 si urm.; pentru doctrina romanA, 4, p. 45 1-452). In privinta conditiilor

privind pe creditor se aratä, de regula, ca acesta trebuie sa aiba un interes serios si legitim, de

natura sa justifice dreptul creditorului de a interveni in afacerile debitorului. Dc exemplu, in cazul

unui debitor solvabil, nu exista interesul creditorului de a supralicita in locul debitorului,

deoarece refuzul celui din urma de a supralicita nu provoaca nici o paguba creditorului, astfel

cum a decis Curtea de Casatie din Franta (17, vol.II, p. 565; 29, p. 149). Creanta creditorului

trebuie sa fie certa, lichida si exigibila. Astfel, o creanta suspendata printr-o conditie sau un

termen este inoperanta. Nu se cere insa existenta unui titlu executoriu. Conditia exigibilitatii

este totusi controversata. Astfel, Matei Cantacuzino arata ca aceasta este ,,o conditie

neaparata pentru exercitiul dreptului de gaj”. Dar nu se cere o creanta executorie ,,(precum nu

se cere nici in matenie de proprire) caci nu e inca o urmarire ci numai pregatirea unei urmariri

ulterioare” 4. p. 450). Aceeasi opinie este sustinuta in doctrina romani recenta (35, C. Blrsan, p.

315). A fost sustinut insa si un alt punct de vedere motivat prin aceea ca actiunea oblica este

mai mult decat o simpla masura conservatorie, farä a fi totusi o masura de executare, deoarece

urmareste numai sa ,,impiedice pierderea unei valori patrimoniale, fara a conduce la urmarirea

si executarea acelei valori”. In consecinta, s-ar putea admite exercitarea de catre creditor a

actiunii oblice chiar in cazul in care creanta sa ,,ar fi suspendata printr-un termen sau printr-o

conditie (17, vol.11, p. 565-566). In legatura cu conditiile cerute debitorului se observa ca

acesta trebuie sa fi fost neglijent sau, mai precis, inactiva, adicii sii nu fi exercitat ci insusi

actiunea la care era indreptatita pentru a spori patrimoniul sau. De asemenea, el trebuie sa fie

insolvabil, deoarece numai in asemenea cazuri exista interesul interventiei creditorului prin

acliunea oblica. Debitorul nu este obligat sa participe la procesul care se desfasoara in

instantele judiciare, dar creditorii obisnuiesc sa-l ,,puna in cauza”, pentru ca hotararea ce se va

da in actiunea oblica sa-i fie opozabila. Punerea in cauza a debitorului poate fi ceruta si de

tertul parat, pentru acelasi motiv. Doctrina este de acord, in principiu, ca nu se cer anumite

conditii. Astfel, nu este necesar ca debitorul sa fie pus in intarziere de a exercita actiunea,

deoarece o asemenea masur nu este prevazuta de lege. Totodata, nu se cere ca justitia sa

subroge pe creditor in drepturile debitorului, exercitarea actiunii oblice constituind un drept al

creditorului. Tinand seama de caracterul general al dreptului de gaj pe care i1 au creditorii

asupra bunurilor prezente si viitoare ale debitorului — deci si asupra celor intrate in patrimoniul

debitorului dupa nasterea creantei — nu este nevoie ca acea creanta pe care o are creditorul

sä fie anterioarä dreptului pe care acesta intelege sa-l exercite in locul debitorului (17, vol. II, p.

566; 29, p. 150). In privinta efectelor actiunii oblice se observa ca tertul parat va putea sa opuna

creditorului toate mijloacele de aparare (toate exceptiile pe care este indreptatit sa le opuna

debitorului. In acest sens, el va putea opune creditorului compensatia sau o tranzactie, chiar

122

daca aceasta din urma a intervenit in cursul procesului — deci posterior introducerii actiunii —

deoarece actiunea oblica nu are drept efect de a face ,,indisponibile drepturile debitorului;

debitorul poate dispune de ele chiar dupa intentarea actiunii si actele sale sunt opozabile

creditorului” cu conditia de a nu fi fost frauduloase — in acest din urma caz creditorul avand la

dispozitie actiunea pauliana (17, vol. II, p. 5670. Un alt efect al actiunii oblice este cel de a

conduce, in cazul admiterii acesteia, la remiterea unor bunuri in patrimoniul debitorului care vor

servi la asigurarea gajului general al tuturor creditorilor chirografari, chiar dacà acestia nu au

intervenit in proces. Astfel cum s-a arätat: ,,(...) creditorul a carui diligenta a introdus aceasta

valoare in patrimoniul debitorului, va trebui sa sufere asupra valorii in chestiune concurenta

celorlalti creditori, afarä numai daca nu are privilegiu in favoarea sa” (17, vol. II, p. 568) ceea ce

inseanma ca, in general, creditorul nu poate invoca asupra bunului readus in patrimoniul

debitorului vreun drept de preferinta. In practica, actiunea oblica este folosita rareori, deoarece

de cele mai multe ori creanta are drept object o sumä de bani si, in asemenea cazuri, creditorul

prefera sa exercite o poprire in mana tertului, imobilizand astfel suma respectivä si susträgand-

o actelor debitorului. Or, daca ar reintroduce suma in patrimoniul debitorului, prin actiunea

oblica, debitorul ar avea posibilitatea de a o cheltui sau de a o sustrage (29, p. 151).

41) Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor.

Reglementare legala. In reglementarea initiala a Codului civil roman (art. 679 si art. 681-684),

sotul supravietuitor era net dezavantajat in raport cu rudele defunctului intrucat nu avea vocatie

succesorala legala decat in cazul in care nu existau succesibili chemati la mostenire in nici una

din cele patru clase de mostenitori. Art. 684 C. civ. conferea doar vaduvei sarace un drept de

uzufruct viager asupra unei cote din mostenire cand venea la mostenire in concurs cu

descendentii defunctului si un drept de mostenire in deplina proprietate asupra unei cote de o

patrime din mostenire atunci cand venea la mostenire in concurs cu ascendentii si colateralii

defunctului. Unanim criticata, aceasta situatie a fost remediata prin adoptarea Legii nr.

319/1944 pentru drepturile de mostenire ale sotului supravietuitor, care i-a recunoscut acestuia

un drept de mostenire legala in deplina proprietate asupra unei cote-parti din mostenire, variind

in functie de clasa de mostenitori cu care este chemat la mostenire, un drept special de

mostenire asupra mobilelor si obiectelor apartinand gospodariei casnice si darurilor de nunta,

precum si un drept temporar de abitatie asupra casei locuite de soti in timpul casatoriei.

Conditiile cerute de lege sotului supravietuitor pentru a putea mosteni. Ca orice succesor,

pentru a putea mosteni, sotul supravietuitor trebuie sa intruneasca conditiile generale cerute de

lege pentru a putea mosteni. De asemenea, el trebuie sa aiba calitatea de sot al defunctului la

123

data deschiderii succesiunii. Din punctul de vedere al dreptului succesoral, este indiferent cat a

durat casatoria cu defunctul, care este starea materiala sau sexul sotului supravietuitor, daca

sotii au avut sau nu copii, ori daca sotii convietuiau sau traiau despartiti in fapt la data

deschiderii succesiunii. Intrucat calitatea de sot se pierde prin divort si prin constatarea nulitatii

absolute sau anularii casatoriei, se impun cateva precizari legat de aceste situatii. In caz de

divort, casatoria este desfacuta din ziua cand hotararea de divort va ramane irevocabila (art. 39

alin.1 C. fam.). Pana la aceasta data casatoria este in fiinta, astfel incat daca, de pilda, unul

dintre soti decedeaza dupa pronuntarea divortului in prima instanta, celalalt sot il mosteneste,

casatoria nefiind inca desfacuta in sensul dispozitiilor legale mai sus citate. In ipoteza

constatarii nulitatii absolute sau anularii, casatoria se desfiinteaza cu efect retroactiv. Aceasta

inseamna ca, in principiu, daca un „sot” decedeaza in intervalul de timp de la data incheierii

casatoriei si pana la data constatarii nulitatii sau anularii casatoriei, nu poate fi mostenit de

„sotul supravietuitor” intrucat acesta pierde calitatea de sot cu efect retroactiv ca si cand nu ar fi

avut-o niciodata. Prin exceptie, in cazul casatoriei putative, conform dispozitiilor art. 23 alin. 1

C. fam., sotul de buna-credinta isi pastreaza situatia unui sot dintr-o casatorie valabila pana la

data la care hotararea judecatoreasca de declarare a nulitatii sau anulare a casatoriei ramane

irevocabila. Prin urmare, daca un sot decedeaza in intervalul de timp de la data incheierii

casatoriei si pana la constatarea nulitatii sau anularii acesteia, iar sotul supravietuitor este de

buna-credinta, prin derogare de la regula efectului retroactiv al nulitatii sau anularii, se

considera ca acesta are calitatea de sot, astfel incat il va mosteni pe defunct . Cota-parte in

concurs cu fiecare clasa de mostenitori. Dupa cum am vazut, sotul supravietuitor nu face parte

din nici o clasa de mostenitori, dar el are drepturi succesorale proprii in concurs cu fiecare

dintre acestea. Potrivit art. 1 din Legea nr. 319/1944, sotului supravietuitor ii revine: a) in

concurs cu descendentii defunctului, indiferent de gradul de rudenie cu defunctul si de numarul

acestora, 1/4 din mostenire; b) in concurs cu ascendentii privilegiati si colateralii privilegiati ai

defunctului, atunci cand vin impreuna la mostenire, indiferent de numarul acestora, 1/3 din

mostenire; c) in concurs fie doar cu parintii defunctului sau unul dintre acestia, fie doar cu fratii

sau surorile defunctului ori descendentii acestora, indiferent de numarul lor, 1/2 din mostenire;

d) in concurs cu ascendentii ordinari (mostenitorii din clasa a treia) sau cu colateralii ordinari

(mostenitorii din clasa a patra), in ambele cazuri, indiferent de numarul acestora, 3/4 din

mostenire; e) in ipoteza in care nu exista mostenitori legali in nici una din cele patru clase si nu

exista nici mostenitori testamentari, sotul supravietuitor va culege intreaga mostenire. In caz de

bigamie, cota-parte calculata conform regulilor de mai sus va fi impartita intre sotii

supravietuitori de buna-credinta, nefiind de conceput ca fiecare dintre acestia sa beneficieze

integral de cota cuvenita sotului supravietuitor . Imputarea cotei sotului supravietuitor asupra

masei succesorale. Datorita faptului ca Legea nr. 319/1944 a conferit sotului supravietuitor

124

drepturi succesorale proprii, fara a modifica dispozitiile Codului civil care reglementeaza

drepturile sccesorale ale celorlalti mostenitori legali, s-a ajuns la concluzia ca atunci cand sotul

supravietuitor vine la mostenire in concurs cu oricare dintre clasele de mostenitori se va

proceda mai intai la stabilirea cotei sotului supravietuitor raportat la intreaga mostenire, dupa

care partea de mostenire ramasa se va imparti intre ceilalti mostenitori conform cotelor de

mostenire prevazute de lege . Astfel, de exemplu, daca sotul supravietuitor vine la mostenire in

concurs cu doi copii ai defunctului, se procedeaza mai intai la stabilirea dreptului sotului

supravietuitor in raport cu intreaga mostenire, adica 1/4 din mostenire, dupa care partea

ramasa, adica 3/4 din mostenire, se imparte in doua parti egale intre copii defunctului, fiecare

primind cate 3/8 din mostenire. Tot astfel, in cazul in care sotul supravietuitor vine la mostenire

in concurs cu un parinte al defunctului si cu un frate al acestuia, sotul supravietuitor va primi 1/3

din mostenire (art. 1 lit.b din Legea nr. 319/1944), restul de 2/3 din mostenire impartindu-se

conform dispozitiilor art. 673 C. civ intre parintele defunctului, care va primi 1/6 din mostenire

(adica 1/4 din 2/3), si fratele defunctului, care va primi 1/2 din mostenire (adica 3/4 din 2/3). Cu

alte cuvinte, cota succesorala cuvenita sotului supravietuitor in concurs cu fiecare clasa de

mostenitori comprima (restrange) drepturile succesorale ale celorlalti mostenitori legali.

Caracterele juridice ale dreptului de mostenire al sotului supravietuitor. Sotul supravietuitor

poate veni la mostenirea defunctului numai in nume propriu, iar nu si prin reprezentare. El este

mostenitor rezervatar (art. 2 din Legea nr. 319/1944) si datoreaza raportul donatiilor primite de

la defunct in cazul in care vine la mostenire impreuna cu descendentii defunctului (art. 3 din

Legea nr. 319/1944). Sotul supravietuitor nu este mostenitor sezinar. In conceptia care a stat la

baza Codului civil, succesorii defunctului erau impartiti in mostenitori regulati, considerati drept

continuatori ai persoanei defunctului, si mostenitori neregulati, considerati a succede doar la

bunurile defunctului. Mostenitorii regulati dobandesc asupra bunurilor succesorale drepturi

similare celor asupra bunurilor proprii, iar datoriile succesiunii devin ale lor personale, de unde

consecinta ca acestia sunt tinuti la datoriile succesiunii dincolo de limitele activului (ultra vires

hereditatis), in timp ce mostenitorii neregulati, pe de o parte, nu dobandesc asupra bunurilor

succesorale aceleasi drepturi ca acelea asupra bunurilor proprii, iar pe de alta parte sunt tinuti

la plata pasivului succesiunii doar in limita activului ce le revine (intra vires hereditatis). Aceste

principii nefiind de ordine publica, pot fi ocolite, mostenitorii regulati putand accepta mostenirea

sub beneficiu de inventar, caz in care nu raspund de pasivul succesiunii decat in limita activului,

iar mostenitorii neregulati putand fi obligati la plata pasivului ultra vires hereditatis daca nu

opresc printr-un inventar confuziunea patrimoniului propriu cu acela succesoral . Daca pana la

adoptarea Legii nr. 319/1944 sotul supravietuitor era un mostenitor neregulat, dupa aceasta

data, prin drepturile conferite de aceasta lege si prin abrogarea implicita a dispozitiilor art. 679-

683 C. civ. incluse in Cartea III, Titlul I, Capitolul IV „Despre succesiunile neregulate”, el a fost

125

considerat ca fiind inclus in categoria mostenitorilor regulati. Dreptul special de mostenire al

sotului supravietuitor asupra mobilelor si obiectelor apartinand gospodariei casnice, precum si

asupra darurilor de nunta Din dispozitiile art. 5 din Legea nr. 319/1944 rezulta ca atunci cand

vine la mostenire in concurs cu alti succesori decat descendentii defunctului, „sotul

supravietuitor va mosteni, in afara de partea sa succesorala, mobilele si obiectele apartinand

gospodariei casnice, precum si darurile de nunta”. Ratiunea acestui text este aceea de a nu

permite modificarea conditiilor de viata ale sotului supravietuitor fara o temeinica justificare .

Asadar, in concurs cu mostenitorii din clasele II-IV, sotul supravietuitor va primi, pe langa cotele

prevazute la art.1 lit.b-d din Legea nr. 319/1944, toate bunurile prevazute la art. 5 din aceeasi

lege, fara ca valoarea acestora sa se ia in considerare la stabilirea cotelor mentionate mai sus,

sens in care se vorbeste de un drept special de mostenire al sotului supravietuitor. In cazul in

care la succesiune vin descendentii defunctului, dreptul special de mostenire al sotului

supravietuitor nu mai subzista, toate bunurile succesorale, chiar si cele la care se refera art. 5

din Legea nr. 319/1944, incluzandu-se in masa succesorala, care se va imparti conform

regulilor prezentate mai sus intre sotul supravietuitor si descendentii defunctului . Sfera

mobilelor si obiectelor apartinand gospodariei casnice a fost conturata de doctrina si

jurisprudenta. In aceasta categorie nu sunt incluse toate bunurile mobile succesorale, ci numai

acelea care prin natura si afectatiunea lor au fost destinate folosintei in gospodaria casnica .

Astfel, intra in aceasta categorie obiectele de menaj, masinile de gatit, frigiderele, aspiratoarele,

masinile de spalat rufe, bibliotecile, birourile, aparatele de radio si televiziune, aparatele de

fotografiat, precum si orice alte asemenea bunuri, tinand seama de conditiile si nivelul de trai al

sotilor . Nu intra sub incidenta dispozitiilor art. 5 din Legea nr. 319/1944 bunurile care se exclud

prin natura lor, cum este cazul: autoturismelor, motocicletelor sau instrumentelor muzicale ; al

operelor de arta ; al bunurilor care au servit la exercitarea profesiei sau meseriei defunctului ;

ori al animalelor de munca si de productie si a uneltelor de munca din gospodaria taraneasca .

De asemenea, se exclud si bunurile care, desi prin natura lor intra in categoria mentionata, nu

au fost destinate utilizarii in gospodaria casnica, ci altor scopuri, cum ar fi acela al achizitionarii

in scop de investitie .Conditii de acordare. Pentru acordarea dreptului special de mostenire,

este indiferent daca bunurile provin din categoria celor proprii sotului decedat sau din categoria

celor comune, dobandite de acesta impreuna cu sotul supravietuitor in timpul casatoriei, din

care sotului decedat ii revine o cota-parte care se include in masa succesorala . Daca bunurile

sunt din categoria celor proprii sotului decedat, se impune ca acestea sa fi fost aduse in

gospodaria comuna a sotilor si folosite ca atare de acestia . Dreptul special de mostenire al

sotului supravietuitor nu este conditionat de convietuirea neintrerupta a sotilor pana la decesul

unuia dintre ei, aceasta putand fi si intermitenta , admitandu-se existenta lui chiar si in cazul in

care sotii au avut gospodarii separate, locuind in localitati diferite, indiferent de locul unde s-ar

126

gasi bunurile la data deschiderii mostenirii . Este necesar insa ca sotii sa nu fi intrerupt

irevocabil convietuirea lor, caci in caz contrar sotul supravietuitor nu poate mosteni decat

bunurile dobandite pana la intreruperea in fapt a convietuirii .

Bunurile la care face referire art. 5 din Legea nr. 319/1944 se cuvin sotului supravietuitor

independent de orice element cantitativ (intinderea valorii lor in raport cu masa succesorala sau

numarul lor) , teoretic fiind posibil ca atunci cand masa succesorala este alcatuita exclusiv din

mobile si obiecte apartinand gospodariei casnice acestea sa revina in intregime sotului

supravietuitor. Mobilele si obiectele apartinand gospodariei casnice se cuvin sotului

supravietuitor numai in masura in care defunctul nu a dispus de acestea in mod expres prin

legate . Cu alte cuvinte, dreptul sotului supravietuitor asupra bunurilor prevazute la art. 5 din

Legea nr. 319/1944 este unul subsidiar, care functioneaza numai daca de cujus, liber sa o faca,

nu a dispus de acestea in favoarea unor terti. Daca, de exemplu, defunctul lasa printr-un legat

particular o mobila de sufragerie unei persoane, dreptul special al sotului supravietuitor cu

privire la acest bun este suprimat, ramanand insa eficace pentru celelalte bunuri apartinand

gospodariei casnice cu privire la care defunctul, prin ipoteza, nu a facut acte de dispozitie

testamentara. Donatiile facute in favoarea tertilor de defunct in timpul vietii cu privire la mobilele

si obiectele apartinand gospodariei casnice din categoria bunurilor sale proprii sunt in principiu

valabile, sotul supravietuitor neputand ataca aceste acte decat in situatia in care depasesc

valoric limitele cotitatii disponibile, caz in care poate cere reductiunea acestora. Chiar daca

reductiunea se face in natura , prin restituirea bunului catre sotul supravietuitor, acesta din

urma va dobandi bunul respectiv cu titlu de rezerva succesorala, iar nu cu titlu de drept special

la mostenire. Dispozitiile testamentare facute de defunct in favoarea tertilor cu privire la

mobilele si obiectele apartinand gospodariei casnice sunt si ele supuse reductiunii, consecintele

admiterii acesteia fiind identice cu cele ale reductiunii donatiilor. Natura juridica a dreptului

special de mostenire. Conceptia asupra naturii juridice a dreptului special la mostenire a sotului

supravietuitor a evoluat in timp. Astfel, initial, s-a considerat ca sotul supravietuitor culege

bunurile prevazute la art. 5 din Legea nr. 319/1944 in temeiul unui legat cu titlu particular

prezumat, argumentandu-se ca legea ar prezuma ca defunctul a voit sa lase sotului

supravietuitor acest folos patrimonial peste partea succesorala legala In aceasta conceptie, ca

legat, dreptul special al sotului supravietuitor trebuie supus regimului liberalitatilor testamentare.

Prin urmare, daca sotul supravietuitor vine in concurs cu parintii defunctului, care sunt

mostenitori rezervatari, are dreptul la bunurile in discutie doar in limita cotitatii disponibile,

legatul prezumat fiind supus reductiunii in masura incalcarii rezervei. De asemenea, sotul

supravietuitor ar putea opta diferit in privinta dreptului de mostenire legala conferit de art. 1 din

Legea nr. 319/1944 fata de dreptul special conferit de art.5 din aceeasi lege, acceptandu-l pe

unul si renuntand la celalalt.

127

Odata cu adoptarea deciziei de indrumare nr. 12/1968 a Plenului Tribunalului Suprem , s-a

impus insa o alta conceptie, astazi unanim acceptata in practica judiciara si in doctrina, conform

careia dreptul special de mostenire al sotului supravietuitor este un drept de mostenire legala

cu destinatie speciala. In aceasta optica, daca defunctul nu a dispus in mod expres altfel,

bunurile prevazute la art. 5 din Legea nr. 319/1944 se cuvin in totalitate sotului supravietuitor,

chiar daca sunt singurele bunuri lasate de de cujus, neputand servi la complinirea rezervei

parintilor defunctului. Tot astfel, fiind vorba de un drept de mostenire legala, sotul supravietuitor

nu poate opta diferit in legatura cu drepturile sale care deriva din art. 1 din Legea nr. 319/1944

fata de cele care deriva din art. 5 din aceeasi lege. Asadar, ori accepta mostenirea, si atunci ii

revin ambele categorii de drepturi, ori renunta la mostenire, si atunci nu poate primi nici una din

cele doua categorii de drepturi. Darurile de nunta-Asa cum am vazut, art. 5 din Legea nr.

319/1944 include intre bunurile cu privire la care sotul supravietuitor are un drept special de

mostenire si darurile de nunta. Darurile de nunta sunt donatiile facute sotilor cu ocazia celebrarii

casatoriei. Datorita faptului ca textul mentionat nu face alte precizari, in literatura de specialitate

s-au conturat doua puncte de vedere, unul conform caruia in categoria bunurilor la care se

refera art. 5 din Legea nr. 319/1944 ar fi cuprinse doar donatiile facute ambilor soti cu ocazia

casatoriei, cele facute numai defunctului fiind incluse in masa bunurilor succesorale care se

impart intre succesori (inclusiv sotul supravietuitor) potrivit dreptului comun , si altul conform

caruia in aceasta categorie, pe langa donatiile mentionate mai sus, ar fi incluse si donatiile

facute in favoarea unuia sau altuia dintre soti . Legea nu distinge, important fiind doar ca

darurile sa fi fost facute cu ocazia casatoriei. Este de la sine inteles ca partea cuvenita sotului

supravietuitor din darurile de nunta in calitatea lui de donatar, ca si donatiile primite in

exclusivitate de acesta, fiind bunuri ce ii apartin chiar lui, nu intra in discutie din punctul de

vedere al drepturilor succesorale dobandite de la sotul decedat. Regimul juridic al darurilor de

nunta este identic cu acela al mobilelor si obiectelor apartinand gospodariei casnice pe care l-

am infatisat mai sus.Reglementare legala. Art. 4 alin. 1 din Legea nr. 319/1944 prevede ca

„sotul supravietuitor care nu are o locuinta proprie, va avea pana la executarea iesirii din

indiviziune si in orice caz, cel putin timp de un an de la incetarea din viata a sotului sau, in afara

de dreptul de mostenire potrivit dispozitiilor de mai sus, un drept de abitatie asupra casei in

care a locuit, daca aceasta face parte din succesiune”.

Acest drept de abitatie, in principiu, are natura identica cu abitatia de drept comun reglementata

de art. 565-575 C. civ. Este vorba asadar de un drept real asupra lucrului altuia, constand in

dreptul de a utiliza (locui) exclusiv in interes propriu casa care face parte din masa succesorala,

iar nu de un simplu drept de creanta (locatiune). Prin exceptie de la abitatia de drept comun,

sotul supravietuitor este scutit de obligatia de a da cautiunea prevazuta la art. 566 C. civ. (art. 4

alin.2 din Legea nr. 319/1944). De asemenea, prin exceptie de la dispozitiile art. 572 C. civ.,

128

care permit titularului abitatiei de drept comun asupra unei case de locuit sa inchirieze „partea

casei ce nu locuieste”, sotul supravietuitor nu poate ceda sau inchiria in nici un fel locuinta care

constituie obiectul dreptului sau de abitatie (art. 4 alin.2 din Legea nr. 319/1944). Aceasta

insemna ca, spre deosebire de abitatia de drept comun, dreptul de abitatie al sotului

supravietuitor ii confera acestuia doar atributul utilizarii efective a locuintei (jus utendi), iar nu si

pe acela de a-i percepe fructele (jus fruendi). Spre deosebire de dreptul special de mostenire

conferit sotului supravietuitor de art. 5 din Legea nr. 319/1944, care revine acestuia numai daca

vine la succesiune in concurs cu alti mostenitori decat descendentii defunctului, dreptul de

abitatie asupra casei de locuit nu este astfel conditionat, functionand chiar si in concurs cu

descendentii defunctului. Conditii cerute pentru a lua nastere. Dreptul de abitatie al sotului

supravietuitor se naste in temeiul legii (art. 4 din Legea nr. 319/1944). Pentru aceasta se cer a fi

intrunite urmatoarele conditii: sotul supravietuitor sa nu detina o alta locuinta ; locuinta sa fi

apartinut sotului decedat in proprietate exclusiva, in proprietate comuna cu sotul supravietuitor

sau in proprietate comuna cu alte persoane .

In cazul in care locuinta este proprietate comuna a defunctului impreuna cu alte persoane decat

mostenitorii sai se pune intrebarea daca dreptul de abitatie al sotului supravietuitor se intinde

asupra intregii locuinte sau numai asupra cotei parti din aceasta care intra in masa succesorala.

In favoarea primei teze pledeaza argumentul ca dreptul de abitatie presupune utilizarea unei

locuinte, adica a unui bun corporal, iar nu a unei cote-parti ideale din acesta. Inconvenientul

este insa necesitatea acceptarii implicite a ideii ca dreptul de abitatie al sotului supravietuitor

dezmembreaza si proprietatea unor persoane care nu au nimic de a face cu succesiunea. Cea

de a doua teza este sustinuta de doctrina, aratandu-se ca „in toate cazurile, dreptul de abitatie

va servi ca temei al folosintei numai in limitele cotei-parti de proprietate dobandite prin

mostenire de catre comostenitori” . Aceasta teza prezinta, la randul ei, inconvenientul acceptarii

implicite a ideii compatibilitatii intre dreptul de abitatie, care presupune utilizarea (locuirea)

efectiva a bunului, si drepturile succesorale care, in acest caz, prin ipoteza, poarta doar asupra

unei cote-parti ideale din locuinta, iar nu asupra intregului. In plus, chiar daca putem accepta

ideea unui partaj de folosinta intre comostenitori (inclusiv sotul supravietuitor), pe de o parte, si

coproprietarii nemostenitori, pe de alta parte, pentru ca sotul supravietuitor sa-si exercite

dreptul de abitatie asupra cotei atribuite in folosinta comostenitorilor, coproprietarii

nemostenitori pot cere oricand partajul (art. 728 C. civ.), chiar inaintea implinirii termenului de

un an prevazut de art. 4 alin.1 din Legea nr. 319/1944, ceea ce ridica problema opozabilitatii

dreptului de abitatie al sotului supravietuitor in raport cu acestia; sotul supravietuitor sa fi locuit

la data deschiderii mostenirii in locuinta respectiva, fie impreuna cu defunctul, fie separat de

acesta; sotul supravietuitor sa nu devina prin mostenire proprietar exclusiv al locuintei, caci in

caz contrar dreptul de abitatie nu mai are nici o ratiune, dreptul sau exclusiv de proprietate

129

conferindu-i inclusiv jus utendi; defunctul sa nu fi dezmembrat prin testament proprietatea

asupra locuintei prin constituirea unui drept de abitatie sau de uzufruct in favoarea unui tert,

sotul supravietuitor neavand un drept de abitatie rezervat de lege, asa cum, conform art. 2 din

Legea nr. 319/1944, are asupra a jumatate din cotele de mostenire legala prevazute la art.1 din

aceeasi lege. Dreptul de abitatie al sotului supravietuitor: este un drept care izvoraste direct din

lege, ceea ce inseamna ca pentru a fi obtinut de sotul supravietuitor nu trebuie decat sa fie

invocat de acesta. In caz de litigiu, instanta de judecata, constatand intrunirea conditiilor cerute

de lege, va da curs consecintelor legale care decurg din existenta valabila a acestui drept

(punerea locuintei la dispozitia sotului supravietuitor, obligarea comostenitorilor sa tolereze

folosinta linistita a locuintei etc.); este un drept real, dezmembramant al dreptului de proprietate

asupra locuintei. Acest drept poarta in principiu asupra locuintei insasi si asupra tuturor

accesoriilor si dependintelor acesteia ; este un drept temporar, care dureaza pana la data iesirii

din indiviziune, dar nu mai putin de un an de la data deschiderii mostenirii; este un drept real

strict personal, care nu poate profita decat sotului supravietuitor si, eventual, copiilor minori ai

acestuia care locuiesc impreuna cu el, indiferent daca sunt nascuti din casatoria cu defunctul

sau dintr-o alta casatorie. De aici decurge si caracterul inalienabil si insesizabil al acestui drept.

Modificari pe parcursul exercitarii dreptului de abitatie al sotului supravietuitor. Conform art. 4

alin.3 din Legea nr. 319/1944, „comostenitorii sotului supravietuitor vor putea cere restrangerea

dreptului de abitatie, in cazul cand locuinta nu va fi necesara in intregime”. Aceasta inseamna

ca, in principiu, sotul supravietuitor are vocatie la folosirea intregii locuinte, dar ca, in cazul in

care comostenitorii o cer, dreptul de abitatie poate fi restrans, daca locuinta nu este necesara in

intregime sotului supravietuitor. Restrangerea dreptului de abitatie poate fi realizata pe cale

amiabila intre partile interesate, iar in caz de litigiu pe cale judecatoreasca (art. 5 din Legea nr.

319/1944). Potrivit art. 4 alin.4 din Legea nr. 319/1944, comostenitorii „vor avea dreptul de a

procura sotului supravietuitor locuinta in alta parte”. Cu alte cuvinte, in cazuri bine intemeiate,

sotul supravietuitor poate fi obligat la un schimb, urmand a-si exercita dreptul de abitatie asupra

unei alte locuinte decat aceea care face parte din masa succesorala. Locuinta oferita de

comostenitori sotului supravietuitor trebuie sa fie echivalenta celei facand parte din masa

succesorala si sa fie situata in aceeasi localitate . Si in acest caz, schimbul poate fi realizat

amiabil intre partile interesate, iar in caz de litigiu pe cale judecatoreasca (art. 5 din Legea nr.

319/1944). Incetarea dreptului de abitatie. Dreptul de abitatie al sotului supravietuitor inceteaza

prin: realizarea partajului asupra locuintei, dar nu mai devreme de un an de la data deschiderii

mostenirii (art. 4 alin. 1 din Legea nr. 319/1944); recasatoririrea sotului supravietuitor, indiferent

de momentul cand se realizeaza aceasta, chiar inaintea implinirii termenului de un an de la data

deschiderii mostenirii sau a realizarii partajului (art. 4 alin. 6 din Legea nr. 319/1944);

consolidare, atunci cand partajul locuintei se face inaintea implinirii termenului de un an de la

130

data deschiderii mostenirii, iar aceasta este atribuita sotului supravietuitor (art. 557 si 565 C.

civ.); hotarare judecatoreasca constatand abuzul in folosinta locuintei, conform dispozitiilor de

drept comun aplicabile in materie de abitatie (art. 558 alin. 1 si art. 565 C. civ.).

42) Efectele actului juridic civil. Principiile efectelor actului juridic civil.

Scopul pentru care se incheie un act juridic este producere de efecte juridice, acestea

desemnand drepturile subiective si obligatiile civile la care da nastere, pe care le modifica sau

le stinge un asemenea act. Aceste efecte reprezinta continutul unui act juridic civil. De aici

rezulta ca a stabili efectele unui act juridic inseamna a cunoaste continutul acestuia, a cauzelor

care precizeaza drepturile si obligatiile civile nascute, modificate sau stinse. Efectele actului

juridic civil sunt reglementate de Codul Civil prin doua grupe de norme: norme care

reglementeaza efectele conventiilor sau contractelor, in general; norme care reglementeaza

efectele diferitelor contracte civile (ex. contractele de vanzare-cumparare, schimbul, societatea,

mandatul, depozitul, amanetul, tranzactia, donatia) dar si efectele actului unilateral. Pentru a

stabili efectele unui act juridic trebuie mai intai sa se stabileasca existenta acestuia. Atunci cand

exista mijloace de proba suficiente si concludente, dovedirea existentei actului juridic atrage

dupa sine stabilirea efectelor sale, acestea fiind clar exprimate. In practica, insa, desi se poate

dovedi existenta actului juridic sunt intampinate dificultati la stabilirea efectelor acestora pentru

ca acestea nu apar cu claritate, existand indoieli cu privire la continutul acelui act. In astfel de

situatii se pune problema calificarii actului, adica stabilirea daca acesta este civil, comercial sau

apartine altui domeniu. Pentru stabilirea efectelor actului juridic in situatia prezentata mai sus

se apeleaza la reguli de interpretare a actului juridic civil. Aceste reguli sunt: “Conventiile obliga

nu numai la ceea ce este expres in ele, dar la toate urmarile, ce echitatea, obiceiul sau legea

da obligatiei dupa natura sa.” “Clauzele obisnuite intr-un contract se subinteleg, desi nu sunt

exprese intr-insul” (art.981 C.civ) “Interpretarea contractelor se face dupa intentia comuna a

partilor contractante, iar nu dupa sensul literar al termenilor” (art.977 C.civ) “Cand este indoiala,

conventia se interpreteaza in favoarea celui ce se obliga” (art.983 C.civ) “Cand o clauza este

primitoare de doua intelesuri, ea se interpreteaza in sensul ce poate avea un efect, iar nu in

acela in care nu ar putea produce nici unul” (art. 978 C.civ) “Toate clauzele conventiilor se

interpreteaza unele prin altele, dandu-se fiecareia intelesul ce rezulta din actul intreg” (art.982

C.civ.) “Termenii susceptibili de doua intelesuri se interpreteaza in intelesul ce se potriveste mai

mult cu natura contractului” (art.979 C.civ) “Dispozitiile indoioase se interpreteaza dupa obiceiul

locului unde s-a incheiat contractul” (art.980 C.civ) “Conventia nu cuprinde decat lucrurile

asupra carora se pare ca partile si-au propus a contracta, oricat de generali ar fi termenii cu

131

care s-a incheiat” (art.984 .civ) “Cand intr-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica

obligatia, nu se poate sustine ca printr-acesta s-a restrans intinderea ce angajamentul ar avea

de derept in cazurile neexprese” (art. 985 C.civ) Principiile efectelor actului juridic Efectele

actului juridic civil sunt guvernate de trei principii (reguli de drept civil), in functie de care se

stabileste cum si fata de cine se produc aceste efecte. Principiul fortei obligatorii-Acest principiu

este dat de art. 969 alin.1 din Codul Civil: “conventiile legal facute au putere de lege intre partile

contractante. Ele se pot revoca prin consimtamantul mutual sau din cauze autorizate de lege”.

Actul juridic odata incheiat nu este facultativ si este obligatoriu, adica da nastere la drepturi si

obligatii care se impun partilor precum legea. Astfel, principiul fortei obligatorii reprezinta

reflectarea in plan juridic a obligativitatii respectarii cuvantului dat. Pentru contractele bilaterale,

acest principiu este sinonim cu formularea: “contractul este legea partilor”, acestea trebuind sa

execute obligatiile pe care si le-au asumat contractual. Libertatea contractuala presupune

posibilitatea partilor de a incheia orice contract doresc, insa odata acesta incheiat contractul

trebuie respectat precum legea. De la acest principiu exista si exceptii, si anume atunci cand

efectele actului juridic nu se produc asa cum au intentionat partile. Principiul irevocabilitatii

actului juridic-Art.969 alin.2 Codul civil: actului bilateral nu i se poate pune capat prin vointa unei

singure parti, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune capat prin simpla manifestare de

vointa a autorului actului. In momentul incheierii unui act juridic se naste obligatia respectarii

acestuia iar cel care incheie un astfel de act nu se poate razgandi, nerespectandu-l. Daca actul

este bilateral anularea acestuia se poate face doar daca exista acordul ambelor parti, dar daca

actul este unilateral desfiintarea acestuia este imposibila. De la principiul irevocabilitatii actului

juridic exista doua exceptii ce vizeaza, prima, actul juridic bilateral, iar a doua, actul juridic

unilateral. Exceptii de la irevocabilitatea actelor unilaterale fac actele unilaterale in materie

contractuala (oferata poate fi revocata pana in momentul ajungerii ei la destinatar),

testamentele (sunt acte juridice revocabile prin natura lor) si renuntarea mostenirii. Exceptii de

la irevocabilitatea actelor bilaterale sau multilaterale sunt donatiile intre soti, contractele de

locatiune pe durata nelimitata, stingerea manadatului, restituirea unui depozit. Principiul

relativitatii efectelor actului juridic civil-Art.969 alin.1 Codul civil spune ca puterea de lege a

conventiilor legal facute au putere numai intre partile contractante. Art.973 Codul civil:

conventiile produc efecte numai intre partile contractante nu si fata de al treilea. Prin raportare

la pincipiul obligativitatii un individ este obligat sa respecte actele juridice incheiate de el dar nu

si pe acelea incheiate de alte persoane. Conform acestui principiu, actul juridic are efecte

relative, adica nu ii poate afecta decat pe cei care il incheie. Acest principiu presupune

existenta a trei notiuni: parte, avanzi-cauza si terti. Parte este persoana care incheie, personal

sau prin reprezentant, un act juridic civil. Avanzii-cauza sunt persoanele care nu sunt nici parti

nici terti si care suporta efectele actului juridic din cauza legaturii existente intre ei si parti. Sunt

132

trei categorii de avanzi-cauza, si anume: succesorii universali si cei cu titlu universal; succesorii

cu titlu particular; creditorii chirografari. Succesorul universal este fie o persoana fizica ce

dobandeste un patrimoniu la decesul altei persoane fizice, fie o persoana juridica ce obtine un

patrimoniu prin fuziune sau absorbtie. Succesorul cu titlu universal este persoana fizica ce

dobandeste o fractiune din patrimoniul unei alte persoane fizice ce a decedat, sau este

persoana juridica care dobandeste o parte din patrimoniul unei persoane juridice divizate.

Succesorii cu titlu particular sunt cei care dobandesc un anumit drept individual. Creditorii

chirografari sunt acei creditori care nu au o garantie reala pentru creanta lor, dar au drept de

gaj general asupra patrimoniului debitorului lor. Tertii sunt persoanele care nu au incheiat nici

personal, nici prin reprezentant un act juridic civil. Asupra lor nu se produce nici un fel de efecte

ale incheierii actului juridic. Exceptiile de la acest principiu sunt acele cazuri in care actul juridic

produce efecte si fata de alte persoane decat partile, ca o consecinta a vointei partilor ce au

incheiat acel act. Sunt doua tipuri de exceptii: reale si aparente. Exceptiile aparente (sunt cele

care numai la o prima vedere par ca se abat de la acest principiu, efectele actului

subordonandu-se insa acestuia) includ situatia avanzilor-cauza, promisiunea faptei altuia (o

parte se obliga sa determine un tert sa aiba o anumita conduita), simulatia, reprezentarea.

Exceptiile reale sunt cele in care actul juridic civil produce efecte si fata de alte persoane decat

partile, ca o consecinta a vointei partilor ce au incheiat actul. Stipulatia pentru altul, sau

contractul in favoarea unei a treia persoane, este o astfel de exceptie: promitentul se obliga fata

de stipulant sa execute o prestatie in favoarea tertului beneficiar.

43) Efectele împărţelii moştenirii. Obligaţia de garanţie între copărtaşi.

Art787-Cod civil-coerezii trebuie sa garanteze tulburarile si victiunile ce proced dintr-o cauza

anterioara impartelii. Conditii: unul dintre copartasi a suferit o tulburare de drept, tulburarea sau

evictiunea sa aiba o cauza anterioara partajului, tulburarea sa nu fie imputabila celui care a

suferit paguba, obligatia sa nu fie inlaturata printr-o cauza de negarantie stipulata in actul de

imparteala.

44) Efectele nulităţii actului juridic.

Efectele nulitatii sunt consecintele juridice ale aplicari sanctiunii nulitatii. Generic, efectul nulitatii

consta in desfiintarea raportului juridic generat de actul jurudic civil lovit de nulitate si prin

aceasta restabilirea legalitatii. In functie de ceea ce s-a intamplat dupa incheierea actului

133

jurudic civil, se pot distinge urmatoarele ipoteze:1.actul n-a fost executa inca: aplicarea nulitatii

va insemna ca acel act, fiind desfiintat, nu mai poate fi executat; deci partile se afla in situatia

egala aceleia in care n-ar fi incheiat actul. 2.actul a fost executat total sau partial, pana la

hotararea de anulare, efectele nulitatii vor consta in: a)desfiintarea, retroactiva a actului

b)restituirea prestatiilor efectuate intemeiul actului anulat.3.actul a fost executat, iar

dobanditorul de drepturi le-a transmis, la randul sau, unor terti subdobanditori; pana la

hotararea de anulare efectele nulitatii presupun: a)desfiintarea actului executat b)restituirea

prestatiilor efectuate intemeiul actului anulat c)desfiintarea si a actului subsecvent. Efectul

nulitatii se exprima in adagiul ,,quod nulum est, nullum producit effectum'' , care rezulta din cele

spuse mai sus. Pentru a opera aceasta regula, este necesar sa fie aplicate principiile efectelor

nulitatii: retroactivitatea nulitatii; restabilirea situatiei anterioare - restitutio in integrum - adica

restituirea prestatiilor efectuate in temeiul actului anulat; anularea nu numai a actului initial,

primar, ci si a actului subsecvent. (,,resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis'') Principiul

retroactivitatii. Exceptii. Principiul consta in acea regula potrivit careia nulitatea nu produce

efecte numai pentru viitor (exemplu.nunc.), ci si pentru trecut (exemplu.tunc.), adica aceste

efecte se suie pana in momentul incheierii actului juridic civil. Retroactivitatea presupune

inlaturarea efectelor actului care s-au produs intre momentul anularii efective a actului. In

temeiul acestui principiu, partile ajung in situatia in care n-ar fi incheiat actul juridic. Exceptii de

la retroactivitatea nulitatii. Exceptiile reprezinta acele cazuri in care, pentru anumite ratiuni,

efectele produse intre momentul incheierii actului si acela al anularii sale sunt mentionate. De

unde rezulta ca efectele nulitatii se produc numai ex nunc, iar nu si ex tunc. Constituie

asemenea exceptii: mentinerea efectelor produse de un contract cu executare succesiva;

pastrarea fructelor culese anterior anularii de catre posesorul de buna credinta (Codul civil, art.

485); in acest caz, neretroactivitatea efectelor nulitatii se intemeiaza pe ideea de protectie a

posesorului de buna credinta. Principiul repunerii in situatia anterioara este regula de drept

potrivit careia tot ce s-a executat in temeiul unui act anulat trebuie restituit astfel incat partile

raportului juridic trebuie sa ajunga in situatia in care acel act nu s-ar fi incheiat. ,,Restitutio in

integrum'', ca si retroactivitatea, priveste efectele nulitatii actului juridic intre parti nu fata de terti.

Exceptiile de la principiul ,,restitutio in integrum'': sunt exceptii acele situatii in care,pentru

anumite ratiuni, prestatiile efectuate in temeiul actului anulat nu sunt supuse restituirii, deci se

mentin.Exceptiile de la ,,restitutio in integrum'' sunt in acelasi timp, si exceptii de la

retroactivitatea efectelor nulitatii. Este exceptie de la ,,restitutio in integrum'', nu numai

mentinerea tuturor efectelor actului, ci si mentinerea partiala a lor. In doctrina si in practica sunt

considerate exceptii de la ,,restitutio in integrum'': cazul incapabilului, care este tinut sa restituie

prestatiile primite numai in masura imbogatirii sale, cazul aplicarii principiului ,,nemo auditur

propriam turpetudinem allegons''.(nimanui nu-i este ingaduit sa se prevaleze de propria

134

incorectitudine ori imoralitate pentru a obtine protectia unui drept.). Principiul anularii actului

subsecvent ca urmare a anularii actului initial-Acest principiu priveste efectele nulitatii fata de

terti.Acest principiu poate fi definit ca fiind acea regula de drept in virtutea careia, anularea

actului initial primar atrage anularea si a actului subsecvent, urmaritor, datorita legislaturii sale

cu primul In practica, aplicarea acestui principiu se concretizeaza si in 2 situatii: In

cazul ,,actelor autorizate'', la anularea si a actului civil care se intemeia pe acea autorizatie si.In

cazul a doua acte, din care unul este principal, iar celalalt accesoriu, anularea actului principal

atrage desfiintarea si a actului accesoriu, prin aplicarea regulii ,,accesorium sequitur principale''.

Exceptii. cazul aplicarii art.1909, alineatul 1 din Codul civil, coroleorat cu art.972 din Codul civil

(Situatia practica este urmatoarea: A incheie un contract de comodat - imprumut de folosinta -

cu B; comodatorul, B ,vinde, desi nu are dreptul sa o faca, bunul mobil, ce face obiectul

contractului de comodat, lui C, care este de buna credinta, adica nu stie ca B nu este

proprietarul mobilului, si inta in posesia bunului mobil; apoi contractul de comodat este anulat -

B a crezut ca A ii doneaza bunul, iar A a avut intentia de a-i da bunul numai cu titlul de

comodat).Odata anulat contractul dintre A si B, ar urma sa fie desfiintat si cel dintre B si C, iar

C,sa fierobligat sa restituie bunul respectiv; cu toate acestea, C, se va apara, cu succes,

invocand art.1909 din Codul civil, potrivit caruia posesorul de buna credinta al unui bun mobil

dobandeste chiar proprietatea bunului; cazul aplicarii art.20, alineatul 2 din Decretul nr.31/1954:

,,Daca cel declarat mort este in viata, se poate cere oricand, anularea hotararii prin care s-a

declarat moartea'', iar alineatul 2 dispune: ,,Cel care a fost declarat mort poate cere, dupa

anularea hotararii declarative de moarte, inapoierea bunurilor sale.Cu toate acestea,

dobanditorul cu titlul oneros nu este obligat sa le inapoieze, decat daca se va face dovada ca la

data dobandirii stia ca persoana declarata moarta este in viata; cazul subdobanditorului de

buna credinta si cu titlu oneros al unui imobil.Nu se aplica exceptia in cazul tertului achizitor, cu

titlu oneros care a cunoscut nevalabilitatea actului de proprietate, deci a fost de rea

credinta.Principii de drept care inlatura regula ,,Quod nullum est, nullum producit effectum''.

Aceste principii sunt: Principiul conversiunii actului juridic.-Conversiunea actului juridic

inseamna, in esenta, inlocuirea actului nul cu un act juridic valabil.Pentru a opera conversiunea,

sunt necesare urmatoarele conditii: sa existe un element de diferenta intre actul nul si actul

valabil; unul dintre acte sa fie anulat efectiv si total; actul socotit valabil sa intruneasca toate

conditiile de valabilitate, iar aceste conditii sa se regaseasca in chiar cuprinsul actului anulat;

manifestarea de vointa a partilor sa nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii. Mentionam, cateva

aplicatii ale conversiunii actului juridic: cazul in care actul de instrainare este lovit de nulitate,

dar este valabil ca revocare a legatului ce va avea ca obiect bunul ce forma obiect si al actului

de instrainare anulat; cazul in care mostenitorul instraineaza un bun din masa succesorala, desi

actul de instrainare este nul, si manifestarea de vointa exprimata in el valoreaza ca acceptare a

135

succesiuni. Principiul ,,error communis facit jus''. Se mai numeste si ,,principiul

validitatiiaparentei indrept''; acest principiu inlatura nulitatea unui act incheiat intr-o situatie de

eroarecomuna, obsteasca. Consacrarea acestui principiu o gasim in art.7 din Legea

nr.119/1996 cu privire la actele de stare civila (Monitorul Oficial nr.282/1996): ,,Actele de stare

civila intocmite de o persoana care a exercitat in mod public atributiile de ofiter de stare civila,cu

respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar daca acea persoana nu avea acesta

calitate.''Principiul raspunderii civile delictuale. Principiul are in vedere pe incapabilul minor.Intre

principiul raspunderii civile delictuale si principiul ocrotiriiminorului - consacrat in art.1159 din

Codul civil -, are prioritate al doilea principiu care echivaleaza, practic, cu mentionarea actului

anulabil, ca cea mai buna reparare a prejudiciului ce s-ar produce co-contractului prin fapta

ilicita a minorului.(in acest sens, art.1162 din Codul civil dipune: ,,Minorulnu are actiunea in

rescizuine contra obligatiilor ce rezulta din delictele sale.''

45) Excepţia de neexecutare a contractelor sinalagmatice.

Exceptia de neexecutare a contractului reprezinta un mijloc de aparare aflat la dispozitia uneia

dintre partile contractului sinalagmatic in cazul in care i se pretinde executarea obligatiei ce-i

incumba fara ca partea care pretinde executarea sa-si execute propriile obligatii. Temeiul juridic

al exceptiei de neexecutare a contractului consta in principiul reciprocitatii si interdependentei

obligatiilor partilor contractuale in contractele sinalagmatice. Conditiile exceptiei: obligatiile

reciproce ale partilor sa aiba temei in acelasi contract, sa existe o neexecutare a obligatiilor

suficient de importanta din partea celuilalt cocontractant, neexecutarea sa nu se datoreze faptei

celui care invoca exceptia, fapta care l-a impiedicat pe celalalt sa-si execute obligatia, raportul

contractual prin natura sa trebuie sa presupuna regula executarii simultane a obligatiilor celor

doua parti. Exceptia de invocare suspenda executarea prestatiei celui care o invoca.

46) Executarea directă (în natură) a obligaţiilor.

Executarea silită (urmărirea silită) este procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al

dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu,

constrânge - cu concursul organelor de stat competente – pe debitorul său, care nu-şi execută

de bună voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le aduce la îndeplinire, în

mod silit. Legislaţia execuţională reglementează două modalităţi diferite de executare:

executarea silită directă şi executarea silită indirectă. Executarea silită este directă atunci când

creditorul tinde să obţină realizarea în natură a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei 136

debitorului, astfel cum aceasta este înscrisă în titlul executoriu, obligaţie de a face. Această

modalitate de executare mai este cunoscută şi sub denumirea de executare silită în natură.

Dacă obiectul obligaţiei debitorului îl constituie un bun determinat, după natura bunului, mobil

sau imobil, executarea silită directă va fi mobiliară sau imobiliară. În cazul executării silite

directe imobiliare, executorul judecătoresc este cel de la locul aşezării bunului. Tot în cadrul

aceleiaşi modalităţi există şi executarea silită directă a obligaţiilor de a face sau a nu face ceva

care implică faptul personal al debitorului. Această obligaţie nu poate fi realizată pe calea

constrângerii fizice. Singura cale de constrângere pentru a determina pe debitor să-şi execute

obligaţia în natură constă în aplicarea daunelor cominatorii, ca o sancţiune constând în plata

unei sume de bani pentru fiecare zi de întârziere până la executarea obligaţiei în natura sa

specifică, sau încuviinţarea de a executa creditorul obligaţia debitorului, dar pe cheltuiala

acestuia. Executarea silită directă sau în natură se realizează sub trei forme: a predării

bunurilor mobile; a predării bunurilor imobile şi a executării altor obligaţii de a face sau a

obligaţiei de a nu face: predarea silită a bunurilor mobile.-Procedura predării silite a bunurilor

debutează printr-o somaţie transmisă prin executorul judecătoresc debitorului, pentru a i se

oferi acestuia posibilitatea de a se conforma obligaţiei stabilite prin titlul executoriu. Dacă partea

obligată să predea un bun mobil, determinat prin cantitate şi calitate, nu-şi îndeplineşte obligaţia

în termen de o zi de la primirea somaţiei, predarea lui se va face prin executare silită (art. 575

C. proc. civ.). În scopul realizării executării, executorul judecătoresc va ridica bunul urmărit de

la debitor sau de la persoana la care se află, punându-l pe creditor în drepturile sale, stabilite

prin titlul executoriu. Despre aceste operaţii executorul judecătoresc va încheia un proces-

verbal, stabilind totodată cheltuielile de executare pe care urmează să le plătească debitorul.

Procesul-verbal menţionat constituie titlu executoriu în privinţa cheltuielilor de executare

stabilite în sarcina debitorului; predarea silită a bunurilor imobile.-Procedura predării silite a

bunurilor imobile constituie o formă de urmărire directă a obligaţiei care formează obiectul

raportului juridic recunoscut printr-un titlu executoriu. Această formă de executare se poate

realiza în cazul admiterii unei acţiuni în revendicare, a unei acţiuni în evacuare şi în cazul

oricărei hotărâri prin care s-a dispus restituirea sau predarea unui bun imobil. Această

procedură cuprinde, în principiu, aceleaşi etape ca şi în cazul predării silite a bunurilor mobile.

Astfel, dacă partea obligată să părăsească ori să predea un imobil nu-şi îndeplineşte această

obligaţie în termen de 5 zile de la primirea somaţiei, ea va fi îndepărtată prin executare silită, iar

imobilul va fi predat celui îndreptăţit. În vederea executării silite a obligaţiei, executorul

judecătoresc va soma pe debitor să părăsească de îndată imobilul, iar în caz de împotrivire, va

elibera imobilul cu ajutorul forţei publice, punând pe creditor în drepturile sale. Dacă executarea

priveşte un imobil în care se găsesc bunuri mobile ce nu formează obiectul executării şi pe care

debitorul nu le ridică singur, executorul va încredinţa aceste bunuri în păstrarea unui custode,

137

pe cheltuiala debitorului. Despre îndeplinirea executării potrivit prevederilor prezentei secţiuni

executorul judecătoresc va întocmi un proces-verbal; executarea silită a altor obligaţii de a face

sau de a nu face-Necesitatea executării silite se poate ivi nu doar în cazul în care urmăritul a

fost obligat printr-un titlu executoriu să predea un bun mobil sau imobil determinat, ci şi atunci

când el a fost obligat să facă ceva sau să se abţină de la o anumită acţiune. Astfel, dacă

debitorul refuză să îndeplinească o obligaţie de a face, cuprinsă întrun titlu executoriu, în

termen de 10 zile de la primirea somaţiei, creditorul poate fi autorizat de instanţa de executare,

prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să o îndeplinească el însuşi sau prin alte

persoane, pe cheltuiala debitorului. Dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă

persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei

amenzi civile. Instanţa sesizată de creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă,

dată cu citarea părţilor, să plătească, în favoarea statului, o amendă civilă de la 200.000 lei la

500.000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul

executoriu. Pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei creditorul poate

cere obligarea debitorului la daune-interese. Aceste dispoziţiile sunt aplicabile în mod

corespunzător şi în cazul când titlul executoriu cuprinde o obligaţie de a nu face. Creditorul va

putea cere instanţei de executare să fie autorizat, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea

părţilor, să desfiinţeze el însuşi sau prin alte persoane, dacă este cazul, pe socoteala

debitorului, lucrările făcute de acesta împotriva obligaţiei de a nu face. Dacă debitorul se opune

la executarea obligaţiei de către creditor, acesta va putea obţine, prin intermediul executorului

judecătoresc, concursul organelor de poliţie, jandarmerie sau al altor agenţi ai forţei publice,

după caz.

47) Executarea indirectă a obligaţiilor (executarea prin echivalent).

Poprirea este acea formă a executării silite indirecte prin care se valorifică sumele de bani,

titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia

persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

Poprirea poate fi folosită nu numai în cazul în care debitorul este o persoană fizică, ci şi în cazul

în care acesta are calitatea de persoană juridică. Vocaţia de a deveni parte într-un raport juridic

de poprire are un caracter general, căci nimeni nu se poate sustrage, în principiu, de la această

procedură. Pe de altă parte, poprirea se realizează prin intermediul unei proceduri ce conferă

supleţe şi rapiditate în recuperarea creditului, elemente de natură a o face preferabilă altor

proceduri execuţionale. În cadrul unei popriri participă, de regulă, trei subiecţi de drept:

creditorul urmăritor, denumit şi creditor popritor, debitorul urmărit, denumit şi debitor poprit şi o

terţă persoană, denumită terţ poprit, care datorează o sumă de bani debitorului urmărit, între

138

aceste trei subiecte de drept se stabilesc tot atâtea raporturi juridice. Dintre aceste raporturi

juridice două preced înfiinţarea popririi. Este vorba de raportul de creanţă dintre creditorul

urmăritor şi debitorul urmărit, precum şi de raportul de creanţă dintre debitorul poprit şi terţul

poprit, acesta din urmă caracterizându-se prin aceea că terţul este dator faţă de debitorul

urmărit. Cele două raporturi juridice menţionate sunt raporturi de drept substanţial, raporturi de

creanţă, care-şi au izvorul, cel mai adesea, în raporturile contractuale dintre părţi. Al treilea

raport juridic implicat într-o poprire are un caracter cu totul particular, căci el nu precede

raportul execuţional, ci ia naştere tocmai în cadrul procedurii de urmărire silită. Cel de-al treilea

raport juridic este tot un raport de creanţă, un raport de la creditor la debitor, în sensul că

debitorul poprit este creditor al terţului. Dar acest raport juridic se creează prin adresa de

înfiinţare sau, după caz, de validare a popririi. Prin adresa de înfiinţare sau, după caz, prin

sentinţa de validare ia naştere raportul de creanţă dintre creditorul urmăritor şi terţul poprit, în

sensul că acesta din urmă va trebui să plătească sumele datorate debitorului - în limitele

necesare pentru acoperirea creanţei - direct în mâinile creditorului urmăritor. Obiectul popririi îl

constituie sumele de bani pe care terţul poprit le datorează debitorului urmărit. Potrivit legii, sunt

supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile

incorporale urmăribile. Poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul

judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit.

Pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum

şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin

moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra

salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor, înfiinţarea popririi

se dispune de instanţa de fond, din oficiu, de îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii.

Poprirea se înfiinţează fără somaţie, prin adresă însoţită de o copie certificată de pe titlul

executoriu, comunicată celei de-a treia persoane, înştiinţându-se totodată şi debitorul despre

măsura luată. În adresa de poprire se va pune în vedere celei de-a treia persoane, care devine

terţ poprit, interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i

le datorează ori pe care i le va datora, declarându-le poprite în măsura necesară pentru

realizarea obligaţiei ce se execută silit. În cazul în care poprirea a fost înfiinţată ca măsură

asigurătorie şi nu a fost desfiinţată până la obţinerea titlului executoriu, se va comunica terţului

poprit copie certificată de pe titlul executoriu în vederea îndeplinirii obligaţiilor pe care le are.

Indisponibilizarea sumelor de bani sau a bunurilor mobile incorporale poprite va înceta dacă

debitorul consemnează, cu afectaţiune specială, întreaga valoare a creanţei la dispoziţia

creditorului urmăritor. Debitorul va înmâna recipisa de consemnare executorului judecătoresc,

care va înştiinţa de îndată pe terţul poprit. Poprirea rămâne în fiinţă şi atunci când debitorul îşi

schimbă locul de muncă la o altă unitate sau este pensionat. În aceste cazuri, unitatea de la

139

care pleacă debitorul va trimite actele prin care s-a înfiinţat poprirea unităţii la care se află noul

loc de muncă al debitorului sau organului competent de ocrotire socială care, de la data primirii

acestor acte, devine terţ poprit. Dacă debitorul părăseşte unitatea fără ca aceasta să cunoască

noul loc de muncă, ea îl va încunoştinţa pe creditor despre această împrejurare. După aflarea

noului loc de muncă al debitorului, creditorul îl va aduce la cunoştinţă unităţii de la care

debitorul a plecat. În termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani

datorate în viitor, de la scadenţa acestora, terţul poprit este obligat: a) să consemneze suma de

bani sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite şi să trimită dovada

executorului; b) să plătească direct creditorului suma reţinută şi cuvenită acestuia, în cazul

popririlor pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii,

precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate

prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra

salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor. La cererea

creditorului suma îi va fi trimisă la domiciliul indicat sau, dacă este cazul, la reşedinţa indicată,

cheltuielile de trimitere fiind în sarcina debitorului. Dacă sunt înfiinţate mai multe popriri, terţul

poprit va comunica, după caz, executorului ori creditorilor numele şi adresa celorlalţi creditori,

precum şi sumele poprite de fiecare în parte. În cazul debitorului titular de conturi bancare, la

data sesizării băncii, sumele existente, precum şi cele provenite din încasările viitoare sunt

indisponibilizate în măsura necesară realizării creanţei. Din momentul indisponibilizării şi până

la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu terţul poprit nu va face nici o altă

plată sau altă operaţiune care ar putea diminua suma indisponibilizată, dacă legea nu prevede

altfel. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cazurile în care poprirea se înfiinţează asupra

titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile ce se află în păstrare la unităţi

specializate. Executorul judecătoresc va proceda la eliberarea sau distribuirea sumei de bani

consemnate, numai după împlinirea termenului de 15 zile de la primirea dovezii de consemnare

a acestei sume. Creditorilor care nu locuiesc sau nu-şi au sediul în localitatea unde

funcţionează executorul, acesta le va trimite sumele plătite de terţul poprit pe cheltuiala

debitorului. În cazul în care sunt înfiinţate mai multe popriri şi sumele cuvenite creditorilor

depăşesc suma urmăribilă din veniturile debitorului, terţul poprit, va reţine şi va consemna suma

urmăribilă şi va depune dovada consemnării la executorul judecătoresc. Dacă terţul poprit nu-şi

mai îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc

să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul

de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să

plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi.

Instanţa va cita creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit şi, dacă din probele administrate

rezultă că terţul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a

140

popririi prin care va obliga terţul poprit să plătească creditorului, în limita creanţei, suma

datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desfiinţarea popririi. Terţul poprit, care, cu rea-

credinţă, a refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile privind efectuarea popririi, va putea fi

amendat, prin aceeaşi hotărâre. Dacă sumele sunt datorate periodic, poprirea se validează atât

pentru sumele ajunse la scadenţă, cât şi pentru cele care vor fi scadente în viitor, validarea

producându-şi efectele numai la data când sumele devin scadente. După validarea popririi

terţul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plată. În caz de nerespectare a acestor

obligaţii, executarea silită se va face împotriva terţului poprit, pe baza hotărârii de validare care

constituie titlu executoriu. Dacă poprirea a fost înfiinţată asupra unor titluri de valoare sau

asupra altor bunuri mobile incorporale, executorul va proceda la valorificarea lor ţinând seama

şi de reglementările speciale referitoare la aceste bunuri, precum şi la eliberarea sau

distribuirea sumelor obţinute. Nu sunt supuse executarii silite prin poprire a) sumele care sunt

destinate unei afectatiuni speciale prevazute de lege si asupra carora debitorul este lipsit de

dreptul de dispozitie; b) sumele reprezentand credite nerambursabile sau finantari primite de la

institutii sau organizatii internationale pentru derularea unor programe ori proiecte; c) sumele

necesare platii drepturilor salariale, dar nu mai mult de 6 luni de la data infiintarii popririi.

Poprirea se infiinteaza la cererea creditorului, de executorul judecatoresc de la domiciliul sau

sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul tertului poprit.Pentru sumele datorate cu titlu de

obligatie de intretinere sau de alocatie pentru copii, precum si in cazul sumelor datorate cu titlu

de despagubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vatamarea integritatii

corporale sau a sanatatii, cand executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri

periodice cunoscute realizate de debitor, infiintarea popririi se dispune de instanta de fond, din

oficiu, de indata ce hotararea este executorie potrivit legii.

48) Exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Noţiune. Obiect. Efecte.

Prin expropriere intelegem trecerea fortata in proprietate publica, prin htarare judecatoreasca a

unor imobile, aflate in proprietate privata cu o dreapta si prealabila despagubire, pentru o cauza

de utilitate publica. Sunt expropriabile numai bunurile proprietate privata. Utilitatea publica se

declara pentru lucrari de interes local sau national dupa o cercetare prealabila. Propunerile de

expropriere si procesul-verbal intocmit de comisia de cercetare prealabila se notifica

persoanelor titulare de drepturi reale asupra imobilelor in cauza care pot face intampinare in 15

zile care vor fi solutionate in 30 zile de o comisie constituita in acest sens care va vota in secret,

hotararea se motiveaza si se comunica partilor in 15 zile. Exproprierea este de competenta

tribunalului care va stabili intinderea despagubirilor. Exproprierea produce urmatoarele efecte:

141

imobilul trece in proprietate publica, se sting drepturile derivate din dreptul de proprietate,

dreptul de ipoteca se stramuta asupra despagubirii, se sting drepturile personale. Proprietarul

expropriat are urmatoarele drepturi: dreptul de a cere si obtine retrocedarea imobilului exista

daca sunt indeplinite doua conditii: imobilele expropriate nu au fost utilizate timp de un an

pentru realizarea scopului si nu a fost facuta o noua declaratie de utilitate publica. Cererea se

introduce la tribunal. Dreptul de preemtiune la cumpararea imobilului este recunoscut fostului

proprietar daca lucrarile nu au fost incepute si expropriatorul s-a decis sa instraineze imobilul.

49) Forma actului juridic civil.

Prin forma actului juridic civil se intelege acea conditie de validare a actelor juridice care consta

in modalitatea de exteriorizare a manifestarii de vointa facuta cu intentia de a produce efecte

juridice. In sens restrans, forma actului juridic civil reprezinta modalitatea de exteriorizare a

vointei reale si este guvernata de principiul consensualismului. In sens larg, forma, sinonima cu

“conditii de forma”, are trei acceptiuni: forma ceruta ad validatem – necesara pentru

valabilitatea actului juridic; forma ceruta ad probationem – necesara pentru probarea actului

juridic; forma ceruta pentru opozabilitatea actului juridic fata de terti (in caz de nerespectare

terta persoana poate face abstractie de actul juridic).

50) Garantarea obligaţiilor. Dreptul de retenţie.

Spre deosebire de celelalte garantii reale care au o reglementare distincta in Codul Civil sau in

alte legi speciale,dreptul de retentie nu este reglementat de Codul Civil sub forma unei institutii

aparte.Existenta lui se deduce dintr-o serie de texte razlete cand, intr-o materie sau alta,legea

(Codul Civil) acorda creditorului dreptul de a refuza,atat timp cat nu s-a platit datoria,restituirea

unui lucru apartinand debitorului sau cu toate ca nu a primit acel lucru printr-un contract de

gaj.Dreptul de retentie ni se prezinta ca un adevarat drept real de garantie imperfect in virtutea

caruia cel ce detine un bun mobil sau imobil al altcuiva,pe care trebuie sa-l restituie,are dreptul

sa tina lucrul respectiv,sa refuze deci restituirea lui,pana ce creditorul titular al bunului ii va plati

sumele de bani pe care le-a cheltuit cu conservarea,intretinerea ori imbunatatirea acelui

bun.Astfel,acest drept este conferit vanzatorului (art.1322 Cod Civil),depozitarului (art

1618,1619), comostenitorului tinut la raport (art 771),cumparatorului cu pact de rascumparare

(art 1377),locatarului sau chiriasului (art 1444),lucratorului ce lucreaza cu materia prima a

clientului (art 508),posesorului unui lucru furat si vandut in targ (art 1910),creditorului gajist (art

142

1694),proprietarului expropriat (art 481).La randul sau Codul Comercial certifica existenta

dreptului de retentie in art 815 in ceea ce priveste marfurile vandute dar nepredate atunci cand

cumparatorul a fost declarat in faliment. Desigur aceata enumerare nu este limitativa.Astazi

este unanim admis ca dreptul de retentie poate fi stabilit oricand pe cale conventionala printr-un

contract nenumit. In lipsa unei reglementari exprese,complete si generale din Codul Civil,teoria

dreptului de retentie este opera doctinei. Tratatele mai vechi relateaza pe larg lupta dintre

partizanii interpretarii limitative si cei ai interpretarii extensive,respectiv intre cei ce sustineau ca

dreptul de retentie nu exista decat in cazurile expres si limitativ prevazute de lege pe de o parte

si cei care opinau ca el reprezinta un principiu general al dreptului nostru civil care isi gaseste

aplicabilitate ori de cate ori exista o legatura intre o datorie si un obiect;cazurile prevazute de

lege nefiind decat aplicatii practice ale acestui principiu general in anumite materii.Cel de-al

doilea principiu a sfarsit prin a se impune. Elementul de baza pe care se intemeiaza facultatea

conferita creditorului este conexitatea obiectiva dintre un lucru si o datorie,astfel spus,sa existe

un debitum cum re iunctum.Aceasta conexiune poate fi uneori corelata cu un contract-de

exemplu de depozit-insa ea poate fi,alteori,total desprinsa de un contract preexistent;de

exemplu chiar posesorul de rea-credinta al unui bun imobil revendicat de adevaratul proprietar

poate retine imobilul pana ce i se vor restitui conform legii cheltuielile facute cu bunul In acest

context trebuie remarcat faptul ca notiunea de conexiune a datoriei cu lucrul trebuie interpretata

foarte larg.Astfel,se considera ca exista conexiune nu numai cand creanta s-a nascut in

legatura cu lucrul,dar si atunci cand detinerea lucrului si creanta corelativa sunt prilejuite de

acelasi raport juridic-de exemplu retinerea de catre mandatar a lucrurilor pe care le-a primit

pentru mandant,pana ce acesta ii va achita cheltuielile facute pentru indeplinirea mandatului.In

toate cazurile pentru ca dreptul de retentie sa poata fi aplicabil se cere ca bunul referitor la care

se invoca sa fie proprietatea exclusiva a celui ce este debitorul detinatorului,in ceea ce priveste

cheltuielile pretinse. Uneori,dar nu intotdeauna dreptul de retentie poate constitui o expresie a

exceptiei de neindeplinire a contractului,aplicabila nu doar contractelor sinalagmatice propriu

zise ci si asa-numitelor contracte sinalagmatice imperfecte.Sfera sa de aplicabilitate este insa

mult mai larga.Spre deosebire de exceptia de neexecutare a contractului,care are un caracter

relativ,intrucat izvoraste dintr-un raport contractual sinalagmatic,putand fi inlaturata prin

executarea partiala a obligatiei principale,dreptul de retentie are un fundament obiectiv;el este

opozabil tuturor,precum si indivizibil,adica se extinde asupra intregului bun pana la achitarea

integrala a datoriei. Desi mai putin energic decat celelalte garantii dreptul de retentie isi releva

insa eficacitatea pe plan practic.Fara a putea opune celorlalti creditori chirografari vreo clauza

legala de preferinta,retentorul,desi creditor chirografar,in virtutea exceptiei izvorate din dreptul

de retentie,este platit inaintea celorlalti,dreptul de retentie producand astfel,in atare

situatie,efecte asemanatoare privilegiului. Mai consideram a fi util a aminti ca retentia se poate

143

exercita asupra oricarui lucru mobil sau imobil,susceptibil de detentiune materiala (chiar si

asupra titlului constatator al dreptului de proprietate). Cu privire la natura juridica a dreptului de

retentie vechii autori au discutat timp indelungat daca el imbraca caracterele unui drept real sau

pe cele ale unui drept personal. Partizanii teoriei dreptului real se bazau pe argumentul

opozabilitatii erga omnes al acestuia.Se admite intr-adevar,in general,ca dreptul de retentie ar fi

opozabil tuturor:proprietarului lucrului,creditorilor chirografar ai acestuia,creditorilor privilegiati

sau ipotecari,tertilor achizitori ai bunului al caror titlu este posterior detentiunii lucrului si,in

principiu,oricaror terti. Impotriva acestui punct de vedere sustinatorii tezei dreptului personal

obiecteaza ca,desi opozabil erga omnes,dreptul de retentie nu confera titularului lui doua

atribute deosebit de importante:dreptul de urmarire si dreptul de preferinta.Ca atare,el nu

constituie un drept real,ci un drept personal cu atribute specifice,care constau tocmai in aceasta

opozabilitate generala. Nu putem sa nu remarcam lipsa de consiustenta a acestei

teze.Deosebirea de esenta dintre drepturile reale si cele personale (sau de creanta) porneste

de la faptul ca aceste drepturi reale indreptatesc pe titularii lor sa exercite animite prerogative in

legatura cu un lucru fara interventia activa a altor persoane care,in calitate de subiecte

pasive,neindividualizate,nu au alta obligatie decat aceea de a nu face nimic de natura sa

stanjeneasca exercitiul acestor prerogative.Ele nu presupun insa un raport direct intre o

persoana si un lucru.Esenta drepturilor reale este deci opozabiliatea erga omnes.Drepturile

personale sunt definite la randul lor prin aceea ca titularii lor nu pot pretinde subiectelor pasive

ale unui raport juridic dat sa efectueze o anumita prestatie,realizarea dreptului nefiind cu putinta

decat-nemijlocit-prin aceasta indeplinire.Dreptul de urmarire si dreptul de preferina nu sunt,in

opinia noastra,esentiale drepturilor reale,ci simple consecinte ale acestuia. Lipsa lor va

configura un drept real sui generis dar nu il va transforma intr-un drept presonal atata timp cat

elementele esentiale,respectiv opozabilitatea erga omnes se pastreaza.Disparitia consecintelor

nu atrage niciodata pe cea a cauzei,raportul logic este intotdeauna invers.Afirmatia ca ar exista

drepturi personale erga omnes contrazice insasi definitia acestora. Astfel putem concluziona

afirmand ca dreptul de retentie este un drept real de garantie imperfect,opozabil erga omnes,o

garantie pur pasiva care nu confera atributul de urmarire, indivizibil, conferind o simpla detentie

precara si nu o posesie. Aceste concluzii sunt sprijinite si de jurisprudenta recenta care,intr-un

litigiu referitor la posibilitatea acordarii dreptului de retentie a opinat in sensul existentei unui

drept real de garantie imperfect si l-a tratat ca atare (inclusiv din punctul de vedere al

timbrajului. Astfel,in actiunea reclamantului pentru evacuare, parata a formulat cerere

reconventionala pentru instituirea unui drept de retentie asupra imobilului, pana i se va restitui

avansul achitat, de 15.000 D.M., fara, insa, a se pretinde si obligarea reclamantului la plata

acestei sume.Judecatoria Suceava, admitand actiunea, a dispus evacuarea paratei, cererea

acesteia fiind anulata, ca insuficient timbrata, cu motivarea ca, dreptul de retentie, fiind un drept

144

real imperfect, trebuia achitata taxa de timbru la valoarea datoriei pretinsa de parata.Aceasta

sentinta a fost mentinuta de Tribunalul Suceava, care a respins apelul paratei.Obiectul cererii

reconventionale il constituie doar instituirea unui drept de retentie asupra imobilului, justificat de

faptul ca parata a achitat avansul de 15.000 D.M., aspect necontestat nici de reclamant, fara

insa a pretinde obligarea acesteia la restituirea avansului.In aceste conditii, dreptul de retentie

este un drept real imperfect, dar neevaluabil in bani, taxabil conform art. 13 din Legea nr.

146/1997 cu suma de 20.000 lei si 3.000 lei timbru judiciar mobil (valori aplicate la data

solutionarii litigiului), taxa care, de altfel, a si fost achitata de parata la instanta de fond.Ca

atare, refuzul paratei de a achita taxa de timbru de 6.015.000 lei, este justificat si cum taxa

legala datorata este achitata, recursul va fi admis, decizia va fi casata si cauza trimisa aceluiasi

tribunal, pentru judecarea pe fond a cererii. Dreptul de retentie,desi de natura reala,nu confera

titularului sau cele doua atribute:de urmarire si de preferinta si nici posibilitatea de a vinde lucrul

pentru a fi platit din pretul obtinut,asa cum o poate face creditorul gajist asupra bunurilor

mobile,care isi poate realiza creanta fie pe calea darii in plata,sub controlul justitiei,fie pe calea

vanzarii lucrului la licitatie,spre a fi alocata cu preferinta asupra pretului. Dreptul de preferinta

confera titularului sau o simpla detentiune precara,astfel incat existenta lui nu duce la

dobandirea fructelor (aceasta prerogativa apartine proprietarului) afara de cazul in care prin

conventie s-a stabilit astfel si nici la dobandirea prin uzucapiune a proprietatii lucrului. Odata cu

achitarea integrala a datoriei inceteaza dreptul la retentie si ia nastere in sarcina retentorului

obligatia de restituire.Aceasta presupune existenta in sarcina creditorului retentor a obligatiei de

conservare a bunului precum si raspunderea sa pentru pieirea sau stricaciunea lucrului

provenita din culpa sa.Culpa este apreciata cu maximum de exigenta,raspunderea operand nu

numai pentru dol si culpa lata ci si pentru culpa levis deoarece dreptul de retentie profita

debitorului restituirii lucrului. Acordarea dreptului de retentie neoperand un transfer de

proprietate,face ca riscul pieirii fortuite a lucrului sa fie suportat de catre creditorul restituirii

lucrului.Desi pieirea lucrului nu face sa inceteze dreptul de retentie,creanta garantata nu se

stnge si nici nu se diminueaza corespunzator valoarea lucrului pierit. La randul sau creditorul

restituirii lucrului are obligatia de a despagubi pe retentor pentru toate cheltuielile necesare si

utile facute cu conservarea acestuia.)Obligatia de restituire a cheltuielilor depinde de natura

acestora:cele necesare vor fi restituie integral,iar cele utile doar in masura in care au creat un

spor de valoare si nu au fost disproportionate in raport de valoarea lucrului.Proprietarul

lucrului,la randul sau trebuie sa despagubeasca pe creditorul retentor pentru toate daunele

cauzate de lucru cu ocazia detinerii acestuia. In ceea ce priveste posibilitatea acordarii dreptului

de retentie pentru garantarea obligatiilor reciproce de restituire a prestatiilor executate in

temeiul unui act juridic nul exista o controversa. Intr-o prima opinie s-a afirmat ca exceptia

dreptului de retentie-si deci imosibilitatea restituirii imediate a lucrului-este

145

inadmisibila,deeoarece el s-ar grefa pe un act juridic nul care,in nici un caz,nu poate genera o

solutie de fapt contrara intereselor ocrotite prin dispozitiile legale imperative.Acordarea dreptului

de retentie,ar duce,pe cale ocolita,la mentinerea unor efecte ale actului juridic lovit de

nulitate,de vreme ce detinatorul lucrului ar avea posibilitatea de a-l folosi si dupa constatarea

nulitatii,prin aceasta micsorand in mod sensibil interesul sau de a urmari executarea creantei.In

sprijinul acestui punct de vedere s-au adus si dispozitiile Decretului nr 167/1958 privitor la

prescriptia extinctiva,ale carui efecte ar fi inlaturate,de vreme ce creditorul ar obtine

conservarea dreptului sau la restituire pe timp nelimitat,redobandirea posesiei bunului

neputanu-se face decat dupa executarea creantei.Asadar,dreptul de retentie ar opera,in

esenta,impotriva prevederilor art 1 alin 3 din Decretului nr 167/1958.Inadmisibilitatea acordarii

dreptului de retentie in acest caz s-a motivat si pe necesitatea asigurarii unei identitati a

efectelor nulitatii.Acordandu-se dreptul de retentie creditorului care a intrat in posesia lucrului in

temeiul unui act juridic nul,ijnseamna a recunoaste acestuia o situatie juridica mult mai

avantajoasa si garantii de care nu ar putea beneficia creditorul care nu a intrat in posesia

bunului. In cea de-a doua opinie,spre care inclinam se recunoaste posibilitatea acordarii

dreptului de retentie motivat de faptul ca instituirea acestei garantii nu tinde la mentinerea

efectelor nulitatii,ci,dimpotriva la accelerarea desfiintarii efectelor sale fata de toate partile si

restabilirea situatiei anterioare,sub rezerva ca exercitiul dreptului de retentie sa nu fie

incompatibil cu interese majore,interese care sunt in masura sa sprijine si sa urgenteze

repunerea partilor in situatia anterioara.Dreptul de retentie isi releva eficacitatea practica

deoarece fiind lipsit de folosinta lucrului,debitorul se va grabi sa-si achite datoria,pentru a

reintra in posesia lucrului. Referitor la aspectele de ordin procesual,de regula dreptul de retentie

se invoca pe cale de exceptie,in cauze ce au ca obiect actiuni in restituirea lucrului.Cu toate

acestea,in opinia noastra nimic nu se opune ca dreptul de retentie sa fie invocat si pe calea

unei contestatii la executarea unei hotarari privind restituirea (exista si opinia contrara),ori de

cate ori dreptul de retentie s-a nascut ulterior hotararii de restituire sau daca in procesul dintre

parti problema restituirii sau a evacuarii nu a fostdiscutata in mod de sine statator, pentru ca

detentorul sa fie in situatia de a-si face toate apararile.In aceasta ultima ipoteza ne referim in

principal la hotararea ce pune capat unui proces de partaj,cand,potrivit practicii devenite

constante a Tribunalului Suprem,se considera ca hotararea pronuntata privind partajarea

bunurilor este executorie prin ea insasi,cat priveste restituirea lucrurilor de catre cel care la

detine ori,dupa caz,evacuarea lui,fara a mai fi necesara nici o actiune in restituire sau in

evacuare.In masura in care problema restituirii sau a evacuarii nu a fost discutata in mod

expres in procesul de partaj,ceea ce a facut ca detentorul sa nu poata invoca dreptul sau de

retentie,consideram ca trebuie sa i se recunoasca posibilitatea ca pe calea contestatiei la

executare,sa poata opune dreptul sau de retentie,obligand astfel pe reclamant sa-si execute si

146

el obligatia ce-i revine (de a-i plati de exemplu sulta pe care eventual o datoreaza sau

cheltuielile facute cu lucrul-desigur in ipoteza in care exista un debitum cum re iunctum).Daca

s-a recunoscut posibilitatea rezolvarii pe calea contestatiei la executare a unor probleme care

tin de fondul pricinii, cu atat mai mult se justifica posibilitatea recunoasterii dreptului de retentie

pe aceasta cale,dee vreme ce aceasta nu s-a putut face in timpul procesului de partaj ori el s-a

nascut dupa pronuntarea hotararii ce se executa. Recunoasterea dreptului de retentie pe calea

contestatiei la executare suspenda executarea inceputa in baza hotararii de partaj pana la

achitarea integrala a sultei iar in temeiul art 16 lit c din Decretul nr 167/1958 prescriptia

executarii in privinta predarii lucrului se intrerupe fara a se intrerupe si prescriptia executarii

sultei.

51) Garantarea obligaţiilor. Fidejusiunea.

Fidejusiunea sau cautiunea este un contract prin care o persoana numita fidejusor se obliga

fata de creditorul altei persoane sa execute obligatia celui pentru care garanteaza, daca acesta

nu o va executa. Fidejusiunea poate fi de trei feluri: conventionala - cand insusi creditorul sau

debitorul cad de acord asupra necesitatii aducerii unui garant; legala - cand debitorul aduce un

garant ca urmare a unei dispozitii legale; judiciara - intr-o cauza litigioasa, instanta

judecatoreasca este cea care dispune aducerea unui fidejusor. Existenta fidejusiunii legale si

judecatoresti nu contrazice caracterul de contract al fidejusiunii, in toate cazurile. Caractere

juridice este un contract accesoriu fata de obligatia principala pe care o are debitorul fata de

creditor.De aici rezulta urmatoarele consecinte: fidejusiunea va urma soarta obligatiei

principale, cat priveste cauzele de validitate si cele de stingere; fidejusiunea nu poate intrece ca

intindere datoria debitorului si nici nu poate fi facuta in conditii oneroase; fidejusiunea

nedeterminata a unei obligatii principale se intinde si la toate accesoriile acelei obligatii de

exemplu la dabanzi,precum si la cheltuielile necesitate de urmarirea silita; este un contract

consensual –deci simplul acord de vointa al partilor este suficient pentru incheierea sa valabila.

In toate cazurile ea trabuie sa fie expresa. este un contract unilateral, in sensul ca da nastere

la o singura obligatie, cea a fidejusorului fata de creditor, cu privire la garantarea obligatiei

debitorului; este un contract cu titlu gratuit, deoarece fidejusorul nu urmareste sa obtina de la

creditorul cu care a incheiat conventia o contraprestatie. Conditii cerute in persoana

fidejusorului-In afara conditiilor generale privind capacitatea de a contracta,fidejusorul trebuie

sa indeplineasca anumite conditii speciale de solvabilitate si domiciliul Daca debitorul are

obligatia de a aduce un fidejusor acesta trebuie sa fie: o persoana capabila de a contracta; a fie

o persoana solvabila.Daca a devenit insolvabil, trebuie adus un altul.Daca fidejusorul devenit

147

insolvabil a fost stabilit in virtutea unei conventii, aceasta egula nu se aplica; sa aiba domiciliul

in raza teritoriala a tribunalului judetean in care trebuie sa execute obligatia Orice obligatie

poate fi garantata prin fidejusiune, inclusiv obligatiile intuitu personae De regula, sunt garantate

atat obligatiile existente cat si obligatiile viitoare sau chiar si cele eventuale. Raporturile dintre

creditor si fidejusor Principiul care domina aceasta categorie de raporturi este acela ca in caz

de neexecutare din partea debitorului, creditorul poate sa urmareasca direct pe fidejusor pentru

executarea creantei. Fidejusorul poate invoca unele exceptii privind urmarirea initiata de

creditor,dintre care doua sunt caracteristice pentru fidejusiune: beneficiul de discutie si

beneficiul de diviziune. Beneficiul de discutie este o facultate pe care legea o confera

fidejusorului, de a cere creditorului, care s-a indreptat cu urmarirea impotriva sa, sa urmareasca

mai intai bunurile debitorului si numai dupa aceea, daca nu va fi indestulat, sa-l urmareasca pe

el. Pentru a fi admisa aceasta actiune, trebuie intrunite anumite conditii: invocarea beneficiului

trebuie sa aiba loc inainte de a se fi trecut la judecarea fondului procesului privind urmarirea

fidejusorului; fidejusorul trebuie sa indice creditorului bunurile debitorului principal care pot fi

urmarite; bunurile astfel indicate sa se afle in raza teritoriala a tribunalului judetean in care

trebuie sa se faca plata. Nu se poate invoca beneficiul de discutie in urmatoarele situatii: daca

fidejusorul a renuntat la acest beneficiu ori s-a oligat solidar cu debitorul principal (in acest caz

se aplica regulile solidaritatii) in cazul fidejusiunii judecatoresti Beneficiul de diviziune –

constituie tot o facultate recunoscuta fidejusorului , in ipoteza in care exista mai multi fidejusori,

care garanteaza fata de unul si acelasi creditor,pentru una si aceeasi datorie. Principiul in

aceasta situatie este ca fiecare dintre fidejusori raspunde pentru datoria intreaga. Acest

principiu permite creditorului sa se adreseze unuia dintre fidejusori pentru tot.

Beneficiul de diviziune nu mai poate fi invocat daca fidejusorul a renuntat la el In randul

exceptiilor de ordin general pe care le poate invoca fidejusorul mentionam exceptiile personale

ce decurg din insusi contractul de fidejusiune : cele privind validitatea contractului, termene,

conditii, etc. Raporturile dintre fidejusor si debitorul principal-Daca fidejusorul a platit datoria, el

se poate intoarce impotriva debitorului si aceasta chiar in situatia in care a garantat fara stiinta

debitorului. Fidejusorul poate recupera de la debitor suma platita creditorului si cheltuielile pe

care le-a facut dupa ce a notificat debitorului inceperea urmaririi de catre creditor. Temeiul

regresului il constituie de regula, subrogarea legala in drepturile creditorului platit. Se poate

folosi si o actiune intemeiata pe mandat, ori pe gestiunea intereselor altei persoane O situatie

speciala este aceea in care fidejusorul care a platit intreaga datorie, garantase pentru mai multi

debitori ce erau tinuti solidar pentru una si aceeasi datorie. In aceasta situatie ,fidejusorul are

regres in contra fiecaruia dintre ei, pt repetitiunea sumei totale ce a platit Fidejusorul pierde

dreptul de regres impotriva debitorului principal daca: nu a instiintat pe debitor despre

efectuarea platii, astfel incat acesta din urma plateste o a doua oara.Fidejusorul poate deci

148

pretinde creditorului sa-i restituie ce a platit; a platit datoria fara sa fi fost urmarit si fara sa fi

instiintat pe debitor, iar acesta face dovada ca ar fi avut mijloace de stingere a datoriei;in acest

caz fidejusorul poate cere restituirea de catre creditor a ceea ce a platit. Raporturile dintre

fidejusori-Daca sunt mai multi cofidejusori pentru unul si acelasi debitor, fidejusorul care a platit

datoria se poate intoarce,printr-o actiune de regres divizibila impotriva celorlalti fidejusori.

Stingerea fidejusiunii-Se stinge – in mod indirect- ca urmare a stingerii obligatiei principale. Nu

se va stinge fidejusiunea cand plata a fost facuta nu de catre debitor, ci de catre un tert care se

subroga in drepturile creditorului platit Fidejusiunea -> se poate stinge si pe cale directa,

independent de soarta obligatiei principale, fiindu-i aplicabile modurile de stingere a obligatiilor:

remiterea fidejusiunii (renuntarea creditorului la garantie); confuziunea intre patrimoniul

creditorului si al fidejusorului; compensatia opusa de catre fidejusor creditorului; cand din culpa

creditorului, fidejusorul nu ar mai avea posibilitatea sa dobandeasca prin plata datoriei

principale privilegiile si ipotecile de care beneficia creditorul (cazul neglijentei creditorului care

nu a conservat garantiile care asigurau creanta principala).

52) Garantarea obligaţiilor. Ipoteca

Ipoteca este o garantie reala, servind la garantarea obligatiilor unui debitor fata de creditorul

sau, printr-un bun imobil din propriul sau patrimoniu, anume desemnat pe cale legala in acest

scop (ipoteca nu presupune deposedarea debitorului de imobil); sintetic, ipoteca este o garantie

reala, imobiliara, constand dintr-un drept real accesoriu asupra unui imobil al debitorului.

CONDITII: ipoteca nu va putea fi constituita decat prin act autentic; inscriptiile ipotecare se fac

la judecatoria in a carei raza teritoriala sunt situate imobilele ipotecate; pot fi ipotecate numai

imobilele (care se afla in circuitul civil) impreuna cu accesoriile lor care sunt imobile prin

destinatie, precum si uzufructul asupra unor imobile; ipoteca trebuie sa fie specializata sub un

dublu aspect; sa fie determinata cu privire la imobilul afectat; sa fie determinata in ceea ce

priveste valoarea creantei. conditii privind persoana constituientului: cel ce o constituie trebuie

sa aiba capacitatea deplina de exercitiu; cel ce o constituie trebuie sa aiba calitatea de

proprietar actual al imobilului ce se ipotecheaza. Bunurile viitoare ale debitorului nu pot forma

obiectul unei ipoteci. Iar, daca dreptul de proprietate al constituientului este sub conditie

suspensiva sau rezolutorie, aceeasi conditie va afecta si ipoteca. Deasemenea, nu se pot

ipoteca bunurile altuia, indiferent daca acestea apartin persoanelor fizice sau juridice, decat cu

consimtamantul lor expres. Conditii de forma: contractul de ipoteca este un contract solemn,

ipoteca trebuind sa fie incheiata prin inscris autentic. Conditii de publicitate: acestea nu tin de

caracterul solemn al contractului de ipoteca, ci numai de asigurarea opozabilitatii si a rangului

149

de preferinta ale ipotecii; publicitatea consta in inscrierea ipotecii in cartea funciara de la

judecatoria din raza teritoriala a caruia se afla situat imobilul, astfel: partile incheie un contract

de ipoteca dupa care se prezinta cu acesta la notariat personal (sau prin mandatari cu procura

speciala si autentica). Pe baza actelor autentificate, a unei cereri si a unei taxe de timbru

judiciar judecatorul delegat cu tinerea cadastrului va dispune (binenteles, dupa verificarea

actelor) prin incheiere inscrierea ipotecii in registrul de carte funciara. EFECTE: se constituie

un drept de creanta a creditorului numai asupra bunurilor imobile (sau imobile prin destinatie)

ale debitorului. in raport cu debitorul: acesta pastreaza detentia imobilului ipotecat; are dreptul

sa culeaga fructele ca orice proprietar; are dreptul de a instraina imobilul ipotecat, dar, in acest

caz, imobilul se va stramuta catre noul dobanditor, grevat de ipoteca constituita asupra lui. In

raport cu creditorul: are un drept de urmarire a imobilului in mana oricui s-ar afla; are un drept

de preferinta fata de ceilalti creditori (luandu-se in calcul rangul ipotecii). In raport cu tertii

dobanditori ai imobilului ipotecat: fata de acestia, ipoteca nu constituie o indisponibilizare, ei

putand achizitiona imobilul ipotecat sub conditia de a-l prelua cu tot cu sarcina ce-l greveaza.

AVANTAJE: creditorul ipotecar are dreptul de a urmari imobilul ipotecat in mana oricui s-ar gasi

acesta; in caz de executare silita, faliment, etc creditorii ipotecari sunt preferati celor

chirografari, iar cei de rangul I creditorilor cu inscriptii ulterioare; inscriptiile ipotecare conserva

dreptul de privilegiu si de ipoteca in curs de 15 ani din ziua in care s-au facut inscriptiile (dupa

aceasta data efectul lor incetand daca nu au fost prelungite – pentru ca inscriptia reinnoita sa-si

pastreze rangul initial, este necesar sa se indice inscriptia primitiva); ipoteca continua sa existe

asupra intregului imobil, chiar daca a fost platita o parte din datorie si chiar daca, in caz de

partaj a unui imobil ipotecat, imobilul trece in lotul unuia dintre copartasi (acesta va trebui sa

suporte urmarirea pentru intreaga datorie, intrucat garantia este incorporata in imobil); la

scadenta daca debitorul nu onoreaza creanta, creditorul poate cere executarea silita (in cf. cu

OG nr.11/1996 (cu toate modificarile sale) privind executarea creantelor bugetare); cheltuielile

privind inregistrarea si asigurarea imobilului ipotecat sunt in sarcina debitorului

(imprumutatului). RISCURI/DEZAVANTAJE: fiind o obligatie accesorie obligatiei principale

garantate, ipoteca are aceeasi soarta ca si principalul – “accesorium sequitur principale”

(accesoriul urmeaza principalul). Deci, daca obligatia principala este afectata de modalitati

(termen, conditie, etc) si ipoteca va fi la randul ei va fi afectata de acestea.; nerespectarea

formalitatilor de publicitae este sanctionata cu nulitatea inscrierii, ceea ce inseamna ca ipoteca

nu va fi opozabila si nu va capata rang decat din momentul inregistrarii sale regulate, rangul

capatandu-se din momentul in care inscrierea a fost facuta in mod valabil; nerespectarea formei

autentice a contractului de ipoteca duce la nulitatea absoluta a acestuia; cum ipoteca este

folosita cel mai adesea la vanzarile/creditele pe termen mijlociu sau lung, in acest interval, pana

la plata ultimei rate scadente, pot aparea evenimente neprevazute (ex:incendiu, inundatii,

150

cutremure, etc) care sa diminueze (uneori chiar substantial) sau chiar sa duca la disparitia

bunului imobil asupra careia este constituita ipoteca. De aceea, intotdeauna bunul ipotecat

trebuie sa fie asigurat la o societate de asigurari, iar polita de asigurare sa fie emisa pe numele

beneficiarului ipotecii; modalitatea greoaie de constituire (ca timp si formalitati ce trebuiesc

indeplinite).

53) Gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altei persoane ).

Este o operatie ce consta in aceea ca o persoana intervine, prin fapta sa voluntara si unilaterala

si savarseste acte materiale sau juridice in interesul altei persoane, fara a fi primit mandat din

partea acesteia. Persoana care intervine este -; gerant Persoana pentru care se actioneaza

este -; gerat Conditiile gestiunii: obiectul gestiunii: - acte materiale ( repararea unui bun al

geratului ), - acte juridice ( plata unor taxe si impozite ) actele de gestiune nu trebuie sa

depaseasca limitele unui act de administrare; gestiunea -; sa fie utila geratului sa-i fie

folositoare ( sa se evite o pierdere patrimoniala); atitudinea partilor fata de actele de gestiune -;

geratul sa fie complet strain de operatia pe care gerantul o savarseste in interesul sau. Gerarea

se face fara stirea proprietarului- gerantul trebuie sa actioneze cu intentia de a gera interesele

altuia. Actele de gestiune trebuie sa fie efectuate cu intentia de a-l obliga pe gerat la restituirea

cheltuielilor. Capacitatea partilor-Gerantul trebuie sa aiba capacitate de exercitiu. Gerantul nu

trebuie sa indeplineasca vreo conditie de capacitate. Obligatiile gerantului: obligatia de a

continua gestiune inceputa pana ce gerantul sau mostenitorii sai vor fi in masura sa o preia; in

efectuarea actelor de gestiune sa depuna diligenta unui bun proprietar; de a da socoteala

gerantului cu privire la operatiile efectuate. Obligatiile geratului: va fi obligat a indemniza pe

gerant pentru toate cheltuielile necesare utile pe care le-a facut; fata de terti gerantul va fi tinut

sa execute toate obligatiile decurgand din actele incheiate in numele siu de gerant Proba

gestiunii intereselor altei persoane Faptele materiale pot fi dovedite prin orice mijloc de proba

Faptele juridice ( acte juridice ) -; regulile cu privire la actelel juridice.

54) Îmbogăţirea fără justă cauză.

Codul Civil in vigoare nu prevede un text pentru consacrarea principiului restituirii imbogatirii

fara justa cauza. Faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este marit pe seama

patrimoniului altei persoane, fara ca pentru aceasta sa existe un temei juridic. Desi din acest

fapt juridic se naste obligatia pentru cel care isi vede marit patrimoniul sau de a restitui, in limita

maririi, catre cel care si-a diminuat patrimoniul. Actiunea prin care se pretinde restituirea se 151

numeste -; actio de in rem verso. Conditiile: marirea unui patrimoniu; micsorarea unui

patrimoniu; existenta unei legaturi de cauzalitate intre sporirea unui patrimoniu si diminuarea

celuilalt; inexistenta unui temei juridic al maririi unui patrimoniu pe seama altuia. Efectele

imbogatirii fara justa cauza: cel care si-a marit patrimoniul nu poat fi obligat sa restituie decat in

masura cresterii patrimoniului sau; cel care si-a micsorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult

decat diminuarea patrimoniului sau, caci astfel s-ar imbogati fara just temei

55) Împărţeala de ascendent.

Partajul de ascendent este actul prin care tatal sau mama ori alt ascendent face in avans, in

timpul vietii, repartizarea bunurilor sale intre copiii sau descendentii lui (art. 794 C. civ.). Este un

act a carui carcteristica principala este ca ascendentul „imparte bunurile sale, inainte de a fi

indivize intre mostenitorii sai”. Partajul de ascendent se poate realiza atat prin donatie (donatie-

partaj), adica printr-un contract, act juridic intre vii de formatie bilaterala, cat si prin testament

(testament-partaj), adica printr-un act juridic unilateral mortis causa (art. 795 alin. 1 C. civ.). In

ambele sale forme, partajul de ascenedent este un act mixt, care combina regulile partajului cu

cele ale donatiei sau testamentului. Daca ambele forme au in comun efectul de a atribui

individual comostenitorilor bunurile dispunatorului asemenea unui partaj la data decesului

acestuia, ele difera insa esential prin faptul ca in timp ce donatia-partaj, fiind un contract, pe de

o parte, se poate realiza numai cu acordul donatarului, iar pe de alta parte, nu poate fi revocata

unilateral de donator, testamentul-partaj este un act de formatie unilaterala esentialmente

revocabil. Spre deosebire de partajul obisnuit, care se realizeaza fie prin acordul coindivizarilior,

fie prin hotarare judecatoreasca, partajul de ascendent se realizeaza sub autoritatea si cu

vointa ascendentilor despre a caror mostenire este vorba .Dispozitiile legale referitoare la

partajul de ascendent (art. 794 si urmat. C. civ.) sunt de exceptie, in lipsa lor un asemenea

partaj neputand fi facut intrucat s-ar contraveni regulilor de drept comun care prohibesc pactele

asupra succesiunilor nedeschise (art. 965 alin. 2 C. civ.) si partajarea bunurilor care fac parte

din rezerva succesorala prin vointa dispunatorului . Ele isi au originea in dreptul roman, dreptul

cutumiar francez si in legiuirile premergatoare Codului civil roman , justificandu-se prin

necesitatea de a elimina, pe cat este posibil, neintelegerile dintre mostenitori sau

inconvenientele partajului judiciar. Dat fiind caracterul de exeptie al partajului de ascendent,

acesta trebuie sa rezulte in mod neechivoc din actul care se pretinde ca il contine. Uneori, in

practica noastra judiciara si in doctrina, acest element este cu totul neglijat, simplul fapt ca

parintii au inzestrat pe fiecare din copiii lor cu ocazia casatoriei neputand duce la concluzia

existentei unei donatii-partaj, asa cum s-a facut, ci cel mult a existentei unor donatii

152

ordinare .Donatia-partaj este un contract (act juridic intre vii) prin care un ascendent dispune

irevocabil cu titlu gratuit in timpul vietii de toate sau o parte din bunurile sale prezente in

favoarea tuturor copiilor sau descendentilor sai in considerarea drepturilor succesorale ale

acestora, realizand un partaj anticipat intre acestia. Cu alte cuvinte, este vorba de un act care in

forma este o donatie (art. 795 alin. 1 C. civ.), dar care nu comporta doar o simpla liberalitate, ci

mai cu seama elemente de anticipatie succesorala care isi vor produce toate efectele la data

decesului dispunatorului . Fara indoiala ca elementul de liberalitate nu poate lipsi, procurand un

avantaj descendentilor. Astfel, o donatie-partaj cu sarcini intruneste aceasta conditie, dar numai

in masura in care sarcinile nu sunt mai oneroase decat emolmentul .Succesiunea nu se poate

deschide decat la decesul lui de cujus. De aceea, copiii gratificati prin donatia-partaj nu pot fi in

timpul vietii dispunatorului decat donatari, nu mostenitori . Este vorba despre un partaj care nu

poarta asupra unei succesiuni deschise, ci doar anticipeaza asupra succesiunii viitoare a

dispunatorului, in cadrul careia va fi luat in considerare ca atare . Donatia-partaj este asadar un

act cu natura mixta, bivalenta, care in esenta sa este un partaj, dar care sub anumite aspecte

apare ca o liberalitate (donatie) .Primordiala in cazul donatiei-partaj este vointa ascendentului

sub autoritatea caruia se face repartizarea bunurilor succesorale, iar nu vointa descendentilor,

care, in masura in care nu li se incalca rezerva, nu pot decat sa se supuna celei dintai, daca vor

sa mosteneasca, sau sa renunte la mostenire. Asadar, partajul il face insusi ascendentul, iar nu

descendentii mostenitori sub medierea acestuia . Persoanele care pot face o donatie-partaj. Pot

face donatii-partaj doar „tatal, mama si ceilalti ascendenti” (art. 794 C. civ.), nu si alte persoane

cum ar fi descendentii sau colateralii. Este indiferent daca legatura de rudenie este legitima (din

casatorie), nelegitima (dinafara casatoriei) sau din adoptie. Un unchi, de pilda, poate face

donatii in favoarea nepotilor sai de frate, numai ca aceasta donatie este una obisnuita chiar

daca dispunatorul a caracterizat-o ca donatie-partaj. O astfel de donatie nu intra sub incidenta

dispozitiilor art. 794 si urmat. C. civ., nepotii nefiind asadar obligati, in lipsa unei stipulatii

exprese, la garantia reciproca pentru tulburari si evictiuni pe care si-o datoreaza coindivizarii

ulterior partajului, iar privilegiul pentru plata eventualelor sulte este cu totul exclus, chiar daca

dispunatorul a prevazut contrariul, privilegiile neputand rezulta decat din lege . Dispunatorul

trebuie sa aiba capacitatea de a face liberalitati conform dreptului comun. Persoanele care pot

beneficia de donatia-partaj. Beneficiari ai donatiei-partaj nu pot fi decat copiii sau ceilalti

descendenti ai dispunatorului (art. 794 C. civ.), indiferent daca rudenia rezulta din casatorie,

dianfara casatoriei sau din adoptie . Desi, in limitele cotitatii disponibile, ascendentul poate

favoriza pe unul sau altul dintre descendentii sai facandu-i liberalitati preciputare -; fie chiar prin

donatia-partaj, fie separat -, donatia-partaj are ca finalitate sau functie principala repartizarea

bunurilor dispunatorului intre descendentii sai care pot si vor sa vina la mostenirea sa legala,

avand asadar vocatie utila, nefiind nedemni sau renuntatori. Ea presupune cu necesitate cel

153

putin doi descendenti care vin efectiv la mostenire, o donatie-partaj intre un descendent si un

tert (fie el descendent in grad mai indepartat, fie o persoana fara legatura de rudenie cu

dispunatorul) este de neconceput. Destinata sa inlocuiasca partajul care ar fi trebuit facut dupa

decesul ascendentului, donatia-partaj trebuie sa se refere chiar la cei care au dreptul de a

participa la partajul pe care il inlocuieste, motiv pentru care actul prin care ascendentul imparte

bunurile sale intre fiii sai si copiii acestora fara a fi intrunite conditiile reprezentarii nu este decat

o donatie ordinara .Persoanele dinafara sferei descendentilor dispunatorului, in actuala

configuratie a textelor Codului nostru civil, nu pot fi beneficiare ale donatiei-partaj , dar, in

limitele cotitatii disponibile, pot fi beneficiare ale donatiilor ordinare.Donatia-partaj care nu

cuprinde pe toti descendentii cu vocatie utila la mostenire la momentul deschiderii acesteia este

nula (art. 797 alin. 1 C. civ.) . Este vorba atat de descendentii care vin la mostenire in nume

propriu, cat si de cei care mostenesc prin reprezentare, fara luarea in considerare a nedemnilor

sau renuntatorilor, momentul la care se raporteaza indeplinirea acestei conditii fiind acela al

deschiderii mostenirii . Constarea nulitatii poate fi ceruta nu numai de descendentul omis, ci

chiar si de ceilalti descendenti (art. 797 alin. 2 C. civ.).Nulitatea pentru omisiunea unui

descendent este incidenta chiar daca la data deschiderii mostenirii masa succesorala, pe langa

bunurile care au format obiectul donatiei-partaj, cuprinde bunuri care prin natura si valoarea lor

ar asigura drepturile succesorale ale mostenitorului omis . Pentru a putea beneficia de donatia-

partaj, descendentii trebuie sa aiba capacitatea de a primi liberalitati la momentul incheierii

actului. Bunurile prezente. Donatia-partaj poate avea ca obiect doar bunurile asupra carora

ascendentul dispunator este unic proprietar la momentul incheierii actului, iar nu si bunurile

viitoare (art. 795 alin. 2 C. civ.). Aceasta dispozitie legala se explica prin incompatibilitatea care

exista intre caracterul irevocabil al oricarei donatii, deci si a donatiei-partaj, si bunurile viitoare

intrucat nu depinde decat de vointa donatorului sa manevreze de o asemenea maniera incat sa

nu dobandeasca aceste bunuri si in acest fel sa revoce donatia .Imparteala poate avea ca

obiect toate bunurile dispunatorului sau doar o parte. In acest din urma caz, bunurile neincluse

in actul de partaj se vor transmite in indiviziune la mostenitori urmand a fi impartite intre acestia

potrivit regulilor dreptului comun (art. 796 C. civ.). Donatia-partaj poate cuprinde nu numai

cotitatea disponibila, cum se intampla in cazul donatiilor obisnuite, ci si rezerva mostenirii,

respectand partea ce revine fiecarui descendent din aceasta Bunurile sotilor obiect al unei

donatii-partaj conjunctive. Practica judiciara si doctrina admit posbilitatea ca o donatie-partaj sa

fie facuta impreuna de mama si tata in favoarea copiilor comuni, act care este cunoscut sub

denumirea de donatie-partaj conjunctiva . Avantajul incontestabil al donatiei-partaj conjunctive

este acela ca parintii pot dispune nu numai de bunurile proprii, ci si de cele comune, lucru pe

care nici unul nu l-ar putea face fara acordul celuilalt. Ca urmare a acestei operatiuni, fiecare

parinte este considerat a fi contribuit la formarea loturilor copiilor in proportie egala din

154

ansamblul bunurilor distribuite, chiar daca un anume copil a primit bunuri numai de la mama, iar

un altul numai de la tata . Daca exista copii care nu sunt comuni, donatia-partaj conjunctiva

facuta de cei doi soti in favoarea acestora nu poate sa aiba ca obiect decat bunuri care apartin

parintelui sau, iar nu si celuilalt sot, fata de care nu are vocatie succesorala .Donatia-partaj

conjunctiva cu rezerva dreptului de uzufruct in favoarea sotului donatar si cu clauza continuarii

uzufructului in persoana sotului supravietuitor este valabila, caci nu este vorba de transmiterea

unui uzufruct viager stins prin moartea titularului sau (art. 557 C. civ.), ci despre un al doilea

uzufruct, distinct de cel dintai, care se naste la data decesului primului titular si care constituie o

donatie de bunuri viitoare (valabila intre soti). Bunurile indivize obiect al donatiei-partaj

cumulative. Adesea, dupa decesul mamei sau tatalui, averea succesorala ramane in indiviziune

intre parintele supravietuitor si copiii sai. Parintele supravietuitor nu va putea face o donatie-

partaj in privinta acestor bunuri intrucat nu-i partin in exclusivitate. Practica judiciara franceza si

doctrina admit insa validitatea unei asemenea operatiuni cu conditia de a fi acceptata de toti

copiii, aceasta incluzand, pe de o parte, un partaj amiabil (in privinta bunurilor provenind din

patrimoniul parintelui predecedat), iar pe de alta parte o donatie-partaj (in privinta bunurilor

apartinand parintelui supravietuitor),aceasta fiind cunoscuta sub denumirea de donatie-partaj

cumulativa . Actul in discutie alcatuieste un ansamblu indivizibil, astfel incat daca acesta nu

este valabil in privinta partajului succesiunii deschise, cade intreaga operatiune, fara ca partajul

anticipat al mostenirii parintelui supravietuitor sa ramana in vigoare . Donatia-partaj cumulativa

poate fi facuta nu numai de parintii casatoriti, ci si de cei necasatoriti (divortati sau care nu au

fost casatoriti niciodata). Bunurile care au format obiectul unor donatii anterioare. Bunurile care

au format obiectul unor donatii anterioare pot forma in anumite conditii obiectul unei donatii-

partaj. Astfel, bunurile care au format obiecul unei donatii raportabile (nepreciputare) pot forma

obiectul unei donatii-partaj, dar numai intrucat sunt facute in favoarea donatarului si cu acordul

acestuia. Prin natura lor donatiile raportabile sunt destinate sa se reintoarce in masa

succesorala la decesul dispunatorului, fiind supuse impartelii conform regulilor mostenirii ab

intestat. Nu exista insa nici o piedica legala ca ascendentul sa includa bunul formand obiectul

unei asemenea donatii intr-o donatie-partaj ulterioara, cu consecinta ca prin aceasta

descendentul-donatar va fi scutit de raport, la data deschiderii mostenirii bunul revenindu-i ca

efect al partajului facut de ascendent in timpul vietii prin donatia-partaj . Divizarea reala prin

vointa donatorului. Donatia-partaj, asa cum o arata chiar denumirea ei, implica in mod necesar

o impartire a bunurilor intre descendenti facuta de donatorul-ascendent cu acordul acestora.

Actul prin care ascendentul dispune in favoarea descendentilor sai cu titlu gratuit in ideea de a-i

gratifica, dar lasand grija impartelii in seama acestora, nu este o donatie-partaj, ci, in lipsa

repartizarii specifice partajului, o donatie ordinara . De asemenea, actul prin care parintele se

limiteaza sa gratifice pe fiecare din copiii sai cu o cota-parte indiviza dintr-un imobil, in lipsa

155

repartizarii individuale, nu poate fi o donatie-partaj, ci o donatie ordinara . Criteriul de delimitare

a donatiei-partaj fata de donatia ordinara este intentia ascendentului de a proceda la un

aranjament de familie global, chiar daca nu se face expres referire la dispozitiile art. 794 C. civ.

si chiar daca nu este cuprins intr-un act unic, ci in acte distincte, cu conditia ca din acestea sa

rezulte vointa ascendentului de a le privi ca indisociabile si deci indivizibile . Compunerea

loturilor. In privinta componentei loturilor atribuite descendentilor, donatorul nu este constrans

de regula care rezulta din dispozitiile art. 741 alin. 1 C. civ., conform careia la partaj (este vorba

de partajul obisnuit facut dupa deschiderea mostenirii) „trebuie sa se dea… aceeasi cantitate

de mobile, de imobile, de drepturi sau de creante de aceeasi natura si valoare”, recunoscandu-

i-se dreptul de a alcatui loturile cum crede de cuviinta . Modelul partajului de ascendent este

partajul voluntar, iar nu partajul judiciar, astfel incat, lasand la o parte faptul ca si in cazul

partajului judiciar principiul egalitatii in natura este susceptibil de nuantari (supra nr. 717),

ascendentul are libertate in fixarea componentei loturilor, admitandu-se ca atribuirea in

intregime a unui domeniu agricol unuia dintre copii cu obligatia de a plati celorlalti copii ai

dispunatorului sultele corespunzatoare -; stabilite de dispunator, indiferent daca sunt platibile in

timpul vietii acestuia sau dupa decesul lui - este o donatie-partaj, iar nu o donatie ordinara cu

sarcini . Solutia nu poate fi insa dusa pana la extrem, in sensul ca atunci cand interesul

economic al pastrarii integritatii imobilelor ori exploatatiilor agricole sau comerciale nu este in

joc, iar ascendentul detine mai multe imobile, principiul egalitatii partajului in natura redevine

aplicabil .Ascendentul donator, in limitele cotitatii disponibile a mostenirii, poate favoriza pe unul

sau altul dintre copiii sai atribuindu-i bunuri de valoare mai mare decat celorlalti. Daca limitele

cotitatii disponibile sunt depasite, ceilalti copii pot cere reductiunea liberalitatii in conditiile

dreptului comun (art. 798 C. civ.) . Aplicarea dreptului comun. Conform dispozitiilor art. 795 alin.

1 C. civ., donatia-partaj trebuie sa intruneasca din punctul de vedere al formei „conditiile si

regulile prescrise pentru donatiunile intre vii”. Asadar, in principiu, sub sanctiunea nulitatii, ea

trebuie sa fie incheiata in forma autentica (art. 813 C. civ.), iar daca se refera si la bunuri

mobile, trebuie sa fie intocmit si un stat estimativ semnat de donator si donatari (art. 827 C.

civ.). Acceptarea donatarilor trebuie sa fie expresa si facuta prin act autentic notificat

donatorului inaintea deschiderii mostenirii (art. 814 C. civ.) . Se recunoaste, nu fara oarecare

retinere, ca, prin exceptie, in cazurile si conditiile admise in dreptul comun, forma autentica nu

este ceruta daca este vorba de donatii sub forma darului manual, a donatiei deghizate si a

donatiei indirecte .In cazul in care un partaj de ascendent nul absolut pentru vicii de forma este

executat in cunostinta de cauza de descendenti, acestia nu mai pot reveni cerand constatarea

nulitatii absolute, actul nul fiind ratificat conform dispozitiilor art. 1167 alin. 3 C. civ. .Raporturile

intre donatorul-ascendent si donatarii-descendenti Efectele sunt cele ale unei donatii obisnuite.

Donatia-partaj produce intre ascendentul-donator si descendentii-donatari efectele unei donatii

156

obisnuite. Ea comporta in primul rand transferul irevocabil al bunurilor care formeaza obiectul ei

din patrimoniul donatorului in patrimoniul fiecarui donatar, conform stipulatiilor actului.

Transferul se realizeaza in principiu imediat, dar el poate fi amanat prin stipularea unui termen

suspensiv . Descendentii donatari pot dispune liber de bunurile transferate prin donatia-partaj in

patrimoniul lor . Afara de cazul unei clauze de reintoarcere conventionala stipulata in act (art.

825 C. civ.), decesul unuia dintre donatari inaintea donatorului nu atrage caducitatea atribuirii,

drepturile acestuia transmitandu-se pe cale succesorala la mostenitorii sai . Ca orice donatie,

donatia-partaj poate fi revocata pentru ingratitudine (art. 830 C. civ.) si pentru neindeplinirea

sarcinilor (art. 831 C. civ.). Revocarea pentru survenienta de copii este exclusa intrucat chiar

prin ipoteza doatia-partaj presupune ca donatorul are descendenti la data incheierii actului.

Transmisiunea este individuala, donatia-partaj neantrenand in nici un fel deschiderea

mostenirii. Ascendentul-donator, chiar daca include in act toate bunurile care le detine la data

incheierii acestuia, nu-si instraineaza descendentilor patrimoniul sau, acesta fiind inalienabil

prin acte intre vii, ramanand tinut personal la plata datoriilor fata de creditorii sai actuali si viitori,

chiar daca a impus descendentilor sai plata lor cu titlu de sarcina a liberalitatii . Donatia-partaj

poate fi atacata cu actiune pauliana de creditorii ascendentului-donator, fara a fi obligati a

dovedi complicitatea descendentilor-donatari la frauda, sub acest aspect actul fiind tratat ca o

liberalitate si nu ca un partaj, acesta din urma neputand fi atacat cu actiune

pauliana .Raporturile dintre desecendentii-donatari-Efectele sunt cele specifice unui partaj.

Chiar din momentul incheierii actului, descendentii-donatari sunt considerati copartajanti, dar nu

ai succesiunii, care inca nu s-a deschis, ci ai bunurilor incluse in donatia-partaj .In aceasta

calitate, afara de cazul unei stipulatii contractuale contrarii, ei isi datoreaza garantia pentru

evictiune, astfel incat daca unul dintre ei este evins de catre un tert, pierderea va fi suportata nu

numai de catre donatarul evins, ci de toti (inclusiv donatarul evins) in proportia drepturilor ce le

revin din succesiune. De asemenea, plata sultelor stipulate in actul de donatie-partaj sau a

indeminizatiei de evictiune sunt garantate intre donatarii-descendenti de privilegiul

copartajantului (art. 1737 pct. 3 C. civ.) asupra imobilelor cuprinse in actul de dispozitie. Dupa

deschiderea mostenirii dispunatorului-Donatarii-descendenti devin mostenitori ai defunctului.

Odata cu decesul donatorului-ascendent, se deschide succesiunea acestuia, iar donatarii-

descendenti devin mostenitori ai acestuia, fiind considerati ca au mostenit direct de la acesta

bunurile care le-au fost atribuite prin donatia-partaj, fara sa fi fost nici un moment in indiviziune

in privinta lor. Bunurile care nu au fost incluse in donatia-partaj se transmit acelorasi mostenitori

in stare de indiviziune, fiind supuse partajului in conditiile dreptului comun.

Partajul de ascendent, care pana la data deschiderii mostenirii anticipa doar drepturile

succesorale ale descendentilor, devine din acest moment efectiv. Din aceasta situatie decurg o

serie de consecinte. In primul rand, bunurile cuprinse in donatia-partaj nu sunt supuse

157

raportului, caci aceasta „fiind o operatiune preliminara partajului prin faptul ca tinde la

constituirea masei partajabile”, este lipsit de obiect in cazul analizat, partajul fiind deja realizat

prin vointa ascendentului . In al doilea rand, bunurile donate, in lipsa de stipulatie contrara, sunt

considerate ca un avans in contul mostenirii viitoare, iar nu ca o liberalitate preciputara, astfel

incat se imputa mai intai asupra rezervei si numai pentru diferenta, daca exista, asupra cotitatii

disponibile a mostenirii .In al treile rand, ca mostenitori ai defunctului, descendentii-donatari

sunt tinuti la plata pasivului succesoral in conditiile dreptului comun. Donatarii-descendenti pot

renunta la mostenirea defunctului, caz in care pierd calitatea de mostenitori, nemaifiind tinuti la

plata pasivului, iar donatia primita se va imputa asupra cotitatii disponibile a mostenirii, fiind

supusa reductiunii in masura in care depasesete limitele acesteia. Reductiunea donatiei-partaj-

Din dispozitiile art. 798 C. civ. rezulta ca in cazul in care la deschiderea mostenirii se constata

ca prin donatia-partaj sau printr-un alt act „vreunul din acei intre care s-au impartit bunurile s-ar

gasi vatamat in partea sa legitima”, imparteala de ascendent „se poate ataca”. Avand in vedere

dispozitiile de ordine publica referitoare la rezerva, textul vrea sa spuna ca donatia-partaj este

supusa actiunii in reductiune atunci cand la deschiderea mostenirii se constata ca unuia sau

altuia dintre descedentii copartajanti i s-au incalcat drepturile referitoare la rezerva. Stabilirea

rezervei si a cotitatii disponibile. Ascendentul are libertatea deplina de a gratifica pe unul sau

altul dintre descendentii sai mai mult decat pe ceilalti, dar aceasta numai in limitele cotitatii

disponibile a mostenirii. Calculul rezervei si al cotitatii disponibile se face prin raportare la masa

de calcul unica rezultata din reunirea fictiva a donatiei-partaj la activul net al mostenirii, alaturi

de celelalte donatii facute de defunct, nepunandu-se in nici un caz problema existentei a doua

mase de calcul (una incluzand bunurile cuprinse in donatia-partaj si alta cuprinzand celelalte

bunuri lasate de defunct) .Imputarea bunurilor primite prin donatie-partaj. Dupa stabilirea masei

de calcul in raport cu care se stabilesc rezerva si cotitatea disponibila a mostenirii, problema

care se pune este aceea a imputarii bunurilor donate, adica daca se vor calcula asupra rezervei

sau asupra cotitatii disponibile. In principiu, bunurile donate se vor imputa asupra rezervei celor

gratificati (supra nr. 768), afara de cazul unei clauze de preciput, caz in care se vor imputa

asupra cotitatii disponibile a mostenirii. Daca un descendent-donatar renunta la mostenire,

bunurile donate acestuia se vor imputa asupra cotitatii disponibile a mostenirii, acesta pierzand

calitatea de mostenitor si, deci, si de rezervatar.. Complinirea rezervei. Daca unul sau altul

dintre descendentii-donatari nu a primit prin donatia-partaj cota corespunzatoare rezervei sale

(lucru care, subliniem din nou, se poate stabili doar la data decesului dispunatorului), pentru

complinirea rezervei acesta are dreptul in primul rand la un drept care se inrudeste cu un „drept

de prelevare” asupra bunurilor ramase nepartajate la decesul dispunatorului si numai daca

acestea nu sunt suficiente poate solicita reductiunea liberalitatilor preciputare facute prin

donatia-partaj . Faptul de a fi participat si el la donatia-partaj nu poate fi opus descendentului-

158

donatar pentru a-i paraliza dreptul de complinire a rezervei deoarece, pe de o parte, nimeni nu

poate renunta la rezerva sa inaintea deschiderii mostenirii , iar pe de alta parte rezerva nu

poate fi stabilita decat in raport cu situatia patrimoniului defunctului de la data deschiderii

mostenirii, iar nu cu cea de la data donatiei-partaj. Actiunea regelementata de art.798 C. civ.

este o actiune in reductiune, care nu duce la anularea donatiei-partaj, ci doar la retrangerea

liberalitatilor care incalca rezerva descendentului-reclamant. Ea nu poate fi primita daca

bunurile donate supuse reductiunii au pierit fara culpa donatarului si acesta nu aprimit nici o

indemnizatie care sa compenseze pierderea . Partajul de ascendent, asa cum rezulta din

dispozitiile art. 795 C- civ., poate fi facut nu numai prin donatii intre vii, ci si prin testament. Spre

deosebire de donatia-partaj, testamentul-partaj este un act juridic unilateral mortis causa,

revocabil, prin care un ascendent face intre copiii sai distribuirea si partajul bunurilor pe care le

va lasa la moartea sa . Testamentul-partaj se aseamana cu testamentul obisnuit pana la

identificare in privinta formelor si conditiilor de capacitate ale dispunatorului, dar se deosebeste

de acesta in privinta continutului sau intrucat menirea lui principala nu este de a institui legatari,

adica de a gratifica preciputar anumite persoane, ci de a repartiza bunurile ascendentului intre

descendentii sai care vin la mostenire in temeiul vocatei lor legale, iar nu testamentare .

Aceasta nu inseamna insa ca dispunatorul, in limitele cotitatii disponibile, nu ar putea favoriza

pe unul sau pe altul dintre descendentii sai in dauna celorlalti, ceea ce inseamna ca nu i se

poate nega radical posibilitatea de a constitui si un instrument devolutiv, iar nu doar de

repartizare a bunurilor succesorale . Ca si donatia-partaj, testamentul-partaj poate avea o

natura ambivalenta. Persoanele care pot face si persoanele care pot beneficia de testamentul-

partaj. Trimitere. Testamentul-partaj poate fi facut de aceleasi persoane care pot face donatii-

partaj, iar beneficiari ai acestuia pot fi aceleasi persoane care pot primi donatii-partaj. Bunurile

care pot forma obiectul testamentului-partaj. Testamantul-partaj poate avea ca obiect nu numai

bunurile prezente ale dispunatorului, ci si bunurile viitoare, pe care acesta le va dobandi pana la

deschiderea mostenirii. Testatorul poate imparti doar o parte din bunurile sale, cele neimpartite

transmitandu-se in indiviziune la descendentii sai, urmand a fi impartite potrivit dreptului comun.

Obiect al testamentului-partaj nu pot fi decat bunurile aflate in proprietatea exclusiva a

testatorului, nu si cele aflate in proprietate comuna, testatorul trebuind sa aiba libera dispozitie

asupra bunurilor pentru a putea face impartirea acestora . De aceea, testamentul-partaj

cumulativ este nevalabil . Un asemenea act nu poate fi realizat nici prin acordul ambilor soti,

deoarece prohibitia testamenului conjunctiv (art. 857 C. civ.) se aplica si testamentului-

partaj .Bunurile de care testatorul a dispus deja prin donatii preciputare nu pot fi incluse in

testamentul-partaj, lucru care insa este posibil in privinta donatiilor nepreciputare (supuse

raportului), care nu constituie decat avansuri in contul mostenirii . Repartizarea bunurilor.

Elementul caracteristic al testamentului-partaj este repartizarea bunurilor succesorale intre

159

descendentii defunctului prin vointa acestuia. La repartizarea bunurilor ascendentul are libertate

deplina in privinta repartizarii cutarui sau cutarui bun cutarui sau cutarui descendent.

Ascendentul poate repartiza unui descendent anumite bunuri in natura, cu obligatia de a plati

celorlalti sultele corespunzatoare . Sub sanctiunea nulitatii (art. 797 C. civ.), repartizarea trebuie

sa cuprinda pe toti descendentii cu vocatie succesorala ai defunctului. Efectele testamentului-

partaj. Fiind un act mortis causa, partajul de ascendent realizat prin testament nu produce

efecte decat la data deschiderii mostenirii, pana la acest moment putand oricand fi revocat sau

modificat de dispunator. Dupa decesul testatorului, descendentii defunctului culeg fiecare

individual lotul sau cu titlu de mostenire legala si nu de legat . Efectul fiind acela al unui partaj,

comostenitorii isi datoreaza garantia specifica pentru evictiune, iar daca este cazul platii unor

sulte, creditorii acestora beneficiaza de privilegiul prevazut la art. 1737 pct. 3 C. civ. Daca

testamentul-partaj (sau altul ordinar) contine si legate in favoarea unui descendent inclus la

partaj, acesta poate opta diferit, acceptand mostenirea legala si repudiind legatul sau invers. De

asemenea, el poate accepta atat mostenirea legala, cat si pe cea testamentara. In privinta

mostenirii care formeaza obiectul testamentului-partaj, descendentii nu pot face un act de

renuntare sub cuvant ca renunta la testament si, pretinzand ca accepta mostenirea legala, sa

ceara o alta impartire; ori accepta mostenirea si se supun vointei defunctului in privinta

partajului, vocatia lor la bunurile care compun loturile formate de defunct fiind legala, ori renunta

la mostenire si nu primesc nimic din aceasta . Mostenitorul care accepta mostenirea pur si

simplu va fi tinut ultra vires hereditatis la plata datoriilor, in timp ce acela care accepta

mostenirea sub beneficiu de inventar va fi tinut la plata doar in limita bunurilor primite de la

defunct. Reductiunea testamentului-partaj. In cazul in care unul dintre descendentii defunctului

primeste in lotul sau bunuri care nu acopera rezerva sa, are dreptul la complinirea acesteia prin

exercitarea actiunii in reductiune prevazuta la art. 798 C. civ., regulile aplicabile donatiei-partaj

in aceasta materie (supra nr. 772) fiind aplicabile si in cazul testamentului-partaj.

56) Împărţeala moştenirii. Noţiune, condiţii, obiect şi forme.

Partajul este operatiunea juridica prin care se pune capat starii de indiviziune prin

transformarea dreptului la cote parti abstracte in drepturi de proprietate individuala asupra

bunurilor din masa partajabila prin atribuirea mostenitorilor. Forme: partaj amiabil, partaj

judiciar-pot cere partajul comostenitorii, creditorii comostenitorilor. Este necesara capacitatea

de exercitiu pentru a putea cere partajul. Cererea de partaj trebuie sa arate persoanele, titlul de

mostenitor, bunurile, evaluarea acestora. In principiu bunurile se atribuie in natura. Bunul se

160

poate atribui unui coindivizar si acesta trebuie sa plateasca sulte celorlalti coindivizari. Bunurile

pot fi vandute prin licitatie iar sumele impartite intre coindivizari.

57) Împrumutul de consumaţie ( propriu-zis).

Imprumutul de consumatie este un contract prin care o persoana numita imprumutator

transmite in proprietate unei alte persoane, numita imprumutat o catime de bunuri fungibile si

consumptibile cu obligatia pentru imprumutat de a restitui la scadenta o cantitate egala de

lucruri de acelasi gen si calitate. Imprumutul este un contract real si unilateral. Atat

imprumutatul cat si imprumutatorul trebuie sa aiba capacitatea ceruta pentru acte de dispozitie.

Daca imprumutul are o valoare mai mare de 250 lei contractul se dovedeste cu inscrisuri.

Imprumutatul are obligatia de a restitui la sacdenta lucruri de acelasi gen, in aceasi cantitate si

de aceasi calitate. Imprumutul cu dobanda care se stabileste la nivelul taxei oficiale a scontului

stabilit de BNR diminuat cu 20%. Imprumutul de consumatie se stinge prin plata.

58) Împrumutul de folosinţă.

Imprumutul de folosinta este un contract prin care o persoana numita comodant remite spre

folosinta temporara unei alte persoane numite comodatar un lucru determinat cu obligatia

pentru acesta din urma de a-l restitui in natura, in individualitatea sa. Comodatul este un

contract real, consensual, esentialmente gratuit si unilateral. Comodatul are ca obiect bunuri

nefungibile deoarece trebuie restituite in integralitatea lor. Este necesara capacitatea specifica

actelor de administrare. Comodatarul este obligat sa conserve bunul, sa intrebuinteze bunul

numai la destinatia determinata prin natura sa sau prin acordul partilor, sa restituie lucrul la

scadenta. Comodatarul raspunde pentru deteriorarea sau pieirea lucrului daca nu dovedeste ca

deteriorarea sau pierea s-au produs fortuit. Riscul pieirii este suportat in principiu de catre

comodant, dar sunt anumite situatii in care riscurile sunt suportate de catre comodatar:

intrebuintarea lucrului contrar destinatiei determinate, prelungeste folosinta dupa scadenta, ar fi

putut salva bunul inlocuindu-l cu un bun al sau sau daca ambele fiind in pericol a scapat lucrul

sau, lucrul a fost evaluat in momentul contractarii. Comodantul are ca obligatii: restituirea

cheltuielilor de conservare, plata despagubirilor generate de viciile lucrului. Comodatul se stinge

prin: restituirea lucrului, reziliere, moartea comodatarului daca contractul a fost incheiat intuitu

personae.

161

59) Începutul prescripţiei extinctive.

Prescriptia extinctiva nu este definita in legea civila totusi Decretul 167 / 1958 in art. 1, alineatul

1, consacra efectul prescriptiei extinctive “dreptul la actiune avand un obiect patrimonial, se

stinge prin prescriptie, daca nu a fost executat in temeiul stabilit de lege”. Putem defini

prescriptia extinctiva din dreptul civil ca fiind stingerea dreptului la actiune neexercitat in

termenul de prescriptie. Prescriptia extinctiva este cunoscuta de toate ramurile de drept , si de

aici drept drept consecinta – natura juridica a prescriptiei extinctive trebuie stabilita in cadrul

fiecarei ramuri de drept. Din dreptul civil face parte prescriptia dreptului la actiune ( in sens

material ) si pentru a stabili natura juridica a prescriptiei extinctive, inseamna a raspunde la

intrebarea ce este, pentru dreptul civil, prescriptia dreptului la actiune ? Pentru a raspunde la

intrebare este necesar sa stabilim ce efect produce prescriptia extinctiva asupra dreptului

subiectiv civil si pe cale de consecinta, asupra obligatiei civile corelative. Inceputul prescriptiei

extinctive -Regula generala potrivit art. 7 alin. 1 “prescriptia incepe sa curga de la data cand se

naste dreptul la actiune…”, iar potrivit art. 1886 Cod civil : “nici o prescriptie nu poate incepe a

curge mai inainte de a se naste actiunea supusa acestui mod de stingere”. In concluzie, regula

generala, este aceasta :prescriptia incepe sa curga la data nasterii dreptului la actiune. Regulile

speciale privind inceputul prescriptiei dreptului la actiune: pentru pur si simplu, prescriptia

dreptului la actiune incepe sa curga de la data nasterii raportului juridic ( art. 7, alin. 2 din

Decretul 167 / 1958 ); pentru dreptul afectat de un termen suspensiv ori de o conditie

suspensiva, prescriptia dreptului la actiune incepe sa curga de la data implinirii termenului ori

realizarii conditiei ( art.7 alin 3 din Decretul 167 / 1958 ); in cazul actiunii in raspundere pentru

paguba cauzata prin fapta ilicita si in cazurile asimilate, prescriptia incepe sa curga de la data

cand pagubitul a cunoscut sau trebuia ( ori putea ) sa cunoasca paguba si pe cel care raspunde

de ea, sau de la expirarea termenului prevazut de lege ( art. 8 din Decretul 167 / 1958 si art. 12

din Legea 11 / 1991 ); prescriptia actiunii in anulabilitate incepe sa curga din momente diferite,

in functie de cauza de nulitate relativa ( art. 9 din Decretul 167 / 1958 ); prescriptia dreptului la

actiune privind viciile ascunse ale unui lucru, ale unei lucrari, ale unei constructii incepe sa

curga de la data descoperirii viciilor, insa cel mai tarziu de la implinirea termenului de garantie

pentru aceste vicii ( art. 11 din Decretul 167 / 1958 ) Prin suspendarea prescriptiei extinctive se

intelege acea modificare a cursului acestei prescriptii care consta in oprirea, de drept, a curgerii

termenului de prescriptie, pe timpul cat dureaza situatiile, limitative prevazute de lege, care il

pun in imposibilitate de a actiona pe titularul dreptului la actiune. Caracterele cauzelor de

suspendare sunt : legale; limitative Cauzele de suspendare sunt enumarate in Decretul 167 /

1958 , art. 13-14. Potrivit art. 13 : “cursul prescriptiei se suspenda:cat timp cel impotriva caruia

ea curge este impiedicat de un caz de forta majora sa faca acte de intrerupere; pe timpul cat

162

creditorul sau debitorul face parte din fortele armate ale Romaniei, iar acestea sunt puse pe

picior de razboi; pana la rezolvarea reclamatiei administrate facute de cel indreptatit cu privire

la despagubiri sau restituiri, in temeiul unui contract de transport sau prestare a serviciilor de

posta si telecomunicatii, insa cel mai tarziu pana la expirarea unui termen de trei luni socotit de

la inregistrarea reclamatiei”. Potrivit art. 14 : intre parti sau tutore si si cei ce se afla sub

ocrotirea lor, intre curator si acei pe care ii reprezinta precum si si intre orice alta persoana

care, in temeiul legii sau al hotararii judecatoresti, administreaza bunurile altora si cei ale caror

bunuri sunt astfel administrate, prescriptia nu curge cat timp socotelile nu au fost date si

aprobate. In legatura cu cazul de forta majora, apare necesar definirea acesteia :forta majora

este un eveniment imprevizibil si insuportabil precum : cutremurul de pamant, inundatia si

altele. Efectele suspendarii prescriptiei-Potrivit art. 15 alin. 1 : “Dupa incetarea suspendarii,

prescriptia isi reia cursul socotindu-se si timpul scurs inainte de prescriptie “. Pentru perioada

anterioara cauzei, suspendarea nu produce nici un efect juridic, socotindu-se si timpul scurs

inainte de suspendare. Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs consta in oprirea

curgerii prescriptiei, pe toata aceasta perioada; prin urmare, durata cauzei de suspendare nu

intra in calculul termenului de prescriptie. Ulterior cauzei de suspendare, efectul care se

produce consta in reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care produce, consta in

reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care el fusese blocat, oprit; este efectul precizat

in art. 15 alin. 1 in termenii “ Dupa incetarea suspendarii prescriptia isi reia cursul… “ Efectul

special al suspendarii este reglementat de art. 15 alin 2 astfel : “prescriptia nu se va implini,

totusi inainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data incetarii cauzei de

suspendare, cu exeptia prescriptiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor implini decat dupa

expirarea unui termen de 1 luna de la suspendare “. Efectul special al suspendarii prescriptiei

consta, in esenta, prorogarea momentului implinirii termenului de prescriptie extinctiva, in asa

fel incat, intre momentul incetarii cauzei de suspendare si momentul implinirii termenului de

prescriptie sa se asigure 6 luni ori o luna, dupa cum termenul de prescriptie aplicabil este mai

mare ori mai mic de 6 luni. Intreruperea prescriptiei extinctive poate fi definita ca modificarea

cursului acesteia care consta in inlaturarea prescriptiei scurse inainte de aparitia unei cauze

intreruptive si inceperea unei alte prescriptii extinctive. Cauze de intrerupere sunt potrivit art. 16

din Decretul 167 / 1958 prin recunoastrea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in

folosul caruia curge prescriptia – aceasta cauza presupune de catre debitor a pozitiei sale de

impotrivire fata de dreptul subiectiv corelate in formularea aceasta : recunoasterea dreptului a

carui actiune se prescrie facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia. Recunoasterea la care

se refera textul trebuie sa fie neindoielnica; Cererea de chemare in judecata. Pentru a produce

efectul intreruperii se cere ca : actiunea in justitie sa fie efectiva ( adica cu scopul de a fi admisa

); retragerea ori perimarea demonstreaza neindeplinirea acestei conditii; actiunea sa fie

163

admisa, printr-o hotarare definitiva;retragerea ori anularea actiunii dovedeste neindeplinirea

conditiei” Efectele prescriptiei extinctive sunt stabilite de art. 17 astfel “intreruperea sterge

prescriptia inceputa inainte de a se ivi imprejurarea care a intrerupt-o”. Dupa intrerupere incepe

sa curga o noua prescriptie.Intreruperea prescriptiei extinctive produce urmatoarele doua efecte

: anterior datei intreruperii, prescriptia este stearsa, adica inlaturata; posterior intreruperii,

efectul care se produce consta in inceperea altei prescriptii Ca si in cazul suspendarii, efectele

intreruperii prescriptiei extinctive se produc in temeiul legii, organului de justitie neramanandu-i

decat sa constate producerea lor. Repunerea in termen, reprezinta beneficul acordat de lege

titularului dreptului la actiune care, din motive temeinice nu a putut formula actiunea in justitie

inauntrul termenului de prescriptie, astfel ca organul jurisdictional este indreptatit sa solutioneze

in fond, cererea de chemare in judecata, desi a fost introdusa dupa implinirea termenului de

prescriptie. In esenta, repunerea in termenul de prescriptie extinctiva este un beneficiu al legii si

, totodata o piedica in calea producerii efectelor prescriptiei, nejustificat. Domeniul repunerii in

termen a fost conturat astfel : “repunerea in termen este o notiune care exclude si forta majora

si culpa “.Domeniul ei incepe unde inceteaza culpa si inceteaza unde incepe forta majorat.

Potrivit art. 19 alin. 2 “cererea de repunere in termen va putea fi facuta numai in termen de 1

luna de la incetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie “. Efectul

repunerii in termeni Efectul consta in socotirea prescriptiei ca neindeplinita, desi termenul de

prescriptie a expirat. Efectul aratat permite organului de justitie sa treaca la judecata, in fond, a

cauzei ( nerespectandu-se actiunea ca prescrisa ) Prin implinirea prescriptiei extinctive

intelegem determinarea momentului in care expira termenul de prescriptie.

60) Începutul şi conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.

Definitia capacitatii de folosinta este cuprinsa in alin. 2 art. 5 D 31/1954; “Capacitatea de

folosinta este capacitatea de a avea drepturi si obligatii” In acest sens retinem: capacitatea de

folosinta a persoanei fizice este o parte a capacitatii civile a omului, ea consta in aptitudinea

omului de a avea drepturi si obligatii, aceste drepturi si obligatii sunt civile, nu drepturi si

obligatii in general. Caracterele juridice ale capacitatii de folosinta ale persoanei fizice, sunt : a)

Legalitatea -; consta in insusirea acestei capacitati de a nu putea fi reglementata decat prin

lege, sub toate aspectele: inceput, continut, incetare b) Generalitatea -; acest caracter se

exprima prin aptitudinea generala si abstracta a omului de a avea toate drepturile si obligatiile

civile c) Inalienabilitatea -; presupune insusirea capacitatii de folosinta a persoanei fizice de a

nu putea forma obiect de renuntare, in tot sau in parte si nici obiect de instrainare. Acest

caracter este consacrat legislativ in D 31/1954 art. 6 alin 2; Nimeni nu poate renunta, nici in tot

164

nici in parte la capacitatea de folosinta …..” d) Intangibilitatea -; reprezinta caracteristica

capacitatii de folosinta de a nu i se putea aduce limitari, ingradiri decat prin texte exprese de

lege. In acest sens D 31/1954 art 6 alin 1 dispune “Nimeni nu poate fi ingradit in capacitatea de

folosinta … decat in cazurile si conditiile prevazute de lege”. e) Egalitatea capacitatii de

folosinta a persoanei fizice -; D 31/1954 consacra expres acest caracter in art 4 alin 2 astfel

“Sexul, rasa, nationalitatea, religia, gradul de cultura sau originea nu au nici o inraurire asupra

capacitatii” f) Universalitatea capacitatii de folosinta a persoanei fizice -; acest caracter consta

in insusirea capacitatii de folosinta de a fi recunoscuta, atribuita tuturor oamenilor. Astfel, D

31/1954 dispune in art 4 alin 1 “Capacitatea civila este recunoscuta tuturor persoanelor” , iar art

6 alin 1 “Nimeni nu poate fi lipsit de capacitatea de folosinta” Inceputul capacitatii de folosinta a

persoanei fizice -; ca regula -; este stabilit de art 7 alin 1 din D 31/1954 “Capacitatea de

folosinta incepe de la nasterea persoanei …”. Aceasta data “a nasterii”, se dovedeste cu actul

de stare civila care este “certificatul de nastere” D 31/1954 art 7 alin 2 prevede “Drepturile

copilului sunt recunoscute, de la conceptiune, insa numai daca el se naste viu” Cu privire la

capacitatea succesorala a persoanei fizice, art 654 Cod civil prevede “Pentru a succede trebuie

neaparat ca persoana ce succede sa existe in momentul deschiderii succesiunii” Copilul

conceput se considera ca exista. Copilul nascut mort este considerat ca nu exista. Dispozitiile

de mai sus recunosc capacitatea de folosinta in favoarea copilului conceput. Dispozitiile

mentionate trebuie coroborate cu prevederile art 61 Codul familiei care reglementeaza “timpul

legal al conceptiunii”, astfel “Timpul cuprins intre a treisuta si a sutaoptzecea zi dinaintea

nasterii copilului este timpul legal al conceptiunii.” El se socoteste de la zi la zi. Pentru a se

aplica exceptia dobandirii capacitatii de folosinta de la data conceptiunii (infans conceptus pro

nato habetur quoties de commodis eyus agitur), este nevoie sa fie intrunite doua conditii si

anume: sa fie vorba de drepturile copilului (iar nu de obligatii, pentru acesta); copilul sa se

nasca viu; legea noastra nu pretinde ca, copilul sa fie viabil Exceptia dobandirii cu anticipatie a

capacitatii de folosinta indica drept data a acestei dobandiri data conceptiunii. Aceasta data nu

poate fi stabilita cu exactitate, de aceea, legiuitorul a instituit prezumtia timpului legal al

conceptiunii. Potrivit acesteia, ca data a conceptiunii poate fi considerata oricare zi din

intervalul, de 121 de zile, cuprins intre a 300-a si a 180-a dinaintea nasterii copilului. Continutul

capacitatii de folosinta a persoanei fizice consta tocmai in aptitudinea omului de a avea toate

drepturile si obligatiile civile. Acest continut cuprinde doua laturi: latura activa -; aptitudinea

omului de a avea drepturi subiective civile; latura pasiva -; aptitudinea persoanei fizice de a

avea obligatii civile Ingradirile capacitatii de folosinta a persoanei fizice pot fi calificate ca

incapacitati de drept civil. Incapacitatile civile formeaza doua subdiviziuni: a) Ingradiri cu

caracter de pedeapsa penala. Din aceasta categorie fac parte: pedeapsa complementara a

interzicerii unor drepturi, pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi (vezi art 53 din Cod

165

penal republicat, art 64 si 71 Cod penal) b) Ingradiri cu caracter de pedeapsa civila -; in aceasta

sub categorie intra: decaderea din drepturile parintesti, in conditiile art 109 Codul familiei. In

aceasta subcategorie intra si pedepsele civile stabilite in materie succesorala din Codul civil art

655, art 703 si art 712. Incapacitati prevazute de Codul civil: art 806 “minorul mai mic de 16 ani

nu poate dispune nici intr-un fel…” prin donatie sau testament, de bunurile sale; art 807

”minorul de 16 ani poate dispune prin testament si numai jumatate din bunurile de care dupa

lege ar dispune majorele”; art 809 “minorul de 16 ani nu poate, prin testament, dispune in

favoarea tutorelui sau; art 810 “doctorii in medicina sau in chirurgie, ofiterii de sanatate sau

subofiterii (adica medici si farmacistii), care au tratat o persoana in boala de care moare, nu pot

profita de dispozitiile intre vii sau testamentare, ce dansa a facut in favoarea lor in cursul

acestei boli.” Aceleasi reguli sunt aplicabile si in privinta preotilor (vezi art 833, 1307 alin 1, art

1309 Cod civil) Incapacitati prevazute de Codul familiei Art 128 din Codul familiei “este oprit sa

se incheie acte juridice intre tutore, sotul, o ruda in linie dreapta ori fratii sau surorile tutorelui,

de o parte, si minor, de alta” Art 133 alin 3 Codul familiei “minorul (sub 14 ani) nu poate sa faca,

nici chiar cu incuviintare, donatii si nici sa garanteze obligatia altuia” Incapacitatea prevazuta de

Constitutie si Legea 54/1998 Art 41 -; teza a II a din Constitutie “Cetatenii straini si apatrizii nu

pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. Aceasta incapacitate este preluata ad

litteram in alin 1 al art 3 din L 54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor. Nu trebuie

asimilate ingradirilor din dreptul civil, acele ingradiri ori incompatibilitati care sunt cunoscute in

alte ramuri de drept, cum ar fi cele din dreptul constitutional, dreptul muncii, dreptul

administrative, dreptul comercial.

61) Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.

ÎNCETAREA CAPACITĂŢII DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE I. Regula încetării

capacităţii de folosinţă – moartea persoanei Textul legal care reglementează începutul

capacităţii de folosinţă a persoanei fizice – art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 – stabileşte şi

sfârşitul acesteia, în termenii următori: „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea

persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia”. Pentru declararea judecătorească a morţii

persoanei fizice, art. 18 din acelaşi Decret nr. 31/1954 prevede: „De îndată ce hotărârea

declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită în

hotărâre, ca fiind aceea a morţii. Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările.

În lipsă de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului după care

se poate cere declararea judecătorească a morţii. Instanţa judecătorească va putea rectifica

data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor prezentului articol, dacă se va dovedi ca adevărată o altă

dată”. II. Ipoteze privind stabilirea datei morţii Din chiar enunţarea, de mai sus, a dispoziţiilor

166

legale referitoare la data morţii persoanei fizice rezultă că legiuitorul a avut în vedere, conform

realităţilor, două ipoteze, şi anume: - ipoteza morţii constatate fizic, direct (prin examinarea

cadavrului) - ipoteza dispărutului, a cărui moarte nu poate fi constatată direct, fiind necesară

declararea judecătorească a morţii; este ipoteza morţii declarate pe cale judecătorească.

Esenţial de reţinut este că, în ambele ipoteze, data încetării capacităţii de folosinţă a persoanei

fizice este aceeaşi, ţi anume data morţii. Această dată este înscrisă în actul de stare civilă care

este actul de deces, pe baza şi în conformitate cu care se eliberează certificatul de deces. În

aceste acte de stare civilă, o rubrică specială este destinată tocmai datei morţii: an, lună, zi.

Ceea ce diferă, în cele două ipoteze de mai sus, este modul în care se ajunge la completarea

rubricii menţionate, şi anume: - în ipoteza morţii fizice constatate, completarea datei morţii se

face fie pe baza datei trecute în actul medical constatator al morţii (când un asemenea act a

fost întocmit de personalul medical), fie pe baza declaraţiei făcute de persoana care anunţă, la

starea civilă, decesul persoanei (când, deci, nu s-a întocmit un certificat constatator al morţii de

către medici); - în ipoteza morţii declarate judecătoreşte, completarea datei morţii, în actul de

stare civilă – actul de deces, se face pe baza hotărârii judecătoreşti declarative de moarte,

rămase definitive şi irevocabile, în sensul că data morţii, din această hotărâre, este trecută în

rubrica corespunzătoare din actul de stare civilă. III. Declararea judecătorească a morţii

Declararea judecătorească a morţii – precedată sau nu de declararea dispariţiei – este

reglementată atât prin norme de drept substanţial ori material – art. 16-21 din Decretul nr.

31/1954 – cât şi prin norme de drept procesual – art. 36-43 din Decretul 32/1954. 1) Noţiune,

justificare şi feluri Expresia „declararea judecătorească a morţii” este folosită în două sensuri.

Intr-un prim înţeles, expresia desemnează instituţia juridică având această denumire şi

cuprinde ansamblul normelor menţionate mai sus. În esenţă, instituţia declarării judecătoreşti a

morţii este justificată de nevoia, social-juridică, a clarificării situaţiei persoanei dispărute, despre

care nu se mai ştie dacă este sau nu în viaţă. Într-o asemenea clarificare este interesată

societatea însăşi, dar sunt interesate şi persoanele cu care cel dispărut se află în raporturi de

familie, precum şi în raporturi civile (creditorii, moştenitorii). Ieşirea din starea de incertitudine

ce planează asupra dispărutului presupune declanşarea mecanismului juridic al declarării

judecătoreşti a morţii. În stabilirea felurilor declarării judecătoreşti a morţii trebuie pornit de la

prevederile art. 16 din Decretul nr. 31/1954: „Cel care lipseşte de la domiciliul său poate fi

declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatele, dacă a trecut un an

de la data ultimilor ştiri din care rezultă că era în viaţă. Cel astfel declarat dispărut poate fi

declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească dacă de la data ultimelor ştiri din care

rezultă că era în viaţă au trecut patru ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte

de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişărilor extrasului de pe hotărârea prin care

s-a declarat dispariţia. Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale

167

ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se

presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă

a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia ”. Din conţinutul

acestui articol deducem existenţa a două feluri de situaţii în care intervine declararea

judecătorească a morţii, si anume: - declararea judecătorească a morţii precedată de

declararea judecătorească a dispariţiei; aceasta este situaţia-regulă; - declararea

judecătorească a morţii neprecedata de declararea dispariţiei, în cazuri excepţionale; aceasta

este situaţia-excepţie. Trebuie subliniat că, de lege lata, sub aspect material, cererile privind

declararea dispariţiei şi a morţii se soluţionează în primă instanţă de tribunale; de asemenea se

face distincţia între hotărâri definitive nesusceptibile de apel şi hotărâri irevocabile

nesusceptibile de recurs. 2) Declararea judecătorească a dispariţiei a) Condiţia de fond a

declarării dispariţiei Condiţia de fond necesară pentru declararea dispariţiei este ca de la data

ultimilor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut un an. Ea rezultă, cu claritate,

din redactarea art.16 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954: „Cel care lipseşte de la domiciliul său

poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatela, dacă a

trecut un an de la data ultimilor ştiri din care rezultă că era în viaţă”. În înţelegerea acestei

condiţii este necesar de subliniat că, nu orice lipsă de la domiciliul persoanei, prin ea însăşi,

justifică, automat, trecerea la declararea judecătorească a dispariţiei, ci e necesar să fie vorba

de o lipsă calificată de la domiciliu sub dublu aspect: pe de o parte, ea trebuie să aibă o durată

minimă de un an şi, pe de altă parte, această lipsă să facă să existe incertitudine asupra

existenţei în viaţă a persoanei. Data ultimilor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă. Art.

16 alin. 1 prevede că termenul de un an se calculează de la data ultimilor ştiri din care rezultă

că era în viaţă. Cum se stabileşte această dată? Răspunsul la întrebare presupune distingerea

a două ipoteze, şi anume: - cea în care există probe (înscrisuri, martori) din care rezultă, cu

certitudine, care este ziua ultimilor ştiri; pe baza probelor existente se stabileşte o anumită zi,

ca fiind data ultimilor ştiri.

62) Încetarea persoanei juridice. Dizolvarea.

Incetarea persoanei juridice- sfarsitul calitatii de subject colectiv de drept civil. Moduri de

incetare a persoanei juridice: prin comasare (absorbtie, fuziune); prin divizare totala (nu si

partiala); prin dizolvare. Comasarea si divizarea sunt forme ale reorganizarii, putem spune ca,

de fapt sunt doua moduri de incetare a persoanei juridice: prin reorganizare; prin dizolvare

Dizolvarea persoanei juridice - mod de incetare a persoanei juridice aplicabil in cazurile

prevazute de lege si presupunand lichidarea. Cauzele de dizolvare: art.45 din Decret 31/1954:

168

"Organizatiile cooperatiste si orice organizatii obstesti se dizolva daca: a) termenul pentru care

au fost constituite s-a implinit; b) scopul a fost realizat sau nu poate fi indeplinit; c) scopul pe

care-l urmaresc sau mijloacele folosite pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii. d)

numarul membrilor a scazut sub limita stabilita de lege, actul de infiintare sau statut. Exista si

cauze de dizolvare prevazute de legi speciale. Clasificarea cauzelor de dizolvare: dupa modul

cum opereaza: cauze care conduc la dizolvarea de drept a persoanei juridice; cauze care

produc dizolvarea numai daca exista un act al organului competent. dupa natura lor: cauze de

dizolvare fortata; cauze de dizolvare voluntara. dupa vocatia lor: cauze generale; cauze

speciale. Efectele dizolvarii. Lichidarea.-Efectul esential al dizolvarii este lichidarea persoanelor

juridice. Art. 40 - Incetarea persoanei juridice prin dizolvare presupune trecerea ei - obligatoriu -

prin lichidare. Principalele aspecte ale lichidarii persoanei juridice: Notiunea de lichidare -

efectul direct si obligatoriu al dizolvarii care consta in operatiunile juridice de realizare a

activulni si plata a pasivului subiectului colectiv de drept civil; Continutul lichidarii - lichidarea

are continutul format din ansamblul operatiunilor juridice care urmaresc realizarea activului si

plata pasivului persoanei juridice intrata in dizolvare. Realizarea activului - incasarea drepturilor

ce i se cuvin de la alte subiecte de drept civil. Plata pasivului - indeplinirea obtigatiilor pe care

persoana juridica le are fata de subiectul de drept civil. Soarta ori repartizarea bunurilor ramase

dupa lichidare: dupa lichidare, bunurile au soarta stabilita in actul de infiintare ori statut; in lipsa

de prevedere in actul de infiintare ori statut, repartizarea bunuritor ramase dupa lichidare este

cea hotarata de adunarea generala care a decis dizolvarea; in lipsa criteriilor de mai sus,

bunrile ramase dupa lichidare vor fi atribuite unei persoane juridice cu scop asemanator. Felul

transmisiunii in caz de lichidare Dupa lichidare pot ramane elemente de activ concrete,

determinate, bunuri (activ net). Caracterul transmisiunii patrimoniale poate fi usor de stabilit,

transmisiunea neputand fi decat cu titlu particular. Dobanditorul unui asemenea element de

activ poate fi avand cauza, dar din categoria succesorilor cu titlu particular. Capacitatea civila a

persoanei juridice pe durata lichidarii. In ceea ce priveste capacitatea de folosinta este de

retinut ca principiile specialitatii capacitatii de folosinta, aplicabil si pe durata lichidarii sufera o

reducere a limitelor sale. Pe durata lichidarii, persoana juridica este titulara aptitudinii de a avea

drepturi si obligatii civile necesare realizarii activului si platii pasivului. Cat priveste capacitatea

de exercitiu a persoanei juridice, pe durata lichidarii este de mentionat ca ea se realizeaza prin

lichidatori, indiferent de cine sunt acestia numiti (adunarea generala, justitie). Data producerii

efectelor lichidarii.-Teoretic, persoana juridica dizolvata inceteaza pe data ultimului act de

lichidare. Practic, aceasta data se concretizeaza in moduri diferite: inregistrarea dizolvarii, la

organul competent, daca legea prevede aceasta formalitate; inscrierea dizolvarii si lichidarii;

radierea din registrul persoanei juridice.

169

63) Înscrierile în cartea funciară, reglementate de Legea nr. 7/1996, republicată.

In legatura cu inscrierile care se fac in cartea funciara, pot fi exercitate doua actiuni: actiunea in

prestatie tabulara si actiunea in rectificarea inscrierilor in cartea funciara. Actiunea in prestatie

tabulara-cel care s-a obligat la constituirea, transmiterea sau modificarea unui drept real

imobiliar este obligat sa predea inscrisurile necesare pentru intabularea dreptului in cartea

funciara, iar daca este vorba de stingerea unui asemenea drept, sa predea actele necesare

pentru radierea lui din cartea funciara. In cazul in care se refuza sa-si indeplineasca aceasta

obligatie, persoana indreptatita se putea adresa instantei de judecata, pentru ca aceasta sa

dispuna, prin hotarare, intabularea sau radierea dreptului real. Hotararea judecatoreasca

ramasa definitiva si irevocabila inlocuia inscrisurile necesare pentru intabularea sau radierea

dreptului. Actiunea in prestatie tabulara putea fi intentata impotriva celui care a consimtit la

constituirea, transmiterea sau stingerea dreptului real respectiv, precum si impotriva tertului

subdobanditor inscris in cartea funciara, daca erau indeplinite urmatoarele trei conditii: cel care

cere prestatia tabulara sa fi fost in posesia imobilului la data cand tertul subdobanditor a

contractat; actul juridic cu data certa, in temeiul caruia se cere  prestatia tabulara, sa fie incheiat

anterior actului pe baza caruia tertul si-a inscris dreptul in cartea funciara; tertul sa fi dobandit

dreptul cu titlul gratuit sau sa fi fost de rea-credinta. In cazul in care tertul a dobandit cu buna-

credinta si pe baza unui act cu titlu oneros, actiunea in prestatie tabulara se respinge. Actiunea

in prestatie tabulara nu se confunda cu actiunea in executarea unui antecontract de vanzare-

cumparare. Actiunea in retificare inscrierilor in cartea funciara .Daca exista neconcordante intre

starea tabulara si realitate, acestea pot fi inlaturate prin actiunea in rectificare-Rectificarea

intabularii si a inscrierii provizorii-se cere de orice persoana interesata in urmatoarele cazuri:

daca inscrierea sau titlul pe baza caruia s-a facut nu au fost valabile; daca prin isncriere, dreptul

a fost gresit calificat; daca nu mai sunt intrunite conditiile de existenta a dreptului inscris sau au

incetat efectele actului juridic in temeiul caruia s-a efectuat inscrierea. In urma admiterii actiunii,

operatiunea rectificarii se face, la cerere, in temeiul hotararii judecatoresti ramase definitive si

irevocabile. Actiunea in rectificare poate fi introdusa impotriva celui in favoarea caruia s-a facut

inscrierea respectiva, precum si impotriva succesorilor sai, indiferent daca este vorba de un

succesor universal sau cu titlu particular. In legatura cu prescriptia acestei actiuni se prevede:

actiunea in rectificare este imprescriptibila, sub rezerva prescriptiei actiunii de fond, atunci cand

este introdusa fata de dobanditorul nemijlocit, precum si fata de tertul care a dobandit cu rea-

credinta dreptul inscris in favoarea sa; actiunea in rectificare poate fi introdusa in termen de 10

ani, fata de tertul dobanditor cu titlu gratuit, de buna-credinta, care incepe sa curga de la data

inregistrarii cererii de inscriere a acestuia; impotriva tertului dobanditor cu titlu oneros, de buna-

170

credinta, actiunea in rectificare poate fi introdusa numai cand titlul este valabil sau dreptul a fost

gresit calificat, in urmatoarele termene: sase luni de la data comunicarii catre cel indrituit a

incheierii prin care s-a dispus inscrierea ce face obiectul actiunii in rectificare; trei ani de la data

inregistrarii cererii de inscriere a dreptului a carei rectificare se solicita prin actiune. Rectificarea

notarii se poate cere in urmatoarele cazuri: gresita calificare a dreptului personal, faptului sau

raportului juridic notat; daca nu mai sunt intrunite conditiile de existenta a dreptului personal,

faptului sau raportului juridic notat sau au incetat efectele actului juridic in temeiul caruia s-a

facut notarea; daca notarea, indiferent din ce cauza, a incetat sa mai fie exacta sau in

conformitate cu realitatea. Actiunea in rectificarea notarii este imprescriptibila. Inscrierile sunt

de trei feluri: intabularea; inscrierea provizorie; notarea .Intabularea este inscrierea prin care se

transmite, constituie sau stinge un drept real cu titlu definitiv de la data inregistrarii cererii de

inscriere. Intabularea este o inscriere definitiva, fara sa fie nevoie de vreo justificare ulterioara.

Ea are efect constitutiv de drepturi. Intabularea se face pe baza actului juridic caruia se cere

inscrierea, a unei hotarari judecatoresti definitive sau a unui act administrativ individual. Actul

juridic trebuie dovedit prin isncris original. Dovada hotararii judecatoresti si a actului

administrativ individual se face prin copii legalizate. Inscrierea provizorie este inscrierea prin

care se stramuta, constituie, modifica sau stinge un drept real sub conditia si in masura

justificarii sale ulterioare. Ea se numeste inscriere provizorie sau intabulare imperfecta.

Inscrierea provizorie are loc atunci cand inscrisul original nu indeplineste cerintele speciale

prevazute de lege pentru intabulare sau in cazul in care inscrierea este ceruta in temeiul unei

hotarari judecatoresti supusa apelului sau recursului. Daca inscrierea provizorie este justificata,

in sensul ca inscrisul original indeplineste ulterior cerintele prevazute pentru intabulare sau

hotararea judecatoreasca devine irevocabila, ea se transforma intr-o intabulare perfecta.

Justificarea inscrierii se noteaza in cartea funciara. Notarea este acea inscriere care are ca

obiect mentionarea in cartea funciara a unor drepturi personale, fapte sau raporturi juridice

strans legate de drepturile tabulare pentru a le face opozabile tertelor persoane.

64) Întreruperea prescripţiei extinctive (noţiune, cauze, efecte).

Intreruperea prescriptiei extinctive poate fi definita ca modificarea cursului acesteia care consta

in inlaturarea prescriptiei scurse inainte de aparitia unei cauze intreruptive si inceperea unei alte

prescriptii extinctive. Cauze de intrerupere sunt potrivit art. 16 din Decretul 167 / 1958 : prin

recunoastrea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in folosul caruia curge

prescriptia – aceasta cauza presupune de catre debitor a pozitiei sale de impotrivire fata de

dreptul subiectiv corelate in formularea aceasta : recunoasterea dreptului a carui actiune se

171

prescrie facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia. Recunoasterea la care se refera textul

trebuie sa fie neindoielnica. Cererea de chemare in judecata. Pentru a produce efectul

intreruperii se cere ca : actiunea in justitie sa fie efectiva ( adica cu scopul de a fi admisa );

retragerea ori perimarea demonstreaza neindeplinirea acestei conditii; actiunea sa fie admisa,

printr-o hotarare definitiva;retragerea ori anularea actiunii dovedeste neindeplinirea conditiei”

Efectele intreruperii prescriptiei extinctive-Efectele prescriptiei extinctive sunt stabilite de art. 17

astfel : “intreruperea sterge prescriptia inceputa inainte de a se ivi imprejurarea care a intrerupt-

o”. Dupa intrerupere incepe sa curga o noua prescriptie. Intreruperea prescriptiei extinctive

produce urmatoarele doua efecte : anterior datei intreruperii, prescriptia este stearsa, adica

inlaturata; posterior intreruperii, efectul care se produce consta in inceperea altei prescriptii. Ca

si in cazul suspendarii, efectele intreruperii prescriptiei extinctive se produc in temeiul legii,

organului de justitie neramanandu-i decat sa constate producerea lor.

65) Legatul. Noţiune şi clasificare. Ineficacitatea legatelor.

Constituie dispoziţii de ultimă voinţă ale testatorului prin care acesta desemnează persoana sau

persoanele care la moartea sa urmează să primească universalitatea întregului patrimoniu

succesoral, universalitatea unei frecţiuni din acesta sau anumite bunuri determinate din

moştenire. Desemnarea legatarului � poate fi făcută direct (fie prin nominalizare, fie prin

arătarea calităţilor care îl individualizează pe acesta � fiu, frate, nepot, etc.) sau indirect (cazul

exhederării moştenitorilor nerezervatari sau a moştenitorilor rezervatari în limitele cotităţii

disponibile. Desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testament şi să fie făcută personal

de testator. Clasificarea legatelor după criteriul modalităţilor care afectează voinţa testatorului

Legatul pur şi simplu � este legatul neafectat de modalităţi. Transferă proprietatea de la

testator la legatar deîndată ce intervine moartea lui de cujus, deci de la deschiderea

succesiunii. Legatul cu termen � legatul poate fi supus de testator unui termen, adică să se

stipuleze că executarea sau stingerea lui va depinde de un eveniment viitor şi sigur în ceea ce

priveşte producerea lui. Legatul sub condiţie � este cel a cărui naştere sau stingere depinde

de un eveniment viitor şi nesigur în ceea ce priveşte producerea lui. Condiţia suspensivă face

ca dreptul cuprins în legat să nu ia naştere de la data decesului lui de cujus ci numai de la data

împlinirii sale, efectele împlinirii ei urcând până la data deschiderii succesiunii. Condiţia

rezolutorie face ca dreptul formând obiectul legatului să se nască pe data decesului lui de

cujus, dar existenţa acestuia atârnă de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei Legatul cu

sarcină � presupune stipularea transmiterii unor drepturi cu obligarea legatarului de a îndeplini

ceva (să dea, să facă) sau de a nu face ceva. Sarcinile pot fi stipulate în interesul unei terţe

172

persoane, în interesul testatorului sau în interesul legatarului. Clasificarea legatelor după

obiectul lor-Legatul universal � este dispoziţia prin care testatorul lasă după moartea sa la una

sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale. Sunt considerate legate universale:

Legatul tuturor mobilelor şi imobilelor testatorului; Legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri;

Legatul cotităţii disponibile a moştenirii; Legatul prisosului succesoral rămas după plata tuturor

celorlalte legate. Legatul cu titlu universal � este acela care conferă legatarului vocaţie la o

fracţiune din moştenirea testatorului. Sunt legate cu titlu universal: Legatul unei fracţiuni din

moştenire; Legatul tuturor bunurilor imobile; Legatul tuturor bunurilor mobile; Legatul unei

fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile; Legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile.

Legatul particular � este acela care are ca obiect unul sau mai multe obiecte determinate.

Legatul particular conferă vocaţie doar la anumite bunuri succesorale. Poate avea ca obiect

atât bunuri corporale (individual determinate sau de gen), cât şi bunuri incorporale. Nulitatea �

este sancţiunea civilă prin care actele juridice încheiate cu încălcarea condiţiilor de validitate

(de fond sau de formă) sunt lipsite de efecte. Se întemeiază pe motive anterioare sau

concomitente actului. Cauzele de nulitate a legatelor pot fi atât din rândul celor comune tuturor

actelor juridice (incapacităţi, vicii de consimţământ, cauză ilicită, etc.), cât şi din cele specifice

actelor mortis causa (nerespectarea interdicţiei testamentului conjunctiv, nerespectarea

interdicţiei substituţiei fideicomisare, lipsa formelor anume prevăzute de lege). Termenul de

prescripţie a acţiunii în anulare nu curge de la data întocmirii testamentului, ci de la data când

acesta urmează să producă efecte, adică de la data deschiderii succesiunii. Revocarea

legatelor � există situaţii în care legatele iau naştere în mod valabil, dar datorită unor

împrejurări intarvenite ulterior sunt desfiinţate. Este chiar cazul revocării. Revocarea legatelor

prin manifestarea de voinţă a testatorului-Revocarea voluntară-Testamentul fiind un act

revocabil, până la ultima clipă a vieţii, testatorul poate reveni oricând asupra dispoziţiilor sale

testamentare anterioare. Revocarea voluntară expresă � în cazul în care rezultă dintr-o

declaraţie anume a testatorului în acest sens. Nu se poate face decât fie printr-un act autentic,

fie printr-o formă de testament prevăzută de lege. Este un act solemn, iar lipsa formei este

sancţionată cu nulitatea absolută. Revocarea voluntară tacită � revocarea tacită a unui

testament anterior intervine numai dacă între acesta şi cel posterior există incompatibilitate sau

contrarietate. Incompatibilitatea presuoune imposibilitatea absolută materială sau juridică de a

aduce la îndeplinire două legate din două testamente succesive. Contrarietatea presupune o

imposibilitate de executare concomitentă a două dispoziţii testamentare succesive, dar această

imposibilitate nu este una absolută, ci doar una relativă, deductibilă după intenţia subiectivă a

testatorului Revocarea voluntară tacită prin înstrăinarea sau distrugerea voluntară a bunului

care formează obiectul legatului Orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută cu orice mod sau

condiţie, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau când

173

obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului. Înstrăinarea obiectului legatului de către

testator relevă implicit intenţia acestuia de a-l revoca.Esenţială este nu atât înstrăinarea bunului

în sine, cât intanţia exteriorizată a testatorului de a dispune altfel decât prin legatul iniţial de

bunul respectiv Revocarea (voluntară) tacită prin distrugerea voluntară a testamentului de către

testator Distrugerea materială a testamentului de către testator sau de către un terţ la ordinul

acestuia echivalează cu o revocare voluntară tacită. Retractarea revocării voluntare a legatului

Revocarea unui testament sau a unei dispoziţii testamentare, fiind o dispoziţie de ultimă voinţă

ca şi testamentul însuşi, poate fi revocată sau retractată. Retractarea expresă a revocării

testamentului nu se poate face decât prin act autentic distinct sau printr-un testament posterior.

Revocarea judecătorească a legatelor Legatele sunt revocabile pe cale judecătorească pentru

neîndeplinirea sarcinilor şi pentru ingratitudine. Revocarea judecătorească pentru

neîndeplinirea sarcinilor La deschiderea succesiunii legatarul este în drept să opteze între

acceptarea legatului şi renunţarea la acesta. Odată acceptat legatul, sarcinile instituite de

testator devin obligaţii pentru legatar. Potrivit art.930 şi 830 C.civ. neîndeplinirea sarcinilor

impuse de testator atrage revocarea legatului. Neîndeplinirea sarcinilor atrage revocarea

legatului doar în cazul în care aceasta este culpabilă, deci imputabilă legatarului, iar nu şi atunci

când se datoreşte unui caz fortuit sau de forţă majoră. Revocarea judecătorească pentru

ingratitudine Revocarea judecătorească pentru ingratitudine intervine pentru: Atentat la viaţa

testatorului; Delicte, cruzimi sau injurii grave la adresa testatorului; Injurie gravă la adresa

memoriei testatorului. Caducitatea legatelor � presupunând că testamentul este valabil

încheiat, este totuşi posibil ca din pricina unor împrejurări survenite independent de voinţa

testatorului să existe imposibilitatea de executare a legatelor la data deschiderii succesiunii.

Cazurile de caducitate: Predecesul legatarului � orice dispoziţie testamentară devine caducă,

când acela în favoarea căruia a fost făcută a murit înaintea testatorului; Incapacitatea

legatarului de a primi legatul survenită ulterior datei testamentului; Neîndeplinirea condiţiei

suspensive sub care a fost stipulat legatul; Refuzul legatarului de a primi legatul; Pieirea în

întregime a lucrului legat; Dispoziţiile testamentare în favoarea ospiciilor, săracilor dintr-o

comună sau stabilimente de utilitate publică nu pot produce efecte decât dacă sunt autorizate

de şeful statului la propunerea Guvernului. Destinaţia bunurilor care au format obiectul legatelor

ineficiente � dreptul de acrescământ În caz de ineficacitate a legatelor, bunurile care formează

obiectul acestora vor reveni persoanelor cu vocaţie succesorală din a căror parte urmau să se

execute acele legate, adică, după caz, moştenitorilor legali, legatarilor universali şi în mod

excepţional, legatarilor particulari. Legatul conjunctiv este legatul al cărui obiect este lăsat la

mai mulţi legatari fără a se preciza partea ce revine fiecăruia, situaţie în care toţi legatarii au

vocaţie eventuală la întregul obiect al legatului. În cazul în care legatul este ineficace în raport

cu unul sau altul dintre legatari, dar valabil în raport cu cel puţin unul dintre ei, în lipsă de

174

prevedere testamentară contrară, legatul va reveni legatarului sau legatarilor în raport cu care

el este eficace. Acesta este aşa-numitul drept de acrescîmânt sau drept de creştere.

66) Limitele dreptului de dispoziţie asupra moştenirii. Oprirea pactelor asupra unei moşteniri nedeschise. Oprirea substituţiilor fideicomisare.

Substitutia fideicomisara consta in „orice dispozitie prin care autorul unei liberalitati

insarcineaza persoana gratificata de a conserva intreaga sa viata bunurile donate sau legate

pentru a le transmite la moartea sa unei alte persoane desemnate de dispunator” . Art. 803 C.

civ. prohibeste in mod expres orice asemenea substitutii, spre deosebire de Codul civil francez

care permite substitutiile fideicomisare in cazul donatiilor sau legatelor facute de parinti copiilor

lor cu obligatia de a le pastra si remite nepotilor nascuti sau care se vor naste in viitor, precum

si in cazul liberalitatilor facute de persoanele moarte fara descendenti in favoarea fratilor si

surorilor cu obligatia de a le pastra si remite nepotilor de frate sau sora nascuti sau care se vor

naste in viitor (art. 1048-1074) . Astfel, in dreptul nostru, testamentul prin care unul dintre fiii

defunctului este instituit ca legatar cu obligatia de a pastra bunurile legate pana la moartea sa,

dupa care acestea vor reveni copiilor lui, contine o substitutie fideicomisara prohibita de lege .

Persoana care face liberalitatea, asa cum am vazut, poate dispune atat prin acte intre vii

(donatie), cat si prin acte mortis causa (legate). Primul gratificat se numeste instituit sau grevat,

iar cel de al doilea substituit. Ceea ce caracterizeaza substitutia fideicomisara testamentara

este asadar o maniferstare de vointa care care se refera la o dubla dispozitie cu privire la

acelasi obiect, implicand indisponibilizarea obiectului legatului in patrimoniul instituitului pe tot

parcursul vietii acestuia. Cu alte cuvinte, in acest caz, „dispunatorul organizeaza doua

succesiuni: a sa proprie si, trecand peste capul gratificatului, aceea a gratificatului insusi” .

Plecand de la aceasta caracteristica, putem usor diferentia substitutia fideicomisara de

substitutia vulgara. Substitutia vulgara (obisnuita) consta intr-o singura liberalitate facuta in

favoarea a doi gratificati, dintre care unul principal, chemat in primul rand sa culeaga

liberalitatea, iar celalalt subsidiar, chemat sa culeaga liberalitatea doar daca gratificatul principal

nu vrea (fiind renuntator) sau nu poate (fiind predecedat) primi acea liberalitate. In acest caz nu

este vorba decat de un mod particular de determinare a celui gratificat caruia dispunatorul ii

transmite direct liberalitatea . Substitutia vulgara este recunoscuta de lege ca valabila, art.804

C. civ. precizand ca „este permisa dispozitia prin care o a treia persoana ar fi chemata a lua

darul, ereditatea sau legatul, in cazul cand donatarul, eredele numit, sau legatarul nu ar primi

sau nu ar putea primi”. Constituie o astfel de substitutie, de pilda, dispozitia prin care testatorul

instituie pe sotia sa ca legatara universala, prevazand ca in caz de predeces al acesteia legatul

175

sa revina unuia dintre nepotii sai anume desemnat de el . Art. 803 C. civ care prohibeste

substitutiile fideicomisare este conceput in termeni generali. Textul este considerat a fi de

exceptie, astfel incat in caz de indoiala dispozitiile testamentare trebuie interpretate in sensul ca

nu contin o substitutie prohibita de lege, primind astfel efecte . Pentru a recunoaste o substitutie

fideicomisara prohibita de lege este necesara intrunirea cumulativa a trei conditii: Existenta a

doua liberalitati succesive-Substitutia fideicomisara implica gratificarea prin una si aceeasi

vointa a doua persoane diferite, prin doua liberalitati avand acelasi obiect, cu executare

succesiva in timp. Mai intai primeste executare liberalitatea primului gratificat (instituitul), iar

apoi, la decesul acestuia, adica dupa trecerea unui interval de timp (tractus temporis), cea de a

doua, facuta in favoarea celui de al doilea gratificat (substituitul). Esential este faptul ca „pentru

bunurile care formeaza obiectul substitutiei, substituitul este… avand-cauza nu al instituitului ci

al dispunatorului, care efectueaza doua (s. a.) liberalitati care vor beneficia succesiv instituitului

si apoi substituitului” . Pentru a putea vorbi de substitutie prohibita de lege este esential ca si

vocatia succesorala a substituitului sa provina de la testatorul initial, iar nu de la instituit. Daca

nu testatorul instituie legatarii succesivi, ci doar il roaga (fara a-l obliga juridic) pe legatarul

instituit de el sa gratifice acesta pe un tert daca vrea (legat precativ), sau ii confera

beneficiarului liberalitatii libertatea de a alege el o persoana pe care sa o gratifice, nu poate

surveni sanctiunea pentru incalcarea prohibitiei ; exceptie facand cazul in care sfera persanelor

din randul carora legatarul poate face alegerea este restransa (familia sau mostenitorii

dispunatorului, de exemplu), caz in care se considera ca alegerea celui de al doilea gratificat a

fost facuta tot de testator . Daca substitutia este facuta prin testament, iar la data decesului

dispunatorului (in raport de care se apreciaza intrunirea conditiilor cerute de lege pentru a putea

mosteni atat in privinta instituitului, cat si a substituitului) una din cele doua liberalitati (fie cea

facuta in favoarea instituitului, fie cea facuta in favoarea substituitului) este ineficace -; pentru

incapacitatea de a primi, pentru predecesul gratificatului, pentru revocare etc. -, cealalta este

valabila si va produce efecte, sanctiunea prohibitiei fiind astfel evitata . In cazul in care prin

testament nuda proprietate a unui bun este lasata unui legatar, iar uzufructul aceluiasi bun unui

alt legatar, exista consecinte practice similare celor ale substitutiei prohibite de lege. Astfel, ca

si instituitul, uzufructuarul se va bucura de folosinta bunului pe tot timpul vietii sale fara a putea

dispune de acesta, iar la decesul sau situatia nudului proprietar va fi asemanatoare cu aceea a

substituitului, dobandind toate atributele proprietatii. Cu toate acestea, in acest caz nu exista

substitutie fideicomisara intrucat cele doua legate, pe de o parte, nu au acelasi obiect (unul are

ca obiect nuda proprietate, iar celalalt uzufructul), iar pe de alta parte nu sunt succesive,

producand, din contra, efecte simultane. Art. 805 C. civ. nu face decat sa consacre expres

legalitatea unor asemenea legate. Uneori in practica judiciara este dificil a se face diferenta

necesara intre adevarata substitutie fideicomisara si legatele avand obiecte diferite. Asa, de

176

pilda, s-a considerat ca dispozitia testamentara prin care s-a lasat un apartament unei

persoane cu dreptul de a-l folosi pana la moarte, dupa care sa fie vandut iar pretul obtinut sa fie

impartit intre doi nepoti ai dispunatorului, reprezinta o substitutie fideicomisara prohibita de lege

. Ne intrebam insa daca nu cumva, in realitate, obiectul celor doua legate este diferit, primul

avand ca obiect uzufructul apartamentului, in timp ce cel de al doilea proprietatea bunului,

urmand ca la decesul uzufructuarului apartamentul sa fie vandut in contul nepotilor defunctului,

iar pretului obtinut sa fie impartit intre acestia, astfel incat dispozitia testamentara care exprima

vointa defunctului sa fie salvata intrucat contine doua legate, fiecare cu obiect distinct de

celalalt. Totul depinde de interpretarea clauzelor testamentare, iar daca acestea sunt echivoce,

interpretarea trebuie facuta in sensul ca testamentul sa produca efecte, iar nu in sens contrar

(infra nr. 279). Oricum, datele publicate ale spetei in discutie sunt insuficiente pentru a ne putea

pronunta transant.De asemenea, in cazul uzufructului lasat succesiv la mai multe persoane, nu

exista identitate de obiect al legatului, si deci nici substitutie prohibita de lege, intrucat fiecare

uzufruct este un drept real atasat unei alte persoane si prin aceasta diferit de celelalte .Exista

situatii care desi prezinta unele asemanari cu substitutia fideicomisara, in realitate nu se

confunda cu aceasta. Legatul alternativ sau dublu conditional consta in instituirea de catre

testator a doua persoane ca legatari sub una si aceeasi conditie, dar pentru un legatar acea

conditie este rezolutorie, iar pentru celalalt suspensiva . De pilda, testatorul lasa intreaga sa

avere lui A, iar in cazul in care acesta va deceda inaintea implinirii varstei majoratului averea sa

revina lui B. In acest caz, decesul lui A inaintea varstei majoratului constituie conditia

rezolutorile sub care acesta primeste legatul, dar si conditia suspensiva sub care B poate

deveni beneficiarul legatului in cazul in care s-ar indeplini.Mecanismul juridic al realizarii

conditiei (efectul retroactiv) face ca in cazul examinat sa nu existe doua transmisiuni succesive,

ci doar una singura: atunci cand conditia nu se indeplineste, legatarul sub conditie rezolutorie

isi vede dreptul consolidat definitiv, cu efecte de la data deschiderii mostenirii, in timp ce

legatarul sub conditie suspensiva este pentru totdeauna in situatia unui strain de mostenire,

atat pentru trecut, cat si pentru viitor; invers, cand conditia se realizeaza, legatarul sub conditie

rezolutorie pierde cu efect retroactiv (de la data deschiderii mostenirii) dreptul castigat prin

deschiderea succesiunii (pana la indeplinirea conditiei el fiind intr-o situatie similara legatarului

pur si simplu, care dobandeste un drept neconditionat), in timp ce, de aceasta data, legatarul

sub conditie suspensiva este cel care isi vede dreptul definitiv consolidat cu efecte de la data

deschiderii mostenirii. Dupa cum s-a remarcat, „in acest din urma caz, chiar daca, in fapt (s. a.),

cei doi «legatari» vor fi profitand succesiv de legat, unul singur dintre ei va fi avand, in drept (s.

a.), aceasta calitate” . Dupa ce, pornind de la ideea ca asemenea aranjamente juridice

mascheaza totusi substitutii fideicomisare, practica judiciara a tratat aceste operatiuni ca

ilegale, ulterior le-a admis in principiu . Se considera insa ca atunci cand conditia consta pur si

177

simplu doar in predecesul primului legatar, operatiunea nu este decat o substitutie

fideicomisara si ca doar conditia predecesului circumstantiat (fara posteritate, inaintea

majoratului, fara casatorie) este una reala, nedisimuland o substitutie prohibita .Evident ca,

atunci cand se dovedeste ca legatul dublu conditional a fost conceput in ideea fraudarii

prohibitiei substitutiei fideicomisare -; ceea ce implica analizarea cauzei acestuia -, iar nu in

ideea unei reale gratificari conditionale, se va aplica sanctiunea incalcarii prohibitiei .Legatul

alternativ sau dublu conditional producand efecte de la data deschiderii succesiunii, necesita ca

ambii gratificati sa fie cel putin conceputi la decesul dispunatorului . a) Fiducia In acceptiunea

sa generala, fiducia poate fi definita ca „actul juridic prin care o persoana, fiduciarul,

dobandeste de la o alta persoana, fiduciant, un drept patrimonial, dar cu obligatii care ii

limiteaza exercitiul, printre care figureaza in general aceea de a transfera acest drept, la

termenul fixat, fie fiduciantului, fie unui tert beneficiar” . Fiducia este o institutie juridica

polimorfa, avand multiple finalitati (fiducie-gestiune, fiducie-garantie) , printre care si aceea de

fiducie-liberalitate (varianta a fiduciei-gestiune) prin care „in loc de a investi pe gratificat cu

proprietatea bunurilor care alcatuiesc liberalitatea, dispunatorul prefera sa le cedeze in prealabil

unui tert care va fi insarcinat sa le gereze in contul gratificatului si sa le transfere ulterior

acestuia” . Fiducia-liberalitate nu se confunda cu substitutia fideicomisara intrucat fiduciarul,

spre deosebire de instituit, nu este un gratificat (beneficiar al liberalitatii), ci doar un simplu

„intermediar de transmitere”, caci desi i se transmite proprietatea bunurilor, aceasta nu se

realizeaza cu o intentie de liberalitate, ci doar in scopul administrarii in interesul gratificatului

care le va primi ulterior ca adevaratul si singurul beneficiar al legatului . In dreptul nostru, ca si

in dreptul francez, fiducia nu este reglementata de lege, dar aceasta nu inseamna ca nu ar

putea fi utilizata in practica. Ea poate explica mai bine si mai aproape de adevar procedee

juridice cunoscute si utilizate in practica cu aceeasi finalitate, dar care sunt criticabile. Astfel,

fideicomisul simplu sau legatul cu sarcina de a transmite obiectul acestuia unei persoane

neconcepute la data deschiderii mostenirii este utilizat pentru atingerea unor scopuri identice

celor ale fiduciei-liberalitate, numai ca, in realitate, legatul initial nu este facut cu intentia de a-l

gratifica pe cel insarcinat cu transmiterea obiectului acestuia tertului beneficiar, ceea ce

contravine definitiei liberalitatii unanim acceptate in conceptia clasica. De asemenea, a-l

considera pe legatarul care a primit bunul cu sarcina de a-l transmite adevaratului gratificat ca

fiind un simplu executor testamentar iarasi nu este corect, deoarece executorul testamentar nu

este decat un simplu mandatar al testatorului, calitate in care nu poate dobandi proprietatea

bunurilor succesorale, ci doar sezina bunurilor mobile. Obligarea primului gratificat (instituitul) la

conservarea si remiterea obiectului legatului celui de al doilea gratificat (substituitului)-

Dispozitia testamentara intra sub incidenta prohibitiei daca impune instituitului obligatia de a nu

instraina obiectul legatului pentru a-l putea remite ca atare la decesul sau substituitului. Este

178

vorba de o obligatie de a nu face care se refera atat la actele juridice inter vivos, cu titlu oneros

sau gratuit, cat si la actele juridice mortis causa (legate).Prin urmare, substitutia fideicomisara

presupune indisponibilizarea bunului legat in patrimoniul instituitului. Obligatia de a nu instraina

si de a remite substituitului se poate referi atat la o universalitate, cota-parte dintr-o

universalitate, cat si la un bun individual determinat . Bunurile fungibile (sumele de bani), desi

prin natura lor sunt intersanjabile, pot forma si ele obiect al obligatiei de a nu instraina din

partea instituitului intrucat, chiar daca instituitul dispune de acele bunuri in folos propriu, poate fi

obligat oricand sa procure altele de acelasi fel . Daca o liberalitate contine doar o clauza de

inalienabilitate , fara obligatia pentru gratificat de a transmite bunul unui substituit la moartea

sa, nu sunt intrunite conditiile pentru existenta substitutiei fideicomisare. In practica judiciara s-a

pus problema daca legatul prin care instituitului i s-a dat posibilitatea sa remita substituitului fie

bunurile lasate de testator, fie contravaloarea acestora intra sub incidenta prohibitiei sau nu.

Curtea de casatie franceza, aprobata de doctrina, a ajuns la concluzia ca solutia afirmativa ar fi

excesiva . In ceea ce ne priveste, ne indoim totusi de justetea acestei solutii, intrucat obligarea

instituitului la remiterea obiectului legatului substituitului subzista, chiar daca sub forma unei

obligatii alternative, ceea ce nu inseamna altceva decat act de dispozitie succesiva caracteristic

substitutiei fideicomisare (supra nr.140) si, de asemenea, indisponibilizare pe durata vietii

instituitului, chiar daca numai valorica. Situatii asemanatoare care nu intrunesc cerintele

conditie- Validitatea legatelor de residuo sau de eo quod supererit (fideicomisul fara

inalienabilitate). Legatul de residuo (al ramasitei sau a ceea ce va ramane) este „dispozitia

testamentara prin care un testator lasa bunuri unui prim legatar in ideea ca la decesul acestuia

ceea ce va ramane din aceste bunuri, numit reziduu, sa fie cules de un tert beneficiar ales de

testator”. Astfel conceputa, aceasta operatiune se aseamana cu substitutia prohibita de lege

prin faptul ca in privinta reziduu-ului, daca ramane unul, exista dubla transmisiune succesiva,

dar se deosebeste fundamental de aceasta prin faptul ca nu exista pentru primul legatar

obligatia de a conserva obiectul legatului primit de la testator, acesta avand libertatea de a

dispune de bunurile primite . De aceea, practica judiciara si doctrina admit intr-o proportie

covarsitoare valabilitatea acestui legat . Primul legatar este liber sa dispuna de bunurile primite

prin acte intre vii atat cu titlu oneros, cat si cu titlu gratuit . In schimb, in lipsa de dispozitie

expresa, primul legatar nu are dreptul de a dispune de bunurile primite prin testament in

favoarea tertilor, deoarece in caz contrar vointa dispunatorului ca ramasita sa ramana celui de

al doilea legatar ar fi practic lipsita de efecte . Nu exista substitutie prohibita chiar si in cazul in

care testatorul interzice primului legatar sa dispuna de bunurile primite prin acte cu titlu gratuit

(donatie si testament), facultatea de a dispune cu titlu oneros lasata legatarului fiind suficienta

pentru a exclude sarcina de a conserva obiectul legatului specifica substitutiei fideicomisare .

Legatul de residuo poate sa includa si rezervea primului legatar, daca acesta este mostenitor

179

rezervatar al testatorului, atata timp cat testamentul nu contine dispozitii prin care rezervatarul

sa fie privat de folosinta si dispozitia cotei-parti din succesiune reprezentand rezerva , testatorul

neputand in acest caz limita libertatea de a dispune prin acte cu titlu gratuit (donatii si legate) a

rezervatarului decat in limitele cotitatii disponibile a mostenirii, nu si in privinta rezervei care

ramane intangibila .Transmisiunea legatului de residuo se realizeaza sub dubla conditie ca la

data decesului primului legatar sa fi ramas in patrimoniul acestuia bunuri primite de la testator si

ca cel de al doilea legatar sa-i supravietuiasca. Beneficiarul substituit dobandeste drepturile

sale direct de la testator, iar nu de la primul legatar . Asadar, chiar daca bunurile lasate de

testator au facut parte din patrimoniul primului legatar, ramasita nu face parte din succesiunea

acestuia, ci din cea a testatorului . In principiu, asa cum am vazut, al doilea legatar va dobandi

de la testator bunurile ramase din legat in patrimoniul primului legatar la decesul acestuia. Daca

insa obiectul legatului consta intr-un portofoliu de actiuni cotate la bursa, cesiunea unora dintre

actiuni facute pe timpul vietii de primul legatar in scopul inlocuirii lor cu alte actiuni este

considerata a fi un „act de gestiune normala”, iar nu un act de dispozitie (instrainare), asa incat

obiectul ramasitei ce se va transmite beneficiarului legatului de residuo consta nu numai din

actiunile aflate in portofoliu la data decesului testatorului, ci si din cele obtinute ulterior ca

rezultat al actelor de gestiune mentionate mai sus . Asupra naturii juridice a legatului de residuo

practica judiciara si doctrina au cunoscut o evolutie in timp , acceptandu-se in final ideea ca

acesta contine in esenta un dublu legat conditional, primul legatar dobandind sub conditia

rezolutorie ca bunurile sa se regaseasca in patrimoniul sau la data decesului, iar beneficiarul

ramasitei sub conditia suspensiva ca bunurile sa se gaseasca in patrimoniul primului legatar la

date decesului acestuia . De aici decurg urmatoarele consecinte cei doi legatari, intrucat

dobandesc amandoi drepturi direct de la testator, trebuie sa fie conceputi la data decesului

acestuia (art. 808 alin. 2 C. civ.); daca legatarul ramasitei predecedeaza primului legatar,

legatul sau devine caduc (art. 924 C. civ.). In cazul in care primul legatar predecedeaza

testatorului, legatul va reveni in intregime beneficiarului subsecvent ca legat pur si simplu

(neconditional); beneficiarul legatului de residuo nu este expus actiunii in reductiune a

rezervatarilor primului legatar; beneficiarul legatului de residuo are aceeasi vocatie la

mostenirea testatorului ca si primul legatar (particulara, cu titlu universal sau universala) .

Reportarea transmiterii legatului catre substituit la momentul si ca urmare a decesului

instituitului-Substitutia fideicomisara presupune cu necesitate ca liberalitatea facuta in favoarea

substituitului sa nu produca efecte decat la moartea instituitului. In cazul in care cel gratificat nu

este insarcinat sa pastreze obiectul legatului pe tot timpul vietii sale, ci doar pana la o data

anume (implinirea varstei majoratului, timp de un an etc.), este vorba doar de un fideicomis sau

legat cu sarcina ingaduit de lege, iar nu de o substitutie prohibita de lege . Ceea ce urmareste

de fapt art. 803 C. civ. este sa impiedice crearea prin vointa dispunatorului a unui sistem de

180

devolutiune a mostenirii derogatoriu de la regulile de baza in acest domeniu . Din dispozitiile

art. 803 C. civ. rezulta ca substitutia fideicomisara este nula absolut atat in privinta instituitului,

cat si in privinta substituitului . Prin urmare, sanctiunea afecteaza intreaga operatiune, iar nu

doar cea de a doua liberalitate (cea facuta in favoarea substituitului). Solutia este unanim

admisa in doctrina si jurisprudenta. Nulitatea care se aplica este absoluta intrucat dispozitiile

art. 803 C. civ., referindu-se la organizarea generala a succesiunilor, sunt de ordine publica .

Sanctiunea se aplica atat in cazul in care substitutia este cuprinsa intr-un singur act, cat si in

cazul in care ea rezulta din doua acte distincte, dar indivizibile . In schimb, daca un testament

contine mai multe dispozitii, dintre care numai unele sunt afectate de substitutie, iar altele nu,

nulitatea va sanctiona numai dispozitiile care contravin prohibitiei, celelalte ramanand sa

produca efecte, afara de cazul in care clauza care contine substitutia formeaza un tot indivizibil

cu celelalte clauze, situatie in care nulitatea va afecta ansamblul indivizibil . Nulitatea

substitutiei fideicomisare poate fi invocata de orice parte interesata (mostenitor legal, legatar

universal etc.). Ea nu poate fi confirmata, iar actiunea in declararea acesteia este

imprescriptibila. Ideea generala desprinsa din textele Codului civil. Din prevederile art. 1399-

1401 C. civ. rezulta fara urma de indoiala ca o succesiune in intregul ei (si cu atat mai mult o

cota-parte din aceasta), adica un patrimoniu (sau o cota-parte din acesta), un ansamblu de

drepturi si obligatii, al unei persoane decedate poate forma obiectul unui contract de vanzare-

cumparare . Cu alte cuvinte, succesorii pot vinde patrimoniul mostenit. Art. 965 alin. 1 C. civ.

stabileste cu valoare de principiu ca „lucrurile viitoare pot fi obiectul obligatiei”. Imediat insa la

alineatul 2 art. 965 C. civ. face precizarea ca „nu se poate face renuntarea la o succesiune ce

nu este deschisa, nici (nu) se pot face invoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da

consimtamantul celui a carui succesiune este in chestiune”. Prin exceptie asadar, succesiunile

nedeschise nu pot forma obiectul unei vanzari si nici al vreunei alt act juridic Art. 702 C. civ. (in

prezent abrogat) prevedea si el ca „nici chiar prin contractul de casatorie nu se poate renunta la

succesiunea unui om in viata, nici nu se pot instraina drepturile eventuale ce s-ar putea dobandi

asupra succesiunii”. Fara a vorbi in terminis de prohibirea pactelor asupra succesiunilor viitoare

(nedeschise), Codul civil prin textele evocate aplica acest principiu care isi are originea in

dreptul roman. Principiul prohibitiei pactelor asupra succesiunilor viitoare a fost justificat in timp

de patru ratiuni. In primul rand, considerentul de ordin moral ca pactul ar naste dorinta mortii

(votum mortis) celui care lasa mostenirea. Argumentul nu convinge, intrucat, pe de o parte,

daca ar fi primit, ar putea duce si la abolirea mostenirii legale, mostenitorii prezumtivi putand

nutri mai mult sau mai putin aceeasi dorinta, iar pe de alta parte la respingerea unor institutii

care depind si ele de moartea unei persoane, cum ar fi uzufructul, renta viagera sau asigurarea

de viata . In al doilea rand, considerentul ca ar incalca regulile mostenirii legale si mai ales

principiul egalitatii succesorale. Nu poate fi primit nici acest argument intrucat, dincolo de

181

limitele rezervei succesorale, dispunatorul are libertatea de a favoriza pe oricare dintre

mostenitorii sai ori chiar si pe o terta persoana, sau printr-un partaj de ascendent poate chiar si,

respectand valoric rezerva, sa atribuie ce bunuri doreste unuia sau altuia dintre rezervatari. In

al treilea rand, necesitatea de a proteja mostenitorii contra abuzului de influenta sau leziunii .

Avand nevoie de lichiditati inca din timpul vietii lui de cujus, succesorii ar putea fi determinati sa

vanda „speranta de a mosteni” unui tert interesat, fara a cunoaste exact consistenta mostenirii

(aceasta neputand fi cunoscuta decat la data decesului lui de cujus), lucru ce i-ar putea

prejudicia. La ora actuala, aceasta argumentare este destul de subreda din punct de vedere

juridic, protectia legii impunandu-se doar in cazul persoanelor lipsite de capacitate deplina de

exercitiu, iar nu si a celor pe deplin capabile, in cele din urma, interdictia justificandu-se poate

mai degraba prin considerente de ordin moral - de a nu specula elemente ale patrimoniului unei

persoane in viata in considerarea mortii acesteia. In al patrulea rand, argumentul ca libertatea

de a testa nu poate fi alienata prin acte intre vii, caci incheind un contract cu privire la

succesiune, cel despre a carui mostenire este vorba nu ar mai putea reveni unilateral asupra

acestuia, ci numai cu acordul cocontractantului . Este un considerent puternic, dar se poate

aplica numai pactelor la care participa si de cujus, iar nu si celor facute fara participarea

acestuia (renuntarea la o succesiune nedeschisa, instrainarea unei succesiuni nedeschise

realizata intre un mostenitor prezumtiv si un tert etc.), astfel incat nu poate justifica toate

pactele succesorale prohibite. Art. 965 C. civ., din ale carui prvederi rezulta interdictia pactelor

asupra succesiunilor nedeschise, se afla plasat in Sectiunea III (Capitolul II, Titlul III, Cartea III)

„Despre obiectul conventiilor”, ceea ce inseamna ca, in principiu, sanctiunea prohibitiei este

direct atasata incalcarii obiective a normelor legale, fara a se lua in considerare pozitia

subiectiva a celor care incalca prohibitia . De pilda, in cazul rectificarii declararii judecatoresti a

datei mortii prezumate, pactul este nul sau nu in functie de data stabilita prin hotarare ca fiind a

mortii celui disparut, iar nu de credinta partilor la data actului ca se refera la o succesiune

deschisa . Desi denumirea de „pact” ar putea conduce la concluzia ca este vorba doar de

conventii (acte juridice bi- sau multilaterale) , notiunea este utilizata in intelesul ei mai larg,

incluzand nu numai conventiile (cu titlu gratuit sau oneros), cum ar fi donatia sau vanzarea, ci si

actele unilaterale, cum este renuntarea la mostenire (art. 965 alin. 2 C. civ. prevede expres ca

„nu se poate face renuntare la o succesiune nedeschisa”) . In mod cert, testamentul desi este

un act unilateral cu privire la bunurile succesorale, nu cade sub incidenta interdictiei, si aceasta

nu pentru ca este revocabil cum s-a sustinut , ci pur si simplu pentru ca este reglementat de

lege, neintrand in categoria pactelor prohibite. Obiectul pactului. Interdictia se refera la pactele

incheiate cu privire la elementele unei succesiuni nedeschise, adica asupra patrimoniului unei

persoane care este inca in viata. Pactul poate avea ca obiect fie intreaga universalitate

succesorala, fie o cota-parte din aceasta, fie un anume bun . Este indiferent daca afecteaza

182

sau nu rezerva succesorala . El se poate referi deopotriva la o succesiune legala, testamentara

sau conventionala. Asa cum rezulta din dispozitiile art. 965 alin. 2 C. civ., pactul poate sa se

refere la succesiunea uneia din partile actului juridic (de exemplu, de cujus vinde unui tert o

cota-parte din succesiunea pe care o va lasa) sau la succesiunea unui tert (de pilda, un

succesor prezumtiv vinde unui tert un bun din succesiunea ce o va primi). El poate avea ca

obiect dispozitia directa asupra succesiunii viitoare prin incheierea unui contract translativ de

drepturi (vanzare, donatie, schimb etc.), dar si dispozitia indirecta prin renuntarea anticipata -;

gratuita sau oneroasa - la titlul de mostenire ori la dreptul de a cere raportul sau reductiunea

liberalitatilor excesive . Este indiferent de asemenea daca succesiunea la care se refera pactul

este determinata anume (succesiunea lui X) sau netereminata (toate succesiunile la care ar

putea fi chemata una din partile pactului) . Succesinea viitoare obiect al pactelor prohibite, prin

natura ei, nu confera decat drepturi eventuale. Pana in clipa mortii, orice persoana fizica

dispune de dreptul de a dispune liber de bunurile sale prin acte juridice intre vii sau mortis

causa prin testament. Este vorba de un drept inalienabil prin propriile acte si intangibil prin

actele tertilor (art. 973 C. civ. prevede: „conventiile n-au efect decat intre partile contractante”).

Daca, de pilda, de cujus se leaga in timpul vietii printr-un contract fata de un tert sa ii lase prin

mostenire un anume bun din patrimoniul sau, dreptul conferit nu este decat eventual,

dispunatorul pastrandu-si libertatea de a dispune de acel bun fie prin acte oneroase,fie cu titlu

gratuit (donatii sau legate). Este vorba asadar de un act care nu creeaza nici o obligatie pentru

viitorul de cujus, ci, daca s-ar admite valabilitatea lui, doar pentru succesiune si doar in ipoteza

in care titularul dreptului nu ar dispune de bun in timpul vietii. In cazul pactului incheiat de terte

persoane, fara participarea celui despre a carui mostenire este vorba, lucrurile sunt si mai

evidente -; titularul patrimoniului cu privire la care s-a incheiat pactul, nefiind parte a actului, nu

este angajat personal la nimic, putand dispune fara nici un fel de restrictie de bunurile sale

(numai individual in timpul vietii; universal, cu titlu universal si individual prin testament), iar

succesiunea nu este nici ea cu nimic grevata.Avand in vedere libertatea deplina a lui de cujus

de a lasa la data mortii sale ceea ce ii va placea, putand dobandi, instraina sau conserva ceea

ce va dori, rezulta ca succesiunea viitoare se distinge prin caracteristica esentialmente

eventuala sau virtuala a drepturilor pe care le confera . Cu alte cuvinte, pactul asupra

succesiunilor viitoare se poate recunoaste prin faptul ca nu confera creditorului pe timpul vietii

celui despre a carui mostenire este vorba decat o simpla expectativa (speranta), iar nu un drept

actual cert, chiar afectat de modalitati. Obligatiile ferme asumate in timpul vietii de cel despre a

carui mostenire este vorba dau nastere la drepturi actuale in favoarea tertilor creditori si pot

trece pe cale de consecinta prin succesiune la mostenitorii lui la data decesului sau, pe cand

drepturile eventuale se nasc direct in sarcina mostenitorilor (mai exact, a mostenirii, indiferent

cine ar fi mostenitorii), fara a-l obliga pe de cujus . In aceasta lumina, constituie, de exemplu,

183

pacte prohibite conventiile prin care se sporesc datoriile succesiunii, cum este cazul atunci

cand se prevede ca restituirea imprumutului luat de de cujus nu va putea fi solicitata decat de la

mostenitorii acestuia , caci nu se poate sti la data incheierii actului daca imprumutatul va lasa

sau nu bunuri la data decesului sau, dreptul de restituire al imprumutatorului nefiind decat unul

eventual, depinzand doar de vointa imprumutatului sa lase sau nu bunuri la decesul sau, adica

mijloace de plata a datoriei. Cu alte cuvinte, in asemenea cazuri debitorul nu este angajat

personal cu nimic. In schimb, imprumutul a carui termen de rambursare a fost stabilit post

mortem, dar care a fost garantat cu o ipoteca, face sa se nasca in favoarea creditorului un drept

actual, doar executare acestuia fiind amanata post morte In acest caz, dreptul creditorului nu

mai este eventual, ci cert, executarea sa la termen, chiar daca acesta este post mortem, fiind

garantata. De asemenea, este un pact prohibit de lege recunoasterea de datorie prin care

autorul actului unilateral stipuleaza ca aceasta va reprezenta valoric a cincea parte din „bunurile

posedate la decesul sau”, deoarece datoria a fost conceputa sa se impute asupra succesiunii

viitoare, al carei continut este aleatoriu, neputand fi cunoscut decat la data decesului autorului

recunoasterii, iar nu asupra patrimoniului de la data recunoasterii a autorului actului . In schimb,

Casatia franceza a decis ca nu contravine prohibitiei actul prin care mostenitorii au convenit

inaintea deschiderii succesiunii ca darurile manuale de sume de bani primite de ei sa fie

raportate la succesiune nu la valoarea lor nominala, cum prevede legea (art. 869 C. civ.

francez), ci indexat la data partajului, dar doctrina s-a aratat reticenta, considerand, nu fara

temei, ca, dincolo de argumentele de echitate si oportunitate care s-ar putea aduce, este vorba

totusi de o succesiune viitoare, din moment ce donatorul poate „dispune” de raport ca de un

bun asupra caruia a ramas proprietar, in sensul ca pana la decesul sau poate dispensa pe

mostenitori de aceasta obligatie, element care face ca raportul indexat stabilit prin conventie sa

fie eventual, iar nu actual (donatia in sine fiind evident un drept actual, intrucat este

irevocabila) . Moartea lui de cujus ca modalitate a actelor juridice si raportul acesteia cu pactele

prohibite de lege. Cu necesitate, pactul asupra unei succesiuni viitoare este legat de moartea

lui de cujus, in sensul ca intotdeauna este anterior acesteia. Insa trebuie subliniat ca nu orice

act care depinde intr-un fel sau altul de moartea ulerioara a unei persoane este pact succesoral

prohibit de lege. Moartea uneia sau alteia din partile contractante poate fi erijata prin vointa

partilor in modalitati (termen sau conditie) ale actului juridic, fara ca prin aceasta sa se intre sub

incidenta pactelor prohibite de lege. Astfel, potrivit dispozitiilor art. 825 C. civ. „donatorul poate

stipula intoarcerea bunurilor daruite, atat in cazul in care donatarul ar muri inaintea lui, cat si in

cazul in care donatarul si descendentii sai ar muri inaintea sa”. In acest caz, este vorba de o

donatie care are ca obiect drepturi actuale, dar care este stipulata sub conditia rezolutorie a

predecesului donatarului, nu de o donatie a unui bun facand parte dintr-o succesiune

nedeschisa. De asemenea, pactele post mortem, in care producerea efectelor sunt legate de

184

termenul incert al decesului unuia sau altuia dintre contractanti (de exemplu, se vinde un bun

stipulandu-se ca proprietatea se va transmite la cumparator la data decesului vanzatorului) sunt

si ele recunoscute ca valabile, intrucat vanzatorul, in exemplul dat, pierde din timpul vietii

posibilitatea a mai dispune de bunul care a format obiectul contractului , dreptul nascut in

favoare creditorului fiind unul actual, iar nu eventual, doar efectele fiind amanate pana la

implinirea termenului. Diferentierea drepturilor eventuale care se nasc din actele asupra

succesiunilor viitoare pare mai greu de realizat de drepturile nascute din actele in care

supravietuirea uniea dintre parti celeilalte este stipulata drept conditie (eveniment viitor si

nesigur de care depinde nasterea sau stingerea obligatiei), ambele categorii prezentand un

element de incertitudine. Ele se diferentiaza totusi prin faptul ca in timp ce in cazul pactelor

asupra succesiunilor nedeschise incertitudinea deriva din faptul ca cel despre a carui mostenire

este vorba poate influenta dupa bunul sau plac continutul patrimoniului ce il va lasa la decesul

sau si, deci, implicit, obiectul pactului, in cazul actelor conditionale incertitudinea tine de un

eveniment supus hazardului, si anume ordinea deceselor . Simpla la nivelul principiilor,

diferentirea intampina totusi dificultati la transpunerea ei in practica. Evolutia jurisprudentei si a

doctritrinei asupra asa-numitei clauze de acrescamant sau clauze de tontina sta marturie in

acest sens. Clauza tontiniera consta in achizitionarea unui bun de doua sau mai multe

persoane impreuna, cu intelegerea de a-l folosi in comun pe tot timpul vietii lor, ultimul

supravietuitor devenind singurul proprietar cu efecte retroactive de la data dobandirii bunului.

Dupa ce un timp practica judiciara a considerat o asemenea clauza ca ilicita intrucat reprezinta

un pact asupra unei succesiuni nedeschise, ulterior i s-a admis valabilitatea, cu motivarea ca ea

nu confera drepturi succesorale reciproce, ci instituie predecesul fiecaruia ca o conditie

rezolutorie cazuala reciproca, fiecare fiind proprietar pe o cota-parte din bun sub aceasta

conditie inca de la data actului de dobandire, in final supravietuitorul fiind considerat unic

proprietar de la aceeasi data, pentru el predecesul celorlati fiind conditia suspensiva sub care

devine unic proprietar, predecedatii pierzandu-si drepturile ca efect al indeplinirii conditiei

rezolutorii .Din formularea imperativa a textului art.965 alin.2 C. civ. („nu se poate face…”),

rezulta neindoielnic faptul ca sanctiunea atrasa de nerespectarea prohibitiei este nulitatea

absoluta a pactului. Aceasta inseamna ca ea poate fi invocata de orice persoana interesata:

oricare din partile actului; mostenitorii acestor; creditorii acestora; si chiar de instanta de

judecata din oficiu. Actiunea in nulitate este imprescriptibila. Refacerea actului. Fiind o

dispozitie care protejeaza interese de ordine publica, pactul lovit de nulitate nu poate fi

confirmat, nici chiar cu acordul lui de cujus . In joc fiind interese de ordine publica, este

impropriu sa se vorbeasca de „acoperirea” nulitatii prin confirmare ulterior deschiderii

succesiunii . Desigur, dupa disparitia cauzei de nulitate (dupa deschiderea mostenirii),

mostenitorii pot respecta vointa defunctului executand actul, dar pentru aceasta este nevoie din

185

partea lor de un consimtamant exprimat neechivoc (chiar si tacit) dupa deschiderea mostenirii,

ceea ce echivaleaza cu refacerea actului in conditii legale, iar nu cu confirmarea celui nul .

Precizarea are consecinte practice in sensul ca actul va produce efecte doar de la data

manifestarii cosimtamantului pentru refacere, iar nu de la data incheierii actului nul, cum s-ar

intampla daca ar fi vorba de o confirmare. Intinderea nulitatii. Pactul prohibit de lege poate sa

atraga nulitatea intregului act care il contine, atunci cand se confunda cu continutul acestuia ori

atunci cand, desi reprezinta doar o clauza a acelui act, restul fiind valabile, exista indivizibilitate

intre clauza nula si celelalte clauze, sau doar nulitatea partiala, atunci cand clauza care contine

pactul prohibit de lege nu este in raport de indivizibilitate cu celelalte clauze ale actului, prin

ipoteza valabile .Prin exceptie de la regula interdictiei pactelor asupra succesiunilor viitoare,

Codul civil contine cateva exceptii, al caror camp ar putea fi largit in viitor, sub presiunea

necesitatilor vietii practice. Constituie astfel de exceptii: instituirea contractuala, atat cea facuta

prin contractul de casatorie (art. 933 C. civ.), cat si cea facuta in timpul casatoriei, care fiind

revocabila ad nutum (art. 937 alin.1 C. civ.),chiar daca nu este prevazuta de lege, nu contravine

principiilor art. 965 alin. 2 C. civ. (supra nr. 368); donatia-partaj, ingaduita de art. 795 C. civ.,prin

care ascendentii pot imparti inca din timpul vietii cu titlu de drepturi succesorale intre

descendentii lor bunurile pe care le detin la momentul actului, chiar daca atribuie drepturi

actuale descendentilor.donatari, constituie totusi un pact succesoral asupra unei succesiuni

viitoare prin faptul ca implica renuntarea descendentilor-donatari de a cere raportul succesoral ;

clauzele societare in societatile civile sau de persoane prin care e stipuleaza continuarea

societatii cu asociatii ramasi in viata sau cu mostenitorii acestora (art.1526 C. civ.). Prin acest

pact se reglementeaza in avans soarta drepturilor in societate ale asociatului predecedat;

renuntarea anticipata la dreptul de a cere reductiunea unei liberalitati consimtite de de cujus.

Potrivit dispozitiilor art. 845 C. civ., instrainarea facuta de cel despre a carui mostenire este

vorba unui succesibil in linie dreapta, cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului,

este prezumata a fi o liberalitate, dar daca un alt descendent a consimtit la aceasta instrainare,

aceasta echivaleaza cu renuntarea la dreptul de a cere reductiunea acelei liberalitati, fiind un

pact asupra unei succesiuni viitoare recunoscut ca valabil de lege.

67) Lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice.

Incapacitati prevazute de Codul civil: art 806 “minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici

intr-un fel…” prin donatie sau testament, de bunurile sale; art 807 ”minorul de 16 ani poate

dispune prin testament si numai jumatate din bunurile de care dupa lege ar dispune majorele”;

art 809 “minorul de 16 ani nu poate, prin testament, dispune in favoarea tutorelui sau” art 810

186

“doctorii in medicina sau in chirurgie, ofiterii de sanatate sau subofiterii (adica medici si

farmacistii), care au tratat o persoana in boala de care moare, nu pot profita de dispozitiile intre

vii sau testamentare, ce dansa a facut in favoarea lor in cursul acestei boli.” Aceleasi reguli sunt

aplicabile si in privinta preotilor (vezi art 833, 1307 alin 1, art 1309 Cod civil) Incapacitati

prevazute de Codul familiei Art 128 din Codul familiei “este oprit sa se incheie acte juridice intre

tutore, sotul, o ruda in linie dreapta ori fratii sau surorile tutorelui, de o parte, si minor, de alta”

Art 133 alin 3 Codul familiei “minorul (sub 14 ani) nu poate sa faca, nici chiar cu incuviintare,

donatii si nici sa garanteze obligatia altuia” Incapacitatea prevazuta de Constitutie si Legea

54/1998-Art 41 -; teza a II a din Constitutie “Cetatenii straini si apatrizii nu pot dobandi dreptul

de proprietate asupra terenurilor”. Aceasta incapacitate este preluata ad litteram in alin 1 al art

3 din L 54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor.Nu trebuie asimilate ingradirilor din

dreptul civil, acele ingradiri ori incompatibilitati care sunt cunoscute in alte ramuri de drept, cum

ar fi cele din dreptul constitutional, dreptul muncii, dreptul administrative, dreptul comercial.

68) Modalităţile actului juridic civil. Termenul, condiţia şi sarcina.

Dupa cum am vazut, actele juridice civile pot fi pure si simple sau afectate de modalitati.

Din punct de vedere juridic, notiunea de “modalitate” desemneaza un eveniment viitor de care

depinde existenta sau executarea drepturilor subiective civile si obligatiilor civile din anumite

acte juridice. Termenul, conditia si sarcina sunt cele trei modalitati ale actului juridic civil.

Termenul este acel eveniment, viitor si sigur ca realizare, care fie amana producerea efectelor

unui act juridic civil, fie determina incetarea efectelor acestuia. Termenele pot fi clasificate dupa

mai multe criterii: a) In functie de ben eficiarul termenului, termenul poate fi dispus: in favoarea

debitorului. Acesta constituie regula; in favoarea creditorului, de exemplu, in contractul de

depozit; in favoarea ambelor parti, de exemplu, termenul dintr-un contract de asigurare. De

calificar ea termenului ca apartinand uneia dintre aceste categorii depinde identificarea

persoanei care poate renunta la beneficiul termenului: termenul este suspensiv cand amana

sau suspenda exercitiul drepturilor subiective civile si executarea obligatiilor civile. termenul

este extinctiv cand, la implinirea lui, se sting efectele actului juridic civil. Efectele termenului

sunt diferite, dupa cum este vorba despre un termen suspensiv sau ex tinctiv. Asa cum am

vazut, termenul influenteaza doar executarea actului juridic civil, nu si existenta sa. Deci,

dreptul subiectiv civil si obligatia corelativa, afectate de termenul suspensiv, exista. Ca urmare:

daca debitorul isi ex ecuta obligatia inainte de scadenta (adica inainte de implinirea termenului

suspensiv), el va face o plata valabila. Aceasta echivaleaza cu renuntar ea la beneficiul

187

termenului si, dupa cum am aratat, este posibil numai daca termenul a fost prev azut in

interesul debitorului; inainte de implinirea termenului suspensiv, titularul dreptului poate face

acte de conservare; inainte de implinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere de la

debitor plata; termenul de prescriptie extinctiva, in cazul drepturilor care d ecurg din acte

juridice afectate de termene suspensive, incepe sa curga de la data implinirii acestora; pana la

implinirea termenului suspensiv, compensatia, ca mod de stingere a obligatiilor civile (care

presupune existenta unor datorii In ceea ce priveste termenul extinctiv, implinirea acestuia

inseamna stingerea dreptului subiectiv civil si a obligatiei corelative. Conditia, ca modalitate a

actului juridic civil, este un eveniment viitor si nesigur ca realizare, eveniment de care depinde

insasi existenta actului juridic civil. Si conditiile pot fi clasificate dupa mai multe criterii: a) In

functie de legatura ei cu vointa partilor, a realizarii sau nerealizarii evenimentului, conditia poate

fi: cazuala, mixta si potestativa. Potrivit Codului civil, ”Conditia cazuala este aceea ce depinde

de hazard si care nu este nici in puterea creditorului, nici intr-aceea a debitorului.” Conditia

cazuala (de la cuvantul latinesc casus, care inseamna intamplare) este independenta de vointa

partilor. Conditia mixta este aceea care, conform Codului civil, “depinde totodata de vointa

uneia din partile contractante si de aceea a unei alte persoane“ (determinate). Conditia

potestativa este cea a carei realizare sau nerealizare depinde complet de vointa uneia dintre

parti sau, in exprimarea Codului civil, “aceea care face sa depinda perfectarea conventiei de un

eveniment, Conditia potestativa poate fi: potestativa pura si potestativa simpla. Este potestativa

simpla conditia a carei realizare depinde de vointa unei parti si de vointa unei persoane

nedeterminate. Indeplinirea conditiei in exemplele date depinde si de debitor, d ar si de o terta

persoana (cu care acesta se casatoreste, respectiv care il angajeaza). Actele incheiate sub

conditie potestativa simpla sunt, ca regula, valabile. Este pur potestativa acea conditie care

depinde exclusiv de vointa uneia din parti. Angajamentul facut sub o conditie pur potestativa din

partea debitorului nu este valabil. In acest sens, Codul civil prevede: “Obligatia este nula cand

s-a contractat sub o conditie potestativa din partea acelui ce se obliga.” Conditie simpla

potestativa valabile din partea creditorului pura din partea debitorului nula b) Din punct de

vedere al modului de formulare, conditia poate fi pozitiva si negativa. Astfel conditia pozitiva

este cea care consta in indeplinirea unui eveniment viitor si nesigur, in timp ce conditia negativa

consta in neindeplinirea unui asemenea eveniment. Cea mai importanta consecinta a calificarii

conditiei ca fiind pozitiva sau negativa consta in felul in care aceasta se considera indeplinita

sau neindeplinita. Astfel, daca s-a prevazut ca evenimentul trebuie sa aiba loc intr-un anumit

termen si acest termen a expirat fara ca evenimentul sa fi avut loc, conditia pozitiva se

socoteste neindeplinita, iar daca nu s-a prevazut vreun termen, conditia pozitiva se socoteste

neindeplinita numai atunci cand este sigur ca evenimentul nu se va mai produce. Dimpotriva,

daca s-a prevazut ca evenimentul nu trebuie sa aiba loc intr-un anumit termen, conditia

188

negativa se socoteste indeplinita abia la expirarea termenului, chiar daca inca dinaintea acestui

moment devenise clar ca evenimentul nu se va mai produce. Daca nu s-a prevazut nici un

termen, conditia negativa se socoteste indeplinita numai atunci cand evenimentul este cu n

eputinta sa se mai produca. c) Conditiile se clasifica, d e asemen ea, in conditii posibile,

respectiv imposibile, ca si in conditii licite si morale, respectiv conditii ilicite si imorale. Conditiile

ilicite si imorale afecteaza valabilitatea intregului act juridic. Actul juridic in care se prevede

nasterea unui drept conditionata de realizarea unei conditii imposibile, imorale sau ilicite este

nul absolut. Daca se prevede ca stingerea dreptului respectiv va depinde de realizarea unei

conditii imposibile, ilicite sau imorale, se va considera ca actul juridic este incheiat pur si simplu.

d) Cel mai important criteriu de clasificare este cel al efectului pe care il produce: conditia poate

fi suspensiva sau rezolutorie: Conditia suspensiva este cea care, pana la realizarea ei,

suspenda existenta drepturilor subiective civile si a obligatiilor corelative ale partilor. Codul civil

prevede ca: “Obligatia sub conditie suspensiva este aceea care depinde de un eveniment viitor

si necert. Obligatia conditionala nu se perfecteaza decat dupa indeplinirea evenimentului “;

Conditia rezolutorie este cea p ana la realizarea careia drepturile subiective si obligatiile

corelative ale partilor sunt considerate ca exista si se executa. Potrivit Codului civil, “Conditia

rezolutorie este aceea care supune desfiintarea obligatiei la un eveniment viitor si necert”.

Conditia rezolutorie nu suspenda executarea obligatiei, ci numai obliga pe creditor a restitui

ceea ce a primit, in caz de indeplinire a evenimentului prevazut prin conditie. Observam ca, in

cazul conditiei suspensive, actul juridic si efectele sale nu exista; abia implinirea conditiei, daca

se va petrece, va conduce la nasterea acestor efecte. Dimpotriva, in cazul conditiei rezolutorii,

obligatiile care decurg din actul juridic trebuie indeplinite ca si cum actul ar fi pur si simplu. Dar

implinirea conditiei, daca se va produce, va conduce la desfiintarea tuturor acestor efecte, in

mod retroactiv, ca si cum intre parti nu ar fi intervenit niciodata actul juridic respectiv. Principiile

care guverneaza efectele conditiei sunt: Conditia pune in discutie insasi existenta actului juridic

civil, spre deosebire de termen, care numai amana executarea; Conditia produce efecte

retroactive. Daca conditia suspensiva s-a implinit, actul juridic este considerat retroactiv, ca a

fost un act pur si simplu. Acesta este principiul retroactivitatii efectelor conditiei suspensive.

Astfel, plata facuta de catre debitor anterior indeplinirii conditiei, desi pana acum nevalabila, se

transforma in plata valabila. De la principiul retroactivitatii efectelor conditiei suspensive exista

insa unele exceptii: prescriptia extinctiva incepe sa curga doar de la implinirea conditiei; fructele

culese de instrainator raman ale sale, cu toate ca dreptul sau dispare cu efect retroactiv. In

cazul in care conditia suspensiva nu este indeplinita, partile sunt repuse in situatia anterioara

incheierii actului juridic civil. Asadar, intre altele: prestatiile executate trebuie sa fie restituite;

garantiile constituite trebuie sa fie desfiintate.. Efectul conditiei rezolutorii dupa implinirea

acesteia este desfiintarea, retroactiva, a actului. Ca atare, partile isi vor restitui una alteia

189

prestatiile primite. Exista insa si unele exceptii de la retroactivitate. De asemenea, tot ca o

exceptie de la regula retroactivitatii, nu se vor restitui nici fructele culese de catre dobanditor,

chiar daca conditia rezolutorie s-a indeplinit. Desi contractul se va desfiinta in ipoteza indeplinirii

conditiei, cumparatorul va trebui sa restituie doar terenul, nu si recolta (fruct industrial) culeasa

in ainte de implinirea conditiei. In cazul in care conditia rezolutorie nu s-a realizat, suntem in

prezenta consolidarii retroactive a actului juridic. Sarcina este acea modalitate a actului juridic

civil care consta intr o obligatie de a da, a face sau a nu face ceva, impusa de dispunator

gratificatului, in actele cu titlu gratuit (liberalitati). In Codul civil nu exista o reglementare

generala a sarcinii, dar ex ista unele aplicatii ale acesteia, cum ar fi dispozitiile potrivit carora:

”donatiunea intre vii se revoca, pentru neindeplinirea conditiilor cu care s-a facut, …” sau: ”cand

donatiunea este revocata pentru neindeplinirea conditiilor, bunurile reintra in mana donatorului,

libere de orice sarcina si ipoteca.” Din punctul de vedere al valabilitatii lor, sarcinile pot fi:

imposibile (care nu pot fi indeplinite), ilicite (care contravin dispozitiilor legale), imorale (care

incalca bunele moravuri) sau, dimpotriva, sarcini posibile, licite si morale. Sarcina nu afecteaza

valabilitatea actului juridic ce o contine; ea afecteaza numai eficacitatea actului juridic. In caz de

neindeplinire a sarcinii, dispunatorul sau mostenitorii acestuia pot opta intre: revocarea

liberalitatii pentru neexecutarea sarcinii, cu consecinta reintoarcerii bunului sau bunurilor la

masa patrimoniala a dispunatorului; actiunea in executarea in natura a sarcinii (atunci cand

aceasta nu consta intr-o obligatie de “a face”, care nu se poate executa silit).

69) Nulitatea absolută a actului juridic civil. Cauze şi regim juridic.

Cauze de nulitate absoluta: incalcarea regulilor privind capacitatea civila a persoanelor:

nerespectarea unor incapacitati speciale pentru ocrotirea unui interes obstesc (art.1309 din

Codul civil); lipsa capacitatii de folosinta a persoanelor juridice si nerespectarea principiului

specialitatii capacitatii de folosinta (art.34 din Decretul nr.31/1954); lipsa totala a

consimtamantului (in cazul erorii-obstacol); nevalabilitatea obiectului actului juridic civil; cand

lipseste cauza ori ea este ilicita sau imorala; nerespectarea formei ceruta ad validitatem; lipsa

ori nevalabilitatea autorizatiei administrative (art.58 Legea nr.17/1996); incalcarea ordinii

publice; frauda legii.Regimul juridic al nulitatii absolute. a)nulitatea absoluta poate fi invocata de

oricine are interes: partile actului juridic; procurorul; instanta din oficiu. Reprezentativa in acest

sens este prevederea din Legea 18/1991, art.3, alineatul 2 : ,,Nulitatea poate fi invocata de

primar, prefect, procuror si alte persoane care justifica un inteles legitim." b)actiunea in nulitatea

absoluta este imprescriptibila, adica ea poate fi invocata oricand, indiferent de timpul scurs de

la data incheierii actului juridic.(Decretul 167/1958 art.2 ,,Nulitatea unui act poate fi invocata

190

oricand, fie pe cale de actiune, fie pe cale de exceptie.'') c)nulitatea absoluta nu poate fi

acoperita prin confirmare expresa sau tocita.(a nu se cofunda inadmisibilitatea confirmarii

nulitatii absolute cu validarea actului prin indeplinirea ulterioara a cerintei legale.'') Efectele

nulitatii sunt consecintele juridice ale aplicari sanctiunii nulitatii. Generic, efectul nulitatii consta

in desfiintarea raportului juridic generat de actul jurudic civil lovit de nulitate si prin aceasta

restabilirea legalitatii. In functie de ceea ce s-a intamplat dupa incheierea actului jurudic civil, se

pot distinge urmatoarele ipoteze: actul n-a fost executa inca: aplicarea nulitatii va insemna ca

acel act, fiind desfiintat, nu mai poate fi executat; deci partile se afla in situatia egala aceleia in

care n-ar fi incheiat actul; actul a fost executat total sau partial, pana la hotararea de anulare,

efectele nulitatii vor consta in: a)desfiintarea, retroactiva a actului b)restituirea prestatiilor

efectuate intemeiul actului anulat; actul a fost executat, iar dobanditorul de drepturi le-a

transmis, la randul sau, unor terti subdobanditori; pana la hotararea de anulare efectele nulitatii

presupun: a)desfiintarea actului executat b)restituirea prestatiilor efectuate intemeiul actului

anulat c)desfiintarea si a actului subsecvent. Efectul nulitatii se exprima in adagiul ,,quod nulum

est, nullum producit effectum'' , care rezulta din cele spuse mai sus.

Pentru a opera aceasta regula, este necesar sa fie aplicate principiile efectelor nulitatii.

retroactivitatea nulitatii; restabilirea situatiei anterioare - restitutio in integrum - adica restituirea

prestatiilor efectuate in temeiul actului anulat; anularea nu numai a actului initial, primar, ci si a

actului subsecvent. (,,resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis''). Principiul retroactivitatii.

Exceptii. Principiul consta in acea regula potrivit careia nulitatea nu produce efecte numai

pentru viitor (exemplu.nunc.), ci si pentru trecut (exemplu.tunc.), adica aceste efecte se suie

pana in momentul incheierii actului juridic civil. Retroactivitatea presupune inlaturarea efectelor

actului care s-au produs intre momentul anularii efective a actului. In temeiul acestui principiu,

partile ajung in situatia in care n-ar fi incheiat actul juridic. Exceptii de la retroactivitatea nulitatii.

Exceptiile reprezinta acele cazuri in care, pentru anumite ratiuni, efectele produse intre

momentul incheierii actului si acela al anularii sale sunt mentionate. De unde rezulta ca efectele

nulitatii se produc numai ex nunc, iar nu si ex tunc. Constituie asemenea exceptii: mentinerea

efectelor produse de un contract cu executare succesiva (exemplu. contractul de inchiriere,

retroactivitatea efectelor nulitatii este obiectiv imposibila.); pastrarea fructelor culese anterior

anularii de catre posesorul de buna credinta (Codul civil, art. 485); in acest caz,

neretroactivitatea efectelor nulitatii se intemeiaza pe ideea de protectie a posesorului de buna

credinta. Principiul repunerii in situatia anterioara ,,restitutio in integrum''.Exceptii Principiul

repunerii in situatia anterioara este regula de drept potrivit careia tot ce s-a executat in temeiul

unui act anulat trebuie restituit astfel incat partile raportului juridic trebuie sa ajunga in situatia in

care acel act nu s-ar fi incheiat. ,,Restitutio in integrum'', ca si retroactivitatea, priveste efectele

nulitatii actului juridic intre parti nu fata de terti. Exceptiile de la principiul ,,restitutio in integrum''.

191

sunt exceptii acele situatii in care,pentru anumite ratiuni, prestatiile efectuate in temeiul actului

anulat nu sunt supuse restituirii, deci se mentin.Exceptiile de la ,,restitutio in integrum'' sunt in

acelasi timp, si exceptii de la retroactivitatea efectelor nulitatii. Este exceptie de la ,,restitutio in

integrum'', nu numai mentinerea tuturor efectelor actului, ci si mentinerea partiala a lor. In

doctrina si in practica sunt considerate exceptii de la ,,restitutio in integrum'': cazul incapabilului,

care este tinut sa restituie prestatiile primite numai in masura imbogatirii sale. cazul aplicarii

principiului ,,nemo auditur propriam turpetudinem allegons''.(nimanui nu-i este ingaduit sa se

prevaleze de propria incorectitudine ori imoralitate pentru a obtine protectia unui drept.).

Principiul anularii actului subsecvent ca urmare a anularii actului initial (,,resolutio jure dantis

resolvitur jus accipientis'').Exceptii. Acest principiu priveste efectele nulitatii fata de terti.Acest

principiu poate fi definit ca fiind acea regula de drept in virtutea careia, anularea actului initial

primar atrage anularea si a actului subsecvent, urmaritor, datorita legislaturii sale cu primul In

practica, aplicarea acestui principiu se concretizeaza si in 2 situatii: In cazul ,,actelor

autorizate'', la anularea si a actului civil care se intemeia pe acea autorizatie. In cazul a doua

acte, din care unul este principal, iar celalalt accesoriu, anularea actului principal atrage

desfiintarea si a actului accesoriu, prin aplicarea regulii ,,accesorium sequitur principale''.

Exceptii. cazul aplicarii art.1909, alineatul 1 din Codul civil, coroleorat cu art.972 din Codul civil

(Situatia practica este urmatoarea: A incheie un contract de comodat - imprumut de folosinta -

cu B; comodatorul, B ,vinde, desi nu are dreptul sa o faca, bunul mobil, ce face obiectul

contractului de comodat, lui C, care este de buna credinta, adica nu stie ca B nu este

proprietarul mobilului, si inta in posesia bunului mobil; apoi contractul de comodat este anulat -

B a crezut ca A ii doneaza bunul, iar A a avut intentia de a-i da bunul numai cu titlul de

comodat).Odata anulat contractul dintre A si B, ar urma sa fie desfiintat si cel dintre B si C, iar

C,sa fierobligat sa restituie bunul respectiv; cu toate acestea, C, se va apara, cu succes,

invocand art.1909 din Codul civil, potrivit caruia posesorul de buna credinta al unui bun mobil

dobandeste chiar proprietatea bunului; cazul aplicarii art.20, alineatul 2 din Decretul nr.31/1954:

,,Daca cel declarat mort este in viata, se poate cere oricand, anularea hotararii prin care s-a

declarat moartea'', iar alineatul 2 dispune: ,,Cel care a fost declarat mort poate cere, dupa

anularea hotararii declarative de moarte, inapoierea bunurilor sale.Cu toate acestea,

dobanditorul cu titlul oneros nu este obligat sa le inapoieze, decat daca se va face dovada ca la

data dobandirii stia ca persoana declarata moarta este in viata; cazul subdobanditorului de

buna credinta si cu titlu oneros al unui imobil.Nu se aplica exceptia in cazul tertului achizitor, cu

titlu oneros care a cunoscut nevalabilitatea actului de proprietate, deci a fost de rea credinta.

Principii de drept care inlatura regula ,,Quod nullum est, nullum producit effectum''. Aceste

principii sunt: Principiul conversiunii actului juridic. Conversiunea actului juridic inseamna, in

esenta, inlocuirea actului nul cu un act juridic valabil.Pentru a opera conversiunea, sunt

192

necesare urmatoarele conditii: sa existe un element de diferenta intre actul nul si actul valabil;

unul dintre acte sa fie anulat efectiv si total; actul socotit valabil sa intruneasca toate conditiile

de valabilitate, iar aceste conditii sa se regaseasca in chiar cuprinsul actului anulat;

manifestarea de vointa a partilor sa nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii. Mentionam, cateva

aplicatii ale conversiunii actului juridic; cazul in care actul de instrainare este lovit de nulitate,

dar este valabil ca revocare a legatului ce va avea ca obiect bunul ce forma obiect si al actului

de instrainare anulat. cazul in care mostenitorul instraineaza un bun din masa succesorala, desi

actul de instrainare este nul, si manifestarea de vointa exprimata in el valoreaza ca acceptare a

succesiuni. Principiul ,,error communis facit jus''. Se mai numeste si ,,principiul

validitatiiaparentei indrept''; acest principiu inlatura nulitatea unui act incheiat intr-o situatie de

eroarecomuna, obsteasca. Consacrarea acestui principiu o gasim in art.7 din Legea

nr.119/1996 cu privire la actele de stare civila (Monitorul Oficial nr.282/1996): ,,Actele de stare

civila intocmite de o persoana care a exercitat in mod public atributiile de ofiter de stare civila,cu

respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar daca acea persoana nu avea acesta

calitate.'' Principiul raspunderii civile delictuale. Principiul are in vedere pe incapabilul

minor.Intre principiul raspunderii civile delictuale si principiul ocrotiriiminorului - consacrat in

art.1159 din Codul civil -, are prioritate al doilea principiu care echivaleaza, practic, cu

mentionarea actului anulabil, ca cea mai buna reparare a prejudiciului ce s-ar produce co-

contractului prin fapta ilicita a minorului.(in acest sens, art.1162 din Codul civil

dipune: ,,Minorulnu are actiunea in rescizuine contra obligatiilor ce rezulta din delictele sale.''

70) Nulitatea relativă a actului juridic civil. Cauze şi regim juridic.

Cauze de nulitate relativa: viciile de consimtamant: eroarea, violenta, legiuirea sau dol; lipsa

discernamantului in momentul incheierii actului juridic civil; nerespectarea regulilor privind

capacitatea de exercitiu. Regimul juridic al nulitatii relative. Acest regim juridic se exprima in 3

reguli: nulitatea relativa poate fi invocata doar de persoane al carei interes a fost nesocotit la

incheierea actului juridic.(personal sau prin reprezentantul legal al celui lipsit de capacitatea de

exercitiu.); catiunea inanulabilitate este prescriptibila, deci ea trebuie invocata in termenul de

prescriptie extinctiva; nulitatea relativa poate fi acoperita prin confirmare expres sau tacit.(printr-

un act de confirmare ,, care sa cuprinda obiectul, cauza si natura olurgatiei.''Codul civil,

art.1190; iar confirmarea tacita rezulta fie din executarea actului anulaleic, fie din neinvocarea

nulitatii inauntrul termenului de prescriptie extinctiva.) Intre nulitatea absoluta si cea relativa nu

exista deosebiri de efecte, ci numai de regim juridic. Efectele nulitatii sunt consecintele juridice

ale aplicari sanctiunii nulitatii. Generic, efectul nulitatii consta in desfiintarea raportului juridic

193

generat de actul jurudic civil lovit de nulitate si prin aceasta restabilirea legalitatii. In functie de

ceea ce s-a intamplat dupa incheierea actului jurudic civil, se pot distinge urmatoarele ipoteze:

actul n-a fost executa inca: aplicarea nulitatii va insemna ca acel act, fiind desfiintat, nu mai

poate fi executat; deci partile se afla in situatia egala aceleia in care n-ar fi incheiat actul; actul a

fost executat total sau partial, pana la hotararea de anulare, efectele nulitatii vor consta in:

a)desfiintarea, retroactiva a actului b)restituirea prestatiilor efectuate intemeiul actului anulat;

actul a fost executat, iar dobanditorul de drepturi le-a transmis, la randul sau, unor terti

subdobanditori; pana la hotararea de anulare efectele nulitatii presupun: a)desfiintarea actului

executat b)restituirea prestatiilor efectuate intemeiul actului anulat c)desfiintarea si a actului

subsecvent. Efectul nulitatii se exprima in adagiul ,,quod nulum est, nullum producit effectum'' ,

care rezulta din cele spuse mai sus. Pentru a opera aceasta regula, este necesar sa fie aplicate

principiile efectelor nulitatii. retroactivitatea nulitatii; restabilirea situatiei anterioare - restitutio in

integrum - adica restituirea prestatiilor efectuate in temeiul actului anulat; anularea nu numai a

actului initial, primar, ci si a actului subsecvent. (,,resoluto jure dantis, resolvitur jus

accipientis''). Principiul retroactivitatii. Exceptii. Principiul consta in acea regula potrivit careia

nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (exemplu.nunc.), ci si pentru trecut

(exemplu.tunc.), adica aceste efecte se suie pana in momentul incheierii actului juridic civil.

Retroactivitatea presupune inlaturarea efectelor actului care s-au produs intre momentul

anularii efective a actului. In temeiul acestui principiu, partile ajung in situatia in care n-ar fi

incheiat actul juridic. Exceptii de la retroactivitatea nulitatii.-Exceptiile reprezinta acele cazuri in

care, pentru anumite ratiuni, efectele produse intre momentul incheierii actului si acela al

anularii sale sunt mentionate. De unde rezulta ca efectele nulitatii se produc numai ex nunc, iar

nu si ex tunc. Constituie asemenea exceptii: mentinerea efectelor produse de un contract cu

executare succesiva

(exemplu. contractul de inchiriere, retroactivitatea efectelor nulitatii este obiectiv imposibila.);

pastrarea fructelor culese anterior anularii de catre posesorul de buna credinta (Codul civil, art.

485); in acest caz, neretroactivitatea efectelor nulitatii se intemeiaza pe ideea de protectie a

posesorului de buna credinta. Principiul repunerii in situatia anterioara ,,restitutio in

integrum''.Exceptii Principiul repunerii in situatia anterioara este regula de drept potrivit careia

tot ce s-a executat in temeiul unui act anulat trebuie restituit astfel incat partile raportului juridic

trebuie sa ajunga in situatia in care acel act nu s-ar fi incheiat. ,,Restitutio in integrum'', ca si

retroactivitatea, priveste efectele nulitatii actului juridic intre parti nu fata de terti. Exceptiile de la

principiul ,,restitutio in integrum''. sunt exceptii acele situatii in care,pentru anumite ratiuni,

prestatiile efectuate in temeiul actului anulat nu sunt supuse restituirii, deci se mentin.Exceptiile

de la ,,restitutio in integrum'' sunt in acelasi timp, si exceptii de la retroactivitatea efectelor

nulitatii. Este exceptie de la ,,restitutio in integrum'', nu numai mentinerea tuturor efectelor

194

actului, ci si mentinerea partiala a lor. In doctrina si in practica sunt considerate exceptii de

la ,,restitutio in integrum'' : cazul incapabilului, care este tinut sa restituie prestatiile primite

numai in masura imbogatirii sale; cazul aplicarii principiului ,,nemo auditur propriam

turpetudinem allegons''.(nimanui nu-i este ingaduit sa se prevaleze de propria incorectitudine

ori imoralitate pentru a obtine protectia unui drept.). Principiul anularii actului subsecvent ca

urmare a anularii actului initial (,,resolutio jure dantis resolvitur jus accipientis'').Exceptii. Acest

principiu priveste efectele nulitatii fata de terti.Acest principiu poate fi definit ca fiind acea regula

de drept in virtutea careia, anularea actului initial primar atrage anularea si a actului

subsecvent, urmaritor, datorita legislaturii sale cu primul In practica, aplicarea acestui principiu

se concretizeaza si in 2 situatii: In cazul ,,actelor autorizate'', la anularea si a actului civil care se

intemeia pe acea autorizatie; In cazul a doua acte, din care unul este principal, iar celalalt

accesoriu, anularea actului principal atrage desfiintarea si a actului accesoriu, prin aplicarea

regulii ,,accesorium sequitur principale''. Exceptii. cazul aplicarii art.1909, alineatul 1 din Codul

civil, coroleorat cu art.972 din Codul civil (Situatia practica este urmatoarea: A incheie un

contract de comodat - imprumut de folosinta - cu B; comodatorul, B ,vinde, desi nu are dreptul

sa o faca, bunul mobil, ce face obiectul contractului de comodat, lui C, care este de buna

credinta, adica nu stie ca B nu este proprietarul mobilului, si inta in posesia bunului mobil; apoi

contractul de comodat este anulat - B a crezut ca A ii doneaza bunul, iar A a avut intentia de a-i

da bunul numai cu titlul de comodat).Odata anulat contractul dintre A si B, ar urma sa fie

desfiintat si cel dintre B si C, iar C,sa fierobligat sa restituie bunul respectiv; cu toate acestea,

C, se va apara, cu succes, invocand art.1909 din Codul civil, potrivit caruia posesorul de buna

credinta al unui bun mobil dobandeste chiar proprietatea bunului; cazul aplicarii art.20, alineatul

2 din Decretul nr.31/1954: ,,Daca cel declarat mort este in viata, se poate cere oricand,

anularea hotararii prin care s-a declarat moartea'', iar alineatul 2 dispune: ,,Cel care a fost

declarat mort poate cere, dupa anularea hotararii declarative de moarte, inapoierea bunurilor

sale.Cu toate acestea, dobanditorul cu titlul oneros nu este obligat sa le inapoieze, decat daca

se va face dovada ca la data dobandirii stia ca persoana declarata moarta este in viata; cazul

subdobanditorului de buna credinta si cu titlu oneros al unui imobil.Nu se aplica exceptia in

cazul tertului achizitor, cu titlu oneros care a cunoscut nevalabilitatea actului de proprietate,

deci a fost de rea credinta. Principii de drept care inlatura regula ,,Quod nullum est, nullum

producit effectum''. Aceste principii sunt: Principiul conversiunii actului juridic. Conversiunea

actului juridic inseamna, in esenta, inlocuirea actului nul cu un act juridic valabil.Pentru a opera

conversiunea, sunt necesare urmatoarele conditii: sa existe un element de diferenta intre actul

nul si actul valabil; unul dintre acte sa fie anulat efectiv si total; actul socotit valabil sa

intruneasca toate conditiile de valabilitate, iar aceste conditii sa se regaseasca in chiar

cuprinsul actului anulat; manifestarea de vointa a partilor sa nu rezulte inadmisibilitatea

195

conversiunii. Mentionam, cateva aplicatii ale conversiunii actului juridic: cazul in care actul de

instrainare este lovit de nulitate, dar este valabil ca revocare a legatului ce va avea ca obiect

bunul ce forma obiect si al actului de instrainare anulat; cazul in care mostenitorul instraineaza

un bun din masa succesorala, desi actul de instrainare este nul, si manifestarea de vointa

exprimata in el valoreaza ca acceptare a succesiuni. Principiul ,,error communis facit jus''. Se

mai numeste si ,,principiul validitatiiaparentei indrept''; acest principiu inlatura nulitatea unui act

incheiat intr-o situatie de eroarecomuna, obsteasca. Consacrarea acestui principiu o gasim in

art.7 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civila (Monitorul Oficial

nr.282/1996): ,,Actele de stare civila intocmite de o persoana care a exercitat in mod public

atributiile de ofiter de stare civila,cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar

daca acea persoana nu avea acesta calitate.'' Principiul raspunderii civile delictuale-Principiul

are in vedere pe incapabilul minor.Intre principiul raspunderii civile delictuale si principiul

ocrotiriiminorului - consacrat in art.1159 din Codul civil -, are prioritate al doilea principiu care

echivaleaza, practic, cu mentionarea actului anulabil, ca cea mai buna reparare a prejudiciului

ce s-ar produce co-contractului prin fapta ilicita a minorului.(in acest sens, art.1162 din Codul

civil dipune: ,,Minorulnu are actiunea in rescizuine contra obligatiilor ce rezulta din delictele

sale.''

71) Numele (noţiune, caractere juridice, dobândire).

Numele este o notiune complexa a carei nastere, din punct de vedere istoric, este in primul

rand rezultatul unui uzaj indelungat, ca orice element ce tine de limbaj. Este astfel vorba despre

aspecte de ordin voluntar, si nu de reglementare: familia unui individ il desemneaza printr-unul

sau mai multe cuvinte sau individul insusi isi alege un asemenea mod de individualizare iar

comunitatea din care face parte il accepta ca atare. Elemente dintre cele mai diverse au

determinat continutul numelor si modul lor de atribuire: trasaturi fizice ale persoanei, ocupatie,

legaturi de familie, religie etc. Nu exista o definitie legala a numelui dar prin reglementarea

structurii, dobandirii, modificarii si a schimbarii acestuia legea ofera elementele necesare

definirii sale. Pe baza acestor elemente in literatura juridica au fost propuse mai multe definitii

ale numelui, dintre care o retinem pe cae conform careia numele este „acel atribut al persoanei

fizice care consta in dreptul omului de a fi individualizat, in familie si in societate, prin cuvintele

stabilite, in conditiile legii, cu aceasta semnificatie.” Numele are o structura si aceasta este

stabilita de art. 12 alin (2) din Decretul nr. 31/1954. Conform dispozitiei legale citate „Numele

cuprinde numele de familie si prenumele”. Numele de familie, desemnat in vorbirea curenta prin

expresia „nume patronimic”, este acea componenta a numelui care indica legatura persoanei

196

fizice cu o anumita familie si o desemneaza in raporturile sale cu membrii altor familii.

Prenumele, desemnat in vorbirea comuna ca „numele de botez”, este format din unul sau mai

multe cuvinte si identifica o persoana in raport cu ceilalti membri ai aceleiasi familii sau cu

membrii altor familii cu acelasi nume de familie. Consideram ca modul de redactare a

dispozitiilor art. 12 din Decretul nr. 31/1954, care, dupa ce dispune prin primul alineat ca „orice

persoana are dreptul la numele stabilit sau dobandit potrivit legii” in alineatul al doilea prezinta

structura numelui, aratand ca „numele cuprinde numele de familie si prenumele” nu permite o

alta interpretare decat aceea conform careia numele de familie si prenumele sunt doar

elementele componente ale unui drept unic: dreptul la nume. In general doctrina evidentiaza

urmatoarele caractere juridice ale dreptului la nume: dreptul la nume este un drept absolut;

inalienabil; imprescriptibil; legal; personal; unitar si universal. Ca si orice alt drept personal

nepatrimonial dreptul la nume este un drept absolut. Principala consecinta a apartenentei la

categoria drepturilor absolute o reprezinta opozabilitatea „erga omnes” a dreptului la nume,

ceea ce inseamna ca obligatia de a nu-l incalca revine tuturor celorlalte subiecte de drept.

Inaliebilitatea numelui consta in acea ca nici unei persoane nu i se poate contesta dreptul la

nume, nici o persoana nu poate renunta la nume, dupa cum nu-l poate nici instraina. Dreptul la

nume este imprescriptibil atat sub aspect achizitiv cat si extinctiv. Legalitatea numelui exprima

acea trasatura a numelui de a putea dobandit, modoficat sau schimbat numai in conditiile

prevazute de lege. Personalitatea numelui consta in faptul ca acest drept este strans legat de

persoana omului si nu poate fi exercitat decat personal, iar nu si prin reprezentare. Unitatea

numelui este caracterul specific al dreptului la nume care consta in aceea ca, desi este alcatuit

din doua elemente, individualizeaza aceeasi persoana. Universalitatea numelui exprima acel

caracter al numelui conform caruia orice persoana fizica are drept la numele stabilit sau

dobandit potrivit legii. Acest caracter este exprimat si de art. 7 pct.1 din Conventia pivind

drepturile copilului care dispune: „copilul este inregistrat imediat dupa nasterea sa si are de la

aceasta data dreptul la un nume...” Prin stabilirea sau dobandirea numelui se intelege

operatiunea juridica de atribuire a numelui de familie si a prenumelui copilului nascut. Rezulta

deci ca numele i se atribuie persoanei fizice concomitent cu inregistratrea sa in actul de

nastere, astfel incat actul de stare civila este titlul care va indreptati persoana in cauza sa

poarte un anumit nume si va face dovada acestuia. In sfarsit, la stabilirea numelui concura

parintii copilului si autoritatea publica prevazuta de lege, al carei rol are un caracter subsidiar in

sensul ca el asigura respectarea legii in atribuirea numelui si se poate substitui doar in cazurile

limitativ reglementate de lege. In functie de modul in care copilul si-a stabilit filiatia exista trei

ipoteze de dobandire a numelui de familie: Stabilirea numelui de familie al copilului din

casatorie-Art. 62 din Codul familiei care reglementeaza aceasta materie distinge doua situatii:

cea in care parintii au nume de familie comun si cea in care acestia au nume de familie diferite.

197

Astfel, conform primului alineat al dispozitiei legale citate „copilul din casatorie ia numele de

familie comun al parintilor”. Potrivit alineatului (2) art. 62 din Codul familiei, „daca parintii nu au

nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite.

In acest caz, numele copilului se va stabili prin invoiala parintilor si se va declara, o data cu

nasterea copilului, la serviciul de stare civila. In lipsa unei asemenea invoieli, autoritatea

tutelara de la domiciliul copilului va hotara, ascultand pe parinti, daca copilul va purta numele

unuia dintre ei sau numele lor reunite”. Stabilirea numelui de familie al copilului din afara

casatoriei-Aici sunt posibile doua situatii: copilul si-a stabilit filiatia mai intai fata de un singur

parinte, care este, de regula, mama. Nimic nu se opune insa ca filiatia copilului sa fie mai intai

stabilita fata de tata; Copilul si-a stabilit filiatia fata de ambii parinti, inainte de sau concomitent

cu declararea nasterii sale. Potrivit legii in cazul in care copilul a fost recunoscut in acelasi timp

de ambii parinti numele de familie a copilulul va fi stabilit conform invoielii partilor, consemnata

intr-o declaratie scrisa si semnata de acestia. Stabilirea numelui de familie al copilulul nascut

din parinti necunoscuti-Din coroborarea dispozitiilor art. 2 alin. final al Decretului nr. 975/1968

cu cele ale art. 22 si art. 23 din Legea nr. 119/1996 rezulta ca sunt avute in vedere doua situatii:

cea a copilului gasit, nascut deci din parinti necunoscuti si cea a copilului abandonat in spital

fara a se putea stabili identitatea mamei in termen de 30 de zile. Modificarea numelui de

familie nu se confunda cu schimbarea numelui pe cale administrativa, intre cele doua institutii

juridice existand importante deosebiri. Astfel, schimbarea numelui pe cale administrativa poate

privi atat numele de famile cat si prenumele, se datoreaza unor cauze diferite si este supusa

unui alt regim juridic. Modificarea numelui de familie determinata de schimabari in filiatie-

Modificarea numelui de familie determinata de schimbari in filiatie se poate produce in

urmatoarele cazuri: Copilul nascut din parinti necunoscuti isi stabileste filiatia fata de unul sau

fata de ambii parinti; Copilul din afara casatoriei si-a stabilit filiatia si fata de al doilea parinte;

Paternitatea copilului din casatorie a fost tagaduita iar actiunea a fost admisa. Ca urmare, in

literatura juridica au fost propuse urmatoarele solutii, in functie de situatiile in care copilul in

cauza se poate afla: Copilul s-a nascut in timpul casatoriei iar parintii au numele de familie

comun; Copilul s-a nascut in timpul casatoriei iar parintii au nume de familie deosebite. Sunt

posibile urmatoarele cazuri: Copilul a luat la nastere numele mamei sale, nume pe care il va

pastra in continuare; Copilul a dobindit la nastere numele reunite ale parintilor sai, nume pe

care il va pastra ca fiind cel avut de mama la data nasterii lui; Copilului i s-a stabilit la nastere

numele sotului mamei. A fost admisa actiunea in contestatie sau in recunoastere de filiatie.

Modificarea numelui de familie determinata de adoptie-Adoptia atrage o modificare a starii

civile, a persoanei, care poate avea efecte si asupra numelui sau de familie. Sub acest aspect

urmaeaza sa analizam efectele incuviintarii, desfacerii si constatarii nulitatii adoptiei asupra

numelui de familei a celui adoptat. Modificarea numelui de familie determinata de casatorie-

198

Casatoria este uniunea liber consimtita intre un barbat si o femeie, incheiata conform

dispozitiilor legale, cu scopul de a intemeia o familie, si reglementata de normele operative ale

legii. Incheierea casatoriei, desfacerea acesteia, nulitatea casatoriei si incetarea casatoriei prin

decesul unuia dintre soti atrag modoficarea starii civile a persoanei. Numai incheierea,

desfacerea si nulitatea casatoriei pot avea insa ca efect si modificarea numelui de familie al

persoanei fizice. Schimbarea numelui de familie-Prin schimbarea numelui de familie se intelege

inlocuirea acestuia, la cerere, cu un alt nume de familie, prin decizia administrativa emisa de

autoritatea competenta. Reglementarea schimbarii numelui este cuprinsa in Decretul nr.

975/1968 cu privire la nume, modificat prin O.G. nr. 84/2001 privind infiintarea, organizarea si

functionarea serviciilor publice comunitare de evidenta a persoanelor si de Legea nr. 119/1996,

modificata si ea prin O.G. nr. 84/2001. Spre deosebire de modificarea numelui, schimbarea

numelui pe cale administrativa nu este determinata de schimbarea starii civile a persoanei fizice

ci se realizeaza, pentru motive temeinice, la cerea acesteia. Ca urmare, aceasta procedura

este inaplicabila in cazul cererii prin care o persoana divortata solicita sa i se incuviinteze sa

revina la numele dobandit prin casatorie. Actul care declanseaza procedura de schimbare a

numelui pe cale administrativa este cererea formulata in acest scop. Pentru copilul aflat sub

ocrotirea unui tutore, acesta din urma, cu incuviintarea autoritatii tutelare, va face cererea de

schimbare a numelui. Daca minorul va implinit varsta de 14 ani el va semna si personal

cererea, indiferent daca se afla sub ocrotirea parintilor sai sau sub cea a unui tutore. Pentru

persoana pusa sub interdictie, cererea de schimbare a numelui se face de catre tutore, cu

incuviintarea autoritatii tutelare. Cererea de schimbare a numelui se publica in extras, prin grija

si pe cheltuiala solicitantului, in Monitorul Oficial al Romaniei, partea a treia. Nu este necesara

publicarea cererii de schimbare a numelui format din expresii indecente, ridicole ori transformat

prin traducere sau in alt mod. Orice persoana interesata poate face opozitie la cererea de

schimbare a numelui, in termen de 30 de zile de la publicarea acestuia in M.O. Opozitia se

face in scris, trebuie motivata si se depune la primaria unde a fost inregistrata cererea de

schimbare a numelui. Termenul de 30 de zile pentru formularea opozitiei este un termen de

decadere. Atributiile serviciilor publice comunitare locale de evidenta a persoanelor sunt

prevazute de art. 5 din ordonanta. Le citam pe cele care au legatura cu studiul persoanei fizice:

Eliberarea certificatelor de stare civila; Inregistrarea actelor si faptelor de stare civila, precum si

a mentiunilor si modificarilor intervenite in statutul civil, in domiciliul si resedinta persoanei, in

conditiile legii; Intocmirea si pastrarea registrelor de stare civila, in conditiile legii; Intocmirea,

completarea, rectificarea, anularea sau reconstituirea actelor de stare civila, precum si a

oricaror mentiuni facute pe actele de stare civila si pe actele de identitate, in conditiile legii;

Constituirea, actualizarea si administrarea Registrului local de evidenta a persoanei, care

contine datele de identificare si de adresa ale cetatenilor avand domiciliul in raza de

199

competenta teritoriala a serviciului public local respectiv. Dintre atributiile serviciilor publice

judetene, respectiv ale municipiului Bucuresti, prevazute de art.7, le retinem pe urmatoarele:

Constituie, actualizeaza si valorifica registrul judetean de evidenta a persoanei; Coordoneaza si

controleaza metodologic activitatea serviciilor publice comunitare locale; Controleaza modul de

gestionare si de intocmire a registrelor de stare civila; Asigura producerea si emiterea

certificatelor de stare civila; Tine evidenta si pastreaza registrele de stare civila, exemplarul doi,

si efectueaza mentiuni pe acestea, conform comunicarilor primite. Conform art.13 din

Ordonanta, inspectoratul indeplineste urmatoarele functii: De strategie; De reglementare; De

autoritate de stat; De sprijin; De indrumare; De control metodologic a activitatii serviciilor

publice comunitare. Functia de autoritate de stat presupune urmarirea modului de aplicare si

respectare a reglementarilor legale in domeniul actualizarii, administrarii, valorificarii, utilizarii si

protectia datelor referitoare la persoane, precum si in domeniul eliberarii actelor de stare civila,

actelor de identitate, permiselor de conducere, certificatelor de inmatriculare a autovehiculelor

si a intocmirii listelor electorale permanente.

72) Obligativitatea contractului între părţile contractante şi principiul relativităţii efectelor contractului. Excepţii reale de la principiul relativităţii efectelor contractului.

Principiul obligativitatii contractului(pacta sunt servanda).Este prevazut in art.969

C.civ.:”contractele legal facute au putere de lege intre partile contractante”.

importanta:contractul devine obligatoriu atat pentru parti cat si pentru instanta de judecata

chemata sa aplice contractul; temeiul : siguranta circuitului civil si autonomia de vointa a

partilor; in cazuri exceptionale, efectul obligatoriu al contractului suporta modificari in mod

independent de principiul autonomiei de vointa a partilor( de ex.:prologarea legala a

contractelor de locatiune, influenta evenimentelor de forta majora ); -consecintele fortei

obligatorii a contractului: partile sunt tinute sa-si execute obligatiile asumate una fata de

cealalta; simetria existenta intre modul de incheiere si cel de stingere a contractului: mutuus

consensus, mutuus dissensus; obligatiile contractuale trebuie executate cu buna-credinta.

Exceptii de la principiul fortei obligatorii: incetarea unor contracte inainte de teremnul fixat prin

moarte unei parti sau disparitia obiectului contractului( art.1552 pct.3 ,art.1439 alin.1 C.civ.);

prelungirea efectelor contractelor de inchiriere, prin efectul legii(L17/1994,

L112/1995,O.U.G.nr.40/1999); prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesiva

datorita unui caz de forta majora; modificarea efectelor contractelor cu executare succesiva ca

urmare a aplicarii teoriei impreviziunii. Obligativitatea si opozabilitatea contractului: fata de

celelalte persoane contactul nu este obligatoriu , insa el le este opozabil ca un fapt juridic

stricto-sensu;consecintele imediate se regasesc pe teren probational. Obligativitate si

200

relativitate: obligativitatea contractului fata de parti este in stransa legatura cu principiul

relativitatii contractului:art.973(“conventiile n-au efect decat intre partile contractante). Domeniul

de aplicare a principiului relativitatii efectelor contractului: contractul are efect obligatoriu intre

parti , precum si fata de succesorii partilor: succesorii universali si cu tilu universal sunt

continuatorii personalitatii autorului lor,astfel incat ei dobandesc toate drepturile si obligatiile

acestuia, cu exceptia celor contractate intuituu personae; succcesorii cu titlu particular

dobandesc doar un anumit drept al autorului lor astfel incat chestiunea relativitatii se pune

numai in legatura cu contractele incheiate anterior de autorul lor cu alte persoane; in privinta

drepturilor dobandite de autor prin contracte( anterioare transmiterii dreptului catre succesor ),

acestea vor profita succesorului sub conditia de a se afla in stransa conexiune cu dreptul

dobandit; in privinta obligatiilor asumate (anterior transmiterii dreptului catre succesor), de catre

autor, acestea in principiu nu se transmit succesorului; exceptii: obligatiile propter rem si

scriptae in rem, modificari ale dreptului transmis catre succesor si drepturile reale consimtite

anterior transmiterii catre succesor; ca regula generala, contactele incheiate anterior de autor

vor produce efecte –in limitele aratate deja-in urmatoarele contitii: anterioritate constata prin

data certa a inscrisului si respectarea masurilor de publicitate. creditorii

chirografari :opozabilitatea contractelor incheiate de debitor se manifesta in sensul ca ei

suporta tranformarile din patrimoniul debitorului; creditorii chirografari pot inlatura aceasta

opozabilitate in conditiile art.975 C civ – prin actiunea pauliana- si art.1175 –prin actiunea in

simulatie; ei pot interveni in numele debitorului pentru a exercita anumite drepturi patrimoniale

ale acestuia : art.974 C.civ. Exceptii de la principiul relativitatii.Denumesc situatiile in care

drepturile si/sau obligatiile contractuale pot sa apartina si/sau sa incumbe unor persoane-

penitus extranei- care nu au participat la incheierea contractului: cu referire la asumarea de

obligatii civile, nu exista exceptii de la principiul relativitatii; promisiunea faptei altuia(conventia

de porte-fort) este o exceptie aparenta , intrucat obiectul contractului il constituie obligatia1

debitorului de a determina o terta persoana sa-si asume un angajament juridic fata de creditor;

cu referire la dobandirea de drepturi, exista doua exceptii de la principiul relativitatii: stipulatia

pentru altul si actiunile directe.

73) Obligaţiile solidare.

Obligatia solidara este acel raport obligational cu pluralitate de subiecte care prezinta

particularitatea ca oricare creditor solidar poate cere plata in intregime a datoriei sao oricare

debitor solidar este tinut sa execute intreaga prestatie la care are drept creditorul. Solidaritatea

1

201

poate fi activa sau pasiva. Solidaritatea activa-exista mai multi creditori; oricare creditor poate

pretinde plata datoriei de la debitorul comun sau debitorul poate plati datoria la alegerea sa

oricarui creditor. Solidaritatea pasiva-oricare debitor poate fi obligat la plata in intregime a

datoriei, plata facuta de un debitor are efect liberator pentru toti debitorii. Intre codebitori

prestatia este divizibila si fiecare trebuie sa-si execute partea din obligatie. Solidaritatea

inceteaza prin: moartea unui codebitor, plata intregii datorii, renuntarea totala la solidaritate de

catre creditor.

74) Petiţia de ereditate.

Ca efect al deschiderii succesiunii proprietatea se transmite de la de cujus la mostenitorii sai.

Se poate intampla insa ca o persoana sa fie doar in aparenta mostenitor si sa beneficieze de

aceasta transmisiune, stapanind bunurile succesorale in aceasta calitate.De pilda, un frate al

defunctului, singur mostenitor legal al acestuia, intra in stapanirea mostenirii, iar ulterior se

descopera un testament prin care este instituit legatar universal un tert, dovedindu-se ca fratele

defunctului a fost astfel exheredat. Daca fratele defunctului nu contesta calitatea de mostenitor

testamentar a legatarului si preda acestuia succesiunea lucrurile reintra in normal, dar daca va

contesta acest lucru invocand nevalabilitatea testamentului, refuzand predarea mostenirii, se

naste un litigiu prin care legatarul va cere instantei sa constate calitatea sa de mostenitor

testamentar cu vocatie universala si sa oblige pe parat sa-i predea mostenirea. O astfel de

actiune, nereglementata la ora actuala de lege, dar aplicata in practica judiciara si recunoscuta

de doctrina, poarta denumirea de petitie de ereditate si isi are originea in dreptul roman . Petitia

de ereditate poate fi definita ca fiind actiunea prin care un mostenitor avand vocatie legala sau

testamentara universala sau cu titlu universal solicita sa i se recunoasca aceasta calitate in

scopul de a dobandi bunurile succesorale detinute de un tert care pretinde a fi el adevaratul

mostenitor universal sau cu titlu universal al defunctului. Disputa partilor are asadar ca obiect

specific calitatea de mostenitor universal sau cu titlu universal a defunctului, predarea bunurilor

succesorale fiind doar miza acestei dispute . Prin obiectul sau, petitia de ereditate se

diferentiaza de actiunea in revendicare, care se refera la simpla disputa asupra proprietatii unui

bun individual determinat, cum este cazul cand mostenitorului legal al defunctului i se refuza

predarea unui bun sub cuvant ca nu a apartinut defunctului, ci tertului care il detine in prezent.

Ceea ce este specific revendicarii este faptul ca „cele doua parti se pretind proprietare ale

aceluiasi bun, nu mostenitoare ale aceluiasi autor” .Natura actiunii. Actiunea este reala intrucat

disputa poarta asupra vocatiei succesorale a partilor litigante, avand drept consecinta esentiala

transmiterea proprietatii patrioniului succesoral, admiterea ei rasfrangandu-se si asupra tertilor .

202

Nu toti autorii impartasesc acest punct de vedere. Unii, sustinand ca obiectul petitiei este

stabilirea unei calitati a persoanei, considera ca actiunea este personala , iar altii ca este mixta,

dupa natura personala sau reala a drepturilor cuprinse in succesiune . In dreptul nostru, astazi,

majoritatea autorilor considera ca petitia de ereditate se prescrie in termenul general de 3 ani .

Ideea caracterului prescriptibil al petitiei de ereditate este preluata de la autorii nostri clasici,

fara a se observa insa ca acestia au legat prescriptia de „calitatea sa (a reclamantului - n. n.-D.

C.) de succesor chemat la mostenire, calitate care, in conformitate cu art. 700, se pierde prin

trecerea a treizeci de ani” . In prezent, termenul de prescriptie a dreptului de optiune

succesorala prevazut la art. 700 C. civ. nu mai este de 30 de ani, ci de 6 luni, situatie in care,

daca urmam rationamentul de mai sus, ar trebui conchis ca actiunea in petitie de ereditate se

prescrie si ea in acest termen, iar nu in cel general de 3 ani.In realitate insa una este

exercitarea dreptului de optiune succesorala -; care se prescrie in 6 luni de la data deschiderii

mostenirii -; si alta este exercitarea actiunii in petitie de ereditate. Dreptul de optiune este un

drept potestativ, a carui exercitare nu necesita colaborarea unei alte persoane, pe cand petitia

de ereditate presupune prin natura ei un conflict intre doua persoane care isi disputa calitatea

de mostenitor al lui de cujus, negandu-si reciproc vocatia succesorala. Or, vocatia efectiva la

mostenire implica in mod necesar acceptarea acesteia in termenul de 6 luni prevazut de art.

700 C. civ. Prin urmare, petitia de ereditate presupune in mod necesar ca partile in conflict sa fi

acceptat mostenirea in termen. Daca una dintre ele nu a facut-o, este straina de mostenire si ca

atare nu are calitatea procesuala (activa sau pasiva) de a discuta pe fond petitia de ereditate.

Daca se accepta caracterul real al actiunii in petitie de ereditate, problema care se pune este ce

drept real apara aceasta, stiut fiind ca singur dreptul de proprietate este imprescriptibil, pe cand

celelalte drepturi reale sunt supuse prescriptiei de 30 de ani (art. 21 din Decretul nr. 167/1958

privind prescriptia extinctiva, combinat cu dispozitiile art. 1890 C. civ.), nicidecum de 3 ani, care

se aplica doar drepturilor personale. Raspunsul nu poate fi decat unul -; dreptul de proprietate

asupra universalitatii succesorale. Or, daca este asa, actiunea in petitie de ereditate este

imprescriptibila. Trebuie subliniat foarte clar faptul ca petitia de ereditate apara dreptul de

proprietate sau mai bine zis vocatia efectiva a adevaratului mostenitor la patrimoniul

succesoral, si doar in acest sens ea este imprescriptibila. Vocatia efectiva la mostenire

(patrimoniul succesoral) este cea care nu se pierde prin neuz, iar nu drepturile care intra in

compozitia acestui patrimoniu. Bineinteles ca impotriva reclamantului care a triumfat in petitia

de ereditate se poate invoca prescriptia achizitiva (uzucapiunea) in privinta imobilelor, posesia

de buna-credinta in privinta bunurilor mobile (art. 1909 C. civ.) sau prescriptia extinctiva in

privinta drepturilor de creanta ori a altor drepturi reale decat cel de proprietate. Partile la

actiune. Petitia de ereditate pune fata in fata doua parti care pretind fiecare a avea drepturi

succesorale incompatibile asupra intregii mosteniri sau a unei cote-parti din aceasta.

203

Reclamant poate fi orice mostenitor cu vocatie universala sau cu titlu universal, indiferent daca

vocatia sa este legala, testamentara sau contractuala, ca si cesionarii unor asemenea drepturi .

Unii autori sustin ca actiunea in discutie nu poate fi introdusa decat de mostenitorii care au

sezina mostenirii (fie de drept, fie intrucat au fost trimisi in posesie) , opinie care este insa

discutabila intrucat petitia de ereditate nu este o actiune apartinand defunctului, ci una nascuta

in persoana mostenitorului , insasi admiterea actiunii echivaland cu trimiterea in posesie. Daca

exista mai multi succesori chemati la mostenire in acelasi rang, nici unul dintre acestia nu are

calitatea de a-i reprezenta pe ceilalti, fiecare trebuind, in principiu, sa actioneze pentru partea

sa, sens in care se vorbeste de caracterul divizibil al actiunii . Divizibilitatea semnifica doar lipsa

puterii de reprezentare a succesorilor, ceea ce face ca hotararea judecatoreasca sa nu le fie

opozabila celor care au ramas in expectativa, dar nu impiedica pe mostenitorul care are vocatie

la universalitate sa actioneze pentru intreg, desi in prezenta altor comostenitori cu aceeasi

vocatie nu are dreptul decat la o cota-parte din mostenire . Inactiunea unora nu trebuie sa puna

in pericol drepturile altora. Dovada calitatii de mostenitor. Fiind o actiune destinata sa transeze

conflictul dintre doua persoane care se pretind fiecare a fi mostenitor universal al defunctului,

problema centrala a petitiei de ereditate este aceea a probei acestei calitati. Daca reclamantul

se prevaleaza de calitatea sa de mostenitor testamentar (legatar), dovada se va face cu

testamentul pe care il invoca in favoarea sa . Reclamantul care invoca vocatia sa legala la

mostenire trebuie sa dovedeasca legatura de rudenie cu defunctul ori faptul ca este sot

supravietuitor al acestuia. In timp ce calitatea de sot nu poate fi dovedita decat cu certificatul de

casatorie, legatura de rudenie poate fi dovedita nu numai cu actele de stare civila, ci si prin

orice mijloc de proba. Daca actiunea in petitie de ereditate este admisa, recunoasterea titlului

de mostenitor al reclamantului produce efecte de la data deschiderii mostenirii. Raporturile

dintre reclamant si parat-Ca urmare a admiterii petitiei de ereditate, reclamantul are dreptul la

restituirea tuturor bunurilor succesorale daca se afla intr-o situatie in care dreptul sau primeaza

pe acela al paratului (de pilda, este beneficiarul unui legat universal, iar paratul este un frate al

defunctului, mostenitor nerezervatar, exheredat prin instituirea legatarului), iar daca este doar

comostenitor impruna cu paratul (de pilda, si-a dovedit filiatia din afara casatoriei fata de

defunct, iar paratul este fiul legitim al lui de cujus) intre ei se va naste starea de indiviziune

succesorala care se transeaza prin partaj. In situatia in care paratul trebuie sa restituie bunurile

succesorale pe care le detine, se va face deosebire dupa cum acesta este de buna sau de rea-

credinta (a cunoscut sau nu ca reclamantul este adevaratul mostenitor). Paratul de buna-

credinta trebuie sa restituie bunurile succesorale in starea lor actuala sau, daca le-a instrainat

cu titlu oneros, trebuie sa restituie pretul incasat. Daca unul sau altul din bunurile succesorale a

pierit fortuit, obligatia de restituire se stinge. Paratul va raspunde insa pentru deteriorarile

suferite de bunurile succesorale din culpa sa. Fructele bunurilor succesorale revin paratului

204

pana la data cererii de restituire, iar dupa aceasta reclamantului. Paratul de rea-credinta, caruia

ii este asimilat si mostenitorul nesezinar care nu a fost trimis in posesie , trebuie sa restituie

bunurile succesorale in starea in care le-a primit, iar daca acest lucru nu este posibil intrucat le-

a instrainat sau au pierit fortuit, va restitui reclamantului valoarea lor actuala. Fructele bunurilor

succesorale revin reclamantului de la data deschiderii mostenirii. Raporturile dintre reclamant si

terti Daca paratul mostenitor aparent a incheiat in intervalul de timp de la data deschiderii

mostenirii si pana la introducerea actiunii in petitie de ereditate acte juridice de dispozitie cu

privire la bunurile succesorale, problema care se pune este ce soarta vor avea acestea. Din

acest punct de vedere, daca s-ar urma cu rigoare principiul nemo plus juris ad alium transfere

potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite mai multe drpturi decat are el insusi), actele

incheiate de proprietarul aparent ar trebui sa ramana fara efecte, iar tertii subdobanditori

obligati la restituire in favoarea reclamantului din petitia de ereditate. Temperari legale ale

regulii nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet-Efectele aplicarii rigide a

regulii nemo plus juris… au fost atenuate de legiuitor prin dispozitiile art. 1909 C. civ., conform

carora, in materie de bunuri mobile, posesia de buna credinta valoreaza titlu de proprietate. Cu

alte cuvinte, daca un bun mobil succesoral este instrainat de mostenitorul aparent unui tert de

buna-credinta acesta devine proprietar prin simplul fapt al intrarii in posesia bunului. De

asemenea, in materie de imobile, tertul care a dobandit cu buna-credinta si pe baza unui just

titlu de la mostenitorul aparent neproprietar dobandeste proprietatea daca poseda bunul timp

de 10-20 de ani (art. 1895 C. civ.). Temperarea pe baza principiului error communis facit jus-

Plecand de la necesitatea de a proteja siguranta dinamica a circuitului juridic civil, prin

asigurarea increderii in actele juridice translative de proprietate incheiate in conditii de eroare

publica asupra calitatii de proprietar a mostenitorului aparent (si, prin extensie, a oricarui

proprietar aparent), cand nimic nu se poate imputa tertului subdobanditor victima a acestei

erori, practica judiciara si doctrina, pornind de la traditiile izvorate din dreptul roman si

perpetuate pana astazi, au consacrat teoria aparentei creatoare de drept . Este vorba de o

situatie in care, cu totul exceptional, starea de fapt prevaleaza asupra celei de drept, intrucat

„organismul juridic are nevoie pentru buna sa functionare de unele supape de siguranta in

absenta carora ar fi distrus; regula (error communis facit jus -; n. n.-D. C) reprezinta una din

aceste supape, una din aceste deschideri, in profitul echitatii si deasupra dreptului pur” .

Intrucat, fara indoiala, aparenta creatoare de drept comporta un „risc de subminare a ordinii

jurdice” , „Dreptul obiectiv nu ii recunoaste vreo eficacitate decat in cazurile in care ea pare in

acelasi timp ca necesara si conforma echitatii” . Pentru aceasta se cer a fi intrunite cu

rigurozitate unele conditii. Conditii. Pentru ca aparenta sa fie creatoare de drept se cer a fi

intrunite urmatoarele conditii: Sa existe o eroare comuna si invincibila. Exista eroare atunci

cand situatia de fapt aparenta nu corespunde realitatii de drept; o persoana este in aparenta

205

mostenitorul defunctului, dar ulterior se dovedeste ca acest lucru nu era real. De pilda, un frate

al defunctului, unicul succesor legal al acestuia, i se elibereaza certificat de mostenitor si ia in

primire intreaga mostenire, dar ulterior se gaseste un testament al defunctului din care rezulta

ca a instituit ca legatar universal pe un tert, exheredandu-l pe fratele sau care nu este

rezervatar. Aparenta inselatoare trebuie sa fie nu numai una comuna, impartasita public, ci si

irezistibila, greu de descoperit si evitat, contra careia nici o prudenta umana nu ar permite

apararea . Aceasta nu inseamna insa ca eroarea trebuie sa fie impartasita si de mostenitorul

aparent. Eroarea comuna se refera la toti cei care s-au aflat sau s-ar fi putut afla in situatia celui

cu care a contractat mostenitorul aparent, nu si la acesta din urma, care poate fi chiar de rea-

credinta, cunoscand realitatea sau urzind chiar el (sau altul in folosul sau, cu ori fara cunostinta

lui) aparenta inselotoare . Aprecierea erorii comune se face in abstracto, avand in vedere cauza

acesteia si faptul daca un om rezonabil ar fi putut cadea in aceasta . In orice caz, „toate

precautiunile, toate formalitatile obisnuite pentru o asemenea operatie trebuie observate, toate

verificarile apte a confirma existenta dreptului autorului trebuie sa fie efectuate. In lipsa,

dobanditorul nu ar datora situatia sa erorii, ci neglijentei sale” . Avand in vedere consecintele

sale, criteriile de apreciere ale erorii comune sunt foarte severe . „O situatie de fapt contrara

dreptului nu poate fi mentinuta decat daca securitatea sociala o cere; or, aplicarea stricta a legii

nu ameninta securitatea sociala decat acolo unde violarea regulii de drept este necesara si

inevitabila” .Eroarea comuna, in definitiv, un soi de „buna-credinta colectiva” , spre deosebire

de buna-credinta individuala, nu se prezuma, trebuind sa fie dovedita de cel care o alega, lucru

care se poate face prin orice mijloace de proba . Tertul subdobanditor sa fie de buna-credinta.

Intrucat eroarea comuna nu se confunda cu eroarea universala (impartasita unanim), fiind

posibil ca realitatea -; contrazisa de aparenta -; sa fie cunoscuta de unele persoane (de pilda, o

persoana ascunde un testament al defunctului prin care l-a instituit ca legatar pe un tert in

scopul ca la mostenire sa vina o ruda a sa care are vocatie legala la acea mostenire), se cere

ca tertul subdobanditor sa fie si el victima a erorii comune, adica sa fie de buna-credinta. Se

impune nu numai ca tertul sa fi crezut in realitatea (falsa) a situatiei aparente, dar si ca aceasta

credinta sa fie scuzabila, lipsita de orice culpa (neglijenta) din partea sa . Asa cum s-a subliniat,

„tertul interesat este decazut de dreptul obiectiv din facultatea de a invoca o aparenta contrara

realitatii nu numai daca el cunoaste efectiv aceasta realitate, ci si daca este prezumat a o

cunoaste, datorita credintei sale ilegitime in autenticitatea aparentei; in alti termeni, impunand

tertului ca increderea sa in aparenta sa fie legitima, jurisprudenta exclude din campul sau de

protectie pe toti cei care,necunoscand totusi efectiv existenta elementului juridic ocult, nu sunt

indreptatiti sa se prevaleze de ignoranta lor” . Actul incheiat intre mostenitorul aparent si tertul

subdobanditor sa fie cu titlu oneros. Efectul creator de drept al aparentei este recunoscut doar

in cazul actelor cu titlu oneros, nu si al celor cu titlu gratuit. Aceasta se explica prin faptul ca

206

beneficiarul actului cu titlu gratuit (donatarul) nu risca nimic prin incheierea contractului, cel mult

putand fiobligat sa restituie ceea ce a primit fara sa dea nimic in schimb; el tinde doar sa

pastreze un castig (certat de lucro captando) spre deosebire de tertul subdobanditor cu titlu

oneros care tinde sa evite o paguba (certat de damno vitando) .Efecte. Daca sunt intrunite

conditiile de mai sus, actiunea in revendicare a adevaratului mostenitor va fi respinsa, starea de

fapt prevaland asupra dreptului. Eroare comuna, asa cum rezulta chiar din denumirea sa,

creaza drept. Esenta principiului consta in faptul ca tertul subdobanditor este investit cu un

drept de proprietate pe care insa nu il primeste nici de la adevaratul proprietar (mostenitorul de

drept), cu care nu a contractat, nici de la mostenitorul aparent cu care a contractat, dar care nu

era proprietarul bunului, ci direct de la lege (cutuma), fiind un mod originar de dobandire a

proprietatii, iar nu unul derivat . In aceste conditii, este impropriu sa se vorbeasca de „validarea”

actului de instrainare facut de proprietarul aparent sau de „opozabilitatea” sau chiar „forta

obligatorie” a acestui act fata de adevaratul proprietar . Fiind un mod originar de dobandire a

proprietatii, principiul error communis… creaza un drept nou de proprietate opozabil tuturor,

inclusiv adevaratului proprietar . Intrucat adevaratul mostenitor se vede lipsit (expropriat) de

dreptul sau, iar mostenitorul aparent a incasat un pret care in realitate nu i se cuvenea, acesta

din urma va fi obligat sa indemnizeze pe cel dintai in temeiul principiului restituirii imbogatirii

fara justa cauza. Intinderea indemnizatiei difera dupa cum mostenitorul aparent a fost de buna

sau de rea-credinta. In prima situatie, indemnizatia echivaleaza cu pretul incasat de la tertul

subdobanditor, pe cand in cea de a doua situatie cu pretul actual al bunului si daune-interese.

75) Plata lucrului nedatorat.

Reprezinta executarea de catre o persoana a unei obligatii la care nu era tinuta si pe care a

facut-o fara intentia de a plati datoria altuia. cel ce a efectuat plata -; solvens; cel ce a primit-o -;

accipiens Prin efectuarea unei plati nedatorate se naste un raport juridic in temeiul caruia

solvensul devine creditorul unei obligatii de restituire a ceea ce el a platit iar accipientul este

debitorul aceleiasi obligatii.Conditiile platii nedatorate: prestatia pe care solvensul a executat-o

trebuie sa fi avut semnificatia operatiei juridice a unei plati; sa fi fost facuta cu titlu de plata

( prin plata intelegandu-se executarea unei obligatii ); datoria pentru care s-a efectuat plata sa

nu existe, din punct de vedere juridic in raporturile dintre solvens si accipiens; plata sa fi fost

facuta din eroare Se naste obligatia pentru accipiens de a restitui solvensului ceea ce el a primit

cu titlu de plata. Cine poate cere restituirea: solvensul; creditorii chirografari ai solvensului pe

calea actiunii oblice Cazuri in care nu exista obligatia de restituire a platii nedatorate: in cazul

obligatiilor civile imperfecte ( naturale ) achitate de buna voie de catre debitor; cand plata s-a

207

efectuat in termenul unui contract pentru o cauza imorala grava; cand plata a fost efectuata pe

temeiul unui contract anulabil pentru cauza de incapacitate; cand plata a fost facuta de o alta

persoana decat debitorul iar creditorul accipiens a distrus cu buna credinta titlul constatator al

creantei sale. Natura juridica a platii nedatorate -; apare ca o imbogatire fara just temei.

76) Posesia şi efectele sale.

POSESIA – “poate fi definită ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă

în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană asupra unui

bun, cu intenţia şi voinţa de-a se comporta faţă de toţi ceilalţi ca proprietar sau titular al altui

drept real”. Din definiţia de mai sus (şi sublinierile noastre) rezultă că pentru existenţa posesiei

sunt necesare două elemente: unul material – corpus – şi altul psihologic – animus. Elementul

material, corpus, constă în totalitatea faptelor materiale de stăpânire sau folosire, exercitate

asupra lucrului. Acest element (corpus) se poate materializa şi în anumite acte juridice pe care

posesorul le poate încheia cu privire la acel bun (comodatul, locaţiunea, etc). Elementul

psihologic, animus, constă în intenţia sau voinţa posesorului de-a exercita stăpânirea lucrului

pentru sine, adică sub nume de proprietar sau titular al altui drept real. Posesia se deosebeşte

de detenţia precară deşi se aseamănă printr-un element comun: corpus. Cu alte cuvinte, atât

posesorul cât şi detentorul precar exercită o putere fizică asupra unui lucru, fiecare dintre ei

având elementul corpus. In schimb, detentorul precar se deosebeşte de posesor sub aspectul

elementului psihologic deoarece el nu deţine lucrul cu intenţia de-a se comporta ca proprietar

sau titular al unui alt drept real. Detenţiei precare îi lipseşte elementul animus domini sau

animus tibi habendi. Detenţia precară se deosebeşte de posesie deoarece nu este o stare de

fapt (cazul posesiei) ci o stare de drept. Ea rezultă întotdeauna dintr-un titlu în temeiul căruia

detentorul este îndreptăţit să exercite puterea sa asupra unui lucru. Astfel, depozitarul,

locatarul, comodatarul, cărăuşul, etc. exercită puterea asupra lucrului în baza unui contract (de

deposit, de comodat, etc). Având în vedere asemănările şi deosebirile dintre posesie şi detenţia

precară se ridică întrebarea dacă detenţia precară poate fi intervertită (transformată) în posesie.

Răspunsul negativ este dat de prevederile art. 1857 Cod civil. Cu toate acestea, legea prevede

această posibilitate în mod excepţional, în cele patru cazuri limitativ prevăzute de art. 1858 Cod

civil: Când deţinătorul unui bun dobândeşte de bună credinţă de la o altă persoană (alta decât

adevăratul proprietar) un titlu translativ de proprietate cu privire la acel bun; Când deţinătorul

bunului neagă existenţa raportului obligatoriu în baza căruia deţine bunul; Când deţinătorul

strămută posesia de la altul printr-un act cu titlu particular. Terţul dobânditor, dacă este de bună

credinţă, începe să posede pentru sine (iar nu ca detentor precar cum era autorul său); Când

208

deţinătorul transmite posesia cu titlu universal dacă succesorul său este de bună credinţă.

POSESIUNEA se dobândeşte sau se pierde prin întrunirea sau pierderea celor două elemente:

corpus şi animus. Dobândirea posesiunii are loc prin întrunirea cumulativă a celor două

elemente. Deşi întrunirea cumulativă a celor două elemente este indispensabilă pentru

existenţa posesiei, elementul material al posesiei poate fi dobândit şi exercitat atât personal de

către posesor, cât si printr-un reprezentant al acestuia. Astfel, depozitarul, locatarul,

comodatarul posedă (folosesc) efectiv bunul respectiv, dar corpus aparţine posesorului

deoarece cei ce posedă efectiv sunt doar reprezentanţi ai posesorului. In ce priveşte animus,

acesta fiind un element de natură psihică, el trebuie să fie present direct şi nemijlocit în

persoana posesorului. El nu se poate dobândi şi exercita prin altul (cu o singură excepţie:

persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu care dobândesc şi exercită elementul intenţional

al posesiei prin reprezentanţii lor legali – minorii prin părinţi). Pentru a dovedi existenţa posesiei

este necesar a se dovedi existenţa celor două elemente. Dacă elementul material al posesiei

este relativ uşor de dovedit prin price mijloc de probă, proba elementului psihologic este mult

mai dificilă. De aceea legea instituie o prezumţie legală a existenţei acestui element, dedusă

din elementul material al posesiei. Astfel, art.1854 Cod civil prevede că posesorul este

presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar. Ca şi în cazul dobândirii, pierderea

posesiei are loc prin dispariţia celor două elemente ale sale. Acest lucru se realizează prin

înstrăinarea posesiei sau prin abandon. Spre deosebire de dobândire, care presupune

existenţa ambelor elemente, în cazul pierderii posesiei aceasta are loc chiar şi în cazul pierderii

unuia dintre elemente. Astfel, elementul material se pierde atunci când bunul a intrat în

stăpânirea altei persoane (ex. prin furt). Elementul intenţional se pierde atunci când posesorul

înstrăinează bunul, iar dobânditorul îl închiriază înstrăinătorului (ex. proprietarul vinde bunul iar

cumpărătorul îl închiriază vânzătorului). In această situaţie, posesorul se transformă în deţinător

precar deoarece el posedă bunul (corpus), dar îl stăpâneşte sub nume de chiriaş iar nu de

proprietar. Pentru a putea vorbi de posesie este imperios necesară întrunirea celor două

elemente despre care am vorbit mai sus: corpus şi animus, dar pentru ca posesia să producă

efectele sale juridice, ea trebuie să fie una utilă, adică să aibă anumite calităţi prevăzute de

lege. In lipsa acestor calităţi, posesia nu poate produce efectele sale juridice. Potrivit art. 1847

Cod civil, posesia trebuie să fie: continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de

proprietar. Acestor calităţi prevăzute de lege, literature juridică şi practica judiciară au statuat

că, pentru a fi utilă, posesia trebuie să fie şi neechivocă. Examinând calităţile posesiei, astfel

cum sunt ele enumerate în art. 1847 Cod civil, trebuie să admitem că două dintre ele nu

reprezintă calităţi ale posesiei, ci mai milt decât atâta. Este vorba de calitatea posesiei de-a fi

“neîntreruptă” şi “sub nume de proprietar”. Aceste două “calităţi” ale posesiei sunt în realitate

elementele constitutive ale acesteia deoarece, în absenţa lor nici nu mai poate fi vorba de

209

posesie. Intr-adevăr, odată cu întreruperea posesiei dispare însăşi posesia. Nu mai poate fi

vorba de o posesie viciată ci de inexistenţa posesiei. De asemenea, faptul că o posesie nu se

exercită sub nume de proprietar înseamnă că ne aflăm în prezenţa unei simple detenţii precare,

că nu putem vorbi despre posesie. Cel care stăpâneşte bunul nu are elementul psihologic al

posesiei, nu are animus domini sau animus sibi habendi. Folosinţa ce nu se exercită sub nume

de proprietar (sau titular al altui drept real) nu este o posesie din punct de vedere juridic, ci o

detenţie precară. In această situaţie, deci, nu este vorba de o calitate (sau viciu) a posesiei ci

de absenţa însăşi a posesiei. Aceasta fiind situaţia, va trebui să conchidem că posesia, pentru

a fi utilă, pentru a-şi produce efectele, trebuie să aibă următoarele calităţi: continuă,

netulburată, publică şi neechivocă. Drept urmare, posesia căreia îi lipseşte una sau mai multe

din aceste calităţi este o posesie viciată, iar viciile posesiei reprezintă reversul acestor calităţi.

Vom vorbi astfel de: discontinuitate, violenţă, clandestinitate şi echivoc. In măsura în care

posesia este afectată de unul sau mai multe vicii, ea se transformă într-o posesie viciată –

inaptă a produce efectele juridice prevăzute de lege. Intr-un cuvânt, ea nu mai reprezintă o

posesie utilă. Discontinuitatea posesiei: Potrivit art. 1848 Cod civil, “posesiunea este

discontinuăcând posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale”.

Calitatea posesiei de-a fi continuă presupune, deci, o stăpânire continuă asupra bunului. In

realitate acest lucru nu este practic posibil, iar existenţa unor intermitenţe normale nu-i răpeşte

posesiei calitatea de-a fi continuă, nu o afectează de viciul discontinuităţii. Singura condiţie, sub

acest aspect, este ca intermitenţele să nu fie anormale. Asfel, cel ce foloseşte terenul – păşune

– doar în perioada primăvară – toamnă pentru păşunatul animalelor sale exercită o posesiune

continuă deoarece intermitenţele sunt normale, ţin de condiţiile climatice normale. Faptul că

actele de posesie nu se exercită iarna, nu înseamnă că posesia este discontinuă. De altfel, în

art. 1850 Cod civil se instituie o prezumţie legală relativă de continuitate, prezumţie care poate

fi răsturnată prin proba contrară. Discontinuitatea este un viciu absolut deoarece poate fi

invocată de către orice persoană care are interesul să anihileze efectele posesiei şi temporar

deoarecedurează până când actele de stăpânire devin regulate şi normale. Violenţa-Aşa cum

arătam mai sus, una din calităţile cerute posesiei pentru a fi utilă este ca ea să fie paşnică,

adică netulburată. Viciul care reprezintă reversul acestei calităţi este violenţa – reglementată în

art. 1851 Cod civil. Potrivit acestui text legal “Posesiunea este tulburată când este fundată sau

conservată prin acte de violenţă în contra sau în partea adversarului”. Din examinarea textului

legal, pentru a fi utilă, neviciată, posesia trebuie să fie începută, menţinută sau conservată în

mod paşnic, fără violenţă. Cu alte cuvinte, intrarea în posesia bunului, folosirea acestuia de

către posesor trebuie să se facăîn mod paşnic, fără violenţă. Dacă intrarea în posesie sau

menţinerea posesiei posesiei asupra bunului se face prin violenţă, nu ne mai aflăm în prezenţa

unei posesii utile ci a uneia viciate – inapte a produce efectele prevăzute de lege. Textul art.

210

1851 Cod civil nu este la adăpost de critică deoarece, potrivit lui, posesia ar putea fi tulburată

atât prin violenţă activă cât şi prin acte de tulburare posesivă săvârşite de către posesor în

apărarea posesiei sale. Pe bună dreptate, în literatura juridică s-a decis că – contrar textului

legal – violenţa pasivă din partea posesorului, când este tulburat în posesie de către un terţ, nu

constituie viciu al posesiei. In adevăr, soluţia contrară ar fi injustă şi inechitabilă deoarece

nimeni nu poate fi obligat să suporte consecinţele dăunătoare ale unor fapte săvârşite de către

o altă persoană. Prin asemănare, ar fi cazul în care victima, în penal, nu ar avea dreptul la

legitimă apărare. Clandestinitatea.-Art. 1847 Cod civil prevede că posesia trebuie să fie publică,

adică să fie exercitată în văzul tuturor. Reversul acestei calităţi îl reprezintă clandestinitatea,

adică exercitarea posesiei pe ascuns, în secret, fără ca această posesie să fie cunoscută.

Clandestinitatea este unul din viciile posesiei, viciu în prezenţa căruia posesia nu este utilă şi

nu poate produce efecte juridice. Acest viciu al posesiei este reglementat în art. 1852 Cod civil

care precizează că” Posesia este clandestină când posesorul o exercită în ascuns de

adversarul său încât acesta nu este în stare de a o putea să o cunoască”. Clandestinitatea este

un viciu relativ şi temporar. Echivocul.-Deşi textul legal (art. 1847 Cod civil) nu enumeră

neechivocul printe calităţile posesiei, echivocul a fost considerat drept viciu al posesiei în

practica judiciară, iar posesia echivocă nu a fost considerată una utilă, aptă a produce

consecinţe juridice. Posesia este echivocă în cazul în care nu se cunoaşte dacă posesorul are

sau nu elementul intenţional animus domini sau animus sibi habendi. Echivocul există atunci

când două sau mai multe persoane săvârşesc acte de stăpânire asupra unui bun, iar nici una

dintre ele nu pretinde o posesie proprie, distinctă. Aceeaşi posesie echivocă există şi în cadrul

coproprietăţii, în situaţia în care unul dintre coproprietari săvârşeşte singur acte de stăpânire

asupra bunului comun. Intr-adevăr, într-o asemenea situaţie nu se poate şti cu certitudine că

respectivul coproprietar a făcut aceste acte cu voinţa de-a se comporta ca proprietar exclusiv

sau, pur şi simplu, în calitatea sa de titular al unei cote-părţi din dreptul de proprietate.

Echivocul este un viciu relativ deoarece poate fi invocat doar de către ceilalţi coproprietari şi

temporar în sensul că posesia devine utilă în momentul în care posesorul demonstrează că

acţionează animus domini sau animus sibi habendi. Deşi constituie o stare de fapt, posesia

generează, potrivit legii civile, importante efecte juridice. Astfel: Posesia crează o prezumţie de

proprietate în favoarea posesorului. Este îndeobşte cunoscut că exercitarea unei puteri de fapt

asupra unui bun corespunde de cele mai multe ori existenţei dreptului de proprietate.

Deoarece, în covârşitoarea majoritate a cazurilor posesorul este şi proprietarul bunului, posesia

crează o aparenţă a dreptului, orice posesor al unui bun este în aparenţă proprietarul său.Prin

urmare, până la proba contrară, posesorul este prezumat a fi proprietarul bunului pe care îl

posedă. Drept urmare, beneficiind de această prezumţie legală, posesorul bunului nu este ţinut,

în caz de litigiu, să aducă şi alte probe pentru a dovedi că este proprietarul acelui bun. Această

211

prezumţie poate fi absolută sau relativă. Ea este absolută în materie mobiliară, când posesia de

bună-credinţă asupra unui bun mobil valorează titlu de proprietate. Cu alte cuvinte, posesorul

de bună-credinţă a unui bun mobil este prezumat a fi proprietarul acestuia, această prezumţie

fiind absolută (”juris et de jure”), adică nu poate fi răsturnată prin proba contrară. Prezumţia de

proprietate încetează în toate cazurile când se face dovada că posesorul este de rea credinţă.

Posesorul de bună-credinţă dobândeşte în proprietate fructele bunului pe care îl posedă.

Fructele reprezintă produsele periodice ale unui bun prin a căror percepere (obţinere) nu se

alterează sau consumă substanţa bunului respective. Fructele pot fi naturale, industriale şi

civile.Potrivit art. 483 Cod civil, fructele se cuvin proprietarului bunului frugifer. Dreptul de a

culege fructele constituie un element al atributului de folosinţă ce intră în alcătuirea conţinutului

juridic al dreptului de proprietate. De la regula potrivit căreia fructele aparţin proprietarului există

o singură excepţie reglementată de art. 485 Cod civil care prevede că posesorul de bună-

credinţă dobândeşte în proprietate fructele bunului pe care îl posedă. Potrivit art. 486 Cod civil,

este posesor de bună-credinţă cel ce “posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de

proprietate, ale cărei vicii nu-i sunt cunoscute”. Cu alte cuvinte, posesorul de bună-credinţă are

dreptul să perceapă fructele dacă posesia sa se întemeiază pe un titlu a cărui vicii nu-i sunt

cunoscute. Aşa fiind, din moment ce posesorul prezintă titlul pe care se întemeiază posesia sa

(ex: contractul de vânzare-cumpărare ale cărui vicii le ignoră), el este considerat de bună-

credinţă şi, ca atare are dreptul de-a percepe fructele. Buna lui credinţă este prezumată potrivit

art. 1899 al. 2 Cod civil. In conformitate cu prevederile art. 487 Cod civil, posesorul încetează

de-a fi de bună-credinţă în momentul în care viciile titlului său îi sunt cunoscute. Din acest

moment, posesorul nu mai are dreptul de a percepe fructele. Prin urmare, posesorul va fi

obligat să restituie proprietarului, împreună cu bunul, toate fructele percepute (sau c/valoarea

lor) precum şi fructele nepercepute. Evident, în această ultimă situaţie, proprietarul este dator

să-i restituie posesorului de rea-credinţă cheltuielile pe care acesta le-a făcut pentru

producerea sau obţinerea fructelor. Chiar mai mult, până la plata acestor cheltuieli, posesorul

are dreptul de retenţie asupra fructelor (în limita cheltuielilor). De la această regulă există o

singură excepţie: posesorul de bună-credinţă a unui bun frugifer obiect al dreptului de

proprietate publică nu este îndreptăţit să perceapă fructele. El este obligat să restituie, odată cu

bunul, toate fructele produse, percepute sau nepercepute. In măsura în care le-a consumat,

posesorul de bună-credinţă este îndatorat să achite c/valoarea fructelor consummate. In sfârşit,

dar nu în ultimul rând, posesia are ca efect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune

(prescripţia achizitivă). După ce am analizat – ca efecte ale posesiei – prezumţia de proprietate

şi dreptul de-a percepe fructele, în cele ce urmează vom examina posesia ca mod de

dobândire al dreptului de proprietate asupra bunului posedat. Uzucapiunea constituie unul

dintre efectele cele mai importante ale posesiei utile, dacă nu cumva cel mai important efect.

212

Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă reprezintă naşterea dreptului de proprietate ori a altui

drept real asupra unui bun imobil prin posedarea acestuia de catre o persoana în condiţiile şi

termenul prevăzut de lege.

77) Principiile generale ale devoluţiunii legale a moştenirii şi excepţiile de la aceste principii

Clasele de mostenitori si gradele de rudenie sunt mijloace tehnice-juridice de stabilire a sferei

persoanelor chemate de lege la mostenire. Aceasta sfera este insa si ea destul de extinsa, iar

legea nu doreste o faramitare excesiva a succesiunilor. De aceea, dintre persoanele cu vocatie

legala, legea stabileste o anumita ordine concreta de chemare la mostenire pe baza a trei

principii generale, fiecare dintre acestea cunoscand unele exceptii. Principiile de stabilire a

persoanelor chemate efectiv la mostenire sunt urmatoarele: Principiul prioritatii clasei de

mostenitori in ordinea stabilita de lege intre mostenitorii din clase diferite-Regula. Codul civil a

impartit rudele defunctului in patru clase de mostenitori, chemandu-le la mostenire in ordinea

acestora. Astfel, daca exista mostenitori in clasa intai care nu au renuntat la mostenire si care

nu sunt nedemni, acestia inlatura de la succesiune pe mostenitorii din clasele subsecvente.

Mostenitorii din clasa a doua vin la succesiune doar daca nu exista mostenitori din clasa intai

sau daca acestia sunt renuntatori sau nedemni, cei din clasa a treia doar daca nu sunt

mostenitori din primele doua clase si asa mai departe. Cand exista mostenitori cu vocatie

succesorala din clase diferite, pentru chemarea efectiva la mostenire esential este criteriul

ordinului clasei, iar nu acela al gradului de rudenie cu defunctul. Asa, de exemplu, nepotul de

fiu al defunctului, ruda de gradul doi, mostenitor facand parte din clasa intai, inlatura de la

mostenire pe tatal defunctului, mostenitor din clasa a doua, desi acesta din urma este ruda de

gradul intai. Dupa un autor, uneori, este posibila chemarea la mostenire a doua clase de

mostenitori in acelasi timp . Este dat ca exemplu cazul exheredarii mostenitorilor rezervatari

dintr-o clasa prioritara (descendentii sau parintii defunctului), care vor beneficia de rezerva,

neputand fi exheredati in totalitate, in timp ce mostenitorii din clasa chemata de lege

subsecvent la mostenire vor culege restul succesiunii (cotitatea disponibila) in calitatea lor de

mostenitori legali ai defunctului, iar nu de legatari. Acest punct de vedere este discutabil intrucat

pare a nu tine seama de faptul ca instituirea de legatari poate fi nu numai directa, ci si implicita,

ca rezultat al unei exheredari fara instituire directa de legatari; conform principiului „exclure,

c’est disposer” sau „exhéréder, c’est instituer”, mostenitorii din clasa subsecventa vor mosteni

ca legatari, iar nu ca mostenitori legali, succesiunea fiind in acest caz testamentara (contine o

rezerva si o cotitate disponibila), iar nu legala . Asadar, posibilitatea ca doua clase de

mostenitori sa vina in acelasi timp la succesiune ni se pare exclusa. Exceptia. Prin derogare de

la aceasta regula, conform dispozitiilor art. 1 din Legea nr. 319/1944, sotul supravietuitor vine la

213

mostenire in concurs cu fiecare clasa de mostenitori. El nici nu inlatura, dar nici nu este inlaturat

de la mostenire de nici o clasa de mostenitori. Principiul proximitatii gradului de rudenie cu

defunctul intre mostenitorii din aceeasi clasa-Regula. Principiul prioritatii clasei de mostenitori

este completat de principiul proximitatii gradului de rudenie, conform caruia, in cadrul aceleiasi

clase, rudele in grad mai apropiat cu defunctul inlatura rudele in grad mai indepartat. Asa, de

exemplu, fiul defunctului si nepotul de fiu al defunctului sunt ambii mostenitori din clasa intai,

dar la mostenirea legala a acestuia nu vor veni amandoi, ci doar fiul defunctului, ruda de gradul

intai, care inlatura de la mostenire pe nepotul de fiu al defunctului, ruda de gradul doi. Tot

astfel, unchiul defunctului, frate al unuia dintre parintii acestuia, ruda de gradul trei, inlatura de

la mostenire pe varul primar al defunctului, ruda de gradul patru, desi ambii fac parte din clasa

a patra de mostenitori. Exceptii. Principiul proximitatii gradului de rudenie cu defunctul intre

rudele din aceeasi clasa de mostenitori cunoaste doua exceptii: in clasa a doua de mostenitori,

conform dispozitiilor art. 671 si 673 C. civ., parintii defunctului, rude de gradul intai, vin la

mostenire impreuna cu colateralii privilegiati, care pot fi rude de gradul doi (fratii defunctului),

trei (nepotii de frate ai defunctului) sau patru (stranepotii de frate ai defunctului); reprezentarea

succesorala, care permite unei rude in grad mai indepartat cu defunctul sa urce in locul si

gradul unui ascendent predecedat sa mosteneasca in locul acestuia, constituie si ea o exceptie

de la regula mai sus mentionata . Principiul impartirii mostenirii in parti egale (pe capete) intre

rudele din aceeasi clasa si de acelasi grad-Regula. In cazul in care la mostenire vin mai multi

mostenitori din aceeasi clasa si acelasi grad de rudenie cu defunctul, mostenirea se imparte pe

capete, adica in atatea parti egale cati mostenitori sunt (art. 669, 670, 674 si 675 C. civ.). De

exemplu, daca la mostenire vin trei fii ai defunctului, acestia vor imparti mostenirea in trei parti

egale, iar daca vin doi frati ai defunctului acestia vor primi fiecare cate o jumatate din mostenire.

Exceptia. De la acest principiu exista o exceptie, si anume, cazul in care la mostenirea

defunctului sunt chemati frati si surori care nu au aceeasi parinti, situatie in care impartirea

mostenirii se va face pe linii, fratii consangvini (care au comun doar tatal, mamele fiind diferite)

si uterini (care au comuna doar mama, tatii fiind diferiti) culegand mostenirea fratelui lor

decedat doar pe linia (jumatatea) parintelui comun (paterna sau materna, dupa caz), pe care o

impart intre ei in parti egale, in functie de numarul fratilor ramasi in viata in fiecare din aceste

linii, numai fratii buni cu defunctul (care au aceeasi parinti) culegand mostenirea atat pe linie

paterna, cat si materna, deci mai mult decat fiecare frate consagvin sau uterin in parte (art.674

C. civ.) .

78) Proprietatea comună pe cote-părţi forţată şi perpetuă.

214

Coproprietatea fortata si perpetua are ca obiect bunuri care prin natura lor sunt folosite

permanent de doi sau mai multi proprietari neputand fi despartite. Aceasta proprietate se

mentine fortat impotriva vointei copartasilor si datorita scopului permanent este permanenta.

Putem spune ca este o proprietate accesorie care nu poate fi instrainata fara bunul principal.

Fiecare coproprietar poate utiliza bunul daca respecta doua conditii: sa nu aduca atingere

drepturilor celorlalti coproprietari si sa exercite dreptul in acord cu interesul celorlalti

coproprietari. Coproprietarii au obligatia de a intretine bunul comun. Cazuri: coproprietatea

lucrurilor comune necesare sau utile pentru folosirea a doua imobile invecinate-poteci aflate pe

linia despartitoare dintre doua proprietati, coproprietatea asupra despartiturilor dintre doua

fonduri-art.590-609-Cod civil: zidul comun, santul comun, gardul comun; coproprietatea asupra

partilor comune din cladirile cu doua sau mai multe spatii de locuit sau alte destinatii.

79) Proprietatea publică. Bunurile care formează obiectul proprietăţii publice.

Dreptul de proprietate publica este dreptul real care apartine statutului si

unitatilor administrativ teritoriale, asupra unor bunuri mobile si imobile de interes

national sau local, asupra carora exercita atributiile dreptului de proprietate.

Legislativ, proprietatea publica est reglementata de Constitutie, Codul civil si

o serie de legi speciale. Constitutia in art.135 alineat 3 foloseste termenul de proprietate publica

precizand ca apartine statului sau unitatilor administrativ teritoriale. Art. 475 alin. 2 Cod civil

precizeaza ca bunurile care nu sunt ale particularilor sunt administrate si nu pot fi instrainate

decat dupa regulile si formele prescrise anume pentru ele. Articolele 476, 477, 478 enumera

care sunt aceste bunuri cu precizarea ca ele apartin domeniului public. Art. 21 din Legea

15/1991 foloseste sintagma "Sector public si privat". Art. 4 din Legea 18/1991 prevede ca

terenurile "pot apartine domeniului public sau domeniului privat". CARACTERELE JURIDICE

ALE PROPRIETATII PUBLICE Articolul 74 alineatul 1, din Legea 69/1991, privind administratia

publica locala prevede ca "bunurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile,

imprescriptibile si insesizabile". Din text, rezulta expres cele trei caractere juridice si anume:

Caracterul inalienabil, prin care se intelege ca bunurile din domeniul public sunt scoase din

circuitul civil. Acest caracter este subliniat si de textul constitutional, art. 135 alin. 5 prevazand

ca "Bunurile proprietate publica sunt inalienabile". in acelasi sens, art. 5 alineatul 2 din Legea

18/1991 prevede ca "terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul

civil"91. Desi sunt inalienabile, prevederea constitutionala permite ca, in conditiile legii

asemenea bunuri sa poata fi date in administrarea regiilor autonome ori a institutiilor publice,

concesionare sau inchiriate. Deosebit fata de cele proprietate privata, bunurile din domeniul

215

public nu pot fi niciodata insa instrainate, statului fiindu-i inaccesibil atributul dispozitiei cu

privire la aceste bunuri. Caracterul imprescriptibil, consta in faptul ca nimeni nu ar putea opune

vreodata titularului domeniului public prescriptia achizitiva. Articolul 1844 Cod civil dispune ca,

"nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor proprie sau printr-o declaratie a

legii nu pot fi obiecte de proprietate privata ci, sunt scoase in afara de comert". Articolul 5

alineat 2 din Legea 18/1991 prevede ca dreptul de proprietate asupra terenurilor apartinand

domeniului public este imprescriptibil. Caracterul insesizabil, presupune impiedicarea urmaririi

bunurilor din domeniul public pentru realizarea creantelor. intrucat statul este intotdeauna

solvabil, atat datoriile sale, cat si ale unitatilor administrativ-teritoriale se platesc ori se

lichideaza prin aplicarea unor norme Bunurile din aceasta categorie, pot fi concesionate,

închiriate sau date în loca?ie de gestiune, prin licita?ie publica. financiare speciale, nefiind

aplicabile dispoziviile de drept comun referitoare la urmarirea silita. Dimpotriva daca asemenea

bunuri ar fi urmaribile, atunci ar insemna indirect ca oricine ar putea dobandi un drept de

proprietate asupra lor, ceea ce contravine caracterului lor inalienabil. in aceeasi masura, dreptul

de proprietate publica este totodata nedezmemebrabil. OBIECTUL DREPTULUI DE

PROPRIETATE PUBLICA Spre deosebire de proprietatea privata, nu orice bun mobul sau

imobil face parte din domeniul public. Potrivit criteriului importantei sociale, domeniul public

poate fi de interes national, cand atributele proprietatii sunt exercitate de stat, sau de interes

local, cand proprietatea apartine comunelor, oraselor, municipiilor sau judetelor. De asemenea,

sunt bunuri de uz public accesibile tuturor persoanelor (parcuri, piete, strazi) si bunuri de interes

public care desi nu pot fi folosite de orice persoana, sunt destinate de a fi folosite pentru

activitati ce intereseaza pe toti

membrii societatii (scoli, teatre, muzee, biblioteci). Articolul 135 alineat 4, din Constitutie,

prevede ca fac obiectul exclusiv al proprietatii publice, bogatiile de orice natura ale subsolului,

caile de comunicatii, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil si acelea ce pot fi

folosite in interesul public, plajele, marea tetirotiala, resursele stabilite de lege.

80) Publicitatea imobiliară. Noile cărţi funciare reglementate de Legea nr. 7/1996, republicată. Principiile noilor cărţi funciare.

In legatura cu inscrierile care se fac in cartea funciara, pot fi exercitate doua actiuni: actiunea in

prestatie tabulara si actiunea in rectificarea inscrierilor in cartea funciara. Actiunea in prestatie

tabulara-cel care s-a obligat la constituirea, transmiterea sau modificarea unui drept real

imobiliar este obligat sa predea inscrisurile necesare pentru intabularea dreptului in cartea

funciara, iar daca este vorba de stingerea unui asemenea drept, sa predea actele necesare

pentru radierea lui din cartea funciara. In cazul in care se refuza sa-si indeplineasca aceasta

216

obligatie, persoana indreptatita se putea adresa instantei de judecata, pentru ca aceasta sa

dispuna, prin hotarare, intabularea sau radierea dreptului real. Hotararea judecatoreasca

ramasa definitiva si irevocabila inlocuia inscrisurile necesare pentru intabularea sau radierea

dreptului. Actiunea in prestatie tabulara putea fi intentata impotriva celui care a consimtit la

constituirea, transmiterea sau stingerea dreptului real respectiv, precum si impotriva tertului

subdobanditor inscris in cartea funciara, daca erau indeplinite urmatoarele trei conditii: cel care

cere prestatia tabulara sa fi fost in posesia imobilului la data cand tertul subdobanditor a

contractat; actul juridic cu data certa, in temeiul caruia se cere  prestatia tabulara, sa fie incheiat

anterior actului pe baza caruia tertul si-a inscris dreptul in cartea funciara; tertul sa fi dobandit

dreptul cu titlul gratuit sau sa fi fost de rea-credinta. In cazul in care tertul a dobandit cu buna-

credinta si pe baza unui act cu titlu oneros, actiunea in prestatie tabulara se respinge. Actiunea

in prestatie tabulara nu se confunda cu actiunea in executarea unui antecontract de vanzare-

cumparare. Actiunea in retificare inscrierilor in cartea funciara .Daca exista neconcordante intre

starea tabulara si realitate, acestea pot fi inlaturate prin actiunea in rectificare-Rectificarea

intabularii si a inscrierii provizorii-se cere de orice persoana interesata in urmatoarele cazuri:

daca inscrierea sau titlul pe baza caruia s-a facut nu au fost valabile; daca prin isncriere, dreptul

a fost gresit calificat; daca nu mai sunt intrunite conditiile de existenta a dreptului inscris sau au

incetat efectele actului juridic in temeiul caruia s-a efectuat inscrierea. In urma admiterii actiunii,

operatiunea rectificarii se face, la cerere, in temeiul hotararii judecatoresti ramase definitive si

irevocabile. Actiunea in rectificare poate fi introdusa impotriva celui in favoarea caruia s-a facut

inscrierea respectiva, precum si impotriva succesorilor sai, indiferent daca este vorba de un

succesor universal sau cu titlu particular. In legatura cu prescriptia acestei actiuni se prevede:

actiunea in rectificare este imprescriptibila, sub rezerva prescriptiei actiunii de fond, atunci cand

este introdusa fata de dobanditorul nemijlocit, precum si fata de tertul care a dobandit cu rea-

credinta dreptul inscris in favoarea sa; actiunea in rectificare poate fi introdusa in termen de 10

ani, fata de tertul dobanditor cu titlu gratuit, de buna-credinta, care incepe sa curga de la data

inregistrarii cererii de inscriere a acestuia; impotriva tertului dobanditor cu titlu oneros, de buna-

credinta, actiunea in rectificare poate fi introdusa numai cand titlul este valabil sau dreptul a fost

gresit calificat, in urmatoarele termene: sase luni de la data comunicarii catre cel indrituit a

incheierii prin care s-a dispus inscrierea ce face obiectul actiunii in rectificare; trei ani de la data

inregistrarii cererii de inscriere a dreptului a carei rectificare se solicita prin actiune. Rectificarea

notarii se poate cere in urmatoarele cazuri: gresita calificare a dreptului personal, faptului sau

raportului juridic notat; daca nu mai sunt intrunite conditiile de existenta a dreptului personal,

faptului sau raportului juridic notat sau au incetat efectele actului juridic in temeiul caruia s-a

facut notarea; daca notarea, indiferent din ce cauza, a incetat sa mai fie exacta sau in

conformitate cu realitatea. Actiunea in rectificarea notarii este imprescriptibila. Inscrierile sunt

217

de trei feluri: intabularea; inscrierea provizorie; notarea .Intabularea este inscrierea prin care se

transmite, constituie sau stinge un drept real cu titlu definitiv de la data inregistrarii cererii de

inscriere. Intabularea este o inscriere definitiva, fara sa fie nevoie de vreo justificare ulterioara.

Ea are efect constitutiv de drepturi. Intabularea se face pe baza actului juridic caruia se cere

inscrierea, a unei hotarari judecatoresti definitive sau a unui act administrativ individual. Actul

juridic trebuie dovedit prin inscris original. Dovada hotararii judecatoresti si a actului

administrativ individual se face prin copii legalizate. Inscrierea provizorie este inscrierea prin

care se stramuta, constituie, modifica sau stinge un drept real sub conditia si in masura

justificarii sale ulterioare. Ea se numeste inscriere provizorie sau intabulare imperfecta.

Inscrierea provizorie are loc atunci cand inscrisul original nu indeplineste cerintele speciale

prevazute de lege pentru intabulare sau in cazul in care inscrierea este ceruta in temeiul unei

hotarari judecatoresti supusa apelului sau recursului. Daca inscrierea provizorie este justificata,

in sensul ca inscrisul original indeplineste ulterior cerintele prevazute pentru intabulare sau

hotararea judecatoreasca devine irevocabila, ea se transforma intr-o intabulare perfecta.

Justificarea inscrierii se noteaza in cartea funciara. Notarea este acea inscriere care are ca

obiect mentionarea in cartea funciara a unor drepturi personale, fapte sau raporturi juridice

strans legate de drepturile tabulare pentru a le face opozabile tertelor persoane. Principiul

publicitatii integrale a drepturilor reale si a opozabilitatii insrierilor in carte funciara-art.27 al.1-

inscrierile in carte funciara isi vor produce efectele de opozabilitate fata de terti de la data

inregistrarii cererilor. Integralitatea inscrierii drepturilor reale imobiliare se realizeaza in doua

scopuri diferite: drepturile dobandite intre parti ca neopozabile se inscriu in vederea

opozabilitatii fata de terti, iar drepturile dobandite ca opozabile tertilor se inscriu pentru ca

titularii lor sa le poata transmite. Principiul relativitatii inseamna ca inscrierile se pot face in

principiu numai cu acordul titularului. Inscrierea unui drept in carte funciara se poate face numai

impotriva celui care la inregistrarea cererii este inscris ca titular al dreptului asupra caruia

inscrierea urmeaza sa fie facuta sau impotriva celuia care inainte de a fi inscris si-a grevat

dreptul daca ambele inscrieri se cer deodata. Principiul legalitatii-legalitatea formala inseamna

ca registratorul de carte funciara poate sa incuviinteze numai inscrierea actelor si faptelor

juridice permise de lege care indeplinesc urmatoarele conditii: este incheiat cu respectarea

formelor prescrise de lege, indica numele partilor, individualizeaza imobilul printr-un indicator

unic, este insotit de o traducere legalizata daca actul nu este intocmit in limba romana, este

insotit de o copie a extrasului de carte funciara. Principiul disponibilitatii-orice insriere se poate

face numai la cererea persoanei indreptatite sau a reprezentatului acestuia. Principiul prioritatii-

inscrierile in carte funciara devin opozabile fata de terti de la data inregistrarii cererii de

inscriere. Exceptii: cazul drepturilor reale care sunt opozabile fara inscriere in cartea funciara.

Principiul fortei probante a inscrierilor de drepturi reale: daca in cartea funciara s-a inscris un

218

drept real in folosul unei persoane se prezuma ca dreptul exista, daca un drept s-a radiat din

carte funciara se prezuma ca acel drept nu exista.

81) Raportul donaţiilor.

Principiul care se desprinde din dispozitiile art. 751 C. civ. este ca toate donatiile sunt supuse

raportului, fie acestea directe sau indirecte. De asemnea, este indiferent daca donatia a fost

incheiata in forma autentica ori sub forma darului manual, a donatiei indirecte sau deghizate.

Din simplul fapt ca o donatie imbraca forma darului manual, al donatiei indirecte sau al donatiei

deghizate sub forma unui act oneros nu se poate trage concluzia dispensei de raport, alegerea

acestor forme putand fi inspirata de consideratii diverse (fiscale, discretie, celeritate etc.); nu

mai putin insa, admitandu-se contrar dispozitiilor art. 846 C. civ. ca vointa de a acorda dispensa

de raport poate fi si tacita, aceasta trebuie sa rezulte neindoielnic din circumstantele de fapt

care trebuie bine circumscrise . Singura donatie deghizata care este preciputara prin ea insasi

este cea prevazuta la art. 845 C. civ., care se refera la instrainarea facuta in favoarea unui

descendent cu sarcina dreptului de uzufruct sau a unei rente viagere (supra nr. 430 si urmat.).

In acest caz, chiar textul legii precizeaza ca liberalitatea prezumata irefragabil se va imputa

asupra cotitatii disponibile si numai excedentul, daca este, asupra rezervei celui gratificat. Art.

758 C. civ. precizeaza ca sunt supuse raportului cheltuielile facute de defunct pentru asigurarea

dotei fiicelor , pentru procurarea unei cariere sau profesii , precum si pentru plata datoriilor

personale ale succesibilului. Donatiile remuneratorii sau cele cu sarcini sunt si ele supuse

raportului ca orice donatii, dar numai in masura in care ceea ce recompenseaza sau sarcina

raman inferioare valorii bunului donat si doar in masura emolumentului gratuit care ramane De

pilda, in cazul donatiei unui imobil cu sarcina unei rente viagere, raportul se va face la valoarea

diferentei dintre pretul imobilului la data partajului si anuitatile efectiv platite diminuate cu

veniturile imobilului intre data deschiderii mostenirii si data partajului. Sunt supuse raportului nu

numai donatiile in plina proprietate, ci si cele care au ca obiect un alt avantaj procurat

donatarului, indiferent care ar fi acesta. Sunt astfel supuse raportului donatiile care constau fie

in constituirea unui drept de uzufruct in favoarea unui succesibil, fie in renuntarea la un uzufruct

in favoarea acestuia, uzufructul avand o valoare patrimoniala . Avantajul profesional patrimonial

indirect constand in conferirea de catre defunct dintre succesibilii sai a posibilitatii de a-i

continua activitatea profesionala, dandu-i posibilitatea de a economisi sumele necesare pentru

inceperea acelei activitati si beneficiind de clientela sa, chiar daca nu constituie o insaracire a

dispunatorului si, ca atare, nu este o donatie propriu-zisa, reprezinta totusi o liberalitate supusa

raportului . De asemenea, constituie obiect al raportului „donatia in posesiune” constand in

219

conferirea folosintei gratuite a unei locuinte pe timpul vietii dispunatorului cu intentia de a

gratifica pe unii succesibili , ca si concesiunea gratuita a dreptului de a incasa chiria unui bun

inchiriat de dispunator unui tert .

In cazul asigurarilor de viata, succesibilul beneficiar al acestora nu datoreaza raportul

capitalului asigurat, care nu a figurat niciodata in patrimoniul asiguratului, ci doar al primelor

platite in timpul vietii de dispunator, fara insa ca obligatia de raport sa poata trece peste

capitalului primit . In afara donatiilor exceptate de la raport prin vointa dispunatorului , care

produc efecte in limitele cotitatii disponibile, pentru rest fiind supuse reductiunii, sau prin vointa

donatarului, care renuntand la mostenire este considerat strain de aceasta, caz in care donatia

se va imputa asupra cotitatii disponibile, fiind supusa reductiunii daca trece peeste limitele

acesteia (art. 752 C. civ.), exista donatii exceptate de la raport prin vointa legii. Este vorba de

dispensele de raport prevazute la art. 759 si 762 C. civ. Potrivit dispozitiilor art. 759 C. civ. sunt

scutite de raport donatiile care se refera la: cheltuielile pentru hrana si intretinere. Dispensa de

raport functioneaza fara nici un fel de conditionare, fiind indiferent daca cheltuielile se fac in

temeiul obligatiei legale de intretinere sau inafara acestora, ori daca cel intretinut a avut sau nu

mijloace proprii . Intra sub incidenta dispensei de raport si cheltuielile facute pentru intretinerea

succesibilului internat intr-un azil, ospiciu etc.; cheltuielile pentru educatie si invatatura. Acestea

nu se confunda cu cheltuielile pentru procurarea unei caiere, care sunt supuse raportului

conform dispozitiilor art. 758 C. civ. (supra nr. 669), ci se refera la cheltuielile facute pentru

studii (oricare ar fi nivelul acestora, inclusiv universitare ) in vederea dobandirii cunostintelor

teoretice si practice pentru exercitarea unei profesii. Este vorba de plata taxelor de studii,

achizitionarea cartilor sau instrumenteleor necesare, plata deplasarilor in tara sau strainatate

etc.; cheltuielile ordinare pentru imbracaminte si alte obiecte necesare la intrarea in armata,

dispozitii care nu mai au astazi aplicare, fiind cazute in desuetudine; cheltuielile de nunta, care

includ platile pentru toalete,ceremonia religoasa, banchet, deplasari etc.; darurile uzuale. Desi

textul de lege se referea doar la darurile de nunta, practica judiciara si doctrina i-au dat o

interpretare extensiva, incluzand si alte daruri, cum sunt cele facute cu ocazia botezului unui

copil, a zilei de nastere, a unei aniversari etc. Caracterul de dar uzual trebuie sa se aprecieze

in functie de momentul donatiei si de averea donatorului, neputand fi excesive, nu de valoarea

bunului donat la data partajului, indiferent cat a sporit aceasta in timp . Avand in vedere

prevederile art. 759 C. civ., care se refera la cheltuielile mentionate mai sus ca fiind din

categoria celor care „nu sunt supuse raportului”, daca am rationa in termenii „ce nu este supus

raportului, este liberalitate preciputara (scutita de raport)”,am putea crede ca reprezinta daruri

preciputare care s-ar imputa asupra cotitatii disponibile. Concluzia ar fi insa una pripita, caci

asa cum cu deosebita patrundere si forta de convingere a remarcat un autor, „aceste exceptii

se explica prin multiple consideratii, care, reunite, permit concluzia ca nu ne aflam in prezenta

220

unor veritabile donatii (s. n. -; D. C.)”, elementul intentional (animus donandi) fiind incert intrucat

aceste cheltuieli sunt mai degraba expresia „unei datorii familiale sau sociale”, imbogatirea

„donatarului” este dificil de stabilit, iar insaracirea „donatorului” este indoielnica . Dincolo de

aspectele juridice si de dificultatile insurmontabile de calcul, solutia izvoraste din favoarea legii

in temeiul faptului ca „viata si educatia sunt valori in afara patrimoniului” de care nu trebuie sa

se tina seama la lichidarea patrimoniului succesoral . Conform dispozitiilor art. 762 C. civ.,

donatarul nu este tinut la raport in privinta fructelor si veniturilor bunurilor raportabile percepute

inaintea deschiderii mostenirii. Acestea, spre deosebire de bunul principal care le produce, sunt

preciputare. Este o exceptie de la regula potrivit careia accesoriul urmeaza soarta juridica a

principalului. Solutia isi are explicatia in faptul ca insasi ratiunea de a fi a acestor donatii este ca

donatarul sa se bucure anticipat de folosinta bunului donat. De la data deschiderii succesiunii,

fructele si veniturile bunului donat trebuie aduse de donatar la masa de impartit, dar nu ca

obligatie de raport, ci ca o consecinta a starii de indiviziune care se naste de la aceasta data

intre comostenitorii defunctului, conform principiului fructus augent hereditatem (supra nr. 654).

Clauza contractuala prin care donatorul si donatarul ar stabili ca acestea sunt si ele raportabile

este nula intrucat reprezinta un pact asupra unei succesiuni viitoare prohibit de lege . In schimb,

clauza prin care donatarul este scutit de aducerea la masa partajabila a fructelor si veniturilor

pe care bunul le va produce dupa deschiderea succesiunii si pana la partaj este valabila , fiind

vorba de un legat, adica de o liberalitate preciputara (care se imputa asupra cotitatii

disponibile).Donatia-partaj (infra nr 752 si urmat.) este incompatibila prin natura ei cu raportul,

care este o operatiune preliminara partajului facuta in scopul constituirii masei partajabile, in

timp ce donatia-partaj este partajul insusi facut cu anticipatie de dispunator. Donatia-partaj nu

este donatie decat in forma, nu si in continut. In cazul donatiei-partaj finalitatea este cea a

partajului, in timp ce donatia este doar mijlocul prin care aceasta se realizeaza sau, altfel spus,

esenta actului este partajului, iar donatia doar forma pe care acesta il imbraca. Este exclus ca o

asemenea donatie sa realizeze ceea ce realizeaza donatiile obisnuite, si anume un avans in

contul mostenirii.

82) Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Răspunderea civilă pentru fapta proprie este reglementată de art. 998-999 Cod civil, texte care

instituie tototdată , principiul general al răspunderii pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă

ilicită. Din analiza textelor legale, literatura şi jurisprudenţa au dedus existenţa următoarelor

elemente constitutive ale răspunderii delictuale: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate

între fapta ilicită şi prejudiciu, culpa (sau greşeala ori vinovăţia) autorului faptei ilicite, acest

221

ultim element integrând şi capacitatea delictuală. Conform art. 1169 Cod civil, cel care pretinde

ceva în justiţie trebuie să facă proba celor susţinute. In consecinţă, sarcina probei revine în

cazul răspunderii delictuale persoanei vătămate prin fapta ilicită. Probaţiunea se realizează în

condiţii obişnuite cu privire la condiţiile prejudiciului, faptei ilicite şi raportului de cauzalitate,

toate având un caracter obiectiv. Proba culpei este mai dificil de realizat. De regulă, pentru

dovada acestui element se recurge la prezumţiile simple, deduse din existenţa celorlalte condiţii

ale răspunderii. Prin prejudiciu se înţeleg rezultatele dăunătoare de natură patrimonială sau

extrapatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei

persoane. In planul dreptului civil existenţa prejudiciului este indispensabilă pentru angajarea

răspunderii delictuale. Astfel, oricât de condamanbilă ar fi fapta ilicită din punct de vedere moral

sau oricât de gravă ar fi sub aspectul penal, în planul dreptului civil nu are nici o relevanţă dacă

nu a creat un prejudiciu. Prejudiciul reprezintă condiţia esenţială pentru antrenarea răspunderii

civile şi dă măsura, întinderea, acestei răspunderi. Clasificări ale prejudiciilor: După criteriul

economic: prejudicii patrimoniale (acelea care au un conţinut economic şi pot fi evalute

pecuniar, cum ar fi distrugerea unui bun); prejudicii nepatrimoniale (acelea care nu au conţinut

economic, neputând fi evaluate în bani şi care rezultă din încălcările drepturilor personale fără

conţinut conomic, cum sunt moartea, atingerile aduse onoarei sau cinstei unei persoane etc.);

După criteriul personalităţii: prejudicii cauzate direct persoanei umane şi prejudicii cauzate

bunurilor sale. Prejudiciile cauzate persoanei umane se subclasifică astfel: prejudicii cauzate

personalităţii fizice sau prejudicii corporale (care rezultă din prejudiciile aduse sănătăţii şi

integrităţii corporale şi pot consta în dureri fizice – a căror reparare se numeşte pretium doloris,

pierderea sau restrângerea posibilităţilor fiinţei umane de a se bucura de satisfacţiile şi plăcerile

normale ale vieţii care se cheamă prejudiciu de agrement; atingerile aduse armoniei fizice şi

înfăţişării unei persoane care se cheamă prejudiciu de agrement etc.); prejudicii cauzate

personalităţii afective (durerile psihice determinate de moartea unei rude apropiate, moartea

unui animal etc., care se cheamă şi pretium affectionis); prejudicii cauzate personalităţii sociale

(care constau în consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale precum

onoarea, demnitatea, reputaţia, numele etc.). După criteriul previzibilităţii: prejudicii previzibile

(care au putut fi prevăzute în momentul săvârşirii faptei ilicite) sau imprevizibile (care nu puteau

fi prevăzute la data săvârşirii faptei ilicite); După momentul producerii lor: prejudicii instantanee

(care se produc dintr-o dată) şi prejudcii succesive (care se produc continuu sau într-o perioadă

îndelungată de timp). Prejudiciul trebuie să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unui

interes legitim.-In toate cazurile de încălcare a unui drept subiectiv (cum sunt dreptul de

proprietate, dreptul de întreţinere, dreptul la integritate fizică, onoare sau demnitate),

răspunderea poate fi angajată pe temei delictual dacă a fost cauzat un prejudiciu. In literatura

de specialitate s-a pus însă întrebarea dacă răspunderea ar putea fi angajată şi atunci când

222

prejudiciul ar fi fost cauzat prin vătămarea unor simple interese rezultate dintr-o stare de fapt şi

care nu corespund unor drepturi subiective. Răspunsul a fost afirmativ, dar condiţionat de două

elemente: a. situaţia de fapt să fi avut caracter de stabilitate şi b. să fie vorba de vătămarea

unui interes licit şi moral. Practica judiciară a acordat în aceste condiţii despăgubiri concubinei

aflate în întreţinerea unei persoane decedate în urma unui accident, minorului aflat în

întreţinerea de fapt a unei rude care nu avea obligaţia legală de întreţinere faţă de acesta,

întreţinătorul fiind victima unui accident. Prejudiciul patrimonial. Pentru a obţine repararea

prejudiciul este necesar ca acesta să îndeplinească anumite condiţii: Prejudiciul să fie cert. Un

prejudiciu are acest caracter atunci când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi totodată

poate fi evaluat în prezent. Au acest caracter prejudiciile actuale şi cele viitoare şi sigure;

prejudiciul viitor şi nesigur sau prejudiciul eventual au un caracter incert. Prejudiciul să fie

nereparat . In cazul în care prejudiciul a fost deja raparat, răspunderea civilă încetează. Pentru

a se stabili caracterul reparat sau nereparat al prejudiciului, este necesar să distingem între

următoarele ipoteze: atunci când persoana prejudiciată primeşte reparaţia integrală a

prejudiciului de la una din persoanele obligate solidar sau in solidum la reparaţie, dreptul de

creanţă se stinge prin executare; atunci când o terţă persoană remite victimei în mod benevol o

sumă de bani cu intenţia de a repara prejudiciul ce i-a fost cauzat victimei, suma de bani

plătită de acesta are caracterul unei despăgubiri, astfel încât victima nu va mai putea cere

autorului faptei ilicite repararea prejudiciului; atunci când o terţă persoană remite victimei în

mod benevol o sumă de bani, cu intenţia de a face o liberalitate, această sumă de bani nu are

caracterul unei despăgubiri iar victima se va putea îndrepta împotriva autorului prejudiciului

pentru angajarea răspunderii sale. Problema reparării prejudiciilor extrapatrimoniale sau a

daunelor morale-Posibilitatea reparării acestor prejudicii prin mijloace nepatrimoniale a fost

unanim recunoscută chiar şi în perioada regimului comunist când a făcut obiectul unor

reglementări specifice (art. 54-55 din Decretul nr. 31/1954) . Intrebarea care se pune însă în

legătură cu daunele morale este aceea dacă ele pot fi reparate pe cale patrimonială, adică prin

despăgubiri băneşti. Intr-o primă etapă (de la adoptarea Codului civil şi până în anul 1952) s-a

considerat că este posibilă repararea daunelor morale prin despăgubiri băneşti, întrucât art. 998

şi 999 nu disting între natura prejudiciului. Ulterior, între anul 1952 (data apariţiei Deciziei de

îndrumare nr. VII a plenului fostului Tribunal Suprem) şi Revoluţia din decembrie 1989, s-a

considerat că este inadmisibilă acordarea de despăgubiri pentru prejudicii de ordin moral. După

22 decembrie 1989, practica judiciară, legislaţia în materie şi desigur doctrina au revenit la teza

tradiţională a admiterii posibilităţii reparării daunelor morale prin despăgubiri băneşti. In ce

priveşte cuantumul acestor despăgubiri, problema rămâne nerezolvată şi este lăsată la libera

apreciere a instanţelor de judecată. Prin faptă ilicită se înţelege acţiunea sau inacţiunea care

are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane.

223

Trăsăturile caracteristice ale faptei ilicite: are caracter obiectiv; reprezintă obiectivarea unui

element psihic, subectiv; este contrară ordinii sociale. Ilicitul civil. In cazul răspunderii civile, o

faptă este ilicită atunci când este contrară legii sau regulilor de convieţuire socială, având ca

efect încălcarea drepturilor subiective sau cel puţin a intereselor altuia, interese care nu sunt

potrivnice normelor juridice sau moralei. Conţinutul faptelor ilicite. De regulă fapta ilicită constă

în fapte de comisiune, adică în acţiuni prin care se încalcă drepturile subiective sau interesele

legitime ale altei persoane (ex.: sustragerea, deteriorarea unui distrugerea unui bun, lovirea

unei persoane etc.). Când normele legale impun unei persoane să îndeplinească o activitate

sau să săvârşească o anumită acţiune, neiîndeplinirea acesteia reprezintă o faptă ilicită, care

constă într-o omisiune. Abuzul de drept constă în exercitarea unui drept subiectiv prin

deturnarea sa de la scopul pentru care este recunoscut şi protejat şi reprezintă o sursă de

răspundere civilă dacă a generat un prejudiciu. Raportul de cauzalitate este o condiţie

esenţială a răspunderii delictuale, dar totodată şi criteriul în funcţie de care se determină

întinderea reparaţiei datorate victimei. Stabilirea raportului de cauzalitate este în multe situaţii

uşor de realizat, legătura dintre faptă ilicită şi prejudiciu fiind evidentă. Alteori stabilirea

raportului de cauzalitate este dificilă datorită complexului de împrejurări (condiţii şi cauze) care

pot contribui la producerea prejudiciului. Pentru determinarea acestora s-au propus mai multe

sisteme. Culpa – condiţie a răspundeii delictuale. Textele art. 998-999 Cod civil instituie

principiul răspunderii bazată pe culpa. In cazul răspunderii subiective, elementul culpă este

indispensabil pentru ca victima să poată pretinde de la autorul faptei ilicite repararea

prejudiciului. Cu toate acestea, condiţia culpei poate să lipsească în cazurile de răspundere

obiectivă, cum ar fi răspunderea pentru lucruri. Aşadar, domeniul specific culpei este cel al

răspunderii subiective pentru fapta proprie. Definiţia şi elementele culpei. Culpa este definită ca

fiind atitudinea psihică a autorului faptei ilicite şi păgubitoare faţă de fapta respectivă şi faţă de

urmările acestei fapte. Elementele culpei se consideră că sunt: un element intelectiv, care

constă în reprezentarea în conştiinţa omului a semnificaţiei sociale a faptei sale şi în

prevederea sau cel puţin în posibilitatea de prevedere a urmărilor faptei pe care o săvârşeşte

sau urmează să o săvârşească; culpa presupune un anumit nivel de cunoaştere a semnificaţiei

sociale a faptelor şi urmărilor eventuale ale acestora; un element volitiv, în care se

concretizează procesul psihic de deliberare şi de luare a unei hotărâri cu privire la conduita pe

care o va avea acea persoană; procesul volitiv are două faze: deliberarea şi decizia, iar

procesul deliberativ trebuie să aibă loc în condiţii libere, presupunând posibilitatea de a alege

între licit şi ilicit. Formele culpei. Din analiza art. 998-999 Cod civil se deduce că există o culpă

intenţională şi una neintenţională. Dacă ne raportăm şi la prevederile art. 19 din Codul penal,

atunci putem reţine că formele culpei sunt următoarele: dolul direct sau intenţia directă,

existentă atunci când autorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale şi totodată

224

prevede şi doreşte producerea consecinţelor sale;. dolul indirect sau intenţia indirectă, existentă

când făptuitorul prevede caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele acesteia şi cu

toate că nu le urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lor; imprudenţa, când făptuitorul îşi dă

seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele ei, pe care nu le acceptă,

sperând, în mod uşuratic, că ele nu se vor produce; neglijenţa, când făptuitorul nu îşi dă sema

de caracterul antisocial al faptei şi nu prevede consecinţele acesteia, deşi trebuia şi putea să le

prevadă. Distincţia între diversele forme ale culpei nu are nici o semnificaţie în planul

răspunderii delictuale, repararea prejudiciului nedepinzând de forma culpei şi nici de gravitatea

acesteia. Prin excepţie, forma culpei are semnificaţie în situaţia în care la producerea

prejudiciului au contribuit mai multe persoane. După repararea prejudiciului, solidaritatea

acestora nu se mai menţine, astfel încât la desocotirea între debitori, se va ţine seama de

contribuţia fiecăruia la producerea prejudiciului. Gradele culpei. In dreptul civil civil se face

distincţie între: culpa gravă (culpa lata), adică acea culpă de care nu s-ar putea face vinovat nici

omul cel mai mărginit, culpa uşoară (culpa levis), adică acea culpă pe care nu ar fi săvârşit-o un

“bun părinte de familie”, adică un om cu o diligenţă normală; culpa foarte uşoară (culpa

levissima), adică aceea care ar fi putut fi evitată numai de un excelent părinte de familie, adică

cel mai diligentă persoană. Nici gradele culpei nu au importanţă în privinţa antrenării

răspunderii civile decât în situaţii de excepţie (ex. în cazul în care părţile unui contract convin

asupra unor clauze de nerăspundere definite în funcţie de gradul culpei, pentru a stabili

întinderea reparaţiei prejudiciului în situaţia în care prejudiciul a fost cauzat din culpa comună a

făptuitorului şi a victimei). Stabilirea culpei. Criterii. Uneori, stabilirea culpei nu este o chestiune

dificilă şi se poate deduce cu uşurinţă din existenţa celorlalte elemente ale răspunderii.

Capacitatea delictuală. Pentru existenţa culpei este necesară existenţa discernământului.

Discernământul este prezent, cel puţin prezumtiv, la persoanele cu capacitate delictuală.

Capacitatea delictuală este capacitatea de a răspunde pentru faptele juridice ilicite şi nu se

confundă cu capacitatea de exerciţiu care se referă la încheierea de acte juridice. Conform art.

25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954, minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund

pentru faptele lor ilicite decât dacă se dovedeşte că au lucrat cu discernământ. In consecinţă,

textul instituie o prezumţie relativă a lipsei de discernământ pentru persoanele care nu au

împlinit 14 ani şi una relativă a existenţei sale pentru persoanele care au depăşit această

vârstă. In ce priveşte bolnavii psihic trebuie să se distingă între bolnavii puşi sub interdicţie şi

cei nepuşi sub interdicţie, prima categorie fiind asimilată minorilor sub 14 ani iar cealeilalte i se

aplică una din cele două prezumţii, după cum autorul a împlinit sau nu 14 ani. Este posibil şi ca

lipsa discernământului să se datoreze unei situaţii accidentale, cum ar fi beţia sau hipnoza. In

aceste cazuri autorul poate fi exonerat de răsoundere dacă acea stare de lipsă a

discernământului nu şi-a cauzat-o el însuşi. În cazul lipsei capacităţii delictuale, victima nu va

225

putea obţine obligarea autorului prejudiciului la repararea acestuia. Cu toate acestea, în

jurisprudenţa relativ recentă s-a decis, pentru raţiuni de echitate, că este posibilă obligarea

autorului la repararea prejudiciului dacă acesta are posibilitatea materială să facă aceasta şi

dacă nu există nici o altă posibilitate de reparare a prejudicului.

83) Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

In formularea art.1000 alin.3 C.civ. stapanii si comitentii raspund de prejudiciul cauzat de

servitorii si prepusii lor in functiile ce li s-au incredintat. Plecand de la ideea ca redactarea

textului este depasita de realitate, s-a facut observatia justa ca stapanii si comitentii nu

alcatuiesc doua categorii distincte. Din acest motiv, in cuprinsul lucrarilor de specialitate se

foloseste un singur termen, acela de comitent, servitorii fiind, de fapt, prepusi. Conditiile

generale-Raspunderea comitentului pentru fapta prepusului exista ori de cate ori sunt dovedite

conditiile generale ale raspunderii civile delictuale: fapta ilicita a prepusului, prejudiciul, raportul

de cauzalitate si vina prepusului. Ultima cerinta a generat controverse, exprimandu-se si opinii

potrivit carora comitentul raspunde, fiind suficient sa se dovedeasca primele trei elemente.

Consideram ca, atata timp cat comitentul este un simplu garant al faptei altuia, dovada culpei

prepusului este absolut necesara. Conditiile speciale -Doua cerinte speciale particularizeaza

responsabilitatea comitentului: raportul de prepusenie si savarsirea faptei de catre prepus in

functiile ce i s-au incredintat de catre comitent. Fundamentarea raspunderii -In lipsa unor

precizari ale Codului civil cu privire la temeiul acestei forme de raspundere, in decursul timpului

au fost elaborate atat teorii bazate pe culpa, cat si teorii grefate pe risc; teoria prezumtiei de

culpa a comitentului; teoria potrivit careia culpa prepusului este considerata culpa comitentului

aplica relatiei comitent-prepus regulile specifice mandatului; teoria riscului; teoria garantiei.

Efectele raspunderii instituite in sarcina comitentului victima are posibilitatea de a obtine

satisfactie fie de la comitent (art.1000 alin.3 C.civ.), fie de la prepus (art.998-999 C.civ.), fie de

la comitent si prepus, in solidar (art.1000 alin.3 coroborat cu art.998-999 C.civ.). b. in conditiile

in care prepusii unor comitenti diferiti, cauzeaza un prejudiciu comitentului unuia dintre ei,

practica a statuat ca toti ceilalti comitenti, cu exceptia comitentului prejudiciat, raspund solidar

cu prepusii lor, in limita contributiei pe care propriul prepus a avut-o la cauzarea pagubei.

84) Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori.

Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile caizate de copiii lor minori îşi are fundamentul în

textul art. 1000 alin. 2 Cod civil, conform căruia “tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt

226

responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori celocuiesc cu dânşii”. Textul a fost implicit

modificat prin intrarea în vigoare a art. 97 din Codul familiei care statuează că “ambii părinţi au

aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum sunt din

căsătorie, din afara căsătoriei ori înfiaţi”. In concluzie, trebuie reţinut că răspunderea mamei nu

este subsidiară celei a tatălui, ci că părinţii răspund solidar pentru faptele ilicite ale copiilr lor

minori. Determinarea persoanelor răspunzătoare: părinţii fireşti ai minorului; părinţii adopţivi

(înlăturând răspunderea părinţilor naturali). Nu pot avea calitatea de persoane răspunzătoare în

temeiul acestei reglementări: instituţiile de ocrotire (centre de educare a minrilor, centre de

primire, oficiile pentru protecţia minorilor sau autoritatea tutelară); tutorii, curatorii sau rudele

minorului (chiar dacă acesta se află în îngrijirea lor). Aceste persoane fizice sau juridice pot

răspunde în mod direct (în temeiul art. 998-999 Cod civil) dacă se fac vinovate de a nu-şi fi

îndeplinit atribuţiile de îngrijire, educare sau supraveghere a minorului autor al faptzei ilicite,

lucru care trebuie dovedit de către cel prejudiciat. Condiţiile răspunderii părinţilor. Pentru

angajarea răspunderii părinţilor pentru fapta copilului lor minor, trebuie îndeplinite trei dintre

condiţiile generale ale răspunderii delictuale: prejudiciul, fapta ilicită a minorului şi raportul de

cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Condiţia culpei minorului nu trebuie îndeplinită. Pe

lângă aceste condiţii generale, pentru a ne regăsi în ipoteza prevăzută de art. 1000 alin. 2 Cod

civil, trebuie îndeplinite şi două condiţii speciale: copilul să fie minor, şi copilul să aibă locuinţa

la părinţii săi. Minoritatea. Părinţii răspund pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a copilului

lor numai dacă acesta este minor. Minoritatea trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei

ilicite, fiind indiferent dacă ulterior acesta a devenit major sau dacă are mijloace materiale

suficiente pentru repararea prejudiciului. Răspunderea părinţilor încetează imediat ce minorul a

ajuns la majorat sau dacă este asimilat persoanei majore prin căsătoria încheiată anterior

împlinirii vârstei de 18 ani. Soluţia este identică şi în cazul în care copilul bolnav psihic a fost

pus sub interdicţie şi a devenit major. Comunitatea de locuinţă cu părinţii. Pentru a se stabili

dacă există această condiţie este a fi determinat nu domiciliul legal al minorului, ci locuinţa

acestuia. Mai mult, interesează locuinţa pe care minorul trebuie să o aibă şi nu locuinţa pe care

acesta o are în fapt. Legat de această condiţie, este important de stabilit dacă ea este întrunită

în câteva ipoteze speciale: situaţia în care minorul are locuinţa legală la părinţii săi, dar

temporar se află în altă parte, cu consimţământul sau ştirea părinţilor (fapta ilicită este săvârşită

de minor în intervalul de timp cât se află în vizită la rude sau prieteni sau era internat în spital).

Deşi într-o asemenea situaţie obligaţia de supraveghere nu poate fi efectiv îndeplinită, se

consideră că părinţii trebuie să fie răspunzători în temeiul art. 1000 alin. 2 deoarece dacă

minorul a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă ei sunt prezumaţi în culpă pentru neîndeplinirea

obligaţiei de creştere şi educare; situaţia în care copilul minor nu locuieşte în fapt cu părinţii săi,

împotriva voinţei acestora (minorul săvârşeşte fapta ilicită cât timp este fugit de la locuinţa

227

părintească sau în intervalul de timp în care părinţii sunt arestaţi ori în executarea unei pedepse

privative de libertate). Si de această dată se consideră că părinţii trebuie să răspundă deoarece

sunt în culpă de a nu-şi fi îndeplinit obligaţia de creştere şi educare faţă de copilul lor minor.

Aceeaşi este soluţia chiar şi în cazul în care părinţii sunt arestaţi sau în executarea unei

pedepse privative de libertate, deoarece fapta reprobabilă săvârşită de aceştia reprezintă un

exemplu negativ pentru copilul lor minor şi este un element al neîndeplinirii corespunzătoare a

obligatiei de educare a acestuia; situaţia în care minorul săvârşeşte o faptă ilicită şi

prejudiciabilă fiind fugit dintr-o şcoală sau centru de reeducare unde a fost internat prin hotărâre

judecătorească. După ce o perioadă de timp răspunsul jurisprudenţei a fost în sensul

neangajării răspunderii părinţilor, poziţia a fost reapreciată. Astfel, dat fiind fundamentul larg al

răspunderii părinţilor, legat de neîndeplinirea obligaţiei de creştere şi educare, ei trebuie

consideraţi răspunzători şi în acest caz; situaţia în care minorul săvârşeşte fapta ilicită pe

timpul cât are o locuinţă în scopul desăvârşirii învătăturii, pregătirii profesionale ori determinată

de faptul încadrării lui în muncă. Noua locuinţă a minorului poate fi considerată doar ca o

locuinţă temporară care nu modifică starea de fapt iniţială, aceea a comunităţii de locuinţă cu

părinţii. De aceea, şi în acest caz, părinţii trebuie consideraţi răspunzători în temeiul art. 1000

alin. 2 Cod civil; situaţia în care copilul minor săvârşeşte fapta ilicită fiind încredinţat unuia dintre

părinţi. O perioadă de timp, s-a considerat că va fi ţinut răspunzător într-o asemenea ipoteză,

numai părintele căruia minorul i-a fost încredinţat efectiv spre creştere şi educare. Ulterior, dat

fiind că obligaţia de creştere şi educare revine în egală măsură ambilor părinţi, punctul de

vedere menţionat a fost revizuit, considerându-s ecă ambii părinţi sunt responsabili pentru fapta

ilicită a copilului lor minor. Dreptul la acţiune al celui prejudiciat. Persoana prejudiciată are

următoarele posibilităţi de acţiune în justiţie, în vederea obţinerii reparării pagubei sale: să

ceară despăgubirea de la ambii părinţi care răspund solidar faţă de acesta; să cheme în

judecată doar pe unul dintre părinţi şi să solicite obligarea lui la plata întregii despăgubiri.

Părintele care plăteşte are dreptul la o acţiune în regres faţă de celălalt părinte pentru jumătate

(de principiu) din suma plătită efectiv; să cheme în judecată atât pe părinţi sau pe unul dintre

aceştia, cât şi pe minor, în cazul în care cu privire la cel din urmă sunt întrunite condiţiile

răspunderii pentru fapta proprie. Obligaţia in solidum a părinţilor de a repara prejudiciul. In

literatura de specialitate unii autori consideră că răspunderea părinţilor este solidară în raport

cu copilul lor minor, iar alţii consideră ca aceasta este in solidum. Ultima opinie trebuie

considerată corectă deoarece, solidaritatea prevăzută de art. 1003 Cod civil, nu se aplică şi

acestui caz şi pentru că obligaţia in solidum este singura care justifică regresul total al părinţilor

împotriva minorului dacă ei au achitat despăgubirea persoanei vătămate. Punerea problemei.

Inlăturarea răspunderii părinţilor are loc atunci când nu sunt întrunite condiţiile generale ale

răspunderii în raporturile dintre minor şi victimă, respectiv lipseşte prejudiciului, fapta nu are

228

caracter ilicit sau prejudiciul s-a produs ca urmare a intervenţiei unei cauze străine – caz fortuit

sau forţă majoră precum şi fapta unui terţ sau a victimei. Inlăturarea prezumţiei de culpă a

părinţilor. Potrivit alin. 5 al art. 1000 Cod civil, părinţii pot fi apăraţi de răspundere dacă

probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil. In realitate, pertinenţa unei asemenea

probe este condiţionată de concepţia adoptată cu privire la fundamentul răspunderii. Dacă

ţinem seama că, în prezent, acesta rezidă în prezumţia de neîndeplinire a obligaţiei de creştere

şi educare, atunci practic, proba imposibilităţii împiedicării faptei ilicite nu poate fi admisă decât

dacă este vorba de fapta unei alte persoane sau de forţă majoră ori caz fortuit.

85) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale.

Răspunderea pentru animale este reglementată de art. 1001 Cod civil, precum şi de art. 15 din

Legea nr. 103/1996 privind fondul cinegetic şi protecţia vânatului.Sunt chemate să răspundă

persoanele care au calitatea de paznici juridici ai animalului. Se prezumă ca au această calitate

proprietarul şi persoanele cărora acesta le-a transmis paza juridică (locatarul, uzufructuarul,

comodatarul). Nu pot fi obligate să răspundă persoanele care au numai paza materială a

animalului (păstorul sau îngrijitorul animalelor). Animalele pentru care se poate angaja

răspunderea. Art. 1001 Cod civil se aplică numai în cazul prejudciiilor cauzate de animalele

care se află în paza juridică a unei persoane, asupra lor putând fi exercitată, în mod

independent, o putere de direcţie, control şi supraveghere. Intră în această categorie: toate

animalele domestice şi animalele sălbatice care trăiesc în captivitate Art. 15 din Legea nr.

103/1996 distinge între două tipuri de răspundere pentru animalele sălbatice care trăiesc în

libertate, adică în parcuri de vânătoare după felul prejudiciului cauzat: dacă prejudiciul a fost

cauzat bunurilor persoanei umane, răspunderea care revine paznicului juridic al animalului este

o răspundere subiectivă, ce se poate angaja în condiţiile art. 998-999 Cod civil (persoana

răspunzătoare fiind gestionarul fondului de vânătoare); dacă prejudiciile au fost cauzate direct

persoanei umane, răspunderea gestionarului fondului de vânătoare se întemeiază pe

prevederile art. 1001 Cod civil. Fundamentarea răspunderii. Chestiunea comportă aceleaşi

discuţii legate de fundamentul răspunderii ca şi la răspunderea pentru lucruri. Exonerarea de

răspundere se poate realiza numai în condiţiile în care se dovedeşte că la originea prejudiciului

se găseşte forţa majoră sau fapta victimei ori a unui terţ (cazul fortuit nu exonerează de

răspundere). Condiţiile răspunderii: prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre “comportamentul”

animalului şi prejudiciu. calitatea de păzitor juridic, care se prezumă că aparţine proprietarului,

în cazul animalelor domestice, respectiv Regiei Autonome a Pădurilor “Romsilva”, pentru

animalele sălbatice, pentru care se antrenează răspunderea civilă în temeiul art. 1001 Cod civil.

229

Efectele sunt identice cu cele ale răspunderii pentru lucruri în privinţa modalităţilor de reparaţie

şi eventualului regres faţă de paznicul material.

86) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general.

Răspunderea pentru lucruri este reglementată de art. 1000 alin. 1 Cod civil, text care a fost

considerat penru o bună perioadă de timp ca fiind o introducere pentru reglementările din

alineatele următoare. Ulterior s-a ajuns la concluzia că acest text consacră un principiu general

al răspunderii pentru lucruri. Domeniul de aplicare. Pentru antrenarea răspunderii este

necesară o singură condiţie specială: lucrul care a cauzat paguba să se fi aflat în acel moment

în paza unei persoane. In principiu, trebuie admis că această răspundere poate interveni pentru

prejudiciul cauzat de orice lucru, indiferent de natura sa. Practica judiciară admite constant că

această prvedere legală intervine pentru prejudiciile cauzate de orice lucruri, cu excepţia celor

pentru care există reglementări speciale (aeronave, daune nucleare, ruina edificiului etc.). Nu

se poate angaja răspunderea prevăzută de art. 1001 Cod civil în următoarele situaţii: lucrul a fot

un simplu instrument al omului în cauzarea prejudiciului (singura soluţie fiind de această dată

art. 998-999 Cod civil); atunci când prejudiciul este cauzat de corpul uman sau de o parte din

acesta. In concluzie, răspunderea pentru lucruri intervine numai în acele cazuri când lucrul a

cauzat paguba în timpul cât, din anumite motive, a scăpat de sub controlul omului, atunci când

o persoană cauzează un prejudiciu unei alte persoane printr-o folosire inadecvată a lucrului,

datorită unei culpe foarte uşoare, precum şi în ipoteza în care la baza prejudiciului cauzat de

lucru se află un caz fortuit. Noţiunea de pază a lucrului. Art. 1000 alin.1 prevede că suntem

responsabili de prejudiciul cauzat de “lucrurile ce sunt sub paza noastră”. Literatura de

specialitate şi practica judiciară au considerat că textul art. 1000 alin. 1 trebie completat cu

prvederle art. 1001 Cod civil referitor la paza juridică a animalelor. Prin paza juridică se înţelege

puterea de direcţie, control şi supraveghere pe care o persoană o poate exercita în mod

independent asupra unui lucru sau animal. Temeiul pazei juridice constă de regulă într-un

drept. Deoarece sunt şi situaţii de excepţie, când un lucru cauzează o pagubă aflându-se de

fapt în puterea de direcţie control şi supraveghere a unei alte persoane, fără nici un temei

legitim şi chiar împotriva voinţei păzitorului juridic al acesteia, trebuie să considerăm că temeiul

pazei juridice nu este decât de regulă un drept. Paza juridică şi paza materială. Paza materială

se deosebeşte de paza juridică prin aceea că deşi este tot o putere de direcţie, control şi

supraveghere pe care o persoană o exercită asupra unui lucru, ea se realizează sub autoritatea

păzitorului juridic. Paza juridică şi paza materială aparţin de multe ori uneia şi aceleiaşi

persoane. Sunt însă situaţii în care paza materială se exercită de către o altă persoană decât

230

păzitorul juridic, de exemplu de către prepus. Sfera persoanelor care au calitatea de păzitori

juridici: proprietarul lucrului – faţă de acesta operează o prezumţie simplă de păzitor juridic;

calitatea sa de paznic nu încetează prin neuz, prin pierderea sau abandonarea lucrului, cât timp

o altă persoană nu a dobândit puterea de a exercita independent direcţia, controlul şi

supravegherea acestuia; când lucrul se află în coproprietate, prezumţia priveşte pe toţi

coproprietarii care trebuie să răspundă solidar. statul - pentru lucrurile dintr-o succesiune

vacantă, însă numai după expirarea termenului de opţiune succesorală; .titularilor drepturilor

reale principale dezmembrăminte ale dreptului de proprietate: superficie, uzufruct, abitaţie,

servitute aparentă, precum şi titularii drepturilor reale accesorii care au posesia lucrului:

creditorul gajist şi retentorul; posesorul lucrului. Transmiterea şi scindarea pazei juridice.

Titularul pazei juridice poate transmite paza juridică printr-un contract cum ar fi: închirierea,

comodatul, antrepriză, contractul de transport, arendă, concesiune etc. In aceste situaţie, paza

juridică a lucrului se consideră că este scindată între proprietar sau posesor (în sarcina cărora

rămâne paza structurii lucrului) şi detentor (căruia îi revine paza utilizării lucrului). După cum

prejudiciul este cauzat de viciile structurii juridice sau de folosirea sau păstrarea lui

necorespunzătoare, răspunderea revine proprietarului/posesorului sau detentorului. Persoanele

fizice lipsite de capacitate delictuală nu au calitatea de păzitori juridici ai lucrurilir ce le aparţin,

întrucât, navând discernământ, se consideră că nu pot exercita în mod independent puterea de

direcţie, control şi supraveghere a lucrului. Au însă această calitate reprezentanţii legali ai

persoanelor lipsite de capacitate delictuală care au printre altele şi obligaţia de exercitare a

direcţiei, controlului şi supravegherii lucrurilor celui aflat sub ocrotirea lor. Răspunderea pe

temeiul art. 1000 alin. 1 Cod civil poate fi invocată de victima prejudiciului cauzat de lucrul altuia

şi de succesorii săi în drepturi. Răspunderea în cazul coliziunii de vehicule: In ipoteza în care

două sau mai multe vehicule aflate în paza juridică a unor persoane diferite cauzează un

prejudiciu unei terţe persoane, se va angaja răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. 1 Cod

civil şi paznicii juridici vor răspunde solidar conform art. 1003 Cod civil; In ipoteza în care

vehiculele intrate în coliziune îşi cauzează reciproc prejudicii, au fost avansate trei soluţii:

opinia conform căreia la stabiliea răspunderii trebuie să aplice aceleaşi reguli ca şi în situaţia în

care prejudiciul se datorează culpei comune a făptuitorului şi a victimei; soluţia neutralizării

reciproce a răspunderii pentru lucruri, conform căreia intervine o anihilare reciprocă a

prezumţiilor rezultate din art. 1000 alin.1 Cod civil şi, în consecinţă, se revine la regulile

generale de răspundere pentru fapta proprie, în condiţiile art. 998-999 Cod civil; soluţia conform

căreia, fiecare participant fiind în acelaşi timp victimă şi păzitor juridic al câte unui vehicul intrat

în coliziune, poate invoca împotriva celorlalţi răspunderea reglementată de art. 1000 alin. 1 Cod

civil. Fiecare păzitor juridic va fi obligat să repare prejudiciul suferit în urma coliziunii de către

celălalt. Răspunderea în situaţia în care între victimă şi păzitorul juridic al lucrului există un

231

raport contractual. Răspunderea pentru aceste prejudicii trebuie considerată o răspundere

contractuală. Uneori se consideră că atunci când lucrul a cauzat o vătămare corporală sau

moartea victimei, răspunderea părţii contractante căreia îi aparţine paza juridică a structurii

lucrului este delictuală şi se angajează pe temeiul art. 1000 alin. 1 Cod civil. Răspunderea în

cazul în care lucrul a cauzat prejudiciul cu ocazia efectuării unui serviciu gratuit şi benevol de

către păzitorul juridic în favoarea victimei. In această situaţie se consideră că răspunderea

păzitorului juridic al lucrului se va angaja pe temeiul art. 1000 alin. 1 Cod civil. Răspunderea în

ipoteza în care victima a folosit clandestin lucrul aflat în paza juridică a unei alte persoane.

Pentru soluţionarea acestei ipoteze s-au avansat mai multe opinii. In prezent opinia majoritară

este aceea conform căreia se poate vorbi de răspundere a paznicului juridic numai dacă sunt

întrunite condiţiile prevăzute de art. 998-999 Cod civil şi nu se pot invoca prevederile art. 1000

alin. 1. CONDITIILE SI EFECTELE RASPUNDERII PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE

LUCRURI Condiţii: prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre lucru şi prejudiciu, şi lucrul să se

afle în paza juridică a unei persoane. Efectele răspunderii. In cazul în care sunt întrunite

condiţiile răspunderii pentru lucruri, victima are dreptul de a pretinde repararea prejudiciului de

la păzitorul juridic al lucrului. In ipoteza în care lucrul cauzează paguba în timp ce paza

materială se exercită de către o altă persoană decât păzitorul juridic al acestuia, victima poate

pretinde reparaţia de la păzitorul material în condiţiile dreptului comun (art. 998-999 Cod civil).

Păzitorul juridic va avea o acţiune în regres faţă de păzitorul material al lucrului în situaţia în

care s-ar fi putut angaja şi răspunderea celui din urmă pentru fapta proprie.

87) Reducţiunea liberalităţilor excesive.

Reducţiunea este o sancţiune civilă care lipseşte de eficacitate actele de liberalitate ale

defunctului (donaţiile şi legatele), în măsura în care acestea aduc atingere rezervei conferite de

lege moştenitorilor rezervatari. Reducţiunea liberalităţilor între vii nu va putea fi cerută decât

numai de erezii rezervatari, de erezii acestora sau cei care înfăţişează drepturile lor. Căile pe

care se realizează reducţiunea � reducţiunea nu operează de drept ci trebuie cerută. Ea se

poate realiza atât prin acordul rezervatarilor cu cei gratificaţi (pe cale convenţională), cât şi pe

cale judiciară. Reducţiunea pe cale convenţională se realizează în cazul în care rezervatarii, pe

de o parte, şi donatarii şi legatarii gratificaţi de defunct, pede altă parte, ajung la o înţelegere în

legătură cu liberalităţile excesive care încalcă rezerva succesorală. Reducţiunea judiciară

survine de regulă atunci când bunurile de care defunctul a dispus prin liberalităţi se află în

posesia altor persoane decât rezervatarii, iar aceştia din urmă au interesul de a cere să li se

predea bunurile respective. Acţiunea în reducţiune este o acţiune personală şi patrimonială. De

232

aici decurg următoarele consecinţe: acţiunea în reducţiune nu poate fi formulată decât de cel în

prejudiciul căruia s-a făcut liberalitatea; acţiunea în reducţiune este divizibilă şi nu se poate

porni decât în limitele porţiunii cuvenite rezervatarului reclamant; este supusă prescripţiei

extinctive în termenul general de trei ani. Pentru admiterea acţiunii în reducţiune, rezervatarii

trebuie să facă dovada încălcării rezervei prin liberalităţile făcute de defunct. Ordinea reducţiunii

liberalităţilor excesive: legatele se reduc înaintea donaţiilor; legatele se reduc toate deodată şi

în mod proporţional; donaţiile se reduc în mod succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând

cu cea mai nouă. Efectele reducţiunii În cazul legatelor, reducţiunea duce la caducitatea totală

sau parţială a acestora, în funcţie de faptul dacă încalcă în întergul lor sau doar în parte rezerva

succesorală. În cazul donaţiilor, reducţiunea are ca efect rezoluţiunea acestora. Această

rezoluţiune poate fi totală sau parţială, în funcţie de faptul dacă depăşeşte în întregul ei

cotitatea disponibilă sau numai în parte. Reducţiunea donaţiilor se face în natură, rezervatarii

fiind în drept la restituirea chiar a bunurilor care au format obiectul donaţiilor excesive. Prin

excepţie, reducţiunea donaţiilor se face şi prin echivalent în următoarele cazuri: în cazul în care

donaţia excesivă a fost făcută unui descendent sau soţului supravieţuitor cu scutire de raport; în

cazul în care donaţia este făcută unui succesibil fără scutire de raport şi priveşte un imobil, iar

partea supusă reducţiunii (ceea ce excede limitele cotităţii disponibile) este mai mică de

jumătate din valoarea imobilului; în cazul în care donatarul a înstrăinat obiectul donaţiei sau l-a

grevat cu sarcini înaintea deschiderii moştenirii; în cazul în care bunul donat a pierit din culpa

donatarului; în cazul în care bunul donat a fost un bun fungibil şi consumptibil.

88) Reorganizarea persoanei juridice.

Este un proces de adaptare a acestora la realităţile economico-sociale, aflate în continuă

schimbare şi perfecţionare. Prin reorganizare persoanele juridice pot ţine pasul şi cu

transformarea determinată de introducerea în activităţile economico-sociale, a descoperirilor

ştiinţei, a invenţiilor şi inovaţiilor se înfăptuieţte prin comasare şi divizare. COMASAREA-

forma de reorganizare prin care două sau mai multe persoane juridice se unesc sau una

blochează în patrimoniul saă, patrimoniul altei persoane judice formând astfel noi persoane

juridice. Comasarea se bazează pe două căi:---fuziunea si absorbţie Fuziunea – modalitate de

organizare prin care două sau mai multe persoane judice se unesc pentru a forma o persoană

judică nouă. Efectele : încetarea existenţei persoanelor judice care au fuzionat , înfiinţarea unei

persoane judice noi, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor personelor judice care au fuzionat

către persoana judică nou formată; scopul persoanei judice nou formată poate să fie a oricăreia

dintre persoanele judice care au fuzionat; unul nou diferit de al lor ori să înglobeze în el

233

scopurile persoanelor judice fuzionate. Absorbţia – modalitate de organizare prin care o

persoană judică înglobează în patrimoniul său patrimoniul altei persoane judice care astfel îşi

încetează existenţa. Patrimoniul persoanei judice absorbante poate să fie dat , mai mare sau

mai mic ca al persoanei absorbite. Efecte: încetarea existenţei persoanei juridice al cărei

patrimoniu a fost absolvit; continuarea existenţei persoanei judice absorbante, însî cu un

patrimoniu mărit; organizarea de sine stătătoare şi scopul persoanei juridice absorbante nu se

modifică; are loc transmiterea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniului absolvit către persoanele

fizice absorbante. DIVIZAREA- forma de organizare prin care patrimoniul unei persoane juridice

este împărţit parţial sau total în mai multe fracţiuni care sunt transmise altor persoane juridice

existente sau care astfel se înfiinţează. Divizarea poate fi:parţială sau totală Divizarea parţială –

modalitatea prin care una sau mai multe fracţiuni din patrimoniul unei persoane juridice sunt

deprinse, fiind apoi transmise altor persoane judice existente sau care astfel se înfiinţează.

Efectele: persoana juridică al cărei patrimoniu a suferit o divizare parţială îşi continuă existenţa ,

însă cu un patrimoniu diminuat. Are loc o trasmitere a drepturilor şi obligaţiilor aferente

fracţiunilor desprinse către persoanele existente sau care astfel iau fiinţă. Fracţiunile desprinse

din patrimoniul persoanei judice pot fi absorbite de patrimoniul altor persoane judice sau pot

deveni ele însele noi persoane juridice. Divizarea totală – modalitate de reorganizare prin care

întregul patrimoniu al unei persoane juridice este împărţit în fracţiuni şi transmis altor persoane

juridice existente sau care iau fiinţă. Regula este că patrimoniu trebuie împărţit în părţi egale.

Acest lucru este adesea foarte greu de realizat motiv pentru care în practicp se permite ca prin

actul care hotărăşte divizarea totală să se poată stabili şi alte proporţii ţinând cont de

contractele aferente unei părţi din patrimoniu pentru a nu se aduce prejudicii partenerilor de

afaceri. Efecte . persoana juridică al cărei patrimoniu a suferit o divizare totală îşi încetează

existenţa. Are loc o transmitere a drepturilor şi obligaţiilor aferente fracţiunilor rezultate prin

divizarea totală către persoanele juridice existente sau care astfel se înfiintează. Fracţinunile

rezultate în urma divizării totale pot fi absolvite de patrimoniile unor persoane juridice existente

sau pot deveni ele însele noi persoane juridice. Persoana juridică îşi încetează existenţa prin

unul din următoarele modalitati: desfiinţare; reorganizare; dizolvare; transformare. Desfiinţare –

îşi încetează existenţa persoanele judice care au fost înfiinţate prin actul de dispoziţie al

autorităţiilor publice competente. Autoritatea care a dispus înfiinţarea unei persoane judice este

competentă să dispună şi înfiinţarea acesteia prin înfiinţarea unui act. Reorganizare – îşi

încetează existenţa persoanele judice care au fuzionat, persoanele judice al cărui patrimoniu a

fost absorbit de patrimoniu altei persoane judice, persoană judică ce a suferit o divizare totală.

89) Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.

234

Prescriptia extinctiva nu este definita in legea civila totusi Decretul 167 / 1958 in art. 1, alineatul

1, consacra efectul prescriptiei extinctive “dreptul la actiune avand un obiect patrimonial, se

stinge prin prescriptie, daca nu a fost executat in temeiul stabilit de lege”. Putem defini

prescriptia extinctiva din dreptul civil ca fiind stingerea dreptului la actiune neexercitat in

termenul de prescriptie. Determinarea “ domeniului prescriptiei extinctive “ inseamna a stabili

drepturile subiectelor civile ale caror actiuni cad sub incidenta acestei institutii , pentru a le

deosebi de cele imprescriptibile extinctive. Formeaza domeniu al prescriptiei extinctive, numai

acele drepturi subiective civile ale caror actiuni sunt prescriptibile extinctive. Criteriile pe care le

avem in vedere vizeaza aceste drepturi civile. Primul criteriu de determinare este reprezentat

de natura drepturilor subiective civile, dupa care distingem : domeniul prescriptiei extinctive in

categoria drepturilor patrimoniale; domeniul prescriptiei extinctive in categoria drepturilor

nepatrimoniale. Alt criteriu este acela al actului normativ care reglementeaza prescriptia, potrivit

caruia avem : domeniul prescriptiei extinctive guvernat de Decretul 167 / 1958; domeniul

prescriptiei extinctivecaruia I se aplica codul civil; domeniul prescriptiei extinctive care rezulta

din aplicarea altor acte normative, izvoare de drept civil ( codul familiai, Legea 31 / 1990, etc. )

Domeniul prescriptiei extinctive in categoria drepturilor patrimoniale prescriptia extinctiva si

drepturile de creanta – in principiu, drepturile de creanta sunt prescriptibile extinctive, indiferent

de izvorul lor. Exceptii de la principiu : actiunea in restituirea drepturilor la CEC; actiunea avand

ca obiect partea cuvenita din rezerva de prime in asigurarile facultative de persoane. prescriptia

extinctiva si dreturile reale principale Actiuni reale imprescriptibile extinctive – in intelegerea

domeniului prescriptiei extinctive in categoria drepturilor reale principale trebuie sa tinem seama

de dispozitia, de principiu, cuprinsa in art. 2 din Decretul 167 / 1958 : “Dispozitiile decretului de

fata nu se aplica dreptului la actiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz abitatiune,

servitute si superficie”. Sunt considerate imprescriptibile extinctive : actiune in revendicare

imobiliara, care ,desi imprescriptibila extinctiv, aceasta actiune poate fi paralizata prin invocarea

uzucapiunii; actiunea in revendicare – imobiliara si mobiliara – intemeiata pe dreptul de

proprietate publica; actiunea confesorie, prin care se urmareste apararea unui drept de

superficie Actiuni reale prescriptibile extinctive. Sunt de mentionat urmatoarele: actiunea in

revendicarea mobiliara, intemeiata pe dreptul de proprietate privata; actiunea in revendicarea

imobiliara ( in cazurile prevazute de art. 428 Codul civil, art. 561 alin. 1 Cod procedura civila );

actiunea confesatorie – prin care se urmareste apararea dreptului de uzufruct Domeniul

prescriptiei extinctive in cadrul drepturilor nepatrimoniale -Principiul in aceasta materie este ca

drepturile nepatrimoniale sunt imprescriptibile extinctive. Existenta principiuliu rezulta pe de o

parte din interpretarea per a contrario a art. 1, alin. 1 din Decretul 167 / 1958 : “Dreptul la

actiune, avand un obiect patrimonial se stinge prin prescriptie daca n-a fost exercitat in

termenul stabilit de lege” , inseamna ca “Dreptul la actiune, avand un obiect nepatrimonial nu

235

se stinge prin prescriptie “. Pe de alta parte, principiul poate fi dedus si din imprejurarea ca

legea stabileste , expres exceptiile de la acest principiu. Principalele actiuni, avand un obiect

nepatrimonial, care sunt prescriptibile, sunt: actiunea in nulabilitate ( adica in nulitate relativa –

termenul general de prescriptie este de 3 ani; actiunea in nulitate relativa a casatoriei ( art. 21

Codul familiei); actiunea in tagada paternitatii ( art. 55 alin. 1 Codul familiei ); actiunea in

stabilirea paternitatii ( art. 60 alin. 1 Codul familiei ) Prin termen de prescriptie extinctiva se

intelege intervalul de timp stabilit de lege, inauntrul caruia trebuie exercitat dreptul la actiune in

sens material, sub sanctiunea pierderii acestui drept. Termenul de prescriptie este

esentialmente un termen legal, deoarece numai prin lege se poate stabili un astfel de termen..

Termenul general de prescriptie este acel termen care-si gaseste aplicatie practica ori de cate

ori nu-si gaseste aplicatie un termen special de prescriptie. Termenul general de prescriptie

este de 3 ani ( art. 3 alin. 1 Decretul 167 / 1958 ). Acest termen este general in sensul aplicarii

lui tuturor actiunilor “personale” (intemeiate pe drepturi de creanta ) cu exceptia cazurilor pentru

care exista termene speciale de prescriptie, indiferent de izvorul concret al raportului

obligational: act juridic ( unilateral sau bilateral ori fapt juridic stricto sensu ). Termenul general

de prescriptie este de 30 de ani. Acest termen este stabilit de art. 1890 Cod civil : “toate

actiunile atat reale cat si personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile si pentru

care n-a definit un termen de prescriptie se vor prescrie peste 30 de ani “. Trebuie sa reamintim

ca “ Dispozitiile decretului de fata nu se aplica dreptului la actiune privitor la drepturile de

proprietate, uzufruct, uz, abitatie, servitute si superficie” ( art. 21 Decretul 167 / 1958 ). Acest

termen este general, deoarece isi gaseste aplicatie ori de cate ori nu exista un termen special.

Acest termen se obtine prin “scaderea” , din totalul actiunilor reale a :actiunilor reale

imprescriptibile extinctive; actiunilor reale supuse unor termene speciale ale prescriptiei.

Termenul de 30 de ani se aplica :actiunii de revendicare mobiliara intemeiata pe dreptul de

proprietate privata; actiunii confesorii Termene speciale de prescriptie sunt: aplicabile actiunilor

personale nepatrimoniale; aplicabile actiunilor personale, intemeiate pe drepturi de creanta

Regula generala potrivit art. 7 alin. 1 “prescriptia incepe sa curga de la data cand se naste

dreptul la actiune…”, iar potrivit art. 1886 Cod civil : “nici o prescriptie nu poate incepe a curge

mai inainte de a se naste actiunea supusa acestui mod de stingere”. In concluzie, regula

generala, este aceasta :prescriptia incepe sa curga la data nasterii dreptului la actiune. Prin

suspendarea prescriptiei extinctive se intelege acea modificare a cursului acestei prescriptii

care consta in oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescriptie, pe timpul cat dureaza

situatiile, limitative prevazute de lege, care il pun in imposibilitate de a actiona pe titularul

dreptului la actiune.Potrivit art. 15 alin. 1 : “Dupa incetarea suspendarii, prescriptia isi reia

cursul socotindu-se si timpul scurs inainte de prescriptie “. Pentru perioada anterioara cauzei,

suspendarea nu produce nici un efect juridic, socotindu-se si timpul scurs inainte de

236

suspendare. Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs consta in oprirea curgerii

prescriptiei, pe toata aceasta perioada; prin urmare, durata cauzei de suspendare nu intra in

calculul termenului de prescriptie. Ulterior cauzei de suspendare, efectul care se produce

consta in reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care produce, consta in reluarea

cursului prescriptiei, din momentul in care el fusese blocat, oprit; este efectul precizat in art. 15

alin. 1 in termenii “ Dupa incetarea suspendarii prescriptia isi reia cursul… “Efectul special al

suspendarii este reglementat de art. 15 alin 2 astfel : “prescriptia nu se va implini, totusi inainte

de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data incetarii cauzei de suspendare, cu exeptia

prescriptiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor implini decat dupa expirarea unui termen de 1

luna de la suspendare “. Efectul special al suspendarii prescriptiei consta, in esenta,

prorogarea momentului implinirii termenului de prescriptie extinctiva, in asa fel incat, intre

momentul incetarii cauzei de suspendare si momentul implinirii termenului de prescriptie sa se

asigure 6 luni ori o luna, dupa cum termenul de prescriptie aplicabil este mai mare ori mai mic

de 6 luni. Intreruperea prescriptiei extinctive poate fi definita ca modificarea cursului acesteia

care consta in inlaturarea prescriptiei scurse inainte de aparitia unei cauze intreruptive si

inceperea unei alte prescriptii extinctive. Cauze de intrerupere sunt potrivit art. 16 din Decretul

167 / 1958 : prin recunoastrea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in folosul

caruia curge prescriptia – aceasta cauza presupune de catre debitor a pozitiei sale de

impotrivire fata de dreptul subiectiv corelate in formularea aceasta : recunoasterea dreptului a

carui actiune se prescrie facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia. Recunoasterea la care

se refera textul trebuie sa fie neindoielnica. Cererea de chemare in judecata. Pentru a produce

efectul intreruperii se cere ca : actiunea in justitie sa fie efectiva ( adica cu scopul de a fi admisa

); retragerea ori perimarea demonstreaza neindeplinirea acestei conditii; actiunea sa fie

admisa, printr-o hotarare definitiva;retragerea ori anularea actiunii dovedeste neindeplinirea

conditiei” Intreruperea prescriptiei extinctive produce urmatoarele doua efecte : anterior datei

intreruperii, prescriptia este stearsa, adica inlaturata; posterior intreruperii, efectul care se

produce consta in inceperea altei prescriptii. Ca si in cazul suspendarii, efectele intreruperii

prescriptiei extinctive se produc in temeiul legii, organului de justitie neramanandu-i decat sa

constate producerea lor. Potrivit art. 19 din Decretul 167 / 1958 : “instanta judecatoreasca sau

organul arbitral poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care

termenul de prescriptie a fost depasit, sa dispuna chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea

actiunii, ori sa incuviinteze executarea silita “. Repunerea in termen, reprezinta beneficul

acordat de lege titularului dreptului la actiune care, din motive temeinice nu a putut formula

actiunea in justitie inauntrul termenului de prescriptie, astfel ca organul jurisdictional este

indreptatit sa solutioneze in fond, cererea de chemare in judecata, desi a fost introdusa dupa

implinirea termenului de prescriptie. In esenta, repunerea in termenul de prescriptie extinctiva

237

este un beneficiu al legii si , totodata o piedica in calea producerii efectelor prescriptiei,

nejustificat. Domeniul, termenul si efectul repunerii in termenul de prescriptie-In literatura de

specialitate s-a precizat ca prin “ cauze temeinic justificate” trebuie sa se inteleaga numai acele

imprejurari, care, fara a avea gravitatea fortei majore ( care determina suspendarea ), sunt

exclusive pentru culpa. Asemenea imprejurari, sunt piedici relative nu absolute ( ca forta majora

). Domeniul repunerii in termen a fost conturat astfel : “repunerea in termen este o notiune care

exclude si forta majora si culpa “.Domeniul ei incepe unde inceteaza culpa si inceteaza unde

incepe forta majora. Termenul de repunere in termenul de prescriptie-Potrivit art. 19 alin. 2

“cererea de repunere in termen va putea fi facuta numai in termen de 1 luna de la incetarea

cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie “. Efectul repunerii in termeni-Efectul

consta in socotirea prescriptiei ca neindeplinita, desi termenul de prescriptie a expirat. Efectul

aratat permite organului de justitie sa treaca la judecata, in fond, a cauzei ( nerespectandu-se

actiunea ca prescrisa ). Prin implinirea prescriptiei extinctive intelegem determinarea

momentului in care expira termenul de prescriptie. Calculul termenului de prescriptie stabilit pe

ani si pe luni Potrivit art. 100 alin 3 si 4 din Codul de procedura civila, cand termenul este

stabilit pe ani sau pe luni, el se va implinii in ziua corespunzatoare din ultimul an ori luna ; daca

ultima luna nu are o zi corespunzatoare ( cum este februarie ), termenul se socoteste implinit in

ultima zi a acestei luni. Calculul termenului de prescriptie stabilit pe zile Art. 1887 Cod civil

prevede ca “ termenul prescriptiei se calculeaza pe zile si nu pe ore”. Ziua in cursul careia

prescriptia incepe nu intra in acel calcul. Art. 1889 dispune ca “prescriptia nu se socoteste

castigata, decat dupa implinirea celei dupa zile a termenului definit prin lege”. Acest sistem de

calcul se numeste “intermediar”, pentru ca se plaseaza intre “sistemul termenului exclusiv”

( adica pe zile libere ), in care nu se iau in calcul nici prima si nici ultima zi ale termenului si

“sistemului termenului inclusiv” ( numit si pe zile pline ), in care intra in calcul atat prima cat si

ultima zi a termenului.

90) Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă. Moştenitorii rezervatari.

Principiul libertatii de a dispune de propriile bunuri si limitarea acesteia prin dispozitiile legale

referitoare la rezerva. Din dispozitiile art. 475 si 480 C. civ. rezulta principiul potrivit caruia

proprietarul poate dispune liber de bunurile sale, dar ca aceasta libertate nu este nelimitata,

putand fi ingradita prin dispozitii legale in anumite cazuri, din anumite ratiuni.Printre dispozitiile

legale care limiteaza dreptul de a dispune de propriile bunuri se enumera si cele referitoare la

rezerva. Codul civil si legislatia adiacenta nu se refera decat indirect la rezerva, prevazand ca in

cazul in care cel despre a carui mostenire este vorba lasa in viata rude apropiate (descendeti

sau parinti) ori sot supravietuitor, nu poate dispune prin acte juridice cu titlu gratuit intre vii

238

(donatii) sau mortis causa (legate) decat in limitele unei anumite cote-parti din patrimoniul sau

(art. 841 si 843 C. civ. si art. 2 din Legea nr. 319/1944). Partea din patrimoniul succesoral de

care de cujus poate dispune neingradit se numeste cotitate disponibila, iar partea de care,

implicit, rezulta ca nu poate dispune si care revine in temeiul legii rudelor sale cele mai

apropiate si sotului supravietuitor se numeste rezerva. Rezerva si cotitatea disponibila se

exprima ambele prin fractiuni din unitatea care este patrimoniul defunctului . Proportia cotitate

disponibila -; rezerva avuta in vedere este cea care se raporteaza la patrimoniul dispunatorului

de la data deschiderii mostenirii, iar nu de la data actului de dispozitie. De aceea, nu se poate

vorbi pe timpul vietii celui despre a carui mostenie este vorba de o indisponibilizare sau, cu atat

mai putin, de o inalienabilitate sau insesizabilitate a a cotei parti reprezentand rezerva . Faptul

ca o mostenire are sau nu o parte rezervata se stabileste si in functie de elemente cu totul

straine vointei dispunatorului, cum ar fi, de pilda, elementul obiectiv ca a lasat succesibili

rezervatari. Iar, in plus, rezervatarii fiind liberi sa renunte la mostenire, pot deveni straini de

mostenire prin vointa lor (art. 696 C. civ.), nefiind luati in calcul la stabilirea rezervei. Se observa

ca legea limiteaza doar dreptul de a dispune prin liberalitati (acte cu titlu gratuit), iar nu si prin

acte cu titlu oneros. Lucru firesc, caci numai liberalitatile sunt periculoase pentru mostenitori

putand vida patrimoniul succesoral, iar nu si actele cu titlu oneros, care intotdeauna aduc ceva

in schimbul bunului instrainat, prin mecanismul subrogatiei reale pastrand continutul valoric al

patrimoniului celui care le incheie. Regulile referitoare la rezerva succesorala impun ca o parte

a mostenirii -; rezerva -; sa se defere dupa normele mostenirii legale si doar cealalta parte a

mostenirii -; cotitatea disponibila -; dupa vointa defunctului, conform normelor mostenirii

testamentare . Rezerva protejeaza pe rezervatari nu numai contra liberalitatilor facute tertilor

straini de mostenire, dar si contra celor facute in favoarea unuia sau altuia dintre acestia peste

limitele cotitatii disponibile, pastrand un anumit echlibru intre ei . Principiul este ca nu se pot

face liberalitati (donatii si legate) in favoarea rudelor sau sotului supravietuitor decat in limitele

in care pot fi facute si tertilor, adica in limitele cotitatii disponibile . Rezervatarii gratificati pot

cumula rezerva si cotitatea disponibila. In sistemul Codului civil francez, ca si al Codului civil

roman, spre deosebire de sistemele de drept anglo-saxone, care confera libertate deplina de a

dispune mortis caus, se considera ca datoria sociala si familiala de a transmite rudelor

apropiate (si sotului supravietuitor in dreptul nostru) o parte a bunurilor facand parte din

lasamantul succesoral prevaleaza asupra libertatii de a dispune dupa bunul plac de propriile

bunuri. Intinderea rezervei si, corelativ, a cotitatii disponibile difera in functie de gradul de

rudenie si de numarul rezervatarilor, iar in cazul sotului supravietuitor, de mostenitorii cu care

vine in concurs. Este o parte a succesiunii- Intr-o celebra formulare care a facut cariera,

Casatia franceza a subliniat cu mult timp in urma ca „art. 913 al Codului Napoleon (art. 841 C.

civ. roman -; n. n.), care determina portiunea de bunuri pe care tatal si mama pot sa le doneze

239

fie copiilor peste partea lor, fie strainilor, rezulta ca rezerva nu este altceva decat succesiunea

insasi, diminuata cu aceasta parte, daca s-a dispus de ea (s. n. -; D. C.) ”. Cu alte cuvinte,

rezerva este partea de succesiune ramasa dupa deducerea cotitatii disponibile de care, de la

caz la caz, cel despre a carui mostenire este vorba a putut dispune prin liberalitati (donatii si

legate). Ea reprezinta o cota-parte din mostenire (pars hereditatis), conferind nici mai mult, nici

mai putin decat „un drept real in si asupra chiar a bunurilor succesiunii” . Pentru a putea

beneficia de rezerva, succesibilii trebuie sa vina efectiv la mostenire, intrunind toate conditiile

cerute de lege. Renuntatorii fiind straini de mostenire (art. 696 C. civ.), nu pot beneficia de

rezerva. Partea de mostenire ramasa dupa deducerea liberalitatilor facute de defunct in limitele

cotitatii disponibile se transmite celor in drept ca mostenire ab intestat, in timp ce cotitatea

disponibila se transmite conform regulilor mostenirii testamentare . Drepturile succesorale ale

rezervatarilor se intemeiaza pe dispozitiile art. 669, 670 C. civ. si art. 1 din Legea nr. 319/1944

-; care reglementeaza mostenirea legala -, iar nu pe dispozitiile art. 841, 843 C. civ. si art. 2 din

Legea nr. 319/1944 -; care reglementeaza „partea disponibila a bunurilor” . Datorita caracterului

de mostenire legala, rezerva revine celor indreptatiti in deplina proprietate, neputand fi

restransa in nici un fel prin conferirea vreunui drept de uzufruct sau folosinta in favoarea unei

alte persoane ori prin grevarea cu sarcini a rezervatarilor . Dispozitiile legale referitoare la

rezerva se impun in mod imperativ celui despre a carui mostenire este vorba atat in privinta

succesorilor care au acest drept, cat si in privinta intinderii drepturilor acestora in sensul ca nu

pot fi micsorate. Daca nu poate micsora rezerva, in schimb, nimic nu impiedica pe dispunator

sa micsoreze cotitatea disponibila, cu consecinta cresterii corespunzatoare a partii cuvenite

rezervatarilor cu titlu de mostenire legala . Intelegerile anterioare deschiderii mostenirii dintre

dispunator si rezervatari cu privire la intinderea rezervei sunt nule ca pacte asupra unei

succesiuni viitoare. Dupa deschiderea succesiunii, rezervatarii pot renunta la rezerva in tot sau

in parte, reglementarea legala fiind in folosul, iar nu contra lor. Caracterul de ordine publica al

dispozitiilor legale referitoare la rezerva nu atrage insa sanctiunea nulitatii absolute a actului

care o incalca, asa cum s-a afirmat , ci o sanctiune specifica -; reductiunea in limitele cotitatii

disponibile. Principiul caracterului de ordine publica al rezervei are totusi o anumita suplete, in

sensul ca regula potrivit careia rezerva este datorata in natura (infra nr.399) poate fi ocolita de

dispunator prin alcatuirea loturilor ce revin mostenitorilor sai, cu respectarea valorica a rezervei,

ori chiar prin conferirea legatarilor beneficiari ai cotitatii disponibile a dreptului de a-si alege

singuri bunurile succesorale pe care le doresc, in limitele acestei cotitati. Este colectiv- In mod

traditional, rezerva este recunoscuta ca fiind colectiva, iar nu individuala. S-a remarcat in acest

sens ca „legiuitorul nu stabileste rezerva pe cale de atribuire individuala, ci se margineste a

arata masura in care si felul cum se determina cotitatea disponibila lasand ca masa rezervata

sa se defere potrivit regulilor privitoare la mostenirea ab intestat catre rudele chemate in

240

puterea legii si numai catre cele care accepta mostenirea” .

Asadar, daca defunctul lasa doi sau mai multi rezervatari, dupa deducerea cotitatii disponibile

stabilita potrivit dispozitiilor art. 841, 843 C. civ. si art. 2 din Legea nr. 319/1944, partea ramasa,

care este rezerva, se atribuie global rezervatarilor, care o vor imparti intre ei conform regulilor

mostenirii legale. Aceasta caracteristica a rezervei este deosebit de importanta mai ales in

dreptul nostru, care, spre deosebire de Codul Napoleon, l-a ridicat pe sotul supravietuitor la

rangul de mostenitor rezervatar care poate veni la mostenire in concurs cu alti mostenitori legali

rezervatari sau chiar nerezervatari, influentind direct sistemul de calcul al cotelor de mostenire,

dupa cum vom vedea in cele ce urmeaza. Nesocotindu-se aceasta caracteristica a rezervei, in

dreptul nostru, s-a ajuns la concluzia ca atunci cand la mostenire vine sotul supravietuitor

impreuna cu alti rezervatari pentru stabilirea cotelor de mostenire cuvenite celor cu vocatie

succesorala se va proceda mai intai la stabilirea rezervei sotului supravietuitor, aceasta se

atribuie sotului supravietuitor, fiind dedusa din intreaga mostenire; raportat la cota-parte ramasa

se calculeaza rezervele celorlalti rezervatari, iar cota parte-rezultata se atribuie acestora; se

insumeaza rezerva atribuita sotului supravietuitor cu rezerva celorlalti rezervatari, suma

scazandu-se din intreg, iar ceea ce rezulta este cotitatea disponibila a mostenirii. Corect ar fi sa

se insumeze rezervele calculate in raport cu fiecare categorie de rezervatari, sistemul de

referinta, dupa cum vom vedea si dupa cum este logic, trebuind sa fie acelasi, adica intreaga

masa succesorala (nu deducand din intreg rezerva sotului supravietuitor si calculand rezerva

celorlalti mostenitori la restul ramas dupa scaderea rezervei sotului supravietuitor); suma, care

reprezinta rezerva colectiva, se va scadea din intreg rezultand cotitatea disponibila; rezerva

colectiva se va imparti intre rezervatari (si acet lucru este o consecinta care decurge direct din

caracterul colectiv al acesteia si din faptul ca rezervatarii culeg ab intestat aceasta parte a

mostenirii) conform cotelor de mostenire legala , iar nu prin atribuirea directa a cotelor

reprezentand, pe de o parte, diferenta dintre intreaga masa succesorala si cotitatea disponibila

in raport cu sotul supravietuitor, iar pe de alta parte diferenta dintre restul ramas dupa

deducerea rezervei sotului supravietuitor si cotitatea disponibila in raport cu ceilalti rezervatari.

Cu alte cuvinte, trebuie sa distingem, pe de o parte, raporturile dintre fiecare categorie de

rezervatari venind la mostenire si beneficiarii liberalitatilor facute de defunct (donatii si legate),

pentru stabilirea partii rezervate a mostenirii (rezerva globala) si cotitatea disponibila, iar pe de

alta parte, dupa determinarea rezervei globale, raporturile dintre rezervatarii chemati la

mostenire pentru atribuirea acestei rezerve conform regulilor mostenirii legale, iar nu direct

confirm cotelor avute in vedere la stabilirea rezervei globale; una este stabilirea rezervei globale

si alta este atribuirea acesteia rezervatarilior. Toti autorii sustin in doctrina romana ca rezerva

descendentilor si ascendentilor privilegiati este comuna , pe cand cea a sotului supravietuior ar

fi individuala. Nu se ofera argumente, dar rationamentul se intemeiaza probabil pe faptul ca

241

sotul supravietuitor nu poate fi decat unul singur. Afirmatia si rationamentul nu sunt insa

acceptabile, caci atunci cand sotul supravietuitor vine la mostenire impreuna cu alti rezervatari,

rezerva nu poate fi decat globala, incluzand si rezerva sotului supravietuitor (care, oricum, asa

cum am precizat, va primi din rezerva globala cota legala de mostenire prevazuta la art. 1 din

Legea nr.319/1944, iar nu direct rezerva prevazuta la art. 2 aceeasi din lege). Nu este lipsit de

smnificatie faptul ca legea nu reglementeaza nicaieri care este cota individuala de mostenire

care revine rezervatarilor, ci se refera doar la faptul ca in prezenta rezervatarilor cotitatea

disponibila „nu poate depasi” cutare sau cutare procent din mostenire (art. 841, 843 C. civ. si

art. 2 din Legea nr. 319/1944), ceea ce inseamna ca poate fi mai mica decat maximul prevazut

de lege, iar in mod corelativ, partea de mostenire care se defera ab intestat mai mare decat

rezerva (conceputa ca plafon minim, nu fix). Altfel spus, legea, plafonand dreptul de a dispune

prin liberalitati al celui despre a carui mostenire este vorba, nu face altceva decat sa

stabileasca implicit cota-parte din mostenire care este sustrasa vointei dispunatorului,

ramanand guvernata de regulile devolutiunii legale a mostenirii in favoarea rezervatarilor,

dreptul comun in materie succesorala. De aceea se poate afirma ca „intinderea rezervei

considerata in ansamblul sau se deduce prin simpla sustragere” (este vorba de sustragerea de

la regulile mostenirii testamentare, conform vointei defunctului). Dar ceea ce se sustrage vointei

dispunatorului nu poate fi impartit decat conform regulilor mostenirii legale, neexistand o

reglementare intermediara (intre mostenirea testamentara si mostenirea legala). Este datorata

in natura-In principiu, bunurile care compun rezerva trebuie sa fie cele apartinand defunctului,

rezervatarii fiind mostenitori ai acestuia, adica succesorii lui in drepturi, iar nu doar simpli

creditori ai unui drept de creanta. In aceasta calitate, pot cere atat la partaj, cat si in cazul in

care se pune problema reductiunii liberalitatilor excesive, predarea in natura a unei cantitati de

bunuri succesorale echivalente cotei ce le revine din mostenire. Asa cum am vazut mai sus,

acest principiu cunoaste ti unele exceptii care il fac mai suplu. Descendentii-Cuantumul

rezervei. Potrivit art. 841 C. civ., in cazul in care la mostenire vin copii ai defunctului, cotitatea

disponibila a mostenirii nu poate depasi: 1/2 din mostenire, daca lasa un copil; 1/3 din

mostenire, daca lasa doi copii; 1/4 din mostenire, daca lasa trei sau mai multi copii.

Implicit, rezulta ca rezerva va fi de: 1/2 din mostenire pentru un copil, 2/3 din mostenire pentru

doi copii si 3/4 din mostenire pentru trei sau mai multi copii. La ora actuala, desi in formularea

initiala textul se referea doar la copiii legitimi (nascuti din casatorie), ca urmare a faptului ca nu

mai exista nici o diferenta de statut juridic intre copiii nascuti din casatorie si cei dinafara

casatoriei, dispozitiile art. 841 C. civ. se aplica tuturor copiilor, din casatorie, dinafara casatoriei

sau a caror rudenie a rezultat din adoptie. Asa cum precizeaza art. 842 C. civ., prin „copii” se

inteleg descendentii de orice grad ai defunctului (fii, nepoti, stranepoti etc.) care, conform

regulilor devolutiunii legale, vin la mostenire. Stabilirea rezervei in cazul in care exista copii

242

predecedatii. Principiul stabilit de art. 841 C. civ. pentru stabilirea cotitatii disponibile a

mostenirii, respectiv a rezervei, este acela al numarului de copii (fii si fiice) lasati de defunct la

data decesului. Daca unul dintre copiii defunctului este predecedat, avand la randul sau copii, in

viata la deschiderea mostenirii, iar la mostenire vin si unul sau mai multi copii ai defunctului

care i-au supravietuit, calculul se va face in functie de numarul tulpinilor, intrucat sunt intrunite

conditiile reprezentarii succesorale. De exemplu, daca la mostenire vine un fiu al defunctului si

doi nepoti, copii ai unui fiu predecedat, cotitatea desponibila a mostenirii nu poate depasi 1/3

din masa succesorala. Calculul se va face tot pe tulpini chiar si in cazul in care nu sunt intrunite

conditiile reprezentarii succesorale, cum se intampla, de pilda, atunci cand defunctul a avut un

fiu, acesta este predecedat, iar la mostenire vin in nume propriu cei trei copii ai acestuia

(cotitatea disponibila va trebui sa se inscrie in limita a 1/2, iar nu de 1/4 din mostenire).

Stabilirea rezervei in cazul cand exista descendenti renuntatori sau nedemni. Pornind de la

formularea art. 841 C. civ., care prevede ca elementul determinant pentru stabilirea cotitatii

disponibile a mostenirii (si, implicit, a rezervei) este numarul copiilor „lasati de defunct”, s-a pus

problema daca se iau in calcul numai descendentii care vin efectiv la mostenire sau si cei care

nu vin la mostenire, fiind renuntatori sau nedemni. Dat fiind ca renuntatorii sau nedemnii sunt

straini de mostenire, solutia fireasca ar fi ca acestia sa nu fie luati in calcul la stabilirea cotiatii

disponibile si a rezervei. Cu toate acestea, jurisprudenta franceza se situeaza in mod traditional

pe pozitia ca rezerva trebuie calculata dupa situatia familiei la momentul deschiderii mostenirii,

fara luarea in considerare a evenimentelor ulterioare, renuntatorul fiind luat n calcul la stabilirea

rezervei . In aceasta conceptie, rezerva este determinata global la data deschiderii succesiunii

in functie de numorul copiilor defunctului, renuntarea sau nedemnitatea unora dintre acestia

profitand celorlalti rezervatari. Argumentele aduse in sprijinul acestei solutii, si anume, pe de o

parte, ca textul art. 913 C. civ. francez (art. 841 C. civ. roman) se refera la copiii „lasati” de

defunct, acesta neavand de unde sti ce vor face succesibilii dupa deschiderea mostenirii, iar pe

de alta parte faptul ca ar asigura o mai buna protectie familiei si ca acela care renunta la

mostenire o face mai degraba in folosul coerezilor decat in ideea de a favoriza un strain, au fost

considerate neconvingatoare de doctrina, deoarece contrazic principiul ca renuntatorul este

considerat a nu fi fost niciodata mostenitor . Oricum, solutia este inaplicabila in cazul in care

renuntatorul sau nedemnul ar fi singurul rezervatar, caci a admite contrariul ar insemna sa se

accepte ca actiunea in reductiune ar putea profita si nerezervatarilor (care, prin ipoteza, ar veni

in mod subsecvent la mostenire), lucru evident inacceptabil . La noi, practica judiciara si

doctrina, aproape unanim, considera ca la stabilirea rezervei nu pot fi luati in considerare decat

descendentii defunctului care vin efectiv la mostenire, iar nu si cei renuntatori sau nedemni .

Fara indoiala ca in cazul in care defunctul lasa patru sau mai multi copii renuntarea sau

nedemnitatea unuia sau altuia dintre acestia, atata timp cat cel putin trei raman mostenitori

243

(reamintim, daca raman trei sau mai multi copii, indiferent de numarul acestora, rezerva este de

3/4 din mostenire), face ca drepturile celorlalti sa sporeasca in mod corespunzator datorita

caracterului colectiv al rezervei. Ascendentii privilegiati-Cuantumul rezervei. In randul

mostenitorilor rezervatari art. 843 C. civ. include pe mama si pe tatal defunctului, daca acesta

nu lasa descendenti. Este vorba asadar de parintii defunctului, fiind indiferent daca de cujus s-a

nascut din casatorie sau dinafara casatoriei. In cazul filiatiei rezultate din adoptie, adoptatorii

vor lua locul parintilor firesti. Conform art. 843 C. civ., cotitatea disponibila a mostenirii nu poate

trece peste !/2 din mostenire daca cel decedat lasa in viata ambii parinti sau peste 3/4 din

mostenire daca lasa in viata un singur parinte, in mod corelativ, rezerva fiind de 1/2 sau 1/4 din

mostenire. Parintii defunctului fac parte din clasa a doua de mostenitori impreuna cu colateralii

privilegiati sau descendentii acestora (supra nr. 83 si urmat.), dar rezervatari nu sunt decat cei

dintai. Stabilirea rezervei in cazul in care unul dintre parinti este renuntator sau nedemn.

Rezerva parintilor defunctului, ca si cea a descendentilor, difera in functie de faptul daca la

mostenire vin ambii sau doar unul dintre acestia. Si in acest caz se pune problema calcularii

rezervei in cazul renuntarii sau nedemnitatii unuia dintre parinti. Mutatis mutandis, solutia va fi

identica celei przentate mai sus in cazul descendentilor. Concursul cu colateralii privilegiati.

Daca parintii defunctului vin la mostenire impreuna cu colateralii privilegiati, care nu sunt

rezervatari, acestia din urma pot fi exherdati prin liberalitati in intregime de cel despre a carui

mostenire este vorba, parintii fiind insa rezervatari sunt in drept sa pretinda reductiunea

liberalitatilor care le incalca rezerva. In masura in care, prin vointa dispunatorului, liberalitatile

nu consuma cotitatea disponibila in intregime, colateralii privilegiati au dreptul la diferenta pana

la limita maxima a cotitatii disponibile, fara insa a putea cere parintilor vreo restrangere a

rezervei, aceasta cuvenindu-li-se in intregime . Asa, de exemplu, daca la mostenire vine tatal

defunctului, care beneficiaza de o rezerva de 1/4 din succesiune, un frate al acestuia si un

legatar al carui legat echivaleaza cu 2/3 din succesiune (care nu consuma intreaga cotitate

disponibila de 3/4), fratele defunctului, ale carui drepturi succesorale ab intestat, daca defunctul

nu ar fi facut legatul, ar fi fost, conform art. 673 C. civ., de 3/4 din mostenire, neprotejat insa de

vreo rezerva, va fi nevoit sa se multumeasca doar cu 1/12 din mostenire, adica doar cu

diferenta dintre valoarea maxima a cotitatii disponibile si valoarea legatului facut de defunct(3/4-

2/3=1/12), rezerva parintelui sau ramanand intangibila. Sotul supravietuitor-Cuantumul rezervei.

Din dispozitiile art. 2 din Legea nr. 319/1944, rezulta ca, in cazul in care defunctul lasa un sot

supravietuitor, liberalitatile facute de sotul predecedat nu pot depasi jumatate din cotele de

mostenire legala prevazute la art.1 din aceeasi lege in favoarea sotului supravietuitor, cote

care, asa cum am vazut (supra nr.104) difera in functie de clasa de mostenitori legali cu care

vine in concurs. Se deduce deci ca rezerva sotului supravietuitor va fi de: 1/8 din mostenire in

concurs cu descendentii (jumatate din cota legala de 1/4); 1/6 din mostenire in concurs cu

244

ascendentii si colateralii privilegiati, daca acestia vin impreuna la mostenire (jumatate din cota

legala de 1/3); 1/4 din mostenire in concurs fie cu ascendentii privilegiati, fie cu colateralii

privilegiati (jumatate din cota legala de 1/2); 3/8 din mostenire in concurs cu ascendentii ordinari

(clasa a treia de mostenitori) sau cu colateralii ordinari (clasa a patra de mostenitori) (jumatate

din cota legala de 3/4); 1/2 din mostenire cand exista donatii care se imputa asupra cotitatii

disponibile a mostenirii si liberalitati testamentare (legate) (jumatate din intreaga mostenire,

care ar fi revenit sotului supravietuitor in lipsa de mostenitori legali). Stabilirea rezervei in functie

de titlul de mostenire al celor care vin la succesiune. Desi textele legale nu sunt suficient de

explicite , se poate trage totusi concluzia ca rezerva sotului supravietuitor in procentele de 1/8,

1/6, 1/4 si 3/8 functioneaza doar atunci cand concureaza efectiv cu mostenitorii legali ai

defunctului, existand o parte de mostenire care se defera potrivit regulilor mostenirii ab intestat ,

iar nu si atunci cand mostenitorii legali ai defunctului sunt ei cei gratificati prin liberalitati si

prefera sa renunte la calitatea de mostenitor legal in favoarea celei de gratificat (donatar sau

legatar) beneficiar al cotitatii disponibile a mostenirii. De pilda, atunci cand la mostenire vin

sotul supravietuitor, parintii si o sora a defunctului instituita legatara universala, care opteaza

pentru calitatea de mostenitoare testamentara, iar nu legala, lucru ingaduit de lege, rezerva

sotului supravietuitor nu va fi de 1/6 din mostenire, asa cum s-a sustinut in doctrina , ci de 1/4,

venind in concurs la partea rezervata a mostenirii, care se defera conform regulilor mostenirii

legale, doar cu parintii, iar nu si cu sora defunctului, care a opat pentru calitatea de

mostenitoare testamentara, iar nu legala. Daca sotul supravietuitor vine la mostenire in concurs

cu alti rezervatari (descendentii sau parintii defunctului) gratificati de de cujus prin donatii sau

legate, acestia pot veni la mostenire atat in calitate de mostenitori legali rezervatari, cat si de

beneficiari ai cotitatii disponibile a mostenirii. De pilda, atunci cand la mostenire vine sotul

supravietuitor si un fiu al defunctului instituit ca legatar universal, rezerva globala a mostenirii

este de 5/8 (1/8 + 1/2), din care sotului supravietuitor ii va reveni 5/32 (1/4 x 5/8), iar fiului

defunctului 15/32 (3/4 x 5/8), cotitatea disponibila de 3/8 (12/32) revenind tot fiului defunctului in

calitate de legatar, in final sotului supravietuitor revenindu-i 5/32 din mostenire, iar fiului

defunctului 27/32 (rezerva de 15/32 + cotitatea disponibila de 12/32). Din punct de vedere

juridic, nu este nici o diferenta intre situatia in care cotitatea disponibila a mostenirii revine prin

liberalitati unui tert strain de mostenire sau unui mostenitor legal, care renunta la aceasta din

urma calitate, urmand a fi tratat ca orice alt donatar sau legatar . Afirmatia se verifica prin faptul

ca, afara de cazul cotitatii disponibile speciale reglementate de art. 939 C. civ. (infra nr. 412 si

urmat.), nici o cotitate disponibila (si, corelativ, rezerva) nu este stabilita in considerarea

persoanei celor gratificati prin liberalitati, ci in functie de obligatiile familiale ale defunctului

(privite in abstract.) fata de o categorie de rezervatari sau alta. Este, se pare, o chestiune pe

care practica (notariala si judiciara) si doctrina nu au sesizat-o sau, in orice caz, nu au punctat-

245

o inca suficient. Corelatia dintre rezerva sotului supravietuitor si drepturile sale speciale

conferite de art. 5 din Legea nr. 319/1944 in cazul in care vine la mostenire in concurs cu

parintii defunctului. Asa cum am vazut (supra nr.108 si urmat.), art. 5 din din Legea nr.

319/1944 confera sotului supravietuitor un drept special de mostenire asupra mobilelor si

obiectelor apartinand gospodariei casnice, precum si asupra darurilor de nunta, peste partea sa

succesorala legala, atunci cand vine la mostenire in concurs cu alti mostenitori legali decat

descendentii defunctului. Problema care s-a pus in practica judiciara a fost daca dreptul special

de mostenire al sotului supravietuitor influenteaza (fiind luat in calcul) sau nu rezerva

succesorala cand acesta vine la mostenire in concurs cu parintii celui decedat . Solutia difera

dupa cum defunctul a dispus sau nu in timpul vietii de aceste bunuri prin donatii sau legate .

Astfel, in cazul in care defunctul nu a dispus in nici un fel prin liberalitati de bunurile in discutie,

acestea revin toate sotului supravietuitor in temeiul art. 5 din Legea nr. 319/1944, nefiind luate

in calcul la stabilirea rezervei intrucat parintii nu au nici o vocatie la ele. Daca insa defunctul a

dispus prin liberalitati de aceste bunuri, drept neingradit de lege, dezafectandu-le scopului

prevazut la art. 5 din Legea nr. 319/1944, valoarea lor va fi luata in calcul la stabilirea rezervelor

sotului supravietuitor si a parintilor defunctului. Problema imputarii rezervelor cand la mostenire

vin alti rezervatari impreuna cu sotul supravietuitor. Fara indoiala ca in cazul in care sotul

supravietuitor este singurul rezervatar, venind la mostenire impreuna cu beneficiarii

liberalitatilor care alcatuiesc cotitatea disponibila a mostenirii sau, eventual (cand liberalitatile

nu consuma in intregime cotitatea disponibila a mostenirii), alaturi de acestia, si cu mostenitorii

legali nerezervatari, rezerva sotului supravietuitor se calculeaza in raport cu intreaga mostenire.

Daca insa sotul supravietuitor vine la mostenire impreuna cu alti rezervatari, s-a apreciat ca s-

ar pune problema daca rezerva lui se deduce (imputa) din rezerva celorlati rezervatari sau din

cotitatea disponibila a mostenirii, raspunsul fiind ca imputarea s-ar face exclusiv asupra cotitatii

disponibile . Potrivit acestei conceptii, daca, de exemplu, defunctul lasa la moartea sa bunuri in

valoare de 100.000.000 lei, iar la mostenire vin trei copii, sotul supravietuitor si un legatar

universal, drepturile succesorale ar terebui stabilite dupa cum urmeaza: se determina rezerva

copiilor, care, in speta este de 3/4 din mostenire (art. 841 C. civ.), adica 75.000.000 lei, din

cotitatea disponibila de 1/4 ramasa (25.000.000 lei) se deduce rezerva sotului supravietuitor de

1/8 din mostenire, care se ridica la 12.500.000 lei, restul de 1/8 din mostenire (12.500.000 lei)

revenind legatarului universal ca parte disponibila a mostenirii. Aceasta conceptie a fost

criticata, aratandu-se ca problema este pusa gresit, rezerva sotului supravietuitor neputand fi

imputata nici asupra rezervei celorlalti rezervatari, nici asupra cotitatii disponibile, ci intotdeauna

asupra mostenirii in intregul ei . Obiectiunea este corecta si trebuie primita ca atare. In plus,

pornindu-se de la constatarea ca aplicarea sistemului de calcul de mai sus poate conduce la

rezultate inadmisibile, in sensul ca in cazul in care la mostenire vin sotul supravietuitor, parintii

246

defunctului si sora acestuia instituita legatra universala, desi vointa dispunatorului a fost sa

favorizeze prin legat pe sora sa, instituirea legatarei face totusi ca cei favorizati sa fie parintii,

primind mai mult decat daca nu s-ar fi facut legatul , s-a avansat ideea ca rezerva sotului

supravietuitor se va raporta la intreaga mostenire, micsorand nu numai cotitatea disponibila a

mostenirii, ci si rezerva celorlalti rezervatari ale caror drepturi vor fi calculate nu din intreg, ci din

restul ramas dupa scaderea rezervei sotului supravietuitor . Solutia a fost fundamentata pe un

argument de text, art. 1 si 2 din Legea nr. 319/1944 recunoscand sotului supravietuitor drepturi

sucesorale „din averea celuilalt sot” (adica din intreg), si pe un argument logic a pari, dedus din

faptul ca daca in cadrul mostenirii legale drepturile succesorale ale sotului supravietuitor

restrang drepturile celorlalti mostenitori legali, acelasi lucru trebuie admis si in cadrul

devolutiunii testamentare a mostenirii, restrangere care in acest caz se refera atat la drepturile

celorlalti rezervatari, cat si ale beneficiarilor liberalitatilor care se inscriu in limitele cotitatii

disponibile a mostenirii. Desi considerat imperfect chiar de autorul sau , acest sistem de calcul

pare sa fie in prezent unanim acceptat. Am impartasit si noi initial aceasta conceptie, dar astazi,

la o analiza mai atenta, ne distantam critic de ea, caci, in primul rand, nu tine seama de

caracterul colectiv al rezervei (supra nr. 397), iar in al doilea rand, considera rezerva sotului

supravietuitor ca fiind de 1/6 din mostenire, in loc de 1/4, asa cum am demonstrat mai sus

(supra nr. 407). Tinand seama de acestea, in exemplul analizat, cotele de mostenire se vor

calcula dupa cum urmeaza: rezerva de !/4 a sotului supravietuitor raportata la intreaga

mostenire (art. 1 lit.c si art. 2 din Legea nr.319/1944) se insumeaza cu rezerva de 1/2 stabilita

de art. 843 C. civ. in favoarea parintilor, raportata de asemenea la intreaga mostenire, iar

rezultatul se scade din intreg, rezultand cotitatea disponibila a mostenirii de 1/4, care se va

deferi legatarei universale (daca sora defunctului a optat pentru calitatea de legatara, iar nu

pentru cea de mostenitoare legala, calitate in care, coform dispozitiilor art. 843 C. civ. si art. 1

lit. b din Legea nr. 319/1944, ar mosteni 1/3 din succesiune); in ceea ce priveste rezerva

colectiva de 3/4 din mostenire, aceasta se va imparti intre sotul supravietuitor si parintii

defunctului conform regulilor mostenirii legale (art. 1 lit. c din Legea nr. 319/1944) in cote egale

de cate 1/2 x 3/4=3/8. In sistemul de calcul propus de noi se respecta nu numai cerintele

argumentului de text mentionat mai sus, ci si cele ale argumentului a pari, rezerva revenind

sotului supravietuitor restrangand nu numai rezerva parintilor, ci si cotitatea disponibila a

mostenirii. Raportarea cotelor tuturor rezervatarilor la intreaga masa succesorala ni se pare mai

potrivita si mai logica decat sistemul raportarii cotelor de rezerva la sisteme de referinta diferite.

In plus, in sistemul pe care il propunem, cota rezervei sotului supravietuitor este egala cu cea a

parintilor, cum se intampla si in cazul in care mostenirea este numai legala, in timp ce in

sistemul criticat cota din partea rezervata a mostenirii care revine sotului supravietuitor (1/6)

este mult mai mica decat cea revenind parintilor (5/12), desi, evident, pentru rezervatari

247

mostenirea este legala, situatie care, rational si juridic, este cu totul inexplicabila. In fine,

argumentul ca, in exemplul analizat, cotitatea disponibila a mostenirii care revine surorii

legatare universale este mai mica decat cota legala a acesteia, este irelevant din moment ce,

pe de o parte, sora defunctului este mostenitor nerezervatar care poate fi exheredat in

intregime, iar pe de alta parte, nimic nu o impiedica pe legatara sa renunte la legat si sa

primeasca cota legala de mostenire care este mai mare, neexistand nici un principiu de drept

care sa stabileasca intr-un fel sau altul ca gratificarea unui mostenitor legal nerezervatar trebuie

sa asigure acestuia o cota mai mare de mostenire decat partea sa legala. Masa de calcul si

operatiunile pentru stabilirea acesteia. Enumerare. Reglementarile legale referitoare la cotitatea

disponibila a mostenirii si la rezerva au ca obiect, asa cum am vazut, determinarea unor cote-

parti dintr-un intreg in functie de numarul si calitatea mostenitorilor rezervatari. Se pune

intrebarea ce reprezinta acest intreg? Asa cum rezulta din dispozitiile art. 849 C. civ., intregul la

care se raporteaza rezerva si cotitatea disponibila a mostenirii nu se confunda cu bunurile pe

care le lasa de cujus la data deschiderii mostenirii, caci rezerva protejeaza pe cei in drept nu

numai contra legatelor facute de defunct, ci si impotriva donatiilor facute de acesta in timpul

vietii, fiind si acestea luate in calcul la stabilirea intregului in discutie. Cu alte cuvinte, se poate

spune ca masa de calcul (sistemul de referinta) pentru determinarea rezervei si a cotitatii

disponibile a mostenirii este patrimoniul pe care de cujus l-ar fi lasat daca nu ar fi facut donatii,

adica un patrimoniu reconstituit fictiv (contabil, prin calcul pe hartie) . Masa de calcul a rezervei

si a cotitatii disponibile este o notiune mai extinsa, care nu se confunda nici cu notiunea de

masa succesorala, ce cuprinde doar bunurile defunctului care se defera prin succesiune, iar nu

si donatiile facute de acesta in timpul vietii, decat daca sunt supuse reductiunii in favoarea

rezervatarilor, nici cu notiunea de masa partajabila, ce nu cuprinde decat bunurile succesorale

care se defera universal sau cu titlu universal, iar nu si cele deferite cu titlu particular (legatele

particulare). Stabilirea activului brut prin determinarea si evaluarea bunurilor lasate de defunct

la data decesului-Determinarea bunurilor existente in patrimoniul defunctului. Toate bunurile

care se afla in patrimoniul defunctului la data decesului acestuia, indiferent de natura lor

(corporale sau incorprale; mobile sau imobile), fac parte din activul brut. In cazul in care cel

decedat este o persoana casatorita, activul brut al mostenirii va cuprinde cota-parte cuvenita

acestuia din bunurile comune. Se includ in activul brut atat bunurile care formeaza obiectul

legatelor sau instituirilor contractuale facute de defunct, cat si cele destinate infiintarii unei

fundatii. In schimb, se exclud drepturile viagere, care se sting la data decesului titularului, cum

este cazul unor drepturi reale ca uzufructul, uzul sau abitatia, ori al unor drepturi de creanta,

cum este cazul rentei viagere. De asemenea, nu intra in activul brut drepturile alcatuind

mostenirile anomale (supra nr. 8 si urmat.), afara de cazul in care de cujus a dispus de ele prin

legate, scotandu-le de sub incidenta disozitiilor legale speciale , sau drepturile sub conditie

248

suspensiva care nu s-a indeplinit inaintea dschiderii mostenirii. Bunurile care nu au apartinut

niciodata defunctului nu intra nici ele in calcul, cum este cazul capitalului unei asigurari de viata

ori al fructelor bunurilor succesorale culese dupa deschiderea mostenirii. Evaluarea activului

brut. Bunurile facand parte din activul brut al masei de calcul trebuie sa fie estimate valoric

pentru a se putea determina daca liberalitatile facute de defunct se inscriu sau nu in limitele

cotitatii disponibile. Estimarea acestor bunuri se va face dupa starea si valoarea lor de la data

deschiderii mostenirii, cresterile sau scaderile valorice ulteriorare nefiind luate in considerare.

Stabilirea activului net prin scaderea pasivului succesoral din activul brut-Pasivul succesoral se

deduce din activul brut. Ansamblul datoriilor aferente patrimoniului defunctului la data decesului

alcatuiesc pasivul succesoral. Se inscriu in aceasta categorie atat datoriile defunctului care

raman in fiinta si dupa data decesului sau (nu si cele care se sting, cum este cazul obligatiei

legale de intretinere), cat si sarcinile succesiunii, chiar daca au ca obiect obligatii nascute dupa

deschiderea mostenirii, cum este cazul cheltuielilor de inmormantare sau al cheltuielilor de

lichidare si partajare a succesiunii, acestea avandu-si cauza in decesul lui de cujus sau in faptul

ca sunt consecinta incheierii conturilor succesiunii . Pasivul se scade din activul brut al masei

de calcul rezultand activul net al acesteia, care indica daca succesiunea este solvabila sau nu,

dupa cum activul depaseste sau nu pasivul. Situatia in care soldul este negativ. Daca soldul

activului net este negativ (pasivul depaseste activul), efectuarea operatiunilor de stabilire a

masei de calcul in ordininea prevazuta de art.849 C. civ. ar avea consecinte inacceptabile din

punct de vedere juridic. Intr-adevar, daca la activul brut s-ar reuni valoarea donatiilor facute de

defunct si din rezultat s-ar scadea pasivul, ar insemna ca pasivul succesiunii (prin ipoteza, mai

mare decat activul) sa fie suportat de donatari, ceea ce este inadmisibil, gajul creditorilor

chirografari neputandu-se intinde (asigurandu-le satisfacerea creantelor) decat asupra bunurilor

aflate in patrimoniul debitorului lor, iar nu si asupra celor iesite legal din acesta . Iata de ce

aceasta ordine a operatiunilor nu a putut si nu este acceptata, operatiunea fireasca dupa

stabilirea activului brut fiind cea a deducerii pasivului pentru a se determina activul net al masei

de calcul si abia apoi reunirea pentru calcul a valorii donatiilor . Ceea ce trebuie subliniat este

faptul ca in cazul in care soldul activului net este negativ (pasivul intrece activul brut), reunirea

fictiva a donatiilor se face la un sold considerat a fi egal cu zero, astfel incat valoarea acelor

donatii consituie masa de calcul a succesiunii . Reunirea fictiva (pentru calcul) la activul net a

valorii donatiilor facute de defunct in timpul vieti. Reunirea fictiva -; sensul notiunii. Deoarece

rezerva protejeaza nu numai impotriva liberalitatilor mortis causa (legatelor), ci si impotrva celor

facute de defunct in timpul vietii (donatiilor), acestea din urma trebuie luate in considerare la

stabilirea masei de calcul. Art. 849 C. civ.prevede acest lucru in mod expres. La activul net

rezultat dupa scaderea din activul brut a pasivului succesiunii (care, atunci cand pasivul este

249

mai mare decat activul brut, va fi egal cu zero -; supra nr. 422) se adauga „prin calcul” (art. 849

C. civ.) valoarea donatiei.

91) Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor.

Prin rezoluţiune se înţelege desfiinţarea, pe cale judiciară sau convenţională, a contractului

sinalagmatic cu executare uno ictu, în cazul în care nu se îndeplinesc, în mod culpabil,

obligaţiile asumate prin convenţie, desfiinţare care produce efecte retroactive. Cu alte cuvinte,

rezoluţiunea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic

cu executare imediată, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în

situaţia avută anterior încheierii contractului. Rezoluţiunea contractului şi nulitatea-Deşi

ambele au ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului, între rezoluţiune şi nulitate există şi

importante deosebiri. Astfel, în timp ce cauzele nulităţii sunt întotdeauna concomitente cu

momentul încheierii contractului, cauza rezoluţiunii este întotdeauna posterioară încheierii

contractului. Nulitatea se întemeiază pe ideea că un contract nu a fost valabil încheiat, pe când

rezoluţiunea are ca premisă un contract perfect valabil încheiat, care însă nu a fost executat din

culpa uneia dintre părţi. Temeiul juridic al rezoluţiunii contractului-În doctrină, s-a  afirmat că

rezoluţiunea contractului este o sancţiune civilă, garanţie a respectări contractului, de natură a

contribui la executarea întocmai şi cu bună-credinţă, a obligaţiilor contractuale. Majoritatea

autorilor consideră însă că temeiul juridic al rezoluţiunii îl constituie reciprocitatea şi

interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile

reciproce este cauza juridică a celeilalte. Rezoluţiunea judiciară-Potrivit art. 1021 Cod civil,

rezoluţiunea nu operează de drept. Partea îndreptăţită trebuie să se adreseze instanţei

judecătoreşti cu o acţiune în rezoluţiune. În aceste condiţii, legea recunoaşte instanţei dreptul

de a verifica şi aprecia cauzele rezoluţiunii, putând, după caz, să acorde un termen de graţie

părţii acţionate. Acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de partea în privinţa căreia

angajamentul nu s-a realizat precum şi de avânzii ei cauză. Dacă s-ar recunoaşte o asemenea

acţiune  părţii care nu-şi execută obligaţia, ar însemna să i se acorde o primă de încurajare, o

cale nejustificată de a se desprinde din raportul contractual la care a convenit, ceea ce ar

constitui o înfrângere de neadmis a principiului obligativităţii contractelor. Pentru admiterea

acţiunii având ca obiect rezoluţiunea unui contract se cer îndeplinite următoarele condiţii: una

dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale; neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu

şi-a îndeplinit obligaţia. Dacă neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite, independente de

voinţa debitorului, nu se va pune problema rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului; debitorul

obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute de lege. Punerea în

250

întârziere este foarte importantă, pentru a putea dovedi refuzul de executare a obligaţiilor de

către cealaltă parte contractantă. Instanţa judecătorească, constatând îndeplinirea acestor

condiţii, urmează să se pronunţe asupra rezoluţiunii contractului. Rezoluţiunea convenţională-

Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea contractului pentru

neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii. Aceste clauze sau pacte

comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia rezolutorie expresă care constituie o

modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un eveniment

viitor şi nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are caracter sancţionator.

Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea se datorează neexecutării obligaţiilor

contractuale de către debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului. Având în vedere

consecinţele lor asupra fiinţei contractelor, pactele comisorii sunt interpretate de practica

judiciară restrictiv şi cu mai mare severitate. Intenţia părţilor de a stipula o asemenea clauză

trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul actului juridic. După modul în care sunt redactate,

respectiv intensitatea cu care produc efectele rezoluţiunii, pactele comisorii sunt de patru tipuri:

Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul în

care una dintre ele nu execută prestaţiile ce le datorează, contractul se desfiinţează; Pactul

comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin că în cazul în care o parte nu-şi

execută obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere contractul ca desfiinţat. Instanţa

sesizată de partea care nu şi-a executat obligaţia va putea totuşi să constate că, deşi obligaţia

nu a fost îndeplinită la termen totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut loc declaraţia de

rezoluţiune. Astfel, instanţa  nu poate acorda un termen de graţie, dar va putea să constate că

rezoluţiunea nu a avut loc; Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care se prevede

că, în cazul în care una dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile sale, contractul se consideră

rezolvit de plin drept. Aceasta înseamnă că instanţa de judecată nu este îndreptăţită să acorde

termen de graţie şi să se pronunţe referitor la oportunitatea rezoluţiunii contractului; Pactul

comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul

neexecutării obligaţiei, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară

punerea în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată. O asemenea stipulaţie are drept

efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare,

fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire. Instanţa de judecată sesizată de una dintre părţi

nu va avea altă posibilitate decât aceea de a constata faptul că rezoluţiunea contractului a

operat de plin drept. În legătură cu toate pactele comisorii este necesar a fi făcută observaţia

generală că singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea este creditorul

care şi-a executat sau se declară gată să-şi execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui

pact comisoriu expres nu înlătură posibilitatea acestuia de a cere executarea silită a

contractului şi de a nu se ajunge la rezoluţiune. Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are

251

dreptul de a pretinde rezoluţiunea contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un

pact comisoriu expres de tipul cel mai sever. Rezoluţiunea produce efecte între părţile

contractului şi faţă de terţi. Efectul principal constă în desfiinţarea contractului, atât pentru trecut

(ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc). Între părţi, rezoluţiunea contractului are ca efect

repunerea lor în situaţia anterioară, părţile fiind ţinute să-şi restituie prestaţiile efcetuate în

temeiul contractului desfiinţat. Atunci când creditorul a suferit şi un prejudiciu din cauza

neexecutării obligaţiei de către cealaltă parte, el are dreptul să ceară, pe lângă rezoluţiunea

contractului, obligarea debitorului la plata de daune interese. Daunele interese pot fi evaluate

anticipat de părţile contractante printr-o clauză penală. În caz contrar, întinderea daunelor

interese va fi stabilită de instanţa de judecată, conform art. 1084 Cod civil. Faţă de terţi,

rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea tuturor drepturilor consfinţite în favoarea lor

de către dobânditorul bunului sau bunurilor ce au format obiectul contractului rezolvit, conform

principiului “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”. Astfel, urmare a caracterului

retroactiv al rezoluţiunii, dobânditorul nu putea transmite drepturi pe care nu le avea “nemo plus

juris ad alium transfere potest, quam ipso habet”. Cu toate acestea, terţii dobânditori vor putea

opune dobândirea drepturilor lor prin posesie de bună credinţă (art. 1909 Cod civil), în cazul

bunurilor mobile şi prin uzucapiune, în cazul bunurilor imobile. Rezilierea contractului este

sancţiunea care se aplică în cazul neexecutării culpabile a unui contract cu executare

succesivă. Rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru cauză de

neexecutare numai pentru viitor. Prestaţiile executate în trecut, fiind de regulă ireversibile,

rămân definitiv executate. Contractul de închiriere, de exemplu, este un contract cu execuţie

succesivă, în timp. Dacă la un moment dat una dintre părţi nu-şi mai execută obligaţia, cealaltă

parte va putea cere rezilierea contractului Ca efect al rezilierii, efectele viitoare ale contractului

încetează, fără însă ca aceasta să aibă vreo influenţă asupra a tot ceea ce s-a executat până

atunci. În doctrină s-a afirmat că, se poate spune că rezoluţiunea contractelor cu executare

succesivă se numeşte reziliere. De aceea, cu excepţia faptului că desfiinţează contractul numai

pentru viitor, rezilierii i se aplică, sub toate celelalte aspecte, regimul juridic al rezoluţiunii.

         

92) Riscul contractului.

Când în cadrul unui contract sinalagmatic, o parte nu vrea să-şi execute obligaţia sa, ori este, în

orice alt mod, culpabilă de această neexecutare, este normal ca şi cealaltă parte să fie

exonerată de executarea obligaţiei sale corelative. Se poate întâmpla însă că dintr-o

împrejurare independentă de voinţa părţilor, una dintre părţi să se afle în imposibilitatea de a-şi

executa obligaţia. Se pune atunci problema de a şti dacă partea cealaltă mai este ţinută să-şi

252

execute obligaţia ce-i revine ori, cu alte cuvinte, cine va suporta riscul contractului în cazul

imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei ce revine uneia dintre părţi. Problema suportării

riscurilor contractuale a fost soluţionată diferit în decursul timpului. În dreptul roman, contractele

sinalagmatice aveau la bază două stipulaţii independente; de exemplu, la contractul de

vânzare-cumpărare, stipulaţia prin care vânzătorul se obliga să vândă bunul cumpărătorului şi

stipulaţia prin care cumpărătorul se obliga să plătească preţul vânzătorului. De aceea şi 

obligaţiile izvorâte din cele două stipulaţii erau independente una faţă de alta. Ca urmare,

pierderea fortuită a bunului înainte de predare, libera pe vânzător, nu însă şi pe cumpărător,

care trebuia să plătească preţul, adică să suporte riscul contractual; deci res perit emptori, care

exprima aplicarea la vânzare-cumpărare a adagiului res perit creditori. În dreptul medieval,

soluţia injustă din dreptul roman, a fost înlocuită, din considerente de echitate, cu soluţia res

perit domino. Această soluţie s-a transmis, cu titlu de regulă, şi în dreptul civil modern, însă nu

în exprimarea extracontractuală de res perit domino, ci în exprimarea contractuală de res perit

debitori. Regula menţionată înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea

pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu va putea

pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Temeiul sau fundamentul regulii res perit debitori constă în caracterul reciproc şi

interdependent al obligaţilor ce revin părţilor contractante. În contractele sinalagmatice,

obligaţia fiecărui contractant este cauza executării obligaţiei de către celălalt contractant.

Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei debitorului lipseşte de cauză obligaţia

creditorului. Cu alte cuvinte, neexecutarea obligaţiei uneia dintre părţi lipseşte de suport juridic

obligaţia celeilalte care, astfel, nu va mai trebui să fie executată. Regula că riscul contractului

este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat nu este formulată de Codul civil, dar

acesta face unele aplicaţii, ale regulii, în diferite materii. Astfel: în materie de închiriere, dacă în

timpul locaţiunii lucrul închiriat piere în totalitate, prin caz fortuit, contractul se consideră de

drept desfăcut, ceea ce înseamnă că locatorul nu va avea dreptul să pretindă chiria de la

chiriaş (art. 1423 Cod civil civil). Locatorul este debitorul unei obligaţii imposibil de executat şi

va suportă riscul contractului; în materia contractului de antrepriză, dacă înainte de predare,

lucrul confecţionat de antreprenor piere fortuit, antreprenorul nu va putea pretinde de la

comitent plata pentru munca investită în confecţionarea lucrului Antreprenorul are, în acest caz,

calitatea de debitor al unei obligaţii imposibil de executat şi deci suportă riscul contractului. În

cazul în care obligaţia devine numai parţial imposibil de executat, deci nu în întregime ca în

situaţiile precedente, două situaţii sunt posibile: fie soluţia de a se reduce în mod corespunzător

contraprestaţia ce ar urma să se execute de cealaltă parte, ceea ce înseamnă că debitorul

obligaţiei imposibil de executat suportă riscul contractului în măsura obligaţiei neexecutate de

el; fie soluţia desfiinţării sau desfacerii în întregime a contractului, dacă parte ce ar putea fi

253

executată nu asigură scopul pentru care contractul a fost încheiat. În această situaţie riscul

contractului este suportat integral de către debitorul obligaţiei imposibil de executat. Regula

riscurilor contractuale se întemeiază pe voinţa prezumată a părţilor care s-au obligat fiecare

numai în consideraţia executării obligaţiei corelative, motiv pentru care această regulă, care

pune riscurile în sarcina debitorului obligaţiei a cărei executare a devenit imposibilă, nu are

caracter imperativ, aşa încât părţile pot conveni cu privire la sarcina riscurilor contractuale, de

pildă, pentru a o impune creditorului. Cazul fortuit, care determină aplicarea regulii riscului

contractual, produce efecte retroactiv, în sensul că ambele obligaţii se consideră ca şi cum nu

au existat niciodată. Suportarea riscurilor în contractele sinalagmatice translative de

proprietate-Riscul contractului capătă o soluţie specifică în cazul în care este vorba de un

contract sinalagmatic translativ de proprietate privind un bun cert. O asemenea problemă se

pune în situaţia în care lucrul care a făcut obiectul contractului a pierit dintr-o cauză fortuită,

înainte de a fi fort predat de către transmiţător. Regula consacrată în legislaţie este aceea că în

cazul contractelor translative de proprietate, riscul contractului îl suportă acea parte care avea

calitatea de proprietar al lucrului la momentul pieirii fortuite a acestuia (res perit domino). Cu

privire la transmiterea proprietăţii unui lucru cert, art. 971 Cod civil dispune: “În  contractele ce

au ca obiect translaţia proprietăţii, sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmit

prin efectul consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar

dacă nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”. Codul civil face aplicaţia practică a aceste reguli în

materia contractului de vânzare-cumpărare, conform dispoziţiilor art. 1295 alin. 1:  „vinderea

este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa

vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu

se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”. În cazul în care obiectul contractului sunt

bunuri de gen, transferul dreptului de proprietate operează numai odată cu predarea către

cumpărător, deoarece ca regulă, numai în acest moment se realizează individualizarea

bunurilor. În consecinţă, în cazul bunurilor de gen, dacă până la predare intervine o

imposibilitate de executare, riscul contractului va fi suportat de debitorul obligaţiei imposibil de

executat, adică de vânzător. Pieirea unor bunuri de gen nu înlătură obligaţia vânzătorului de a-

şi executa în natură obligaţia. Chiar dacă toate bunurile din patrimoniul vânzătorului de genul

celor vândute au pierit în mod fortuit, vânzătorul este obligat să-şi procure altele, de acelaşi fel,

spre a-şi executa obligaţia (genera non pereunt). În caz de neexecutare vânzătorul poate fi

obligat la plata de despăgubiri. Riscul contractului va fi suportat de către vânzător şi atunci

când, deşi este vorba de un bun cert, înainte de pieirea lucrului, vânzătorul fusese pus în

întârziere întrucât nu îşi executase la termenul prevăzut, obligaţia de predare, în acest sens

fiind dispoziţiile art. 1074 alin. 2 Cod civil care menţionează expres că “lucrul este în rizico-

pericolul creditorului, afară dacă debitorul este în întârziere; în acest caz rizico-pericolul este al

254

debitorului”. Debitorul pus în întârziere poate scăpa de urmările riscului numai dacă dovedeşte

că lucrul ar fi pierit chiar dacă ar fi fost predat cumpărătorului la termen (art. 1156 alin. 2 Cod

civil).În cazul în care, deşi este vorba de bunuri certe, transferul proprietăţii nu se produce la

încheierea contractului, ci ulterior, iar bunul piere înainte de a se fi operat transferul proprietăţii,

riscul contractului va fi suportat de către vânzător, atât ca aplicare a principiului res perit

domino, cât şi pentru că el este debitorul obligaţiei imposibil de executat. O situaţie deosebită

apare în cazul în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie. Astfel, urmează a se

distinge după cum este vorba de o condiţie suspensivă sau de o condiţie rezolutorie. În cazul în

care vânzarea a fost încheiată sub condiţie suspensivă, transmiterea proprietăţii lucrului

individual determinat este subordonată realizării condiţiei. Dacă lucrul piere în mod fortuit

pendente conditione, legea dispune că riscul îl va suporta vânzătorul, acesta nemaifiind în

măsură să-şi execute obligaţia la împlinirea condiţiei., iar cumpărătorul nu va fi obligat să

plătească preţul, chiar dacă se împlineşte condiţia (art. 1018 Cod civil). Dacă pendente

conditione lucrul a pierit numai în parte, cumpărătorul este obligat să-l primească în starea în

care se găseşte, fără a putea obţine vreo reducere a preţului (art. 1018 alin. 3 Cod civil). Dacă

vânzarea s-a făcut sub condiţie rezolutorie, cumpărătorul unui lucru individual determinat

devine proprietar din momentul încheierii contractului şi se află în aceeaşi situaţie în care se

găseşte vânzătorul în contractul încheiat sub condiţie suspensivă. Dacă lucrul piere mai înainte

de realizarea condiţiei rezolutorii, riscul îl suportă cumpărătorul, proprietar sub condiţie

rezolutorie, care va trebui să plătească deci preţul, deşi dreptul său de proprietate este

desfiinţat cu efect retroactiv din momentul încheierii contractului. În concluzie se poate afirma

că ori de câte ori transferul unui bun este afectat de o condiţie, iar bunul piere pendente

conditione, riscul contractului va fi suportat de către acea parte care are calitatea de proprietar

sub condiţie rezolutorie.

93) Simulaţia.

Simulaţia, este o excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului şi înseamnă că, în

anumite împrejurări şi condiţii, o terţă persoană este îndreptăţită să nu ţină seama, să ignore,

să poată deci să respingă, acele situaţii juridice care au fost create prin anumite contracte. O

asemenea împrejurare ne natură a face inopozabil faţă de terţi un anumit contract este

simulaţia. Pentru a ne găsi în faţa unei simulaţii este necesar ca actul secret – contraînscrisul –

să se fi încheiat concomitent sau, eventual, înainte de încheierea contractului aparent.

Exemplele de simulaţie pe care ni le oferă dreptul român înfăţişează toate formele simulaţiei,

aşa cum sunt ele clasificate: actul fictiv, actul deghizat şi interpunerea de persoane. Contractul

255

aparent poate fi fictiv, caz în care părţile disimulează total realitatea, creând aparenţa

existenţei unui contract, care însă, în realitate nu există. Contractul poate fi deghizat, atunci

când părţile încheie în realitate un contract, însă urmăresc să-l ţină secret, în tot sau în parte,

faţă de terţele persoane, ascunzându-l, printr-un alt contract. Deghizarea poate fi totală, când

se urmăreşte a se ascunde însăţi natura contractului secret. Deghizarea poate fi parţială, dacă

contractul aparent se mărgineşte a face să fie ignorate numai anumite elemente ale

contractului secret. O altă formă a simulaţiei este interpunerea de persoană, caz în care

contractul aparent se încheie între anumite persoane, fiind însoţit totodată de un contract

secret – contraînscris – prin care se precizează că adevăratul beneficiar al contractului este o

altă persoană decât cea care apare în contractul public. Scopurile urmărite prin simulaţie, sunt

dintre cele mai variate: fie pentru a induce în eroare terţele persoane, fie pentru a sustrage de

la urmărire din partea creditorilor a unor lucruri, indicarea unui preţ mai mic la înstrăinări de

bunuri pentru a se plăti taxe mai reduse de timbru, ori pentru adopţii şi căsătorii fictive. etc.

Sancţiunea specifică a simulaţiei este, inopozabilitatea faţă de terţele persoane a simulaţiei

juridice create prin contractul secret şi, după caz, înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în

simulaţie. Acţiunea specifică în această materie este acţiunea în simulaţie, prin care se

urmăreşte a se demonstra caracterul simulat al operaţiei, spre a se face să se aplice efectiv

singurul contract ce corespunde voinţei reale a părţilor – contractul secret. Efectul principal al

acţiunii în simulaţie este acela de a face să înceteze caracterul ocult, secret, al

contraînscrisului. Reuşita acţiunii în simulaţie nu validează însă contractul secret, dacă acest

contract nu întruneşte toate condiţiile pentru a fi valabil, în el însuşi. Acţiunea în simulaţie poate

fi exercitată de ori ce persoană interesată să invoce în favoarea sa actul secret, constatarea

sau pronunţarea nulităţii simulaţiei. Deci este imprescriptibilă.

94) Starea civilă ( noţiune, reglementare, delimitare, caractere juridice ).

Identificarea persoanei fizice-Mijloacele de drept civil care slujesc la identificarea persoanei

fizice sunt prezentate sub denumirea generica de atribute de identificare si considerate ca fiind

niste drepturi nepatrimoniale ale persoanei fizice. Principalele atribute: Numele persoanei;

Domiciliul persoanei; Starea civila a persoanei In realitate, numele ne apare ca fiind un element

al starii civile, iar domciliul ne apare ca un element de localizare in spatiu a unei persoane deja

identificate. Starea civila Legea noastra nici nu defineste, nici nu reglementeaza starea civila a

persoanei fizice. Ceea ce reglementeaza legislatia noastra, respectiv Legea 119/1996 si

metodologia de aplicare a legii din 1997 sunt doar actele de stare civila in intelesul de inscrisuri

doveditoare ale unei anume stari civile.

256

In lipsa unei reglementari a starii civile, in literatura de specialitate, starea civila a fost definita in

mod diferit si tot in mod diferit au fost evidentiate si elementele sale. Starea civila -; Un complex

de atribute, de fapt si juridice, precum si de relatii, care permit individualizarea persoanelor in

familie si in societate, care fac obiect al inscrierilor in registrele de stare civila. Astfel, pot fi

considerate ca elemente constitutive ale strarii civile sexul persoanei (stare de fapt), filiatia

persoanei (relatie juridica), numele persoanei (un atribut juridic) relatia conjugala, cetatenia. In

ansamblul ei si din punct de vedere al elementelor sale starea civila prezinta urmatoarele

caractere: Indivizibila -; In intelesul ca o anumita persoana are aceeasi stare civila in raport cu

toate celelalte persoane. De pilda, starea civila de persoana casatorita exista nu numai in raport

cu sotul sau sotia, ci si in raport cu toate celelalte persoane. Acest caracter al starii civile si al

elementelor sale explica de ce hotarararile judecatoresti in materie de stare civila sunt

opozabile tuturor, deci nu numai intre parti asa cum sunt in mod obisnuit opozabile hotararile

judecatoresti civile. Imprescriptibil extinctiva -; Nici un element al starii civile nu se pierde prin

nefolosirea lui, oricat de indelungat ar fi acest neuz. Imprescriptibil achizitiva -; Oricata vreme o

persoana s-ar folosi de o anumita stare civila ori un element a acesteia, aceasta persoana nu

poate dobandi aceasta stare civila prin efectul folosiri ei. Caracterul personal -; Elementele starii

civile pot fi exercitate doar personal de catre titularul lor, la fel cum actiunile in justitie privitoare

la starea civila pot fi introduse numai personal de catre titularul starii civile. Indisponibila -; Nici

in tot, nici in parte ea nu poate fi transmisa altuia prin acte juridice. Izvoarele starii civile: Legea;

Actele juridice de stare civila; Faptele de stare civila; Unele hotarari judecatoresti: pronuntate in

temeiul actiunii de stare civila sau actiunii de stat. In functie de scopul lor si de modul in care isi

produc efectele, aceste actiuni se clasifica in trei categorii: a) Actiuni in reclamatie de stat

Scopul acestei actiuni este acela de a se stabili, prin hotarare judecatoreasca o anumita stare

civila a reclamantului, iar consecinta admiterilor este, pe de o parte, stabilirea acestei stari

civile, iar pe de alta parte, inlaturarea cu caracter retroactiv a starii civile avute anterior. De

pilda, este o actiune in reclamatie de stat actiunea in stabilirea paternitatii copilului din afara

casatoriei. Ca urmare a admiterii acestei actiuni, copilul reclamant devine copil din afara

casatoriei, cu filiatia fata de tata stabilita retroactiv, adica de la data nasterii si pierde calitatea

de copil din afara casatoriei cu filiatia de tata nestabilita, tot de la data nasterii. b) Actiuni in

contestatie de stat Acestea au ca scop inlaturarea retroactivitatii a unei stari civile aparente. Ca

urmare a admiterii are consecinta inlaturarea acestei stari civile cu caracter retroactiv si

inlocuirea ei cu o alta stare civila care rezulta din lege. De pilda, este o actiune in contestatie de

stat, actiunea de tagaduire a paternitatii copilului din casatorie, introdusa de catre sotul mamei,

care are ca prim efect pierderea de catre copil a calitatii de copil din casatorie si dobandeste,

prin efectul legii, statutul de copil din afara casatoriei cu filiatia fata de tata nestabilita. Efectele

se produc retroactiv de la data nasterii copilului. c) Actiuni in modificarea starii civile Au ca scop

257

o modificare a starii civile, dar care isi produce efectele numai pentru viitor. Este cazul actiunii

in divort. Aceste acte de stare civila, indiferent de felul lor, nu trebuie confundate cu actiunea in

anularea, modificarea si rectificarea actelor de stare civila. Cele dintai au ca obiect insa, starea

civila a persoanei, pe cand celelalte au ca obiect doar actele de stare civila. Asa fiind,

admiterea unei actiuni de stare civila impune intotdeauna si modificarea actelor de stare civila,

pe cand admiterea unor actiuni privitoare la actele de stare civila nu implica nici o modificare a

starii civile reale a persoanei. Organele cu atributii de stare civilaPotrivit art. 3 din Legea actelor

de stare civila, Legea nr. 119/1996, aln. 1: “Atributiile de stare civila se indeplinesc de catre

consiliile judetene si de catre autoritatile administratiei publice locale ale municipiului

(sectorului), oraselor si comunelor prin ofiterii de stare civila”; aln. 2: “Sunt ofiteri de stare civila

primarii municipiului, sectorului, oraselor si comunelor, sefii misiunilor diplomatice si ai oficiilor

consulare de cariera ale Romaniei, comandantii de nave si aeronave”; aln. 3: “Primarii si sefii

misiunilor diplomatice si ai oficiilor consulare de cariera ale Romanei pot delega atributiile

oficiale de stare civila viceprimarului, secretarului sau altor functii din aparatul propriu, respectiv

unuia dintre agentii diplomatici sau unuia dintre functionarii consulari”. Elementele starii civile a)

Sexul persoanei Poate fi considerat un elment al starii civile, deoarece, pe de o parte, el este

un mijloc de individualizare a persoanei, iar pe de alta parte, este obligat a-l inregistra in

registrul de stare civila, atat o data cu inregistrarea nasterii si actului de nastere, cat si o data cu

modificarea sa ca urmare a unei interventii chirurgicale. b) Filiatia Prin care se desemneaza

relatia cu caracter juridic ce exista intre o persoana si ascendentii ei directi, respectiv parintii,

relatie care poate sa aiba la baza fie legatura de sange (filiatie fireasca), fie legatura rezultata

din actul adoptiei (filiatie din adoptie, civila). Filiatia unei persoane este privita si reglementata

distinct dupa cum este vorba despre filiatia fata de mama ori filiatia de tata. In functie de aceste

deosebiri legea reglementeaza si modurile de stabilire a filiatiei: Filiatia fata de mama-Se

stabileste prin aceleasi moduri fara a deosebi dupa cum mama era sau nu casatorita la data

nasterii ori la data conceptiei copilului. Aceasta deoarece filiatia fata de mama rezulta

intotdeauna din faptul nasterii, care este un fapt material, susceptibil de a fi dovedit in mod

direct prin orice mijloace de proba. Cum dovada nasterii se face, cel mai adesea, prin

certificatul constatator al nasterii si prin actul de nastere, se spune ca in mod obisnuit si in

primul rand, stabilirea filiatiei fata de mama se face prin actul de nastere. Astfel, potrivit art. 47

din Codul familiei: “Filiatia fata de mama rezulta din faptul nasterii; ea se dovedeste prin

certificatul constatator al nasterii”. Un al doilea mod este recunoasterea. Potrivit art. 48, Codul

familiei: “Daca nasterea n-a fost inregistrata in registrul de stare civila ori daca copilul a fost

trecut in registrul de stare civila ca nascut din parinti necunoscuti, mama poate recunoaste pe

copil”. Un al treilea mod este stabilirea prin hotarare judecatoreasca, mod care poate sa

intervina potrivit art. 50, Codul familiei: a) Cazul in care din orice imprejurare dovada filiatiei fata

258

de mama nu se poate face prin certificatul constatator al nasterii. b) Cazul in care se contesta,

printr-o actiune de contestatie a naturii realitatii celor cuprinse in certificatul constatator al

nasterii. Filiatia fata de tata-Spre deosebire de filiatia fata de mama care rezulta din faptul

material si cert al nasterii, filiatia fata de tata rezulta din actul conceptiei, care nu poate fi

dovedit in mod direct si ca urmare legiuitorul a facut distinctie cat priveste modul de stabilire a

filiatiei, intre copilul din casatorie si cel din afara casatoriei. a) Filiatia copilului din casatorie

Copilul nascut de o femeie care este casatorita la data nasterii copilului, cat si acela nascut de

o familie care era casatorita la data conceptiei copilului. Filiatia se stabileste prin prezumtia de

pater, prevazuta de art. 53, Codul familiei, aln. 2: “Copilul nascut dupa desfacerea, declararea

nulitatii sau anularea casatoriei are ca tata pe fostul sot al mamei, daca a fost conceput in

timpul casatoriei si nasterea sa a avut loc inainte ca mama sa fi intrat intr-o alta casatorie”. b)

Filiatia copilului din afara casatoriei Copilul nascut de o femeie necasatorita la data nasterii sau

la data conceperii. Se poate stabili filiatia fata de tata in doua moduri: Potrivit art. 57, Codul

familiei, prin recunoastere voluntara facuta de catre barbatul care pretinde ca este tatal copilului

si potrivit art. 59, Codul familiei, printr-o actiune de stabilire a paternitatii in care exista copilul si

care poate fi pornita de catre mama, chiar daca este minora ori de catre reprezentantul legal.

95) Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei.

Ca mijloc de transmitere a obligatiilor subrogatia consta in inlocuirea creditorului dintr-un raport

juridic obligational cu o alta persoana care, platind datoria debitorului devine creditr al acestuia

din urma dobandind toate drepturile creditorului platit. Subrogatia conventionala poate fi:

consimtita de creditor-opereaza prin acordul de vointe realizat expres intre creditorul initial si

tertul care plateste datoria debitorului, nu este necesar acordul debitorului, subrogatia

consimtita de debitor-are loc prin acordul de vointa intervenit intre debitor si un tert de la care

debitorul se imprumuta pentru a-l plati pe creditor, subrogand pe tert in drepturile creditorului

initial, dar trebuie indeplinite anumite conditii: actul de imprumut si chitanta de plata a datoriei

sa imbrace forma insrisului autentic, in actul de imprumut sa se stipuleze expres ca debitorul a

imprumutat suma de bani pentru a face plata datoriei sale fata de creditor, in chitanta de plata

sa se arate expres ca plata s-a facut cu suma imprumutata de debitor de la tert pe care il

subroga in drepturile creditorului platit. Subrogatia legala opereaza de drept, ex lege fara a fi

necesar consimtamantul creditorului sau al debitorului: in folosul celui care fiind el insusi

creditor al aceluiasi debitor plateste pe alt creditor ce are preferinta, in folosul celui care platind

un imobil ipotecat, plateste pe creditor pentru a preintampina urmarirea bunului, in folosul celui

care fiind obligat cu altii sau pentru altii la palta datoriei are interes de a o desface si il plateste

259

pe creditor, in folosul mostenitorului care acceptat mostenirea sub beneficiu de inventar si

plateste din patrimoniul sau pe un creditor al mostenirii.

96) Suspendarea prescripţiei extinctive (noţiune, cauze, efecte).

Prescriptia extinctiva nu este definita in legea civila totusi Decretul 167 / 1958 in art. 1, alineatul

1, consacra efectul prescriptiei extinctive “dreptul la actiune avand un obiect patrimonial, se

stinge prin prescriptie, daca nu a fost executat in temeiul stabilit de lege”. Putem defini

prescriptia extinctiva din dreptul civil ca fiind stingerea dreptului la actiune neexercitat in

termenul de prescriptie. Determinarea “ domeniului prescriptiei extinctive “ inseamna a stabili

drepturile subiectelor civile ale caror actiuni cad sub incidenta acestei institutii , pentru a le

deosebi de cele imprescriptibile extinctive. Formeaza domeniu al prescriptiei extinctive, numai

acele drepturi subiective civile ale caror actiuni sunt prescriptibile extinctive. Criteriile pe care le

avem in vedere vizeaza aceste drepturi civile. Prin termen de prescriptie extinctiva se intelege

intervalul de timp stabilit de lege, inauntrul caruia trebuie exercitat dreptul la actiune in sens

material, sub sanctiunea pierderii acestui drept. Termenul de prescriptie este esentialmente un

termen legal, deoarece numai prin lege se poate stabili un astfel de termen Regula generala

potrivit art. 7 alin. 1 “prescriptia incepe sa curga de la data cand se naste dreptul la actiune…”,

iar potrivit art. 1886 Cod civil : “nici o prescriptie nu poate incepe a curge mai inainte de a se

naste actiunea supusa acestui mod de stingere”. In concluzie, regula generala, este

aceasta :prescriptia incepe sa curga la data nasterii dreptului la actiune. Prin suspendarea

prescriptiei extinctive se intelege acea modificare a cursului acestei prescriptii care consta in

oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescriptie, pe timpul cat dureaza situatiile, limitative

prevazute de lege, care il pun in imposibilitate de a actiona pe titularul dreptului la actiune.

Caracterele cauzelor de suspendare sunt :legale; limitative Cauzele de suspendare sunt

enumarate in Decretul 167 / 1958 , art. 13-14. Potrivit art. 13 : “cursul prescriptiei se suspenda:

cat timp cel impotriva caruia ea curge este impiedicat de un caz de forta majora sa faca acte de

intrerupere; pe timpul cat creditorul sau debitorul face parte din fortele armate ale Romaniei, iar

acestea sunt puse pe picior de razboi; pana la rezolvarea reclamatiei administrate facute de cel

indreptatit cu privire la despagubiri sau restituiri, in temeiul unui contract de transport sau

prestare a serviciilor de posta si telecomunicatii, insa cel mai tarziu pana la expirarea unui

termen de trei luni socotit de la inregistrarea reclamatiei”. Potrivit art. 14 : intre parti sau tutore si

si cei ce se afla sub ocrotirea lor, intre curator si acei pe care ii reprezinta precum si si intre

orice alta persoana care, in temeiul legii sau al hotararii judecatoresti, administreaza bunurile

altora si cei ale caror bunuri sunt astfel administrate, prescriptia nu curge cat timp socotelile nu

260

au fost date si aprobate. In legatura cu cazul de forta majora, apare necesar definirea acesteia:

forta majora este un eveniment imprevizibil si insuportabil precum : cutremurul de pamant,

inundatia si altele. Efectele suspendarii prescriptiei-Potrivit art. 15 alin. 1 : “Dupa incetarea

suspendarii, prescriptia isi reia cursul socotindu-se si timpul scurs inainte de prescriptie “.

Pentru perioada anterioara cauzei, suspendarea nu produce nici un efect juridic, socotindu-se

si timpul scurs inainte de suspendare. Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs consta

in oprirea curgerii prescriptiei, pe toata aceasta perioada; prin urmare, durata cauzei de

suspendare nu intra in calculul termenului de prescriptie. Ulterior cauzei de suspendare, efectul

care se produce consta in reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care produce, consta

in reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care el fusese blocat, oprit; este efectul

precizat in art. 15 alin. 1 in termenii “ Dupa incetarea suspendarii prescriptia isi reia cursul… “

Efectul special al suspendarii este reglementat de art. 15 alin 2 astfel : “prescriptia nu se va

implini, totusi inainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data incetarii cauzei de

suspendare, cu exeptia prescriptiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor implini decat dupa

expirarea unui termen de 1 luna de la suspendare “. Efectul special al suspendarii prescriptiei

consta, in esenta, prorogarea momentului implinirii termenului de prescriptie extinctiva, in asa

fel incat, intre momentul incetarii cauzei de suspendare si momentul implinirii termenului de

prescriptie sa se asigure 6 luni ori o luna, dupa cum termenul de prescriptie aplicabil este mai

mare ori mai mic de 6 luni. Intreruperea prescriptiei extinctive poate fi definita ca modificarea

cursului acesteia care consta in inlaturarea prescriptiei scurse inainte de aparitia unei cauze

intreruptive si inceperea unei alte prescriptii extinctive. Cauze de intrerupere sunt potrivit art. 16

din Decretul 167 / 1958 : prin recunoastrea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in

folosul caruia curge prescriptia – aceasta cauza presupune de catre debitor a pozitiei sale de

impotrivire fata de dreptul subiectiv corelate in formularea aceasta : recunoasterea dreptului a

carui actiune se prescrie facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia. Recunoasterea la care

se refera textul trebuie sa fie neindoielnica. Cererea de chemare in judecata. Pentru a produce

efectul intreruperii se cere ca: actiunea in justitie sa fie efectiva ( adica cu scopul de a fi

admisa ); retragerea ori perimarea demonstreaza neindeplinirea acestei conditii; actiunea sa fie

admisa, printr-o hotarare definitiva;retragerea ori anularea actiunii dovedeste neindeplinirea

conditiei” Efectele intreruperii prescriptiei extinctive: anterior datei intreruperii, prescriptia este

stearsa, adica inlaturata; posterior intreruperii, efectul care se produce consta in inceperea altei

prescriptii. Ca si in cazul suspendarii, efectele intreruperii prescriptiei extinctive se produc in

temeiul legii, organului de justitie neramanandu-i decat sa constate producerea lor. Repunerea

in termen, reprezinta beneficul acordat de lege titularului dreptului la actiune care, din motive

temeinice nu a putut formula actiunea in justitie inauntrul termenului de prescriptie, astfel ca

organul jurisdictional este indreptatit sa solutioneze in fond, cererea de chemare in judecata,

261

desi a fost introdusa dupa implinirea termenului de prescriptie. In esenta, repunerea in termenul

de prescriptie extinctiva este un beneficiu al legii si , totodata o piedica in calea producerii

efectelor prescriptiei, nejustificat.

97) Testamentul autentic.

Testamentul autentic este acela care, potrivit legii, (art.86o C. civ. si art.65 din Legea

nr.36/1995) este auteentifiat de notarul public. Testamentul autentic prezinta unele avantaje

dar si unele inconveniente. In privinta avantajelor se mentioneaza ca in aceasta forma pot testa

si persoanele care nu stiu sa scrie sau sa citeasca si care astfel nu au acces la testamentul

olograf. Apoi testamentul autentic este un act de autoritate publica, iar forta sa probanta este

mai puternica decit a testamentului olograf caci continutul actului este verificat de notar. Sarcina

dovezii contrare revine celui care-l contesta. Testamentul autentic mai are avantajul ca un

exemplar original se pastreaza la biroul notarului public astfel incit pericolul ca testamentul sa

fie sustras sau distrus este mai mic decit la testamentul olograf. Ca inconveneinte se

mentioneaza faptul ca testamentul autentic necesita cheltuieli si pierdere de timp prin

indeplinirea formalitatilor prevazute de lege si ca nu asigura secretul in aceasi masura ca

testamentul olograf. Testamentul autentic poate fi redactat de catre testator, sau de catre

notarul public sau de catre un avocat dupa indicatiile testatorului. Autentificarea lui se poate

realiza de catre orice birou notarial din tara. Secretarii consiliilor locale, din localitatile in care nu

functioneaza birouri notariale nu au competenta de a autentifica testamente. Testamentul fiind

un act cu caracter strict personal testatorul nu-l poate incheia prin mandatar ci trebuie sa fie

prezent personal la autentificare. Notarul public este obligat sa constate autentificarea printr-o

incheiere care trebuie sa cuprinda, sub sanctiunea nulitatii :data si locul autentificarii, iar daca

s-a realizat infara biroului notarial mentionarea motivelor care au determinat acest lucru, datele

de identificare a testatorului, constatarea ca testatorul si-a exprimat consimtamintul si ca acesta

l-a semnat in fata notarului. In Cazul in care nu sunt indeplinite conditiile de autentificare a

testamentului notarul da in termen de 5 zile de la inregistrarea cererii de autentificare o

incheiere de respingere motivata, care poate fi atacata la judecatorie. In cazul in care instanta

dispune ca autentificarea se poate face notarul va proceda potrivit hotaririi judecatoresti.

Sanctiunea care intervine in cazul nerespectarii prevederilor legale prin autentificarea

testamentului este nulitatea absoluta.

98) Testamentul olograf.

262

Codul civil prevede in art.859 ca :”Testamentul olograf nu este valabil decit cind este scris in tot,

datat si subsemnat de mina testatorului”.. Din formularea data de legiuitor vom retine, asadar,

ca nu orice scriere olografa, chiar avind ca obiect transmisiunea bunurilor dupa moartea celui

ce lasa mostenirea va putea fi considerata testament olograf ci numai aceea care va fi scrisa

intergral, semnata si datata de mina testatorului. Lipsa oricareia din cele trei conditii va duce la

nevalabilitatea testamentului, caci ele se cer a fi indeplinite cumulativ. Ca avantaje ale acestui

testament se specifica acela ca este simplu si accesibil oricarei persoane care stie sa

scrie;poate fi redactat oricind si oriunde si fara nevoia participarii unor persoane straine

asigurindu-se astfel secretul sau. Apoi, data fiind simplitatea formei sale, nu necesita cheltuieli

pentru intocmirea sa. Dar tocmai din simplitatea formelor sale rezulta si unele dezavantaje ale

sale. Astfel, el poate fi usor sustras sau distrus, dupa moartea testatorului sau in timpul vietii

sale, dar fara cunostinta sa. Nu ne asigura de protectia vointei testaorului impotriva unor

influiente straine si abuzive sub forma captatiei sau sugestiei sau chiar a violentei din partea

celor interesati. Tot din cauza simplitatii sale el poate fi usor falsificat precum poate fi mai usor

contestat decit celelalte forme de testament. In alta ordine de idei el poate cuprinde formulari

confuze sau contradictorii din care este greu sa se deduca adevarata vointa a testatorului.

Prima conditie :testamentul sa fie scris in intregime de catre testator. Nu este valabil

testamentul scris la masina de scris sau la calculator chiar daca este semnat de catre testator

sau chiar daca cuprinde mentiunea ca reprezinta ultima sa vointa. Prin inpunerea acestei

conditii de a fi scris in intregime de mina testatorului legiuitorul previne eventualele fraude si in

caz de contestatie ca testamentul provine de la defunct da posibilitatea verificarii de scripte prin

expertize de specilalitate. Scrierea se poate realiza prin orice mijloace, (cu cerneala, cu creion,

cu pasta, cu creta, vopsea, carbune etc.) si pe orice material (pe hirtie, pe pinza, pe lemn,

material plastic, sticla etc.); prin orice scriere (cu caractere de tipar sau de mina, stenografie); in

orice limba cunoscuta de catre testator (chiar si intr-o limba moarta ca limba latina) pe un

suport material sau mai multe(de pilda pe o singura foaie sau mai multe, cu conditia in acest

caz sa existe o legatura materiala sau intelectuala intre ele pentru a constitui un act unitar. Se

accepta scrierea pe etape a testamentului, nefiind nevoie nici de formule sacramentale si nici

de titulatura ca atare de testament sau testament olograf. Se cere doar ca testamentul sa

reprezinte ultima vointa a defunctului. In cazul in care testamentul prezinta stersaturi, adaugiri

sau chiar modificari dar facute de mina testatorului, fie cu prilejul intocmirii acestuia, fie ulterior,

s-a apreciat ca testamentul ramine valabil chiar daca adaugirile, stersaturile etc. nu sunt

semnate si datate de catre acesta cu conditia ca ele sa fie simple corecturi sau interpretari ale

dispozitiilor initiale. Daca insa este vorba de dispozitii noi, sau se inlatura unele dispozitii

anterioare care duc la modificarea continutului testamentului s-a considerat ca este vorba de un

nou testament si trebuie scrise, semnate si datate de mina testatorului. S-a admis si

263

imprejurarea ca testatorul poate fi ajutat de un tert la redactarea testamentului, sau ca in caz de

boala si batrinete sa-i dea chiar un ajutor fizic la realizarea scrierii sprijinindu-i mina . Problema

este insa ca prin acest ajutor sa nu se vicieze vointa testaorului, iar asistenta de catre un tert sa

fie pur tehnica. Atunci cind testatorul nu a fost decit un instrument pasiv de exprimare a vointei

altei persoane testamentul este lovit de nulitate. In legatura cu ipoteza cind in cuprinsul

testamentului apare o scriitura straina se impun unele precizari. Astfel atunci cind scriitura

straina nu are legatura cu continutul testamentului iar adausurile nu fac corp comun cu acesta

testamentul va fi valabil ca testament olograf intrucit nu exista indicii ca s-a adus astfel vreo

atingere libertatii de vointa a testatorului, indiferent ca acesta a cunoscut sau nu existenta

scriiturii straine. Daca scriitura interpusa in cuprinsul testamentului are legatura cu continutul

acestuia trebuie facuta distinctia intre doua situatii: daca interventia din cuprinsul testamentului

de catre tert s-a facut cu stiinta acestuia, testamentul va fi nul absolut caci nu a fost scris in

intregime de catre testator; daca interventia tertului s-a realizat fara stiinta testatorului

testamentul va fi valabil intrucit nu s-a incalcat libertatea de vointa a acestuia. Desigur insa cele

scrise de catre tert nu vor fi luate in considerare. A doua conditie este aceea ca testamentul sa

fie datat de mina testatorului. Data testamentului prezinta importanta dintr-un indoit punct de

vedere. In primul rind, in functie de data redactarii testamentului se poate verifica daca

testatorul avea capacitatea de a testa. In al doilea rind, in cazul testamentelor succesive, cu

dispozitii contrare sau incompatibile se va putea determina care anume vor fi avute in vedere

tinind cont de regula potrivit careia manifestarea ultima de vointa a testatorului produce efecte,

revocind dispozitiile anterioare. Codul civil nu cuprinde dispozitii in legatura cu modul in care

trebuie datat testamentul. Se admite insa ca ceea ce este important e faptul ca data sa fie

scrisa de mina testaorului. Nu are importanta locul unde este inserata, desi de regula este

plasata la sfirsitul actului;ea poate sa fie insa inserata la inceputul actului sau in cuprinsul sau,

ceea ce este necesar e faptul de a se putea intelege ca data se refera la intregul act. Data

trebuie indicata prin precizarea zilei, lunii si a anului cind testamentul a fost redactat, ea putand

fi scrisa in cifre sau in litere. Se considera ca este valabil precizata si cand se face numai

referire la o sarbatoare a carei data poate fi cu certitudine stabilita (bunaoara Craciun 2ooo).

Ora si locul intocmirii testamentului nu sunt necesare. In caz de nevoie aceste elemente se vor

putea dovedi prin orice mijloc de proba. Nerespactarea acestor reguli in privinta datei, iar

aceasta scrisa de testator este un element esential de forma a testamentului olograf, duce in

mod logic la sanctiunea nulitatii absolute. A treia conditie pentru valabilitatea testamentului

olograf este semnarea acestuia de catre testator. Semnatura de pe testament atesta faptul ca

autorul sau recunoaste ca ii exprima vointa si il insuseste ca atare si de asemenea faptul ca

actul a fost incheiat in forma definitiva. Legea nu prevede conditiile in care trebuie executata

semnatura. Se admite ca ea nu trebuie neaparat sa cuprinde numele si prenumele testatorului,

264

fiind suficienta semnatura sa obisnuita prin care sa poata fi identificat. Semnatura cu initiale

este considerata valabila daca testatorul semna in mod obisnuit in acest fel. Semnatura trebuie

sa fie de mina. Nu se admite ca valabila punerea parafei, stampilei ori a sigiliului. Se considera

ca este nul testamentul care in locul semnaturii are pus degetul testatorului. Cei care in mod

obisnuit folosesc un pseudonim pot semna cu acesta testamentul. Semnatura de pe plicul in

care a se afla testamentul s-a considerat ca nu este valabila caci intr-adevar cei interesati ar

putea introduce in el un act care sa nu reprezinte vointa testatorului. Cele trei elemente

obligatorii ale testamentului trebuie sa reprezinte un tot unitar caci numai impreuna dau

intreaga masura a acestui act juridic asa cum legiuitorul l-a gandit. Codul civil prevede in

art.892 ca testamentul olograf si cel mistic inainte de a fi pus in executare trebuie sa fie

prezentat unui notar public de la locul deschiderii mostenirii pentru ca acesta sa constate prin

proces verbal deschiderea lui si starea lui materiala, iar apoi se va pastra la biroul natarial

respectiv. Sarcina dovedirii ca testamentul provine si este semnat de catre testator revine celor

care-l invoca dupa principiul de drept comun potrivit caruia cel ce pretinde un drept trebuie sa-l

dovedeasca.

99) Transmisiunea activului şi pasivului moştenirii.

Principiul dobandirii imediate la data deschiderii succesiunii. Transmisiunea succesorala este

una aparte intrucat nu are ca oiect un bun sau altul, drepturile facand parte din activul

succesoral sunt dobandite de succesori imediat si de plin drept de la data deschiderii mostenirii,

oricare ar fi natura acestora, si indiferent daca succesiunea este legala, testamentara sau

conventionala. Calitatea de subiect activ al drepturilor succesorale, indiferent daca este vorba

de drepturi reale sau de creanta, se transmite de la de cujus la mostenitorii sai fara ca acestia

din urma sa trebuiasca sa faca ceva, iar uneori chiar fara ca sa stie. Mostenitorii universali sau

cu titlu universal, care au vocatie la intregul patrimoniu succesoral sau la o cota parte din

acesta, sunt considerati continuatori ai persoanei defunctului, substituindu-se acestuia in

calitatea de titulari ai patrimoniului succesoral sau al unei cote-parti ideale din acesta. Cand la

mostenire vine un singur mostenitor universal, acesta devine unic titular al patrimoniului

succesoral, iar cand vin doi sau mai multi, patrimoniul succesoral se transmite acestora in stare

de indiviziune, fiecare detinand o cota-parte din activul succesoral. In cazul nasterii starii de

indiviziune succesorala, niciunul dintre succesori nu are drepturi exclusive asupra elementelor

active ale patrimoniului succesoral, astfel incat nu poate dispune de acestea fara acordul

celorlalti. De cujus poate dispune mortis causa de bunurile sale si individual prin legate

particulare. Spre deosebire de transmisiunile universale sau cu titlu universal, legatele

particulare confera celor gratificati vocatie la un bun anume din patrimoniul succesoral (drept

real sau de creanta). Aceasta transmisiune opereaza si ea automat la data deschiderii

265

succesiunii, dar in acest caz legatarul nu mai este considerat fi continuator al persoanei

defunctului, ci doar un simplu avand-cauza (succesor la bunuri) al acestuia. Se poate asadar

trage concluzia ca transmisiunea drepturilor succesorale opereaza de drept la data deschiderii

mostenirii, fara a fi necesare indeplinirea unor formalitati. Transmisiunea succesorala insa nu

este obligatorie, toti succesibilii, indiferent daca sunt mostenitori legali sau testamentari, daca

au vocatie universala, la o cota-parte din universalitate sau doar la unul sau altul din bunurile

succesorale, avand dreptul sa opteze fie pentru acceptarea mostenirii (si, implicit, pentru

consolidarea tilului de mostrenitor), fie pentru renuntarea la mostenire. Daca sub aspectul

proprietatii, care este o chestiune abstracta, nu exista nici o discontinuitate in cazul decesului

unei persoane fizice, chiar de la deschiderea succesiunii mostenitorii sai fiind considerati a-i

succede de plin drept lui de cujus, in privinta stapanirii efective, precum si a indeplinirii actelor

de conservare, administrare si dispozitie in privinta bunurilor succesorale, de la decesul

titularului si pana la exercitarea dreptului de optiune succesorala de catre succesibilii cu vocatie

succesorala, exista o perioada de incertitudine, in care nu se stie exact cine vine efectiv la

mostenire si care sunt bunurile ce vor reveni mostenitorilor. In aceasta situatie, in ideea evitarii

pe cat este posibil a conflictelor intre succesibili (mai ales intre mostenitorii legali si legatari), cu

consecinte daunatoare pentru patrimoniul succesoral, legiuitorul a avut de ales intre solutia

numirii unui tert ca administrator al succesiunii, cu dubla misiune de a verifica titlurile

pretendentilor si de a gestiona succesiunea , si solutia acordarii unor puteri in acest sens unora

dintre succesori, la care, dupa modelul francez, s-a oprit si legiuitorul nostru. Sezina si

dobandirea de drept a posesiunii mostenirii de catre mostenitorii sezinari Reglementare legala.

Art. 653 C. civ. prevede ca „descendentii si ascendentii au de drept posesiunea mostenirii din

momentul mortii defunctului” si ca „ceilalti mostenitori intra in posesiunea mostenirii cu

permisiunea justitiei”.Din textul de lege mentionat, desi considerat de unii enigmatic , iar de altii

de-a dreptul inutil si bizar , rezulta totusi destul de limpede ca unii mostenitori sunt preferati, in

sensul ca au posesia sau sezina patrimoniului succesoral de la data deschiderii mostenirii, fara

nici o verificare prealabila intrucat este vorba de rudele de sange in linie dreapta ale

defunctului, in timp ce toti ceilalti mostenitori - fie acestia legali, testamentari sau contractuali -,

au nevoie pentru aceasta de o verificare prealabila. Mostenitorii sezinari. Conform dispozitiilor

art. 653 alin. 1 C. civ., mostenitorii sezinari sunt doar descendentii si ascendentii, adica rudele

in linie dreapta ale defunctului . Aceast sistem, desi aspru criticat intrucat este „lipsit de orice

logica si gresit din toate punctele de vedere” , a ramas neschimbat de la adoptarea Codului

civil. Este indiferent daca rudenia rezulta din casatorie, dinafara casatoriei sau din adoptie.

Caracterele sezinei-Caracterul de ordine publica. Sezinei i se recunoaste caracterul de ordine

publica, in sensul ca de cujus nici nu poate priva de sezina pe succesorii carora legea le-o

acorda, nici nu poate acorda sezina altor persoane decat cele prevazute de lege, nici nu poate

266

modifica atributiile conferite de lege sezinarilor . Faptul ca defunctul poate numi un executor

testamentar cu sezina (supra nr. 361 si urmat.) nu contravine caracterului de ordine publica al

sezinei legale. Sezina executorului testamentar este una limitata doar la bunurile mobile

succesorale, fiind marginita in timp, conferind executorului doar atributiile unui administrator-

sechestru (conservarea bunurilor mobile, incasarea pretului vanzarii bunurilor mobile, plata

legatelor), motiv pentru care sezinarii legali care „vin in concurs” cu un executor testamentar isi

pastreaza toate prerogativele prevazute de lege, mai putin cele revenind acestui administrator

sechestru . Majoritatea autorilor este de acord ca sezinarii nerezervatari putand fi exheredati de

defunct, pierd totusi indirect dreptul la sezina, aceasta neputand fi disociata de vocatia

succesorala . Afirmatia nu este pe deplin convingatoare, caci daca sezinarii sunt preferati de

plano de lege in calitatea lor de mostenitori legali ai defunctului, avand printre atributii si pe

aceea de „politie a mostenirii”, fiind investiti cu puterea „de a controla titlul celor carora nu le

este conferita” , cel putin in cazul in care exheredarea este facuta prin instituirea de legatari,

sezinarii nerezervatari ar trebui sa ramana investiti cu sezina . Nu aceasta este insa si solutia

Codului civil, care in art. 891 precizeaza ca atunci „cand testatorul nu a lasat erezi rezervatari,

legatarul universal va cere de la justitie (in prezent, notarul public -; n. n.-;D. C.) posesiunea

bunurilor cuprinse in testament”. Caracterul de ordine publica al sezinei nu impiedica insa pe

succesori sa renunte sa se prevaleze de aceasta . Caracterul individual. Sezina este

individuala, iar nu colectiva, ceea ce inseamna ca nu este conferita tuturor mostenitorilor

sezinari in acelasi timp, indiferent de ordinea chemarii lor la mostenire, ci, dimpotriva, conform

ordinii in care sunt chemati de lege la mostenire . Totusi, daca succesorul chemat in primul

rand la mostenire ramane inactiv, mostenitorii subsecventi pot sa preia posesia mostenirii si sa

exercite actiunile referitoare la aceasta, solutie care se justifica prin caracterul virtual al sezinei,

decurgand din ratiuni practice de conservare a drepturilor succeorale, mostenitorii subsecventi

putand accepta succesiunea conditinat (virtual) de renuntarea celor chemati in rang preferat .

Sezina virtuala, trebuie subliniat, nu ingaduie in nici un caz succesibilului de rang subsecvent

sa se amestece in gestiunea mostenirii cand este asigurata efectiv de cel chemat de lege la

mostenire in primul rand, ci numai daca acesta ramane inert, iar atunci cand sunt intrunite

conditiile pentru exercitarea sezinei virtuale, ea nu confera celui indreptatit sa o exercite decat

atributii limitate doar la exercitarea unor acte conservatorii (acte de intrerupere a unei

prescriptii, actiunea in revendicare contra unui tert care detine bunuri succesorale, actiunea in

petitie de ereditate, actiunea pentru anularea unui testament) . Caracterul succesiv. In cazul

renuntarii la mostenire a succesorului in rang preferat, sezina trece la urmatorul chemat de lege

la mostenire, sens in care se spune ca este succesiva . Solutia se impune intrucat mostenitorii

subsecventi nu au fost inclusi de lege (art. 653 alin. 2 C. civ.) in categoria mostenitorilor care

trebuie trimisi in posesie. Caracterul indivizibil. Daca mostenirea este deferita mai multor

267

mostenitori legali de acelasi rang (de pilda, celor trei copii ai defunctului), sezina apartine

tuturor acestora. Cand comostenitorii se inteleg intre ei asupra exercitarii sezinei, nu exista nici

o dificultate, dar daca unii dintre comostenitori raman inactivi, se pune problema daca ceilalti

pot actiona si pentru partea de mostenire revenind acestora sau numai pentru partea lor. Dupa

unii autori, fiecare sezinar poate exercita sezina doar in limitele cotei-parti ce ii revine din

succesiune, iar nu pentru intreg, solutia fiind dedusa din dispozitiile art. 1060 C. civ., conform

carora erezii „nu pot cere creanta, sau… nu sunt tinuti de a o plati decat in proportie cu partile

lor ereditare” . Majoritatea autorilor este insa de parere ca sezina este indivizibila, deoarece se

refera la universalitatea succesorala, iar nu la bunurile facand parte din aceasta privite ut singuli

. Exercitarea sezinei de catre un singur comostenitor (sau unii dintre acestia) se justifica numai

daca ceilalti comostenitori se dezintereseaza de mostenire, ramanand inactivi, iar nu si atunci

cand isi pun drepturile in valoare . In caz de dezacord intre comostenitori in legatura cu

exercitarea sezinei, diferendul ar putea fi rezolvat prin numirea de catre instanta judecatoreasca

a unui administrator provizoriu insarcinat cu gestiunea masei succesorale pana la partaj .

Indivizibilitatea sezinei permite comostenitorului diligent, de pilda, sa exercite singur actiunea in

revendicare a unui bun succesoral pentru reconstituirea integralitatii masei partajabile . De

asemenea, in aceleasi conditii, permite exercitarea actiunii in nulitatea unui act juridic incheiat

de defunct sau a actiunii pentru incasarea unei creante succesorale .Efectele sezinei-

Verificarea titlurilor mostenitorilor nesezinari-Preferati de lege pentru ratiunile aratate mai sus,

sezinarii sunt investiti de lege cu puterea de a face politia succesiunii, adica de a verifica titlurile

de mostenire ale succesorilor nesezinari si de a le preda acestora amiabil, la cerere, bunurile

succesorale (infra nr. 583 si urmat.) .Aceasta, desigur, nu exclude interventia justitiei in cazul in

care intre sezinari si legatari se nasc neintelegeri. Preluarea si administrarea bunurilor

succesorale- Preluarea bunurilor succesorale. De la data deschiderii succesiunii, mostenitorii

sezinari au dreptul de a intra in stapanirea materiala a bunurilor succesorale, fara a fi insa

obligati la aceasta, sezina putand sa-si produca celelalte efecte ale sale fara preluarea efectiva

a bunurilor. Sezina permite titularului sau sa actioneze in justitie impotriva tertilor sau chiar a

mostenitorilor nesezinari (pana la trimiterea in posesie) pentru a obtine predarea bunurilor

succesorale, chiar daca nu au dreptul la acestea (de exemplu, intrucat formeaza obiectul unui

legat particular) . Sezina nu confera insa nici un drept de dispozitie asupra bunurilor

succesorale, acestea fiind preluate in interesul succesiunii, iar nu al mostenitorilor sezinari.

Administrarea bunurilor succesorale. Sezina da dreptul la exercitarea unor acte de administrare

a bunurilor succesorale, permitand perceperea fructelor si incasarea creantelor succesorale,

fara a avea insa dreptul de a dispune de acestea decat in limitele drepturilor sale succesorale,

restul trebuind sa fie pastrat la dispozitia celor carara le revin, conform legii, de la data

deschiderii mostenirii (in cazul fructelor, mostenitorilor legali nesezinari si legatarilor universali,

268

ale caror legate i-au exheredat pe mostenitorii legali nerezervatari). Reprezentarea in justitie

activ si pasiv a intereselor succesiunii Ca efect al sezinei, de la data deschiderii succesiunii,

mostenitorii desemnati ca atare de lege se substituie defunctului, pe de o parte, fiind in drept sa

introduca orice actiune petitorie sau posesorie apartinand acestuia, iar pe de alta parte sa fie

parati in actiunile introduse de terti contra succesiunii. Neavand insa dreptul de dispozitie

asupra succesiunii, sezinarii nu pot tranzactiona sau face compromisuri cu privire la bunurile

succesorale .Trimiterea in posesie a mostenitorilor legali nesezinari-Mostenitorii legali

nesezinari. Afara de rudele in line dreapta ale defunctului, toti ceilalti mostenitori legali

(colateralii, sotul supravietuitor si statul) dobandesc sezina numai dupa trimiterea lor in posesie

(art. 653 alin. 2 C. civ.), adica dupa indeplinirea unei proceduri de verificare a vocatiei la

mostenire. Caile de realizare a trimiterii in posesie. In principiu, procedura de trimitere in

posesie este gratioasa (necontencioasa), iar in prezent se realizeaza de notarul public de la

locul deschiderii mostenirii. Trimiterea in posesie se realizeaza prin eliberarea certificatului de

mostenitor sau de vacanta succesorala (art. 83 si 85 din Legea nr. 36/1995). Cand intre

mostenitori exista neintelegeri care impiedica finalizarea procedurii necontencioase prin

eliberarea certificatului de mostenitor, trimiterea in posesie se va realiza prin hotarirea

judecatoreasca ce pune capat acestor neintelegeri . Procedurile mentionate au ca finalitate

verificarea vocatiei succesorale si intinderea drepturilor mostenitorilor care solicita trimiterea in

posesie. Trimiterea in posesie trebuie solicitata chiar si in cazul in care la mostenire vine un

singur mstenitor legal nesezinar. Efectele trimiterii in posesie. Pana la trimiterea in posesie

mostenitorul legal nesezinar, desi este proprietar al drepturilor succesorale din momentul

deschiderii mostenirii, nu are exercitiul drepturilor succesorale, neavand calitatea de a introduce

actiuni de a sta ca parat in procesele introduse de terti contra succesiunii si nici de a administra

bunurile succesorale. Actiunea in petitie de ereditate (infra nr. 627 si urmat.) poate fi insa

exercitata de mostenitorii legali nesezinari chiar si inaintea trimiterii in posesie, deoarece, pe de

o parte aceasta actiunea nu a apartinut defunctului, ci direct mostenitorilor, iar pe de alta parte,

obiectul acesteia consta tocmai in recunoasterea calitatii de mostenitor a reclamantului .

Trimiterea in posesie a mostenitorilor legali nesezinari produce efecte retroactive, incepand de

la data deschiderii mostenirii, ceea ce face ca actele de administrare sau actiunile introduse de

acestia anterior sa devina valabile . Cei trimisi in posesie au dreptul la fructele si veniturile

bunrilor succesorale incepand de la data deschiderii mostenirii, sezinarii care le-au perceput

anterior avand obligatia de a da socoteala de acestea. Transmiterea pasivului se suporta de

mostenitorii universali si cu titlu universal. Legatarul particular poate fi obligat la plata pasivului

in urmatoarele situatii: daca testatorul a prevazut plata unei datorii, daca legatul particular are

ca obiect un grup particular de bunuri cuprinzand atat drepturi cat si obligatii, daca legatul

particular are ca obiect un bun ipotecat, daca activul nu acopera pasivul in mod indirect si fara a

269

fi obligat personala legatarul va suporta consecintele existentei pasivului. Mostenitorii universali

sau cu titlu universal au obligatia de a plati pasivul succesoral proportional cu partea ereditara a

fiecaruia, dar exista si unele exceptii: daca obligatia are ca obiect un bun individual determinat,

mostenitorul va putea fi actionat singur, avand drept de regres impotriva celorlalti mostenitori,

daca un mostenitor este insarcinat cu executarea obligatiei, daca obligatia este indivizibila

oricare mostenitor poate fi urmarit pentru intreg. Separatia de patrimonii este un beneficiu ce

poate fi invocat de creditorii mostenirii in virtutea caruia crditorul separatist are dreptul sa fie

platit din valoarea bunurilor succesorale, cu preferinta fata de creditorii personali ai

mostenitorului.

100) Uzucapiunea.

Uzucapiunea constituie unul dintre efectele cele mai importante ale posesiei utile, dacă nu

cumva cel mai important efect. Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă reprezintă naşterea

dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea acestuia de

catre o persoana în condiţiile şi termenul prevăzut de lege. Din examinarea acestei definiţii

putem reţine că prescripţia achizitivă (uzucapiunea) reprezintă un mod de dobândire a

proprietăţii, un mod originar, care operează doar în sfera bunurilor imobile şi se întemeiază pe

faptul ce trebuie exercitată în condiţiile şi termenul prevăzut de lege. Uzucapiunea este un mod

originar de dobândire a proprietăţii sau a altui drept real deoarece se întemeiazăpe faptul

posesieie (pe o stare de fapt) ce exclude ideea de act juridic. Domeniul de aplicare al

uzucapiunii se circumscrie doar la categoria bunurilor imobile, deoarece bunurile mobile se

dobândesc în proprietate prin însăşi faptul posesiei lor cu bună credinţă, fără a fi necesară

trecerea unui interval de timp. In această ultimă categorie de bunuri (mobile), literature juridică

şi practica judiciară vorbesc fie de o prescripţie instantanee, (chiar dacă este o contradicţie în

termeni), fie de faptulcă posesia valorează titlu. Uzucapiunea, ca mod de dobândire a

proprietăţii, operează doar în privinţa bunurilor imobile care se află în proprietate privată,

indiferent de titularul acestui drept (statul, regii autonome, societăţi comerciale, unităţi

administrative sau persoane fizice). Nu pot fi dobândite pe această cale bunurile imobile care

fac parte din domeniul public naţional sau local, întrucât acestea sunt scoase din circuitul civil

general. Cu alte cuvinte, pot fi uzucapate numai imobilele aflate în circuitul civil general.

Această situaţie este reglementată în mod expres atât în art. 135 pct. 5 din Constituţie cât şi în

art. 1844 Cod civil, art. 5 alin. 2 din Legea 18/1991 şi în art. 74 alin. 1 din Legea nr. 69/1991.

Potrivit acestor texte legale “Bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi, în măsura în care

sunt legalmente – inalienabile, ele sunt imprescriptibile (extinctiv sau achizitiv). Uzucapiunea

este reglementată în codul civil (Cartea a III-a titlul XX, în Decretul 167/1958 şi în Decretul-Lege

nr. 115/1938 pentru unificare dispoziţiunilor privitoare la cărţile funciare. Uzucapiunea se

270

justifică pe următoarele considerente: dovada dreptului de proprietate este de multe ori destul

de dificilă. Această dovadă este mult mai facilă când dreptul real se dobândeşte printr-un mod

originar cum este uzucapiunea, deoarece o stare de fapt este mai uşor de probat. Drept

urmare, uzucapiunea are rolul de-a înlătura dificultăţile şi inconvenientele probei dreptului de

proprietate; uzucapiunea clarifică raporturile juridice cu privire la un bun imobil. Având ca efect

naşterea dreptului de proprietate în persoana posesorului, uzucapiunea transformă aparenţa

îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert şi indiscutabil; uzucapiunea constituie o

sancţiune îndreptată împotriva fostului proprietar, împotriva neglijenţei acestuia care a permis

altei persoane să folosească vreme îndelungată imobilul proprietatea sa. In privinţa uzucapiunii,

legislaţia noastră cuprinde două mari sisteme de reglementare: sistemul Codului civil şi

sistemul cărţilor funciare, în funcţie de modul de realizare al publicităţii imobiliare în diferitele

regiuni ale ţarii. Reglementările Codului civil cu privire la felurile şi condiţiile uzucapiunii se

aplică numai în acele teritorii în care publicitatea imobiliară se realizează prin registrele de

transcripţii şi inscripţii.In aceste regiuni importanţa uzucapiunii este cu totul deosebită deoarece

ea reprezintă dovada supremă a dreptului de proprietate. In sistemul Codului civil naşterea,

stingerea sau transmiterea dreptului de proprietate se realizează prin acordul de voinţă,

contractul având un caracter constitutiv de drept real. Registrele de transcripţii şi inscripţii

realizează doar opozabilitatea faţă de terţi, ele reprezentând deci un sistem de publicitate

imobiliară. Drept urmare, proba dreptului de proprietate (sau a altui drept real) se face prin

contract, iar în ipoteza unor transferuri succesive, este necesarăexhibarea tuturor acestor acte

translative, ceea ce, în unele situaţii este aproape imposibil. De aceea, în doctrină această

probaţiune a fost denumită diabolică! Datorită acestei situaţii, uzucapiunea reprezintă dovada

absolută a dreptului real deoarece, în loc să dovedeşti şirul neîntrerupt al actelor translative,

este suficient (şi mult mai facil) să dovedeşti o stare de fapt: o posesie utilă exercitată în

termenul prevăzut de lege. Cu alte cuvinte, să dovedeşti uzucapiunea.In sistemul Codului civil,

uzucapiunea este de două feluri: uzucapiunea de 30 de ani; uzucapiunea de 10 sau de 20 de

ani, ori de 10 până la 20 de ani. In privinţa uzucapiunii de 30 de ani, lucrurile sunt simple.

Dreptul de proprietate sau alt drept real se dobândeşte de cel ce posedă un bun imobil timp de

30 de ani dacă sunt întrunite două condiţii: posesia să fie utilă – aşa cum acestă posesie a fost

examinată mai sus , când am discutat despre calităţile şi viciile posesiunii; posesia să fie

exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună-credinţă sau de

rea-credinţă. Cu alte cuvinte, cel ce posedă în mod continuu, public, paşnic şi netulburat, timp

de 30 de ani, un bun imobil dobândeşte dreptul de proprietate prin uzucapiune. Spre deosebire

de uzucapiunea de 30 de ani, cea de-a doua formă de uzucapiune reglementată de Codul civil

are o reglementare şi condiţii mult diferite prevăzute în art. 1895 – 1899 Cod civil. Potrivit

prevederilor art. 1895 Cod civil, posesorul unui bun imobil determinat dobândeşte proprietatea

271

prin prescripţia de 10 ani dacă adevăratul proprietar locuieşte în raza teritorială a tribunalului

unde se află imobilul şi prin prescripţia de 20 de ani dacă locuieşte în afara razei teritoriale a

tribunalului unde se găseşte imobilul. Altfel spus, dacă adevăratul proprietar locuieşte în raza

teritorială a tribunalului unde se află imobilul, posesorul dobândeşte dreptul de proprietate dacă

posedă timp de 10 ani, iar dacă proprietarul locuieşte în afara razei teritoriale – posesorul

prescrie în 20 de ani. In fapt, lucrurile pot fi diferite. Este posibil ca adevăratul proprietar să

locuiască determinate perioade de timp atât în raza teritorială a tribunalului unde se află situat

imobilul, cât şi în afara ei. Intr-o astfel de situaţie, termenul de prescripţie se calculează astfel:

la numărul de ani cât proprietarul a locuit în raza teritorială a tribunalului unde se afla situat

imobilul se adaugă dublul anilor în care proprietarul a locuit în afara razei tribunalului. Din

examinarea textului art. 1895 Cod civil rezultă că acest fel de uzucapiune se aplică numai

bunurilor imobile individual determinate iar pentru a o putea invoca cu succes trebuiesc

îndeplinite două condiţii: Posesia să se întemeieze pe un just titlu sau justă cauză; Posesia să

fie de bună-credinţă. Aceste două condiţii legale demonstrează diferenţa considerabilă faţă de

uzucapiunea de 30 de ani care opereazăindiferent de existenţa sau inexistenţa titlului sau

bunei-credinţe. Prin just titlu se înţelege orice act juridic translativ de proprietate (vânzare,

donaţie, schimb, etc) care, contrar credinţei dobânditrului, nu are puterea sau capacitatea de a-i

strămuta proprietatea, nu este transfer de proprietate. Acest lucru este cât se poate de firesc

deoarece, dacă actul (justul titlu) este translativ de proprietate, dobânditorul devine proprietar

ca urmare al efectului translativ de proprietate al actului încheiat. Intr-o asemenea situaţie el nu

are nici interesulde-a invoca uzucapiunea şi nici posibilitatea de-a o face deoarece transferul

proprietăţii s-a făcut ca urmare a încheierii actului translativ de proprietate, fiind de neconceput

invocarea unui mod original de dobândire a dreptului de proprietate (uzucapiune). Existenţa

titlului translativ de proprietate exclude ideea dobândirii dreptului prin uzucapiune. Dreptul s-a

născut ca efect al posesiei îndelungate. Literatura juridică şi practica judiciară consideră că

pentru a fi în prezenţa unui just titlu este esenţial ca actul să provină de la o altă persoană

decât adevăratul proprietar (de la un nou “dominus”). Acest lucru este firesc deoarece dacă

actul ar proveni de la adevăratul proprietar, acest act ar fi suficient pentru a opera transferul

dreptului de proprietate şi nu ar mai fi necesară existenţa unei posesii îndelungate

(uzucapiunea). Justul titlu trebuie să existe în realitate. De aceea, titlul putativ nu este suficient

deoarece el există numai în imaginaţia posesorului. De asemenea titlul nul nu poate servi ca

bază pentru uzucapiunea de 10 până la 20 de ani. In schimb, un titlu anulabil poate fi invocat

drept just titlu împotriva oricărei persoane cu excepţia celui care are dreptul să ceară nulitatea

relativă (de protecţie). In practica judiciară sunt considerate just titlu: Tranzacţia; Hotărârea

judecătorească de adjudecare în cadrul execuţiei silite; Hotărârea judecătorească prin care se

constată existenţa unei convenţii translative de proprietate; Hotărârea judecătorească care ţine

272

loc de act autentic de înstrăinare. In schimb nu sunt considerate just titlu: Convenţiile pe baza

cărora bunul se află în stăpânirea unui detentor precar (contractul de depozit, comodat, etc.);

Hotărârea judecătorească declarativă de drepturi; Convenţia de partaj; Certificatul de

moştenitor;; Antecontractul de vânzare-cumpărare. Justul titlu nu se prezumă; el trebuie să fie

dovedit de către cel ce invocă uzucapiunea de 10 până la 20 de ani. Justul titlu trebuie să aibă

dată certă deoarece, în caz contrar, el nu este opozabil terţilor. Termenul de 10 – 20 de ani

începe să curgă de la data certă a justului titlu. Cea de-a doua condiţie necesară pentru

dobândirea dreptului real prin uzucapiunea de 10 – 20 de ani este ca posesia uzucapantului să

fie de bună-credinţă. Posesia este de bună-credinţă atunci când cel ce stăpâneşte bunul imobil

are convingerea că o face în calitate de titular al dreptului de proprietate. Cu alte cuvinte, el

ignoră viciile actului în baza căruia a intrat în posesia bunului şi are credinţa că acest act este

unul perfect valid şi că provine de la adevăratul proprietar, dar convingerea lui este greşită.

Buna-credinţă trebuie să existe în momentul dobândirii posesiei imobilului (art. 1898 Cod civil),

nefiind necesară existenţa ei pe parcursul posesiei. Buna-credinţă este prezumată de lege

(art.1899 al. 2 Cod civil) dar prezumţia este una relativă, ceea ce înseamnă că poate fi

înlăturată de către cel interesat care poate face dovada contrară prin orice mijloc de probă. In

sistemul de publicitate al cărţilor funciare importanţa uzucapiunii ca mod de dobândire al

dreptului de proprietate este, în opinia noastră, mai redusă. Explicaţia trebuie căutată în

caracterul constitutiv de drept real al înscrierii în cartea funciară. Dacă în sistemul registrelor de

inscripţiuni şi transcripţiuni dreptul real se naşte, se transmite sau se stinge ca efect al actului

(contractului) iar înscrierea în registru are doar rolul de a asigura opozabilitatea faţă de terţi, în

sistemul de carte funciară dreptul real se naşte numai prin înscrierea în cartea funciară. Aşa

fiind, dobânditorul are tot interesul să-şi înscrie dreptul în cartea funciară deoarece contractul

imediat nu-i conferă un asemenea drept. Odată înscris în cartea funciară, dreptul real se naşte,

există şi, ca atare, problema uzucapiunii nu se mai pune, importanţa ei devenind

nesemnificativă. Uzucapiunea tabulară este reglementată în art. 27 din Legea 115/1938 care

prevede că în cazul în care s-a înscris fără cauză legitimă, adică pe baza unui titlu nevalabil,

drepturi reale care pot fi dobândite prin uzucapiune, ele vor rămâne valabil dobândite dacă

titularul dreptului le-a posedat cu bună-credinţă timp de 10 ani. Acest caz de uzucapiune

(tabulară) se mai numeşte “prin convalescenţa titlului”. Specific acestei uzucapiuni este faptul

că dreptul de proprietate este înscris în cartea funciară pe numele dobânditorului în baza unui

titlu nevalabil – împrejurare ce pune sub semnul întrebării existenţa dreptului real. Dacă, însă,

timp de 10 ani de la data înscrierii în cartea funciară, dobânditorul posedă bunul respectiv în

condiţiile legii, dreptul său se consolidează pe deplin. Prin trecerea termenului de 10 ani, titlul

său nevalabil se curăţă de viciile sale, se vindecă, devenind pe deplin valabil. De aici expresia

de convalescenţa titlului. Ca urmare, prin trecerea acestui termen, starea de aparenţă tabulară

273

creată prin înscrierea titlului nevalid se consolidează punându-se de acord cu realitatea. Şi în

acest caz uzucapiunea produce efecte retroactive, de la data întabulării acestui drept în cartea

funciară (iar nu de la data împlinirii termenului). Uzucapiunea extratabulară este reglementată

în art. 28 al Legii 115/1938 care prevede că posesorul unui imobil care l-a posedat, în condiţiile

legii, timp de 20 de ani de la moartea proprietarului de carte funciară, poate cere întabularea

dreptului în favoarea sa cu titlu de uzucapiune. Pentru ca uzucapiunea să poată opera în

această situaţie, se cer întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii: titularul dreptului de

proprietate înscris în cartea funciara să fie decedat; uzucapantul să posede imobilul timp de cel

puţin 20 de anide la moartea proprietarului tabular. posesia să fie utilă, indiferent de buna sau

reaua-credinţă a posesorului Posesorul care îndeplineşte aceste condiţii se poate adresa cu

cerere judecătoriei în a cărei rază este situat imobilul. Cererea este publicată prin afişare pentru

ca cei interesaţi să poată face opoziţii. Dacă în termen de o lună de la afişare nu s-au făcut

opoziţii, judecătorul de carte funciară va dispune, prin încheiere, întabularea dreptului de

proprietate dobândit prin uzucapiune. Dacă s-au făcut opoziţii, acestea se notează în cartea

funciară, iar cererea se va înainta instanţei de judecată pentru soluţionare. Când cererea este

admisă (prin încheiere sau hotărâre), dreptul de proprietate se întabulează cu data notării

cererii în cartea funciară. In schimb efectele uzucapiunii se produc retroactiv de la data

începerii posesiunii, dreptul de proprietate fiind dobândit înaintea înscrierii lui în cartea funciară.

Acesta este motivul pentru care această uzucapiune se numeşte extratabulară. Precizarea de

mai sus are importanţă practică în situaţia în care, după împlinirea termenului de uzucapiune şi

până la notarea cererii de întabulare, bunul respectiv este scos din circuitul civil. In această

situaţie, deşi la data cererii de întabulare imobilul era scos din circuitul civil, cererea va fi

admisă şi se va dispune întabularea dacă la data scoaterii bunului din circuitul civil termenul de

20 de ani era implinit. Explicaţia constă în efectul retroactiv al uzucapiunii care se produce pe

data începerii posesiei ( deci înaintea scoaterii imobilului din circuitul civil). In această situaţie,

înscrierea în cartea funciară nu are efect constitutiv de drept real, ci doar un rol de publicitate

(excepţie de la regula efectului constitutiv de drept real al înscrierii în cartea funciară). După

circa o jumătate de secol de proiecte şi încercări nereuşite de implementare a unui sistem de

publicitate imobiliară pe întreg teritoriul naţional, în anul 1996 a fost adoptată Legea nr. 7/1996

a cadastrului şi publicităţii imobiliare. Acesta este sistemul cărţilor funciare. Noua reglementare

a preluat multe din dispoziţiunile Decretului-Lege 115/1938, dar noua lege nu mai cuprinde

dispoziţiile speciale, derogatorii de la dreptul comun în materie de uzucapiune (prevederile

cuprinse în art. 27 şi 28 din legea 115/1938). Drept urmare, de la data intrării în vigoare a legii

nr. 7/1996 uzucapiunea este şi rămâne reglementată de Codul Civil Român. Intrucât noua

reglementare nu conţine dispoziţii tranzitorii, rezolvarea conflictelor de legi privitoare la

uzucapiune urmează a se face potrivit principiilor care guvernează aplicarea legilor civile în

274

timp. Aşa fiind, uzucapiunile împlinite înaintea intrări în vigoare a Legii 7/1996 pe teritoriile de

carte funciară îsi produc efectele conform Legii 115/1938. Uzucapiunile începute dar

neîmplinite îşi vor putea produce efectele în condiţiile şi termenele prevăzute de Codul Civil

Român, la fel ca şi cele începute după data intrării în vigoare a legii. Pentru a dobândi dreptul

de proprietate prin uzucapiune, posesorul are uneori interesul să unească posesiunea sa cu a

autorului (antecesorului) sau pentru a realiza termenul legal al prescripţiei achizitive. Această

unire a posesiunilor se numeşte, în literatura şi practica judiciară, joncţiunea posesiunilor.

Joncţiunea posesiunilor nu este o obligaţie ci o facultate – aşa cum rezultă din textul art. 1860

Cod civil care prevede că “Orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune

prescripţia, să unească posesia sa cu posesia autorului său”. Cu alte cuvinte, posesorul actual

are posibilitatea să aleagă între a invoca sau nu unirea celor două posesii. Pentru a putea

invoca joncţiunea, autorul (la fel ca şi posesorul actual) nu poate fi titular al dreptului de

proprietate deoarece, în caz contrar, joncţiunea nu este posibilă. Cei doi posesori unesc

posesiunile lor pentru a putea prescrie împotriva proprietarului. Pentru a putea realiza

joncţiunea este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: să fie vorba de o posesie

propriu-zisă (utilă); posesorul actual să fi dobândit posesia imobilului de la autorul său pe baza

unui raport juridic (deoarece cel ce a uzurpat posesia altuia nu poate invoca joncţiunea).

Posesorul actual trebuie să continue posesia autorului său cu toate calităţile şi viciile acesteia,

termenul prescripţiei fiind cel necesar autorului său. In acest fel pot să apară trei situaţii diferite:

Posesia actuală este de aceeaşi natură cu cea a autorului, fiind de bună-credinţă sau de rea-

credinţă. In această situaţie posesorul actual va invoca întotdeauna joncţiunea, iar termenul va

fi de 10 – 20 de ani (în caz de bună-credinţă) sau de 30 de ani (în cazul relei-credinţe); Dacă

posesorul actual este de rea-credinţă iar autorul său a fost de bună-credinţă şi cu just titlu, el

va uzucapa în 30 de ani şi va avea interesul să invoce joncţiunea; Dacă posesorul actual este

de bună-credinţă şi are just titlu, iar autorul său a fost de rea-credinţă, el va putea opta pentru

soluţia cea mai avantajoasă: fie va începe o posesie nouă de 10 – 20 de ani, fie va invoca

joncţiunea posesiunilor şi va prescrie în 30 de ani.

101) Viciile de consimţământ.

Sunt vicii de consimtamant : eroarea, dolul (viclenia), violenta si leziunea. EROAREA-Eroarea

este falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act vicil. Dupa criteriul consecintelor care

intervin, eroarea este de trei feluri : eroarea-obstacol (numita si distructiva de voinat) este cea

mai grava forma a erorii, falsa prezentare cazand fie asupra naturii actului ce se incheie -; error

in negatio -; fie asupra identitatii obiectului -; error in corpore; eroarea-viciu de consimtamant

275

este falsa reprezen tare ce cade fie asupra calitatilor substantiale ale obiectului actului -; error

in substantiam, fie asupra persoanei cocontractante -; error in personam; eroarea-indiferenta

este falsa reprezentare a unor imprejurari mai putin importante la incheierea actului juridic civil

si care nu afecteaza insasi valabilitatea actului. Dupa criteriul naturii realitatii fals reprezentata,

se disting doua feluri de erori : eroarea de fapt, care este falsa reprezentare a unei situatii

faptice la incheierea actului juridic (care priveste obiectul actului, valoarea, cocontractantul);

eroarea de drept, care este falsa reprezentare a existentei ori continutului unei norme de drept

civil. In alcatuirea erorii-viciu de consimtamant intra un singur element, de natura psihologica -;

falsa reprezentare a realitatii -; de unde rezulta si dificultatea probarii, dovedirii sale. DOLUL

SAU VICLENIA-Dolul, numit si viclenie, este acel viciu de consimtamant care consta in

introducerea in eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a determina

sa incheie un act juridic. In esenta, deci, dolul este o eroare provocata (iar nu spontana, ca

eroarea propriu-zisa). Avand originea in dreptul privat roman -; unele se distingeau intre dolus

malus (dolul grav) si dolus bonus (dolul usor) -; dupa consecintele pe care le are, ori nu, asupra

valabilitatii actului juridic, se distinge intre : dolul principal (dolus dans causam contractui), care

este dolul ce cade asupra unor elemente importante, determinate la incheierea actului juridic si

care atrage anularea actului si dolul incident (dolus incidens), numit si incidental ori secundar,

care este dolul ce cade asupra unor imprejurari nedeterminate pentru incheierea actului juridic,

neatragand nevalabilitatea actului (se poate cere, insa, o reducere a prestatiei, daca e cazul).

Dolul, ca viciu de consimtamant, este alcatuit din doua elemente :un element obiectiv, material,

constand in utilizarea de mijloace viclene (masinatiuni, siretenii, manopere dolosive) pentru a

induce in eroare; un element subiectiv, intentional, constand in intentia de a induce in eroare o

persoana, pentru a o determina sa incheie un act juridic civil. Pentru a fi viciu de consimtamant,

dolul trebuie sa indeplineasca, cumulativ, conditiile :sa fie determinat pentru incheierea actului

juridic; sa provina de la cealalta parte. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orice mijloc

de proba, inclusiv martori sau prezumtii simple. VIOLENTA-Violenta este acel viciu de

consimtamant care consta in amenintarea unei persoane cu un rau care ii produce o temere ce

o determina sa incheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi incheiat. Dupa natura raului cu care

se ameninta, se distinge intre : violenta fizica -; vis -; existenta atunci cand amenintarea cu raul

priveste integritatea fizica ori bunurile persoanei; violenta morala -; metus -; existenta atunci

cand amenintarea cu raul se refera la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei. Dupa

caracterul amenintarii, se deosebeste intre :amenintarea legitima, justa cu un rau, care nu este

viciu de consimtamant (spre exemplu, creditorul il ameninta pe debitor cu darea sa in judecata

in cazul in care nu-si indeplineste indatorirea pe care o are) si amenintarea nelegitima, injusta,

cu un rau; numai aceasta are semnificatia juridica a viciului de consimtamant, atragand

anulabilitatea actului incheiat sub imperiul unei temeri insuflata de o asemenea amenintare. Ca

276

si dolul, violenta -; viciu de consimtamant este alcatuita din doua elemente :un element obiectiv,

exterior, care consta in amenintarea cu un rau; un element subiectiv, constand in insuflarea

unei temeri persoanei amenintata; ceea ce altereaza consimtamantul, in cazul violentei, este

tocmai aceasta temere insuflata victimei violentei. Pentru a fi viciu de consimtamant, violenta

trebuie sa intruneasca, cumulativ, urmatoarele doua conditii : sa fie determinanta pentru

incheierea actului juridic civil; sa fie injusta (nelegitima, ilicita). LEZIUNEA-Leziunea este acel

viciu de consimtamant care consta in disproportia vadita de valoare intre doua prestatii.

Structura leziunii difera in functie de conceptia care sta la baza reglementarii ei. In conceptia

subiectiva, leziunea presupune doua elemente : unul obiectiv, constand in disproportia de

valoare intre contraprestatii si unul subiectiv, constand in profitarea de stare de nevoie in care

se gaseste cealalta parte. In conceptia obiectiva, leziunea are un singur element : paguba

egala cu disproportia de valoare intre contraprestatii. Pentru anularea actului juridic civil pentru

leziune este necesar sa fie intrunite urmatoarele conditii : leziunea sa fie o consecinta directa a

actului respectiv; leziunea sa existe in raport cu momentul incheierii actului juridic; disproportia

de valoare intre contraprestatii trebuie sa fie vadita. In starea actuala a legislatiei noastre in

materie, leziunea are un domeniu restrans de aplicare, atat din punctul de vedere al

persoanelor care o pot invoca drept cauza de anulare, cat si din acela al actelor susceptibile de

anulare pentru leziune. Intr-adevar, sub primul aspect, leziunea priveste minorii intre 14 si 18

ani, adica minorii cu capacitate de exercitiu restransa. Sub cel de-al doilea aspect, sunt

anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care, in acelasi timp : sunt acte de

administrare; au fost incheiate de minorul intre 14-18 ani singur, fara incuviintarea ocrotitorului

legal; sunt lezionare pentru minor; sunt comutative.

 

277