UNIVERSITATEA BIOTERRA

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENTA

Coordonator stiintific : Prof. Univ. Dr. Burcin Octavian

ABSOLVENTA:ENACHE ECATERINA RALUCA

BUCURESTI

2013

UNIVERSITATEA BIOTERRA

FACULTATEA DE DREPT

RĂSPUNDEREA POLITICĂ A

GUVERNULUI ŞI MEMBRILOR SĂI ÎN

DREPTUL ROMÂNESC ŞI COMPARAT

Coordonator stiintific : Prof. Univ. Dr. Burcin Octavian

ABSOLVENTA:ENACHE ECATERINA RALUCA

BUCURESTI

2013

CUPRINS

CAPITOLUL I. CONSIDERATII INTRODUCTIVE 5

Sectiunea 1. A. Notiunea de raspundere politica; B. Originea institutiei 5

Sectiunea 2. Natura raspunderii politice a Guvernului si membrilor sai 9

Sectiunea 3. Corelatia raspundere politica-regim constitutional 13

Sectiunea 4. Evolutia reglementarii constitutionale a raspunderii politice 19

CAPITOLUL II. RASPUNDEREA POLITICA A GUVERNULUI IN

SISTEMUL ROMANESC ACTUAL 25

Sectiunea 1.

Raportul control parlamentar – raspundere politica a Guvernului 25

Sectiunea 2.: Corelatia vot de incredere-motiune de cenzura. 27

Sectiunea 3.: Angajarea raspunderii Guvernului 34

Sectiunea 4. :

Consecintele adoptarii unei motiuni de cenzura pe plan politico-constitutional 42

CAPITOLULL III.: RASPUNDEREA POLITICA A MINSITRILOR IN

SISTEMUL ROMANESC ACTUAL. 46

Sectiunea 1. Raspunderea colectiva si raspunderea individuala a ministrilor 46

Sectiunea 2. Remanierea Guvernamentala 49

3

Sectiunea 3. Raspunderea politica a primului-ministru. 53

CAPITOLUL IV. RASPUNDEREA POLITICA IN ALTE REGLEMENTARI

CONSITUTIONALE 59

Sectiunea 1. Sistemul Constitutional englez 59

Sectiunea 2. Sistemul constitutional american 63

Sectiunea 3. Sistemul constitutional francez 64

CAPITOLUL V. CONCLUZII 69

4

CAPITOLUL I. Consideraţii introductive

Secţiunea 1.: A. Noţiunea de răspundere politică; B. Originea instituţiei

A. Noţiunea de răspundere politică

De cele mai multe ori tratatele de drept public nu se opresc asupra sensului

noţiunii de răspundere politică, abordând-o ca pe un concept asupra căruia există

consensul teoreticienilor şi referindu-se la ea întotdeauna în raport de o anumită

instituţie: Guvern, Preşedinte, Parlament.

Fără a adânci un demers care ţine mai ales de teoria generală a dreptului, este

interesant a reţine opinia unui autor în domeniu, potrivit căreia identificăm în cadrul

formelor răspunderii juridice şi răspunderea juridica cu caracter politic1..

Nu mai puţin, în literatura de specialitate terminologia este diversă, nuanţată,

clarificarea ei fiind primul pas în înţelegerea instituţiei răspunderii politice a

Guvernului.

Constituţia României utilizează noţiunea de răspundere politică a Guvernului în

art 108, având ca titlu marginal “Răspunderea membrilor Guvernului”, şi respectiv în

art. 113, referitor la “Angajarea răspunderii Guvernului”.

Doctrina referitoare la instituţiile politice foloseşte adesea termenul de

responsabilitate, cu explicaţia că utilizarea acestui termen este doar rezultatul modului

1. Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului, Editura Actami, Bucuresti, 1996, p. 323

5

în care s-a realizat traducerea din literatura franceză a noţiunii corespunzătoare, sau

făcându-se o subtilă distincţie, se arată că “Răspunderea presupune o raportare activă

a Cetaţii : “prin autorităţile sale, la agentul acţiunii sociale” (în speţă a Parlamentului

faţă de Guvern), pe când responsabilitatea ne apare ca o raportare activă a “agentului

acţiunii sociale” faţă de Cetate, faţă de regulile şi autorităţile acesteia (în speţă a

Guvernului faţă de Parlament)”2

Aceste două situaţii de raportare sunt ilustrate de cele două articole din

Constituţie mai sus evocate, primul vizând atitudinea activă a Parlamentului, mai pe

larg detaliat apoi în art. 112 referitor la moţiunea de cenzură, iar cel de-al doilea

vizând acţiunea Guvernului de angajare a răspunderii sale în faţa Parlamentului, din

proprie iniţiativă.

Constituţia introduce în art. 108 (3) sintagma “responsbailitate ministerială”,

referindu-se la legea ce trebuie să reglementeze cazurile de răspundere şi pedepsele

aplicabile membrilor Guvernului. Desigur, alăturarea termenului de pedeapsă

cazurilor de răspundere a membrilor Guvernului nu trebuie să ducă la concluzia că o

lege a responsbailităţii ministeriale trebuie să aibă exclusiv în vedere răspunderea

penală a membrilor Guvernului3 şi deci responsabilitatea minsiterială s-ar referi doar

la răspunderea penală. Argumentul constă în aceea că legiuitorul constituant utilizând

noţiunea largă de cazuri de răspundere, nu introduce distincţii.

Singura lege romaneasca, referitoare la responsabilitatea ministerială,şi anume

Legea din 2 mai 1879, reglementa pe lângă răspunderea penală şi răspunderea civilă.

2 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol II, Ed. Nemira,ed. a doua revazuta si adaugita, Bucuresti, 1996, p.501 501.3 C.L. Popescu, Revista Romana de Drepturile Omului,Anteproiectul legii privind responsabilitatea ministeriala, anul 1997 , nr 14 ,pag. 62

6

Un autor utilizează noţiunea răspunderii politice făcând distincţie între

responsabilitatea ministerială şi responsabilitatea guvernamentală, vizând, după caz,

fie membrii Guvernului consideraţi individual, fie Guvernul în ansamblul său.

Distincţia constă în aceea că prima noţiune este mai largă decât cea de-a doua, aceasta

din urmă considerată fiind în sens strict. Astfel, în timp ce responsabilitatea

guvernamentală se referă la răspunderea colectivă a Guvernului, responsabilitatea

minsiterială evocă atât răspunderea solidară, cât şi pe cea individuală a fiecărui

membru al organului colegial, independent de angajarea răspunderii celorlalţi.

Este de altfel şi motivul pentru care lucrarea de faţă se intitulează “Răspunderea

politică a Guvernului şi membrilor săi în dreptul românesc şi comparat”, având în

vedere si existenţa răspunderii individuale a fiecărui membru al Guvernului, aşa cum

se va arăta.

Sfera responsabilităţii ministeriale excede conţinutului responsabilităţii

guvernamentale, incluzând într-o opinie4 şi responsabilitatea altor persoane care, fără

a fi membre în Guvern, deţin demnităţi asimilate cu funcţia de ministru, autorul

arătând că legea asupra responsabilităţii ministeriale trebuie să reglementeze inclusiv

răspunderea acestora.

Răspunderea politică presupune întotdeauna o luare de poziţie, fie că aceasta se

realizează de către cei guvernaţi, fie că provine de la Parlament. “Responsabilitatea

ministerială nu se mai bazează pe ideea de faptă imputabilă, nici pe cea de risc, deşi

nu le exclude, ci pe ideea că guvernanţii sunt în serviciul guvernaţilor.”5 Guvernanţii

răspund în faţa corpului electoral, în mod direct, cu ocazia alegerilor şi indirect, prin

formele prevăzute de Constituţie, în faţa Parlamentului. Deşi în ambele cazuri este 4 Mircea Preda , Autorităţile administraţiei publice.Sistemul constitutional romanesc. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 1385 Dan Claudiu Danişor – Drept consituţional şi instituţii politice, vol. 1, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 384.

7

vorba despre o răspundere politică, distincţia constă în aceea că prima este o

răspundere de fapt, extrajuridică, iar ultima o răspundere de drept, administativ-

disciplinară.

Toate aceste precizări asupra noţiunilor folosite în această materie urmăresc

delimitări şi clarificări conceptuale. Rigurozitatea terminologică lasă însă cel mai

adesea locul analizei aspectelor practice ale problemei cercetate, fără a impieta asupra

înţelegerii corecte a modului cum funcţionează instituţia răspunderii, termenii

răspundere şi responsabilitate fiind utilizaţi cu acelaşi sens.

B. Originea institutiei

Instituţia responsabilităţii ministeriale îşi are originea în evoluţia parlamentară

britanică6. Izvorul său este procedura cu caracter penal denumită impeachement,

apărută în secolul al XVI-lea. Procedeul, existent şi în prezent în regimul britanic şi

american, constă în acuzarea penală a unui membru al Guvernului de către una din

Camere, urmată de judecarea lui de către cealaltă Camera. Iniţial, procedura se

folosea doar cu privire la delictele de drept comun ale miniştrilor. În timp, procedeul

este folosit pentru a emite o judecată politică asupra acţiunii Guvernului.

Începând din 1742, miniştrii încep să se retragă în cazul unui vot negativ în

Camera Comunelor, evitând să apară în faţa Camerei Lorzilor, constituită în Curte

Supremă, instituindu-se astfel regula că Guvernul nu poate guverna fără încrederea

legislativului.

6 Idem

8

“Ideea responsabilităţii miniştrilor a trecut din Anglia pe continent, fiind

împrumutată de constituţiile revoluţionare ale Franţei şi apoi imitată de celelalte

constituţii care şi-au avut izvorul de inspiraţie în această revoluţie franceză.”7

Constituţia Belgiei din 1831 cuprinde această idee, de unde noi am preluat-o,

incluzând-o în Constituţia din 1866. Ideea de răspundere o găsim însa înca din timpul

Regulamentelor Organice, în ambele Principate.

Secţiunea 2.: Natura răspunderii politice a Guvernului şi membrilor săi

Doctrina nu este unitară în a califica răspunderea politică drept o problemă ce

aparţine sau nu juridicului.

Este sau nu răspunderea politică o formă a răspunderii juridice?

Se arată astfel că “Ideea de răspundere politică a Guvernului ,…., nu este

străină ideii de răspundere juridică, răspunderea politică, când ne raportăm la

autorităţile publice, nu reprezintă altceva decât o formă a răspunderii juridice,

instituţie a dreptului public, evocând prin această sintagmă Dreptul constituţional şi

Dreptul adminsitrativ”8

Un alt autor9 arată că Parlamentul exercită asupra Executivului un control

esenţialmente şi exclusiv politic, instrumentele şi procedurile de control parlamentar,

ca şi sancţiunile ce urmează să se aplice, având la rândul lor caracter exclusiv politic.

Cum una din procedurile de control este tocmai cea legată de punerea în discuţie a

responsabilităţii politice, după cum arată autorul, este evidentă excluderea din câmpul

7 Anibal Teodorescu – Organizarea executivului în regimul constituţional din 28 februarie 1938, Bucuresti, Lito, 1938, p. 2288 Antonie Iorgovan – op.cit., p. 5019 Cristian Ionescu – Instituţii politice şi drept constituţional, Ed. Fundaţiei “România de mâine”, Bucuresti, 1999, p. 285

9

răspunderii juridice a răspunderii politice a Guvernului şi membrilor săi, în opinia

acestuia.

În expunerea de motive la un anteproiect al legii responsabilităţii ministeriale10,

se arată că o asemenea lege trebuie să reglementeze ambele forme ale răspunderii

juridice prevăzute de Constituţie, adică atât cea penală cât şi cea politică, mai exact

“constituţional – politică”, cum o denumeşte autorul.

Nu mai puţin, în ciuda diversităţii formelor răspunderii juridice, un autor de

teoria generală a dreptului identifică o sumă de principii care înglobează o serie de

note comune caracteristice tuturor formelor de răspundere11. O trecere în revistă a

acestora ne duce la concluzia că răspunderea politică nu se încadrează în modelul

general al răspunderii juridice, având o natură specială.

Responsabilitatea politică are o natură aparte manifestată prin “existenţa unei

prezumări a faptei incriminate”12, ceea ce vine în contradicţie cu principiul prezumţiei

de nevinovăţie şi prin faptul că sancţiunea este pur politică, constând în obligaţia ce

incumbă ministrului sau Guvernului în ansamblul său să se retragă dacă pierde

încrederea Parlamentului.

Raporturile dintre Parlament şi Guvern sunt raporturi de natură politică şi

juridică, de unde ideea că răspunderea Guvernului are o natură dublă, politică şi

juridică13. Astfel, deşi se recunosc anumite consecinţe juridice ale răspunderii politice,

se arată că atunci când este pusă în discuţie răspunderea juridică a Guvernului şi a

10 C.L. Popescu – art. citat, p.6211 N. Popa – op.cit. p.324.Autorul identifică urmatoarele principii aplicabile oricărei forme de răspundere juridică :1.legalitatea răspunderii ; 2.principiul răspunderii pentru vina ; 3.principiul răspunderii personale ; 4.prezumţia de nevinovaţie ; 5.principiul proporţionalizării sancţiunii în raport cu gravitatea faptei, de circumstanţele săvârşirii sale.12 Dan Claudiu Dănişor, op.cit., p. 38513 Mircea Preda, op.cit.,p.134

10

membrilor săi, se are în vedere răspunderea civilă, administrativă sau penală, adică

răspunderea juridică stricto sensu.

Doctrica juridică interbelică făcea distrincţia între răspunderea politică şi cea

juridică, distincţia având la bază faptul că prima se declanşa pe tărâmul jocului politic,

fără ca în mod necesar să fie încălcat un text de drept pozitiv, în timp ce răspunderea

juridică se angaja pe tărîmul dreptului civil şi respectiv penal.

Astfel, Anibal Teodorescu identifică în doctrina dreptului administrativ trei

puncte de vedere privind calificarea noţiunii de responsabilitate ministerială:

responsabilitatea pur politică, responsabilitatea penală şi respectiv civilă. Din punctul

de vedere al acestui autor responsabilitatea politică este aceea pe care ministrul şi-o

atrage atunci când din punct de vedere politic, el a comis o greşeală sau a făcut un

fapt ce poate fi considerat ca greşeală.14

Intr-o opinie se arata ca răspunderea juridică a membrilor Guvernului îşi are

cadrul constituţional în dispoziţiile art. 108 alin. 2 şi 3, excluzând astfel răspunderea

politică a Guvernului din sfera răspunderii juridice.15

Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului, deşi puterile statului sunt

egale, datorită gradului de reprezentativitate al Parlamentului, “organul reprezentativ

suprem al poporului român”.

Fiecare ministru se află în cadrul activităţii sale în două ipostaze: membru al

Guvernului şi conducător al organului adminsitraţiei publice centrale, adică ministru.

14 Anibal Teodorescu, op.cit.,p.23815 Mircea Preda, op.cit,p. 136

11

Pornind de la această disociere, un autor16 arată că în funcţie de ipostaza din

care este privit, ministrul va răspunde cu o formă sau alta a răspunderii sociale:

răspunderea politică în calitate de membru al Guvernului şi răspunderea juridică în

calitate de ministru.

Un argument în favoarea susţinerii caracterului politic al răspunderii în calitate

de membru al Guvernului, ar putea fi caracterul politic al instituţiei Guvernului, rolul

său politic, care decurge din originea sa parlamentară şi din dependenţa sa de

programul acceptat de Parlament, votul Parlamentului reprezentând încrederea

acestuia atât în echipa guvernamentală , căt şi în programul pe care îl are de înfăptuit

în perioada mandatului.

Răspunderea politică a Guvernului este o instituţie de drept public şi atunci

când este pusă în discuţie de Parlament, ea poate avea la bază motive juridice,

constând în încalcarea unor norme şi principii de drept. Nu mai puţin, realitatea

demonstrează că jocul politic este adevăratul motor al punerii în discuţie a răspunderii

politice a Guvernului, iar dreptul nu face decât să recunoască această instituţie, şi nu

să o creeze. Este de altfel şi motivul pentru care art. 112 din Constituţie referitor la

moţiunea de cenzură are un conţinut exclusiv procedural, a reglementa cazurile în

care răspunderea politică să fie angajată reprezentând o iniţiativă care nu ţine seama

de realitătile politice. Constituţia recunoscând existenţa răspunderii politice nu face

decât să o reglementeze din punct de vedere procedural, pentru ca în acest mod să

limiteze pe cât posibil orice posibilitate de comitere a abuzurilor de către Parlament

prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, şi pentru a se asigura garanţii de stabilitate

pentru Guvern.

16 Valentin Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român.Partea generala. Ed. All, 1996,ed. a doua revazuta si adaugita, p.79

12

S-ar putea spune astfel că răspunderea politică a Guvernului este juridică doar

prin procedură, din punct de vedere substanţial situaţiile în care este pusă în discuţie

neavând în mod necesar un fundament juridic.

Răspunderea politică, “deşi se întemeiază pe acelaşi principiu ca

responsabilitatea civilă sau penală, adică pe faptul că puterea politică este ţinută să

dea socoteală de actele sale şi să-şi asume consecinţele acestora”17, această formă de

răspundere are o natură aparte, distinctă de cea “pur politică sau politică şi morală”18

angajată în faţa poporului sau partidelor şi bazată, aşa cum se arată19, pe ideea de

culpă a celui care răspunde.

Secţiunea 3.: Corelaţia răspundere politică-regim constituţional

Răspunderea ministerială capată diferite particularităţi în funcţie de regimul

constituţional prezidenţial, semiprezidenţial sau parlamentar consacrat de legea

fundamentală a unui stat.

Regimul constituţional se referă la modul în care au fost reglementate în legea

fundamentală organizarea puterilor şi relaţiile dintre ele, cu accent pe raporturile

dintre Parlament şi instituţiile guvernamentale, cum se acomodează şi se limitează

reciproc în acţiunea lor.

Din multitudinea de tipuri de regim existente în fiecare stat, în funcţie de

tradiţie şi evoluţia politică şi juridică a fiecăruia, doctrina a dedus existenţa câtorva

modele, cu grad ridicat de generalizare, în afara cărora există o serie de variaţiuni.

A. Regimul prezidential 17 Dan Claudiu Danişor, op.cit.,p38518 Genoveva Vrabie, Organizarea politico-etatică a României,Ed. Cugetarea, Iasi, 1993, p. 30219 Antonie Iorgovan, op. cit., p. 503

13

Acest tip de regim este cel mai bine ilustrat de Constituţia şi practica SUA.

Dintre trăsăturile sale, două ne interesează în mod deosebit:

a) alegerea şefului statului de către naţiune, fapt care asigură preşedintelui un grad de

reprezentativitate identic cu cel al Parlamentului;

b) inexistenţa mijloacelor de presiune reciprocă a puterilor.

Această ultimă caracteristică este esentială pentru particularizarea acestui tip de

regim, prima putând fi întâlnita şi în alte tipuri de regim decât cel prezidenţial. Ea se

concretizează în faptul că Parlamentul nu poate răsturna Executivul care, avându-l ca

şef pe Preşedinte, îşi sprijină legitimitatea direct pe popor, fără intermedierea

reprezentanţei naţionale. Executivul are un singur pol de decizie, datorită absenţei

funcţiei primului-minsitru.

Esenţial este că, în acest tip de regim, nu există instituţia răspunderii

ministeriale. Membrii Executivului sunt numiţi şi demişi în mod voluntar de

Preşedinte, fără intervenţia Congresului. Secretarii de stat (miniştrii) sunt responsabili

doar în faţa Preşedintelui, care exercită asupra lor o veritabilă putere ierarhică. Ca o

contrapondere la inexistenţa responsabilităţii ministeriale, Executivul nu poate dizolva

legislativul, fapt care face ca Executivul şi Legislativul să se echilibreze. De altfel,

responsabilitatea ministerială se prezintă “ca un complement şi ca o contrapondere a

dreptului de disoluţie”20. Existenţa separată a celor două instituţii, care nu au sens

decât împreună, ar distruge echilibrul constituţional.

B. Regimul parlamentar

20 Dan Claudiu Danisor: op.citata, p. 384

14

Din punctul de vedere care ne interesează, caracteristicile sale sunt:

a) Preşedintele este ales de Parlament – în formele de guvernamânt republicane;

b) Dualismul Executivului, ai cărui poli sunt Şeful statului şi Guvernul;

c) Şeful statului este iresponsabil din punct de vedere politic. Acest fapt se sprijină pe

regula contrasemnării actelor şefului statului de către miniştri, fapt care are ca efect

transferul răspunderii de la Preşedinte la miniştri. Astfel, Parlamentul va putea

sancţiona ministrul, dar nu şi pe autorul real al actului. Inexistenţa responabilităţii

politice a şefului statului face ca acesta să fie elementul fix al Executivului.

d) Existenţa reponsabilităţii ministeriale care face din Guvern “elementul mobil al

Executivului”21.

În regimul parlamentar, miniştrii sunt responsabili în faţa Parlamentului din

punct de vedere politic, atăt individual, cât şi colectiv.

Guvernul sau Cabinetul este în acest regim elementul cheie al construcţiei

instituţionale.

Numit de şeful statului, îşi stabileşte el singur politica pentru care este

responsabil în faţa Parlamentului.

Minştrii nu mai sunt, ca în regimul prezidenţial, simpli executanţi ai politicii

Şefului statului, Cabinetul fiind un centru de impuls politic.

Responsabilitatea în faţa Parlamentului poate fi angajată fie la iniţiativa

acestuia, şi atunci vorbim de interpelare (a treia Republică Franceză), moţiune de

cenzură (Anglia), moţiune de neîncredere (Italia), fie la iniţiativa Executivului însuşi

şi atunci procedura se numeste vot de încredere. În oricare dintre variante, un vot care

arată neîncrederea în Guvern atrage după sine obligativitatea demisiei dacă Şeful

statului nu dizolvă Parlamentul.

21 Idem, p. 352

15

Regimul parlamentar poate fi la rândul sau monist sau dualist, în funcţie de

rolul Şefului statului în cadrul Executivului.

Regimul parlamentar dualist, dezvoltat sub domnia dinastiei de Orleans (1830-

1848) se caracterizează prin intervenţia activă a şefului statului în viaţa politică. În

acest regim, miniştri sunt aleşi liber de şeful statului, ceea ce face ca aceştia să

răspundă politic atât faţă de şefului statului, cât si faţă de legislativ.

În regimul parlamentar monist Şeful statului joacă un rol mult mai puţin

important în raport cu Guvernul. În acest regim Guvernul răspunde doar în faţa

Parlamentului.

Regimul parlamentar monist poate să evolueze fie spre preponderenţa

Executivului, fie spre cea a Legislativului.

În primul caz responsabilitatea guvernamentală este doar teoretică, având în

vedere că prin dreptul pe care primul-ministru îl are de a dizolva Camera secundă,

majoritatea este totdeauna de partea Guvernului.

Regimul parlamentar monist cu preponderenţa legislativului presupune un

climat politic diferit, în care incapacitatea constituirii unei majorităţi nete face ca

Executivul sa fie instabil şi subordonat Parlamentului, în timp ce responsabilitatea

ministerială se agravează.

Acest regim este cunoscut şi sub numele de “regim de adunare”. Reacţia la

acest model a apărut în doctrină prin formularea teoriei “parlamentului raţionalizat”,

16

care urmăreşte raţionalizarea atribuţiilor forului legislativ şi restabilirea echilibrului

între acesta şi Executiv.22

C. Regimul semiprezidenţial

Constituţia Republicii a V-a franceze a inaugurat un regim semiprezidenţial, ale

cărui caracteristici au fost accentuate prin reforma constituţională din 1962.

Se caracterizează prin două trăsături esenţiale:

a. Preşedintele este ales prin vot universal;

b. Primul-Minsitru şi Guvernul sunt responsabili în faţa Parlamentului.

Se pot întâlni, în funcţie de poziţia Preşedintelui faţă de majoritatea

parlamentară mai multe situaţii:

A. Majoritatea este de aceeaşi parte cu Preşedintele şi îl cunoaşte drept şef. Raportul

de forţe între Şeful statului şi prim-ministru înclină în favoarea primului. De principiu

primul-ministru este responsabil doar în faţa Parlamentului. In fapt însă, în situaţia

unui conflict între Preşedinte şi primul-ministru, Preşedintele va reuşi să-şi impună

punctul de vedere, căci are de partea sa majoritatea parlamentară căreia îi este şef. In

acelaşi timp, deşi teoretic Preşedintele nu poate revoca miniştri, în fapt acest lucru se

întâmplă, preşedintele dominând Parlamentul, fiind şeful majoritătii şi prin

intermediul acesteia, Guvernul.

B. Preşedintele este membru al majorităţii, dar nu îi este şef. In această situaţie,

primul-ministru este şeful majorităţii, ceea ce face ca rolul Preşedintelui să scadă

22 Cristian Ionescu, op.cit. p. 150

17

proporţional cu creşterea rolului primului-ministru, care domină politica statului fără a

fi însa la fel de puternic ca Preşedintele în situaţia anterioară.

C. Majoritatea parlamentară este opusă preşedintelui. Primul-ministru, şef al

majorităţii parlamentare este foarte puternic, fapt care atrage consecinţe pe planul

răspunderii politice a Guvernului, în sensul că practic ea nu va fi pusă niciodată în

discuţie.

Sintetizând, problema răspunderii politice a Guvernului în faţa Parlamentului

nu se pune în sistemele prezidenţiale, ci doar în cele parlamentare şi

semiprezidenţiale.

În România, în care sistemul politic este semiprezidenţial atenuat sau

parlamentarizat23, Guvernul răspunde numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa

activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri

pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. Prin acest fapt Constituţia din

1991 se apropie de regimul parlamentar, de care se deosebeşte însă în mod esenţial

prin aceea că Preşedintele este ales prin vot universal şi direct, deşi prin atribuţii se

aseamănă cu conducătorul statului în regimul parlamentar.De amintit în acest sens

doar câteva din caracteristicile sale :-dreptul de disoluţie a Parlamentului este

prevăzut în condiţii foarte restrictive, care practic îl fac inexercitabil de către Şeful

statului ;

- Guvernul în ansamblul său şi membrii săi nu răspund politic faţă de

Preşedinte ;

- Preşedintele nu are atribuţii decizionale reale în formarea, menţinerea şi

schimbarea Guvernului ;

23 Antonie Iorgovan,Ioan Muraru,Ion Deleanu,Florin Vasilescu,Ioan Vida,Mihai Constantinescu, Constitutia Romaniei comentata si adnotata, Regia Autonoma Monitorul Oficial, 1992, p. 184.

18

- Preşedintele nu este iresponsabil din punct de vedere politic, conform

procedurii prevăzute în art. 95 din Constituţie el poate fi suspendat de Parlament şi

demiterea sa supusă referendumului .

Secţiunea 4.: Evoluţia reglementării constituţionale a răspunderii politice

În ţara noastră, ideea de responsabilitate a miniştrilor a fost legiferată, pentru

prima dată, în Regulamentele Organice. Astfel, în art. 150 din Regulamentul Organic

al Munteniei se prevedea că fiecare dintre miniştri îşi va avea departamentul său

despărţit în secţii, iar secretariatul fiecărei secţii va iscăli în toate hârtiile şi poruncile

şi va fi răspunzător împreună cu ministrul pentru toate treburile pe care le va primi

acea secţie. Dispoziţii asemănătoare erau inserate şi în art. 137 din Regulamentul

Organic al Moldovei.

În primele constituţii scrise, structurate pe coordonatele regimului parlamentar,

răspunderea politică solidară a miniştrilor nu şi-a gasit o formulare expresă. Cu timpul

însă, tot mai multe constituţii au oglindit, fie explicit, fie doar implicit, această regulă

de bază a regimului parlamentar.

Constituţia României din 1866, care preia modelul belgian24, nu cuprindea nici

o dispoziţie din care să se desprindă intenţia de a consacra aspectul solidar al

responsabilităţii ministeriale. În aceste condiţii, recunoaşterea caracterului solidar al

răspunderii politice a minşitrilor a avut o origine cutumiară25.

Întrucât răspunderea solidară a Cabinetului nu exclude răspunderea individuală

a miniştrilor în faţa Parlamentului, în mod firesc, în practica de stat posterioara intrării

24 Anibal Teodorescu ,op. cit. ,p. 23825 Tudor Drăganu, Drept constituţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 170

19

în vigoare a Constituţiei din 1866, sunt întâlnite şi exemple de voturi de neîncredere

îndreptate exclusiv împotriva unui anumit ministru.

În general, atunci când votul de neîncredere era îndreptat numai împotriva unui

ministru, se considera că aceasta nu trebuie să ducă în mod necesar la demisia

întregului Cabinet ministerial.

În cadrul practicii formate ulterior punerii în aplicare a Constituţiei din 1866,

recunoaşterea responsabilităţii individuale a unui ministru nu excludea în nici un fel

posibilitatea solidarizării cu acesta a întregului Guvern.

În acelaşi timp, regula potrivit căreia ori de câte ori blamul dat unui anumit

ministru viza în acelaşi timp şi politica generală a Guvernului acesta era obligat să se

retragă în întregul său, s-a acreditat la rândul ei în viaţa publică. În orice caz, dacă cel

împotriva căruia Parlamentul îşi manifesta neîncrederea era primul-ministru, s-a

considerat că toţi miniştrii erau obligaţi să demisioneze odată cu el.

O trăsătură caracteristică fundamentală a responsabilităţii politice a Guvernului

în faţa Parlamentului, aşa cum ea s-a dezvoltat în ţara noastră dupa 1866, a fost

consacrarea regulii că nu numai votul de neîncredere al Camerei Deputaţilor, dar şi

cel al Senatului obliga Guvernul să demisioneze. Totuşi, în practica parlamentară,

aceasta regulă cutumiară a fost atenuată, în sensul că s-a admis că votul de

neîncredere în Guvern, adoptat de Senat, ramânea fără efecte dacă, printr-o moţiune

expresă, Adunarea Deputaşilor îşi manifesta încrederea în Cabinetul Ministerial.

Consecinţa unei asemenea situaţii putea fi dizolvarea Senatului.

Existenţa unui executiv bifurcat: un şef de stat iresponsabil şi un Guvern

responsabil atât pentru propriile acte cât şi pentru cele ale Şefului statului, ca şi

20

consacrarea dreptului acestuia din urmă de a dizolva corpurile legiuitoare, elemente

necesare pentru caracterizarea regimului parlamentar, erau expres oglindite în

Consituţia din 1866.

După opinia lui G.G. Meitani, răspunderea politică a miniştrilor în faţa

Parlamentului era o consecinţă a consacrării concomitente prin Constituţia din 1866 a

dreptului Şefului statului de a numi miniştri şi a principiului iresponsabilităţii

acestuia. Dar dacă Şeful statului ar avea o libertate discreţionară în exercitarea

prerogativei sale de numire a miniştrilor, el nu ar mai putea fi socotit inviolabil,

răspunderea lui fiind angajată prin însuşi actul desemnării miniştrilor. De aceea în

scopul de a face sa dispară orice răspundere ce ar putea să decurgă din actul de numire

a miniştrilor, Şeful statului era ţinut, în sistemul Constituţiei din 1866, să-şi cheme

consilierii din sânul Reprezentanţei Naţionale, iar “când e o neînţelegere între Guvern

şi Cameră, una din aceste două puteri se retrage, minister sau parlament, cel dintâi

prin depunerea demisiei, cel de-al doilea prin disoluţiune”.26

Conform acestui autor, regula răspunderii politice a miniştrilor nu trebuia

concepută ca o creaţie cutumiară, ci ca o normă implicită, “ca un corolar necesar al

principiului iresponsabilităţii Şefului statului”.27.

G.G. Rarincescu sublinia că în România, regula răspunderii politice a

miniştrilor “s-a format pe cale cutumiară sub influenţa constituţiunilor străine, cum

este Constituţiunea engleză şi cea franceză.”28

26 G.G. Meitani; Studie Constitutionale,Bucureşti,1878, p. 2927 Tudor Drăganu, Inceputurile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până în anul 1916 ,Ed. Dacia, Cluj 1991, p.31228 G.G. Rarincescu – Curs de drept consitutional, litogr., Bucureşti, 1940, p. 163

21

Regula răspunderii politice a miniştrilor în faţa Parlamentului îşi găseşte o

consacrare expresă, dar pe cale indirectă, în revizuirea constituţională din 1884.

Astfel, prin alin. 4 al art. 130 introdus în Constituţia din 1866 se arăta:

« Se vor putea înfiinţa secretari de stat. Ei vor putea lua parte la dezbaterile

corpurilor legiuitoare, sub responsabilitatea miniştrilor. »

Totuşi, prin faptul că obligaţia miniştrilor de a demisiona nu era prevăzută, în

cazul unui vot de neîncredere, sarcina de a preciza conţinutul acestei reguli a revenit

în continuare doctrinei dreptului constituţional.

Atât înainte, cât şi după revizuirea din 1884 a Constituţiei din 1866, regula că

miniştrii sunt obligaţi să demisioneze în situaţia unui vot de neîncredere al

Parlamentului era puternic înrădăcinată în conştiinţa contemporanilor. Conform

practicii, votul de neîncredere putea să vizeze un minsitru, cât şi Guvernul în

ansamblul său.

Această practică a continuat sub regimul Constituţiei din 1923, reglementarea

pe care o conţinea cu privire la răspunderea politică fiind similară cu cea din 1866,

deşi marchează un evident progres sub aspect terminologic.

Optica se schimbă radical prin introducerea Constituţiei din 1938 ce marchează

instaurarea în România a regimului autoritar al lui Carol al II-lea.

Potrivit lui Rarincescu, referitor la această Constituţie, “Responsabilitatea

miniştrilor este una din piesele esenţiale ale actualei organizaţiuni constituţionale.”29

29 Rarincescu; op.cit, p. 779

22

Definind responsabilitatea politică ca fiind “aceea care are o sancţiune de ordin

politic în faţa unor organe politice, Regele şi Parlamentul”30, autorul arată că potrivit

noii constituţii această responsabilitate nu mai functionează decât faţă de Rege,

concluzionând că “prin aceasta s-a înlăturat regimul parlamentar care făcea guvernul

responsabil în faţa parlamentului, regim care se ştie cât de multe neajunsuri a avut”.

Mai presus de a stabili dacă aceasta opinie este una politică sau juridică, şi de a

evalua consecinţele practice ale acestei noi reglementări, este de menţionat că rolul

Parlamentului în stat este în mod esenţial redus.

Cu privire la Constituţiile adoptate după ascensiunea la putere a partidului

comunist, respectiv cele din anii 1948, 1952 şi 1965, interesul de a le analiza nu poate

fi util în a fundamenta o teorie ştiinţifică, practic regulile responsabilităţii politice au

fost cele aplicate discreţionar de un regim totalitar.

La nivel principial, se arată că, potrivit Constituţiei din 1965, ca o consecinţă a

faptului că Consiliul de Miniştri era un organ colegial care îşi desfaşura activitatea

potrivit principiului conducerii colective, fiecare membru al Consiliului de Miniştri

este răspunzător în faţa Marii Adunări Naţionale atât pentru propria sa activitate, cât

şi pentru întreaga activitate a Consiliului de Miniştri. În intervalul dintre sesiunile

Marii Adunări Naţionale, acesta răspundea în aceleaşi condiţii faţă de Consiliul de

Stat, organ al puterii de stat cu activitate permanenta.

Constituţia din 1991 a dat instituţiei răspunderii politice a Guvernului în faţa

Parlamentului o reglementare radical diferită în comparaţie cu regulile cutumiare

împământenite în ţara noastră în perioada 1866-1938.

30 Idem ,p.780

23

Unul din aspectele de distincţie constă în primul rând în aceea că “dacă în

perioada 1866-1938 responsabilitatea solidară a întregului Guvern în faţa

Parlamentului coexistă cu responsabilitatea individuală a fiecărui ministru, în schimb

Constituţia noastră din 1991 consacră un sistem care nu cunoaşte decât

responsabilitatea solidară a Guvernului în faţa Parlamentului”31.

În al doilea rând, Constituţia din 1991, abătându-se de la tradiţia parlamentară a

ţării noastre, potrivit căreia votul de neîncredere al unei singure camere a

Parlamentului era suficient pentru a obliga Guvernul să demisioneze, a prevăzut că

moţiunea de cenzură se dezbate şi se votează în şedinţa comună a celor două camere.

În concepţia Tezelor pentru elaborarea proiectului de Constituţie numai

Adunarea Deputaţilor era cea care putea angaja răspunderea Guvernului printr-o

moţiune de cenzură.

Un parlamentar a propus completarea textului cu un nou alineat având

următorul cuprins: “Membrii Guvernului, care motivat s-au abţinut de la vot sau au

votat împotriva unor hotărâri, ordonanţe sau altor măsuri adoptate de Guvern, nu sunt

solidar răspunzători decât pentru faptele de care se fac culpabili.”32

Desigur, propunerile au fost numeroase, textul final al reglementării răspunderii

fiind unul echilibrat.

31 Tudor Drăganu – Drept constituţional şi instituţii politice – Tratat elementar, vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998,p.17032 Monitorul Oficial al Romaniei, anul II, nr. 32, partea a II-a, 31 oct. 1991, p. 29

24

CAPITOLUL II.:

Răspunderea politică a Guvernului în sistemul românesc actual

Secţiunea 1.: Raportul control parlamentar – răspundere politică a Guvernului

Din analiza prevederilor constituţionale şi a principiilor generale ale dreptului

public, rezultă că Guvernul acţionează în deplinătatea competenţei sale pentru

realizarea atribuţiilor ce îi revin, controlul parlamentar exercitându-se doar în limita

prevederilor constituţionale şi numai prin folosirea căilor şi procedurilor pe care

Constituţia le pune la dispoziţia Parlamentului.

“Parlamentul nu se poate substitui competenţei Guvernului, nici nu are dreptul

să emită “avize” ori să acorde “viză de control preventiv” cu privire la actele efectuate

de Guvern.”33

Deşi “legiferarea rămâne împuternicirea primordială a Parlamentului”,34

controlul efectuat de Parlament reprezintă una din laturile cele mai importante ale

activităţii parlamentare.

Cu privire la natura acestui control, aşa cum arată autorii francezi Pierre Avril

şi Jean Giguel, “termenul de control desemnează activităţile politice ale adunărilor,

spre deosebire de activitatea lor legislativă, şi acoperă o mare diversitate de operaţiuni

care merg de la punerea în joc a responsabilităţii Guvernului, pâna la activităţi pur

informative.”35

33 Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituţia României – comentată şi adnotată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 33034 Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Pro Arcadia, Bucureşti, 1993, vol II, p. 9935 Jean Gicquel, Pierre Avril, Droit pralamentaire, 2 edition, Ed, Montchrestien, Paris, 1996, p. 221

25

Fundamentul conceptual al controlului parlamentar trebuie căutat în faptul că

Parlamentul este “organul suprem reprezentativ al poporului”. El primeşte exerciţiul

puterii ce aparţine naţiunii, fapt care îi dă legitimitatea de a supraveghea modul de

înfăptuire a politicii statului de către Guvern, încât acesta să corespundă aspiraţiilor

majorităţii poporului.

Mijloacele de control puse la dispoziţia Parlamentului diferă, după cum ne

aflăm într-un regim parlamentar clasic sau un regim prezidenţial, întemeiat pe

separaţia rigidă a puterilor. Într-un asemenea sistem, chiar dacă Parlamentul nu are

posibilitatea de a răsturna Guvernul, el dispune de alte pârghii care îi eficientizează

controlul.

Un important mijloc de control parlamentar îl consituie responsabilitatea

Guvernului faţă de Parlament. Punerea în joc a răspunderii Guvernului se poate

înfaptui fie din iniţiativa Guvernului, fie a Parlamentului, prin iniţierea unei moţiuni

de cenzură.

Profesorul I. Deleanu36 identifică printre procedurile şi mijloacele de control

parlamentar,care sunt susceptibile a fi finalizate printr-o sancţiune acceptarea de către

Parlament a programului de guvernare şi acordarea votului de încredere, interpelarea,

moţiunea de cenzură şi angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program, a unei

declaraţii de politică generală sau asupra unui proiect de lege.

36 op. citata, p. 177

26

Interesantă este clasificarea pe care o face un autor de drept constitutional37

referitor la funcţiile Parlamentului, în funcţie de conţinutul atribuţiilor acestuia.

În cadrul celor şase puncte identificate, printre care, în cadrul aceleiaşi funcţii

se numără alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi

statale şi district, controlul parlamentar, autorul include răspunderea Guvernului în

cadrul primei funcţii, şi nu în sfera controlului parlamentar.

Aceeaşi tratare a răspunderii politice a Guvernului în afara controlului

parlamentar este realizată şi de alt autor38, care identifică ca mijloace de control

obligaţia Guvernului de a informa Parlamentul şi controlul prin întrebări, interpelări şi

anchete, tratând distinct problematica răspunderii Guvernului de cea a controlului

parlamentar. Nu mai puţin însă autorul le tratează în cadrul aceleiaşi secţiuni. Faptul

că Parlamentul acordă votul de învestitură nu afectează cu nimic conţinutul şi sfera

controlului parlamentar ulterior, căci Parlamentul nu îşi însuşeşte programul

Guvernului, ci doar îl acceptă în principiu.

Secţiunea 2.: Corelaţia vot de încredere-moţiune de cenzură.

Înainte de a analiza problema pe fond, mă voi opri asupra noţiunii de moţiune,

pentru a surprinde câteva aspecte teoretice şi practice care o caracterizează,

conturându-i astfel regimul juridic.

37 I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1997.Autorul, pe criteriul atribuţiilor Parlamentului identifică următoarele funcţii:a)funcţia legislativă; b)stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice; c)alegerea,formarea,avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale; d)controlul parlamentar; e)conducerea în politica externă; f)organizarea şi funcţionarea proprie.Controlul parlamentar, la răndul său este structurat pe şase puncte :1.controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programme ;2.controlul exercitat prin comisiile parlamentare ;3.controlul exercitat prin întrebări şi interpelări ;4.dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare ;5.controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor ;6.controlul exercitat prin Avocatul Poporului.38 A. Iorgovan, op. cit., p. 496

27

În art. 64 din Constituţie se arată că Senatul şi Camera Deputaţilor adoptă legi,

hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor.

Moţiunea este un act juridic al Parlamentului – moţiunea de cenzură, sau al

Camerelor – moţiunea simplă, “prin care se exprimă, după caz, voinţa juridică sau

politică a corpurilor legiuitoare într-o anumită problemă de politică internă şi

externă”39 Aşa cum arată acelaşi autor “moţiunile nu sunt susceptibile să reglementeze

relaţii sociale.”

Moţiunea este susceptibilă a produce efecte juridice în măsura în care legea

leagă de adoptarea unei moţiuni producerea unor asemenea efecte, cum ar fi

retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.

Deşi articolul 64 din Constituţie se referă la moţiune ca fiind un act juridic, în

practica parlamentară, camerele au adoptat acte eminamente politice cu denumirea de

moţiune.

Revenind, în susţinerea corelaţiei pe care am enunţat-o, formula care exprima

cel mai sintetic relaţia între votul de încredere şi moţiunea de cenzură ar fi cea potrivit

căreia “moţiunea de cenzură este simetric opusă votului de încredere”40

Nu se poate descifra mecanismul logic al functionării Guvernului făra a observa

ca fundamentul moţiunii de cenzură constă tocmai în votul de încredere.

39 Cristian Ionescu, op. cit., p. 30140 A. Iorgovan, I.Muraru, I.Deleanu, F.Vasilescu,I.Vida, M. Constantinescu,op.cit.,p.250

28

Prin adoptarea moţiunii de cenzură mandatul de încredere acordat de Parlament

încetează, iar Guvernul este demis. Rezultă deci că mandatul de încredere are nu

numai semnificaţia învestirii, pe baza sa, a Guvernului, dar şi a necesităţii ca, pe toată

durata misiunii sale, acesta să se bucure de sprijinul majorităţii parlamentare, prin

votul căreia s-a format. Atunci când acest sprijin, şi deci încrederea pe care o

presupune nu mai există, adoptarea moţiunii de cenzură creează posibilitatea ca, prin

formarea unui nou Guvern, echilibrul dintre Parlament şi Guvern să fie restabilit.

Astfel, moţiunea de cenzură este instrumentul juridic prin care Parlamentul

poate retrage încrederea acordată Guvernului. Mandatul de încredere, obiectivat în

votul de încredere, “constituie esenţa raporturilor dintre Parlament şi Guvern, din care

rezultă autonomia şi colaborarea lor”.41

“Acceptarea programului de guvernare şi acordarea votului de încredere este

procedura constituţionala de control parlamentar care poate avea ca finalitate

învestirea şi legitimarea Guvernului.”42 Audierea candidaţilor şi dezbaterea

programului de guvernare constituie atăt modalităţi de informare, cât şi de control

asupra Guvernului, urmate, în mod necesar, de un vot de neîncredere – refuzul

Parlamentului de a învesti Guvernul - , fie de un vot de încredere, adică de învestirea

Guvernului.

« Moţiunea de cenzură este procedura prin care Camera Deputaţilor şi Senatul,

în şedinţă comună, pun în cauză răspunderea politică a Guvernului, printr-un blam la

adresa acestuia şi a activităţii lui. Efectul admiterii moţiunii îl constituie încetarea

forţata a mandatului Guvernului. » .”43

41 Idem, pag. 25142 I. Deleanu, op. cit, p. 17243Idem, p.173

29

Procedura adoptării unei moţiuni de cenzură este fixată de Constituţie în art.

112 prin reguli precise:

A) Iniţiativa moţiunii de cenzură nu poate fi decât colectivă.

B) Numărul minim al celor care o iniţiază trebuie să fie de cel putin o

patrime din numărul total al deputaţilor şi Senatorilor..

C) La data depunerii, ea se comunică Guvernului şi nu poate fi dezbătută în

Parlament decât după trei zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a

celor două Camere.

D) Pentru adoptarea moţiunii este necesară cel puţin majoritatea absolută.

E) Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au

semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu

excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea.

Cu privire la numărul parlamentarilor ce trebuie să semneze moţiunea, soluţiile

din diferite Constitutii sunt diverse. Astfel, pentru a putea fi iniţiată, moţiunea trebuie

semnată în Franţa şi Spania de 1/10 din numărul deputaţilor. În Spania şi Belgia se

cere în plus ca moţiunea să cuprindă şi numele candidatului la preşedinţia Guvernului.

În Grecia moţiunea de cenzură trebuie semnată de 1/6 din deputaţi. Această

Constituţie cere în plus să se fi scurs un termen de şase luni de la respingerea de către

Cameră a moţiunii de cenzură precedentă. Dacă moţiunea este semnată de majoritatea

absolută a deputaţilor, atunci condiţia anterioară nu mai subzistă.

În România moţiunea poate fi iniţiata de cel putin o patrime din numărul total al

deputaţilor şi senatorilor. Dacă nu se realizează această proporţie, moţiunea de

cenzură nu mai este luată în discuţie, şi desigur, nici supsă votului.

30

Dezbaterea moţiunii de cenzură initiată regulamentar se face după trei zile de la

data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere. Acest termen este

stabilit pentru a împiedica votul fără reflecţie, la primul impuls. După dezbatere,

moţiunea este supusă votului celor două Camere reunite în plen.

Odată cu depunerea moţiunii, ea se comunică Guvernului, pentru ca acesta,

cunoscându-i conţinutul, să se poată apara. Acest fapt urmăreşte evitarea adoptării

unei moţiuni prin surprindere, constituind astfel un factor de raţionalizare a procedurii

parlamentare.

Textul constituţional nu reglementează în cât timp trebuie convocate Camerele

în şedintă comună după depunerea moţiunii. Având în vedere că depunerea moţiunii

declanşează procedura parlamentară şi că la data depunerii, moţiunea trebuie

comunicată Guvernului, rezultă că şi convocarea Camerelor trebuie făcută la aceeaşi

dată.

« Aceste două acte – sesizarea Guvernului prin comunicarea moţiunii, şi

convocarea Parlamentului, pentru dezbaterea ei, - nu pot fi decât concomitente, spre a

se respecta caracterul urgent al procedurii şi echilibrul pe care ea l-a instituit ».44

Un alt autor 45, pornind de la lipsa oricărei referiri la circumstanţe de timp în art

112 din Constituţie şi având în vedere gravitatea moţiunii de cenzură şi posibilele ei

consecinţe în cazul adoptării, arată că “moţiunea de cenzură n-ar fi admisibilă pe

timpul sesiunilor extraordinare, atunci când Parlamentul se convoacă de drept,

precum şi în perioada unui prim-ministru interimar. În asemenea împrejurări,

moţiunea de cenzură ar bulversa însăşi activitatea Parlamentului şi rosturile lui

imediate şi stringente”.

44A.Iorgovan, I.Muraru, M.Constantinescu, op. cit., p.25045 I.Deleanu, op. cit.,p.179, subsol

31

Moţiunea de cenzură poate fi adoptată de Camera Deputaţilor şi Senat în

şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, ceea ce reprezintă o

soluţie simetrică cu cea prevăzută pentru învestirea Guvernului. Astfel, aceeaşi regulă

duce la îngreunarea formării Guvernului, dar şi la îngreunarea destabilizării lui. Ea

corespunde majorităţii prevăzute pentru adoptarea legilor organice, ceea ce înseamnă

că învestirea şi dezînvestirea Guvernului se face cu majoritatea de care depinde

îndeplinirea funcţiei sale legislative, întrucât, dacă nu s-ar baza pe sprijinul unei

asemenea majorităţi, implicit nu şi-ar putea exercita eficient dreptul său de initiativă

în promovarea propriilor proiecte de legi.

Această majoritate se raportează la numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi

nu la numărul celor prezenţi.

Prezumţia de încredere a majorităţii iniţiale care a învestit Guvernul nu poate fi

răsturnată decât cu un vot expres al unei majorităţi contrare. Având în vedere

caracterul expres al acestui vot, în ce priveşte votul de încredere, cei ce absentează

sunt o piedică pentru întrunirea majorităţii necesare, iar în cazul moţiunii de cenzură

ei pot împiedica adoptarea moţiunii.

Procedeul general al votului moţiunii este votul secret, exprimat prin bile.

Exista însă sisteme care optează pentru scrutinul public la tribună, care constă în

chemarea fiecărui parlamentar la tribună, de unde îşi exprimă în mod public opinia.

Franţa şi Italia practică acest sistem, care în practică “face procedura moţiunii de

cenzură aproape cu totul ineficientă”. Astfel, în Italia, de la al II-lea război mondial,

doar un singur Guvern a fost răsturnat urmându-se această procedură, deşi

32

instabilitatea Guvernului în Italia cunoaşte un nivel nemaiîntâlnit în nici o ţară

europeană.

Dacă moţiunea este respinsă, aceiaşi parlamentari nu mai pot iniţia o alta în

cursul aceleiaşi sesiuni, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează

răspunderea din proprie iniţiativă. Judecată uneori ca fiind o dispoziţie ce marchează

“o îndepartare de la principiul controlului Parlamentului asupra Guvernului”46, aceasta

limitare are rolul de a asigura stabilitatea guvernamentală necesară unei bune

guvernări şi de a împiedica obstrucţionarea neproductivă şi repetată a Guvernului.

Profesorul I. Deleanu arată că aceste condiţii sunt stabilite tocmai pentru prevenirea

“întrebuinţării abuzive sau pripite a moţiunii de cenzură.”47

De altfel, opinia doctrinarilor este majoritară în sensul necesităţii şi justificării

acestei limitări.48

Potrivit art. 78 din Regulamentul şedintelor comune ale camerelor

parlamentare, moţiunea se prezintă birourilor permanente ale celor două camere şi se

comunică, în aceeaşi zi Guvernului, de către preşedintele Camerei Deputaţilor. În cel

mult cinci zile de la data depunerii, moţiunea se prezintă plenului Camerelor reunite

în sedinţă comună, de către iniţiator, iar, potrivit alin. 3 al art. 112 din Constitutie,

după trei zile de la prezentare se dezbate şi se supune la vot. Termenul de 5 zile este

maxim, iar cel de 3 zile este fix. Astfel există răgazul necesar pentru pregătirea de

către Guvern a apărării sale, precum şi pentru clarificarea de către grupurile

parlamentare şi partidele pe care le reprezintă a atitudinii ce o vor avea, evitându-se

adoptarea moţiunii prin surprindere.

46 Victor Duculescu, op. cit. 38747 I Deleanu, op. cit., p 34348 M. Constantinescu, I Muraru, Drept parlamentar, Ed. Gramar, Bucuresti, 1994, p. 256

33

Aceluiaşi obiectiv îi este subordonată şi procedura de dezbatere a moţiunii; data

şi locul şedintei comune se comunică Guvernului cu 24 ore înainte, de preşedintele

Camerei Deputaţilor; dezbaterea este precedată de prezentarea moţiunii de către

reprezentantul iniţiatorilor, urmată de cuvântul prim-ministrului sau al

reprezentantului său, pentru prezentarea poziţiei Guvernului; luările de cuvant sunt în

ordinea înscrierii; în virtutea dreptului său de acces la lucrările Parlamentului, prim-

ministrul sau reprezentantul său pot da explicaţii suplimentare, care, potrivit practicii

de până în prezent au fost la finele dezbaterilor; în cazul retragerii încrederii şi, deci,

demiterii Guvernului, situaţia creată se aduce de îndată la cunoştinţa Preşedintelui

României, sub semnătura preşedinţilor celor două Camere, în vederea desemnării unui

candidat pentru funcţia de prim-ministru.

Secţiunea 3.: Angajarea răspunderii Guvernului

Punerea în discuţie a răspunderii Guvernului se poate realiza nu numai ca

urmare a iniţiativei Parlamentului, ci şi a Guvernului însuşi.

Iniţiativa care face posibilă denunţarea unilaterală a contractului de guvernare,

despre care se vorbeste in doctrina49, este angajarea răspunderii Guvernului,

reglementată de art. 113 din Constituţie.

Instituţie relativ nouă şi reglementată de un număr restrâns de constituţii,

angajarea răspunderii Guvernului permite o procedură de “clarificare de poziţii”50

între Guvern şi Parlament, atunci când relaţiile dintre cele două autorităţi tind să

părăsească cursul obişnuit, ajungându-se la o anumită “răceală”, după cum arată

profesorul Iorgovan.

49 A Iorgovan, op. cit., p. 50650 Idem

34

Aşa cum precizează un autor51, angajarea răspunderii Guvernului reprezintă o

procedură parlamentară prin care Guvernul, pentru a face faţă unor situaţii deosebite

care reclamă măsuri urgente ce sunt însă de competenţa Parlamentului, urmăreşte

adoptarea acestora sub forma unui program, a unui proiect de lege sau a unei

declaraţii de politică generală, după caz.

“Angajarea răspunderii Guvernului la iniţiativa sa este procedura

constituţională prin care, în condiţiile unui regim parlamentar şi exprimând esenţa

acestuia. Guvernul pune Parlamentul în situaţia limită de a opta între acceptarea

opiniei lui sau demitere”52

“Sensul angajării răspunderii sale politice constă în faptul că astfel Guvernul îşi

afirmă, din iniţiativa sa, hotărârea de a-şi continua mandatul de încredere acordat,

doar cu condiţia să-i fie aprobate programul, declaraţia de politică generală sau

proiectul de lege prezentat.”53

Angajarea răspunderii Guvernului reprezintă un mijloc de presiune asupra

Legislativului, care este pus să aleagă între aprobarea politicii Guvernului, chiar dacă

ea diferă de vederile majorităţii parlamentare în unele puncte, şi răsturnarea

Guvernului, cu toate consecinţele acesteia, inclusiv posibilitatea dizvolvării. “Discuţia

parlamentară şi apoi votul sunt astfel deturnate de la chestiunea principială în joc şi

orientate către discutarea riscului de a răsturna Guvernul.”54

51 M. Preda, op. cit., p.13552 I. Deleanu, op. cit., p. 17953 A Iorgovan, I Muraru, I Deleanu, op. cit., art 113.54 D. Claudiu Dănişor, op.cit., p. 388

35

Prin procedura angajării răspunderii sale, Guvernul urmăreste să verifice în

mod concret pe ce sprijin poate conta în Parlament, şi eventual, să convingă Camera

Deputaţilor şi Senatul că programul său de guvernare este încă viabil şi că echipa

guvernamentală are, în continuare, capacitatea de a-l înfăptui.”55

Guvernul se bucură de o libertate deplină în ceea ce priveşte alegerea

momentului angajării răspunderii sale, şi în ceea ce priveşte conţinutul programului,

al declaraţiei sau al naturii ori domeniului reglementat de proiectul de lege. Nu există

prin urmare nici o condiţie impusă de Constituţie care să limiteze aprecierea exclusivă

a Guvernului asupra oportunităţii şi conţinutului iniţiativei sale. Mai mult, Guvernul

nu este obligat să-şi angajeze răspunderea, iniaţiva fiind facultativă, el poate să o facă

dacă semnalele din sfera parlamentară îi sunt favorabile.

De precizat că angajarea răsunderii o face Guvernul, ca organ colectiv şi

solidar,ceea ce presupune o hotărâre în acest sens a acestuia. Aşa cum accentuează un

autor56, angajarea răspunderii politice a Guvernului nu este apanajului Primului-

ministru, ci “şansa” sau “riscul” întregului Guvern.

Intr-o opinie se arata că iniţiativa angajării răspunderii Guvernului revine

întregii echipe guvernamentale, soluţie diferită de cea din legislaţia franceză unde

Primul-ministru, după deliberările din Consiliul de Miniştri, angajează

responsabilitatea Guvernului.57

Pentru a se putea declanşa procedura de angajare a răspundeirii politice a

Guvernului în faţa Parlamentului, este necesar să existe o hotărâre a Guvernului prin

care acesta să declare că îşi angajează răspunderea politică, hotărâre prin care va 55 C .Ionescu, op. cit., p. 29256 I .Deleanu, op. cit., p. 18057

36

prezenta şi textul de acceptarea căruia Guvernul înţelege să lege continuarea

mandatului său.

Problema care se pune în această situaţie este dacă o asemenea hotărâre, pentru

a fi valabilă trebuie publicată în Monitorul Oficial. Conform art. 107 (4) ,teza a doua,

nepublicarea în Monitorul Oficial a hotărârilor are ca efect inexistenţa acestora. “Dacă

se ia însă în consideraţie faptul că prevederile art. 107 (4) din Constituţie se referă în

mod evident numai la actele normative ale Guvernului, consecinţa inevitabilă va fi că

actul de sesizare a Parlamentului prin care se angajează răspunderea politică a

Guvernului, întrucât nu are caracter normativ, nu va trebui, pentru a fi valabil, să fie

neapărat publicat în Monitorul Oficial”58

În ceea ce priveşte textele asupra cărora Guvernul îşi angajează răspunderea,

trebuie arătat că programul şi declaraţia de politică generală pot atât să completeze,

cât şi să modifice programul de guvernare acceptat de Parlament la învestitură.59

“Distincţia dintre “program” şi “declaraţie” este fragilă. Totuşi s-ar putea

considera că “programul”, deşi nu este punctual, pentru un anumit domeniu, pentru un

sector sau pentru rezolvarea unei probleme determinate, el defineşte, în linii generale,

politica pe care Guvernul intenţionează să o transpună în practică. “Declaraţia”, după

o anumită perioadă de funcţionare a Guvernului, ar fi pretextul reconsolidării

sprijinului parlamentar şi al sporirii credibilităţii Guvernului Declaraţia este, oricum,

mai vaga, programul este mai concret. ”.60

58 I Drăganu, Drept constitutional şi instituţii politice, vol III, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998, p. 17259 M. Preda, op. cit., p. 13560 I. Deleanu, op. cit., p. 180

37

Cât priveşte proiectul de lege, aici textul constituţional are în vedere sensul

strict al noţiunii de lege, iar ca tip, el poate să se refere la un domeniu obişnuit sau la

un domeniu rezervat legii organice.

Prin angajarea răspunderii sale, Guvernul se expune riscului formulării şi

adoptării unei moţiuni de cenzură. Astfel, angajarea răspunderii Guvernului se face

prin prezentarea programului, declaraţiei de politică generală sau a proiectului de

lege, dupa caz, în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună. În termen

de 3 zile de la prezentare, se poate formula o moţiune de cenzură, care poate fi

semnată chiar şi de către deputaţii şi senatorii care au mai iniţiat, în aceeaşi sesiune, o

moţiune de cenzură. Moţiunea de cenzură trebuie depusă până la împlinirea

termenului de 3 zile sub sancţiunea decăderii, având în vedere necesitatea soluţionării

rapide a situaţiei rezultate din angajarea de către Guvern a răspunderii sale politice.

Practic, parlamentarii au de ales între:

a) Posibilitatea de a nu depune o moţiune de cenzură şi în această situaţie textul

proiectului de lege se consideră adoptat în întregime fără un vot explicit asupra lui;

dacă Guvernul şi-a angajat răspunderea asupra unui program sau declaraţie de politică

generală, aceasta devine obligatorie pentru Guvern ;

b) Posibilitatea de a depune o moţiune de cenzură, situaţie în care, dacă aceasta nu

este admisa, votul negativ asupra moţiunii se transformă într-unul pozitiv – rezultat

din cumulul voturilor negative cu cele de abţinere, precum şi cu cele virtuale ale

parlamentarilor absenţi – în favoarea proiectului de lege şi, la fel, dacă este vorba de

un program sau o declaraţie de politică generală, acestea devin obligatorii pentru

Guvern;

38

c) Posibilitatea de a depune o moţiune de cenzură, şi dacă aceasta este admisă,

Guvernul este demis, situaţie în care evident, nici unul din actele asupra căruia

Guvernul îşi poate angaja răspunderea nu mai produce efecte juridice. Este consecinţa

faptului că însuşi Guvernul a condiţionat rămânerea sa în funcţiune de acceptarea

programului, declaraţiei de politică generală sau proiectului de lege.

Este de remarcat faptul că, în situaţia angajării răspunderii asupra unui proiect

de lege, Parlamentul, cu ocazia dezbaterilor care pot avea loc chiar şi în situaţia

nedepunerii unei moţiuni, poate propune amendamente la proiectul de lege. Aşa cum

arată profesorul A. Iorgovan, “Guvernul poate aduce modificări, dar nu este obligat să

o facă, Parlamentul nu are decât să contracareze printr-o moţiune de cenzură”.61

Numai în două situaţii Parlamentul poate reveni asupra legii adoptate în

condiţiile arătate, şi anume atunci când Preşedintele României, primind legea pentru

promulgare, cere reexaminarea acesteia – art 113, alin. 4 -, precum şi atunci când în

condiţiile prevăzute de art. 144, al. 1. lit. a, Curtea Constituţională constată

neconstituţionalitatea legii şi trimite legea spre reexaminare Parlamentului; în prima

situaţie, Parlamentul decide în şedinţa comună a celor două Camere; în cea de-a doua

situaţie, legea este reexaminată potrivit procedurii legislative obişnuite – adică de

fiecare Cameră – şi poate fi adoptată în aceeaşi formă cu o majoritate de cel puţin 2/3

din numărul membrilor fiecărei Camere, ceea ce are ca rezultat înlăturarea obiecţiei

de neconstituţionalitate şi promulgarea obligatorie a legii.

În legatură cu art. 113, alin. 4 din Constituţie, textul nu precizează cvorumul

legal pentru adoptarea legii, după reexaminare, nici dacă cvorumul este diferit, după

cum legea este ordinară sau organică.

61 A. Iorgovan, op. cit., p. 507

39

Două soluţii ar fi posibile:

a) Având ca reper art. 74, alin. 1 şi 2, legea organică să fie adoptată cu o majoritate

absolută, iar legea ordinară cu o majoritate simplă;

b) Având ca reper art. 112, alin. 1, care pentru admiterea unei moţiuni de cenzură

solicită majoritatea absolută şi întrucât iniţial legea a fost implicit adoptată prin

nedepunerea sau refuzul moţiunii de cenzură, readoptarea ei – de această dată implicit

- să poată fi făcută cu cel puţin majoritate absolută.

Sintetizând aceste două soluţii, I. Deleanu înclină spre cea de-a doua, deoarece,

“dacă legea putea fi – implicit – respinsă prin admiterea unei moţiuni de cenzură cu

cel puţin majoritatea absolută, ea nu ar putea fi acum adoptată – explicit – cu o

majoritate inferioară celei cerute la respingere.”62

“Acest punct de vedere nu ţine însă seama de faptul că respingerea unei

moţiuni de cenzură, depusă ca urmare a angajării răspunderii politice a Guvernului în

faţa Parlamentului, poate să nu fie consecinţa formării unei majorităţi favorabile unui

proiect de lege, ci a imposibilităţii de a se reuni numărul de voturi necesar pentru

adoptarea moţiunii de cenzură. Prin urmare, nu poate fi vorba de prezumţia că

proiectul de lege, în legătură cu care Guvernul şi-a angajat răspunderea politică, a fost

adoptat cu majoritatea membrilor Parlamentului.”63

Se mai pune problema dacă cu prilejul reexaminării deputaţii sau senatorii pot

aduce amendamente susceptibile de dezbatere şi adoptare, sau respingere prin vot.

Răspunsul nu ar putea fi decât afirmativ, în caz contrar reexaminarea insăşi

nemaiavând nici un sens.

62 I. Deleanu, op. cit. p. 182, subsol63 I. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Ed. Lumina Lex, 1998, p. 177

40

Aşa cum arată un autor, “în urma reexaminării, legea poate fi respinsă în

întregime”64, ceea ce, eo ipso, nu duce însă la demiterea Guvernului, lucru posibil

doar prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.

Revenind la problema cvorumului, de remarcat opinia în sensul aplicării

regulilor de cvorum după cum este vorba de o lege organică sau o lege ordinară65, care

apare ca fiind logică, căci, aşa cum remarca şi susţinătorul celeilalte opinii, “legile

adoptate prin procedura angajării răspunderii Guvernului nu se bucură de un regim

juridic special”66

“Procedeul angajării răspunderii Guvernului asupra unui text sau proiect de

lege produce o scurtcircuitare a activităţii legislative. Când se uzează de el,

Parlamentul pierde controlul legiferării. De aceea recurgerea la el trebuie să fie

excepţională şi să privească texte de o anumită importanţă .”67

Cât priveşte angajarea răspunderii asupra unei declaraţii de politică generală

sau program, eficacitatea acestui procedeu este destul de ridicată, ca mijloc de

presiune la îndemâna Guvernului, Parlamentul fiind puţin dispus să înfrunte

consecintele unei răsturnări a Guvernului.

Tudor Drăganu constata producerea în practică a unor consecinţe greu de

conciliat cu principiile de bază ale Cosntituţiei. Se arată astfel că Senatul, în viziunea

Constitutiei egalul Camerei Deputaţilor, îşi vede considerabil redus rolul ca urmare a

faptului că moţiunea de cenzură se adoptă în şedinţe comune ale celor două Camere,

şedinţe în care “numărul mic al senatorilor nu poate contrabalansa ponderea voturilor

deputaţilor.”68

64 I. Deleanu, op. cit. p.18265 A. Iorgovan, op. cit., p. 50766 I. Deleanu, op. cit., p. 18867 Dan Claudiu Dănişor, op. cit., p. 39068 T. Drăganu, op. cit., p. 175

41

Este o opinie interesantă, nu mai puţin însă nu Constituţia este cea care

stabileşte numărul deputaţilor şi senatorilor, ci legea, a cărei neconciliere cu

principiile de bază ale Constituţiei ar putea fi eventual pusă de autor în discuţie, deşi

Constituţia nu cuprinde nici o referire la numărul deputaţilor şi senatorilor, în

sensul stabilirii sau limitării lui.

Şi oricum, observaţia este artificială, pentru că în fond votul se dă pe linie de

partid, în şedinţa Comună a Camerelor ceea ce prevalează fiind apartenenţa la partidul

politic şi la interesele şi opiniile pe care acesta le promovează.

Secţiunea 4.: Consecinţele adoptării unei moţiuni de cenzură pe plan

politico-constituţional

Raţiunile care stau la baza promovării unei moţiuni de cenzură sunt

diverse.Este posibil ca în situaţia promovării ei de către opoziţie, scopul să fie

preluarea puterii de către aceasta.Rezultatul depinde în mod esenţial de stabilitatea

majorităţii parlamentare, iar opoziţia poate profita de momentele de tensiune dintre

partidele ce alcătuiesc alianţa majoritară, care pot constitui germenii ruperii acesteia,

fapt la care opoziţia poate contribui prin agresivitatea unei moţiuni de cenzură.

Moţiunea poate fi şi rezultatul firesc al ruperii alianţei majoritare din interiorul

ei, când promovarea ei apare ca o consecinţă firească a noului raport de forţe, al cărui

oglindă fidelă trebuie să fie noul Guvern.

Moţiunea poate fi iniţiată chiar de majoritatea parlamentară, atunci când si-a

pierdut încrederea în Guvern şi decide că e necesară schimbarea lui. În acest fel,

majoritatea parlamentară îşi va întări sprijinul popular şi va câştiga capital politic.

Demiterea de către Parlament a Guvernului prin retragerea încrederii acordate

ca urmare a adoptării unei moţiuni de cenzură are drept consecinţă declanşarea unei

crize guvernamentale, ce se stinge numai prin numirea unui nou Guvern.

42

Prelungirea acestei crize pe o durată mai mare de 60 de zile şi după două

încercări nereuşite de formare a noului Guvern, poate atrage dizolvarea

Parlamentului, în condiţiile prevăzute de art. 89., alin. 1 din Constituţie.

“Astfel o criză guvernamentală caracterizată se transformă într-o criză

parlamentară, a cărei soluţionare este posibilă numai prin arbitrajul judecătorului

suprem, care este corpul electoral.”69

În aceste condiţii stabilitatea Guvernului are o influenţă pozitivă asupra întregii

activiăţi statale, inclusiv asupra Parlamentului, izvorul constituţional al acestei

stabilităţi fiind încrederea majorităţii parlamentare.

Sunt autori70 care, tocmai de aceea consideră că formula cea mai de dorit este

aceea a “guvernului de legislatură”. Desigur, aceasta nu ar trebui să ducă la

sacrificarea necesităţii satisfacerii intereselor corpului electoral, ale statului în ultimă

instanţă, în favoarea menţinerii unui Guvern care nu reuşeşte “să armonizeze

priorităţile strategiei guvernării cu opţiunile politice ale majorităţii ce se poate crea în

Parlament.”71

Prin adoptarea moţiunii de cenzură Guvernul este demis şi, conform art. 76 şi

77 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului,

hotărârea Parlamentului se înaintează de îndată Preşedintelui României.

În vederea acordării încrederii, candidatul desemnat de Şeful statului pentru

funcţia de Prim-ministru prezintă Parlamentului programul şi lista membrilor

Guvernului în 10 zile de la desemnarea sa.

69 M. Constantinescu, I Muraru, op. cit., p. 25670 Idem, p. 25671 A. Iorgovan, op. cit.,p .502

43

Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului prevede

în art. 37 alin. 2 că reprezentanţii grupurilor parlamentare din Camera Deputaţilor şi

Senat au dreptul de a-şi exprima punctele de vedere în numele grupurilor cu privire la

program şi listă. Anterior acestei proceduri, fiecare candidat pentru funcţia de

ministru este audiat în şedinţă comună de comisiile permanente ale celor două

Camere, al căror obiect de activitate corespunde sferei de competenţa a viitorului

ministru.

Practic, în cadrul dezbaterilor consacrate analizării programului şi listei

Guvernului, Parlamentul exercită un control al modalităţii în care posibilul viitor

Guvern urmăreşte să realizeze politica internă şi externă a ţării şi să realizeze

conducerea generală a administraţiei publice. Parlamentul nu are abilitatea de a

propune amendamente la program sau listă, el având posibilitatea de a se pronunţa

prin vot secret exprimat prin bile.

În urma acordării votului de învestitură, se consideră că programul de

guvernare şi lista membrilor Guvernului sunt acceptate de Parlament. Pe baza votului

de încredere acordat de Parlament, preşedintele României va numi Guvernul.

În cazul neacordării votului de încredere, Parlamentul aduce de îndată la

cunoştinţa Preşedintelui acest lucru, în vederea desemnării unui nou candidat la

funcţia de prim-ministru, după care procedura se reia.

În urma retragerii încrederii de către Parlament, la data retragerii, mandatul

Guvernului încetează. După această dată, Constituţia arată că Guvernul “îndeplineşte

numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea

jurământului de membrii noului Guvern”.

44

Chiar dacă situaţia creată este oarecum paradoxală, un Guvern administrează

fără a avea mandatul Parlamentului, soluţia Constituţiei este de natura a evita un vid

instituţional, care practic ar scurtcircuita viaţa publică. De data aceasta, temeiul

juridic al dreptului Guvernului de a face acte de administrare se găseşte direct în

Constituţie şi reprezintă excepţia fată de regula prevăzută în art. 109 alin. 1 potrivit

căreia Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare

generale.

Evident, în această perioadă, până la depunerea jurământului de membrii noului

Guvern, Guvernul demisionar nu mai are atribuţii de realizare a politicii interne şi nu

mai poate fi delegat în a emite Ordonanţe, şi aceasta pentru că sintetic, formula după

care funcţionează după retragerea încrederii este aceea că Guvernul nu mai

guvernează, ci doar administrează.Este ceea ce consfinteste noua lege privind

organizarea si functionarea Guvernului si a ministerelor, in art.26 alin.3 :In cazul

incetarii mandatului sau , in conditiile prevazute de Constitutie, pana la depunerea

juramantului de catre membrii noului Guvern, Guvernul continua sa indeplineasca

numai actele cu caracter individual sau normativ, necesare pentru administrarea

treburilor puplice , fara a promova politici noi.In aceasta perioada Guvernul nu poate

emite ordonante si nu poate initia proiecte de lege.

45

CAPITOLUL III.

Răspunderea politică a miniştrilor în sistemul românesc actual.

Secţiunea 1. Răspunderea colectivă şi răspunderea individuală a miniştrilor

Potrivit art. 108, alin 1 din Constituţie, “Guvernul răspunde politic numai în

faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului

răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru

actele acestuia”.

Răspunderea politică colectivă a Guvernului se bazează pe solidaritatea echipei

guvernamentale. Guvernul, din punct de vedere politic, răspunde solidar pentru actele

şi faptele sale. “Această răspundere acţionează înainte de toate faţă de electorat, apoi

faţă de partidele politice care îi asigură sprijinul parlamentar şi, în cele din urmă, faţă

de Parlament.”72

Art. 108 alin. 1 din Constituţie consacră principiul răspunderii politice unice a

Guvernului în faţa Parlamentului. Această prevedere subliniază că încetarea

mandatului Guvernului, cu toate presiunile ce pot fi exercitate din diferite segmente

ale corpului electoral sau de către partidele politice, nu poate fi decât rezultatul

voinţei parlamentare. Prin urmare, numai Parlamentul poate sancţiona erorile politice

ale Guvernului, prin aprobarea unei moţiuni de cenzură, care duce la demiterea

Guvernului. Promovarea moţiunii de cenzură are în vedere întreaga echipă

guvernamentală, după cum acordarea votului de încredere a avut în vedere în mod

global lista Guvernului.

72 Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Bucureşti, 1994, p. 103

46

“Regimul nostru constituţional nu admite promovarea unei moţiuni de cenzură

individuale prin care să se pună capăt exercitării unei anumite funcţii de membru al

Guvernului.”73. În aceste condiţii, actele şi faptele unui membru al Guvernului se pot

imputa întregii echipe guvernamentale, în condiţiile în care Primul-ministru nu

propune preşedintelui României revocarea acelui membru al Guvernului a cărui

conduită politică sau juridică poate declanşa promovarea unei moţiuni de cenzură.

Un alt autor74 arată că în sistemul nostru constituţional nu este reglementată o

raăspundere politică personală a fiecărui membru al Guvernului pentru activitatea şi

actele acestuia, în cazul în care Parlamentul adoptă o moţiune de cenzură Guvernul

fiind demis în întregul său.

Deoarece Guvernul a fost învestit pe baza votului de încredere acordat în bloc,

prin acceptarea întregii liste prezentată de candidatul la funcţia de Prim-ministru şi a

programului guvernamental, răspunderea politică a fiecărui membru al Guvernului

este solidară cu a celorlalţi membri. Ca atare, “pentru activitatea necorespunzătoare a

unuia dintre membrii săi, Guvernul poate fi demis în întregime, greşeala acestuia

extinzându-şi efectele politice asupra întregii echipe guvernamentale, care prin

aceasta pierde încrederea Parlamentului, acordată la învestitură.”75

“Ţinând cont că, la acordarea încrederii de către Parlament, acesta a avut în

vedere, pe lângă programul de guvernare, întreaga echipă guvernamentală, deci lista

membrilor Guvernului, privită ca un bloc unitar, centrat pe persoana candidatului la

funcţia de prim-ministru, iar nu individual pe fiecare membru, rezultă că, simetric,

73 Idem.74 V. Prisăcaru, op. cit., p.10775 M. Preda, op. cit., p. 134

47

retragerea încrederii, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, nu poate privi decât

Guvernul în ansamblul său, iar nu un anumit membru al acestuia.”76

O opinie contrară este în sensul că “nimic nu opreşte ca moţiunea de cenzură să

vizeze numai unii membri ai Guvernului sau numai un membru al Guvernului,

întrucât fiecare membru al Guvernului, potrivit art. 108, alin 1, răspunde politic în faţa

Parlamentului atât pentru propria activitate, cât şi pentru activitatea Guvernului în

ansamblu.”77

“Responsabilitatea ministerială este în acelaşi timp individuală şi colectivă.”78

Având în vedere că în prezent nivelul decizional se află în cadrul partidelor,

fapt care practic face ca mecanismul răspunderii politice solidare a Guvernului să fie

nefuncţional din cauza existenţei unei majorităţi aparţinând unui singur partid sau

unei coaliţii, face ca răspunderea individuală să fie cel mai des pusă în cauză şi să

corespundă cu mai multă eficienţă şi promptitudine atât necesităţii de continuitate în

activitatea guvernamentală cât şi aceleia de schimbare.

Existenţa responsabilităţii individiale a miniştrilor face ca Guvernul să reflecte

în componenţa sa oscilaţia balanţei de forţe la nivelul partidelor, permiţând facerea şi

desfacerea alianţelor care sunt apte să asigure majoritatea capabilă să menţină

Guvernul.

Astfel “responsabilitatea individuală face ca remanierea să crească în

importanţă şi ea să fie o chestiune ce priveşte nu doar Executivul, ci şi Legislativul.

76 C.L. Popescu, art. cit., p.6477 A. Iorgovan, op. cit., p. 48178 D. Claudiu Dănişor, op. cit., p. 385

48

Ea întăreşte astfel controlul parlamentar, substituind armei absolute a cenzurii o

înţelegere şi o aplicare realistă a responsabilităţii.”79

Susţinerea exisţentei răspunderii politice individuale a membrilor Guvernului

porneşte în mod necesar de la evidenţa că răspunderea politică a Guvernului în raport

cu Parlamentul, şi numai în acest caz, este solidară.

Răspunderea individuală a miniştrilor este angajată faţă de Primul-ministru. În

sistemul nostru constituţional Guvernul şi membrii săi nu răspund politic în faţa

Şefului statului.

Izvorul constituţional al răspunderii politice individuale se află în art. 85, alin. 2

potrivit căruia “În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului,

Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai

Guvernului.”

Este vorba despre răspunderea individuală a miniştrilor concretizată în

procedura remanierii guvernamentale.

Secţiunea 2. Remanierea guvernamentală

Remanierea guvernamentală reprezintă instituţia prin care unul sau mai mulţi

membri ai Guvernului sunt înlocuiţi în urma revocării.Trebuie accentuat caracterul ei

intenţionat, în raport cu situaţiile când componenţa Guvernului schimbă, fără ca

aceasta să fie un scop în sine.Este vorba de situaţiile de vacanţă a postului, atunci

când survine decesul, demisia, pierderea drepturilor electorale sau incompatibilitatea

ministrului. 79 D.C. Dănişor, op. cit., p 386

49

Articolul 85, alin. 2 care o prevede, prin lipsa referirii la intervenţia

Parlamentului, a suscitat multe discuţii doctinare, iar în practică a dat naştere unor

aplicări care, chiar dacă au fost diferite fundamental unele în raport cu celelalte, nu se

poate argumenta neconstituţionalitatea lor.

Controversa a plecat de la paralelismul care s-a făcut de către autori între

procedura de învestire a Guvernului şi care impune în mod esenţial intervenţia

Parlamentului şi aceea a remanierii, care ar fi trebuit să includă, pe modelul învestirii,

şi o etapă de confirmare de către Parlament a noilor numiri după revocarea

miniştrilor.

Se considera că noii miniştrii trebuie să se bucure de încrederea parlamentară

în aceeaşi măsură ca şi ceilalţi şi că este neconstituţional ca în acelaşi Guvern să

funcţioneze miniştri expres confirmaţi prin votul de învestitură, şi miniştri care nu au

un astfel de gir.

Într-o lucrare dedicată Constituţiei României, se arată că “elementul central al

aprobării parlamentare îl constituie programul şi nu persoanele (miniştrii), deşi aceştia

îşi au importanţa lor”.80 Odata ce Guvernul doreşte să îşi schimbe programul sau

politica, el va trebui, conform art. 113 din Constituţie, să ceară încrederea

Parlamentului prin procedura angajării răspunderii. Nu este însă şi cazul unor

modificări intervenite în componenţa Guvernului, “întrucât modificările intervenite în

componenţa lui se petrec în interiorul puterii executive”.81

Această idee este susţinută şi de un alt autor care arată că “Parlamentul nu se

poate opune revocării unui membru al Guvernului, dar, dacă prin aceasta şi-a pierdut

încrederea în Guvern, poate recurge la arma moţiunii de cenzură împotriva întregului

80 A. Iorgovan, I. Muraru, I. Deleanu, op. cit., p. 19681 Idem

50

Guvern82, arătând în continuare că “fiecare membru al Guvernului răspunde politic

individual faţă de primul-ministru”.

Arătând că remanierea guvernamentală reprezintă “modificarea adusă

componenţei Guvernului ca urmare a realizării unor înţelegeri între partidul majoritar

în Parlament şi alte partide parlamentare, pentru sprijinirea programului Guvernului,

acceptat de Parlament”83, un alt autor consideră că răspunsul cu privire la problema

implicării sau nu a Parlamentului în procedura remanierii trebuie căutat în art. 102,

alin. 2 şi 3 şi respectiv în art. 106, alin. 3 din Constituţie. Concluzia autorului este în

sensul că remanierea nu poate avea loc decât cu acceptul Parlamentului. Printr-o

interpretare originală, autorul arată că termenul de 45 de zile prevăzut de art. 106 (3)

din Constituţie este prevăzut pentru a da posibilitatea Parlamentului de a se pronunţa

asupra propunerii formulate de primul-ministru în vederea acceptării numirii unui

membru al Guvernului, iar în baza acestei acceptări, Preşedintele României emite în

temeiul art. 85, alin. 2, decretul de numire.

E greu de admis, în opinia autorului, că formarea Guvernului se face cu

acceptul Parlamentului asupra întregii liste a acestuia, iar schimbarea membrilor

Guvernului în caz de remaniere se face doar de Preşedintele României.

Este inexactă susţinerea potrivit căreia remanierea guvernamentală se face de

Preşedintele României, pentru că, simetric faptului că Preşedintele României nu are

nici o putere constituţională în selectarea, de către candidatul desemnat pentru funcţia

de prim-ministru a membrilor echipei guvernamentale, pe cale de consecinţă, şeful

statului nu are, constituţional, nici o putere în privinţa schimbării componenţei

Guvernului, deci în cazul remanierii. Puterea reală de decizie în ceea ce priveşte

82 C.L. Popescu, art. cit., p. 6583 V. Prisăcaru, op. cit., p. 76

51

revocarea unui membru al Guvernului aparţine exclusiv primului-ministru. Doar

primul ministru poate avea o iniţiativă în acest sens, şi, deşi Constituţia vorbeşte

despre propunerea de revocare adresată şefului statului, acesta din urmă nu o poate

refuza. În consecinţă, decretul Preşedintelui României de revocare a unui membru al

Guvernului este un “simplu act formal”.84

Analizând practica constituţională pe care au dezvoltat-o diferitele guvernări

după 1991, într-un studiu se concluzionează: “ De lege ferenda, ni s-ar părea

realmente oportun ca o asemenea prevedere, privind necesitatea supunerii numirilor

de noi miniştri comisiilor de specialitate parlamentare, să fie introdusă fie în

Regulamentele Camerelor, fie într-o nouă lege de organizare şi functionare a

Guvernului”85, autoarea arătând că nici practica anterioară anilor ’96, când remanierile

se făceau fără consimţământul Parlamentului, şi nici cea a guvernării începute în

noiembrie ’96, prin care erau supuse comisiilor parlamentare de specialitate şi în

ultima instanţă votului de încredere al Parlamentului nu sunt neconstituţionale.

Nu există nici în Constituţie, nici în legea de organizare şi funcţionare a

Guvernului nici o prevere cu privire la numărul maxim de membri ai Guvernului care

pot fi înlocuiţi prin remaniere. Se foloseşte în doctrină sintagma de “limite

rezonabile”, şi e dificil de statuat juridic o cifră. În cele din urmă, aceste limite sunt

cele apreciate de Parlament la un moment dat ca fiind rezonabile, el având puterea de

a retrage încrederea acordată Guvernului, dacă s-ar ajunge la o modificare radicală a

componenţei Guvernului, după cum are dreptul de a-l menţine dacă această remaniere

nu este de natură să îl deranjeze.

84 C.L. Popescu, art. cit., p. 6685 Dana Apostol Tofan, stud. Interpretarea unor dispozitii constitutionale privind Guvernul si administratia ministeriala, Revista de Drept Public,nr.1-2/1997, p. 33

52

Oricum, art. 85, alin. 2 se referă în partea finală la “unii membrii ai

Guvernului”, ceea ce înseamnă că primul-ministru nu poate propune şi Preşedintele

nu poate revoca întregul Guvern.

Atunci când revocarea în situaţia unei remanieri priveşte pe mai mulţi miniştri

aparţinând aceluiaşi partid, ea trădează o schimbare a raportului de forţe la nivel

partizan, în general ruperea unei alianţe.

Concluzionând, un autor arată că “dacă în regimul clasic regula era răspunderea

colectivă şi solidară a miniştrilor, răspunderea individuală fiind excepţională, astăzi

remanierea ia locul răsturnării Guvernului. Această schimbare răspunde cerinţei de a

păstra controlul asupra Guvernului, fără a-l răsturna, deci păstrând stabilitatea

guvernamentală”.86

Secţiunea 3. Răspunderea politică a primului-ministru.

Constituţia României consacră un prim-ministru după formula cunoscută,

“primul între egali”.Din întreaga reglementare constituţională reiese că Guvernul este

constituit intuitu personae pe persoana primului-ministru.

Potrivit art. 106, alin. 1 din Constituţie, acesta “conduce Guvernul şi

coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin.

Pentru că Guvernul este un organ colegial, miniştrii luând decizii în comun şi

acţionând în aceeaşi direcţie, primul-ministru nu poate fi pus în situaţia de a răspunde

singur în faţa Parlamentului, atâta vreme cât nu este permisă ingerinţa sa în domeniile

de resort ale fiecăruia dintre membrii Guvernului, ceea ce, de altfel, Constituţia

consfinţeşte în art. 108.În acelaşi timp, prezumţia relativă de încredere a

86 D.C. Dănişor, op. cit., p. 393

53

Parlamentului, instituită prin votul de încredere priveşte Guvernul în ansamblul său, şi

prin aceasta pe fiecare membru în parte.

Pentru că, înainte de a vedea în şeful Guvernului pe primul-ministru, el este în

primul rând membru al Guvernului, şi pentru că am vorbit despre simetria vot de

încredere – moţiune de cenzură, voi aborda o problemă care după 1989 a dat naştere

multor discuţii şi controverse.

Astfel, candidatul la funcţia de prim-ministru desemnat de Preşedintele

României solicită votul de încredere în termen de 10 zile de la desemnare. Potrivit

textului Constituţiei, votul de încredere al Parlamentului se referă atât la program, cât

şi la “întreaga listă a Guvernului”. Cum este evident că primul-ministru intră în

alcătuirea Guvernului, potrivit art. 101, alin. 3, este neconstituţională acordarea

votului de încredere asupra listei Guvernului, care nu l-ar cuprinde şi pe primul-

ministru.

Prin adoptarea Constituţiei s-a eliminat o controversă care a apărut după

alegerile din 20 iulie 1990, cu privire la faptul dacă lista supusă votului Parlamentului

trebuie să îl cuprindă sau nu pe primul-ministru.

O problemă legată de interpretarea textului constituţional, cu implicaţii practice

foarte importante, se referă la posibilitatea revocării primului-ministru.

Confuzia a plecat de la trimiterea pe care alin. 2 al art.106 din Constituţie,

referitor la interimatul funcţiei de prim-ministru, o face la art. 105, vorbind astfel de

situaţia în care prim-ministrul s-ar afla într-unul din cazurile prevăzute de acest ultim

articol: este vorba despre cazurile în care încetează funcţia de membru al Guvernului,

54

printre care se numără şi revocarea. De aici graba unor politicieni sau autori în

domeniu în a interpreta textul trunchiat şi nu în ansamblul prevederilor sale, a dus la

concluzia că primul-ministru poate fi revocat, trecându-se peste faptul că în art. 85,

alin. 2, se arată: “În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului,

Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai

Guvernului.

A admite că primul-ministru poate fi revocat de Preşedinte înseamnă pe cale de

consecinţă a admite că primul-ministru va propune şefului statului propria sa

revocare, în condiţiile în care el ar avea la dispoziţie o modalitate firească de încetare

a funcţiilor sale, dacă aceasta ar fi opţiunea sa, şi anume demisia, act care nu necesită

nici un fel de aprobare. Este un paradox pe care mulţi l-au sesizat, dar pe care nu mai

puţin unii autori l-au susţinut.

Confuzia a fost amplificată şi de faptul că în art. 105, alin. 2 din Constituţie,

referitor la încetarea mandatului Guvernului, se arată că demisia acestuia se produce

şi dacă primul-ministru se află într-una din situaţiile prevăzute în art. 105, prin

urmare, s-a spus, şi dacă primul-ministru e revocat.

Un autor,87 enumerând cauzele de încetare a funcţiei de prim-ministru, include

şi revocarea, fără însă a dezvolta această problematică, dând mai mult impresia

neobservării situaţiei care ar rezulta, întrucât acelaşi autor arată că revocarea unui

membru al Guvernului de către Preşedinte poate interveni doar în două situaţii, în caz

de remaniere guvernamentală şi atunci când primul-ministru, care a propus pe fiecare

membru al Guvernului, are motive să propună revocarea unui membru al Guvernului,

deşi nu se vede în ce ar consta distincţia între cele două cazuri. Oricum, cum în cel din

urmă caz nu se poate vorbi de revocarea primului-minitru, rămâne să obsevăm că

autorul defineşte remanierea guvernamentală ca fiind modificarea adusă componenţei

Guvernului ca urmare a realizării unor înţelegeri între partidul majoritar în Parlament

şi alte partide parlamentare, pentru sprijinirea programului Guvernului acceptat de 87 V. Prisăcaru, op. cit., p. 99

55

Parlament. Cum dacă am presupune că remanierea guvernamentală l-ar include pe

primul-ministru, ar însemna, plecând de la susţinerile autorului, că am ajunge la o

contradicţie: pe de o parte, prin revocarea primului-ministru, mandatul Guvernului ar

înceta, iar pe de altă parte remanierea guvernamentală are în vedere tocmai salvarea

Guvernului.

Argumentul cel mai puternic adus de autori în favoarea imposibilităţii revocării

primului-ministu, vine tocmai din neobservarea globală a modului cum au fost

reglementate relaţiile dintre puterea executivă şi cea legislativă, mai ales din faptul că

Guvernul răspunde politic doar în faţa Parlamentului, iar pe de altă parte rămânerea în

funcţie a Guvernului este condiţionată de rămânerea în funcţie a şefului său. Or, aşa

cum se arată88, eliberarea din funcţie a primului-ministru prin revocare ar duce la

încetarea mandatului Guvernului din iniţiativa Preşedintelui, ceea ce nu poate fi admis

în sistemul nostru constituţional. Cum natura revocării este aceea de sancţiune,

revocându-l pe primul-ministru, practic Preşedintele ar sancţiona întreg Guvernul,

lucru posibil doar prin adoptarea unei moţiuni de cenzură de către Parlament. Nu s-ar

putea utiliza un mijloc aparent constituţional pentru a ajunge la un rezultat

fundamental neconstituţional.

“A admite posibilitatea schimbării Guvernului prin simpla intervenţie a

Preşedintelui României înseamnă a încalca principiul fundamental consacrat de

Constituţie, al răspunderii politice a Guvernului numai în faţa Parlamentului”.89

Un autor arată că, Preşedintele poate să îl revoce pe primul-ministru “în caz de

pierdere a drepturilor electorale, dacă o stare de incompatibilitate a intervenit sau

imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile a durat mai mult de 45 de zile”. 90 Potrivit

art. 105, revocarea este o modalitate de încetare a funcţiei de ministru, distinct de

pierderea drepturilor electorale, de existenţa unei stări de incompatibilitate, respectiv, 88 A. Iorgovan, op. cit., p. 47789 Dana Apostol Tofan, Consideratii in legatura cu posibilitatea revocarii primului-ministru,Dreptul, nr.2/2000, p. 6090 J. Drăganu, op. cit., p. 230

56

potrivit art. 106, alin. 2, de imposibilitatea exercitării atribuţiilor. În aceste cazuri,

funcţia de ministru încetează de drept, prin simpla producere a faptului respectiv.

Revocarea prin ea insăşi este un act de autoritate care exprima voinţa unilaterală a

autorului ei de încetare a funcţiei ministrului. În această situaţie nu s-ar putea imagina

ca în cazul pierderii drepturilor electorale de către primul-ministru, Preşedintele ar

avea puterea de a-l revoca sau nu, pentru că revocarea presupune o posibilitate şi nu o

obligaţie. În acelaşi timp, nu s-ar mai putea explica de ce , în cazul imposibilităţii

exercitării atribuţiilor din cauze medicale ar trebui să intervină revocarea, care este o

masură cu caracter sancţionator, care presupune culpa celui în cauză, fie ea politică

sau juridică.

“Răspunderea constituţional-politică a primului-ministru nu poate fi niciodată

individuală, ci numai colectivă, împreună cu întreaga echipă pe care o conduce”.91

Având în vedere cele arătate, se poate considera că “nu rămâne decât ca

trimiterile din art. 106, alin. 2 şi art. 109, alin.2 din Constituţie să fie interpretate, în

sensul că se referă la toate situaţiile enumerate în art. 105, mai puţin măsura

revocării”.92

Problema prezintă interes practic, deoarece prin Decretul nr. 426/1999 din 13

decembrie 1999, publicat în Monitorul Oficial nr. 609 din 14 decembrie 1999,

Preşedintele României de la acea dată l-a revocat din funcţie pe primul-ministru în

temeiul art. 105 şi al art. 106, alin 2 din Constituţie.Decizia a fost flagrant

neconstituţională şi a creat un precedent regretabil.Printr-o argumentare care a sfidat

atât litera, cât şi spiritul Constituţiei, Primul-ministru a fost revocat, în locul său fiind

91 C.L.Popescu, art. cit., p. 6592 Dana Apostol Tofan, art. cit., p. 60

57

numit în aceeaşi zi un prim-ministru interimar.Este un exemplu în care lipsa unei

prevederi exprese a imposibilităţii revocării Primului-ministru a permis un joc politic

inadmisibil într-un stat de drept.

58

CAPITOLUL IV. Răspunderea politică în alte reglementări consituţionale

Secţiunea 1. Sistemul constituţional englez

Marea Britanie a fost prima ţară din lume care a practicat regimul parlamentar.

Acesta a luat fiinţă la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi şi-a găsit deplina dezvoltare

de-a lungul secolului al XIX-lea, în timpul erei victoriene.

Nici o Constituţie scrisă nu precizează organizarea şi funcţionarea instituţiilor,

care rămâne în fapt de esenţă cutumiară.

În Marea Britanie, Guvernul a devenit moştenitorul puterilor regale. Aceasta şi

datorită, în mare măsură, concepţiilor poporului britanic care, tradiţional, considera că

cel care dispune de o putere pe care o exercită în mod liber, trebuie să fie în întregime

responsabil de actele sale. Cum, dacă regele ar fi responsabil, ar însemna ca acesta să

poată fi judecat în sensul strict al cuvântului, ceea ce poate antrena uneori revoluţii,

experienţă pe care britanicii au cunoscut-o în 1640 şi 1688. Cum procedeul a fost

găsit eficace, dar periculos, englezii au preferat să transfere progresiv cabinetului

puterile care aparţinuseră regelui. De unde clasica formulă: “The king can do no

wrong”.

În Marea Britanie se face o distincţie care pe continent nu are nici o valoare,

între minister şi cabinet, care se prezintă sub forma unor cercuri concentrice.

Ministerul este organismul guvernamental lato sensu; după Bagehot, cabinetul

este partea eficace a Guvernului, sau după J. Giguel, sâmburele dur al mecanismului

59

guvernamental. El conţine un număr mic de persoane alese intuitu personae de primul

ministru.

Deşi păstrează teoretic puterea de a numi, monarhul nu poate, în realitate, să

refuze acordul său şi, a fortiori, el a renunţat la puterea de a-i revoca.

Lipsa de organizare a Guvernului, până la Lloyd George, la începutul secolului

trecut a contribuit la creşterea importanţei primului-ministru. Fără îndoială, faptul că

acesta este personal plebiscitat în cursul alegerilor parlamentare, este elementul

esenţial al autorităţii sale. “Dar caracterul improvizat pe care l-a păstrat mult timp

funcţionarea Cabinetului, a făcut ca munca de echipă să fie organizată mai ales în

jurul şi pentru primul-ministru”.93

Primul-ministru numeşte membrii Guvernului, dar poate să-şi ceară unui

ministru să demisioneze sau să îşi schimbe atribuţiile. El poate de asemenea să

prezinte regelui demisia Guvernului. Primul-ministru asigură legătura între Guvern şi

monarh, miniştrii neavând acces direct la rege sau regină.

El controlează politica subordonaţilor săi, neezitând să intervină în

departamentul respectiv, şi în special cât priveşte politica externă.

Guvernul britanic nu este responsabil decât în faţa Camerei Comunelor.

Trei sunt, după Esmein94, pricipiile care stau la baza responsabilităţii

miniştrilor:

1. iresponsabilitatea monarhului, titularul puterii executive

2. resposabilitatea miniştrilor, cu privire la orice act ilegal, sau chiar greşit şi

prejudiciabil pentru ţară, pe care l-au îndeplinit sau la care au participat

93 J. Giguel, Droit constitutionnel et institutions politiques, Ed. Montchrestien,Paris, 1993, p. 23994 Esmein, Elements de droit constitutionnel francais et compare, 1909, Paris, p.119

60

3. necesitatea pentru rege de a face să participe un ministru la toate actele prin care se

exercită prerogativa Coroanei.

Rădăcinile resposabilităţii politice a miniştrilor se află în procedura

impeachementului, folosită pentru prima dată în 1376 sub regimul lui Edward al III-

lea.

Impeachement este o acuzaţie făcută de Camera Comunelor contra unui

ministru, în faţa Camerei Lorzilor, care statuează în această cauză ca un tribunal.

Această procedură avea două părţi slabe. Prima consta în faptul că se aplica doar în

materie penală, utilizându-se doar când ministrul săvârşea o infracţiune. În secolul al

XVIII-lea practica s-a îndepărtat de această rigoare, iar procedura s-a aplicat chiar

pentru greşeli grave, prejudiciabile pentru ţară.

A doua parte slabă consta în faptul că regele avea drept de graţiere şi amnistie,

drept de care se putea prevala pentru a sustrage un minsitru de la această procedură.

Dar “Act of Settlement” a suprimat această facultate.

“Această jurisdicţie, în fond politică, a creat în Anglia responsabilitatea

ministerială”.95

Astăzi aceasta procedură este considerată ca fiind căzută în desuetudine chiar

de către englezi, fiind utilizată ultima oară în 1805 împotriva Lordului Melville.

Raţiunea perimării constă în aceea că în prezent, Camera Comunelor putând să

îi răstoarne pe miniştri, nu mai este nevoie să îi pună sub acuzare.

Regula responsabilităţii ministeriale, deşi este constituţională, nu este scrisă.

95 Esmein, op.cit., p. 121

61

Cabinetul este responsabil solidar de mersul general al afacerilor statului.

Aceasta regulă s-a dezvoltat începând cu 1688, multă vreme Cabinetul fiind un

organism de deţinători ai înaltelor atribuţii. Astfel, responsabilitatea colectivă s-a

dezvoltat mai târziu ca responsabilitatea politică individuală a miniştrilor. La mijlocul

secolului XIX, responsabilitatea colectivă a fost ferm stabilită.

“Responsabilitatea colectivă nu înseamnă că fiecare ministru trebuie să ia parte

activă la formularea politicii, nici că prezenţa sa în sala Cabinetului este esenţială

atunci când e luată o decizie”.96

Obligaţiile ministrului pot fi mai degrabă pasive decât active atunci când

decizia nu se referă la probleme din propria sferă de responsabilitate administrativă.

El trebuie, oricum, să fie informat dinainte despre orice propunere a altui ministru şi

să aibă posibilitatea de a-şi manifesta îndoiala şi obiecţiile.

Nici în Parlament, nici în afara lui un ministru nu poate fi în dezacord cu o

decizie a Cabinetului.

« Responsabilitatea individuală are un caracter mai pregnant. Fiecare ministru

în propria sa sferă de competenţă poartă sarcina de a acţiona pentru Guvern. Când un

ministru anunţă că Guvernul e pregătit să meargă pe un anumit drum, nu înseamnă că

decizia se referă la Cabinet. Dacă decizia se referă exclusiv la sfera de care un

ministru este responsabil, trebuie să fie la discreţia sa pe cine alege să consulte

anterior. În zilele noastre, atât de complexe sunt rezultatele acţiunii guvernamentale,

încât e sigur să se presupună că practica consultărilor anterioare interdepartamentale

este ferm stabilită la toate nivelele. Cu atât mai mult cu cât fiecare ministru ştie că în

96 WADE and BRADLEY, Constitutional Law, London, 1964, p .86

62

final va trebui să se bazeze pe sprijinul colegilor săi de Cabinet dacă critica politică

devine puternică, aşa încât trebuie să îşi tempereze deciziile. »97

Secţiunea 2. Sistemul constituţional american

Statele Unite ale Americii au creat regimul prezidenţial. Modelul acestuia, aşa

cum a fost consfinţit de Constituţia de la Philadelphia din 17 septembrie 1787 l-a

făcut pe Emile Giraud să se întrebe dacă, faţă de regimurile parlamentare europene

care lasă mult de dorit, mijlocul de a salva democraţia nu ar fi înlocuirea acestora cu

un regim prezidenţial. Este însă de observat că în lipsa unei experienţe democratice,

realitatea a arătat că adoptarea regimului prezidenţial a degenerat în dictatură. Şi

aceasta pentru că eficacitatea sa nu constă în modelul teoretic pe care se bazează, ci în

modul cum a fot pus în practică de creatorii săi.Este de observat că, în domeniul

politic, nici un preşedinte american nu a manifestat veleităţi de despot.

Americanii au făcut din separaţia puterilor principiul fundamental al organizării

constituţionale, iar puterii judiciare, instituită garant al Constituţiei, i s-a dat sarcina

de a controla celelalte două puteri.Concepţia americană a separării puterilor implică

egalitatea juridică a executivului şi legislativului, ceea ce în Europa nu este de

conceput.După ce au divizat puterea în scopul de a o slăbi, după ce au separat puterile

aşa încât nici una să nu o reducă pe cealaltă, americanii i-au dat fiecăreia posibilitatea

de a frâna acţiunea celeilalte.

Specific regimului american este lipsa unui organ colectiv de natura guvernelor

europene, şi aceasta datorită faptului că sarcinile acestora sunt de competenţa

preşedintelui în sistemul american, care le realizează prin miniştri,şefi ai

departamentelor ministeriale, denumiţi secretari, şi cu consilieri prezidenţiali, reuniţi

într-un puternic Birou Executiv al Preşedintelui, aflat la Casa Albă.

97 Idem

63

Minşitrii sunt numiţi intuitu personae de Preşedinte cu acordul Senatului.

Trebuie menţionat că acest acord, care are un fundament tradiţional, practic nu este

niciodată refuzat Preşedintelui.

Miniştrii, care nu sunt colegii Preşedintelui ci subordonaţii săi, rămân în

funcţiune atâta timp cât Preşedintele e mulţumit de activitatea lor. Ei sunt plasaţi sub

dependenţa imediată a Preşedintelui şi revocabili ad nutum. Când un ministru pleacă,

ceilalţi rămân, ceea ce face ca regimul prezidenţial american să nu lase nimic de dorit

sub aspectul instabilităţii ministeriale.Prin urmare, miniştrii sunt răspunzători,

individual, numaiîn faţa şefului statului.

Miniştrii, în opoziţie cu omologii lor din regimul parlamentar nu formează un

organ distinct şi autonom în raport cu Preşedintele. Expresia Cabinet e utilizată în

S.U.A. în sens tehnic şi nu politic. “În alţi termeni, doar personalitatea şi voinţa

Preşedintelui contează: puterea decizională rămânând apanajul său”.98

“În regimul american de separare strictă a puterilor nu există responsabilitate

politică a Executivului în faţa Legislativului”99, nici individuală, nici colectivă.

Secţiunea 3. Sistemul constituţional francez

Constituţia Franţei din 1958 menţine principiul fundamental al regimului

parlamentar parlamentar; astfel, potrivit art. 49, Guvernul este responsabil politic în

faţa Adunării Naţionale. Dar acest parlamentarism e diferit de cel clasic. Mijloacele

de actiune reciprocă ale Parlamentului şi Guvernului nu sunt exact echilibrate.

Parlamentul este situat într-o poziţie de inferioritate în raport cu Executivul.

Un aspect important este legat de faptul că numirea primului-ministru, din 1958

rezultă dintr-o putere proprie a Preşedintelui Republicii.Intrarea în funcţiune a şefului

Guvernului nu este subordonată unei investituri parlamentare.

98 I. Giguel, op. cit., p. 33699 Michel Lascombe, Droit contitutionnel de la Veme Republique, Ed. L’Harmattan, Paris

64

Constituţia distinge două categorii de mijloace de acţiune ale Parlamentului

asupra Guvernului :mijloace care nu angajează răspunderea politică şi mijloace care

o angajează.

Mijloacele de punere în joc a responsabilităţii politice sunt cele referitoare la

moţiunea de cenzură şi problematica încrederii.

A. Moţiunea de cenzură.

Este reglementată în art. 49, alin. 2 din Constituţie, care o supune unor reguli

foarte precise:

1. Nu poate fi admisă decât dacă este semnată de cel puţin 1/10 din numărul

membrilor Adunării Naţionale.

2. Votul aspura moţiunii nu poate avea loc decât după 48 de ore de la depunerea

moţiunii.

3. Moţiunea nu poate fi adoptată decât cu majoritatea absolută a membrilor ce

compun Adunarea Naţională. Constituţia în art. 49 prevede: “Sunt numărate numai

voturile favorabile moţiunii de cenzură…”. Astfel, absenţii şi cei care se abţin sunt

consideraţi a fi votat cu adversarii moţiunii de cenzură şi de a se fi pronunţat în

definitiv pentru Guvern.

4. Un deputat nu poate fi semnatarul a mai mult de o moţiune în cursul aceleiaşi

sesiuni extraordinare,şi a mai mult de trei moţiuni în cursul unei sesiuni ordinare, cu

excepţia cazului în care primul-ministru angajează răspunderea Guvernului în faţa

Adunării Naţionale, cu privire la votarea unui text.

Răspunderea politică a Guvernului este o răspundere colectivă, miniştrii nefiind

responsabili în faţa adunărilor.100

100 Yves Madiot – Institutions politiques de la France, Dalloz, 1995

65

Votul moţiunii se efectuează cu o anumită solemnitate, prin scrutin la tribună.

Dacă moţiunea este adoptată, ea antrenează demisia Primului-ministru şi a

Guvernului.

Aşa cum se arată în doctrină101, moţiunea poate să îl vizeze pe Preşedintele

Republicii, în aceeaşi măsură sau chiar mai mult decât pe Primul-ministru. Acesta din

urmă este în mod cert destinatarul nominal, dar Preşedintele poate fi destinatarul real,

şeful Guvernului fiind politic responsabil în faţa Adunării Naţionale nu doar pentru

politica şi deciziile sale, dar şi pentru politica şi deciziile luate de Preşedinte, în

exerciţiul puterilor sale proprii.

Un prim-ministru care a făcut obiectul adoptării unei moţiuni de cenzură sau al

respingerii chestiunii încrederii, este obligat să prezinte demisia Guvernului său

Preşedintelui Republicii, care o poate refuza în vederea recurgerii la noi alegeri, prin

dizolvarea Parlamentului.

B. Chestiunea încrederii.

Art 49 alin. 1 din Constituţia Franţei arată că: “Primul-ministru, după

deliberarea Consiliului de miniştri, angajează în faţa Adunării Naţionale răspunderea

Guvernului cu privire la programul propriu sau, eventual, cu privire la o declaraţie de

politică generală”.

“Cutuma s-a stabilit de o manieră facultativă pentru Primul-ministru de a

angaja responsabilitatea Guvernului său în faţa Adunării Naţionale, puterile sale

101 Pactet, Institutions politiques. 4eme edition, p 355

66

producând efecte juridice chiar de la numirea sa. În acest caz, noul Prim-ministru lasă

opoziţiei iniţiativa unei moţiuni de cenzură.”102

Practica stabilită în Franţa la formarea Guvernului este în sensul nesolicitării

încrederii asupra sa, ceea ce de altfel nici nu este considerat a fi o problemă majoră.103

Se arată că practica solicitării încrederii nici nu ar fi conformă cu spiritul Republicii a

V-a, întrucât Guvernul emană de la Preşedinte şi nu are nevoie de “ungerea” Adunării

Naţionale, şi chiar dacă nu acesta era sensul Constituţiei în 1958, este sensul pe care l-

a luat şi nu este necesar a-l suprima. Este de altfel ceea ce se întâmplă şi în Marea

Britanie.

Sub regimurile precedente, Guvernele nou formate erau supuse învestirii de

către deputaţi.Această regulă, în principiu bună, în sensul că ţinea Guvernul să se

asigure de o majoritate de partea sa înainte de începerea activităţii, a favorizat

instabilitatea guvernamentală, ajungându-se adesea ca Guvernul să cadă chiar înainte

de a intra în funcţiune, ceea ce a făcut să se vorbească de guverne născute moarte.

După M. Duverger104 există două situaţii de punere în joc a chestiunii încrederii:

1. cele puse de Primul-ministru după lectura programului său, sau a unei declaraţii de

politică generală, caz în care votul Adunării Naţionale intervine în condiţiile obişnuite

ale procedurii parlamentare.

2. cele puse asupra unui text (proiect, propunere de lege), în acest caz mecanismul de

vot fiind complex. Odată ce problema încrederii este pusă, textul este considerat

adoptat doar dacă o moţiune de cenzură nu este depusă în cele 24 de ore care urmează

sau dacă moţiunea depusă nu este adoptată.

“Deşi textul constituţional nu prevede în nici un fel responsabilitatea

Guvernului în faţa Şefului statului, conjunctura politică a fost întotdeauna de aşa fel 102 Ziller, Administations comparee, Paris, p. 126103 Yves Madiot, Institutions politiques de la France, Dalloz, 1995104 Ziller, op. cit., p. 126

67

încât Primul-ministru prezintă demisia Guvernului său de îndată ce Preşedintele i-o

cere.”105

Republica a V-a nu a mai dat Senatului dreptul de a angaja răspunderea politică

a Guvernului: conform Constituţiei, ” Primul-mnistru are posibilitatea de a solicita

Senatului aprobarea unei declaraţii de politică generală (art. 49. alin5): va avea loc o

dezbatere, un vot, dar presupunând că votul ar fi negativ, Guvernul nu va fi răsturnat.

Capitolul V. Concluzii

Potrivit dispoziţiilor art. 108, alin 3 din Constituţia României , “Cazurile de

răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o

lege privind responsabilitatea ministerială”.

105

68

Existenţa unei legi cu un asemenea obiect de reglementare nu este o noutate în

ansamblul legislaţiei române. O asemenea lege a fost prevăzută de art. 101, alin. 3 din

Constituţia din 1866, de art. 98, alin 5 din Constituţia din 1923 şi art. 70, alin 5 din

Constituţia din 1938.

O astfel de lege a fost adoptată în 2 mai 1879, dezvoltând art. 101 din

Constituţia de la 1866, şi a fost modificată implicit prin Constituţiile din 1923 şi 1938,

reglementând exclusiv răspunderea penală şi civilă, printr-o serie de dispoziţii

derogatorii de la dreptul comun.Ea a fost abrogata prin Decretul nr. 417 din 16

noiembrie 1949.

În 28 iunie 1999 a fost adoptată după aproape 8 ani de la adoptarea Constituţiei

Legea privind responsabilitatea ministerială.

Legea reglementează într-o manieră expeditivă problemele răspunderii politice

şi penale, iar cât priveşte răspunderea civilă, contravenţională şi disciplinară, legea se

limitează la a le supune dispoziţiilor dreptului comun.

Din economia de 22 articole ale legii, structurate în 4 capitole, practic doar în

art. 2 şi art. 3 face referire la răspunderea politică a Guvernului şi membrilor săi, în

parte fiind reluate dispoziţiile constituţionale din art. 108, alin 1, în parte

reformulându-se principii deja consacrate în dreptul public.

În art. 3, alin 1 se arată că “Răspunderea politică a Guvernului constă în

demiterea sa ca urmare a retragerii încrederii acordate de către Parlament, prin

adoptarea unei moţiuni de cenzură, în condiţiile prevederilor art. 112 şi 113 din

Constituţie. Aşa cum se arată însă în expunerea de motive la un anteproiect referitor la

69

Legea privind responsabilitatea ministerială,106 “răspunderea constituţional-politică

având caracter colectiv a membrilor Guvernului poate duce însă nu numai la

sancţiunea gravă a demiterii Guvernului, ci şi la o sancţiune mai uşoară, constând în

exprimarea unei poziţii parlamentare critice faţă de activitatea Guvernului sau a unui

membru al său “, arătându-se că şi în acest caz răspunderea este solidară.

Aşa cum se arată într-o altă lucrare “Sancţiunea cea mai severă care intervine în

cazul răspunderii politice a Guvernului este demiterea prin retragerea încrederii de

către Parlament107, ceea ce lasă deschisă posibilitatea utilizării unor forme de

sancţiune mai puţin exigente faţă de Guvern, cum ar fi adoptarea unei moţiuni simple

conform art. 111, alin 2 din Constituţie , relativ la o problemă care a făcut obiectul

unei interpelări a Guvernului. Moţiunea simplă ar putea reprezenta în această situaţie

un avertisment dat Guvernului, lucru care este posibil tocmai pentru că Guvernul

răspunde politic în faţa Parlamentului.

De aceea, redactarea art. 3, alin 1din lege nu este dintre cele mai inspirate, se

confundă răspunderea cu sancţiunea ei cea mai severă şi practic nu se defineşte

răspunderea politică.

Nimic esenţial nu aduce Legea responsabilităţii ministeriale în domeniul

răspunderii politice, doctrina rămânând în continuare cea care consacră soluţii la

problemele ce se ivesc în practică şi a căror rezolvare Constituţia nu o prevede expres.

Ea lasă neatinse probleme care, de lege ferenda, necesită soluţii legale:

- problema revocării primului-ministru;

- consacrarea formei individuale a răspunderii politice;

106 C.L. Popescu, art. cit, p. 57107 A. Iorgovan, op.cit, p. 501

70

- acordarea posibilităţii pentru ministrul în cauză de a demisiona, înainte de a fi

revocat, într-un termen limită;

- detalierea procedurii angajării răspunderii Guvernului din iniţiativa sa şi a

problematicii legate de consecinţele adoptării unei moţiuni de cenzură în această

situaţie ;

- supunerea numirilor noilor miniştrii comisiilor parlamentare;

- posibilitatea ministrului revocat de a se adresa Justiţiei atunci când revocarea s-a

făcut cu încălcarea drepturilor sale fundamentale, sau prin invocarea unor fapte de

care nu se face vinovat, fără posibilitatea însă de a-şi redobândi funcţia ca urmare a

deciziei instanţei.

Un autor concluzionează că evoluţia responsabilităţii ministeriale în statul

modern “se concretizează în declinul procedurilor parlamentare, în eşecul

procedurilor raţionale şi în preponderenţa responsabilităţii individuale."108

Nu trebuie neglijată improtanţa răspunderii colective prin promovarea unor

moţiuni de cenzură, pentru că acest fapt asigură un mijloc opoziţiei de a se manifesta,

atunci când alte posibilităţi, mai puţin drastice, nu au avut rezultate. Chiar dacă, de

cele mai multe ori, existenţa unei majorităţi absolute în favoarea Guvernului nu va

duce la căderea acestuia, nu este normal ca într-un regim democratic semnalul din

partea iniţiatorilor moţiunii să nu producă o schimbare, o temperare a Guvernului, o

mai atentă analiză a problemelor. Desigur, este nevoie aici nu numai de legi, ci şi de

existenţa unui bun simţ politic, de înţelegerea democraţiei nu în sens absolutist, ci

pozitiv.

De curând a intrat în vigoare Legea privind organizarea şi funcţionarea

Guvernului României şi a ministerelor, nr.90/2001.Pe data intrării în vigoare, în 2

aprilie 2001, ea a abrogat expres Legea 37/1990 privind organizarea şi funcţionarea

Guvernului, lege preconstituţională.108 D.C.Dănişor,op.cit.,p.392

71

Legea enunţă principiul răspunderii colective a Guvernului, reluând practic, în

art.31 textul art.108, alin.1 din Constituţie.

În art. 35(3) se arată că:”Miniştrii răspund de întreaga activitate a ministerului

în faţa Guvernului, precum şi, în calitate de membrii ai Guvernului, în faţa

Parlamentului.”Se instituie astfel principiul răspunderii individuale a miniştrilor pe

care îl întâlneam şi în reglementarea din 1990, în art. 20:”Miniştrii asigură aplicarea,

în condiţiile legii, a politicii guvernului în ramura sau domeniul de activitate al

ministerului ori organului central pe care-l conduc şi răspund de activitatea acestora în

faţa guvernului.”

Deşi miniştrii, se arată, răspund în faţa Guvernului, în art. 10 se precizează:

”Numirea în funcţia de membru al Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală

sau de vacanţă a postului, se face de Preşedintele României, la propunerea

primului-ministru.”

Este o soluţie simetrică cu cea prevăzută pentru cazul revocării, în art.7, şi, din

nou, ne aflăm în faţa unei reluări a textului constituţional, ceea ce nu este o bună

tehnică juridică.

Deci miniştrii răspund tot în faţa primului-ministru, pentru că în lipsa precizării

nu se poate imagina o hotărâre a Guvernului de angajare a răspunderii unuia din

membrii săi în faţa sa.

În continuare nu se prevede expres imposibilitatea revocării primului-ministru.

În ansamblu noua lege, cât priveşte răspunderea Guvernului şi miniştrilor nu

aduce nimic nou în raport cu dispoziţiile deja existente.Posibilitatea inovării rămîne

deschisă.

72

Bibliografie :

1. Mihai Constantinescu, Ioan Muraru-Drept parlamentar,Edit. Gramar, 1994

2. Dan Claudiu Danisor-Drept constitutional si institutii politice, Edit. Stiintifica,

Bucuresti,1997

3. Ion Deleanu-Drept constitutional si institutii politice, Edit.Fundatia Chemarea,

Iasi, 1993, vol.II

73

4. Tudor Draganu-Drept constitutional, Edit. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,

1972

5. Tudor Draganu-Drept constitutional si institutii politice.Tratat elementar,vol.2,

Edit. Lumina Lex, 1998

6. Victor Duculescu, Constanta Calinoiu, Georgeta Duculescu-Constitutia

Romaniei, comentata si adnotata, Edit. Lumina Lex, 1997

7. Cristian Ionescu-Institutii politice si drept constitutional, Edit.Fundatiei

Romania de Maine, Bucuresti, 1999

8. Antonie Iorgovan-Tratat de drept administrativ, Edit. Nemira, Bucuresti, 1996

9. Antonie Iorgovan,Ioan Muraru,Ion Deleanu,Florin Vasilescu,Ioan Vida,Mihai

Constantinescu-Constitutia Romaniei comentata si adnotata, Edit.Regia Autonoma

Monitorul Oficial, Bucuresti, 1992

10. Ioan Muraru-Drept constitutional si institutii politice, Edit.Actami, Bucuresti,

1997

11. Nicolae Popa-Teoria Generala a Dreptului, Edit.Actami, Bucuresti, 1996

12. Mircea Preda-Autoritatile administratiei publice.Sistemul constitutional

romanesc, Edit.Lumina Lex, Bucuresti, 1999

13. Valentin Prisacaru-Tratat de drept administrativ roman.Partea generala,

Edit. All, Bucuresti, 1996

14. G.G.Rarincescu-Curs de drept constitutional, litogr.,Bucuresti, 1940

15. Anibal Teodorescu-Organizarea executivului in regimul constitutional din 28

februarie1938, Lito., Bucuresti, 1938

16. Ioan Vida-Puterea executiva si administratia publica, Regia Autonoma

Monitorul Oficial, Bucuresti, 1994

Studii :

74

17. Dana Apostol Tofan-Consideratii in legatura cu posibilitatea revocarii

primului-ministru, rev.Dreptul, nr.2/2000

18. Interpretarea unor dispozitii constitutionale privind Guvernul si administratia

ministeriala,Revista de drept public, nr.1-2/1997

19. Corneliu Liviu Popescu-Anteproiectul legii privind responsabilitatea

ministeriala, Revista Romana de Drepturile Omului, nr.14/1997.

75