DREPT CIVIL

PARTEA GENERALA

CURSUL Nr. 1(suport)

NOŢIUNEA, ROLUL, PRINCIPIILE ŞI DELIMITAREADREPTULUI CIVIL DE ALTE RAMURI DE DREPT

1. Noţiunea de drept civil

a. Dreptul public şi dreptul privat1

Un drept reprezintă întotdeauna un interes. În cazul în care interesul (interesele) reglementat are un caracter general această caracteristică ne situează în sfera dreptului public şi când acest interes are un caracter particular, personal ne aflăm în prezenţa dreptului privat.

Această divizare în drept public şi drept privat este o moştenire din dreptul roman, dar aceasta nu exclude, ci dimpotrivă include caracterul unic al dreptului fiecărui stat.

Statul, ca organizaţie socială care exprimă şi apără interesele tuturor indivizilor – membrilor săi, participă şi el ca parte în raporturile juridice ce se stabilesc între membrii săi. În această situaţie în cazul raporturilor juridice în care statul participă ca parte ne aflăm în prezenţa unui raport juridic de drept public. Întâlnim frecvent astfel de situaţii în cazul ramurilor de: drept administrativ, drept financiar, drept penal, drept procesual penal, drept constituţional etc.

În situaţia raporturilor juridice care se statornicesc între persoane particulare – chiar dacă participă şi statul în această calitate, ne aflăm în prezenţa dreptului privat. Astfel de raporturi juridice sunt reglementate de dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii etc.

b. Definiţia dreptului civilAceastă noţiune de „drept civil” a fost definită în decursul timpului de reputaţi jurişti

români2, fiecare evidenţiind elementele caracteristice ale noţiunii cât mai complet cu putinţă, creând în prezent o definiţie cât se poate de edificatoare.

Dreptul civil este „acea ramură care reglementează raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică”

Elementele care individualizează dreptul de celelalte ramuri sunt: dreptul civil este o ramură distinctă a sistemului de drept românesc3; conţinutul dreptului civil – este cuprins în „izvoarele dreptului civil” (respectiv Codul

civil şi alte legi) adică totalitatea normelor dreptului civil.Normele de drept civil sunt ordonate în instituţii de drept civil – respectiv grupe de norme de

drept civil care reglementează subdiviziuni ale dreptului civil4.Instituţiile de drept civil sunt: raportul juridic civil; actul juridic civil, prescripţia extinctivă,

subiectele dreptului civil, drepturile reale principale, obligaţiile civile, contractele civile speciale,

1 Petrică Truşcă – „Drept civil. Introducere în dreptul civil. Persoana fizică şi persoana juridică”, Editura „Universul juridic”, Bucureşti, 2005, p.10.2 D.Alexandresco - „Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român” în lucrarea „Comparaţie cu legile vechi şi cu primele legislaţiuni străine”, Tomul I, Ediţia a II-a, Editura Tipografiei Ziarului „Curierul Judiciar”, Bucureşti, 1906, p.34; M.Cantacuzino - „Elementele dreptului civil”, Bucureşti, 1921, p.17; I.Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie şi N.G. Nedeleu – „Principiile dreptului civil român”, Editura de Stat, 1947, p.11; A.Ionescu – „Drept civil - Partea Generală”, E.D.P. Bucureşti, 1963, p.3; S. Brădeanu, I.Rucăreanu – „Tratat de drept civil”, vol.I, Partea Generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p.36; A.Pop, Gh.Beleiu – „Drept civil. Teoria generală a dreptului civil”, T.U.B. 1980, p.28; T.Pop – „Drept civil român. Teoria generală”, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1993, p.7; I.Dogaru – „Drept civil român – Tratat”, vol.I, Editura Omnia UNI – S.A.S.T. 1998, p.24; G.Boroi – „Drept civil. Teoria generală”, Editura All, 1997, p.2; Şt.Rauschi, T.Ungureanu – „Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică”, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1995, p.9; Gh. Beleiu – „Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil”, ediţie revăzută şi adăugită, Editura „Universul juridic”, Bucureşti, 2005, p.12; Gh.Beleiu – op.cit., 1995; Petrică Truşcă, op.cit., p.11;3 Prin „sistemul dreptului românesc” se înţelege totalitatea normelor juridice adoptate de legiuitorul român, norme rânduite în cadrul ramurilor de drept, care, la rândul lor, sunt alcătuite din „instituţii juridice”. În acest sens a se vedea Gh.Beleiu – op.cit. p.40; P.Truşcă – op.cit., p.11 (nota de subsol 1); Ion Ceterchi, M. Luburici „Teoria generală a statului şi dreptului”, E.D.P. Bucureşti, 1983, p.153 şi urm.; Genoveva Vrabie – „Contribuţii la o nouă definiţie a dreptului” în S.C.J. nr.3/1985, p.210 şi urm.; M. Luburici – „Teoria generală a dreptului”, Bucureşti, 1996, p.26 şi urm.; N.Popa – „Teoria generală a dreptului”, Editura „Actami”, 1998, p.12.4 Obiectul unei ramuri de drept îl constituie o categorie omogenă de relaţii sociale ce cad sub incidenţa normelor acelei ramuri.

2

dreptul de proprietate intelectuală, succesiunile (dreptul de moştenire) cu cele două forme: devoluţiunea succesorală legală şi devoluţiunea succesorală testamentară1.

obiectul dreptului civil – este format din raporturile patrimoniale şi raporturile nepatrimoniale care se stabilesc între persoanele fizice şi cele juridice.

Raportul patrimonial este raportul juridic al cărui conţinut este evaluabil pecuniar, (de exemplu raporturile izvorâte din contractele de vânzare – cumpărare, de transport sau dintr-un fapt ilicit care cauzează prejudicii materiale etc.)

Raportul nepatrimonial este acel raport al cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani (de exemplu raportul juridic civil ce are în conţinutul său dreptul la nume, domiciliu – în cazul persoanei fizice sau dreptul la o anumită denumire, un sediu etc. pentru persoana juridică)

Raporturile juridice cu un obiect format din raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale se regăsesc şi în alte ramuri de drept cum ar fi dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul securităţii sociale, drept financiar, drept cooperatist, dreptul internaţional privat etc.

Concluzii:- dreptul civil nu reglementează toate raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale ce se

derulează în societate;- necesitatea determinării raporturilor patrimoniale şi nepatrimoniale care constituie obiectul

drepturilor civil de cele care formează obiectul altor ramuri de drept.Delimitarea raporturilor patrimoniale şi cele nepatrimoniale care constituie obiectul

dreptului civil se realizează pe două căi:- autodelimitarea obiectului de către normele fiecărei ramuri de drept în sensul că prin

ipoteza normei juridice se precizează raportul la care se aplică şi prin însumarea acestor ipoteze se stabileşte însuşi obiectul ramurii de drept. Această operaţiune de autodelimitare este activitatea organelor legiuitoare;

- delimitarea unei ramuri de drept faţă de celelalte ramuri de drept făcută de cei care interpretează legea (teoreticieni şi practicieni) după criteriul obiectului de reglementare.

subiectele dreptului civil – sunt persoanele fizice şi persoanele juridice.În dreptul civil subiect este atât omul privit ca individ şi desemnat cu sintagma „persoană

fizică” cât şi un colectiv de oameni care să îndeplinească condiţiile cerute de lege (adică are o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu distinct şi un scop determinat), are calitatea de subiect colectiv de drept civil şi este desemnat prin sintagma „ persoană juridică”.

poziţia juridică a subiectelor raportului juridic civil, este una de egalitate juridică. Aceasta este trăsătura caracteristică a raportului de drept civil şi constituie şi metoda de reglementare specifică dreptului civil.

2. Principiile dreptului civil român

Sistemul de drept românesc este generat de anumite idei călăuzitoare – reguli de bază – principii fundamentale care sunt comune tuturor ramurilor de drept ce alcătuiesc sistemul.

În cadrul fiecărei ramuri de drept se disting reguli de bază, principii specifice întregii legislaţii din domeniul respectiv, dar şi reguli de bază aplicabile uneia sau mai multor instituţii juridice ale ramurii de drept respective.

Principiile fundamentale ale dreptului român sunt idei călăuzitoare (reguli de bază) care se regăsesc în întreaga legislaţie a României. Aceste principii sunt formulate de „Teoria generală a dreptului” şi se regăsesc consacrate în Constituţia României şi alte acte normative importante cum sunt Codurile.

Aceste principii sunt: principiul democraţiei, principiul legalităţii, principiul separaţiei puterilor în stat, principiul egalităţii în faţa legii2.

Întrucât ramura dreptului civil este parte componentă a sistemului de drept românesc toate principiile fundamentale aplicabile sistemului sunt aplicabile şi ramurii.

Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt acele idei călăuzitoare (reguli de bază) care privesc întreaga legislaţie civilă, care privesc toate instituţiile dreptului civil.1 În acelaşi sens a se vedea: Gh.Beleiu – op.cit., p.32; T.Pop – op.cit., p.9; G.Boroi, p.2; P.Truşcă – op.cit., p.12.2 În acest sens a se vedea: N.Popa – op.cit., 1998, p.121; Gh.Beleiu – op.cit., p.29-30; P.Truşcă – op.cit., p.17;

3

Au valoare de principii fundamentale ale dreptului civil următoarele reguli de bază:- principiul proprietăţii; principiul egalităţii în faţa legii civile; principiul îmbinării

intereselor personale cu cele generale; principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile1.Principiile instituţiilor dreptului civil sunt reguli de bază, idei călăuzitoare care se aplică fie

numai unei instituţii, fie la două sau mai multe instituţii de drept civil.Asemenea principii sunt: principiul consensualismului – care se referă la forma actului juridic

civil;principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda) principiul irevocalităţii şi principiul relativităţii (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest) care privesc efectele actului civil;principiul ocrotirii bunei credinţe aplicabil mai multor instituţii de drept civil (drepturi reale, răspunderea civilă etc.)2;principiul proximităţii gradului de rudenie, ca principiu specific devoluţiunii succesorale legale.

3. Principiile fundamentale ale dreptului civil

a. Principiul proprietăţii

Dreptul de proprietate este unul dintre drepturile fundamentale care caracterizează orice societate, aceasta fiind esenţa oricărui tip de relaţii de producţie care determină şi natura societăţii.

Importanţa acestui drept reiese şi din faptul consacrării sale în Constituţia României3 în art.44 Codul civil român consacră principiul proprietăţii în cuprinsul mai multor articole precum art. 480, art.481, art.482 etc.

Prin definiţia dată dreptului de proprietate art.480, Codul civil a scos în evidenţă şi conţinutul acestui drept – adică posesia, folosinţa şi dispoziţia („uzus”, „fructus” şi „abuzus” sau „jus utendi” – adică dreptul de a se servi de lucru, „jus fruiendi” – dreptul de a culege fructele şi veniturile lucrului şi „jus abutendi” – dreptul de a dispune de lucru), precum şi mijlocul specific de ocrotire a acestui drept care este acţiunea în revendicare.

În situaţia unui drept de proprietate ce aparţine unui titular – persoană fizică ne aflăm în prezenţa unui drept de proprietate privată, particulară iar când titular al dreptului de proprietate este o persoană juridică ne aflăm în prezenţa unui drept de proprietate publică. În această categorie sunt incluse: dreptul de proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau interes public, proprietatea cooperatistă sau proprietatea privată a altor persoane juridice precum societăţile comerciale, a uniunilor, asociaţiilor, a cultelor religioase, a fundaţiilor etc.

Evidenţiem faptul că dreptul de proprietate mai este reglementat în afară de Codul civil şi printr-o serie de legi speciale din care prezentăm selectiv câteva dintre acestea şi anume:

- Legea nr.15/1990 – privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale4;Legea nr.18/1991 privind fondul funciar5 cu modificările şi completările ulterioare inclusiv prin Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei şi unele măsuri adiacente6 Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale7;Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul acesteia8; Legea nr.82/1993 privind constituirea Rezervaţiei

1 În acest sens: Gh.Beleiu – op.cit., 2005, p.36; G.Boroi – op.cit. 1997, p.5; Şt.Rauschi, T.Ungureanu – op.cit. 1995, p.13; Şt.Rauschi – „Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică!, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993, p.14 şi urm.; I.Dogaru – op.cit., p.19 şi urm.; E.Poenaru – „Drept civil. Teoria generală. Persoanele”, Editura „Dacia Europa Nova”, Lugoj, 2001, p.19 şi urm.2 Principiul de mai sus este consacrat în Constituţie. Astfel art.57 prevede: „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.3 Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.429/2003 publicată în Monitorul Oficial nr.758/2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art.152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare. Legea de revizuire a fost aprobată prin referendum naţional şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003. Constituţia României a fost publicată în Monitorul Oficial nr.767/2003. 4 Publicată în Monitorul Oficial nr.98/1990;5 Publicată în Monitorul Oficial nr.37/1991, republicată în Monitorul Oficial nr.1 din 05.01.1998;6 Publicată în Monitorul Oficial nr.653/2005;7 Republicată în Monitorul Oficial nr.1066/2004;8 Publicată în Monitorul Oficial nr.448/1998. A se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr.136/21.10.1998 cu privire la constituţionalitatea art.6 din această lege, publicată în Monitorul Oficial nr.448/1998. Curtea a decis că prevederile art.6 din lege sunt

4

Biosferei „Delta Dunării”, cu modificările ulterioare1;Legea nr.36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură2; Legea nr.112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţie de locuinţe, trecute în proprietatea statului3, cu modificările ulterioare;Ordonanţa Guvernului nr.68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional4; Legea nr.407/2006 a vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic5;Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2005 privind protecţia mediului înconjurător6;Legea nr.1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei7.

Potrivit prevederilor art.136 din Constituţie – proprietatea este publică sau privată, după forma şi regimul juridic al acesteia.

În art.1 din Legea nr.213/1998 se prevede că „Dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public” iar în art.2 se precizează: „Statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi condiţiile legii”.

Dreptul de proprietate privată aparţine persoanelor fizice sau juridice, inclusiv statului sau unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care sunt de uz sau de interes privat (art.5 alin.1 din Legea nr.213/1998).

Potrivit prevederilor art.11 din Legea nr.213/1998, bunurile din domeniul public sunt inalienabile (adică nu pot fi înstrăinate, ele putând fi date în administrare, concesionare sau închiriere), insesizabile (adică nu pot fi executate silit şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale) şi inprescriptibile (în sensul că nu pot fi dobândite prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună credinţă a bunurilor mobile).

Bunurile proprietate privată sunt în principiu: alienabile, sesizabile şi prescriptibile, în condiţiile legii.

Proprietatea cooperatistă este reglementată prin Legea nr.1/2005 şi potrivit art.64 alin.1 „Proprietatea societăţii cooperative este privată” iar în alin.2 se precizează că patrimoniul societăţii cooperative se compune din partea divizibilă şi partea indivizibilă (partea divizibilă este parte a patrimoniului societăţii cooperative care cuprinde valoarea părţilor sociale emise în schimbul aportului membrilor cooperatori la capitalul social precum şi dividendele cuvenite membrilor cooperatori; partea indivizibilă este parte a patrimoniului societăţii cooperative, acumulat de aceasta în decursul activităţii, mai puţin partea divizibilă care nu poate face obiectul distribuirii sau dobândirii între membrii cooperatori (art.6 lit.i şi j).

În art.65 alin.1 se precizează că: „Orice înstrăinare sau transmitere a folosinţei imobilizărilor corporale, care sunt proprietatea societăţii cooperative, se poate realiza numai cu plată, cu aprobarea adunării generale”.

b. Principiul egalităţii în faţa legii civile

Referire la acest principiu cu trimitere la persoanele fizice se face în art.16 alin.1 din Constituţie potrivit căreia „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări”.

În art.4 alin.2 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice se precizează că „Sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire asupra capacităţii”8.

constituţionale;1 Publicată în Monitorul Oficial nr.283/1993;2 Publicată în Monitorul Oficial nr.97/1991;3 Publicată în Monitorul Oficial nr.279/1995;4 Publicată în Monitorul Oficial nr.247/1994, aprobată şi modificată prin Legea nr.41/1995, publicată în Monitorul Oficial nr.105/1995, cu modificările şi completările ulterioare;5 Publicată în Monitorul Oficial nr.944/2006;6 Publicată în Monitorul Oficial nr.1196/2005, aprobată cu modificări prin Legea nr.265/2006 (publicată în Monitorul Oficial nr.586/2006);7 Publicată în Monitorul Oficial nr.172/2005.8 Gh.Beleiu – op.cit., p.31; P.Truşcă – op.cit., p.20; G.Boroi – op.cit., p.8.

5

c. Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale

Acest principiu se desprinde din prevederile Legii fundamentale în sensul că art.1 prevede obligaţia tuturor cetăţenilor să „respecte Constituţia, supremaţia sa şi legile” iar în art.57 „să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.

Potrivit prevederilor art.1 alin.1 din Decretul nr.31/1934 „Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale materiale şi culturale în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire”.

În ceea ce priveşte persoanele juridice acest principiu îşi găseşte consacrarea în art.26 lit. ”e” din Decretul nr.31/1954 unde se prevede că „persoana juridică este acel colectiv de oameni care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop, în acord cu interesul obştesc”.

Un alt aspect al acestui principiu se desprinde din prevederile art.3 alin.2 din Decretul nr.31/1954 când referindu-se la modul de exercitare a drepturilor civile se face precizarea că „Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social”. Exercitarea drepturilor civile cu încălcarea acestui principiu constituie abuz de drept şi este sancţionat prin lege.

d. Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile Acest principiu îşi găseşte consacrarea atât în Constituţia României cât şi în legislaţia civilă

precum şi în unele convenţii internaţionale ( în art.44 din Legea fundamentală , art.3 alin.1 din Decretul nr.31/1954 art.26 din „Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului”1”, în „Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”2„Convenţia cu privire la drepturile copilului”3 consacră acest principiu prin art.2 pct.1 )

7. Delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept

7.1. Necesitatea şi criteriile delimitării

La baza delimitării dreptului civil faţă de alte ramuri de drept civil stau raţiuni atât teoretice cât şi practice.

În practică aplicarea corectă a legii depinde de problema calificării juridice a unui anumit raport de drept, adică de stabilirea corectă a apartenenţei unui raport juridic concret la o ramură sau alta de drept.

Numai printr-o operaţiune de delimitare a acestor categorii de raporturi juridice având la bază anumite criterii se pot determina în concret care dintre acestea aparţin dreptului civil şi care aparţin altor ramuri de drept.

În literatura de specialitate4 s-a admis unanim că pentru delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept se utilizează următoarele criterii: obiectul de reglementare; metoda de reglementare; calitatea subiectelor; caracterul normelor; specificul sancţiunilor şi principiile proprii.

- Obiectul de reglementare a unei ramuri de drept este o categorie omogenă de relaţii sociale care sunt reglementate de un ansamblu (totalitate) de norme juridice unitare şi uniforme.

De precizat că acest criteriu – este criteriul determinant şi hotărâtor în constituirea şi delimitarea ramurilor de drept.

În obiectul de reglementare a dreptului civil nu intră toate raporturile patrimoniale ci numai cele reale (care au în conţinutul lor drepturi reale) şi obligaţionale (care au în conţinutul lor drepturi

1 România a aderat la acest Pact prin Decretul nr.212/1974;2 Ratificată de România prin Legea nr.30/1994 publicată în Monitorul Oficial nr.135/1994. Convenţia a fost amendată prin Protocoalele nr.3, 5 şi 8 şi completată prin Protocolul nr.2;3 Aprobată prin Decretul Preşedintelui României nr.47/1990 şi ratificată prin Legea nr.18/1990 publicată în Monitorul Oficial nr.109/1990.4 A se vedea în acest sens: T.Pop – op.cit., 1993, p.19; G.Boroi – op.cit., 2005, p.9; Gh.Beleiu – op.cit., 1999, p.40; P.Truşcă – op.cit., p.22; Şt.Rauschi – op.cit., p.8-12; I.Dogaru – op.cit., p.23-24; P.M. Cosmovici – „Drept civil. Introducere în dreptul civil”, Editura All, Bucureşti, 1994, p.17-20; G.Poenaru – op.cit., p.13-16.

6

de creanţă). Restul raporturilor patrimoniale fac obiectul de reglementare a altor ramuri de drept (drept comercial, dreptul muncii, dreptul securităţii sociale, drept financiar etc.).

Nu toate raporturile nepatrimoniale constituie obiect de reglementare pentru dreptul civil, ci numai cele care se referă la: existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei fizice; identificarea persoanelor fizice şi juridice; creaţia intelectuală realizată de persoanele fizice şi juridice.

- Metoda de reglementare – constă în modalitatea de influenţare a raporturilor sociale de către societate, prin stat, care edictează (elaborează) normele de drept. Acest criteriu de delimitare a dreptului civil este unul subsecvent (secundar).

Egalitatea juridică a părţilor este o metodă specifică şi generală, pentru dreptul civil, astfel că într-un raport de drept civil, părţile se situează pe o poziţie juridică legală.

Această metodă este folosită şi în alte ramuri de drept (ex. dreptul familiei).Sunt ramuri de drept care folosesc o metodă opusă – (total diferită) aceea a subordonării

părţilor (de exemplu – dreptul administrativ).- Calitatea subiectelor este criteriul secundar prin care se realizează o delimitare a ramurilor

de drept în funcţie de cum acestea impun subiectelor raporturilor juridice o calitate specială.Specific dreptului civil este faptul că normele sale nu pretind o calitate specială subiectelor

fiind suficientă şi necesară calitatea de persoană fizică (fiinţa umană, luată individual) şi de persoana juridică (un colectiv de oameni cu o organizare proprie, având un patrimoniu propriu, în vederea realizării unui anumit scop).

Alte ramuri de drept impun subiectelor o calitate specială; organ al puterii legislative, administrative ori judecătoreşti, comerciant, rudă etc.

- Caracterul normelor juridice – este un alt criteriu secundar. Unele ramuri de drept sunt dominate de norme imperative1 iar altele sunt dominate de norme dispozitive2.Dreptului civil îi sunt caracteristice normele dispozitive.

- Criteriul sancţiuniiÎncălcarea oricărei norme juridice atrage în mod firesc o sancţiune, o consecinţă negativă

pentru autorul încălcării, dar această sancţiune are un conţinut diferit de la o ramură de drept la alta.Specific dreptului civil este – restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat – care constă fie

în repararea prejudiciului cauzat fie în încetarea acţiunii de vătămare a dreptului personal nepatrimonial.

- Principiile proprii – contribuie alături de celelalte criterii la delimitarea ramurii de drept civil de alte ramuri de drept.

După cum am arătat dreptul civil are propriile principii fundamentale (principiul proprietăţii, egalitatea în faţa legii civile, garantarea dreptului subiectiv) şi atunci când într-un caz determinat pot fi individualizate se poate concluziona că ne aflăm în prezenţa unui raport de drept civil.

7.2. Ramurile de drept faţă de care se delimitează dreptul civil

a. Dreptul constituţional şi dreptul civil

1 Normele juridice sunt: imperative – adică subiectele nu pot deroga de la conduita impusă. Ele sunt: onerative – care prevăd expres obligaţia pentru părţi de a avea o anumită conduită (ex.: art.62 alin.1 Codul familiei: „Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor”) sau prohibitive – cele care interzic expres o anumită conduită părţilor. (ex.: - art.20 alin.41 din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv – „Sub sancţiunea nulităţii absolute, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere a beneficiului unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi”);2 Normele juridice dispozitive sunt acelea de la care se poate deroga prin voinţa părţilor. Ele sunt permisive – care permit părţilor alegerea conduitei dorite din mai multe posibile (ex. art.1296 alin.1 şi 2 din Codul civil „Vânzarea se poate face sau pur sau sub condiţie. Ea poate avea de obiect două sau mai multe lucruri alternative”) sau supletive – adică cele care suplinesc voinţa părţilor dacă n-a fost exprimată expres. (ex.: art.1305 Cod civil: „Spezele vânzării sunt în sarcina cumpărătorului, în lipsă de stipulaţie contrarie”). Speze = cheltuieli. (A se vedea: Academia Română – Dicţionarul Explicativ al Limbii Române – Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.1009).

7

Dreptul constituţional este acea ramură a dreptului care conţine norme care reglementează forma de guvernământ, organele statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor şi simbolurile naţionale.

Raporturile dintre dreptul constituţional şi dreptul civil se pot identifica pe mai multe planuri astfel:

- Constituţia prin normele sale consacră principii fundamentale pentru dreptul civil (principiul proprietăţii, principiul egalităţii în faţa legii);

- principalele drepturi şi libertăţi ale omului consacrate în Legea fundamentală sunt şi drepturi subiective civile ale persoanelor fizice;

- organele de stat reglementate de Constituţie sunt în marea lor majoritate şi persoane juridice;

- garanţiile juridice ale drepturilor subiective civile sunt stabilite prin Constituţie.Dreptul constituţional şi dreptul civil prezintă unele asemănări şi deosebiri prin prisma

criteriilor de delimitare1, astfel:- în dreptul civil majoritatea raporturilor juridice au un caracter patrimonial iar în dreptul

constituţional predominante sunt raporturile personale nepatrimoniale;- de regulă - subiectele raporturilor juridice de drept constituţional se află pe poziţii de

subordonare, - în dreptul civil subiectele raporturilor juridice se află pe poziţie de egalitate juridică;- dreptul constituţional pretinde subiectelor sale o calitate specială – de organ de stat sau de

cetăţean român – normele de drept civil nu cer o asemenea calificare a subiectelor – fiind suficientă calitatea de persoană fizică sau persoană juridică;

- în dreptul civil predominante sunt normele dispozitive iar în dreptul constituţional – normele imperative;

- sancţiunile specifice în dreptul constituţional (de exemplu: suspendarea din funcţie, conform art.95 din Constituţie) nu presupune un proces, pe când restabilirea dreptului civil încălcat se realizează printr-un proces civil;

- atât dreptul constituţional cât şi dreptul civil au o serie de principii comune, dar şi principii proprii, specifice fiecărei ramuri de drept civil sau constituţional.

b. Dreptul administrativ şi dreptul civil

Dreptul administrativ este acea ramură a dreptului care reglementează raporturile sociale născute în cadrul realizării puterii executive a statului.

Între cele două ramuri de drept sunt o serie de asemănări şi deosebiri2 şi anume:- în dreptul civil predomină raporturile patrimoniale, în dreptul administrativ majoritare sunt

raporturile nepatrimoniale;- părţile în dreptul civil sunt pe poziţii de egalitate juridică, în dreptul administrativ

subiectele se află pe poziţii de subordonare – de regulă;- în raporturile de drept administrativ este necesar ca măcar una din părţi să fie organ al

administraţiei publice, iar în dreptul civil raporturile pot fi numai între persoane fizice, numai între persoane juridice sau între persoane fizice şi juridice.

În situaţia în care un organ al administraţiei publice se află în raporturi de drept civil, calitatea lui este aceea de persoană juridică şi nu ca purtător al autorităţii publice, împrejurare în care îl situează într-o poziţie de egalitate juridică cu cealaltă parte.

- normele dispozitive sunt specifice dreptului civil, pe când cele imperative caracterizează dreptul administrativ;

- dreptul administrativ are sancţiuni specifice – amenda contravenţională şi confiscarea care sunt diferite de cele ale dreptului civil.

1 A se vedea pentru detalii în acest sens: I. Muraru – „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol.I, Bucureşti, 1993, p.5 şi urm.; I.Deleanu – „Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală.”, Bucureşti, 1994, p.5 şi urm.; A.Iorgovan – „Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală.”, Bucureşti, 1994, p.32-25.2 A se vedea şi A.Iorgovan – „Drept administrativ”, vol.I, Editura Hercules, 1993, p.130;

8

În practică, delimitarea dreptului civil faţă de dreptul administrativ este întâlnită în materia contenciosului administrativ3.

c. Dreptul civil şi dreptul financiarDreptul financiar este ramura de drept ale cărei norme juridice reglementează raporturile

sociale născute în procesul constituirii, repartizării şi utilizării sumelor cuprinse în bugetul de stat.Şi între aceste două ramuri de drept sunt o serie de asemănări şi deosebiri şi anume:- majoritatea raporturilor de drept financiar sunt raporturi patrimoniale ca şi în dreptul civil;- subordonarea caracterizează subiectele din raporturile de drept financiar;- în raportul de drept financiar una din părţi este obligatoriu un organ al statului cu atribuţii

fiscale;- în dreptul financiar predomină normele imperative, pe când în dreptul civil predomină

normele dispozitive;- dreptul financiar dispune de sancţiuni proprii datorate pentru întârzierea sau neplata

impozitelor;- în afară de principii comune, în dreptul financiar şi în dreptul civil întâlnim principii

specifice2.d. Dreptul civil şi dreptul comercial

Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor, considerate de lege fapte de comerţ, precum şi raporturile juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant3.

Atât dreptul civil cât şi dreptul comercial sunt subdiviziuni ale dreptului privat, de aceea între aceste două ramuri de drept vom întâlni multe asemănări, dar în acelaşi timp vom constata că fiecare ramură de drept are o autonomie proprie.

Cel mai important criteriu de delimitare a celor două ramuri îl constituie cel al izvoarelor. Astfel principalul izvor al dreptului civil este Codul civil iar pentru dreptul comercial este Codul comercial de la 1887 la care se adaugă Legea nr.31/1990 – privind societăţile comerciale, Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului4 şi Legea nr.64/1995 privind procedura reorganizării şi falimentului5.

Între cele două ramuri de drept civil şi comercial sunt următoarele deosebiri şi asemănări:- metoda de reglementare în ambele ramuri de drept este egalitatea juridică între părţi;- în raporturile de drept comercial una din părţi trebuie să aibă calitatea de comerciant chiar

dacă în ambele ramuri subiectele sunt persoane fizice sau juridice;- ambele ramuri de drept au în obiectul de reglementare raporturi patrimoniale cât şi

raporturi nepatrimoniale;- în ambele raporturi juridice există sancţiunea răspunderii (contractuale) dar există şi

deosebiri de regim juridic între răspunderea civilă şi cea comercială;- cele două ramuri de drept au pe lângă principii comune şi principii proprii, specifice6.e. Dreptul civil şi dreptul familiei

Dreptul familiei este ramura de drept „care reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi

3 V.Prisacaru – „Contenciosul administrativ român”, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura AllBeck, 1998, p.76 şi urm.; Dec.nr.35/1992 a S.C.A. a C.S.J. în Dreptul nr.10/1992, p.87;2 Pentru detalii a se vedea I.Gliga – „Drept financiar public”, Editura All, Bucureşti, 1994, p.11; I.Condor – „Drept financiar”, Bucureşti, 1994, p.46.3 Stanciu D.Cărpenaru – „Drept comercial român”, Editura All, Bucureşti, 1998, p.3;4 Republicată în Monitorul Oficial nr.49/1998. Potrivit art.1 alin.2 din Legea nr.26/1990 „Comercianţii sunt persoanele fizice care exercită în mod obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste”.5 Legea nr.64/1995 privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare, publicată în Monitorul Oficial nr.130/1995 a fost modificată şi completată prin Legea nr.99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul Oficial nr.236/1999. Potrivit prevederilor acestei legi „Titlul legii va avea următorul compus: Lege privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, fiind republicată în Monitorul Oficial nr.1066/2004;6 Fr.Deak, St.A.Cărpenaru – „Contracte civile şi comerciale”, Editura Lumina Lex, 1993, p.5;

9

raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie în scopul ocrotirii şi întăririi familiei”1.

Asemănările şi deosebirile dintre cele două ramuri pot fi grupate astfel:- proporţia numerică dintre raporturile patrimoniale şi cele nepatrimoniale este imensă, în

sensul că în dreptul civil majoritare sunt cele patrimoniale iar în dreptul familiei cele mai multe sunt nepatrimoniale;

- în ambele ramuri de drept se utilizează metoda egalităţii juridice cu precizarea că în dreptul familiei poziţia subiectelor este de subordonare în raporturile dintre părinţi şi copiii minori;

- calitatea subiectelor în dreptul familiei este una specială (calificată) de soţi, părinţi, copii, tutore, curator, ascendent, descendent, colateral etc;

- sancţiunile sunt specifice fiecărei ramuri de drept (decăderea din drepturile părinteşti este o sancţiune specifică dreptului familiei);

- în sfera principiilor în cele două ramuri acţionează atât principii comune cât şi cele proprii fiecăreia dintre ele.

f. Dreptul muncii şi dreptul civil

Dreptul muncii a fost definit ca fiind acea ramură de drept care reglementează relaţiile individuale şi colective de muncă care se nasc între patronii şi salariaţii care muncesc sub autoritatea lor, cu ocazia prestării muncii2.

În sinteză asemănările şi deosebirile dintre cele două ramuri pot fi exprimate astfel:- obiectul de reglementare al ambelor ramuri de drept îl formează atât relaţiile patrimoniale

cât şi cele nepatrimoniale personale;- în dreptul civil poziţia de egalitate juridică a subiectelor se menţine tot timpul, în dreptul

muncii această poziţie este prezentă numai la încheierea contractului individual de muncă întrucât pe parcursul derulării raportului juridic de muncă intervine disciplina muncii care presupune un raport de subordonare a subiectului;

- sfera subiectelor este mai restrânsă în dreptul muncii decât în dreptul civil (capacitatea de muncă este prevăzută de lege la 15 ani);

- răspunderea civilă este caracteristică dreptului civil, pe când în dreptul muncii mai intervine pe lângă răspunderea patrimonială şi una disciplinară;

- în dreptul muncii dominante sunt normele imperative, pe când în dreptul civil ponderea o deţin normele dispozitive;

- atât în dreptul civil cât şi în dreptul muncii pe lângă unele principii comune acţionează şi principii proprii fiecărei ramuri de drept.

g. Dreptul civil şi dreptul securităţii sociale Dreptul securităţii sociale este acea ramură autonomă de drept aparţinând dreptului public,

alcătuită din ansamblul normelor juridice ce reglementează atât relaţiile de asigurări sociale, cât şi pe cele de asistenţă socială3.

Interferenţa dreptului civil cu dreptul securităţii sociale se realizează pe mai multe planuri şi aceasta este cauzată de originea dreptului securităţii sociale şi anume de la dreptul civil prin dreptul muncii la dreptul securităţii sociale.

1 I.Filipescu – „Tratat de dreptul familiei”, Editura All, Bucureşti, 1994, p.6. Până în anul 1954 când a fost adoptat Codul familiei, raporturile de familie erau reglementate de Codul civil (Titlul II din Cartea I).2 S.Ghimpu, Al.Ţiclea – „Dreptul muncii”, vol. I, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994, p.6 şi p.31; Alexandru Ţiclea – „Tratat de dreptul muncii”, Editura „Universul juridic”, Bucureşti, 2007, p.13; I.Ciochină-Barbu – „Dreptul muncii – specializarea Administraţie Publică” , Editura „Junimea”, Iaşi, 2006, p.8.3 Sanda Ghimpu, Alexandru Ticlea, Constantin Tufan – „Dreptul securităţii sociale”, Editura „AllBeck”, Bucureşti, 1998, p.10; Alexandru Ticlea, Constantin Tufan – „Dreptul securităţii sociale”, Editura „Global Lex”, Bucureşti, 2003, p.17; Ioan Ciochină-Barbu – „Dreptul securităţii sociale – specializarea Administraţie Publică”, Editura „Junimea”, Iaşi, 2006, p.12;

10

Atât în dreptul civil cât şi în dreptul securităţii sociale sunt reglementate raporturi juridice de regulă patrimoniale, între persoane fizice şi juridice, care, în unele situaţii, au la bază un contract (ex.: art.5 pct. VI alin.1 şi 2 din Legea nr.19/20001; art.20 şi 21 din Legea nr.76/20022).

Statutul subiectelor raporturilor juridice de dreptul securităţii sociale este definit prin dreptul civil.

De remarcat ca o deosebire între dreptul civil şi cel al dreptului securităţii sociale este aceea că de regulă, în dreptul securităţii sociale sunt dominante normele imperative pe când în dreptul civil majoritare sunt normele dispozitive3.

h. Dreptul civil şi dreptul procesual civil

Dreptul procesual civil este definit ca sistemul de norme care reglementează modul de judecată şi de rezolvare a pricinilor privitoare la drepturi şi interese civile, precum şi modul de executare a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii.

În literatura de specialitate această corelaţie dintre dreptul civil şi dreptul procesual civil a fost prezentată astfel: „Dreptul procesual reprezintă tocmai cealaltă faţă a dreptului material, aspectul său sancţionator care, evident intervine numai în caz de nevoie. Dreptul material civil ar fi ineficace dacă pe calea procesului civil nu s-ar asigura realizarea lui, şi tot astfel procesul civil ar fi de neconceput fără existenţa unui drept material pe care să-l apere şi să-l valorifice”4.

i. Dreptul civil şi dreptul internaţional privat

Dreptul internaţional privat are ca obiect de reglementare raporturile de drept civil şi de dreptul familiei în care este cuprins un element de extraneitate5 (cetăţenie străină, naţionalitate străină, încheierea sau executarea în străinătate a unui contract etc.).

Specific dreptului internaţional privat este metoda de reglementare care rezidă în aceea că raportul cu elementul străin poate fi reglementat fie cu ajutorul normelor conflictuale care indică legea competentă sub imperiul căreia se poate soluţiona litigiul, fie cu ajutorul normelor de trimitere – adică a legii aplicabile unui asemenea raport.

Raporturile de drept internaţional privat şi corelaţia lor cu dreptul civil se desprind din analiza textelor cuprinse în Legea nr.105/19926, cu modificările şi completările ulterioare.

j. Dreptul civil şi dreptul mediului înconjurător„Dreptul mediului reprezintă, în abstract, ansamblul reglementărilor juridice şi instituţiilor

stabilite în vederea protecţiei, conservării şi ameliorării mediului conform obiectivelor de dezvoltare durabile”7.

Dreptul civil şi dreptul mediului îşi interferează sferele mai ales în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor sale asupra factorilor naturali ai mediului care sunt supuşi factorilor naturali ai mediului reglementaţi de dreptul mediului (legislaţia de mediu).

1 Privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, modificată şi completată ulterior (publicată în Monitorul Oficial nr.140/2000);2 Privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă (publicată în Monitorul Oficial nr.140/2000), modificată şi completată inclusiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.144/2005 (publicată în Monitorul Oficial nr.969/2005);3 I.Ciochină-Barbu – op.cit., p.37-38;4 V.M. Ciobanu – „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol.I, Teoria generală, Editura „Naţional”, Bucureşti, 1996, p.42 şi urm.; I.Deleanu – „Procedura civilă” I, Editura „Servo”, Arad, 1998, p.7-35; Ioan Les – „Principii şi instituţii de drept civil”, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1998, p.23-24; D.Radu, Gh.Durac – „Drept procesual civil”, Editura „Junimea”, Iaşi, Seria JUS, 2001.5 I.P.Filipescu – „Drept internaţional privat”, vol.I, Editura „Proarcadia”, 1993, p.11 şi urm.; D.A.Sitaru – „Drept internaţional privat”. Tratat. Editura Actami, Bucureşti, 1997, p.9;6 Privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, publicată în Monitorul Oficial nr.245/1992;7 Mircea Duţu – „Dreptul mediului”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.94 şi urm.; D. Marinescu – „Dreptul mediului înconjurător”, Editura „Tempus” S.R.L., Bucureşti, 1992, p.50-51; Florin Făinişi – „Dreptul mediului”, Editura Pinguin Book”, Bucureşti, 2005, p.38; Ernest Lupan – „Dreptul mediului”, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2001, p.52; I.Ciochină-Barbu – „Dreptul mediului – specializarea Administraţie Publică”, Editura „Junimea”, Iaşi, 2007, p.13.

11

Astfel, titularii dreptului de proprietate sunt obligaţi prin normele de mediu să respecte regulile consacrate privind ocrotirea şi conservarea solului şi subsolului, pădurilor etc. cu consecinţe şi cerinţe juridice complementare.

Răspunderea pentru daune ecologice a dus la constituirea unui adevărat „drept civil al mediului” instituit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2005 privind protecţia mediului, fapt ce face ca dispoziţiile Codului civil în materie să rămână dreptul comun.

De asemenea, potrivit art.44 alin.7 din Constituţie „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului...”.

Diferenţele majore între cele două ramuri de drept sunt determinate de obiectul şi metodele de reglementare diferite, în dreptul civil părţile raportului juridic se află pe poziţii de egalitate juridică, în dreptul mediului acestea se găsesc într-o formă de subordonare specială.

În raporturile juridice de drept civil voinţa părţilor are un rol determinant în stabilirea conţinutului acestora (a drepturilor şi obligaţiilor corelative), în raporturile de dreptul mediului conţinutul este întotdeauna predeterminat, stabilit prin prevederi legale.

Titularul dreptului subiectiv activ, în raporturile de drept civil este determinat, iar subiectul pasiv este nedeterminat (în sensul că obligaţia de a nu face nimic de natură să stânjenească exerciţiul dreptului revine tuturor persoanelor); în cazul raporturilor de dreptul mediului cel determinat în primul rând este titularul obligaţiei de a face sau de a nu face ceva privind protecţia şi ameliorarea mediului.

12

CURSUL Nr. 2

TEORIA LEGII CIVILE

1. Izvoarele dreptului civil1.1. Noţiunea de izvor al dreptului civilNoţiunile de izvor al dreptului civil şi izvor de drept în general au sensuri diferite, aşa cum

s-a precizat în literatura juridică1.Într-un sens filozofic, noţiunea de izvor semnifică condiţiile de existenţă care dau naştere

normelor de drept civil – caz în care putem vorbi de izvor de drept civil în sens material – adică acele necesităţi care determină şi impun la un moment dat apariţia unor norme juridice civile şi care pot fi de natură economică, socială sau politică (de exemplu: edictarea Legii nr.18/1991 – privind fondul funciar a fost determinată de condiţiile social-politice de după 1989).

Într-un al doilea sens se are în vedere forma specifică prin care se exprimă normele de drept civil – legi, hotărâri, ordonanţe de guvern etc. În această situaţie folosim expresia de izvor formal.

1.2. Forme de exprimare a izvoarelor dreptului (categorii) Întocmai ca şi în alte ramuri de drept normele de drept civil sunt cuprinse în actele

normative ce emană de la organele cu atribuţii de legiferare. Prerogativele legiferării sunt stabilite prin Constituţie2.

Principalele forme juridice în care pot fi exprimate izvoarele de drept civil sunt legile, hotărârile şi ordonanţele Guvernului.

Pot fi apreciate ca izvoare de drept civil şi decretele care conţin norme generale, emise de Preşedintele României, în temeiul art.100 alin.1 din Constituţie şi care are ca obiect de reglementare relaţii sociale care intră în „obiectul dreptului civil”. Este evident că decretele prezidenţiale individuale nu pot avea această calitate de izvor de drept civil.

Mai pot avea caracter de izvor al dreptului civil şi ordinele, instrucţiunile, regulamentele emise de un ministru sau alt şef al unui organ al administraţiei de stat, numai dacă acestea au ca obiect de reglementare relaţii sociale care fac „obiectul dreptului civil”.

Atât timp cât unele acte normative anterioare nu au fost abrogate şi care reglementau raporturi civile cu aplicabilitate şi în prezent ele constituie izvoare ale dreptului civil. Este vorba de legi, decrete, hotărâri ale Consiliului de Miniştri, ordine, instrucţiuni (De exemplu: Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi juridice, Codul familiei din anul 1954 etc.).

Reglementările internaţionale (Convenţii, Pacte, Acorduri etc.) pot fi considerate izvoare ale dreptului civil în măsura în care acestea au fost ratificate de România (este parte la ele) şi privesc relaţii sociale care fac obiectul dreptului civil român. Enumerăm o parte din acestea:

- Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului (ratificat prin Decretul nr.212/1974), Convenţia cu privire la drepturile copilului (aprobată prin Decretul nr.47/1990 şi ratificată prin Legea nr.18/1990).

Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

1.3. Actele normative – izvoare ale dreptului civila. LegileNoţiunea de lege are un sens larg prin care se au în vedere toate actele normative pentru a

căror respectare intervine forţa de constrângere a statului. În sens restrâns accepţiunea noţiunii de lege este aceea de act normativ edictat de puterea legislativă a ţării: Parlamentul compus din Camera deputaţilor şi Senat.1 A se vedea în acest sens N.Popa – op.cit. p.190-220; Gh.Beleiu – op.cit., p.43-44; Gh.Boroi – op.cit., p.12-13; P.Truşcă - op.cit., p.28-29;2 În acest sens a se vedea şi lucrarea lui Ioan Vida - „Legistica formală - Introducere în tehnica şi procedura legislativă”, Ediţia a III-a, revizuită şi completată, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2006; Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial nr.777/2004, modificată şi completată prin Legea nr.49/2007 (publicată în Monitorul Oficial nr.194/2007);

13

Constituţia – este legea fundamentală a ţării şi deşi constituie principalul izvor al dreptului constituţional, ea constituie un important izvor pentru dreptul civil deoarece:

drepturile fundamentale ale cetăţenilor sunt în acelaşi timp drepturi subiective civile care au ca titular persoana fizică – ca şi principalul drept real care este proprietatea sub cele două forme – publică şi privată principiile fundamentale ale dreptului civil au ca izvor primar chiar textele constituţionale;

normele constituţionale care reglementează organele statului interesează dreptul civil sub aspectul regimului juridic al persoanelor juridice române.

Codul civil român Codul civil este actul normativ care este considerat cel mai important izvor al dreptului civil

pentru că în cuprinsul său sunt grupate marea majoritate a normelor juridice ale acestei ramuri de drept.

Codul civil român a avut ca model Codul civil francez de la 1804 (fiind cunoscut şi sub denumirea de Codul Napoleon) şi a fost adoptat în anul 1864 intrând în vigoare la 1 decembrie 1865.

În structura sa Codul civil român conţine un titlu preliminar „Despre efectele şi aplicarea legilor în genere” şi trei cărţi: Cartea I – „Despre persoane” (în prezent abrogată); Cartea II – „Despre bunuri şi despre deosebitele modificări de proprietate” (având patru titluri);Cartea III – „Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea” (cu XX titluri).

În decursul celor 142 ani realităţile social-economice din ţara noastră au cunoscut profunde transformări, fapt ce a dus la modificarea, completarea sau abrogarea unor dispoziţii cuprinse în Codul civil. Avem în vedere în primul rând dispoziţiile referitoare la persoane şi respectiv la raporturile de căsătorie din Cartea I care au fost abrogate şi înlocuite cu unele legi speciale precum – Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice şi Codul familiei adoptat prin Legea nr.4/1954.

Dispoziţiile cuprinse în Cartea a II-a şi a III-a referitoare la bunuri şi proprietate, rămase în vigoare, sunt aplicabile raporturilor dintre persoanele fizice şi cele care se stabilesc între persoanele juridice de drept public şi privat.

Codul familiei – constituie principalul izvor de drept pentru dreptul familiei dar întrucât acesta conţine şi dispoziţii care reglementează raporturi juridice care intră în sfera de reglementare a dreptului civil este considerat de asemenea un important izvor al dreptului civil. Facem referire în acest sens la prevederile privind capacitatea civilă a persoanei fizice.

Legile ordinare sunt acele acte normative care în comparaţie cu codurile – au un obiect determinat, aplicabil unei sfere de relaţii dintr-un domeniu sau altul. Exemplificăm mai jos câteva dintre aceste acte normative care conţin reglementări care sunt cuprinse în obiectul dreptului civil:

- Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale1;- Legea fondului funciar nr.18/19912, cu modificările şi completările aduse prin Titlul IV al

Legii nr.247/2005;- Legea privind raporturile de drept internaţional privat nr.105/19923;- Legea nr.66/1993 a contractului de management4, modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a

Guvernului nr.39/19975;- Legea nr.16/1994 a arendării6, modificată şi completată prin Legea nr.65/19987;- Legea nr.32/1994 privind sponsorizarea8, modificată şi completată prin Ordonanţa

Guvernului nr.36/19989;

1 Republicată în Monitorul Oficial nr.1066/2004;2 Republicată în Monitorul Oficial nr.1/1998;3 Publicată în Monitorul Oficial nr.245/1992;4 Publicată în Monitorul Oficial nr.244/1993;5 Publicată în Monitorul Oficial nr.151/1997;6 Publicată în Monitorul Oficial nr.91/1994;7 Publicată în Monitorul Oficial nr.126/1998;8 Publicată în Monitorul Oficial nr.129/1994;9 Publicată în Monitorul Oficial nr.43/1998;

14

- Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică1;- Legea privind asigurările şi reasigurările în România nr.136/19952 cu modificările aduse

prin Legea nr.172/20043;- Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.8/19964, cu modificările şi

completările ulterioare;- Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.7/19965, cu modificările şi completările

aduse prin Titlul XII al Legii nr.247/2005;- Legea privind regimul armelor şi muniţiilor nr.295/20046;- Legea cu privire la actele de stare civilă nr.119/19967, cu modificările ulterioare;- Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia8;- Legea nr.219/1998 privind regimul concesiunilor9;- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele

măsuri adiacente10;- Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei11;- Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului12;- Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii13;- Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic14;• Decretele-legi – sunt acte normative care au fost adoptate de către Consiliul Frontului

Salvării Naţionale iar mai apoi de către Consiliul Provizoriu de Unire Naţională, în perioada decembrie 1989 – mai 1990 – data la care au fost organizate alegerile democratice.

În acest sens exemplificăm Decretul-lege nr.61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondul statului către populaţie15.

• Decretele – sunt unele acte normative emise de fostul Consiliu de Stat, înainte de anul 1990 şi au fost menţinute în vigoare întrucât conţin norme prin care se reglementează raporturi juridice ce fac obiectul dreptului civil.

Astfel enumerăm spre exemplificare:- Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice16;- Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă17.• Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului României

*Hotărârile Guvernului sunt emise pe baza şi în vederea executării legilor.Printr-o hotărâre a Guvernului sunt reglementate relaţii care sunt prin natura lor inferioare ca

importanţă faţă de cele reglementate prin lege.Fiind un act administrativ – hotărârea Guvernului poate fi atacată la instanţa de contencios

administrativ în baza prevederilor art.52 din Constituţie18.Din multitudinea de hotărâri ale Guvernului vom exemplifica doar câteva:- Hotărârea nr.131/1991 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire,

atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra

1 Publicată în Monitorul Oficial nr.139/1994;2 Publicată în Monitorul Oficial nr.303/1995;3 Publicată în Monitorul Oficial nr.473/2004.4 Publicată în Monitorul Oficial nr.60/1996;5 Publicată în Monitorul Oficial nr.61/1996;6 Publicată în Monitorul Oficial nr.583/2004;7 Publicată în Monitorul Oficial nr.282/1996;8 Publicată în Monitorul Oficial nr.448/1998;9 Publicată în Monitorul Oficial nr.459/1998;10 Publicată în Monitorul Oficial nr.653/2005;11 Publicată în Monitorul Oficial nr.557/2004;12 Publicată în Monitorul Oficial nr.557/2004;13 Publicată în Monitorul Oficial nr.372/2006;14 Publicată în Monitorul Oficial nr.544/2006;15 Publicat în Monitorul Oficial nr.22/1990;16 Publicată în Buletinul Oficial nr.8/1954;17 Republicat în Buletinul Oficial nr.11/1960;18 M. Constantinescu şi alţii – „Constituţia României – revizuită – comentarii şi explicaţii”, Editura ALLBECK, 2004.

15

terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor1;

- Hotărârea nr.216/1999 pentru aprobarea normelor metodologice – cadru de aplicare a Legii nr.219/1998 privind regimul concesiunilor2.

* Ordonanţele Guvernului României – sunt emise în temeiul unei legi speciale de abilitare în limitele şi condiţiile prevăzute de aceasta3.

Ordonanţele sunt simple – când sunt emise în temeiul legii de abilitare şi de urgenţă când sunt emise în lipsa unei legi de abilitare emisă de Parlament şi sunt justificate prin apariţia unor împrejurări excepţionale4.

- Ordonanţa Guvernului nr.81/1998 privind unele măsuri pentru ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate5, aprobată şi modificată prin Legea nr.107/19996;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.148/1999 privind reglementarea regimului juridic al terenurilor destinate construirii de locuinţe prin Agenţia Naţională pentru Locuinţe7;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2006 privind protecţia mediului înconjurător8. • Actele administrative emise de conducătorii organelor centrale ale administraţiei de stat şi

acte normative adoptate de organele administraţiilor localeAsemenea acte emise de conducătorii organelor centrale ale administraţiei de stat sunt:

ordine, instrucţiuni şi regulamente.Actele emise de organele administraţiei publice locale sunt: Hotărârile – adoptate de

Consiliile locale şi judeţene precum şi dispoziţiile emise de acestea, prefecţii emit ordine iar Delegaţia permanentă a Consiliului Judeţean emite decizii.

Aceste categorii de acte normative devin izvoare de drept civil numai atunci când în conţinutul lor sunt reglementate raporturi juridice ce fac obiectul de reglementare a dreptului civil şi au aplicabilitate pe raza de competenţă a organului emitent.

• Reglementările internaţionale cum ar fi acordurile, convenţiile, pactele, tratatele etc. pot fi izvoare de drept civil numai dacă se referă la raporturi juridice ce fac obiectul dreptului civil şi cu condiţia ratificării lor de România.

• Alte izvoare de drept• Obiceiul (cutuma) şi morala (bunele moravuri) nu sunt izvoare distincte ale dreptului civil;

- regulile de conduită cristalizate în conţinutul acestora se integrează în ipotezele şi dispoziţiile normelor de drept civil, în măsura în care acestea fac trimitere expresă la obicei sau la regulile de conduită.De exemplu prevederile art.970 alin.2 din Codul civil sau art.980 Cod civ.

• Jurisprudenţa (precedentul judiciar sau practica judecătorească) nu sunt considerate izvoare de drept civil.

În prezent în ţara noastră o importanţă deosebită, pentru aplicarea unitară a legii civile, o are jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

• Doctrina – este reprezentată de lucrările scrise de jurişti prin care se comentează şi se interpretează normele juridice. Ea nu constituie un izvor de drept dar soluţiile şi propunerile „de lege ferenda” formulate de autori contribuie la perfecţionarea normelor de drept9.

• Principiile de drept civil – „fiind consacrate în texte exprese din diferite acte normative, nu pot fi considerate un izvor distinct, ci ele se aplică în calitatea lor de dispoziţii ale actelor normative”10.

1 Republicată în Monitorul Oficial nr.7/1993;2 Publicată în Monitorul Oficial nr.140/1999;3 Art.180 alin.3 din Constituţia României;4 Art.115 alin.4 din Constituţia României;5 Publicată în Monitorul Oficial nr.313/1998;6 Publicată în Monitorul Oficial nr.304/1999;7 Publicată în Monitorul Oficial nr.491/1991;8 Publicată în Monitorul Oficial nr.1196/2005.9 A se vedea în acest sens: Otilia Calmuschi – „Tratat de drept civil”, vol.I. Partea generală, Editura Academiei, 1989, p.103 şi urm.; Iosif R.Urs, S.Anghel – „Drept civil”, vol.I, Editura Oscar Print, 1998, p.47;10 Gh.Beleiu – „Drept civil. Teoria generală”, Bucureşti, 1997, p.54.

16

Secţiunea a II-a

Aplicarea legii civile

1. Aplicarea legii civile în timp

1.1. Chestiuni prealabile

Actele normative în general dar şi cele care constituie izvoare ale dreptului civil în special au o acţiune simultană în sensul că:

- activează un anumit interval de timp – o anumită durată de aplicabilitate în timp ceea ce este denumită „ aplicarea legii în timp”;

- acţionează pe un anumit teritoriu care aparţine statului român – ceea ce înseamnă „aplicarea legii civile în spaţiu”;

- se aplică anumitor destinatari – nu există o singură lege care se aplică tuturor subiectelor de drept – aspect cunoscut sub denumirea de „ aplicarea legii civile asupra persoanelor”.

1.2. Intrarea şi ieşirea din vigoare a legii civile

Potrivit prevederilor art.78 din Constituţie – „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. De exemplu Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei precum şi unele măsuri adiacente, a fost publicată în Monitorul Oficial nr.653/22.07.2005 şi a intrat în vigoare la data de 26.07.2005.

Legea devine obligatorie de la data intrării in vigoare şi se presupune că este cunoscută de toţi, nemaiputându-se invoca necunoaşterea ei (nemo censetur ignorare legem).

Acţiunea legii în timp se întinde până la ieşirea ei din vigoare care se face prin procedeul tehnico-juridic denumit abrogare1.

Abrogarea unei legi poate fi expresă – atunci când se precizează că un anumit act normativ sau numai unele dispoziţii dintr-un act normativ se abrogă şi implicită – atunci când prin noua reglementare se prevăd dispoziţii incompatibile cu cele ale vechii reglementări, fără a se prevedea în mod expres că se abrogă dispoziţiile anterioare contrarii.

Pentru a exemplifica prezentăm mai jos două situaţii de abrogare expresă şi abrogare tacită a legilor.

Astfel, în art.298 alin.2 din Legea nr.53/2003 – Codul muncii2 – prevede: „Pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă: Codul muncii al R.S.R.- Legea nr.10/1972, publicată în Buletinul Oficial, Partea I nr.140 din 1 Decembrie 1972, cu modificările şi completările ulterioare; ... 10. orice alte dispoziţii contrare”.

Desuetudinea – (ieşirea din uz) a unui act normativ intervine atunci când acel act normativ nu mai este aplicat, fără a fi abrogat, deoarece nu mai există raţiunile pentru care a fost adoptat.

În exemplificarea acestui mod de neaplicare a legii civile în timp apelăm la situaţia Legii nr.21/1924 privind asociaţiile şi fundaţiile care în perioada 1950-1990 nu a mai fost aplicată, dar nici nu a fost abrogată, această măsură fiind luată prin Ordonanţa Guvernului nr.26/2000, cu modificările şi completările ulterioare3.

1.3. Principiile şi excepţiile de la aplicarea legii în timp

a. principiul neretroactivităţii legii civile noi este regula potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea în vigoare a ei, neavând aplicabilitate pentru faptele sau actele juridice născute, modificate sau care s-au stins anterior intrării în vigoare a noii legi4. Acest principiu a fost expres consacrat în art.1 din Codul civil unde se precizează: „Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”.

1 A se vedea art.60 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificată şi completată ulterior.2 Publicată în Monitorul Oficial nr.53/2003;3 Cu privire la asociaţii şi fundaţii (publicată în Monitorul Oficial nr.30/2000), aprobată cu modificări prin Legea nr.246/2005 (publicată în Monitorul Oficial nr.656/2005);

17

Acelaşi principiu a fost preluat şi de Constituţie unde în art.15 alin.2 precizează că: „Legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

Principiul neretroactivităţii legii civile noi este un factor de stabilitate în circuitul civil. El se impune atât organelor de jurisdicţie – în sensul că nu poate aplica legea nouă la situaţii juridice născute sub imperiul vechii legi, - cât şi părţilor – deoarece ele nu ar putea prin voinţa lor, să supună raportul juridic pe care l-au născut legii vechi, întrucât ar însemna să se dea posibilitatea părţilor să stabilească ele domeniul de aplicare în timp a legii.

Datorită caracterului imperativ a prevederilor constituţionale (art.15 alin.2) nici legiuitorul nu va mai putea adopta legi retroactive cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

b. Principiul aplicării imediate a legii civile noi este regula de drept în conformitate cu care imediat ce legea a intrat în vigoare, legea civilă nouă se aplică tuturor situaţiilor apărute după acest moment, nemaifiind posibilă aplicarea legii vechi.

Acest principiu derivă din principiul neretroactivităţii şi are la bază două raţiuni:- este consecinţa firească a principiului neretroactivităţii în sensul că dacă legea nu are

puterea retroactivă, pentru viitor ea trebuie aplicată de îndată;- regula de interpretare, consacrată de art.978 Cod civil, conform căreia „Când o clauză este

primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul” – actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării)1.

Excepţiile de la cele două principii sunt:- retroactivitatea legii civile noi – care înseamnă aplicarea legii civile noi la situaţii juridice

anterioare intrării ei în vigoare. Această excepţie trebuie prevăzută expres de legea nouă deoarece excepţiile nu se prezumă ele fiind de strictă interpretare.

În condiţiile prevederii imperative din textul constituţional (art.15 alin.2) este discutabilă o asemenea excepţie.

- ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi – constă în aplicarea într-o perioadă limitată de timp a legii vechi, cu titlu tranzitoriu unor situaţii juridice în curs de derulare la momentul intrării în vigoare a noii legi, aplicarea acestei legi fiind prorogată până la consumarea respectivelor situaţii juridice2.

Această excepţie trebuie prevăzută expres de noua lege şi de regulă se aplică situaţiilor juridice individuale care sunt supuse unor norme permisive ori supletive. În situaţiile prevăzute de normele imperative (prohibitive) se prezumă că legiuitorul a înţeles să le asigure aplicarea imediată chiar şi în cazul situaţiilor juridice individuale (voluntare).

1.4. Aplicarea legii civile în spaţiu. Principiu şi excepţii

Aplicarea legii civile în spaţiu înseamnă cunoaşterea limitelor teritoriului în care acţionează legea şi presupune cunoaşterea a două aspecte:

- unul naţional care priveşte situaţia raporturilor civile stabilite între subiectele de drept civil care au cetăţenia ori naţionalitatea română pe teritoriul statului român;

- unul internaţional care vizează situaţia raporturilor juridice civile cu un element de extraneitate (cetăţenie, naţionalitate, locul încheierii şi executării contractului, locul producerii unui obiect civil şi consumarea efectelor sale).

În ceea ce priveşte prima situaţie – aspectul intern – naţional – aplicarea legii în spaţiu se face potrivit următoarei reguli: actele normative civile care emană de la organele centrale ale statului au aplicabilitate pe întreg teritoriul ţării, iar reglementările civile care emană de la organele locale de stat se aplică numai pe teritoriul unităţii teritorial-administrative respective.

În plan internaţional acţiunea legii civile în spaţiu se rezolvă de către normele conflictuale ale dreptului internaţional privat care presupune existenţa unui „conflict de legi în spaţiu”.

4 A se vedea Decizia civilă nr.371/R/2002 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud în „Culegere de practică judiciară” – 2002 a Ministerului Justiţiei, Editura ALLBECK, 2003, p.1.1 Gh.Beleiu – op.cit., Bucureşti, 1999, p.63;2 A se vedea M. Eliescu – „Tratat de drept civil”, p.106-108; P. Truşcă – op.cit., p.40.

18

În vederea rezolvării conflictelor de legi având un element de extraneitate se impune mai întâi determinarea instituţiilor juridice în care trebuiesc incluse raporturile juridice (calificarea faptelor) respectiv: (imobile, contracte, forma actelor, succesiunile etc.). Numai în baza acestei calificări legea (norma conflictuală) stabileşte dacă într-o speţă sau alta se aplică legea naţională sau legea străină.

Normele conflictuale în materie civilă în ţara noastră sunt cele cuprinse în Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat şi anume:

- starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt supuse legii cetăţeniei – „lex personalis” – este „lex patriae”, iar capacitatea persoanei juridice este supusă legii naţionalităţii, determinată de sediul său (ca regulă);

- imobilele sunt supuse legilor ţării pe teritoriul căreia se află: „lex rei sitae”;- forma actului juridic este supusă legii locului unde se încheie actul: „locus regit actum”.În soluţionarea conflictelor de legi judecătorul român poate aplica o lege străină pe teritoriul

românesc în baza normei conflictuale române şi dacă sunt întrunite două condiţii:- legea străină să nu încalce ordinea publică de drept internaţional privat român;- legea străină să nu fi devenit competentă prin fraudă. Condiţia reciprocităţii nu se cere1.

1.5. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Normele juridice civile se aplică oamenilor ca subiecţi ai raporturilor juridice priviţi fie individual (ca persoane fizice) fie ca subiecte colective de drepturi (persoane juridice).

Unele din normele juridice civile se aplică numai persoanelor fizice, altele se aplică numai persoanelor juridice, iar altele se aplică atât persoanelor fizice cât şi celor juridice. În acest sens pentru o mai bună înţelegere se face distincţie între:

- legi civile cu vocaţie generală de aplicare adică aplicabile atât persoanelor fizice cât şi celor juridice cum ar fi: Codul civil, Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, Decretul nr.167/1958 privind

extinctivă etc.;- legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor fizice – spre exemplu: Codul familiei,

Legea nr.105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate, Legea 119/1996 cu privire la actele de stare civilă etc.;

- legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor juridice cum ar fi: Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, Legea nr.1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei.

2. Interpretarea legii civile2.1. Noţiunea de interpretare a legii civileInterpretarea legii civile este „operaţiunea logică – raţională de lămurire, explicare a

conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în scopul justei lor aplicări, prin corecta încadrare a diferitelor situaţii din viaţa practică în ipotezele ce le conţin”2.

Din definiţie rezultă elementele definitorii ale interpretării legii civile şi anume:- interpretarea legii civile este o etapă a procesului aplicării legii civile ce aparţine în primul

rând legiuitorului care înaintea adoptării legii civile analizează împrejurările privind desfăşurarea raporturilor juridice civile, generale şi ipotetice şi apoi interpretului (organ judiciar sau subiecţi) cu ocazia aplicării lor unor raporturi juridice particulare şi concrete;

1 Art.6 şi 8 din Legea nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.2 Gh.Beleiu – op.cit., p.61. Cu privire la interpretarea legii civile a se vedea şi A.Cojocaru – „Interpretarea normelor de drept civil. Tratat de drept civil. Vol.I, Partea generală.”, 1989, p.147-156; N.Popa – op.cit., p.171 şi urm.; I.Dogaru – op.cit., p.44 şi urm.; Şt.Rauschi – op.cit., p.39 şi urm.;

19

- conţinutul interpretării este de fapt tocmai operaţiunea logică raţională de lămurire sau explicarea sensului voinţei legiuitorului, se explică sensul normelor de drept civil;

- scopul interpretării normelor dreptului civil este corecta încadrare a diferitelor situaţii concrete din circuitul civil în ipoteza normei de drept civil fapt ce asigură o justă şi corectă aplicare a legii civile.

2.2. Necesitatea interpretării legii civile (normelor de drept civil) este determinată în practică de mai multe împrejurări şi anume1:

- complexitatea şi varietatea situaţiilor practice care pot cădea sub incidenţa dispoziţiilor legii civile, dinamica vieţii social-economice şi politice atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional (vezi procesul integrării în U.E.) sunt factori care duc la faptul ca uneori legea civilă să fie depăşită de evoluţia acestora, să apară situaţii juridice noi pe care legiuitorul nu a putut să le prevadă la data adoptării legii. În asemenea cazuri se pune problema de a şti dacă situaţia nou ivită poate fi sau nu încadrată într-o anumită normă de drept civil.

Această activitate implică în mod necesar o interpretare a legii civile.- interpretarea legii civile este impusă uneori datorită faptului că în norma juridică termenii

folosiţi de legiuitor sunt ambigui sau sensul exact al dispoziţiei legale nu este suficient de explicit;- interpretarea mai este necesară şi datorită faptului că unele expresii utilizate de legiuitor au

un sens tehnic juridic şi nu semnificaţia din vorbirea curentă.De exemplu – „mobil”, „imobil”, „forţa majoră”, „a da”.Astfel termenul de „a da” în dreptul civil reprezintă obligaţia debitorului care constă în

constituirea sau transmiterea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real.2.3. Clasificarea interpretării legii civile se face în general în funcţie de trei criterii:

1. În funcţie de forţa sa dată de organul de la care provine distingem interpretarea oficială şi neoficială

a. Interpretarea oficială este făcută de către un organ al puterii legislative, executive sau judecătoreşti în exercitarea atribuţiilor ce-i revin potrivit legii.

În situaţia în care interpretarea provine de la însuşi organul de stat care a edictat actul normativ interpretarea oficială este autentică. Aceasta se caracterizează prin norme interpretative (generale, abstracte).

Astfel, în situaţia unui articol dintr-o lege adoptată de Parlament care este neclar, acesta poate fi interpretat tot printr-o lege emanată de la Parlament.

Situaţia este identică şi în cazurile unor hotărâri ale Guvernului sau ale altor organe de stat investite cu prerogativa emiterii de acte normative.

De remarcat este faptul că interpretarea dată printr-un astfel de act normativ este retroactivă în sensul că actul interpretativ face parte din actul normativ interpretat şi atunci el se aplică şi situaţiilor juridice apărute între intervalul cuprins între momentul intrării în vigoare a actului interpretat şi momentul intrării în vigoare a actului normativ interpretativ. Din punct de vedere teoretic, se poate afirma că nu se încalcă prin aceasta principiul constituţional al neretroactivităţii legilor civile (întrucât) situaţiei juridice concrete i se aplică legea ce a cârmuit-o, lege care nu a fost modificată.

Dacă însă sub pretextul unui act normativ interpretativ, în realitate, se modifică un act normativ anterior, atunci pretinsul act normativ interpretativ nu se va aplica decât pentru viitor2.

Pentru a exemplifica cele prezentate mai sus, vom face referire la interpretarea dată prin art.19 din Decretul nr.32/19543 dispoziţiilor din Codul civil privitoare la acceptarea sub beneficiul de inventar – cuprinse în art.704-723, în sensul că acestea urmează a fi interpretate astfel: „Acceptarea moştenirii cuvenite unui minor, indiferent de vârstă sau unei persoane pusă sub interdicţie va fi socotită totdeauna ca fiind sub beneficiul de inventar”.

1 A se vedea şi Gh. Beleiu – op.cit., p.61-62; G. Boroi, op.cit., p.25-26; P.Truşcă – op.cit., p.43-44.2 G.Boroi – „Drept civil. Partea Generală. Persoanele”, Editura ALLBECK, Bucureşti, 2001, p.28; P.Truşcă – op.cit., p.44;3 „Pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice”, publicat în Buletinul Oficial nr.32/1954.

20

Interpretarea oficială autentică are caracter general obligatoriu la fel ca însuşi actul normativ interpretat.

- Interpretarea oficială judiciară este aceea făcută de instanţele judecătoreşti cu ocazia aplicării normelor de drept civil la situaţii juridice concrete în soluţionarea litigiilor din competenţa lor. Această interpretare este obligatorie numai în speţa judecată şi soluţionată prin hotărârea judecătorească definitivă, având putere de lucru judecat (res judicata pro veritate habetur).

Acest lucru semnifică faptul că o nouă acţiune în justiţie având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi nu mai pot forma obiectul unui proces civil nou.

b. Interpretarea neoficială este dată legii civile de doctrină ori de avocaţi prin pledoariile lor în faţa instanţei. Interpretarea neoficială nu are forţa juridică obligatorie, dar ea poate fi însuşită datorită forţei de convingere date de caracterul ştiinţific ori rigurozitatea raţionamentelor pe care se bazează.

2. În funcţie de rezultatul interpretării distingem – interpretarea literală (declarativă), interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă.

a. Interpretarea literală este impusă de concluzia că „între formularea textului legal interpretat şi cazurile din practică ce se încadrează ipoteza sa există concordanţe, nefiind motive, prin urmare, nici de a extinde şi nici de a restrânge aplicaţiunea dispoziţiei în cauză”1.

În acest sens aducem ca exemplu art.11 din Decretul nr.31/1954 potrivit căruia „Nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; b) persoana pusă sub interdicţie. Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali”.

Interpretarea literală nu trebuie confundată cu interpretarea gramaticală care este o varietate a interpretării legii civile după metoda de interpretare. În practică se poate ajunge la o interpretare literală folosind fie metoda interpretării gramaticale, fie folosind o altă metodă de interpretare cum este cea logică2.

b. Interpretarea extinctivă – „este impusă de concluzia că între formularea textului legal interpretat şi cazurile din practica la care se aplică acel text nu există concordanţă, în sensul că textul trebuie extins şi asupra unor cazuri care nu se încadrează în litera (formularea) textului, deci interpretarea extinctivă este cerută de formularea prea restrictivă a unui text legal, faţă de intenţia reală a legiuitorului, pe care o conţine acel text legal”3.

În practică o interpretare extinctivă a fost dată în art.21 din Decretul nr31/1954 prin care se reglementează situaţia comorienţilor, astfel: „În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”.

Acest text a fost interpretat extensiv în sensul că textul este aplicabil şi în cazul în care moartea a survenit în împrejurări diferite, dar în acelaşi moment, fără a se stabili că una a supravieţuit alteia, ele fiind socotite că au murit deodată4.

Interpretarea extensivă nu este admisă în următoarele situaţii:- când legea stabileşte o excepţie de la regula generală;- când legea prevede o enumerare limitativă;- când legea restrânge în mod expres aplicarea unei norme la o anumită situaţie5.c. Interpretarea restrictivă – rezultă din faptul că în urma comparării formulării textului

legal şi cazurile de aplicare practică se constată că legea are o formulare prea largă, prea cuprinzătoare, faţă de ipotezele care se pot încadra în text.

1 Gh.Beleiu – op.cit., p.55;2 A se vedea Gh.Beleiu, op.cit., p.56; P. Truşcă – op.cit., p.45; a se vedea şi C.S.J. – S.civ., dec.nr.14/1991 în „Dreptul”nr.2/1992, p.82 – de unde rezultă că în practică există posibilitatea confuziei interpretării gramaticale cu cea literală;3 Gh.Beleiu – op.cit., p.56;4 Pentru detalii a se vedea Gh. Beleiu – „Drept civil. Persoanele”, Bucureşti, 1987, p.81-87; Fr.Deak – „Tratat de drept succesoral”, Editura „Universul juridic”, 2002, p.50-52.5 P.Truşcă – op.cit., p.46;

21

Exemplificăm acest gen de interpretare prin prevederile art.1 alin.2 din Legea nr.31/1990 care precizează că „Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române” – deci priveşte numai societăţile comerciale înfiinţate potrivit acestei legi.

3. După metoda de interpretare folosită se poate vorbi despre:- interpretarea gramaticală;- interpretarea sistematică;- interpretarea istorico-teleologică;- interpretarea logică.a. Interpretarea gramaticală presupune lămurirea înţelesului (conţinutului) unei norme

juridice (a unei dispoziţii legale civile) pe baza regulilor gramaticii, adică avându-se în vedere sintaxa şi morfologia propoziţiei ori a frazei, de semantica termenilor utilizaţi şi textul interpretat ca şi de semnele de punctuaţie1.

Folosirea metodei gramaticale de interpretare a textului presupune ca să se analizeze înţelesul, sensul cuvintelor, termenii în care este redactată norma juridică de drept civil.

Din acest punct de vedere se pot întâlni trei categorii de înţelesuri ale cuvintelor şi anume:- înţelesul obişnuit – se întâlneşte la marea majoritate a cuvintelor folosite de legiuitor în

redactarea textelor legale. Exemplu: art.609 Cod civil „Arborii ce se află în gardul comun sunt comuni ca şi gardul şi fiecare din ambii proprietari e în drept a cere să-i taie”;

- înţelesul diferit cu o altă semnificaţie decât cea din vorbirea curentă, aflat în conţinutul normei juridice civile.

Vom exemplifica afirmaţia de mai sus cu prevederile cuprinse în art.462 – art.472 din Codul civil care se referă la bunuri „imobile” şi „mobile” care în vorbirea curentă au înţelesul de teren, un bun mişcător etc.

Astfel potrivit art.462 Cod civil „Bunurile sunt imobile prin natura lor (sensul obişnuit al cuvântului – s.n.) sau prin destinaţia lor, sau prin obiectul la care se aplică”. În art.472 Cod Civil se arată că „Bunurile sunt mobile prin natura lor, sau prin determinarea legii”. De asemenea un exemplu semnificativ în acest sens este cel prevăzut în art.465 Cod civil potrivit căruia „Recoltele care încă se ţin de rădăcini, şi fructele de pe arbori, neculese, încă, sunt asemenea imobile. Îndată ce recoltele se vor tăia şi fructele se vor culege, sunt mobile”.

- termeni specifici – proprii dreptului civil cum ar fi: gaj general (art.1718 Cod civil), ipotecă (art.1746 Cod civil), privilegiu (art.1722 Cod civil), servitute (art.576 Cod civil), prescripţia de 30 de ani, prescripţiile de 10 până la 20 de ani (art.1890-1902 Cod civil).

În această a treia categorie de termeni trebuie incluşi şi cei care au înţelesul determinat prin lege, care îi şi defineşte.

Pentru a exemplifica această din urmă categorie facem trimitere la prevederile art.11 din Legea nr.219/1998 privind regimul concesiunilor potrivit căruia „Licitaţia publică poate fi deschisă sau deschisă cu preselecţie.

Licitaţia publică deschisă este licitaţia prin care orice persoană fizică sau persoană juridică de drept privat, română sau străină, poate prezenta o ofertă.

Licitaţia publică deschisă cu preselecţie este licitaţia prin care persoanele fizice sau persoanele juridice de drept privat, române sau străine, pe care concedentul le selecţionează pe baza unor criterii elaborate în prealabil, au dreptul să prezinte oferte.”.

În ceea ce priveşte interpretarea gramaticală trebuie ca prin aceasta să se analizeze din punct de vedere morfologic textul respectiv.

Astfel dacă între două condiţii prevăzute de lege se află conjuncţia „şi” aceasta se interpretează că cele două condiţii sunt cerute cumulativ.

De exemplu în art.7 alin.1 din Decretul nr.31/1954 se arată „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia” iar în alin.2 se prevede: „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă acesta se naşte viu”.

Analiza gramaticală a acestui text conduce la concluziile următoare:

1 G.Boroi – op.cit., p.56.

22

- aliniatul 1 al art.7 din Decretul 31/1954 consacră regula potrivit căreia capacitatea de folosinţă a persoanei începe de la naşterea sa iar aliniatul 2 stabileşte excepţia – în sensul că trebuie îndeplinite două condiţii cumulative şi anume: să fie vorba de drepturi şi nu de obligaţii în favoarea copilului conceput şi copilul să se nască viu (nu mort).

În situaţia folosirii particulei „sau” ne aflăm în prezenţa unor condiţii alternative.De exemplu art.13 din Decretul nr.31/1954 precizează că: „Domiciliul unei persoane fizice

este acela unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală”. Interpretarea gramaticală a acestei prevederi legale ajunge la concluzia că: dacă persoana fizică are o singură locuinţă statornică aceea este domiciliul său; dacă persoana fizică are mai multe locuinţe statornice, domiciliul acesteia va fi acolo unde îşi are locuinţa principală1.

b. Interpretarea sistematică are în vedere lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale în context cu legăturile sale cu alte dispoziţii din acelaşi act normativ ori din alt act normativ.

Acest gen de interpretare a legii civile se întâlneşte frecvent în practică mai ales atunci când este necesară determinarea domeniului de aplicare a unei dispoziţii, pornind de la calificarea ei ca normă generală ori normă specială, operaţiune care impune respectarea următoarelor două reguli:

- norma generală nu derogă de la norma specială (generalia specialibus non derogant);- norma specială derogă de la norma generală (specialia generalibus derogant).În aceste două reguli – „norma generală” reprezintă regula iar norma specială constituie

excepţia. Pentru exemplificare apelăm la prevederile art.8 alin.3 din Decretul nr.31/1954, „Minorul care se căsătoreşte dobândeşte prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu”, ce trebuiesc coroborate cu prevederile art.4 din Codul familiei potrivit căruia „Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de optsprezece ani, iar femeia numai dacă a împlinit şaisprezece ani. Cu toate acestea, pentru motive temeinice se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit cincisprezece ani”.

Din coroborarea celor două texte rezultă că numai femeia poate dobândi, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu mai înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, deşi art.8 alin.3 foloseşte genul masculin – minorul2.

c. Interpretarea istorico-teleologică este operaţiunea care urmăreşte stabilirea sensului unei dispoziţii legale, avându-se în vedere finalitatea dată de legiuitor actului normativ la data adoptării lui din care face parte acea dispoziţie într-un anumit context istoric dat.

În vederea realizării acestei forme de interpretare trebuie avute în vedere în special „expunerile de motive” întocmite pentru adoptarea actului normativ interpretat, forma iniţială a proiectului de act normativ cât şi „preambulul” actului normativ, ca şi dispoziţiile legale care urmează a fi abrogate.

d. Interpretarea logică este o operaţiune prin care se urmăreşte lămurirea înţelesului normei juridice civile pe baza legilor logicii formale şi a sistemului de argumentare pe care se sprijină.

Încă din dreptul roman în interpretarea logică a textelor actelor normative s-au impus o serie de reguli a căror utilitate s-a păstrat şi în prezent.

Acestea sunt:a. Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae

interpretationis). În conformitate cu această regulă excepţia trebuie să-şi găsească aplicaţia numai în ipotezele la care se referă, neputând fi extinsă şi la alte ipoteze, cazuri.

Regula de mai sus a fost aplicată în practica judiciară în vederea stabilirii sensului exact al art.109 Codul familiei care prevede că „Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtarea abuzivă sau prin neglijenţa gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament faţă de România, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa decăderea părintelui din drepturile părinteşti”. Acest text reprezintă o îngrădire a capacităţii şi este o excepţie deoarece regula este aceea prevăzută în art.6 alin.1 din Decretul nr.31/1994 potrivit căruia

1 Gh.Beleiu – op.cit., p.57; P.Truşcă – op.cit., p.48.2 Gh. Beleiu – op.cit., p.70; G.Boroi – op.cit., p.31; P.Truşcă – op.cit., p.49.

23

”Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau parte, de capacitatea de exerciţiu decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege”1.

b. Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Această regulă are în vedere faptul că unei formulări generale a textului legal îi corespunde o aplicare de asemenea generală, fără a introduce distincţii de către cel ce o interpretează, pe care legea nu le conţine.

O asemenea regulă de interpretare a fost avută în vedere în cazul art.14 din Decretul nr.31/1954, în stabilirea exactă a sensului acestuia.

Potrivit alin.1 al art.14 din acest act normativ „Domiciliul minorului este la părinţii săi sau la aceia dintre părinţi la care el locuieşte statornic”. Întrucât textul foloseşte termenul generic „minorul” se deduce că acest termen se aplică şi minorului de 14 ani cât şi celui între 14 şi 18 ani, fără distincţie2.

c. Legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării (actus interpretandus et potius ut valeat quam ut pereat). Această regulă de interpretare rezultă din prevederile art.978 Cod civil pentru interpretarea convenţiilor3, dar pentru identitate de raţiune, ea a fost extinsă şi la interpretarea normei de drept civil.

În interpretarea logică – pe lângă cele trei reguli, frecvent sunt utilizate argumentele de logică juridică. Acestea sunt:

a. Argumentul „per a contrario” are la bază regula logică a terţului exclus – „tertium non datur”. Acest principiu (regulă) mai este exprimat prin adagiul – „qui dicit de uno, negat de altero” (atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul).

Un exemplu în care poate fi folosit acest argument este art.1 alin.1 din Decretul 167/19584

conform căruia „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial (s.n.), se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit in lege”. Folosind argumentul per a contrario – rezultă că dreptul la acţiune, având un obiect nepatrimonial (s.n.) nu se stinge prin prescripţie.

Un alt exemplu în care se poate folosi acest argument – „per a contrario” – este cazul art.5 din Codul civil potrivit căruia „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare5, la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”, rezultă că – „per a contrario” – se poate deroga, prin convenţii sau un act unilateral de la legile celelalte care nu interesează ordinea publică şi bunele moravuri (desigur dacă nu ne aflăm în prezenţa unor dispoziţii imperative6).

Valoarea acestui argument de interpretare logică este totuşi, relativă, întrucât nu tot ce este interzis expres, este permis întotdeauna.

b. Argumentul – „a fortiori” (cu atât mai mult) constă în raţionamentul că se poate extinde aplicarea unei norme juridice edictate pentru o anumită situaţie la o situaţie concretă neprevăzută de aceasta deoarece raţiunile care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc mai evident în cazul dat.

În concluzie, recunoaşterea unui drept subiectiv cu o sferă mai largă implică „a fortiori” şi recunoaşterea unor drepturi cu o sferă mai restrânsă – adică cine poate mai mult, poate şi mai puţin (qui potest plus, potest minus).

Având la bază un asemenea argument putem înţelege că, dacă dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil se face prin uzucapiune – (dacă posesorul este de bună-credinţă şi are just titlu) – art.1895 Cod civil – cu atât mai mult se poate dobândi un dezmembrământ al acestui drept (uzufructul, uzul, abitaţiunea, servitutea) în aceleaşi condiţii7.

1 A se vedea şi G.Boroi – op.cit., p.59; P. Truşcă – op.cit., p.50;2 G.Boroi – op.cit., p.33; Gh.Beleiu – op.cit., p.58; Dec.nr.2073/1992 a S.pen. a C.S.J. în „Dreptul” nr.1/1993, p.95-96; Dec.nr.1173/1991 a S.civ. a C.S.J. în „Dreptul” nr.1/1992, p.109-110;3 Reamintim că art.978 Cod civil prevede: „Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar produce nici unul”;4 Privitor la prescripţia extinctivă, publicat în Buletinul Oficial nr. 19/1958, republicat în Buletinul Oficial nr.22/1960 cu modificările ulterioare;5 Acte juridice unilaterale - conform Florian Ciutacu, „Codul civil român”, Teora, 2000, Bucureşti, p.5, nota 16;6 A se vedea şi Gh.Beleiu – op.cit., p.59 şi „Drept civil.Persoanele”, 1987, p.167 şi 171.7 Gh.Beleiu – op.cit., p.59; P.Truşcă – op.cit., p.51;

24

c. Argumentul de analogie – este raţionamentul care are în vedere faptul că unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicată aceeaşi lege, aceeaşi soluţie exprimată prin adagiul – Ubi eadem legis ratio ibi eadem legis dispozitio (unde este aceeaşi raţiune a legii, acolo este aceeaşi aplicare a ei).

Acest argument de interpretare logică – este des folosit în practică pentru completarea lacunelor legii, situaţie în care interpretul trebuie să găsească un text de lege care să poată fi aplicat la situaţia concretă, neprevăzută de lege.

Operaţiunea de completare a lacunelor legii se face fie apelând la legile civile (analogia legis) fie la principiile dreptului civil (analogia iuris).

Potrivit prevederilor art.3 din Codul civil – judecătorul este chiar obligat să recurgă la analogia legii în unele situaţii, întrucât „ Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”1.

d. Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum) este raţionamentul care demonstrează că numai soluţia propusă este admisibilă, astfel s-ar ajunge la consecinţe absurde.

Un astfel de argument se întâlneşte mai des în literatura de specialitate, în probleme controversate.

1 Din practica mai recentă a se vedea Decizia nr.1984/1989 a Secţiei Civile a fostului Tribunalul Suprem în Dreptul nr.4/1990, p.73 „...dacă potrivit art.60 alin.2 din Codul familiei copilul din căsătorie care şi-a pierdut această calitate prin efectul hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii în tăgăduirea paternităţii, are dreptul ca într-un an să introducă acţiune în stabilirea paternităţii, este logic şi în spiritul legii ca şi copilului din afara căsătoriei, care şi-a pierdut paternitatea, să i se recunoască acest drept”. A se vedea şi C.Ap.Bucureşti, S.IV civ. Dec.nr.601/1995, în „Culegere de practică juridică civilă 1993-1998”, p.123, idem Dec.nr.1534/1996, p.125.

25

CURSUL Nr. 3

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

Secţiunea I

Definiţia, caracterele şi structura raportului juridic civil

1. Definiţia raportului civilRaportul juridic în general este o relaţie socială reglementată de o normă juridică1. În funcţie

de specificul relaţiilor sociale reglementate de norma juridică se disting mai multe categorii de raporturi juridice – de drept civil, de drept penal, de dreptul muncii, de drept procesual civil, de drept procesual penal etc.

În literatura de specialitate raportul juridic civil a fost definit ca fiind relaţia socială patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil2.

2. Caracterele raportului juridic civil Aşa după cum am mai precizat raportul juridic civil este în primul rând o relaţie socială ce se

stabileşte între oameni, norma juridică (inclusiv cea de drept civil) se adresează conduitei oamenilor, în calitate de fiinţe sociale, dotate cu raţiune.

„Legea nu poate stabili reguli de conduită pentru lucruri chiar în situaţiile în care se vorbeşte despre „Regimul juridic al bunurilor” în realitate se are în vedere conduita oamenilor – ei între ei – cu privire la lucruri şi la bunuri”3.

a. Din cele prezentate mai sus se desprinde prima caracteristică a raportului juridic civil – aceea de a avea un caracter social.

b. Raportul juridic civil are un caracter voliţional – în sensul că relaţia socială pentru a deveni raport juridic în general trebuie să fie reglementată de o normă juridică, iar pentru a fi raport juridic de drept civil trebuie să fie reglementată de o normă de drept civil.

Norma juridică exprimă voinţa legiuitorului – O relaţie socială devine raport juridic civil întrucât aceasta a fost voinţa legiuitorului exprimată prin adoptarea normei respective de drept civil.

De remarcat este faptul că acest caracter voliţional al raportului juridic civil este comun tuturor raporturilor juridice.

Specific însă raporturilor juridice civile este faptul că la baza acestora stau actele juridice civile – din care izvorăsc. Actul juridic civil (după cum vom vedea mai târziu) este manifestarea de voinţă a părţilor raportului juridic civil în scopul de a produce efecte juridice.

După cum se poate observa – pe lângă voinţa legiuitorului la raporturile juridice civile se manifestă şi voinţa părţilor sau a uneia din părţile raportului juridic civil (în funcţie de natura actului juridic civil – contract bilateral sau actul unilateral).

Această situaţie este cunoscută în doctrină sub expresia caracterul dublu voliţional sau dublu caracter voliţional4.

c. Raportul juridic civil este caracterizat prin poziţia de egalitate juridică a părţilorEgalitatea juridică a părţilor este atât metoda de reglementare a dreptului civil dar este şi o

caracteristică proprie a legii civile şi implicit a raporturilor juridice reglementate de aceasta.După cum am mai arătat deja – poziţia juridică egală a părţilor se manifestă prin

nesubordonarea în nici un fel a unei părţi celeilalte.Nu trebuie să se confunde această caracteristică a egalităţii poziţiei juridice a părţilor în

cadrul raportului juridic civil cu principiul egalităţii părţilor în faţa legii civile. În situaţia caracterului distingem poziţia unei părţi faţă de cealaltă în cadrul raportului juridic civil, iar în cea

1 În acest sens a se vedea N. Popa – „Teoria generală a dreptului”, 1998, p.290-294;2 Gh.Beleiu – „Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil”, Editura Universul Juridic, Ediţia a VII-a revizuită şi adăugită de M. Nicolae, P.Truşcă, 2001, p.61; T.Pop – „Drept civil român. Teoria generală”, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1993; I.R. Urs, S. Angheni – „Drept civil. Partea generală. Persoanele”, vol.I, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998, p.65; O.Ungureanu – „Manual de drept civil. Partea generală.”, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p.33; Şt.Rauschi – op.cit., p.40; G.Boroi – op.cit.p.40; P.Truşcă – op.cit., p.53;3 Gh. Beleiu – op.cit., p.63.4 A. Ionaşcu – „Drept civil. Partea generală”, E.D.P. Bucureşti, 1963, p.34;

26

de a doua situaţie ne referim la poziţia părţilor în faţa legii civile care este egală – indiferent de vreun element ce diferenţiază pe una din părţi faţă de cealaltă. (o poziţie socială, politică înaltă, apartenenţa la o categorie socială, etnică, religioasă etc.).

De asemenea trebuie evidenţiat şi faptul că poziţia de egalitate juridică a părţilor raportului juridic nu trebuie înţeleasă că subiectele dreptului civil ar fi egale ca patrimonii sau că părţile raportului juridic civil ar crea un număr egal de drepturi subiective civile şi de obligaţii1.

3. Structura raportului juridic civilRaportul juridic civil cuprinde în structura sa trei elemente: - părţile, conţinutul şi obiectul.- Părţile sau subiectele raportului juridic civil îl reprezintă persoanele fizice şi persoanele

juridice ca titulare de drepturi şi obligaţii civile.- Conţinutul raportului juridic civil îl reprezintă totalitatea drepturilor subiective civile şi

obligaţiile civile ce le revin părţilor.- Obiectul raportului juridic civil este format din acţiunile şi inacţiunile la care sunt îndrituite

părţile ori pe care acestea sunt obligate să le respecte.Remarcăm faptul că aceste trei elemente constitutive trebuie să fie întrunite cumulativ, lipsa

unuia dintre acestea atrăgând inexistenţa raportului juridic civil.Secţiunea a II-a

Părţile raportului juridic civil

1. Definiţia şi categorii ale subiectelor de drept civil

1.1. Definiţii

În literatura de specialitate s-a statuat regula conform căreia raportul juridic civil este un raport social, adică se stabileşte între oameni şi pe cale de consecinţă subiectele acestui raport îl reprezintă fiinţele umane, privite individual în calitate de persoane fizice sau grupate în anumite colective, în calitate de persoane juridice2.

Definiţia persoanei fizicePersoana fizică – în dreptul civil – este subiectul individual de drept, adică, omul, privit ca

titular de drepturi subiective şi obligaţii civile. Această definiţie se regăseşte în Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice.

Definiţia persoanei juridice – persoana juridică este un subiect colectiv de drept civil – adică un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile.

În conformitate cu prevederile art.26 lit.”e” din Decretul nr.31/1954 – este, în condiţiile legii persoană juridică, orice organizaţie (adică colectiv) „care are o organizare de sine stătătoare şi cu patrimoniu propriu afectat realizării unui scop anume în acord cu interesul obştesc”.

Deci condiţiile existenţei unei persoane juridice necesar a fi întrunite cumulativ sunt: - organizarea de sine stătătoare, patrimoniul propriu în acord cu interesul obştesc.

1.2. Categoriile subiectelor de drept civil

În dreptul civil – aşa cum rezultă din cele prezentate mai sus – există două categorii de subiecte:

- persoanele fizice – ca subiecte individuale de drept civil;- persoanele juridice – ca subiecte colective de drept civil.În categoria persoanelor fizice se disting mai multe subcategorii (subdiviziuni) şi anume:- după criteriul capacităţii de exerciţiu:

- minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească ca persoane fizice lipsite de capacitate de exerciţiu;

- minorii între 14-18 ani – persoane fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă;- majorii – persoane fizice peste 18 ani cu capacitate de exerciţiu deplină.

1 Gh. Beleiu – op.cit., p.65; Teofil Pop – „Tratat de drept civil, vol. I. Partea generală”, 1989, p.54-56; P.Truşcă – op.cit., p.55.2 O analiză cuprinzătoare se găseşte în: C. Stătescu – „Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile civile”, E.D.P. Bucureşti, 1970, p.11 şi urm.

27

- după criteriul cetăţeniei:- persoane fizice de cetăţenie română;

- persoane fizice care nu au cetăţenie română – care poate fi - cetăţean străin;- apatrizii (persoane fără cetăţenie) şi cele cu dublă cetăţenie (din care nici una nu este

română).În categoria persoanelor juridice se disting subcategoriile:- în funcţie de natura proprietăţii lor:

- persoane juridice particulare ori private;- persoane juridice cooperatiste şi obşteşti;- persoane juridice mixte;- persoane juridice de stat.

- în funcţie de naţionalitatea lor:- persoane juridice de naţionalitate română, de regulă, cele care îşi au sediul în

România;- persoane juridice străine, de altă naţionalitate.

2. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea subiectelor raportului juridic civil

2.1. Determinarea subiectelor de drept civil

În general, în dreptul civil, prin „determinarea subiectelor raportului juridic civil” se înţelege cunoaşterea părţilor în individualitatea lor.

Determinarea se face diferenţiat în funcţie de faptul potrivit căruia în conţinutul raporturilor juridice civile se găsesc drepturi absolute sau drepturi relative1.

În primul caz – numai subiectul activ este cunoscut (individualizat sau determinat) – care este însuşi titularul dreptului subiectiv. De exemplu este cunoscut proprietarul unui bun – încă de la naşterea dreptului subiectiv de proprietate. Subiectul pasiv este format din toate celelalte subiecte de drept civil – ceea ce înseamnă că este nedeterminat, toate acestea având obligaţia de a respecta acest drept.

În situaţia raporturilor juridice care au în conţinutul lor drepturi relative, ambele subiecte – atât cel activ (numit creditor) cât şi cel pasiv (numit debitor) – sunt determinate.

De exemplu, în cazul raportului juridic civil născut din contractul de donaţie – atât donatorul (subiectul activ) cât şi donatarul (subiectul pasiv) sunt bine determinate încă de la început.

2.2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil2

În circuitul civil majoritatea cazurilor o constituie raporturile juridice care se stabilesc între o persoană – ca subiect activ şi o altă persoană – ca subiect pasiv. Acesta este un raport juridic civil simplu.

Sunt însă în acelaşi circuit civil şi foarte multe raporturi juridice care se stabilesc între mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive. Aceste situaţii sunt cunoscute ca pluralitate de subiecte.

În funcţie de categoriile de raporturi de drept civil se pot distinge:- în raporturile reale având în conţinutul lor dreptul de proprietate – subiectul pasiv – este

unul nedeterminat dar este constituit întotdeauna din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil în afară de proprietar – titularul dreptului de proprietate, subiectul activ – care poate fi o persoană (în cazul proprietăţii exclusive) sau mai multe persoane determinate – ca în cazul proprietăţii comune – deci ne aflăm în prezenţa unei pluralităţi active.

Proprietatea comună există sub trei forme:a. coproprietatea – formă a proprietăţii comune potrivit căreia mai multe persoane deţin în

proprietate un bun, ori câteva bunuri determinate, fiecare având calitatea de coproprietar, fiecare îşi cunoaşte cota ideală de drept (1/2, 1/4 etc.) dar nu are o parte determinată din bunul privit în materialitatea lui, astfel că dreptul său se regăseşte cu al celorlalţi în orice părticică a bunului;

1 După cum vom vedea mai târziu, sunt absolute drepturile nepatrimoniale şi cele reale, iar relative sunt ca regulă, drepturile de creanţă;2 Gh.Beleiu – op.cit., p.68; P.Truşcă – op.cit., p.58; G.Boroi – op.cit., p.45-48.

28

b. indiviziunea este situaţia în care mai multe persoane titulari ai dreptului de proprietate deţin o masă de bunuri – o universalitate de lucruri, fiecare având calitatea de coindivizar, fiecare îşi cunoaşte cota ideală de drept, dar nu are (nu deţine) în exclusivitate un anumit bun sau anumite bunuri dintre cele care alcătuiesc masa de bunuri (exemplul clasic îl reprezintă cel al moştenitorilor care succedând defunctului, dobândesc masa succesorală până la dezbaterea succesiunii şi realizării partajului succesoral).

c. devălmăşia – este o formă a dreptului de proprietate comună caracterizată prin aceea că titularii nu au determinată (cunoscută, concretizată) cota-parte ce ar reveni fiecăruia, acesta este nefracţionat, astfel că dreptul de proprietate nu este divizat.

Devălmăşia rezultă din lege sau din convenţia părţilor. Legislaţia noastră cunoaşte un singur caz de devălmăşie legală şi anume dreptul de proprietate devălmăşă a soţilor asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

Pluralitatea activă, în cele trei forme, prezentată mai sus, încetează prin împărţire ori partaj1. - în raporturile juridice nepatrimoniale – subiectul pasiv este nedeterminat şi este constituit din

pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, mai puţin subiectul activ.Pluralitatea activă în raporturile nepatrimoniale este mai rară şi se întâlneşte în raporturile

care izvorăsc din creaţia intelectuală – sub forma coautoratului – sens în care opera comună a fost creată cu contribuţia mai multor persoane – cu o contribuţie a fiecăruia bine determinată (cunoscută şi sub denumirea de „operă comună divizibilă”) ori cu o contribuţie a fiecăruia din autori nedeterminată (cunoscută sub denumirea de „operă comună indivizibilă)2.

- în raporturile obligaţionale (de creanţă) distingem mai multe categorii de pluralitate a subiectelor şi anume:

- activă – situaţie în care există mai mulţi creditori;- pasivă – situaţie în care există mai mulţi debitori;- mixtă – situaţie în care există mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.

În domeniul raporturilor obligaţionale în cazul pluralităţii de subiecte se disting o regulă şi două excepţii şi anume:

Regula o reprezintă divizibilitatea în sensul că în principiu obligaţiile civile sunt conjuncte ceea ce înseamnă că:

- în situaţia unei pluralităţi active fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la debitori decât partea sa, ce i se cuvine;

- în cazul pluralităţii pasive fiecare codebitor nu este ţinut (obligat) decât pentru partea sa din datorie.

Pentru o mai bună înţelegere a regulii de mai sus să presupunem că A şi B – creditori, împrumută pe C şi D – debitori cu 10.000.000 lei. În acest caz regula divizibilităţii, atunci când nu există o stipulaţie expresă contrarie, face ca A şi B să nu poată pretinde decât 5.000.000 lei fiecare iar C şi D nu pot să fie obligaţi (ţinuţi) a restitui decât 5.000.000 lei fiecare.

Întrucât divizibilitatea este o regulă, un principiu specific, ea nu trebuie prevăzută expres în actul juridic civil, subînţelegându-se.

Excepţiile de la regula divizibilităţii sunt solidaritatea şi indivizibilitatea.- Solidaritatea poate fi atât activă cât şi pasivă.Situaţia de solidaritate activă (care presupune mai mulţi creditori) dă dreptul oricărui

creditor de a pretinde de la debitor întreaga datorie, nu numai partea ce i se cuvenea: debitorul plătitor se eliberează faţă de toţi creditorii solidari. De menţionat că solidaritatea activă se naşte numai prin convenţia părţilor.

În cazul solidarităţii pasive (care presupune mai mulţi debitori) excepţia constă în aceea că fiecare dintre debitori poate fi obligat la plata întregii datorii, dacă unul din debitori plăteşte, creanţa

1 O prezentare complexă a dreptului de proprietate comună se găseşte în: C. Stătescu, C.Bîrsan – „Drept civil. Drepturile reale”, T.U. Bucureşti, p.175 şi urm.; E.S. Romano – „Dreptul de proprietate privată şi publică în România”, Editura „Grafix”, Iaşi, 1993, p.106 şi urm.; I. Pop. – „Drept civil. Drepturile reale principale”, Editura „Cordial” Cluj-Napoca, 1993, p.97 şi urm.;2 Detalii în acest sens în Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe – publicată în Monitorul Oficial nr.60/1996, modificată şi completată ulterior.

29

se stinge faţă de creditor, încetând solidaritatea, având la îndemână dreptul de regres3 contra celorlalţi debitori.

Excepţia de indivizibilitate presupune că oricare dintre codebitori este ţinut (obligat) de întreaga datorie.

Obligaţia indivizibilă este acea obligaţie care nu este susceptibilă de a fi divizată între creditori (indivizibilitate activă) sau între debitori (indivizibilitate pasivă). Obligaţia indivizibilă este aceea care, datorită naturii obiectului ei sau datorită voinţei părţilor, nu poate fi împărţită.

Deosebiri între solidaritatea pasivă şi indivizibilitate:- după izvoarele lor: solidaritatea se naşte prin lege (legală) şi prin convenţie, pe când

indivizibilitatea poate izvorî şi din natura bunului care formează obiectul obligaţiei;- după întinderea lor – solidaritatea funcţionează numai între cei care s-a născut (faţă de

moştenitori obligaţia transmiţându-se divizată) pe când indivizibilitatea se transmite şi către succesori.

2.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civilAceastă problemă trebuie analizată în funcţie de natura raporturilor juridice nepatrimoniale

sau patrimoniale.În situaţia din prima categorie – cea a raporturilor nepatrimoniale nu se pune problema schimbării,

nici a subiectului activ, care este titularul dreptului deoarece drepturile nepatrimoniale sunt inalienabile şi nici a subiectului pasiv care este nedeterminat (fiind format din toate celelalte subiecte de drept civil în afară de subiectul activ).

În cea de a doua situaţie – a categoriei de drepturi patrimoniale distingem două aspecte după cum este vorba de raporturile reale şi raporturi obligaţionale.

În situaţia raporturilor reale poate interveni o schimbare a subiectului activ printr-un mod legal de transmitere a bunului care se află în circuitul civil (de exemplul proprietarul A îşi vinde bunul unui cumpărător B care devine proprietar – titular al dreptului de proprietate). În acest caz nu se pune problema schimbării subiectului pasiv deoarece acesta este format din toate celelalte subiecte (persoane) mai puţin titularul dreptului real.

De reţinut că nu este posibilă o asemenea schimbare în cazul bunurilor scoase din circuitul civil (bunurile inalienabile).

În cazul raporturilor civile patrimoniale obligaţionale poate interveni o schimbare atât a subiectului activ (creditorul) cât şi a subiectului pasiv (debitorul).

Schimbarea subiectului activ poate avea loc prin cesiunea de creanţă1, subrogaţia personală2, novaţia prin schimbarea de creditor3.

Subiectul pasiv poate fi schimbat prin stipulaţia pentru altul4, delegaţia5, poprirea6.3. Capacitatea civilă

În structura acestei noţiuni – capacitatea civilă – intră două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

3.1. Capacitatea civilă a persoanei fizice

a. capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este aptitudinea generală şi abstractă a omului de a avea drepturi şi obligaţii civile7.

3 Mijloc juridic prin care cel obligat pentru altul sau alături de altul poate pretinde acestuia restituirea datoriei (sau a părţii din datorie).1 Actul juridic intervenit între cedent (cel care transmite creanţa) şi cesionar (cel care dobândeşte creanţa) prin care primul substituie în locul său pe cel de-al doilea, acesta din urmă devenind noul creditor al debitorului cedat.2 Instituţie prin care, în temeiul convenţiei (subrogaţia convenţională) sau în temeiul legii (subrogaţia legală) o persoană plăteşte o datorie altuia (numit solvens) către creditor (numit accipiens) în locul (se subrogă) creditorului plătit;3 Actul juridic care stinge o obligaţie veche, înlocuind-o cu una nouă;4 Contractul în care una din părţi stipulează o prestaţie de la cealaltă parte în folosul unei terţe persoane, fără a fi reprezentanta acesteia şi fără ca terţa persoană să participe la încheierea contractului;5 Actul juridic prin care un debitor aduce creditorului său angajamentul unui al doilea debitor alături de el sau în locul lui;6 Modul de executare silită prin care se realizează o schimbare a subiectului pasiv al raportului juridic civil astfel: terţul poprit devine debitor al creditorului proprietar, putând plăti în mod valabil numai acestuia.7 Art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954;

30

Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia. „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţie, însă numai dacă el se naşte viu”1.

b. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice – este aptitudinea omului de a-şi exercita drepturile civile şi a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile2.

Trebuie menţionat că o persoană fizică pentru a putea avea capacitate de exerciţiu, adică de a putea face personal şi singur acte juridice este necesar ca acesta să aibă discernământ adică posibilitatea de a-şi putea reprezenta consecinţele manifestării de voinţă în scopul producerii de efecte juridice.

Se face distincţie între persoanele care nu au capacitate de exerciţiu, cele care au o capacitate restrânsă şi cele cu capacitate de exerciţiu deplină.

Astfel, potrivit art.11 din Decretul nr.31/1954 nu au capacitate de exerciţiu:a. minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;b. persoana pusă sub interdicţie.Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor

legali.Art.9 din Decretul nr.31/1954 prevede că „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are

capacitate de exerciţiu restrânsă.Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea

prealabilă a părinţilor sau a tutorelui”.Art.8 din Decretul nr.31/1954 prevede: „Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data

când persoana devine majoră.Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.Minorul care se căsătoreşte, dobândeşte prin aceasta capacitatea de exerciţiu”. 3.2. Capacitatea civilă a persoanei juridice

a. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile.

Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este dat de momentul dobândirii personalităţii juridice, adică de la data înregistrării sau de la o altă dată, potrivit distincţiilor pe care legea le face3.

„Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut”4.

b. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea sa de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile prin încheierea de acte juridice de către organele sale de conducere5.

„Raporturile dintre persoana juridică şi cele care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut prin lege, actul de înfiinţare ori statut”6.

Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este dat de momentul desemnării organelor sale de conducere.

Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice corespunde, practic, cu cel al capacităţii de folosinţă.

1 Art.7 din Decretul nr.31/1954;2 Art.5 alin.3 din Decretul nr.31/1954;3 Art.33 din Decretul nr.31/1954;4 Art.34 alin.1din Decretul nr.31/1954.5 Art.35 alin.1 şi 2 din Decretul nr.31/1954;6 Art.36 din Decretul nr.31/1954.

31

CURSUL Nr. 4

CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

1. Noţiune

Totalitatea drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile raportului juridic civil alcătuiesc conţinutul acestuia.

Latura activă a raportului juridic civil este alcătuită din drepturile subiective iar latura pasivă a acestui raport o reprezintă obligaţiile civile.

Latura activă şi latura pasivă a raportului juridic civil se află într-o corelaţie deplină în sensul că oricărui drept subiectiv îi corespunde o obligaţie civilă.

Pentru o mai bună înţelegere a conţinutului raportului juridic civil vom prezenta pe rând elementele acestuia – adică dreptul subiectiv şi obligaţia civilă.

2. Dreptul subiectiv civil

2.1. Definiţia dreptului subiectiv civil

De la început precizăm că nu există o definiţie legală a dreptului subiectiv în general, există doar unele definiţii ale unor anumite drepturi subiective civile formulate în Codul civil – cum ar fi cea din art.480 Cod civil care defineşte dreptul de proprietate.

Pentru aceste motive în literatura de specialitate s-au formulat mai multe definiţii care diferă mai mult din punct de vedere al formulărilor date decât ca şi conţinut.

Un reputat jurist arată că: „Dreptul subiectiv civil este puterea ce o are fiecare individ de a pretinde ca facultăţile, aptitudinile şi puterile sale care sunt îngrădite, sau mai exact în limitele în care ele nu sunt îngrădite prin lege, să fie nu numai respectate, adică nesupărate de alţii sau de societate prin organele sale atunci când ele s-au tradus în acte de voinţă creatoare de raporturi cu alţii, sprijinite de societate prin organele sale spre a fi aduse la îndeplinire efectele raporturilor create”1.

Dreptul subiectiv civil a mai fost definit ca fiind „posibilitatea juridică a titularului de drept de a desfăşura, în limitele legii, o anumită conduită, în virtutea căreia poate pretinde persoanei obligate să aibă o comportare corespunzătoare, ce poate fi impusă, în caz de necesitate, prin forţa coercitivă a statului”2.

O definiţie mai recentă, la care achiesăm şi noi este aceea potrivit căreia „Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ – persoana fizică sau persoana juridică – în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv şi să ceară concursul forţei coercitive a statului, în caz de nevoie”3.

Din conţinutul definiţiei de mai sus se pot evidenţia următoarele elemente:a. dreptul subiectiv civil este o posibilitate (putere ori facultate)4 recunoscută de legea civilă

subiectului activ.b. în baza acestei posibilităţi subiectul activ poate avea el însuşi o anumită conduită – fără a

cere concursul altora (întocmai ca şi în cazul unui drept absolut (real ori nepatrimonial) sau poate pretinde o conduită corespunzătoare subiectului pasiv (să dea, să facă sau să nu facă ceva) ca în cazul unui drept de creanţă (care este un drept relativ) iar în caz de nevoie poate apela la forţa de constrângere a statului (atunci când dreptul său este nesocotit ori încălcat sau nerespectat).

2.2. Clasificarea drepturilor subiective civile. Criterii.

1 M. Cantacuzino – „Elementele dreptului civil”, p.30;2 T.Pop. – „Dreptul civil român. Teoria generală”, 1993, p.69; Alte definiţii se regăsesc în: E.Lupan – op.cit., p.64-65; Şt.Rauschi – op.cit., p.62-63; I.Dogaru – op.cit., p.75-76; P.M. Cosmovici – op.cit., p.63.3 Gh.Beleiu – op.cit., p.74;4 Sunt situaţii când chiar legiuitorul foloseşte cuvântul „facultate” pentru noţiunea de drept subiectiv. Exemplificăm această afirmaţie cu textul cuprins în art.71 alin.1 din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale potrivit căruia „Administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea nu îl pot transmite decât dacă această facultate (s.n.) li s-a acordat în mod expres”.

32

Această clasificare a drepturilor subiective are o importanţă teoretică dar şi practică permiţând o mai bună înţelegere a acestei instituţii juridice. În general criteriile de clasificare sunt:

a. după opozabilitatea lor – drepturile subiective sunt clasificate în absolute şi relative.b. după natura conţinutului lor – distingem drepturi subiective civile patrimoniale şi

nepatrimoniale care, la rândul lor, cunosc anumite subdiviziuni.c. în funcţie de corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile se împart în principale şi

accesorii.d. după gradul de certitudine ce-l conferă titularilor lor, drepturile subiective se împart în

drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi.A. Drepturi subiective civile absolute şi relative

Dreptul în virtutea căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a apela la altcineva pentru a şi-l rezolva este dreptul subiectiv civil absolut.

Drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile reale sunt drepturi absolute.Caracteristicile drepturilor absolute sunt:- titularul dreptului absolut este cunoscut în cadrul raportului juridic în al cărui conţinut se

află un drept absolut, pe când titularul obligaţiei corelative este necunoscut fiind format din toate celelalte persoane ca subiecte pasive, determinate în momentul stabilirii raportului juridic;

- dreptului subiectiv absolut îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere;

- este opozabil tuturor – erga omnes - adică tuturor subiectelor de drept civil le revine obligaţia de a nu-l încălca.

Dreptul subiectiv civil relativ – este dreptul potrivit căruia titularul poate pretinde subiectului pasiv o anumită conduită, determinată, fără de care dreptul nu se poate realiza.

Caracteristicile dreptului civil relativ sunt:- titularul său este cunoscut dar este cunoscut şi subiectul pasiv;- îi corespunde o obligaţie corelativă care are ca obiect (care poate consta în) „a da”, „a

face” ori „a nu face”, pe care o are un subiect pasiv determinat;- este opozabil numai subiectului pasiv determinat.B. Drepturile subiective patrimoniale şi nepatrimoniale

Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv al cărui conţinut poate fi exprimat (evaluat) pecuniar (în bani). Drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă.

Dreptul real (jus in re) este dreptul patrimonial în virtutea căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva1. Drepturile reale se denumesc aşa pentru că întotdeauna ele se referă la un lucru (res).

Această idee nu trebuie interpretată în sensul că drepturile reale ar rezulta dintr-un raport juridic între om şi lucru. Aşa cum am mai arătat, raportul juridic este un raport social, între oameni, adică raportul juridic ce se naşte între titularul dreptului şi toate celelalte subiecte de drept obligate să-i respecte şi să nu-i stânjenească exerciţiul dreptului2.

Caracteristicile drepturilor reale sunt3:- iau naştere din raporturi juridice ce se stabilesc între titularul dreptului ca subiect activ şi

toate celelalte subiecte de drept, ca subiecte pasive nedeterminate;- dă subiectului activ puterea de a-şi exercita prerogativele dreptului (posesia, folosinţa,

dispoziţia) direct asupra lucrului fără concursul altcuiva;- dreptului real îi corespunde obligaţia corelativă generală (abstractă) şi negativă ce revine

subiectelor pasive nedeterminate de a nu face (non facere) nimic din ceea ce ar putea atinge exerciţiul dreptului;

- drepturile reale sunt absolute – întrucât sunt opozabile tuturor (erga omnes) – astfel încât toate subiectele de drept sunt obligate (ţinute) să respecte prerogativele pe care titularii lor le au;

1 Gh. Beleiu – op.cit., p.78; P.Truşcă – op.cit., p.66; G.Boroi – op.cit., p.59;2 O.Ungureanu „Manual de drept civil. Partea generală”, Ediţia a III-a, Editura All Beck, 1999, p.44;3 Gh.Beleiu – op.cit., p.76-77; P.Truşcă – op.cit., p.66-68; G.Boroi – op.cit., p.58-60.

33

- drepturile reale – conferă titularilor – pe lângă atributele specifice (posesia, folosinţa, dispoziţia) un drept de urmărire1 şi un drept de preferinţă2;

- ca număr drepturile reale sunt limitate, fiind expres reglementate prin lege, părţile neputând crea prin convenţia lor alte drepturi reale.

Dreptul de creanţă (jus ad personam) numit şi drept personal pentru a putea fi deosebit de dreptul real – este acel drept patrimonial în virtutea căruia subiectul activ – numit creditor – poate pretinde subiectului pasiv – numit debitor – să dea (aut dare), să facă (aut facere) sau să nu facă ceva (aut non facere).

Drepturile de creanţă sunt cele care izvorăsc din acte juridice (contracte, acte juridice unilaterale etc.), din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii precum şi din alte izvoare de obligaţii3.

Caracteristicile dreptului de creanţă sunt:- rezultă din raporturi juridice ce se stabilesc între una sau mai multe persoane determinate,

ca subiect activ şi una sau mai multe persoane determinate ca subiect pasiv;- dă posibilitatea titularului lor (creditorul) de a cere subiectului pasiv determinat (debitorul)

ca acesta să dea, să facă sau să se abţină de a face ceva (dacă nu face ceva);- presupune obligaţia din partea debitorului de a da (aut dare), de a face (aut facere) sau de

nu face (aut non facere);- drepturile de creanţă sunt relative, adică nu sunt opozabile decât subiectului pasiv

determinat;- sunt nelimitate ca număr, deoarece nu sunt prevăzute expres şi limitativ în lege, părţile

având posibilitatea de a crea noi drepturi subiective în raporturile dintre ele prin convenţii;- se nasc din acte juridice (contracte sau acte juridice unilaterale) şi din fapte juridice în sens

restrâns (fapta ilicită cauzată de prejudicii, plata nedatorată etc.).Comparaţie între dreptul real şi dreptul de creanţăDeosebirile dintre cele două categorii de drepturi – reale şi de creanţă pot fi analizate din

mai multe perspective şi anume:- din perspectiva subiectelor – în situaţia dreptului real titularul este subiect activ – unul

determinat, iar în situaţia subiectului pasiv acesta este nedeterminat (fiind format din totalitatea celorlalte subiecte), în situaţia drepturilor de creanţă sunt determinate (cunoscute) atât subiectele active cât şi subiectele pasive (debitorii).

- din perspectiva conţinutului obligaţiei corelative, dreptului real îi corespunde o obligaţie generală şi negativă de non facere – de abţinere a tuturor de a aduce atingere exercitării dreptului real de către titularul său; dreptului de creanţă îi corespunde o obligaţie a cărui obiect poate consta, după caz, în: a da (aut dare), a face (aut facere) sau a nu face (aut non facere).

De remarcat că obligaţia de „a nu face” deşi este întâlnită atât în cazul dreptului real ca şi în cazul dreptului de creanţă, nu are acelaşi conţinut.

„A nu face” în cazul dreptului real înseamnă obligaţia generală şi negativă a tuturor subiectelor de a nu împiedica exercitarea acestui drept, „a nu face” în cazul dreptului de creanţă presupune obligaţia ce o are debitorul de a nu face ceva ce ar fi putut face dacă nu şi-ar fi asumat o astfel de obligaţie.

- din perspectiva numărului lor – reţinem faptul că numărul drepturilor reale este limitat (la cele consacrate prin lege), numărul drepturilor de creanţă este nelimitat (putând lua naştere prin convenţia părţilor)4.

1 Dreptul de urmărire constă în posibilitatea recunoscută de lege titularului unui drept real de a urmări bunul şi de a putea cere restituirea lui din mâinile oricui s-ar afla în mod nelegitim. De exemplu: dacă un debitor, care a garantat restituirea unei sume împrumutate, printr-o ipotecă, ar înstrăina imobilul ipotecat şi nu şi-ar exercita de bunăvoie obligaţia de restituire a sumei împrumutate, creditorul ipotecar poate urmări imobilul aflat în mâinile noului proprietar, cerând justiţiei scoaterea lui la vânzare silită pentru ca din preţul obţinut să-şi satisfacă dreptul său de creanţă pe care-l are contra debitorului;2 Dreptul de preferinţă constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-şi satisface cu prioritate creanţa garantată cu acel drept real înlăturând concurenţa altor creditori care nu dispun de o garanţie reală. De exemplu, din preţul imobilului ipotecat, scos la vânzare silită, prin licitaţie, primul îşi va satisface creanţa creditorul ipotecar ca titular al dreptului de ipotecă, şi numai dacă preţul obţinut a fost mai mare se va achita integral sau proporţional alte datorii ale debitorului faţă de alţi creditori, numiţi chirografari – respectiv cei care nu au avut diligenţa să-şi garanteze creanţa cu un drept real de ipotecă, iar realizarea creanţei lor fiind asigurată doar prin dreptul de gaj general asupra patrimoniului debitorului;3 Detalii în C. Stătescu, C.Bîrsan – „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura All, 1999, p.20 şi urm.

34

- prerogativa urmăririi şi a preferinţei o are numai dreptul real, dreptul de creanţă neavând asemenea prerogative.

Dreptul personal nepatrimonial este dreptul subiectiv care nu poate fi evaluabil în bani şi care fiind strâns legat de persoană ca subiect de drept civil face posibilă individualizarea acestuia.

În această categorie a drepturilor personale nepatrimoniale au fost incluse:- drepturi referitoare la existenţa şi integritatea (fizică şi morală) a persoanei fizice cum ar fi:

dreptul la viaţă, dreptul la onoare, dreptul la sănătate, dreptul la demnitate;- drepturi care au în conţinutul lor identificarea persoanei cum sunt: - dreptul la nume,

dreptul la pseudonim, dreptul la domiciliu etc. în cazul persoanei fizice sau dreptul la denumire, dreptul la sediu, dreptul la muncă etc. pentru persoanele juridice;

- drepturi ce decurg din activitatea de creaţie intelectuală, adică drepturile nepatrimoniale care izvorăsc dintr-o operă ştiinţifică, literară, artistică şi din invenţie.

C. Drepturile subiective civile principale şi accesorii:

Dreptul principal – este acel drept subiectiv civil care are o existenţă de sine stătătoare, situaţia sa nedepinzând de existenţa vreunui alt drept.

Dreptul accesoriu este tot un drept subiectiv civil dar existenţa sa depinde de existenţa unui alt drept subiectiv civil ca drept principal.

Importanţa acestei clasificări este dată de un cunoscut adagiu – accesorium sequitur principale – în sensul că situaţia dreptului civil accesoriu este determinată de cea a dreptului principal.

De regulă drepturile nepatrimoniale sunt drepturi principale, ele nedepinzând de existenţa altui drept, iar drepturile patrimoniale sunt cele care se clasifică în drepturi principale şi drepturi accesorii.

Totuşi trebuie precizat că împărţirea drepturilor în principale şi accesorii nu aparţine exclusiv drepturilor reale deoarece există şi unele drepturi de creanţă accesorii având ca sursă drepturi corelative obligaţiilor ce se nasc din acte juridice civile accesorii.

Astfel de drepturi de creanţă accesorii sunt:- dreptul creditorului de pretinde de la debitor dobânda aferentă creanţei principale;- dreptul izvorât din convenţia accesorie cunoscută sub denumirea de clauză penală1;- dreptul de a pretinde arvuna2.Având în vedere cele prezentate mai sus rezultă că principalul domeniu de aplicaţie a acestei

clasificări o constituie drepturile reale care se împart în drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.

1. Drepturile reale principale – sunt acele drepturi care au o existenţă de sine stătătoare, independentă de existenţa altor drepturi.

În acest sens distingem:- dreptul de proprietate sub cele două forme – dreptul de proprietate publică – având ca

titulari statul şi unităţile administraţiei teritoriale şi dreptul de proprietate privată având ca posibili titulari persoane fizice, persoane juridice, statul şi unităţile administraţiei teritoriale;

4 Pentru detalii în acest sens a se vedea: Gh.Beleiu – op.cit., p.76; P.Truşcă – op.cit., p.68; I.Dogaru – op.cit., p.79-80; I.Pop – op.cit., p.72-73; T.Popescu – „Drept civil. Note de curs” I, Editura Hyperion, 1991, p.12-15; C. Bîrsan, M.Gaiţă, M.M. Pivniceru – „Drept civil. Drepturile reale”, Institutul European, 1997, p.94.1 Potrivit art.1066 din Codul civil – „Clauza penală este aceea prin care o persoană pentru a da asigurare pentru executarea unei obligaţii se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte”. Clauza penală poate consta în obligaţia debitorului de a presta creditorului fie o sumă de bani, fie o altă valoare patrimonială. A se vedea în acest sens şi Dec.civ. nr.238/2002 a Curţii de Apel Bacău în „Culegere de practică juridică”, 2002, a M.J., p.44;2 Arvuna – reprezintă o sumă de bani pe care una din părţi o dă celeilalte părţi cu ocazia încheierii unei convenţii, urmând ca, în cazul neexecutării convenţiei respective, partea în culpă să piardă suma dată sau, după caz, să restituie dublul sumei primite (P.Truşcă – op.cit., p.69 – nota de subsol nr.2);

35

- drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată: dreptul de uz1, dreptul de uzufruct2, dreptul de abitaţie3, dreptul de superficie4 şi dreptul de servitute5

(cunoscute şi sub denumirea de „dezmembrămintele dreptului de proprietate” deoarece derivă din dreptul de proprietate al altei persoane).

- dreptul de administrare (de folosinţă) a regiilor autonome şi instituţiilor publice, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate publică;

- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietate publică aparţinând statului sau unităţilor administrativ teritoriale, conferit, potrivit legii, unor persoane juridice sau fizice;

- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietate privată aparţinând statului sau unităţilor administraţiei teritoriale, atribuit în temeiul legii, unor persoane fizice sau juridice (de exemplu dreptul de folosinţă a unor terenuri din domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului, atribuit în temeiul unor acte normative precum: art.19 alin.3 din Legea nr.18/1991, art.17 din Legea nr.213/1998 etc.);

- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietate privată aparţinând anumitor persoane juridice, conferit de acestea persoanelor juridice anexă;

- dreptul de concesiune – reglementat de alin.4 al art.136 din Constituţie, de Legea nr.219/1998 privind regimul juridic al concesiunilor etc.

Drepturile reale accesorii sunt:- dreptul de ipotecă6 (dreptul de garanţie imobiliară);- dreptul de gaj7 (amanetul) reglementat de Codul civil;- privilegiile8;- dreptul de retenţie9.D. Drepturi subiective civile pure şi simple si drepturi afectate de modalităţi Drepturile subiective civile pure şi simple sunt acelea care dau maximă certitudine titularului

sau pentru că nici existenţa lor şi nici exercitarea lor nu depind de vreo împrejurare viitoare; un asemenea drept poate fi exercitat imediat (de îndată) după naşterea lui. (de exemplu – dreptul de proprietate dobândit de donatar printr-un „dar manual”.

Majoritatea drepturilor civile sunt pure şi simple.Drepturile subiective civile afectate de modalităţi sunt drepturi a căror existenţă ori

exercitare depind de o împrejurare viitoare, certă ori incertă.

1 Dreptul de uz este acel drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate în virtutea căruia titularul său se poate folosi de un lucru mobil sau imobil şi îi poate culege fructele pentru nevoile lui şi ale familiei sale;2 Conform art.517 din Codul civil „Uzufructul este dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa”; Art.567 Cod civil prevede că „Uzuarul nu poate ceda sau închiria dreptul său altuia” iar art.572 dispune că: ”Cel ce are un drept de abitaţiune pe o casă poate şedea întrânsa cu familia sa, chiar de n-ar fi fost însurat la epoca când i s-a dat acest drept. Cel ce are dreptul de abitaţiune poate închiria partea casei ce nu locuieşte”.3 Dreptul de abitaţie este un drept real şi are ca obiect numai o casă de locuit, în sensul că cel ce locuieşte în locuinţa proprietate exclusivă a celuilalt se bucură de un drept de folosinţă asupra casei de locuit (art.572 Cod civil);4 Dreptul de superficie este acel drept real principal ce constă în dreptul de proprietate pe care îl are o persoană numită superficiar, asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări aflate pe terenul care îi aparţine altei persoane, teren asupra căruia superficiarul are un drept de folosinţă. (art.492 Cod civil) „Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra”.5 Potrivit art.576 Cod civil „Servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil având alt stăpân”. (P.Truşcă – op.cit., p.70 – notele de subsol nr.1-5).6 Potrivit art.1746 din Codul civil „Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii. Ipoteca este prin natura ei indivizibilă şi subzistă în întregimea ei asupra tuturor imobilelor afectate, asupra fiecărei porţiuni din aceste imobile. Dreptul de ipotecă se conservă asupra imobilelor în orice mână va trece”.7 Conform art.1685 din Codul civil „Amanetul este un contract prin care datornicul remite creditorului său un lucru mobil spre siguranţa datoriei” iar conform art.1686 „Amanetul dă creditorului dreptul de a plăti din lucrul amanetului, cu preferinţă înaintea altor creditori”;8 Art.1722 Cod civil prevede că „Privilegiul este un drept ce dă unui creditor calitatea creanţei sale de a fi preferat celorlalţi creditori, fie chiar şi ipotecari”;9 Dreptul de retenţie nu a fost definit expres de legislaţia civilă în vigoare dar a fost recunoscut în doctrină şi în practica judiciară (a se vedea Dec.nr.998/1987 a Secţiei Civile a fostului Tribunal Suprem în „Culegere de decizii pe anul 1987”, p.56-57). Potrivit acestor două surse – dreptul de retenţie a fost definit ca fiind posibilitatea deţinătorului unui bun al altuia de a refuza restituirea acelui bun către proprietar până nu i se plăteşte creanţa născută în legătură cu bunul respectiv (cum ar fi cheltuielile necesare şi utile făcute de detentor cu acel bun). În art.1619 Cod civil se prevede că „Depozitarul poate să oprească depozitul până la plata integrală cuvenită lui din cauza depozitului”. De asemenea art.8 alin.final din Legea nr.16/1994 a arendei, precizează că „la încetarea contractului se poate recunoaşte arendaşului prin hotărâre judecătorească un drept de retenţie cu privire la contraprestaţiile sale faţă de cealaltă parte, izvorâte din contract”.

36

Modalităţile actului juridic civil sunt termenul, condiţia şi sarcina – deci este afectat de modalitate acel drept subiectiv care este însoţit de o împrejurare viitoare care include una sau mai multe din aceste modalităţi.

De reţinut că drepturile subiective civile afectate de modalităţi îşi au originea (izvorul) în actele juridice afectate de modalităţi.

2.3. Recunoaşterea drepturilor subiective civile înseamnă de fapt reglementarea lor prin norme juridice care poate fi generală şi specială.

Recunoaşterea generală a drepturilor subiective civile pentru persoana fizică este realizată prin prevederile art.1 din Decretul nr.31/1954 privind persoana fizică şi persoana juridică, potrivit căruia „Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire”. Pentru persoanele juridice această recunoaştere este cuprinsă în prevederile art.2 din Decretul nr.31/1954 potrivit căruia drepturile persoanelor juridice „sunt recunoscute în scopul de a asigura creşterea neîncetată a bunăstării materiale şi a nivelului cultural al oamenilor muncii, prin dezvoltarea puterii economice a ţării”.

Recunoaşterea specială a drepturilor subiective civile este făcută prin diferite reglementări juridice specifice – care constituie izvoare de drept civil, pe categorii de asemenea drepturi, cum ar fi:

• drepturile patrimoniale (reale şi de creanţă) sunt recunoscute în majoritatea lor de Codul civil roman1;

• atributele de identificare (nume, domiciliu) pentru persoana fizică, (sediu, denumire etc.) – pentru persoana juridică, drepturile personale nepatrimoniale (la onoare, reputaţie, de autor al unei opere ştiinţifice, artistice ori literare, de inventator; stare civilă) sunt reglementate de Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi juridice;

• Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului şi Convenţia internaţională a drepturilor copilului, prevăd o serie de drepturi subiective civile pentru persoana fizică;

• Constituţia României, revizuită, cuprinde în conţinutul ei anumite drepturi fundamentale ale cetăţeanului român dar care sunt şi drepturi subiective civile2.

2.4. Ocrotirea şi garantarea drepturilor subiective civile

Ocrotirea şi garantarea drepturilor subiective civile este de fapt un principiu fundamental al dreptului civil (aşa cum am precizat când am făcut analiza principiilor fundamentale ale dreptului civil) care conferă siguranţă drepturilor subiective civile, fiind consacrat atât în Constituţie cât şi în legea civilă.

În Constituţie acest principiu este consacrat în art.1 alin.3, 18, 21, 25, 26-30, 44, 46 etc. În art.3 alin.1 din Decretul nr.31/1954 se precizează „Drepturile civile sunt ocrotite prin lege”. Consacrarea acestui principiu este realizată şi de art.26 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului şi art.2 alin.,1 din Convenţia privind drepturile copilului.

Aşa după cum am arătat anterior, dreptului civil îi este specifică egalitatea juridică a părţilor ca şi respectarea de bunăvoie a drepturilor subiective şi îndeplinirea obligaţiilor corelative.

Practica a demonstrat că sunt situaţii când una din părţile (de obicei subiectul pasiv) raportului juridic civil nu respectă dreptul subiectiv al titularului, neîndeplinindu-şi de bună voie obligaţia corelativă.

În acest moment echilibrul raportului juridic se distruge iar pentru ca titularul dreptului subiectiv să poată să şi-l exercite deplin, pentru apărarea dreptului său, acesta poate apela la chemarea în judecată în cadrul unui proces civil, prin care subiectul pasiv care i-a nesocotit dreptul său să poată fi obligat la restabilirea echilibrului raportului juridic şi implicit la executarea obligaţiei ce-i revine.1 În Cartea II „Despre bunuri şi despre deosebitele modificări ale proprietăţii” sunt reglementate drepturi reale principale (proprietate, uzufruct, superficie, servitute, abitaţiune) iar în Cartea III „Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea”, sunt reglementate drepturile de creanţă (inclusiv garantarea acestora) prin stabilirea regulilor în materia succesiunilor (legală şi testamentară) şi cea a contractelor civile (vânzarea, schimbul, locaţiunea, societatea, mandatul, comodatul, împrumutul, depozitul, jocul şi prinsoarea, renta viageră);2 Gh. Beleiu – „Drepturile civile ale omului reglementate de Constituţia României din 8 Decembrie 1991” în „Dreptul” nr.10/1992, p.3 şi urm.

37

Analizând pricina cu care a fost investită instanţa competentă va da o hotărâre judecătorească care odată rămasă definitivă şi irevocabilă, va fi pusă în executare silită (dacă pârâtul nu o va executa de bunăvoie) restabilindu-se în acest fel dreptul subiectiv civil încălcat, nesocotit.

Deci mijlocul juridic de ocrotire a drepturilor subiective civile îl constituie procesul civil a cărui reglementare juridică se realizează în principal prin Codul de procedură civilă.

O reglementare specială referitoare la ocrotirea drepturilor subiective civile este prevăzută şi în art.54-56 din Decretul nr.31/1954 – „Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale”.

Astfel, în art.54 se arată că „Persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, la dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate.

Totodată, cel care a suferit o atingere unor asemenea drepturi va putea cere instanţei să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins”.

În art.55 din acelaşi act normativ se prevede că „Dacă autorul faptei săvârşite fără drept nu îndeplineşte, în termenul stabilit de hotărâre, faptele destinate să restabilească dreptul atins, instanţa judecătorească va putea să-l oblige la plata, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de la data expirării termenului de mai sus.

Această amendă poate fi pronunţată şi prin hotărârea dată asupra cererii făcută potrivit art.54, iar în art.56 se arată că „Drepturile personale nepatrimoniale sunt ocrotite şi după moarte, în măsura stabilită de lege sau de regulile de convieţuire...”.

De asemenea, un alt instrument juridic prin care se ocroteşte şi se garantează un drept subiectiv civil este instituţia contenciosului administrativ reglementată prin Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ1 unde prin art.1 alin.1 se precizează că „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat cât şi public”.

2.5. Exercitarea drepturilor subiective Aşa după cum am precizat când am definit dreptul subiectiv civil, acesta este doar o

posibilitate juridică ce nu trebuie confundată cu exercitarea dreptului care este o posibilitate juridică materializată.

În dreptul civil este consacrat principiul potrivit căruia exercitarea unui drept civil nu este obligatorie, aceasta fiind lăsată la aprecierea titularului.2

La baza exercitării drepturilor subiective stau o serie de principii cum sunt:• dreptul subiectiv civil trebuie exercitat numai potrivit cu scopul lui economic şi social

(art.3 alin.2 din Decretul nr.31/1954 – „Ele (drepturile subiective) pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social”;

• dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi moralei (art.5 Cod civil – „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare (acte juridice unilaterale), la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”;

• dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credinţă – Acest principiu se desprinde din prevederile art.970 alin.1 din Codul civil care prevede: „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă”. Trebuie remarcat că această prevedere legală (principiu) se referă numai la „executarea convenţiilor” dar aşa cum s-a statuat şi în doctrină această prevedere legală are valoarea unui principiu, aplicându-se şi drepturilor subiective civile în general;

1 Publicată în Monitorul Oficial nr.1154/2004, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.190/2005 pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare europeană (publicată în Monitorul Oficial nr.1179/2005) aprobată cu modificări prin Legea nr.332/2006 (publicată în Monitorul Oficial nr.629/2006);2 În dreptul procesual civil, acest principiu din dreptul material substanţial, se numeşte principiul disponilibităţii. A se vedea în acest sens V.M. Ciobanu – op.cit., p.132-134; I.Les - op.cit., p.77-78.

38

De altfel, acest principiu a fost ridicat la rang de principiu constituţional fiind consacrat în art.57 din Constituţie potrivit căruia „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile celorlalţi”;

• dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale (materiale ori juridice) – De exemplu – proprietarul unui teren trebuie să respecte hotarul, linia vecinătăţii iar împrumutătorul nu poate cere de la împrumutat decât ceea ce datorează).

Concluzia ce se desprinde din cele prezentate mai sus este aceea că exercitarea drepturilor subiective civile cu respectarea principiilor enunţate mai sus ocroteşte pe titulari de pericolul vătămării ori nesocotirii lor de alţii – „qui suo jure utitur, nemini laedit” – (cine îşi exercită dreptul său nu vatămă pe altcineva).

2.6. Abuzul de drept

Abuzul de drept a fost definit ca fiind exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale1 sau exercitarea dreptului subiectiv civil prin nesocotirea scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut, cu nesocotirea legii şi moralei, cu rea credinţă şi cu depăşirea limitelor sale2.

Sancţiunea abuzului de drept se face prin refuzul concursului forţei de constrângere a statului, Astfel, instanţa constatând, din analiza probelor administrate în cauza dedusă judecăţii, că se află în prezenţa exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil, va respinge acţiunea introdusă de reclamant (cererea acestuia) aşa cum a fost formulată (reclamantul fiind titularul dreptului pretins încălcat) iar dacă exerciţiul abuziv provine de la pârât, instanţa va înlătura apărarea pârâtului.

În concluzie se poate afirma că reprimarea abuzului de drept se poate face fie printr-o atitudine pasivă de refuz al „ocrotirii” unui drept exercitat abuziv fie printr-o modalitate ofensivă – aceea a unei acţiuni în răspundere civilă, formulată de persoana vătămată printr-o faptă ce conţine exerciţiul abuziv al dreptului.

3. Obligaţia civilă

3.1. Definiţia obligaţiei civile

Latura pasivă a raportului juridic civil, aşa cum am precizat anterior, o constituie obligaţiile civile pe care şi le asumă subiectul pasiv.

Literatura de specialitate3 a definit obligaţia civilă ca fiind „îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduita ce poate consta în a da, a face ori a nu face ceva şi care, la nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului”.

Analiza definiţiei de mai sus scoate în evidenţă următoarele elemente:- obligaţia civilă reprezintă întotdeauna o îndatorire a subiectului pasiv (deci nu o

posibilitate) de a avea o conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ;- îndatorirea subiectului pasiv poate consta în a da, a face (o acţiune) sau a nu face ceva (o

abţinere);- îndatorirea poate fi impusă subiectului pasiv prin forţa coercitivă a statului, atunci când

acesta nu-şi execută de bună voie obligaţia.În dreptul civil noţiunea de obligaţie are mai multe înţelesuri şi anume:- obligaţia civilă ca îndatorire a subiectului pasiv de a da, a face, a nu face ceva;- în sens larg – obligaţia civilă este raportul juridic care are în conţinutul său dreptul

subiectiv activ – denumit creditor, de a cere subiectului pasiv – debitor – şi căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare de a da, a face sau a nu face ceva sub sancţiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bună voie (raport obligaţional)4;

1 Gh.Beleiu – op.cit., p.81; P.Truşcă – op.cit., p.74; G. Boroi – op.cit., p.65-66; Şt.Rauschi – op.cit., p.61; I.Dogaru –op.cit., p.88;2 Gh.Beleiu – op.cit., 2004, p.88-89;3 Gh.Beleiu – op.cit., 1999, p.95; Şt.Rauschi – op.cit., p.49; T.Pop – op.cit., p.69-70; I.Dogaru – op.cit., p.89-90; O.Ungureanu – op.cit., p.49; E.Poenaru – op.cit., p.50-52; L.Pop – op.cit., p.12.4 C.Stătescu, C.Bîrsan – „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura All, 1994, p.10.

39

- obligaţie în sensul de înscris constatator al unei creanţe (obligaţiile CEC).3.2. Categorii de obligaţii civile

Întocmai ca şi drepturile subiective civile şi obligaţiile se pot clasifica după anumite criterii care în principal sunt:

• După criteriul izvorului obligaţiei se disting obligaţii născute din:a. acte juridice – obligaţii din contracte şi acte juridice unilaterale;b. fapte juridice – obligaţii din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte şi cvasidelicte

civile), îmbogăţirea fără just temei, gerarea de către o persoană a intereselor altei persoane, plata unei prestaţii nedatorate.

• După obiectul lor se disting următoarele categorii de obligaţii:- obligaţia de a da, obligaţia de a face şi obligaţia de a nu face ceva (aut dare, aut facere,

aut non facere);- obligaţie pozitivă şi obligaţie negativă;- obligaţia de rezultat (determinată) şi obligaţia de diligenţă (de mijloace).• După opozabilitatea lor distingem:- obligaţii civile obişnuite (opozabile numai „între părţi”);- obligaţii opozabile terţilor (scriptae in rem);- obligaţii reale (propter rem).• După sancţiunea care asigură respectarea obligaţiilor civile acestea se împart:- obligaţii civile perfecte;- obligaţii civile imperfecte (naturale).

A. Obligaţiile civile în funcţie de obiectul lor

1. Obligaţia „de a da”, „de a face”, „de a nu face”

Obligaţia de „a da” în dreptul civil este îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept real. O asemenea situaţie este de exemplu – obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului. Tot o obligaţie de „a da” este şi îndatorirea ce şi-o asumă împrumutatul de a constitui un drept de ipotecă, în favoarea împrumutătorului, pentru a-i garanta creanţa.

Aşa după cum precizam anterior la „interpretarea normei juridice civile” „a da” în dreptul civil are înţelesul de mai sus şi nu cel de a preda lucrul vândut cum este înţelesul acestei sintagme în vorbirea curentă. În dreptul civil predarea efectivă a unui lucru înseamnă obligaţia de a face şi nu obligaţia de a da.

Obligaţia de a face este îndatorirea subiectului pasiv de a executa o lucrare, a presta un serviciu ori de a preda un lucru. Avem în vedere spre exemplificare următoarele obligaţii de a face:

- obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut cumpărătorului;- obligaţia de a presta întreţinere creditorului, în baza contractului de vânzare cu clauză de

întreţinere;- obligaţia de restituire de către depozitar a lucrului aflat în depozit etc.Obligaţia de a nu face ceva se concretizează printr-o abţinere la care este îndatorat debitorul,

de la ceva ce ar fi putut să facă dacă nu era obligaţia asumată.Conţinutul obligaţiei de a nu face diferă în funcţie de cum este corelativă unui drept absolut

sau este corelativă unui drept relativ (cum este dreptul de creanţă).Ca obligaţie corelativă unui drept absolut, obligaţia „de a nu face” înseamnă îndatorirea

generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere acestui drept. De exemplu: obligaţia ce revine proprietarului unui teren ce se obligă faţă de vecinul său să nu facă o anumită construcţie pe terenul propriu care ar obtura vederea de la ferestrele vecinului.

Ca obligaţie corelativă unui drept real, obligaţia „de a nu face” înseamnă a nu face ceva ce ar fi putut face dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere.

De exemplu obligaţia pe care şi-o asumă nepoata faţă de unchi, printr-un contract de donaţie, de a nu se căsători până la absolvirea liceului ori facultăţii; obligaţia asumată de autorul unei piese

40

de teatru de a nu ceda dreptul de reprezentare în public a piesei sale, timp de 4, 9 sau 15 ani de la prima reprezentaţie, realizată de teatrul căruia i-a transmis dreptul de a fi jucat piesa altui teatru etc.

Importanţa juridică a clasificării obligaţiilor civile în „a da”, „a face”, „a nu face” se reflectă în:

a. calificarea actelor juridice (de exemplu un contract de rentă viageră se deosebeşte de un contract de vânzare cu clauză de întreţinere deoarece primul – contractul de rentă viageră – presupune o obligaţie „de a da” iar contractul de vânzare cu clauza de întreţinere dă naştere unei obligaţii de „a face”;

b. posibilitatea de aducere la îndeplinire prin executare silită a obligaţiilor1.2. Obligaţii civile pozitive şi obligaţii negative

Sunt pozitive obligaţiile de „a da” şi „a face” şi este negativă obligaţia de „a nu face ceva”.Această clasificare a obligaţiilor în pozitive şi negative prezintă importanţă în situaţia

punerii în întârziere a debitorului.Potrivit Codului civil, punerea în întârziere a debitorului se face numai în cazul obligaţiilor

pozitive, iar în cazul obligaţiilor negative, atunci când această obligaţie nu a fost respectată debitorul se află de drept în întârziere2.

Punerea în întârziere constă în manifestarea de voinţă din partea creditorului, prin care acesta pretinde executarea de către debitor. Această obligaţie se poate face prin notificare, fie prin introducerea unui cereri de chemare în judecată având ca obiect executarea obligaţiei civile asumate de debitor3.

3. Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace

Obligaţiile de rezultat (determinate) sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat.

Obligaţiile de rezultat pot fi exemplificate astfel:- obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în

patrimoniul cumpărătorului;- obligaţia antreprenorului de a preda beneficiarului construcţia contractată;- obligaţia cărăuşului în transportul de bunuri sau persoane la locul de destinaţie etc4.Obligaţiile de diligenţă (numite şi de mijloace) sunt acelea care constau în îndatorirea

debitorului de a depune toată stăruinţa, de a pune în valoare toate mijloacele de care dispune şi toată diligenţa necesară, pentru ca rezultatul dorit să se realizeze în favoarea creditorului său, fără a se obliga la însuşi rezultatul dorit. De exemplu – obligaţia medicului faţă de pacientul său de a acţiona cu toată prudenţa şi diligenţa cerute de ştiinţa medicală în vederea însănătoşirii acestuia.

Nerealizarea rezultatului dorit nu duce automat la concluzia lipsei de diligenţă din partea debitorului respectiv, respectiv a neîndeplinirii obligaţiei însăşi.

Utilitatea practică a acestei clasificări se regăseşte în planul probaţiunii referitoare la culpa debitorului, în sensul că ea se prezumă în cazul obligaţiei de rezultat şi că trebuie dovedită în cazul obligaţiei de mijloace (dacă nu se realizează rezultatul)5.

B. Obligaţii civile obişnuite, opozabile şi terţilor şi obligaţii reale 1. Obligaţia civilă obişnuită este acea obligaţie civilă ce incumbă debitorului – faţă de care

s-a născut (ce revine celui ce s-a obligat). Este o obligaţie opozabilă „între părţi” ca şi în cazul dreptului de creanţă.

Asemenea obligaţii sunt marea majoritate a obligaţiilor civile.2. Obligaţia opozabilă terţilor numită şi „scriptae in rem” este acea obligaţia care este strâns

legată de un bun, astfel încât creditorul nu-şi poate realiza dreptul său (nu-şi poate exercita dreptul

1 A se vedea art.1074-1077 Cod civil.2 Art.1078-1079 Cod civil;3 P.Truşcă – op.cit., p.77 – nota 2 subsol; C. Stătescu – „Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, p.15 şi 26-29;4 A.Pop. – „Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura „Lumina Lex”, 2000, p.20-21; I.P.Filipescu, A.I. Filipescu – „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, 2004, Editura „Universul juridic”, p.18-19;5 Idem.

41

său) decât cu concursul titularului actual al dreptului real asupra acelui bun care este ţinut (obligat) şi el de îndeplinirea unei obligaţii născută anterior, fără participarea sa.

În acest sens redăm ca exemplu prevederea art.1441 Cod civil potrivit căruia „dacă locatarul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a fost făcută printr-un act autentic sau prin act privat, dar cu dată certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune”.

3. Obligaţia reală (numită şi „propter rem”) este îndatorirea ce revine potrivit legii, deţinătorului unui bun, în considerarea importanţei deosebite a bunului respectiv pentru societate.

Asemenea obligaţii sunt de exemplu:- obligaţia deţinătorilor de terenuri agricole de a conserva calităţile solului, de a folosi

raţional terenurile şi de a efectua anumite îmbunătăţiri funciare1, obligaţia deţinătorului de păduri de a menţine în stare bună de sănătate şi de a executa la timp lucrările de igienă, precum şi cele de protecţie, cu sprijinul tehnic al Regiei Naţionale a Pădurilor2;

- obligaţia de grăniţuire3;- îndatorirea de a contribui la cheltuielile efectuate cu întreţinerea sau reconstruirea zidului

comun4.C. Clasificarea obligaţiilor în funcţie de sancţiune

(obligaţii civile perfecte şi imperfecte)

- Obligaţia perfectă este acea obligaţie civilă a cărei executare este asigurată, în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie şi obţinerea unui titlu executor şi care poate fi pus în executare silită.

- Obligaţia imperfectă (numită şi naturală) este acea obligaţie civilă a cărei executare nu se poate obţine pe cale de executare silită dar odată executată de bună voie, debitorul nu mai poate să ceară restituirea prestaţiei.

În legislaţia civilă românească sunt cunoscute două asemenea reglementări:- art.1092 Cod civil care prevede: „Orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să

fie debit este supus repetiţiunii.Repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună

voie”.- art.20 alin.1 din Decretul nr.167/1957 privitor la prescripţia extinctivă prevede „Debitorul care a

executat obligaţia, după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”. Sancţiunea juridică a obligaţiei naturale nu este calea ofensivă a acţiunii ci una pasivă, a excepţiei – executării voluntare.

1 Legea nr.18/1991 a fondului funciar, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv prin Legea nr.247/2005;2 Art.69 din Codul silvic;3 Art.584 din Codul civil;4 Art.592 din Codul civil.

42

CURSUL NR. 5

OBIECTUL ŞI IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC CIVILI. Obiectul raportului juridic civil

1. Unele aspecte generale privind obiectul raportului juridic civil1.1. Definiţia obiectului raportului juridic civil

Obiectul raportului juridic civil se referă la acţiunea la care este îndrituit (îndreptăţit) subiectul activ şi acţiunea la care este obligat (de care este ţinut) subiectul pasiv1. Aceste acţiuni ale subiectului activ şi respectiv ale subiectului pasiv nu sunt altceva decât anumite atitudini, conduite ale părţilor pe care acestea trebuie să le aibă în derularea raportului juridic civil.

De reţinut este faptul că între obiectul şi conţinutul raportului juridic civil nu se poate face confuzie. Obiectul şi conţinutul raportului juridic civil sunt două elemente ale acestuia, bine delimitate.

Precizăm că în raporturile patrimoniale conduita părţilor se referă la lucrurile din lumea exterioară – numite generic – bunuri. Având în vedere natura socială a raporturilor juridice civile – bunul (lucrul) nu poate fi inclus în structura raportului juridic civil, dar acesta (bunul) este luat în considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil.

1.2. Definiţia bunului în dreptul civil

În legislaţia civilă nu a fost formulată vreo definiţie de „bun” ori de „lucru” deşi textele în care sunt folosite aceste noţiuni sunt destul de numeroase.

Astfel în art.480 din Codul civil se arată că „Proprietatea este dreptul ce-l are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru (s.n.) în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege” iar în art.963 Cod civil se prevede că „numai lucrurile (s.n.) ce sunt în comerţ pot face obiectul unui contract”.

În doctrină „bunul” sau „lucrul” au fost definite în acelaşi mod: „Prin bun se înţelege o valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului şi este susceptibilă de apropiere sub forma dreptului patrimonial”2.

Pentru o mai bună înţelegere a noţiunii de bun în sensul dreptului civil este necesar să observăm că sunt necesare întrunirea cumulativă a două condiţii şi anume:

- valoarea economică trebuie să fie aptă a satisface o trebuinţă de ordin material ori spiritual al omului;

- să fie susceptibilă de apropiere (de însuşire) sub forma unui drept patrimonial.Exemplul cel mai des folosit în doctrină este acela privind aerul care este absolut necesar

existenţei biologice a omului, dar el nu este un bun în sensul precizat de dreptul civil, întrucât nimeni nu poate fi stăpân pe aer.

Termenul de „bunuri” este folosit în două accepţiuni:- în sens restrâns (stricto sensu) bunul este cel definit mai sus. În acest sens pentru bun se

mai foloseşte şi termenul de „lucru”;- în sens larg (lato sensu) prin bun este desemnat atât „lucrul” cât şi dreptul patrimonial care

are ca obiect acest lucru.În dreptul civil mai este folosită o noţiune, care este în strânsă legătură cu cea de „bunuri” –

noţiunea de „patrimoniu”.Această noţiune a fost definită ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale

care aparţin unei persoane fizice ori juridice.Din această definiţie se poate concluziona că între „bun” şi „patrimoniu” există o corelaţie

ca de la parte la întreg.În dreptul civil termenii de bunuri şi patrimoniu au un sens tehnico-juridic specific, deosebit

de cel din vorbirea curentă când sunt desemnate şi valori spirituale prin aceşti termeni.2. Clasificarea bunurilor

1 Gh.Beleiu – op.cit., p.89; G.Boroi – op.cit., p.71; P.Truşcă – op.cit., p.80;2 Gh.Beleiu – op.cit., p.90; P.Truşcă – op.cit., p.80; G.Boroi – op.cit., p.72.

43

2.1. Categorii de bunuri şi criterii de clasificare3

1. După natura şi calificarea dată de lege bunurile se împart în: bunuri mobile şi bunuri imobile (art.461 Cod civil) (numite şi mişcătoare sau nemişcătoare).

Categorii de bunuri mobile:a. mobile prin natura lor definite prin art.473 Cod civil astfel: „Sunt mobile prin natura lor,

corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se mişcă de la sine precum sunt animalele şi cele care nu se pot strămuta din loc decât printr-o putere străină, precum lucrurile neînsufleţite”;

b. mobile prin determinarea legii sunt definite prin art.474 Cod civil astfel: „Sunt mobile prin determinarea legii obligaţiile şi acţiunile care au ca obiect sume exigibile sau efecte mobiliare (adică bunuri mobile prin determinarea lor), acţiunile sau interesele în companii de finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar şi când capitalul acestor companii constă în imobile.

Aceste acţiuni sau interese se socot ca mobile numai în privinţa fiecărui din asociaţi şi pe cât timp ţine asociaţia.

Sunt asemenea mobile prin determinarea legii veniturile perpetue sau pe viaţă asupra statului sau asupra particularilor”.

c. mobile prin anticipaţie – nu sunt prevăzute în Codul civil dar ele au fost definite în doctrină ca fiind „acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le consideră ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni; sunt asemenea bunuri fructele şi recoltele neculese încă, dar înstrăinate prin act juridic, cu anticipaţie2.

Această definiţie a stat şi la baza reglementărilor făcute prin Ordonanţa Guvernului nr.69/1997 privind bursele de mărfuri unde în art.3 lit.f se precizează că bunurile mobile prin anticipaţie sunt bunuri care prin natura lor sunt imobile dar părţile contractante le consideră ca fiind mobile, cum sunt recoltele viitoare; sunt asemenea bunuri: fructele şi recoltele neculese încă dar înstrăinate prin act juridic, cu anticipaţie.

Bunurile imobile se împart în:a. imobile prin natura lor – sunt prezentate în art.462, 464 şi 465 alin.1 din Codul civil.

Astfel, potrivit art.462 Cod civil – „Bunurile sunt imobile sau prin natura lor sau prin destinaţia lor sau prin obiectul la care se aplică.

Art.463 Cod civil precizează că „Fondurile de pământ şi clădirile sunt imobile prin natura lor”, art.464 Cod civil „Morile de vânt sau de apă aşezate pe stâlpi sunt imobile prin natura lor” iar art.465 Cod civil precizează „Recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori, neculese încă, sunt asemenea imobile”.

b. imobile prin obiectul la care se aplică sunt cele definite de art.471 Cod civil şi anume: „Sunt imobile prin obiectul la care se aplică: uzufructul lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile care tind a revendica un imobil”.

c. imobile prin destinaţie – sunt definite de art.468-470 Cod civil. Astfel potrivit art.468 Cod civil „Obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el, pentru serviciul şi exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinaţie.

Astfel sunt imobile prin destinaţie când ele s-au pus de proprietar pentru serviciul şi exploatarea fondului:

- animalele afectate la cultură;- instrumentele arătoare;- seminţele date arendaşilor sau colonilor parţiali (arendaşii care plătesc arenda în natură)3;- porumbii din porumbărie;- lapinii4 ţinuţi pe lângă casă;

3 A se vedea: A.Ionaşcu – op.cit., p.58 şi urm.; M.I.Eremia – „Bunurile” în „Tratat de drept civil, vol.I, Teoria generală”, Editura Academiei Bucureşti, 1967, p.210-229; T.Pop., Gh.Beleiu – op.cit., p.147-172; Gh.Beleiu – op.cit., p.106-114; Şt.Rauschi – op.cit., p.64-72; T.Pop – op.cit., p.80-91; I.Dogaru – op.cit., p.98-110; P.M. Cosmovici – op.cit., p.85-91; O.Ungureanu – op.cit., p.58-67; E.Poenaru – op.cit., p.58-66; G.Boroi – op.cit., p.72 şi urm.; P.Truşcă – op.cit., p.81 şi urm.2 Gh.Beleiu – op.cit., p.92.3 A se vedea Florin Ciutacu – „Codul civil român”, Editura „Teora”, Bucureşti, 2000, p.207, nota de subsol nr.19;4 Iepuri de casă – idem – nota de subsol nr.20;

44

- stupii cu roi;- peştele din iaz (heleştee);- teascurile, căldările, alambicurile, căzile şi vasele;- instrumentele necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hârtie şi altor uzine;- paiele şi gunoaiele.Mai sunt imobile prin destinaţie toate efectele mobiliare1 ce proprietarul a aşezat către fond

în mod perpetuu”.În art.469 Cod civil se precizează „Proprietarul se presupune că a aşezat către fond în

perpetuu efecte mobiliare, când acestea sunt întărite cu contrar, var sau ciment, sau când ele nu se pot scoate fără a se strica sau deteriora partea fondului către care sunt aşezate.

Oglinzile unui apartament se presupun aşezate în perpetuu, când parchetul pe care el stau este una cu boaseria2 camerei.

Aceasta se aplică la tablouri şi alte ornamente.Statuile sunt imobile când ele sunt aşezate înadins, chiar când ele s-ar putea scoate fără

fractură sau deteriorare”.În sfârşit, art.470 Cod civil precizează că „urloaiele sau ţevile ce servesc pentru conducerea

apelor la un fond de pământ sau la vreo casă, sunt imobile şi fac parte din proprietăţile la care servesc”.

Din conţinutul textelor prezentate mai sus rezultă că pentru a ne afla în prezenţa unui „imobil prin destinaţie” este necesar să existe două condiţii:

- un raport de accesorietate (de afectare) fizică ori voliţională între bunul mobil şi cel imobil (prin natura sa) la care serveşte;

- ambele bunuri să aparţină aceluiaşi proprietar.Importanţa juridică a clasificării bunurilor în mobile şi imobile se materializează în regimul

juridic sub diferite aspecte şi anume:- referitor la efectele posesiei (dobândirea dreptului de proprietate) în cazul imobilelor

posesia poate duce la uzucapiune – dobândirea dreptului de proprietate prin posesia îndelungată de 30 de ani sau de 10-20 ani (prescripţia achizitivă) iar în cazul bunurilor mobile, dobândirea unui asemenea bun mobil corporal are loc prin prescripţia instantanee, posesia de bună credinţă potrivit art.1909 Cod civil.

- referitor la drepturile reale accesorii – ipoteca se poate aplica (are ca obiect) numai asupra unui bun imobil iar gajul (amanetul) priveşte numai un bun mobil (Titlul VI al Legii nr.99/1999 privind garanţia reală imobiliară);

- publicitatea înstrăinărilor – se aplică de regulă, în materia bunurilor imobile;- înstrăinarea anumitor bunuri imobile este supusă, în anumite cazuri, unor cerinţe mai

riguroase (vezi Titlul X privind circulaţia juridică a terenurilor din Legea nr.247/2005);- în dreptul internaţional privat se aplică regula „lex rei sitae” în cazul unui bun imobil aflat

pe teritoriul unui stat – adică se supune legii statului respectiv, iar în cazul unui bun mobil, se aplică legea proprietarului bunului care poate fi „lex patriae” sau „lex domicilii” (art.49-65 din Legea nr.105/1992);

- în dreptul familiei – în situaţia bunurilor comune mobile operează prezumţia de mandat tacit reciproc, pe când înstrăinarea sau grevarea unor bunuri imobile nu se poate realiza decât cu consimţământul expres al celor doi soţi;

- în dreptul procesual civil – competenţa teritorială în soluţionarea unui litigiu care are ca obiect un bun imobil revine instanţei de la locul unde este situat bunul imobil, iar în cazul în care obiectul litigiului îl formează un bun mobil, competenţa teritorială revine instanţei de la domiciliul pârâtului conform regulii – actor sequitur forum rei;

- în situaţia prescripţiei extinctive – regimul juridic al acesteia diferă în funcţie de natura acţiunii în revendicare, care poate fi mobiliară sau imobiliară.

1 Lucruri mobile – idem – nota de subsol nr.21.2 Lemnăria care îmbracă pereţii interiori ai unei încăperi – idem nota de subsol nr.28.

45

2. După regimul circulaţiei lor juridice – bunurile se pot clasifica în: bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil.

Bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice. Acestea formează regula, excepţiile fiind expres prevăzute de lege. În acest sens se explică şi prevederile art.963 Cod civil – „numai lucrurile ce sunt în comerţ pot face obiectul unui contract”.

Această categorie de bunuri se subdivide în:- bunuri care pot circula liber, neîngrădit;- bunuri care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate condiţionat, adică în condiţii

restrictive, ca de exemplu: - armele de foc şi muniţiile care sunt supuse regimului impus de Legea nr.295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor; materialele explozive supuse regimului Legii nr.126/1995; produsele şi substanţele stupefiante supuse Legii nr.73/1999 şi Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri; deşeurile toxice supuse O.U.G. nr.95/2005 privind protecţia mediului; metalele şi pietrele preţioase şi semipreţioase supuse regimului prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.190/2000 cu modificările ulterioare1, obiectele de cult supuse Legii cultelor.

Bunurile scoase din circuitul civil – sunt acele bunuri care nu pot forma obiect al actului juridic civil – acestea sunt bunuri inalienabile.

În această categorie de bunuri sunt incluse teritoriul României potrivit art.3 alin.1 din Constituţie.

De asemenea, potrivit art.5 alin.2 din Legea nr.18/1991 a fondului funciar „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”.

În art.11 alin.1 din Legea nr.213/1998 se precizează: „Bunurile din domeniul public sunt inalienabile şi imprescriptibile, după cum urmează: a) nu pot fi înstrăinate, ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate în condiţiile legii; b) nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale; c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună credinţă asupra bunurilor mobile.

Actele juridice întocmite cu încălcarea prevederilor alin.1 privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută”. Sunt asemenea bunuri şi cele prevăzute la art.136 alin.4 din Constituţie cât şi cele prevăzute la punctele I şi II din anexa la Legea nr.218/1993.

Importanţa juridică a acestei clasificări a bunurilor se regăseşte în planul valabilităţii actelor juridice civile sub aspectul obiectului lor – în sensul că dacă se încheie un act juridic care are ca obiect un bun scos din circuitul civil (inalienabil) sau cu privire la un bun care circulă restrictiv, ignorând condiţiile de autorizare, un astfel de act juridic nu este valabil încheiat şi deci nu produce efecte juridice.

3. Bunuri determinate individual (res certa) şi bunuri determinate generic (res genera) Bunurile determinate individual (res certa) sunt acele bunuri care, potrivit naturii lor sau

voinţei exprimară în actul juridic civil, se individualizează prin însuşiri proprii, speciale. (De exemplu un autoturism se individualizează prin marcă, serie motor, serie caroserie, serie şasiu etc. sau un unicat).

Bunurile determinate generic sunt acele bunuri care se individualizează prin însuşirile speciei ori a categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cântărire, marcare, măsurare (banii, cerealele, fructele etc.).

Importanţa juridică a acestei clasificări se regăseşte în ceea ce priveşte:- momentul transmiterii dreptului real, în actele translative de drepturi reale; în principiu – atunci

când obiectul actului juridic civil este format din res certa, dreptul real se transmite în chiar momentul realizării acordului de voinţă chiar dacă nu s-a predat bunul (art.971 şi 1295 Cod civil)2, în cazul în care

1 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.190/2000 privind regimul metalelor preţioase în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.26/2002, cu modificările şi completările ulterioare a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.24/2003 pentru perfectarea cadrului legislativ privind regimul metalelor preţioase în România.

46

obiectul actului juridic civil îl constituie res genera, dreptul real se transmite în momentul individualizării ori a predării;

- suportarea riscului contractului – în cazul în care obiectul actului juridic este res certa şi bunul piere fortuit înainte de a fi predat creditorului, debitorul este liberat (exonerat) de obligaţia predării; dacă obiectul actului este res genera şi piere din cauză de forţă majoră mai înainte de a fi predat de debitor creditorului său, debitorul nu este liberat (exonerat) de obligaţia de predare întrucât el poate să procure alte bunuri de acelaşi gen (genera non pereunt);

- locul predării bunului – bunul individual determinat, în cazul lipsei unei stipulaţii contrare, trebuie predat la locul unde se găsea la data încheierii contractului (art.1319 Cod civil); predarea unui bun de gen trebuie făcută la domiciliul debitorului şi nu la domiciliul creditorului conform principiului că plata este cherabilă şi nu portabilă1.

4. Bunuri fungibile şi bunuri nefungibileBunul fungibil este acel bun care poate fi înlocuit unul cu altul în executarea unei obligaţii,

fără să fie afectată valabilitatea plăţii (cum ar fi banii, cerealele etc.).Într-un act normativ mai recent2 bunurile fungibile sunt definite ca fiind „bunuri determinate

generic care pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii contractuale”.Bunul nefungibil este acel bun care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea obligaţiei,

situaţie în care debitorul nu este liberat (exonerat) decât prin predarea bunului datorat (de exemplu – un tablou pictat de N. Grigorescu, un autoturism de o anumită marcă şi cu un anumit număr de înmatriculare etc.).

De regulă sunt fungibile bunurile determinate generic (res genera) şi nefungibile bunurile individual determinate (res certa).

Acest caracter de bun fungibil şi nefungibil este dat de natura intrinsecă a bunului dar şi de voinţa părţilor unui act juridic. De exemplu părţile pot conveni ca în locul unui tablou de Grigorescu semnat şi datat cu dată certă, reprezentând un „Car cu boi”, debitorul să poată restitui un alt tablou de un alt pictor român consacrat, apropiat ca valoare artistică.

Clasificarea în bunuri fungibile şi bunuri nefungibile prezintă importanţă juridică în aprecierea valabilităţii plăţii aşa după cum rezultă din prevederile art.1584-1585 Cod civil3.

5. Bunuri consumptibile şi neconsumptibileBunurile consumptibile sunt acele bunuri care de la prima lor întrebuinţare implică

consumarea substanţei ori înstrăinarea lui. (Exemple: banii, alimente, combustibili etc.).Bunurile neconsumptibile sunt acele bunuri care pot fi folosite repetat fără ca prin aceasta să

fie necesară consumarea substanţei ori înstrăinarea lor. Exemple: terenurile, clădirile, maşinile etc.Această clasificare prezintă importanţă juridică în materia uzufructului şi a împrumutului.Astfel, potrivit prevederilor art.517 Cod civil – obiectul dreptului de uzufruct nu-l poate

forma decât bunuri neconsumptibile întrucât uzufructuarul este obligat să restituie noului proprietar chiar acel bun, el având obligaţia conservării substanţei lui (salva substantia rei).

În cazul în care obiectul unui uzufruct îl formează un bun consumptibil titularului acestuia (uzufructuarului) nu-i mai revine obligaţia de a conserva substanţa lucrului pentru a-l restitui, chiar pe acel bun, noului proprietar, acesta –având doar obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi cantitate, calitate şi valoare cu cele primite4. În acest caz este vorba de un cvasiuzufruct (art526 Cod civil).

2 Art.971 Cod civil prevede: „În contractele ce au de obiect translaţia proprietăţii, sau un alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când i s-a făcut tradiţiunea lucrului”, iar conform prevederilor art.1295 Cod civil „Vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”. (alin.1);1 Art.1319 Cod civil prevede: „Predarea trebuie să se facă la locul unde se află lucrul vândut în timpul vânzării, dacă părţile nu s-au învoit altfel”, art.1104 Cod civil prevede că: „Plata trebuie a se face la locul arătat în convenţie. Dacă locul nu este arătat, plata, în privinţa lucrurilor certe şi determinate, se va face în locul în care se găsea obiectul obligaţiei în timpul contractării”.2 Art.3 lit.”e” din Ordonanţa Guvernului nr.67/1997 privind bursele de mărfuri;3 În art.1584 Cod civil se prevede că: „Împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate şi în timpul stipulat” iar în art.1585 Cod civil se dispune: „Când este în neposibilitate de a îndeplini datoria propusă prin articolul precedent, va plăti valoarea lor, calculată după timpul şi locul în care urma a se face restituirea. Dacă nu s-a determinat nici timpul, nici locul plăţii împrumutului, plata urmează a se face de către împrumutat după valoarea cuvenită din timpul în care şi în locul în care s-a contractat”;4 Art.517 Cod civil – „Uzufructul este dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a conserva substanţa” (s.n.) iar art.526 precizează că: „Dacă uzufructul cuprinde lucruri cu care nu se poate cineva servi fără a le conserva, precum bani, grâne, băuturi, uzufructuarul are dreptul de a dispune de ele însă cu îndatorirea de a le înapoia în aceiaşi cantitate, calitate şi

47

În materie de împrumut această clasificare prezintă importanţă deoarece:- bunurile consumptibile pot forma obiectul unui împrumut de consumaţie numit şi

„mutuum”;- bunurile neconsumptibile formează obiectul împrumutului de folosinţă numit şi comodat.6. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifereBunurile frugifere sunt acele bunuri care pot produce periodic, fără consumarea substanţei

sale alte bunuri ori produse, numite fructe.Bunurile nefrugifere sunt acele bunuri care nu au însuşirea de a da naştere, periodic la

produse fără consumarea substanţei lor.În art.483 din Codul civil se disting trei categorii de fructe şi anume: „Fructele naturale sau

industriale ale pământului, fructele civile, sporul animalelor (prăsila)...” (s.n.).În art.522-523 Cod civil – sunt definite aceste trei categorii de fructe:Conform art.522 Cod civil „Fructele naturale sunt acelea ce pământul produce de la sine;

producţia şi prăsila (sporul animalelor) sunt asemenea fructe naturale. Fructele industriale ale unui fond sunt acelea care se dobândesc prin cultură”. (s.n.) iar potrivit art.523 Cod civil „Fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor, arendele intră în clasa fructelor civile” (s.n.).

De menţionat că fructele contrar deosebite de „producte”.Productele sunt acele foloase trase dintr-un bun cu consumarea substanţei sale; este product de

exemplu piatra extrasă dintr-o carieră sau nisipul, pietrişul dintr-o albie de râu.Importanţa juridică a acestei clasificări este semnificativă sub aspectul modului de dobândire

(adică de intrare în patrimoniu) în sensul că fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere (percepere) iar cele civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului) iar productele se dobândesc prin separarea lor de locul unde se află (carieră, albia râului etc.).

Distincţia între fructe şi producte prezintă interes în materie de uzufruct şi de posesie mobiliară, astfel:

- uzufructuarul are dreptul doar la fructe nu şi la producte care se cuvin nudului proprietar;- posesia de bună credinţă duce numai la dobândirea proprietăţii fructelor nu şi a productelor

aşa cum se prevede în art.485 Cod civil în sensul că „Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor, decât când posedă cu bună credinţă; la cazul contrar, el este dator de a înapoia productele cu lucrul proprietarului care-l revendică”.

7. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibileBunurile divizibile sunt acele bunuri care pot fi fracţionate, împărţite fără să-şi schimbe prin

aceasta destinaţia economică (De exemplu un sul de stofă, o scândură etc.).Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care nu pot fi fracţionate (divizate, împărţite) fără a

nu-şi schimba prin aceasta destinaţia sa economică. (De exemplu: o haină, o maşină, un animal etc.).

Importanţa juridică a acestei clasificări se regăseşte în materia partajului şi a obligaţiilor. Partajul se aplică în caz de proprietate comună – coproprietate, indiviziune, devălmăşie. În situaţia în care un bun este indivizibil, fie se atribuie unuia dintre proprietari cu obligarea la o sultă către ceilalţi, fie este scos la vânzare prin licitaţie şi se împarte preţul.

Bunul indivizibil, care formează obiectul unei obligaţii cu mai multe subiecte (pluralitate pasivă) determină o indivizibilitate naturală.

8. Bunuri principale şi bunuri accesoriiBunurile principale sunt bunurile care pot fi folosite independent unele de altele, fără a servi

la întrebuinţarea altui bun.Bunurile accesorii sunt bunurile care sunt destinate să servească la întrebuinţarea altui bun

principal (arcuşul pentru vioară, roţile pentru autoturism etc.).Importanţa juridică a acestei clasificări se regăseşte în special în materia executării

obligaţiilor civile în sensul că atunci când se datorează un bun, debitorul este obligat să predea atât

valoare sau preţul la sfârşitul uzufructului”. (s.n.).

48

bunul principal cât şi cel accesoriu conform regulii „accesorium sequitur principale” (dacă nu există o stipulaţie contrarie expresă).

9. Bunuri corporale şi bunuri incorporaleBunurile corporale sunt acele bunuri care au o existenţă materială de sine stătătoare, fiind

uşor perceptibile simţurilor omului.Bunurile incorporale reprezintă valoarea economică ca existenţă ideală, abstractă ce poate fi

percepută raţional „cu ochii minţii”.În această categorie pot fi incluse drepturile patrimoniale – excepţie făcând dreptul de

proprietate care se confundă cu însuşi obiectul său (fiind încorporat, materializat în chiar obiectul asupra căruia îl poartă deoarece acest drept conferă proprietarului său cele mai întinse prerogative posibile asupra unui lucru (usus, fructus şi abusus).

În literatura de specialitate1 pe lângă drepturile reale, altele decât dreptul de proprietate se mai disting trei categorii de bunuri incorporale şi anume:

a. proprietăţile incorporale;b. titlurile de valori;c. titlurile de creanţă. „Prima categorie include bunuri a căror existenţă depinde de activitatea şi de puterea

creatoare a omului, fie dintr-o activitate în curs (de exemplu fondul de comerţ) fie dintr-o activitate trecută şi materializată în creaţii spirituale (drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor şi drepturile conexe acestora). În cea de a doua categorie sunt incluse valorile mobiliare (acţiunile, obligaţiunile, instrumentele financiare derivate sau orice alte titluri de credit încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie – art.2 lit.a din Legea nr.52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori) precum şi efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul). Din cea de a treia categorie de bunuri incorporale fac parte drepturile de creanţă”.

Importanţa juridică a acestei clasificări a bunurilor în corporale şi incorporale are în vedere:- dobândirea proprietăţii mobiliare ca efect al posesiei de bună credinţă care operează doar

pentru mobilele corporale conform prevederilor art.1909 Cod civil2;- dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţiune (remitere) care operează cu privire la bunurile

corporale şi nu la cele incorporale;- titlurile de valoare ce se transmit diferit după cum sunt: la purtător) prin tradiţiune),

nominale (prin cesiune) ori la ordin (prin gir ori andosament)3;- regimul de drept internaţional privat cuprins în art.52-63 din Legea nr.105/1992.10. Bunuri din domeniul public şi domeniul privatClasificarea bunurilor din domeniul public şi privat se aplică statului şi unităţilor

administraţiei teritoriale care potrivit actelor normative în vigoare (Constituţie, Legea nr.18/1991, Legea nr.213/1998 etc.) sunt titulari ai dreptului de proprietate publică şi dreptului de proprietate privată după cum bunurile sunt incluse în „domeniul public de interes naţional”, „domeniul public de interes local” ori în „domeniul privat” al acestora.

În condiţiile legii sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile numai bunurile ce intră în domeniul public.

1 G.Boroi – „Drept civil. Partea generală. Persoanele”, Editura All Beck, 2001, p.79; P.Truşcă – op.cit., p.89-902 Art.1909 alin.1 Cod civil care prevede că „Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp”.3 A se vedea art.91 alin.1 din Legea nr.31/1990, modificată şi completată ulterior care prevede că „În societatea pe acţiuni, capitalul social este

reprezentat prin acţiuni emise de societate, care după modul de transmitere, pot fi nominative sau la purtător”; În art.98 alin.1 din Legea nr.31/1990, republicată se precizează că „Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative se transmite prin declaraţie făcută în registrul acţionarilor şi prin menţiunea făcută pe titlu, semnată de cedent şi de cesionar sau de mandatarii lor”. În art.99 se prevede că „Dreptul de proprietate asupra acţiunilor la purtător se transferă prin simpla tradiţiune a acestora”.Pentru o prezentare relativ recentă a bunurilor şi clasificarea lor a se consulta: I.Filipescu – „Drept civil. Drepturi reale”, Bucureşti, 1992, p.9-25; Idem – „Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale”, ediţie revizuită şi completată, Editura „Actami”, Bucureşti, 1998, p.28-47; E.Lupan – op.cit., p.92 şi urm.; Şt.Rauschi – op.cit., p.81 şi urm.; P.Cosmovici – op.cit., p.85 şi urm.; G.Boroi – op.cit., p.80-83;

49

În mod asemănător sunt incluse în domeniul public şi alte categorii de bunuri precum fâşia de protecţie frontierei1, imobilele în care funcţionează punctele pentru trecerea frontierei de stat şi terenurile aferente acestora2, locuinţele de protocol3.

Importanţa juridică a acestei clasificări constă în faptul că numai bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile4.

II. Izvoarele raportului juridic civil

1. Generalităţi

1.1. Definiţia noţiunii de izvor al raportului juridic civil5

Relaţia socială, patrimonială ori nepatrimonială reglementată de norma de drept civil – constituie raportul juridic civil abstract.

După cum rezultă din definiţia de mai sus pentru existenţa sa sunt necesare două premise: subiectele de drept civil – persoane fizice şi persoane juridice – între care se stabilesc relaţia socială şi norma juridică civilă.

Existenţa unui raport juridic civil concret este determinată de existenţa celor două premise prezentate mai sus la care se mai adaugă una şi anume o anumită împrejurare (act sau fapt juridic concret) de care legea civilă condiţionează naşterea unui astfel de raport.

Din cele prezentate mai sus se poate concluziona că între aceste noţiuni există o anumită corelaţie şi anume:

- norma juridică civilă este premisa necesară şi obligatorie pentru existenţa celorlalte trei noţiuni: - raportul juridic civil abstract, raportul juridic civil concret şi izvor al raportului juridic civil concret;

- raportul juridic civil abstract este „forma”, „tiparul”, „matricea” raportului juridic civil concret, în sensul că acesta din urmă se va încadra într-un anumit „tip” de raport juridic civil abstract;

- raportul juridic civil concret este expresia particularizată, concretă, a raportului juridic civil abstract;

- izvorul raportului juridic civil concret desemnează o situaţie juridică determinată, concretă, între anumite subiecte de drept civil generată de un act sau fapt juridic concret de care legea civilă leagă naşterea unui astfel de raport.

În urma prezentării generalităţilor de mai sus se poate defini „izvorul raportului juridic civil ca fiind acea împrejurare – act sau fapt de care legea civilă leagă naşterea unui raport juridic civil concret”6.

Pentru o înţelegere mai bună a definiţiei izvorului raportului juridic civil concret sunt necesare a fi făcute două precizări:

- un act sau fapt oarecare din viaţa de zi cu zi nu are valoare de izvor al raportului juridic civil concret dacă legea civilă nu leagă de existenţa acestuia naşterea unei consecinţe juridice, a unui raport juridic civil concret;

- actul sau faptul care este izvor al raportului juridic civil concret este în acelaşi timp şi izvor al drepturilor şi obligaţiilor civile care formează conţinutul acestui raport.

În sfârşit nu este lipsit de interes să precizăm că nu se poate face confuzie între izvoarele dreptului civil – ca ramură de drept – care întotdeauna sunt numai acte normative (legi, hotărâri de Guvern etc.) şi izvoarele raportului juridic civil concret care sunt, aşa cum am precizat mai sus,

1 Art.4 alin.2 din Legea nr.56/1992 privind frontiera de stat, republicată în Monitorul Oficial nr.396/2000;2 Art.74 din Legea nr.56/1992, republicată;3 Art.57 alin.1 din Legea nr.114/1996, republicată;4 A se vedea art.5 alin.2 din Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, republicată, art.11 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia;5 Gh.Beleiu – op.cit., p.100-101; P.Truşcă – op.cit., p.92-94; G.Boroi – op.cit., p.41-43;6 Gh.Beleiu – op.cit., p.100.

50

actele şi faptele juridice care au ca premisă izvoarele dreptului civil (legea, hotărârea de Guvern etc.)

2. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice civile concrete

2.1. Acţiuni omeneşti şi fapte naturale (evenimente)

1. Acţiunile umane (omeneşti) – sunt acele acţiuni ale omului – comisive ori omisive – care sunt săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, prevăzute de legea civilă cu această semnificaţie.

După cum se poate observa din definiţie acţiunile umane pot fi atât voluntare (comisive) cât şi involuntare (omisive), nedorite de om.

Astfel, un contract civil este un act în sensul că este un act voluntar, intenţionat, dar vătămarea sănătăţii ori onoarei cuiva reprezintă un fapt omenesc care obligă la repararea prejudiciului, indiferent dacă fapta este săvârşită cu intenţie ori din neglijenţă sau imprudenţă.

Acţiunile omeneşti se mai pot clasifica în:• după cum legea civilă condiţionează sau nu naşterea raportului juridic civil de existenţa

sau neexistenţa intenţiei producerii acestui efect:- acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice – de a crea, modifica ori stinge un

raport juridic civil – şi care sunt denumite acte juridice civile;- acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc în

puterea legii şi care sunt denumite fapte juridice (ale omului).În funcţie de cum sunt sau nu permise de lege faptele pot fi:- acţiuni licite – adică săvârşite cu respectarea dispoziţiilor legale;- acţiuni licite – adică cele săvârşite cu încălcarea prevederilor legale (delictul civil – fapta ilicită

cauzatoare de prejudicii).2. Evenimentele (faptele naturale) sunt considerate a fi acele împrejurări care au loc (se

produc) independent de voinţa omului şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi juridice civile concrete. Recurgem la aceleaşi exemple clasice: naşterea (apariţia unui nou subiect de drept civil), moartea (dispariţia unui subiect de drept civil), trăsnetul, cutremurul care suspendă prescripţia extinctivă sau oprirea de răspundere civilă etc.

Importanţa juridică a acestei clasificări în acţiuni umane şi evenimente se regăseşte în următoarele situaţii:

- capacitatea civilă – reguli diferite după cum este vorba de acte juridice sau fapte juridice (umane ori naturale);

- reprezentarea operează numai în naşterea actelor juridice;- prescripţia extinctivă are reguli diferite în ceea ce priveşte începutul său etc.De asemenea se mai impun a fi făcute unele precizări în legătură cu noţiunea de fapt juridic.Astfel – prin fapt juridic – într-un înţeles mai larg – lato sensu – se referă la acţiunile omeneşti

săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice dar şi la evenimente (faptele naturale), sens care este sinonim cu noţiunea de izvor al raportului juridic civil concret.

Faptul juridic într-un înţeles restrâns – stricto sensu – are în vedere evenimentele (faptele naturale) dar şi acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc totuşi în puterea legii.

După cum se poate observa din înţelesul restrâns al noţiunii de fapt juridic lipsesc actele juridice civile.

Această clasificare a faptelor juridice în înţeles larg (lato sensu) şi în înţeles restrâns (stricto sensu) prezintă importanţă mai ales în materia probaţiunii în sensul că faptele juridice – stricto sensu – pot fi dovedite cu orice mijloc de probă adus lege, actele juridice având condiţii mai restrictive de probaţiune.

51

CURSUL Nr. 6

PROBA ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Generalităţi

1.1. Definiţia probei şi înţelesul termenului de probă. Sediul materiei. Importanţa probelor„Mijlocul juridic de stabilire a existenţei unui act sau fapt juridic şi prin aceasta, a

dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile” constituie proba.Noţiunea de probă este sinonimă cu cea de dovadă.Din punct de vedere terminologic – termenul de „probă” poate fi întâlnit în diferite contexte,

având cel puţin trei sensuri:- sensul folosit în definiţie – adică mijloc juridic de stabilire a existenţei drepturilor

subiective şi a obligaţiilor civile;- operaţiunea de prezentare în faţa justiţiei a mijloacelor de probă (înscrisuri, mărturisiri,

probe materiale, expertize) – prin care se urmăreşte formarea convingerii magistratului în ceea ce priveşte existenţa drepturilor şi obligaţiilor civile („reclamantul îşi probează pretenţiile sale cu probe”);

- de desemnare a rezultatului obţinut prin folosirea diferitelor mijloace de probă (reclamantul a probat dreptul său prin...).

Reglementarea probelor se regăseşte în Codul civil, Codul de procedură civilă şi Codul comercial.

În art.1169-1206 din Codul civil sunt reglementate admisibilitatea şi forţa probată pentru mijloacele de probă; înscrisurile, mărturia, mărturisirea, prezumţiile, precum şi sarcina probei.

În art.167-225 şi 235-241 din Codul de procedură civilă sunt reglementate: expertiza, probele materiale şi cercetarea la faţa locului precum şi administrarea probelor.

În art.46-57 din Codul comercial1 sunt reglementate admisibilitatea probelor prevăzute de Codul civil cu adaptarea la specificul raporturilor de drept comercial.

Importanţa probei se dezvăluie desluşind înţelesul adagiului latin „idem est non esse et non probari” (a nu dovedi un drept, este ca şi cum acesta nu ar exista).

1.2. Obiectul şi sarcina probei

a. Obiectul probei îl constituie elementul ce trebuie dovedit pentru a demonstra existenţa unui drept subiectiv civil şi o obligaţie corelativă. Adică obiect al probei este actul ori faptul juridic care a dat naştere la dreptul subiectiv civil şi la obligaţia corelativă.

Pentru o mai bună înţelegere a obiectului probei sunt necesare unele precizări şi anume:- norma juridică nu poate face obiect al probei, întrucât existenţa normei juridice nu trebuie

dovedită, existând prezumţia că judecătorul cunoaşte întotdeauna legea conform principiului „jura novit curia”2;

- faptele negative nedefinite nu pot forma obiect al probei întrucât nu este posibilă dovedirea lor. Un fapt negativ determinat constituie obiect al probei, el dovedindu-se prin proba faptului pozitiv contrar.

Pentru o bună înţelegere a acestei situaţii apelăm la un exemplu des folosit în literatura de specialitate şi anume: - Potrivit art.35 alin.1 Codul familiei – copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei. În practică au fost situaţii când soţul mamei a tăgăduit paternitatea copilului acesteia, întrucât, în timpul perioadei legale de concepţie acesta (soţul mamei) se afla în executarea unei pedepse privative de libertate. În această situaţie soţul mamei, care tăgăduieşte paternitatea copilului născut în lipsa sa, trebuie să dovedească tocmai acest fapt negativ – imposibilitatea relaţiei intime cu mama copilului în perioada legală de concepţie şi dovedirea faptului pozitiv – adică în tot acest timp el se afla încarcerat într-un penitenciar de unde nu a ieşit.

1 Titlul IV – în care se găsesc aceste articole 46-57 intitulat „Despre registrul comercianţilor”; Dispoziţii privind registrele comerciale se găsesc şi în art.177-186 din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale.2 O situaţie particulară se întâlneşte în dreptul internaţional în care „ lex causae” este o lege străină, magistratul poate solicita părţii să dovedească existenţa conţinutului normei juridice străine. Potrivit art.7 şi 162 din Legea nr.105/1992 exisă însă şi procedura obţinerii legii străine prin Ministerul Justiţiei şi Ministerul Afacerilor Externe.

52

- faptele notorii – (un fapt cunoscut de un număr mare de persoane) nu se cer a fi dovedite;- faptele necontestate – sunt acele fapte a căror existenţă este acceptată de toate părţile dintr-

un proces şi deci nu sunt contestate;- faptele cunoscute personal de judecător, din alte împrejurări decât din dosar, formează obiect al

probatoriului judiciar, judecătorul trebuind să se bazeze în hotărârea ce o dă, pe probele din cauză.b. Sarcina probei revine, potrivit art.1169 Cod civil, celui care „face o propunere înaintea

judecăţii (o afirmaţie – s.n.) trebuie să o dovedească” – Această regulă se concretizează în adagiul „onus probandi incumbit actori”. Cel care se adresează primul instanţei este cel căruia i-a fost încălcat un drept – reclamantul – şi deci lui îi revine sarcina de a demonstra această atingere adusă dreptului său. Cel împotriva căruia s-a îndreptat acţiunea reclamantului este pârâtul care la rândul său trebuie să dovedească faptele pe care îşi sprijină cererile sale de natură să dovedească netemeinicia pretenţiilor formulate de reclamant – regulă consacrată prin adagiul „in excipiendo reus fit actor” (în situaţie de excepţie, pârâtul devine reclamant). Această situaţie se poate întâlni şi în cazul unei cereri reconvenţionale, a unei cereri de chemare în garanţie etc.).

Cea de a treia regulă privind sarcina probei o constituie aceea a rolului activ al judecătorului în stabilirea completă a adevărului, sens în care ajută părţile la administrarea probelor sau chiar să dispună probe din oficiu.

Edificator în acest sens sunt prevederile art.129 alin.5 Cod procedură civilă1 potrivit căruia „Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeli privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc”.

1.3. Administrarea probei. Condiţii.Toate mijloacele de probă pentru a fi admise de instanţă trebuiesc să îndeplinească

cumulativ condiţiile:- să nu fie oprită de lege – Astfel potrivit prevederilor art.612 alineat ultim din Codul de

procedură civilă este interzis a se folosi interogatoriul în dovedirea motivelor de divorţ. Potrivit art.1202 Cod civil „Nici o dovadă nu este primită împotriva prezumţiei legale...”;

- să fie verosimilă – adică să tindă la dovedirea unor fapte credibile, a unor fapte reale, demne de crezut;

- să fie utilă – adică să nu tindă la dovedirea unor fapte deja dovedite, a unor fapte incontestabile;

- să fie pertinente – adică să aibă legătură cu procesul în care urmează a fi administrată;- să fie concludentă – adică să fie de natură să ducă la rezolvarea cauzei, să fie relevantă

pentru soluţionarea procesului.Raportul dintre pertinenţă şi concludenţă în materia probelor este acela că orice probă

concludentă este şi pertinentă, dar nu orice probă pertinentă este şi concludentă.Un exemplu în acest sens îl constituie un proces în care obiectul cauzei îl constituie

repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită unde proba cu martori solicitată de pârât pentru a dovedi că la producerea prejudiciului au fost şi alţi participanţi în afară de el, deşi este pertinentă (are legătură cu cauza) nu este concludentă (nu este de natură să ducă la rezolvarea cauzei) pentru că potrivit art.1003 Cod civil răspunderea este solidară, fapt ce face ca pârâtul să nu poată fi scutit de plata integrală a prejudiciului.

1.4. Convenţiile asupra probelorConvenţiile asupra probelor sunt acele acorduri de voinţă prin care părţile se abat, derogă de

la normele legale ale probaţiunii judiciare, fie anterior unui proces fie în cursul unui proces2.Se disting următoarele categorii de convenţii asupra probelor, după obiectul lor:- convenţii referitoare la sarcina probei;- convenţii referitoare la obiectul probei;

1 Aşa cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.138/2000 – publicată în Monitorul Oficial nr.479/2000, probată prin Legea nr.219/2005;2 A se vedea Gh. Beleiu – op.cit., p.104; A.Ionaşcu – „Probele în procesul civil”, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1969, p.77; G.Boroi – D.Rădescu – „Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat”, Editura „All”, 1994, p.260; P.Truşcă – op.cit., p.97.

53

- convenţii referitoare la admisibilitatea probei;- convenţii referitoare la puterea doveditoare a probelor;- convenţii referitoare la administrarea probelor.În principiu – atât doctrina cât şi practica judiciară consideră ca admisibile convenţiile

asupra probelor în măsura în care nu se aduce atingere unor norme imperative.2. Mijloace de probă

2.1. Înscrisurile

A. Definiţie. Clasificare.

Înscrisul reprezintă „consemnarea de date despre acte şi fapte juridice, cu un mijloc adecvat pe un anumit suport material”1.

Demn de reţinut este faptul că sensul juridic al termenului „înscris” nu coincide cu cel din vorbirea curentă (care presupune consemnarea pe hârtie a unor date). În sens juridic – înscrisul – desemnează consemnările făcute pe hârtie, sticlă, carton, scândură, peliculă ori bandă magnetică, făcute prin scriere cu mâna sau prin dactilografiere, litografiere, cu orice literă sau sistem de scriere.

Importanţa înscrisurilor ca mijloace de probă este dată de faptul că sunt demne de crezare datorită însuşirii lor de a conserva bine în timp, date despre acte şi fapte juridice, în comparaţie cu memoria fragilă a unui martor.

De regulă, ele conţin consemnări ale părţilor, făcute înainte de ivirea unui litigiu între ele.În ceea ce priveşte clasificarea înscrisurilor, aceasta se face în funcţie de mai multe criterii:• După scopul urmărit la întocmirea lor:

a. înscrisuri preconstituite – acelea special întocmite pentru a servi ca probe;b. înscrisuri nepreconstituite – celelalte categorii de înscrisuri, care nu s-au întocmit

special pentru a constitui în viitor mijloace de probă.• După efectul lor:

a. originare – adică acele înscrisuri care au fost întocmite pentru a dovedi încheierea, modificarea ori încetarea unui act juridic civil;

b. recognitive – sunt înscrisurile întocmite pentru o recunoaştere a existenţei înscrisurilor originare pierdute ori distruse, cu scopul de a le înlocui.

Un exemplu de asemenea act este cuprins în art.1189 Cod civil potrivit căruia „Actul de recunoaştere a unei datorii constatate prin un titlu precedent nu face probă despre datorie şi nu dispensă pe creditor de a prezenta titlul original decât în următoarele cazuri: (1) când actul de recunoaştere cuprinde cauza şi obiectul datoriei, precum şi data titlului primordial, sau (2) când actul recognitiv, având o dată de 30 de ani, este ajutat de posesiune şi de unul sau mai multe acte de recunoaştere conforme cu dânsul. Actul recognitiv, în cele două cazuri menţionate, nu poate avea nici un efect despre ceea ce cuprinde mai mult decât titlul primordial, sau despre ceea ce nu este în asemănare cu acest titlu”.

c. confirmative – sunt înscrisurile prin care o persoană îndreptăţită să ceară anularea unui act juridic, renunţă la acest drept, făcându-l valabil dacă respectă cerinţele impuse de art.1190 Cod civil2.

• După raportul dintre ele:- înscrisuri originale;- înscrisuri – copii3. Acestea trebuie să coincidă integral cu conţinutul originalului.

1 Gh.Beleiu – op.cit. 1995, p.105; Şt.Rauschi, T.Ungureanu – „Drept civil, partea generală”, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1995, p.107.2 Conform art.1190 Cod civil „Actul de confirmarea sau ratificarea unei obligaţii, în contra cărei legea admite acţiunea în nulitate, nu este valabil decât atunci când cuprinde obiectul, cauza şi natura obligaţiei, şi când se face menţiune de motivul acţiunii în nulitate, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeia acea acţiune”;3 Art.1188 Cod civil referindu-se la „copiile titlurilor autentice” arată: „Când originalul există, copia legalizată nu poate face credinţa decât despre

ceea ce cuprinde în original, înfăţişarea cărui se poate cere totdeauna. Când originalul nu există, copiile legalizate de ofiţerii publici competenţi se cred, după distincţiile următoare: 1. copiile scoase din ordinea magistratului, părţile fiind faţă sau chemate, cu formele legale, precum şi copiile scoase fără intervenţia magistratului, dar de faţă cu părţile care au asistat de bună voia lor, au credinţa aceeaşi ca şi a titlurilor originale; 2. copiile care se vor fi date de ofiţerii publici competenţi, fără intervenţia magistratului sau consimţământul părţilor, fac asemenea credinţă după 30 de ani, socotiţi din ziua în care s-au dat aceste copii. Când asemenea copii vor fi date de mai puţin de 30 de ani, nu fac decât un început de dovadă; 3. copiile legalizate de un ofiţer public necompetent nu pot face decât un simplu început de dovadă;

54

• După criteriul semnăturii:- înscrisuri semnate;- înscrisuri nesemnate.

B. Înscrisul autentic

Înscrisul autentic este definit prin art.1171 Cod civil astfel „Actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”.

În activitatea practică se disting următoarele categorii de acte autentice:- înscrisurile autentice notariale sunt cele întocmite conform prevederilor Legii nr.36/1995

a notarilor publici şi activităţile notariale1;- hotărârile organelor jurisdicţionale (în primul rând hotărârile judecătoreşti);- actele de stare civilă – a căror înregistrare se face potrivit Legii nr.119/1996 privind actele

de stare civilă.Forţa probantă a unui înscris autentic are în vedere două categorii de menţiuni:- menţiuni ce reprezintă constatări ale agentului instrumentator – făcute cu propriile simţuri

(ex propriis sensibus) fac dovada deplină, ele neputând fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals2;

- menţiunile ce privesc declaraţiile părţilor făcute în faţa agentului instrumentator, dar a căror veridicitate nu poate fi verificată de acesta, fac dovada până la proba contrarie. Aceste menţiuni au forţa probantă a unui înscris sub semnătură privată;

- menţiunile străine de obiectul înscrisului pot avea valoarea începutului de probă scrisă (art.1173-1174 din Codul civil).

Referitor la consecinţele juridice ale unui înscris nul ca înscris autentic trebuiesc făcute două distincţii:

- când forma autentică este cerută de lege pentru valabilitatea operaţiunii juridice (ad validitatem iuris) nulitatea înscrisului autentic (instrumentum) atrage însăşi nulitatea actului juridic ce-l constată;

- când înscrisul autentic a fost întocmit doar pentru proba actului juridic (ad probationem) – deşi nul ca înscris autentic, el poate valora ca înscris sub semnătură privată, dacă sunt întrunite cerinţele art.1172 Cod civil potrivit căruia: ”Actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenţei sau a necapacităţii funcţionarului, sau din lipsă de forme, este valabil ca scriptură sub semnătură privată, adică s-a iscălit de părţile contractante”.

C. Înscrisul sub semnătură privată

Înscrisul sub semnătură privată a fost definit ca fiind ”acel înscris care este semnat de cel ori de cei de la care provine”3.

Singura condiţie pentru existenţa valabilă a unui act sub semnătură privată, aşa cum reiese din definiţie, este semnătura autorului sau a autorilor înscrisului.

Semnătura în sensul prezentat aici este numai aceea executată cu mâna autorului înscrisului.Deci nu este valabilă semnătura dactilografiată, litografiată, imprimată, executată prin

aplicarea parafei ori prin aplicarea amprentei digitale (punerea degetului).Nu este nevoie ca semnătura să cuprindă numele întreg al persoanei ci este suficientă

semnătura executată în mod obişnuit de autor, descifrabilă sau indescifrabilă.

4. copiile copiilor nu au nici o putere doveditoare”.1 Publicată în Monitorul Oficial nr.92/1995, completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.177/2000 (publicată în Monitorul Oficial nr.535/2000), Legea nr.267/2003, pentru completarea art.3 din Ordonanţa Guvernului nr.24/1992 privind stabilirea serviciilor consulare şi a taxelor percepute pentru prestarea acestora şi a art.13 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr.36/1995 (publicată în Monitorul Oficial nr.278/2005), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.190/2005 privind realizarea unor măsuri pentru integrarea europeană (publicată în Monitorul Oficial nr.179/2005).2 Prin Decizia nr.2413/1989 a Secţiei Civile a fostului Tribunal Suprem – în R.R.D. nr.7/1989 s-a precizat: „Constatările personale ale notarului, menţionate într-un înscris autentic cum sunt cele referitoare la prezenţa părţilor, modul de identificare a lor sau luarea consimţământului nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals”;3 Gh.Beleiu – op.cit., p.106; P.Truşcă – op.cit., p.100.

55

De asemenea, semnătura trebuie aşezată într-un loc din care să rezulte că se referă la întregul conţinut al înscrisului.

În cazul în care înscrisul provine de la două sau mai multe persoane, semnăturile pot fi concomitente sau succesive, după împrejurare.

Valabilitatea unor înscrisuri sub semnătură privată, în afara condiţiei generale a existenţei semnăturii autorului (autorilor) mai sunt necesare îndeplinirea şi a unor condiţii speciale şi anume:

1. Condiţia multiplului exemplar (condiţia pluralităţii de exemplare) este reglementată de art.1179 Cod civil potrivit căruia: „Actele sub semnătură privată care cuprind convenţii sinalagmatice1 nu sunt valabile dacă nu s-au făcut atâtea exemplare originale câte sunt părţi cu interes contrar. Este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele care au acelaşi interes. Fiecare exemplar trebuie sa facă menţiune de numărul originalelor ce s-au făcut. Cu toate acestea, lipsa de menţiune că originalele s-au făcut în număr îndoit, întreit şi celelalte, nu poate fi opusă de acela care a executat din parte-i convenţia constatată prin act”. (s.n.).

2. Condiţia scrierii în întregime ori punerii formulei „bun şi aprobat” înainte de semnare este reglementată de art.1180 Cod civil potrivit căruia „Actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta2 a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie sa fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris sau cel puţin acesta înainte de a subsemna, să adauge la finele actului cuvintele „bun şi aprobat”, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi sa iscălească.

Nu sunt supuşi la aceasta regula comercianţii, industrialii3, plugarii, vierii, slugile şi oamenii care muncesc cu ziua”.

În legătură cu sintagma „bun şi aprobat” din articolul 1180 Cod civil sunt interesante de reţinut şi remarcile făcute într-o lucrare recentă – Codul civil adnotat” sub coordonarea lui Florin Ciutacu - potrivit căruia „În textul francez corespunzător, art.1326, apare particula „sau”, la fel şi în textul italian. Credem că unul din cele două cuvinte „bun” şi „aprobat” ar fi suficient, dacă suma la care debitorul se obligă ar fi scrisă în litere, deoarece aceasta ar dovedi îndeajuns că debitorul a ştiut la ce se obligă. De asemenea, cuvintele „bun” şi „aprobat” nu sunt sacramentale şi pot fi înlocuite prin cuvinte echivalente”4.

Sancţiunea în cazul nerespectării finalităţii cerute de art.1180 Cod civil este aceea că înscrisul este lipsit de forţa probantă, fapt ce nu afectează convenţia ca act juridic ce poate fi dovedit prin alte mijloace de probă deoarece, deşi nul ca înscris acesta constituie totuşi un început de probă scrisă5.

3. Condiţia cerută testamentului olografConform prevederilor art.859 Cod civil „Testamentul olograf nu este valabil decât când este

scris în tot, datat şi semnat de mâna testatorului”.Puterea doveditoare a înscrisurilor sub semnătură privată este prevăzută în mai multe

dispoziţii ale Codului civil.Astfel, în art.1174 alin.1 Cod civil se instituie regula potrivit căreia: „Actul... sub semnătură

privată are tot efectul între părţi despre drepturile şi obligaţiile ce constată, precum şi despre ceea ce este menţionat în act, peste obiectul principal al convenţiei, când menţionarea are un raport oarecare cu acest obiect”.

Prevederile art.1176 Cod civil reia această regulă precizând că: „Actul sub semnătură privată recunoscut de cel căruia i se opune, ori potrivit după lege, ca recunoscut, are acelaşi efect ca actul autentic, între acei care l-au subscris şi între cei care reprezintă drepturile lor”.

În art.1177 Cod civil se dispune că: „Acela cărui se opune un act sub semnătură privată este dator a-l recunoaşte sau a tăgădui curat scriptura sau subsemnătura sa. Moştenitorii săi sau cei care

1 Art.943 Cod civil „Contractul este bilateral sau sinalagmatic când părţile se obligă reciproc una către alta”;2 Potrivit art.944 Cod civil „Contractul este unilateral când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige”;3 Meseriaşii – după Florin Ciutacu – „Codul civil adnotat”, p.466 – nota de subsol nr.1139;4 În acelaşi sens V.M. Ciobanu – „Drept procesual civil”, vol. I, Bucureşti, 1986, p.269-270; Gh.Beleiu – op.cit., p.107;5 Decizia nr.2561/1987 a Secţiei Civile a fostului Tribunal Suprem în „Culegere de Decizii pe anul 1987”, p.75-78.

56

reprezintă drepturile aceluia căruia se pretinde că ar fi actul pot declara că nu cunosc scriptura sau semnătura autorului lor”.

Conform prevederilor art.1178 Cod civil „Când cineva nu recunoaşte scriptura şi subsemnătura sa, sau când succesorii săi declară că nu le cunosc atunci justiţia ordonă verificarea actului”1.

4. Data înscrisului sub semnătură privatăData înscrisului sub semnătură privată, ca regulă specială, reprezintă o formalitate necesară

pentru validitatea înscrisului, este supusă condiţiei recunoaşterii, eventual a verificării de scripte, ca de altfel întreg cuprinsul înscrisului, însă aceasta este validă numai pentru părţile contractante care au posibilitatea de a face dovada contrară2.

În raport cu terţii, opozabilă este numai data certă conform art.1182 Cod civil care prevede că „Data scripturii private nu face credinţă în contra persoanelor a treia interesate, decât în ziua în care s-a înfăţişat la o dregătorie publică3 din ziua în care s-a înscris într-un registru public4, din ziua morţii acestuia sau unul din acei care l-au subscris sau din ziua în care va fi fost trecute fie şi în prescurtare în acte făcute de ofiţeri publici5 precum procese-verbale pentru punerea peceţii sau pentru facerea de inventare”. Deci data certă a unui înscris dobândeşte valoare juridică dintr-o asemenea zi (cum au fost prezentate în conţinutul art.1182 Cod civil). Această dată certă poate fi dată şi de notarul public.

Concluzionând, la forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată, putem preciza:a. între părţi, ea are aceeaşi valoare ca şi celelalte menţiuni ale înscrisului;b. faţă de terţi, ea face dovada din ziua în care a devenit dată certă.5. Alte înscrisuri. Registrele.a. Registrele comerciale constituie un mijloc de probă creat de lege, pentru facilitarea

operaţiunilor comerciale ale comercianţilor. Pentru a avea forţa probantă în favoarea comerciantului, registrul comercial trebuie să fie ţinut regulat (adică operaţiunile comerciale să fie înregistrate la timp, în ordine cronologică, fără ştersături sau adăugiri) şi, în plus, să fie numerotat, parafat şi să poarte viza de deschidere anuală şi de închidere a operaţiunilor comerciale, viză pusă de instanţa judecătorească6.

În conformitate cu prevederile art.50 Cod comercial, între comercianţi registrul regulat ţinut face deplină dovada, întrucât pârâtul are dreptul să opună şi el comerciantului propriul său registru, iar în cazul în care registrele comerciale ale părţilor nu concordă, urmează a aprecia instanţa de judecată.

Dispoziţiile art.1183 Cod civil se aplică faţă de necomercianţi întrucât aşa după cum se prevede în acest articol „Registrele comercianţilor nu fac credinţă despre vânzările ce cuprind în contra persoanelor necomerciante7. Dar judecătorul poate da jurământ la una sau alta din părţi” iar în art.1184 se prevede: „Registrele comercianţilor se cred contra lor, dar cel care voieşte a profita de ele nu poate despărţi cuprinderea lor, lăsând aceea ce poate a-i fi contrar”.

b. Registrele, cărţile şi hârtiile casnice sunt reglementate prin art.1185 Cod civil – astfel: „Registrele, cărţile sau hârtiile casnice nu fac credinţă în favoarea acelui care le-a scris, dar au putere în contra lui:

1. când cuprind curat primirea unei plăţi;

1 În art.177-185 din Codul de procedură civilă – privind „administrarea probelor” se prevede că: „Verificarea de scripte se poate face prin diferite

metode: prin confruntarea înscrisului contestat şi semnătura făcută după dictare în faţa instanţei; prin confruntarea de către instanţă a înscrisului contestat sau nerecunoscut cu alte înscrisuri, denumite piese de comparaţie, ori expertiză grafologică etc.;2 G.Boroi, D.Rădescu, op.cit., p.274; P.Truşcă – op.cit., p.102;3 „Instituţie publică” – conform Florin Ciutacu – op.cit., p.466, nota de subsol nr.1142;4 „Registru anume destinat” – idem, nota nr.1143;5 „Funcţionarii publici” – idem, nota nr.1144.6 T.Pop – „Drept civil român. Teoria generală”, Editura „Lumina Lex”, 1993, p.108; P.Truşcă – op.cit., p.103;

7 Partea a doua a dispoziţiilor art.1183 a fost abrogată implicit ca urmare a abrogării art.1207-1222 Cod civil prin Decretul nr.205/1950 pentru modificarea art.1206 şi 1906 Cod civil, pentru abrogarea art.1200 pct.3 şi art.1207-1222 din acelaşi cod precum şi pentru abrogarea art.53 din Codul comercial publicat în Buletinul Oficial nr.68/1950;

57

2. când cuprind menţiunea expresă că nota sau scrierea din ele s-au făcut ca să ţină loc de titlu în favoarea creditorului”8.

După cum se poate observa registrele, cărţile şi hârtiile casnice reprezintă diferite înscrisuri pe care unele persoane obişnuiesc să le ţină cu privire la unele evenimente din viaţa persoanelor şi care se pot referi chiar la unele fapte juridice curente (obţinerea unui împrumut, plata unei datorii etc.).

2.2. Proba cu martori ori testimonială (mărturia)a. DefiniţieNoţiunea a fost definită în literatura de specialitate ca fiind „relatarea orală, făcută de o

persoană în faţa instanţei de judecată, cu privire la acte sau fapte litigioase, săvârşite în trecut, despre care are cunoştinţă personal”2.

Trăsăturile3 rezultate din definiţie sunt:- mărturia presupune relatarea prin viu grai (oral) în faţa instanţei de judecată;- actele şi faptele pe care le cunoaşte martorul şi pe care urmează să le relateze

trebuie să fi fost săvârşite în trecut.b. Administrarea probei cu martoriO regulă generală este aceea conform căreia faptele juridice stricto sensu pot fi dovedite

neîngrădit cu martori.În art.1191-1198 din Codul civil se referă la reguli şi excepţii în ceea ce priveşte proba cu

martori a actelor juridice.Astfel, în art.1191 cod Civil alin.1 şi 2 stabilesc două reguli şi anume: „Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar

pentru depozit valutar, nu se poate face decât sau prin act autentic sau prin act sub semnătură privată”.

„Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul , nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului chiar cu privire la o sumă sau o valoare ce nu depăşeşte 250 lei”.

În art.1192-1196 Cod civil sunt stabilite anumite reguli de aplicare a prevederilor art.1191 – alin.1 şi 2 Cod civil4.

Excepţiile de la regulile restrictive de mai sus sunt cuprinse în prevederile art.1197 Cod civil potrivit căruia „Regulile mai sus prescrise nu se aplică în cazul când există un început de dovadă scrisă.

Se numeşte început de dovadă orice scriptură a aceluia în contra căruia s-a format petiţia sau a celui ce el reprezintă şi care scriptură face a fi de crezut faptul pretins” (s.n.).

Art.1198 Cod civil se referă la imposibilitatea preconstituirii sau conservării unei dovezi scrise, conform căruia: „Acele reguli nu se aplicã însă întotdeauna când creditorului nu i-a fost cu putinţă a-şi procura o dovadă scrisă despre obligaţia ce pretinde, sau a conserva dovada luată, precum:          1. la obligaţiile care se nasc din cvasicontracte şi din delicte sau cvasidelicte;          2. la depozitul necesar, în caz de incendiu, ruină, tumult sau naufragiu, şi la depozitele ce fac

8 Potrivit art.1 din Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului „Comercianţii au obligaţia ca înainte de începerea comerţului, să ceară înmatricularea în registrul comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului să ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege. În sensul prezentei legi comercianţii sunt persoane fizice care exercită în mod obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste. Prevederile art.1 alin.1 nu se aplică meseriaşilor şi ţăranilor care îşi desfac produsele din gospodăria proprie”;2 Gh.Beleiu – op.cit., p.109.3 P.Truşcă – op.cit. , p.109;4 Astfel, potrivit art.1192: „Articolul precedent (1191 – s.n.) nu se aplică în cazul când cererea depăşeşte 250 lei numai prin unirea capitalului social cu dobânzile”; art.1193 Cod civil „Cel care a formulat cerere în judecată pentru o sumă mai mare de 250 lei chiar de va voi a-şi restrânge cererea la 250 lei, nu va fi primit în a înfăţişa dovadă prin martori”. Art. 1194 Cod civil: „Dovada prin martori nu se poate admite nici în cazul când cererea de chemare în judecată este pentru o sumă mai mică de 250 lei, dar care este un rest dintr-o creanţă mai mare necontestată prin înscris”. Art.1195 Cod civil: „Când în aceeaşi instanţă o parte face mai multe cereri, pentru care nu are înscrisuri, dacă toate aceste cereri, unindu-se, trec peste 250 lei, dovada prin martori nu poate fi admisă, chiar când creditorul ar pretinde că aceste creanţe provin din diferite cauze şi că s-au născut în diferite epoci, afară numai dacă creditorul a dobândit aceste drepturi de la alte persoane” iar art.1196 Cod civil prevede: „Toate cererile, sub orice titlu care nu sunt justificate prin înscris, se vor face prin aceeaşi petiţie. Orice alte pretenţii posterioare neprobate prin înscris şi care se puteau face la darea petiţiei nu vor mai fi primite”.

58

călătorii în ospătăria unde trag; despre toate acestea judecătorul va avea în vedere calitatea persoanelor şi circumstanţele faptului;

3. la obligaţiile contractate în caz de accidente neprevăzute, când nu era cu putinţă părţilor de a face înscrisuri;          4. când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadă scrisă, din o cauză de forţă majoră neprevăzută”.

c. Forţa probantă a mărturiei este lăsată la libera apreciere a instanţei, nefiind prevăzută în Codul civil. 2.3. Mărturisirea (recunoaşterea)

a. Definiţie: Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui act sau fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază o pretenţie şi care este de natură să producă efecte contra autorului ei”1.

Mărturisirea este un act juridic din punct de vedere a dreptului civil şi un mijloc de probă din punct de vedere a dreptului procesual civil.

Mărturisirea este irevocabilă ca act juridic aşa cum dispun şi prevederile alin.2 al art.1206 Cod civil potrivit căruia mărturisirea nu poate fi invocată de autorul ei „afară numai de va proba că a făcut-o din eroare de fapt”.

b. Clasificarea mărturisirii este cea făcută de art.1204-1206 Cod civil în mărturisire judiciară şi cea extrajudiciară.

Potrivit art.1204 Cod civil – „Se poate opune unei părţi mărturisirea ce a făcut sau înaintea începerii judecăţii sau în cursul judecăţii” iar potrivit art.1206 „Mărturisirea judiciară se poate face înaintea judecătorului de însăşi partea prigonitoare sau de un împuternicit special al ei spre a face mărturisire”.

„Mărturisirea extrajudiciară verbală – arată art.1205 Cod civil – nu poate servi de dovadă când obiectul contestaţiei nu poate fi dovedit prin martori”.

Au caracterul unei mărturisiri extrajudiciare scrise: declaraţia părţii într-o cerere adresată unui organ de stat, recunoaşterea făcută într-un testament, într-o scrisoare etc.

După modul de exprimare mărturisirea poate fi: expresă şi tacită.Mărturisirea expresă constă într-o declaraţie, orală sau scrisă, făcută în sensul recunoaşterii

unui act sau fapt pe care cealaltă parte îşi întemeiază o pretenţie.Mărturisirea tacită se distinge în cazurile în care legea prevede că instanţa poate să o deducă

dintr-o anumită conduită a părţii2.După structură mărturisirea poate fi:- mărturisirea simplă (fără rezerve) este recunoaşterea pretenţiei reclamantului de către

pârât, aşa cum a fost formulată. De exemplu – pârâtul recunoaşte împrumutul unei sume anume de la reclamant, fără nici o rezervă.

- mărturisirea calificată – constă în recunoaşterea de către pârât a faptului invocat de reclamant, însă adaugă unele împrejurări în legătură cu faptul invocat (strâns legate de acesta), anterioare ori concomitente faptului pretins care schimbă semnificaţia sa juridică. (De exemplu: recunosc faptul că am primit de la reclamant 10.000 lei dar nu cu titlu de împrumut ci ca plată a serviciilor ce i le-am prestat);

- mărturisirea complexă – constă în recunoaşterea de către pârât a faptului pretins de reclamant dar şi a altei împrejurări ulterioare – care anihilează primul fapt (recunosc că am împrumutat de la reclamant suma de 10.000 lei dar i-am restituit-o la data de...).

c. Problema indivizibilităţii mărturisirii este consacrată în alin.2 al. Art.1206 din Codul civil în sensul că: „Ea [(mărturisirea judiciară (n.a.)] nu poate fi luată decât în întregime3 împotriva celui care a mărturisit”.

1 Gh.Beleiu – op.cit., p.109;2 Exemple în acest sens pot fi cele prevăzute de art.225 Cod de procedură civilă conform căruia „Dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogator sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai un început de dovadă în folosul părţii potrivnice” sau cel prevăzut de art.174 Cod procedură civilă în sensul că „dacă partea refuză prezentarea înscrisului solicitat, instanţa poate considera ca recunoscută pretenţia adversarului”.3 Dispoziţia primei părţi a alin.2 al art.1206 a fost implicit modificată prin modificarea art.129 şi 130 Cod procedură civilă. Regula indivizibilităţii mărturisirii nu mai are caracter obligatoriu, ci constituie o simplă îndrumare pentru judecători care sunt datori să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul. (Florin Ciutacu – op.cit., p.480, nota de subsol nr.1245);

59

Problema indivizibilităţii mărturisirii trebuie avută în vedere numai în cazul mărturisirii calificate şi a celei complexe, cea simplă neputând fi divizată.

În literatura de specialitate s-au formulat două teorii, după modificarea art.1206 Cod civil prin Decretul nr.205/1950. Teoria dominantă (pe care o reţinem şi noi) este aceea potrivit căreia regula indivizibilităţii mărturisirii – consacrată de art.1206 Cod civil, trebuie subordonată principiului aflării adevărului şi principiului rolului activ al judecătorului1 (prevăzute de art.129-130 Cod de procedură civilă).

d. Forţa probantă a mărturisirii este lăsată la aprecierea judecătorului – a instanţei – care va stabili raporturile dintre părţile aflate în litigiu prin analiza atentă şi completă a tuturor probelor administrate în cauza dedusă judecăţii.

În procesul civil toate probele au aceeaşi valoare juridică, mărturisirea nemaifiind „regina probelor” adică o probă perfectă („probatio probatissima”).

e. Interogatoriul este mijlocul procesual de administrare a probei mărturisirii şi este reglementat de art.218-225 Cod de procedură civilă. Mărturisirea poate fi spontană – fără interogator – sau provocată – care se realizează prin intermediul interogatorului.

Potrivit art.218 Cod de procedură civilă „Se va putea încuviinţa chemarea la interogatoriu, când este privitor la fapte personale, care fiind în legătură cu pricina, pot duce la dezlegarea ei”, iar în alin.1 al art.221 Cod de procedură civilă se precizează că: „Răspunsurile la interogator vor fi trecute pe aceeaşi foaie cu întrebările. Interogatoriul va fi semnat pe fiecare pagină de preşedinte, grefier, de cel ce l-a propus, precum şi de partea care a răspuns după ce a luat cunoştinţă de cuprins. Tot astfel vor fi semnate adăugirile, ştersăturile sau schimbările aduse, sub pedeapsă de a nu fi ţinute în seamă”.

2.4. Prezumţiilea. NoţiunePrezumţiile sunt definite în art.1199 din Codul civil – astfel: „Prezumţiile sunt consecinţele

ce legea sau magistratul trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”. Aceasta este definiţia legală.

În doctrină2 prezumţia a fost definită ca fiind „considerarea unui fapt ca existent, dedus din existenţa altui fapt, vecin şi conex, fie ca inducerea existenţei unui fapt necunoscut din cunoaşterea altui fapt, datorită legăturii ce există între cele două fapte”.

Prin prezumţii nu se poate dovedi direct faptul care a dus la naşterea litigiului, ci un alt fapt vecin şi conex, din a cărui existenţă se va trage apoi concluzia cu privire la existenţa sau inexistenţa faptului necunoscut ce trebui dovedit. Prezumţiile sunt probe indirecte, întrucât, reprezentând concluziile trase de lege sau de judecător de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, pentru stabilirea raportului juridic dintre părţi este necesar să se apeleze la inducţia sau deducţia realităţilor, împrejurărilor speţei, pe calea raţionamentelor de la cunoscut la necunoscut3.

b. Clasificarea prezumţiilor:a. după autorul lor:

1. prezumţii legale – sunt cele definite prin art.1200 Cod civil: „Sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate special prin lege, precum:

1. actele ce legea le declară nule pentru că le priveşte, făcute în frauda dispoziţiilor sale;

2. în cazurile când legea declară că dobândirea dreptului de proprietate sau liberaţiunea unui debitor rezultă din oarecare împrejurări determinate;

3. abrogat4;

1 A se vedea în acest sens: I.Stoenescu, S. Zilberstein – „Drept procesual civil. Teoria generală. Judecata la prima instanţă. Hotărârea.”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.393; „Gr.Porumb – „Problema indivizibilităţii mărturisirii” în revista „Justiţia nouă” nr.1/1956, p.69 şi urm.; A.Ionaşcu – op.cit., p.275-276; Gh.Beleiu – op.cit., p.129; Şt.Rauschi – op.cit., p.149; T.Pop, op.cit., p.113, M.Eliescu – op.cit., p.88 şi urm.; G.Boroi – op.cit., p.483; P.Truşcă – op.cit., p.107.2 Gh.Beleiu – op.cit., p.111;3 G.Boroi, D. Rădescu, op.cit., p.261-262;4 Punctul 3 al art.1200 din Codul civil a fost abrogat prin Decretul nr.205/1950 pentru modificarea art.1206 şi 1906 din Codul civil precum şi abrogarea art.1200 pct.3 şi 1207-1222 din acelaşi Cod, precum şi pentru abrogarea art.53 din Codul Comercial – publicat în Buletinul Oficial nr.68/12.08.1950;

60

4. puterea ce legea acordă autorităţii lucrului judecat”.Pentru exemplificare prezentăm mai jos câteva de prezumţii legale:- alin.2 al art.940 Cod civil – declară nule donaţiile deghizate între soţi sau făcute prin

persoane interpuse;- art.492 Cod civil – Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra

pământului, sunt prezumate (s.n.) a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra”;

- art.1138 Cod civil „...Remiterea voluntară a titlului original1 făcută de creditor debitorului dă proba liberaţiunii.

Remiterea voluntară a copiei legalizate a titlului2 lasă a se presupune remiterea datoriei sau plata, până la proba contrarie”.

2. Prezumţiile simple sunt concluziile logice pe care magistratul (judecătorul) le poate trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut şi care nu sunt stabilite prin lege.

Astfel, în art.1203 Cod civil se prevede că „Prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului, magistratul nu trebuie să se pronunţe decât întemeindu-se pe prezumţii, care să aibă greutate şi puterea de a naşte probabilitatea; prezumţiile nu sunt permise magistratului decât numai în cazurile când este permisă şi dovada prin martori, afară numai dacă un act nu este atacat că s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă”.

Prezumţiile legale sunt limitate numeric – sunt atâtea prezumţii cât legea prevede. Prezumţiile simple sunt nelimitate ca număr.

După forţa probantă prezumţiile legale au fost clasificate în 1. prezumţii absolute – juris et de jure adică acele prezumţii care nu pot fi răsturnate

prin proba contrarie – se mai numesc irefragabile.Asemenea prezumţii sunt: cea a puterii lucrului judecat (res judicato pro veritate habetur)

sau cea privind limita maximă de 300 zile şi cea minimă de 180 zile, dinaintea naşterii copilului care marchează timpul legal al concepţiunii – potrivit art.61 din Codul familiei.

2. prezumţiile relative (juris tantum) adică acelea care pot fi răsturnate prin proba contrarie cum ar fi prezumţia de paternitate prevăzută de art.53 din Codul familiei – „Tatăl copilului este soţul mamei”.

Prezumţiile relative formează majoritatea prezumţiilor legaleDe exemplu:- prezumţia prevăzută de alin.2 al art.1899 Cod civil potrivit căruia „Buna-credinţă se

presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea-credinţa” (bona fides praesumitur);

- art.1534 Cod civil prevede o altă asemenea prezumţie relativă: „Mandatul este fără plată când nu s-a stipulat contrariul”;

- în art.1024 Cod civil se prevede că „Termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului dacă nu rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”.

În încheierea acestui capitol menţionăm că aspecte privind proba raportului juridic civil sunt propuse a fi legiferate şi în „Proiectul Noului Cod civil” art.946-956, paragraful 6 al Capitolului I – „Despre contract” din titlul II. „Izvoarele obligaţiilor” cu referire directă la instituţii precum „Înscrisul sub semnătură privată”, „Înscrisul autentic”, „Dovada contractului”, „Data certă”, „Înscrisurile pe suport informatic” etc.

1 Prin expresia „titlu original” art.1138 se referă la înscrisul sub semnătură privată (Florin Ciutacu – op.cit., p.451, nota de subsol nr.1033).2 Prin expresia „Copie legalizată a titlului” se înţelege înscrisul autentic sau copia legalizată a unei hotărâri judecătoreşti investită cu formulă executorie (Florin Ciutacu – op.cit., p.451, nota 1034).

61

CURSUL Nr. 7ACTUL JURIDIC CIVIL

Secţiunea I

Definiţia şi clasificarea actelor juridice civile

1. Noţiunea actului juridic civilApelând la cunoştinţele dobândite când am studiat raportul juridic civil, reamintim că

izvoarele acestuia sunt constituite din evenimentele juridice (adică acele împrejurări, fapte, care se produc independent de voinţa omului dar de care legea civilă leagă naşterea, modificarea ori stingerea de raporturi juridice) şi acţiunile omului, concretizate în relaţii sociale care, reglementate juridic, devin raporturi juridice.

Acţiunile omului se împart în acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc totuşi întrucât sunt prevăzute de lege şi acţiuni ale omului săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, acţiuni care sunt cunoscute sub denumirea de acte juridice.

Precizăm că în Codul civil actual cat şi în Proiectul Noului Cod civil nu există formulată o definiţie a actului juridic în general, dar elemente ale unei definiţii se desprind din prevederile art. 942 C. civ. – Titlul III „Despre contracte sau convenţii”. În acelaşi sens se pot cita şi prevederile Proiectului Noului Cod civil – art. 904 – în cap. I „Despre contract” – Titlul II. „Izvoarele obligaţiilor”

Pornindu-se de la aceste elemente definitorii, în literatura de specialitate1 s-a formulat o definiţie a actului juridic civil şi anume aceea că acesta este „manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil concret”.

Actul juridic civil a mai fost definit ca fiind o „manifestare (unilaterală sau bi/multilaterală) de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice constând în naşterea, modificarea ori stingerea unui raport juridic civil”2

Din conţinutul definiţiilor formulate rezultă următoarele elemente caracteristice ale actului juridic civil:

- existenţa unei manifestări de voinţă care trebuie să emane de la unul sau mai multe subiecte de drept civil (persoane fizice sau persoane juridice);

- manifestarea de voinţă trebuie făcută cu intenţia de a produce efecte juridice civile (acest element deosebeşte actul juridic civil de faptul juridic civil care se declanşează fără vreo intenţie, nefiind de esenţă umană, dar de care legea leagă producerea unor efecte juridice);

- prin manifestarea de voinţă se urmăreşte producerea anumitor efecte juridice şi anume: naşterea, modificarea sau stingerea (dispariţia) unui raport juridic civil concret (element ce deosebeşte actul juridic civil de orice alt act juridic din celelalte ramuri ale dreptului (act de comerţ, act administrativ etc.);

Din punct de vedere terminologic, expresia act juridic civil a dobândit în timp două înţelesuri unanim acceptate atât în doctrină3 , jurisprudenţă sau în activitatea legislativă şi anume:

1 Gh. Beleiu – op. cit. p.118; „Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil.” Editura „Universul juridic” Bucureşti, 2001, p. 128; G. Boroi – op. cit. p. 138; P. Truşcă – op. cit. p. 1092 Mircea N. Costin, Călin N. Costin – „Dicţionar de drept civil de la A la Z” Ediţia a 2-a, Editura „Hamangiu”, Bucureşti, 2007. Pentru o poziţie critică a acestei definiţii a se vedea: Gh. Beleiu – „Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil.”, Ediţia a VI-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă. Ed. „Şansa” – Bucureşti, 1999, p. 135. 3 A se vedea ST. Rauschi – op. cit. p. 75 şi T.Pop - „Drept civil român. Teoria generală”. Editura „Lumina Lex”, Bucureşti 1993, p. 119-120; P. M. Cosmovici „Drept civil. Introducere în dreptul civil”, Ed. „All”, Bucureşti, 1994, p. 95; O. Ungureanu „Manual de drept civil. Partea generală”, Ediţia a III-a, Editura „All Beck” – Bucureşti 1999, p. 68; E. POENARU „Introducere în dreptul civil. Teoria generală. Persoanele” – Ed. „Dacia Europa Nova”, Lugoj 2001, p. 93.

62

- un prim înţeles este acela că noţiunea de „act juridic civil” desemnează manifestarea de voinţă însăşi, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, sens ce a determinat folosirea formulei „negotium iuris”4 sau „negotium” – adică operaţiunea juridică – ex. actul de vanzare-cumpărare.

- un al doilea înţeles al actului juridic civil este acela care are în vedere înscrisul constatator al manifestării de voinţă (al operaţiunii juridice efectuate) care este de fapt suportul material în care a fost consfinţită manifestarea de voinţă. În acest sens se foloseşte şi expresia „instrumentum probationes” sau „instrumentum”.

Art. 689 C. civ. privind acceptarea moştenirii este un exemplu prin care legiuitorul a folosit ambele sensuri ale noţiunii de act juridic, astfel „Acceptarea poate fi sau expresă sau tacită. Este expresă când se însuşeşte titlul sau calitatea de erede întru-un act autentic sau privat (instrumentum probationes s.n.); este tacită când eredele face un act (negotium s.n.) pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede şi care lasă a se presupune neapărat intenţia de acceptare”.2

O situaţie asemănătoare o întâlnim şi în art. 1191 al. 1 din Codul civil unde se precizează că „Dovada actelor juridice (negotium – s.n.) al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată” (instrumentum probationis – s.n.)

2. Clasificarea actelor juridiceClasificarea actelor juridice civile este determinată de multitudinea acestora în circuitul civil.În doctrină3 s-au formulat mai multe criterii de clasificare a actelor juridice grupate în

categorii de acte juridice. În principal acestea sunt:A. În funcţie de numărul părţilor distingem acte juridice unilaterale, bilaterale şi

multilaterale.- actul juridic unilateral4 este expresia manifestării de voinţă a unei sigure părţi. În această

categorie pot fi incluse: testamentul, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, acceptarea moştenirii, renunţarea la o moştenire etc.

Actele juridice unilaterale se subclasifică în acte supuse comunicării (condiţie esenţială pentru a produce efecte juridice cum ar fi oferta, promisiunea publică de recompensă, denunţarea unilaterală a contractului de mandat) şi acte nesupuse comunicării (cum este testamentul).

- actul juridic bilateral este acel act juridic civil care presupune manifestarea de voinţă a ambelor părţi (existenţa acordului de voinţă a celor două părţi). În această categorie sunt incluse acte juridice civile precum: contractul de vânzare – cumpărare, contractul de schimb, contractul de donaţie, contractul de locaţiune, contractul de mandat etc.)

- actul juridic multilateral presupune existenţa acordului de voinţă a trei sau mai multe părţi. Exemplul cel mai frecvent folosit în această categorie de acte juridice civile este contractul de societate civilă5 dacă a fost încheiat de cel puţin trei asociaţi.

În ceea ce priveşte această primă categorie de clasificare a actelor juridice în unilaterale, bilaterale şi multilaterale trebuie precizat că nu se confundă cu clasificarea contractelor civile în unilaterale (adică acele contracte care dau naştere la obligaţii numai pentru una din părţi (cum ar fi donaţia, împrumutul etc.) şi bilaterale sau sinalagmatice (adică acele contracte care nasc obligaţii pentru ambele părţi (avem în vedere vânzarea – cumpărarea şi altele) întrucât între cele două clasificări există deosebiri esenţiale determinate de însăşi noţiunile celor două instituţii juridice.

Importanţa practică a acestei clasificări se poate rezuma sub următoarele aspecte:4 În acest sens a se vedea Lucian Săuleanu, Sebastian Răduleţu – „Dicţionar de expresii juridice latine” – Ed. „C-H-BECK”, Bucureşti 2007, p. 211 – unde defineşte expresia „negotium iuris” = afacere de drept/act juridic ca fiind o „expresie ce desemnează actul juridic în sensul de act de voinţă, de operaţiune juridică săvârşită cu intenţia precisă de a produce anumite efecte juridice, adică de a crea, transmite, modifica sau stinge un drept”.2 Florian Ciutacu – op. cit. p. 306, notele de subsol nr. 122 şi 123.3 A se vedea şi Gh. Beleiu op. cip. p. 136 şi urm.; ST. Rauschi op. cit. p. 75 şi urm.; T. Pop op. cit. p. 120 şi urm.; I. Dogaru op. cit.; O. Uugureanu op. cit.; G. Boroi op. cit. p. 139 şi urm.; P. Truşcă op. cit. p. 110 şi urm.4 Mircea M. Costin, Călin M. Costin op. cit. p. 19 – „act juridic unilateral = act juridic ce materializează manifestarea de voinţă a unei singure persoane (fizice sau juridice) exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a genera, modifica sau stinge raporturi juridice civile…”5 Fr. Deak „Tratat de drept civil. Contracte speciale.”, Ed. „Actami” Bucureşti 1999, p. 459 – „în cazul contractului de societate civilă, fiecare asociat care se obligă la un aport şi la desfăşurarea unei anumite activităţi, existând însă o particularitate spre deosebire de celelalte contracte, în sensul că în cazul contractului de societate obligaţiile părţilor sunt convergente (iar nu concurente, diferite) iar scopul urmărit de parte este comun, iar nu diferit”; G. Boroi op. cit. p. 140-145 nota de subsol nr. 3; Gh. Beleiu op. cit. p. 126, nota nr. 8 „contractul civil de societate trebuie deosebit de contractul de societate care stă la baza înfiinţării unei societăţi comerciale (potrivit Legii 31/1990, republicată).

63

- sub aspectul aprecierii valabilităţii actului juridic, în sensul că, în situaţia actului juridic unilateral se analizează existenţa valabilă a unei singure manifestări de voinţă iar în cazul actului juridic bi şi multilateral este necesară analizarea existenţei valabile a fiecărei manifestări de voinţă în parte.

- sub aspectul regimului juridic al viciilor de consimţământ (eroarea, dolul, violenţa, leziunea), acesta este diferenţiat în sensul că exigenţele interpretative vor fi mai mari la actul unilateral în raport cu cel bilateral.

- sub aspectul posibilităţii de revocare – actele juridice bilaterale sau multilaterale pot fi revocate de către de către părţi de comun acord, printr-un act

simetric cu cel de constituire (mutuus consensus – mutuus dissensus)1, în cazulactelor juridice unilaterale, asupra acestora nu se poate reveni prin manifestarea de voinţă în sens contrar a autorului actului, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

B. În funcţie de scopul urmărit la încheierea lor se disting acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit .

a) actele juridice cu titlu oneros sunt acelea în care, în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte părţi, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial2. Asemenea acte pot fi: contractul de vânzare – cumpărare – vânzătorul vinde pentru a fi plătit iar cumpărătorul doreşte să obţină bunul cumpărat în schimbul preţului plătit; contractul de transport, contractul de locaţiune, împrumutul cu dobândă etc.

Actele juridice cu titlu oneros se împart în acte juridice comutative şi aleatorii3:- actele comutative – sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care părţile cunosc sau

pot cunoaşte existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin din chiar momentul încheierii lor. Sunt incluse în această subcategorie contractul de vânzare – cumpărare, contractul de antrepriză etc.

- actele aleatorii sunt acte juridice cu titlu oneros la a căror încheiere părţile nu cunosc întinderea obligaţiilor dar au în vedere posibilitatea unui câştig sau riscul unei pierderi cauzate de o împrejurare viitoare incertă. Intră în această subcategorie: contractul de rentă viageră, , contractul de vânzare – cumpărare cu clauză de întreţinere, jocul şi prinsoarea, diferite forme de loterii.

b) actele juridice cu titlu gratuit4 – sunt acele acte juridice civile prin care se procură cuiva un folos patrimonial fără a se urmări obţinerea unui folos patrimonial în schimb. Exemple în acest sens sunt: donaţia, comodatul (împrumutul de folosinţă), împrumutul de consumaţie fără dobândă, mandatul gratuit, depozitul neremunerat, contractul de voluntariat5, legatul etc).

Actele cu titlu gratuit se împart la rândul lor în liberalităţi şi acte dezinteresate.- liberalităţile sunt acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul (cel care

dispune) îşi micşorează patrimoniul fără a urmări să primească în schimb un echivalent. Sunt liberalităţi: legatul, contractul de donaţie, mecenatul6.1

? Mircea M. Costin, Călin M. Costin – op. cit. p. 634 „mutuus consensus = locuţiune latină utilizată în limbajul juridic pentru a desemna acordul de voinţă al părţilor la încheierea unui act juridic”; „mutuus dissensus = locuţiune latină utilizată în limbajul juridic pentru a desemna acordul de voinţă al contractantului cu privire larevocarea sau rezilierea contractului. Anumite acte juridice, precum căsătoria, adopţia etc, nu pot fi nici revocate şi nici reziliate m.d.” A se vedea şi Lucian Săuleanu, Sebastian Răduleţu op. cit. p. 207 „mutus consensu” prin acord reciproc (mutual)” – expresie care desemnează acordul de voinţă al părţilor la încheierea unui act juridic; „mutus dissensu = prin dezacord reciproc” – expresie care desemnează acordul de voinţă al părţilor contractante la revocarea sau la rezilierea contractului, însă unele acte juridice nu pot revocate sau reziliate „ mutuus dissensus” ca de exemplu căsătoria.2 Art. 945 Cod civ. prevede: „contractul oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj”.3 Potrivit art. 947 Cod civ.: „contractul cu titlu oneros este comutativ atunci când obligaţia unei părţi este echivalentul obligaţiei celeilalte. Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate părţile, de un eveniment incert.” (a se vedea şi art. 1635 Cod civ.)4 Potrivit art. 946 Cod civ. „Contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.”5 Potrivit art. 2 lit. d din Legea nr. 195/2001 a voluntariatului, contractul de voluntariat este acel contract prin care o persoană fizică numită voluntar se obligă faţă de o persoană juridică numită beneficiarul voluntariatului să presteze o activitate de interes public fără a obţine o contraprestaţie materială.6 Potrivit art. 1 alin. 3 din Lg. 32/1994 „Mecenatul este acea liberalitate prin care o persoană fizică sau juridică, numită mecena, transferă dreptul de proprietate asupra unui bun sau mijloace financiare către o persoană fizică ca activitate filantropică având caracter umanitar pentru desfăşurarea unor activităţi în domeniile cultural, artistic, medico-sanitar sau ştiinţific, cercetare fundamentală şi aplicată.”

64

- actele dezinteresate sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul (cel care dispune) procură un avantaj patrimonial fără a-şi micşora patrimoniul propriu. Sunt asemenea acte dezinteresate: mandatul gratuit, comodatul, depozitul gratuit.

Importanţa practică a clasificării actelor juridice civile în acte cu titlu oneros şi cu titlu gratuit se evidenţiază sub următoarele aspecte:

- aspectul diferenţei de regim juridic din punct de vedere al capacităţii încheierii unor astfel de acte (de exemplu actele cu titlu gratuit nu pot fi încheiate de către persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nici prin reprezentantul legal sau, după caz, cu autorizarea prealabilă a ocrotitorului legal).

- sub aspectul regimului juridic al viciilor de consimţământ, acesta diferă în funcţie de cum este vorba de un act cu titlu oneros sau un act cu titlu gratuit. De exemplu problema leziunii nu se pune în cazul actelor juridice cu titlu gratuit.

C. În funcţie de „efectul” lor, actele civile se clasifică: constitutive, translative şi declarative.

a) Actele constitutive sunt acele acte juridice civile care dau naştere (generează) unui drept subiectiv civil care nu a existat anterior. Asemenea acte sunt: instituirea unui uzufruct, convenţia prin care se instituie un drept de gaj sau o garanţie reală imobiliară, convenţia de ipotecă.

b) Actele translative sunt acele acte juridice civile care au ca efect strămutarea (trecerea, translarea) unui drept dintr-un patrimoniu, în alt patrimoniu. Asemenea acte pot fi: contractul de vânzare – cumpărare, donaţia, cesiunea de creanţă etc.

c) Actele juridice declarative sunt acele acte juridice civile care au ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept subiectiv civil care a existat anterior (preexistent) încheierii actului. Asemenea acte sunt: partajul (împărţeala), tranzacţia, actul confirmativ.

Importanţa practică a acestei clasificări constă în:- în timp ce actele constitutive şi translative produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), cele

declarative îşi produc efectele şi pentru trecut (ex tunc);- calitatea de având – cauza1 (habentes causam) o are numai dobânditorul unui drept printr-

un act translativ sau constitutiv nu şi printr-un act declarativ;- sunt supuse publicităţii îndelungate, de regulă, numai actele constitutive şi cele translative;- numai un act translativ poate fi just titlu pentru uzucapiunea de 10 – 20 de ani2.D. În funcţie de importanţa lor, actele juridice pot fi de conservare, de administrare şi de

dispoziţie.a) Actele juridice de conservare sunt acele acte care au ca efect preîntâmpinarea pierderii

unui drept subiectiv civil. Sunt considerate asemenea acte de conservare: întreruperea unei prescripţii printr-o acţiune în justiţie, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia etc.

b) Actele juridice de administrare sunt acele acte juridice prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun sau patrimoniu. Sunt considerate acte de administrare: culegerea fructelor, reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun, închirierea unui bun etc.

c) Actele juridice de dispoziţie sunt acele acte juridice civile care au ca rezultat ieşirea unui drept sau bun din patrimoniu sau grevarea cu sarcini reale a unui bun (ipotecă, gaj etc). Pot fi incluse în această categorie: vânzarea – cumpărarea, donaţia, renunţarea la un drept, constituirea dreptului de uzufruct, de superficie, constituirea unei ipoteci, a unui gaj etc.

Importanţa practică a acestei clasificări se regăseşte în materia capacităţii de a încheia acte juridice civile, în cea de reprezentare (legală sau convenţională), în materia acceptării moştenirii etc.

E. În funcţie de conţinutul lor, actele juridice se împart în acte juridice patrimoniale şi nepatrimoniale.

a) Actele juridice civile care au un conţinut evaluabil în bani (pecuniar) sunt acte juridice patrimoniale. Din această categorie fac parte actele juridice care au în vedere drepturi reale şi de creanţe – cum ar fi contractele de vânzare – cumpărare, de transport etc.

1 G. Boroi – op. cit. p. 212 – „prin având-cauză (habentem causam) se desemnează persoana care, deşi nu a participat la încheierea actului juridic civil, este, totuşi, îndrituită să profite de efectele actului respectiv sau, după caz, este ţinută să suporte aceste efecte, datorită legăturii sale juridice cu una din părţile acelui act juridic.”2 Potrivit art. 1897 alin. 1 Cod civ. – „justa cauză este orice titlu translativ de proprietate, precum vinderea, schimbul.”

65

b) Actele juridice civile care au un conţinut neevaluabil în bani sunt acte juridice nepatrimoniale. Exemplificăm acest tip de acte juridice convenţia părţilor cu privire la încredinţarea copiilor după divorţ sau înţelegerea părinţilor unui copil din afara căsătoriei ca acesta să ia numele unuia din soţi sau numele lor reunite etc.

Importanţa unei asemenea clasificări se regăseşte în materia nulităţilor (în cazul actelor nepatrimoniale nu poate fi vorba de restituirea vreunui ban) sau în materia ocrotirii incapabilului.

F. În funcţie de modul (forma) de încheiere, actele juridice civile se clasifică în: consensuale, solemne şi reale.

a) Actele juridice consensuale sunt acele tipuri de acte juridice pentru a căror existenţă este necesară simpla manifestare de voinţă a părţilor fără nici o altă formalitate.

În situaţia în care părţile se înţeleg ca manifestarea de voinţă să fie consemnată într-un înscris, acesta nu este necesar „ad validitatem”, ci numai „ad probationem” – adică părţile se asigură în acest fel asupra probării încheierii şi conţinutului actului juridic consensual.

Regula este aceea că actul juridic este încheiat valabil prin simpla manifestare de voinţă, actele solemne şi cele reale constituind excepţii

Dintre actele juridice consensuale enumerăm: mandatul, schimbul etc.b) Actele juridice solemne sunt acele acte juridice pentru a căror existenţă este necesară pe

lângă simpla manifestare de voinţă, şi o anumită formă specială pe care trebuie să le îmbrace această voinţă cerută expres de lege.

Această formă specială a actului juridic solemn este cerută de lege ca o condiţie pentru însăşi valabilitatea actului juridic respectiv (formă cerută „ad validitatem” ori „ad solemnitatem”).

Sunt incluse în această subcategorie de acte solemne donaţia, testamentul, ipoteca convenţională etc.

Astfel art. 813 C. civ. prevede: „toate donaţiunile se fac prin act autentic”; art. 858 C. civ. dispune: „un testament poate fi sau olograf, sau făcut prin act autentic, sau în formă mistică”, iar în art. 1772 Cod civ. se arată: „ipoteca convenţională nu poate fi constituită decât prin act autentic”.

c) Actele juridice reale sunt acele acte juridice civile care nu se pot încheia valabil decât dacă manifestarea de voinţă este însoţită de predarea (remiterea) bunului.

În această subcategorie pot fi exemplificate împrumutul, depozitul, gajul, darul manual1

De menţionat că acelaşi act juridic poate fi, uneori, consensual (ca regulă) şi alteori solemn (cum este vânzarea – cumpărarea unui teren); de asemenea, acelaşi act poate fi ca regulă act solemn (ex. donaţia), iar altă dată să fie act real (ex. darul manual)2

În ceea ce priveşte importanţa juridică a acestei clasificări în practica judiciară, aceasta îşi regăseşte aplicabilitatea în aprecierea valabilităţii actelor juridice civile sub aspectul respectării condiţiilor de formă impuse de lege.

G. În funcţie de momentul în care îşi produc efectele, actele juridice civile se divid în: acte între vii („inter vivos”) şi acte pentru cauză de moarte („mortis causa”).

a) Actele între vii („inter vivos”) sunt acele acte juridice civile care sunt încheiate de regulă pentru ca efectele lor să se producă în timpul vieţii (existenţei) subiecţilor de drept care le încheie. Sunt acte juridice care îşi produc efectele necondiţionat de moartea autorului sau autorilor lui şi asemenea acte constituie marea majoritate a actelor juridice civile (contractul de vânzare – cumpărare, contractul de mandat, contractul de transport, contractul de împrumut, contractul de depozit).

b) Actele pentru cauză de moarte („mortis causa”) sunt actele juridice civile care nu-şi produc efectele decât din momentul morţii autorului lor (de exemplu: testamentul, asigurarea pentru viaţă).

Importanţa juridică a acestei clasificări se reflectă asupra capacităţii de a putea fi încheiate şi asupra formei în care se pot încheia.

H. În funcţie de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor, actele juridice civile sunt: acte subiective şi acte condiţie.

1 Corneliu Turianu – „Darul manual reflectat în literatura juridică şi practica judiciară” – în „Dreptul” nr. 6/2000 – p. 130-1362 Gh. Beleiu – op.cit., p. 123; P. Truşcă – op. cit., p. 114

66

a) Actele subiective sunt acele acte juridice al căror conţinut este determinat prin voinţa autorului sau autorilor lor.

În această categorie sunt cuprinse majoritatea actelor juridice civile.b) Actele juridice condiţie sunt acele acte juridice civile la a căror încheiere părţile îşi

exprimă voinţa numai asupra naşterii actelor respective, conţinutul lor fiind predeterminat de norma de la care părţile nu pot deroga.

Sunt incluse în această categorie acte precum contractul de închiriere tip, căsătoria, adopţia, recunoaşterea unui copil.

Importanţa juridică a acestei clasificări se regăseşte în ceea ce priveşte aprecierea condiţiilor de valabilitate.

I. În funcţie de legătura lor cu modalităţile (termen, condiţie) distingem: acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi.

a) Actele juridice pure şi simple sunt acele acte juridice civile care nu cuprind o modalitate – termen, condiţie, sarcină.

De reţinut că unele acte juridice civile sunt incompatibile cu modalităţile: de exemplu actul de opţiune succesorală (adică acceptarea sau renunţarea la moştenire), recunoaşterea filiaţiei, căsătoria, adopţia etc.

b) Actele juridice afectate de modalităţi sunt acele acte juridice civile care cuprind o modalitate, adică: termen, condiţie, sarcină.

Astfel, unele acte juridice civile sunt prin esenţa lor acte afectate de modalităţi, cum ar fi: contractul de împrumut, contractul de rentă viageră, contractul de donaţie cu sarcină, contractul de asigurare etc.

Această clasificare prezintă importanţă practică în materia valabilităţii şi aceea a producerii efectelor actelor juridice civile.

J. În funcţie de raportul dintre ele se disting acte juridice civile principale şi accesorii.a) Actele juridice principale sunt acele acte juridice civile care au o existenţă de sine

stătătoare, regimul juridic al acestora nedepinzând de soarta altor acte juridice.Actele juridice civile principale alcătuiesc majoritatea actelor juridice aflate în circuitul civil.b) Actele juridice accesorii sunt acele acte juridice civile a căror soartă depinde de soarta

altor acte juridice principale, ele nu au o existenţă de sine stătătoare.Din această subcategorie fac parte acte precum: clauza penală, fidejusiunea, gajul, ipoteca

convenţională, arvuna, contractul de gaj, contractul de constituire a unei garanţii reale imobiliare etc.

În ceea ce priveşte momentul încheierii actului juridic accesoriu, acesta poate fi încheiat fie în acelaşi timp cu actul juridic principal, fie într-un moment diferit, poate fi un act separat sau poate fi inclus în actul principal sub forma unei clauze.

Importanţa practică a acestei clasificări rezidă în aprecierea valabilităţii şi eficacităţii actelor juridice civile. Raportul dintre actul accesoriu şi actul principal este rezumat în adagiul: „accesorium sequitor principale”. Desfiinţarea sau încetarea, din orice cauză a actului juridic principal, atrage după sine desfiinţarea sau încetarea actului juridic accesoriu.1

K. În funcţie de legătura lor cu cauza (scopul), actele juridice civile se clasifică în acte cauzale şi acte abstracte.

a) Actele juridice cauzale sunt acele acte juridice civile a căror valabilitate presupune (implică) analiza cauzei (scopului) lor. Astfel, daca scopul este unul imoral, ilicit sau lipseşte, actele respective sunt lovite de nulitate.

b) Actele juridice abstracte (necazuale) sunt acele acte juridice civile a căror valabilitate nu implică analiza cauzei, sunt detaşate de elementul cauză (scop).

Asemenea acte juridice sunt constatate prin titlurile de valoare – adică înscrisuri (instrumente) care încorporează operaţiuni juridice (negotium). Acestea pot fi la purtător (obligaţiunile CEC), nominative ori la ordin.1 A se vedea: Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, Dec. Nr. 1827/1998, în „Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998”, p. 9 – potrivit acestei decizii, desfiinţarea contractului de împrumut (prin rezoluţiune) atrage şi stingerea contractului de ipotecă prin care s-a garantat obligaţia de restituire a sumei de bani imprumutată.

67

Importanţa acestei clasificări se manifestă în planul valabilităţii actelor juridice şi al regimului probator.

L. În funcţie de modalitatea încheierii lor se disting acte juridice strict personale şi acte care pot fi încheiate şi prin reprezentare.

a) Actele juridice strict personale sunt acele acte juridice civile care nu pot fi încheiate decât personal, neputând fi încheiate prin reprezentare (testamentul, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, căsătoria etc.).

Marea majoritate a actelor juridice civile este formată din actele ce pot fi încheiate personal, dat pot fi încheiate şi prin reprezentant.

M. În funcţie de reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice se clasifică în acte tipice (numite) şi acte atipice (nenumite).

a) Actele juridice tipice (numite) sunt acele acte juridice civile care au o denumire stabilită de legea civilă ca şi o reglementare proprie (contractele civile şi actele unilaterale).

b) Actele juridice atipice (nenumite) sunt acele acte juridice civile care nu au o reglementare şi o denumire proprie (contractul de vânzare – cumpărare cu clauză – aşa-zisele prestări de servicii, contractul de întreţinere nu sunt reglementate de legislaţia noastră, deci sunt nenumite).

N. În funcţie de modul de executare a actelor juridice, actele juridice civile se clasifică în: acte cu executare dintr-o dată („uno ictu”)1 şi acte cu executare succesivă.

a) Actele cu executare dintr-o dată („uno ictu”) sunt acele acte juridice civile a căror executare se realizează printr-o singură prestaţie a debitorului. Se mai numesc şi acte cu executare instantanee. Exemplu în acest sens poate fi socotit darul manual ca varietate a donaţiei.

b) Actele juridice cu executare succesivă sunt acele acte juridice civile a căror executare se realizează prin mai multe prestaţii succesive, eşalonate în timp. Sunt incluse în această categorie contractul de împrumut, contractul de închiriere, renta viageră, contractul de arendare etc.

Importanţa acestei clasificări rezidă în privinţa efectelor produse de nulitatea actului, astfel,în cazul actelor cu executare succesivă, de regulă, nulităţile sunt numai pentru viitor (ex nunc), nu şi pentru trecut (ex tunc).

Secţiunea a II-a

Cerinţele actului juridic civil

1. Noţiunea de condiţie de valabilitate a actului juridic civil.Această noţiune a fost definită astfel: „prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele din

care este alcătuit un act juridic civil”.2

Având în vedere că termenul de „condiţie” în doctrină şi jurisprudenţă are mai multe înţelesuri, pentru descrierea condiţiilor actului juridic se utilizează şi sintagma „elementele actului juridic civil” sau „cerinţele actului juridic civil”3

De reţinut este faptul că în legislaţia civilă se foloseşte termenul de „condiţie” pentru a evidenţia elementele structurale, componentele actului juridic civil. Astfel, în art. 948 Cod civ. se prevede „condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt …” iar mai nou, Legea nr. 105/1992, referindu-se la reglementarea raportului de drept internaţional privat, foloseşte frecvent expresiile „condiţiile de fond” şi „condiţiile de formă”.

O formulare similară se regăseşte şi în proiectul Noului Cod civil., unde în art.916 se prevede „Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt...”.

2. Criteriile de clasificare a condiţiilor actului juridic civil sunt: a) După aspectul la care se referă, aceste condiţii se împart în:

- condiţii de fond (condiţii intrinseci) – care se referă la conţinutul actului juridic civil;

1 L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit., p. 320 – „uno ictu – dintr-o dată” – expresie care indică actele juridice cu executare imediată şi instantanee, adică actele a căror executare implică o singură prestaţie din partea debitorului.2 Gh. Beleiu – op. cit., p. 127, G. Boroi – op. cit., p. 151, P. Truşcă – op. cit., p. 1163 A se vedea E. Poenaru – op. cit., p. 101

68

- condiţii de formă (condiţii extrinseci) – care se referă la exteriorizarea voinţei.b) După obligativitatea sau neobligativitatea respectării lor la încheierea actului juridic civil,

condiţiile se împart în:- condiţii esenţiale – acele condiţii cerute pentru însăşi valabilitatea actului juridic

civil;- condiţii neesenţiale (întâmplătoare) – acele condiţii care pot fi prezente sau pot lipsi

din actul juridic fără ca valabilitatea acestuia să fie afectată.c) După sancţiunea nerespectării lor, condiţiile se împart în:

- condiţii de validitate – a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii actului juridic civil;

- condiţii de eficacitate – a căror nerespectare atrage alte consecinţe (neputinţa dovedirii actului cu alte mijloace de probă, inopozabilitatea faţă de terţi etc.) dar nu sancţiunea nulităţii actului juridic civil.

Potrivit prevederilor art. 948 C. civ. – „condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:

1. capacitatea de a contracta;2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă;3. un obiect determinat;4. o cauză licită.”Aceste condiţii sunt condiţii de formă, esenţiale şi au un caracter general, fiind necesare

pentru existenţa unui act juridic civil.În Proiectul Noului Cod civil, în art. 916 se încearcă o definiţie mai completă a „condiţiilor

esenţiale pentru validitatea contractelor”, în sensul că acestea sunt:„1. capacitatea de a contracta;2. consimţământul valabil al părţilor (s.n.);3. un obiect determinat, posibil şi licit (s.n.);4. o cauză valabilă a obligaţiilor (s.n.).”După cum se poate observa din analiza celor două texte, nu apar formulări de esenţă ci mai

mult de formă, în noul text propus de Proiectul Noului Cod civil.3. Capacitatea de a încheia actul juridic civil3.1. Noţiunea de capacitate de a încheia un act juridic civil.Această noţiune a fost definită în literatura de specialitate1 ca fiind acea condiţie de formă şi

esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil (persoană fizică, persoană juridică), de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.

De reţinut că această condiţie de formă şi esenţială de a încheia acte juridice civile este numai o parte a capacităţii civile care are în structura sa, pe de o parte capacitatea de folosinţă – care constă în aptitudinea omului sau a colectivului de oameni de a crea drepturi şi obligaţii civile, cât şi capacitatea de exerciţiu, care înseamnă tocmai aptitudinea omului sau a colectivului de oameni (persoane juridice) de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii prin încheierea de acte juridice civile.2

Reglementarea juridică a acestei condiţii de fond şi esenţiale se regăseşte în mai multe acte normative din care exemplificăm: Codul civil – art. 948 – 950, art. 806 – 808, art. 856, art. 306, art. 706 alin. 1, art. 1769; Decretul 31/1954; Codul familiei – art. 105, art. 129 şi art. 133.

3.2 Regula (principiul) capacităţii de a încheia acte juridice şi excepţia incapacităţiia) Regula capacităţii de a încheia acte juridice presupune că persoanele au aptitudinea de a

încheia orice act juridic ori de câte ori legea nu prevede altfel.În art. 6 alin. 1 din Decretul nr.31/1954 acest principiu (regulă) este prevăzut cu caracter

general şi conform acestui principiu: „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.”1 Gh. Beleiu – op. cit., p. 128, G. Boroi – op. cit, p. 152, P. Truşcă – op. cit., p. 1182 Definiţii cu conţinut asemănător ale capacităţii de folosinţă şi ale capacităţii de exerciţiu se regăsesc şi în art. 20 şi 23 din Proiectul Noului Cod civil.

69

Acest principiu (regulă) se regăseşte consacrat fragmentar şi în art. 856 C. civ., conform cu care „orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de lege”; în art. 949 C. civ. se dispune: „poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”, iar în art. 1306 Cod civ. se arată că „pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege”.

De menţionat că acest principiu (regulă) este preluat într-o formă aproape identică şi în art. 17 alin. 1 din Proiectul Noului Cod civil – intitulat „limitele capacităţii civile”.

În ceea ce priveşte persona juridică, regula (principiul) capacităţii de a încheia acte juridice este subordonată principiului specialităţii capacităţii prezent în art. 34 din Decretul 31/1954 – potrivit căruia „persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statutul. Orice alt act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”.

b) Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile. Această excepţie a incapacităţii de a încheia acte juridice civile trebuie înţeleasă ca fiind acea situaţie anume prevăzută de lege când o persoană nu poate încheia, nu poate participa la încheierea unui act juridic civil.

Incapacitatea, fiind o excepţie, trebuie să fie expres prevăzută de lege, întrucât orice dispoziţie legală care instituie asemenea incapacitate este de strictă interpretare „exceptio est strictissimae interpretationis”. Asemenea excepţii sunt prevăzute generic sau limitat. Astfel în art. 950 C. civ. se prevede: „necapabili de contracte sunt:

1. minorii;2. interzişii;3. abrogat 1 ;4. în genere, toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte.”- art. 1308 pct. 1 C. civ. interzice, sub sancţiunea nulităţii, cumpărarea de către tutori a

bunurilor persoanelor aflate sub tutela lor2.- mandatarii împuterniciţi a vinde un lucru (art. 1308 pct. 2 C. civ.);- persoanele care administrează bunuri care aparţin statului, comunelor, oraşelor,

municipiilor sau judeţelor, nu pot cumpăra bunuri aflate în administrarea lor (art. 1308 pct. 3 C. civ.)

- funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului care se vând prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 4 C. civ.)

- judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot deveni cesionari (cumpărători) de drepturi litigioase care sunt de competenţa Curţii de Apel în a cărei circumscripţii îşi exercită funcţia sau profesia (art. 1309 C. civ.)

- personale insolvabile nu pot cumpăra bunurile imobile care se vând prin licitaţie publică (art. 535 C. civ.)

4. Consimţământul4.1. Consimţământul şi voinţa juridică. Corelaţia dintre acestea.

Aşa cum am precizat atunci când am definit actul juridic, acesta este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. Această afirmaţie duce la concluzia că elementul fundamental al unui act juridic este voinţa juridică. Dar ca orice voinţă, şi voinţa juridică este de natură psihologică, un fenomen complex în deplină concordanţă cu natura umană.

Structura voinţei juridice este alcătuită din două elemente: consimţământul şi cauza sau scopul pentru care se întocmeşte actul juridic civil.

4.2. Formarea şi principiile voinţei juridice.a) Formarea voinţei juridice – ca şi a voinţei în general, este un proces complex. Existenţa

unor nevoi pe care omul doreşte să şi le satisfacă, stau la baza formării voinţei. Aceste nevoi sunt reflectate în mintea omului şi apoi acesta se gândeşte la ce trebuie făcut, la ce mijloace trebuie să

1 Punctul 3 al art. 950 Cod civ. care se referea la femeile măritate în cazurile determinate de lege” a fost abrogat prin legea referitoare la ridicarea incapacităţii civile a femeii măritate, promulgată cu Decretul nr. 1412 publicat în Monitorul Oficial nr. 94 din 20 aprilie 1932. A se vedea Florin Ciutacu – op. cit., p. 387.2 Art. 128 Codul familiei – „este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, de o parte, şi minor, de alta.”

70

recurgă pentru a – şi satisface aceste nevoi. Se dobândeşte astfel dorinţa satisfacerii nevoii, care de multe ori nu este singura. Ea se întâlneşte cu alte dorinţe şi tendinţe ale omului, unele pot fi în acord cu nevoile omului, altele pot fi potrivnice.

În aceste împrejurări apare cea de a doua fază a procesului psihologic – deliberarea care nu este altceva decât o analiză a avantajelor şi dezavantajelor pe care le reprezintă dorinţele şi mijloacele de realizare a lor. Ca urmare a apariţiei unui motiv determinant care le înlătură pe celelalte de la deliberare, subiectul de drept ia hotărârea de a încheia un anumit act juridic (act care este de fapt mijlocul de satisfacere a nevoii), hotărâre pe care o exteriorizează, în sensul că face cunoscută celorlalţi oameni cu care intră în raporturi juridice1.

Din întregul proces psihologic complex, de formare a voinţei juridice pentru dreptul civil prezintă importanţă două elemente şi anume: hotărârea exteriorizată de a încheia actul juridic civil (consimţământul) şi motivul determinant care face ca subiectul de drept civil să încheie actul, adică scopul (sau cauza) actului juridic civil.

b) Principiile voinţei juridice sunt consacrate în Codul civil, implicit şi care se deduc prin interpretare. Acestea sunt:

1. Principiul libertăţii sau principiul autonomiei de voinţă şi 2. Principiul voinţei reale (numit şi principiul voinţei interne)2.1. Principiul libertăţii actelor civile consacră regula potrivit căreia subiectele de drept civil

au posibilitatea de a încheia orice act juridic civil dacă respectă limitele cerute de lege.Astfel, în art. 969 alin. 1 C. civ., se prevede: „convenţiile legal făcute au putere de lege între

părţile contractante” iar în art. 5 din C. civ. se arată că „nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.”

Din interpretarea „per a contrario” a acestor dispoziţii, rezultă că subiectele de drept civil:- sunt libere să încheie convenţii şi să facă acte unilaterale dacă respectă legea şi bunele

moravuri;- sunt libere să stabilească aşa cum doresc conţinutul (clauzele) actului juridic civil;- sunt libere ca prin acordul lor să modifice ori să revoce actul juridic civil pe care l-au

încheiat.Limitele libertăţii încheierii actelor juridice rezultate din acest principiu sunt:- ordinea publică (adică normele care reglementează ordinea economică, socială şi politică

din stat);- morala (bunele moravuri);- normele imperative civile de la care nu se derogă.Din principiul libertăţii actelor juridice civile decurg două importante consecinţe:1) una de fond: subiectele de drept civil sunt libere să încheie nu numai acte numite, tipice,

ci şi acte nenumite, atipice;2) una de formă: când legea nu prevede expres altfel, părţile sunt libere să aleagă forma pe

care o doresc (o dau) actului lor; este aspectul care se înscrie în principiul consensualismului3.2.Principiul voinţei reale (interne)După cum rezultă din procesul formării voinţei juridice prezentat mai sus, acesta

încorporează în structura sa două componente: componenta (un element) internă (psihologică) şi una externă (socială) exprimată prin voinţa exteriorizată. Atunci când între cele două elemente (componente) există concordanţă determinarea principiului aplicabil nu suportă comentarii, fiind vorba de o singură voinţă.

Apare o problemă atunci când între voinţa declarată (exteriorizată) şi cea internă (reală) nu există concordanţă.

1 A se vedea în acest sens: A. Ionaşcu – „Drept civil. Partea generală”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 79-80; Tr. Ionaşcu – „Elementele voinţei juridice” şi „Tratat de drept civil. Partea generală” – vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 258 şi urm.; Gh. Beleiu – op. cit., p. 130 – 131, T. Pop – op. cit., p. 130 – 131, G. Boroi, op. cit., p. 155, P. Truşcă – op. cit., p. 122 2 A se vedea: Gh. Beleiu – op. cit., p. 131-132; T. Pop – op. cit., p. 131-132; I. Dogaru – op. cit., p. 156 -159; E. Poenaru – op. cit., p. 105 şi urm.; P. Truşcă – op. cit., p. 122 – 124; G. Boroi - op. cit., p. 155 – 156.3 Gh. Beleiu – op. cit., p. 161. În acest sens, a se vedea şi Dec. nr. 831/1989 a Secţiei civile a fostului Tribunal Suprem în „Dreptul” nr. 3/1990, p. 64. I. Albu – „Libertatea contractuală”- în „Dreptul” nr. 3/1993, p. 28 şi urm.

71

Într-o asemenea situaţie rezolvarea este dată în funcţie de concepţia adoptată cu privire la raportul dintre voinţa internă (reală) şi voinţa declarată (exteriorizată).

În literatura de specialitate1 au fost consacrate două concepţii:- concepţia subiectivă – care dă prioritate absolută voinţei interne (reale) afirmându-se că

aceasta stă la baza elementului constructiv al actului juridic, iar declaraţia exteriorizată nu este decât mijlocul de realizare a voinţei interne;

- concepţia obiectivă, potrivit căreia prioritate absolută are voinţa exteriorizată deoarece atâta timp cât voinţa internă nu este declarată (nu este făcută publică ), nu prezintă interes pentru drept, acest interes apărând numai după exteriorizarea voinţei interne şi declaraţia de voinţă.

În ceea ce priveşte legislaţia civilă română, Codul civil a adoptat ca regulă sistemul voinţei reale (interne) şi numai în mod excepţional admite sistemul voinţei declarate.

Sistemul voinţei reale (interne) adoptat cu titlu de regulă, are la bază următoarele argumente de text:

1) argumentul ce reiese din regula de interpretare a convenţiilor stabilită în art. 977 C. civ. potrivit căruia „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”.

2) argumentul ce se deduce din prevederile art. 1175 C. civ. care dispune: „actul secret care modifică un act public nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect contra altor persoane”. Acest text defineşte ceea ce este cunoscut în doctrină ca fiind simulaţia şi stabileşte regula conform căreia între părţi actul secret produce efecte întrucât acesta este real (reflectă intenţia reală a celor două părţi) şi nu actul public (făcut de parte public, cu intenţia de a ascunde adevăratul act) care este mincinos, nu corespunde voinţei reale, sincere a părţilor, care este reflectată în actul secret.

3) argumentul dedus din prevederile art. 953 C. civ. conform căruia „consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”.

Din acest text rezultă că este generatoare de efecte juridice numai o manifestare de voinţă liberă, reală, conştientă şi nu aceea alterată, cauzată de un viciu de consimţământ.

În Codul civil sunt consacrate şi excepţiile de la principiul voinţei reale (interne) în sensul reglementării unei situaţii în care se poate aplica principiul voinţei declarate (exteriorizate). Acestea sunt:

- în cazul simulaţiei – art. 1175 din C. civ., partea a doua a textului, în sensul că, în caz de simulaţie, faţă de terţi produce efecte actul public, chiar dacă este mincinos, deoarece acesta poate fi cunoscut de către alte persoane decât părţile contractante (care cunosc şi actul secret) „un asemenea act (secret s.n.) nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”;

- în domeniul probaţiunii – referitor la raportul dintre proba cu înscrisuri şi mărturie, art. 1191 alin. 2 din C. civ. prevede: „nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 lei”2.

4.3. Definiţia consimţământuluiConsimţământul este acea condiţie esenţială de fond şi generală a actului juridic civil care

constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior.3

Noţiunea de „consimţământ” este folosită în două sensuri şi anume:a) voinţă exteriorizată a uneia din părţile actului juridic civil bilateral sau multilateral (art.

953 C. civ. - prezentat mai sus);b) acord de voinţă al părţilor aşa cum se deduce din conţinutul art. 969 alin. 2 C. civ. „ele

(convenţiile s.n.) se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.”4.4. Condiţiile de valabilitate ale consimţământuluiValabilitatea exprimării consimţământului presupune, obligatoriu, îndeplinirea următoarelor

condiţii:1 Gh. Beleiu – op. cit., p. 132; G. Boroi – op. cit, p. 157; P. Truşcă – op. cit., p. 123; C. Stătescu, C. Bîrsan – op. cit., Ed. ALL, 1994, P. 90-912 O aplicaţie relativ recentă a principiului voinţei reale în practica judecătorească - a se consulta Dec. nr. 132/1991 a fostei Curţi Supreme de Justiţie – în „Dreptul” nr. 6/1992, p. 84. 3 Gh. Beleiu – op. cit., p. 133; G. Boroi – op. cit., p. 157; P. Truşcă – op. cit, p. 157

72

a) să provină de la o persoană cu discernământ;b) să fie exprimată intenţia de a produce efecte juridice;c) să fie exteriorizat;d) să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.a) Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământAşa după cum am precizat anterior, actul juridic este manifestarea de voinţă făcută cu

intenţia de a produce efecte juridice, iar persoana care îl încheie trebuie să aibă puterea de a aprecia, de a discerne aceste efecte, să le dorească, sens în care persoana trebuie să aibă discernământ pentru a delibera în cunoştinţă de cauză.1

Nu trebuie confundată condiţia discernământului cu capacitatea civilă, deoarece capacitatea este o stare de drept – de jure – (aşa cum îl vede legea pe om), iar prezenţa ori lipsa discernământului este o stare de fapt – de facto.

Persona fizică cu capacitate de exerciţiu deplină este prezumată a avea discernământul necesar încheierii actului juridic civil.

Persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu (respectiv minorul sub 14 ani şi cel pus sub interdicţie judecătorească) sunt prezumate a nu avea discernământ fie datorită vârstei fragede, fie datorită stării de sănătate mintală. Minorul între 14 – 18 ani este persoana fizică cu discernământul în formare.

În situaţia persoanei juridice nu se poate pune o asemenea problemă, a discernământului, întrucât, reprezentantul ei, cel mandatat să încheie actele juridice în numele acesteia, este întotdeauna o persoană fizică cu capacitate deplină de exerciţiu.

Amintim aici şi situaţiile în care unele persoane fizice, care deşi au capacitate de exerciţiu deplină în anumite momente bine determinate de lege, în fapt sunt totuşi lipsite de discernământ. Aceste situaţii sunt aşa – zisele incapacităţi naturale – cum ar fi beţia, somnambulismul, starea de hipnoză, mânia puternică (ab irato).2

b) Consimţământul să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice (animo contrahendi negotii)3

Această cerinţă rezidă în esenţa actului juridic civil care este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice (s.n.), adică cu intenţia de a da naştere, modifica ori stinge un raport juridic civil concret.

Nu este îndeplinită condiţia de valabilitate prezumată mai sus când:- manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie, din curtoazie

sau pură complezenţă;- manifestarea de voinţă s-a făcut sub condiţie pur potestativă „din partea celui care se

obligă” (art. 1010 Cod civ., adică: „mă oblig dacă vreau” (si voluero);- manifestarea de voinţă este foarte vagă;- dacă manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă mintală (reservatio mentalis)

cunoscută de destinatarul acesteia (cum se întâmplă în cazul actului fictiv, ca varietate de simulaţie).c) Consimţământul trebuie să fie exteriorizatCerinţa de mai sus reiese cu pregnanţă din definiţia consimţământului care este hotărârea de

a încheia un act juridic civil manifestată în exterior.Exteriorizării consimţământului îi este aplicabil principiul consensualismului actelor juridice

care presupune că părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor, sau altfel spus, simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să se nască valabil din punct de vedere al formei sale.

1 T. Pop. – „Drept civil. Teoria generală”, Ed. Lumina Lex, 1993, p. 1332 În acest sens a se consulta Decizia civilă nr. 66/2002 a Curţii de Apel Constanţa în „Culegere de practică judiciară 2002 a Ministerului Justiţiei”, Ed. ALL BECK, 2002, p. 2, în care se precizează: ”împrejurarea dată că reclamantul nu a fost pus sub interdicţie nu conduce la concluzia că acesta avea discernământ la data încheierii actului juridic şi nici că sancţiunea nulităţii nu s-ar aplica în acest caz, validitatea unui act fiind influenţată nu numai de incapacităţile legale ci şi de incapacitate naturală prin lipsa voinţei conştiente în momentul întocmirii actului.”3 L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit., p. 40, „animo contrahendi negotii” este tradus prin „intenţia contractării unei afaceri” cu explicaţia „Expresie care desemnează intenţia de a se obliga, condiţie esenţială pentru valabilitatea consimţământului şi deci a actului juridic respectiv”

73

Excepţiile de la acest principiu le formează actele solemne unde manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace anumite forme (de regulă forma autentică).4

Exteriorizarea manifestării de voinţă se poate face într-o formă expresă sau tacită (implicită) şi în diferite modalităţi în scris, verbal, prin gesturi ori fapte concludente, neechivoce.

O menţiune aparte trebuie făcută în legătură cu valoarea juridică a tăcerii. În principiu, în dreptul civil, tăcerea nu are valoarea unui consimţământ exteriorizat. Prin excepţie, tăcerea are valoare de consimţământ exterior atunci când:

1) legea prevede expres aceasta (art. 1437 C. civ. şi art. 82 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale).2

2) prin voinţa expresă a părţilor se atribuie tăcerii o anumită semnificaţie juridică (de exemplu în cazul stabilirii modalităţii de reînnoire a unei convenţii sau de denunţare a acesteia care de regulă se face printr-un antecontract);

3) tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului;d) Consimţământul să nu fie alterat printr-un viciu de consimţământAceastă cerinţă negativă de manifestare a voinţei părţilor este impusă de caracterul conştient

al actului juridic civil, în sensul că manifestarea de voinţă, pentru a fi valabilă, trebuie să emane nu numai de la o persoană capabilă conştientă, dar aceasta trebuie să nu fie alterată de anumite vicii de consimţământ.

În acest sens art. 953 C.civ. precizează: „consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol.”

Viciile de consimţământ sunt : eroarea, dolul, viclenia, violenţa şi leziunea.

4 Gh. Beleiu – op. cit., p. 134; G. Boroi – op. cit., p. 158; P. Truşcă – op. cit., p. 126.2 Art. 1437 Cod civ.:”după expirarea termenului stipulat în contractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne şi e lăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită, efectele ei însă se regulează după dispoziţiile articolului relativ la locaţiunea fără termen”. Art. 82 din Legea nr. 31/1990 – privind societăţile comerciale precizează:”asociaţii nu pot lua parte ca asociaţi cu răspundere nelimitată în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă operaţii în contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător, fără consimţământul celorlalţi asociaţi. Consimţământul se socoteşte dat dacă participarea sau operaţiunile, fiind anterioare actului constitutiv, au fost cunoscute de ceilalţi asociaţi şi acestea nu au interzis continuarea lor. În caz de încălcare a prevederilor alin. 1 şi 2, societatea (în nume colectiv), în afară de dreptul de a exclude pe asociat, poate să decidă că acesta a lucrat în contul ei şi să ceară despăgubiri. Acest drept se stinge după trecerea a 3 luni din ziua în care societatea a avut cunoştinţă fără să fi luat vreo hotărâre.

74

CURSUL Nr. 8VICIILE DE CONSIMŢĂMÂNT. OBIECTUL ŞI CAUZA ACTULUI JURIDIC

CIVIL.I. Viciile de consimţământ

a) Eroarea este o falsă reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil.1

Eroarea este reglementată în principiu în art. 953 C. Civ., potrivit căruia „consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare”.

În alin. 1 din art. 954 C.civ. este reglementată eroarea asupra calităţii substanţiale a obiectului actului civil (error in substantiam) astfel: „eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei”.

În alin. 2 din art. 954 C. civ. se defineşte eroarea asupra identităţii ori calităţilor persoanei contractante (error in personam) în sensul că „eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia”.(s.n.)

Din prezentarea textelor de mai sus rezultă că eroarea poate fi clasificată după diferite criterii şi anume:

1) după consecinţele ce le produce:- eroarea obstacol (distructivă de voinţă)2;- eroarea gravă (eroarea viciu de consimţământ);- eroarea indiferentă.

Eroarea obstacol: - reprezintă forma cea mai gravă a erorii, falsa reprezentare fiind asupra naturii actului care se încheie – „error in negotium” care se manifestă prin aceea că una din părţi crede că încheie un anumit act juridic iar cealaltă crede că încheie un alt act juridic (de exemplu o parte crede că încheie un contract de locaţiune iar cealaltă parte crede că încheie un contract de vânzare – cumpărare)3.

Eroarea obstacol se poate manifesta şi asupra identităţii obiectului (error in corpore) în situaţia în care una din părţi are reprezentarea faptului că tratează cu privire la un anumit bun, ar cealaltă parte crede că tratează cu privire la un alt bun (de exemplu o parte vrea să vândă un imobil din Bacău iar cealaltă parte acceptă crezând că este vorba de un imobil situat în Iaşi).

Eroarea obstacol echivalează cu lipsa consimţământului deoarece manifestările de voinţă ale celor două părţi nu se întâlnesc şi de aceea sancţiunea care intervine în ambele sale forme este nulitatea absolută a actului juridic civil.

Eroarea gravă (eroarea viciu de consimţământ). Această formă a erorii – eroarea gravă sau eroarea viciu de consimţământ – este o falsă reprezentare care se răsfrânge fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului (error in substantiam) (de exemplu, una din părţi crede că a cumpărat un tablou original al unui mare pictor, dar, în realitate este o copie)4 fie asupra persoanei cocontractante (error in personam) în care persoana cu care se încheie actul sau calităţile sale esenţiale sunt determinante la încheierea actului juridic aşa cum se poate întâlni în cazul căsătoriei sau al contractelor încheiate „intuitu perssonae” (ex – cu un pictor, cu un anumit avocat renumit etc).5

1 În acelaşi sens a se vedea: Gh. Beleiu – op. cit., p. 135; G. Boroi – op. cit., p. 160; T. Popescu – „Drept civil. Teoria actului juridic” – Ed. Athenaeum, 1991, p. 97; D. Cosma – „Teoria generală a actului juridic civil” – Ed. Ştiinţifică, 1969, p. 153; O. Ungureanu – „Reflecţii privind eroarea în dreptul civil” – în Revista juridică nr. 4/2001, p. 153 – 157; P. Truşcă, op. cit., p. 127; M. Costin, C. Costin – op. cit., p. 426.2 C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu – „Tratat de drept civil român”, vol II, Ed. All, colecţia „Restituţio”, Bucureşti, 1997, p. 498; Gh. Beleiu- op. cit., p. 135; G. Boroi - op. cit., p. 160; P. Truşcă - op. cit., p. 127; M. Costin, C. Costin – op. cit., p. 426.3 A se vedea: Tribunalul Bucureşti, Secţia 4 civilă, Decizia nr. 1564/1996 – în „Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti”, 1993 – 1997, p. 45 şi Tribunalul Bucureşti, Secţia 4 civilă, Decizia nr. 3332/1998 – în „Culegere de practică judiciară civilă” – 1998, p. 39. Într-o asemenea speţă s-a admis acţiunea în declararea nulităţii absolute a unui contract de vânzare – cumpărare pentru eroare obstacol întrucât înstrăinătorul a făcut dovada că a dorit să încheie un contract de întreţinere şi nu unul de vânzare – cumpărare.4 C.S.J., Secţia civilă, Decizia nr. 160/1993, în revista „Dreptul” nr. 7/1994, p. 84 precizează că substanţa obiectului actului juridic este constituită din acele calităţi ale sale care au fost determinante pentru părţi sau pentru parte într-o asemenea măsură încât dacă ar fi fost cunoscută lipsa acestora, actul juridic nu s-ar mai fi încheiat (de exemplu cumpărătorul s-a înşelat asupra originii lucrului, a vechimii sale ori asupra persoanei care a confecţionat lucrul respectiv). De asemenea, în această decizie, se mai precizează în mod justificat că eroarea asupra substanţei obiectului actului juridic nu trebuie confundată cu viciile ascunse ale lucrului.

75

Sancţiunea în cazul erorii – viciu de consimţământ (eroarea gravă) este nulitatea relativă a actului juridic respectiv.

Eroarea indiferentă : este o falsă reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la încheierea actului juridic care nu afectează însăşi valabilitatea acestuia (de exemplu – eroarea asupra stării civile a cumpărătorului, eroarea asupra solvabilităţii cocontractantului, eroarea asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic etc. Eroarea indiferentă (incidentă) poate atrage cel mult o diminuare valorică a prestaţiei dar poate rămâne fără nici o consecinţă juridică1 în sensul că nu se poate anula actul juridic civil.

Această soluţie este impusă şi de necesitatea asigurării stabilităţii circuitului civil.2) După criteriul naturii realităţii fals reprezentate, eroarea este de fapt şi de drept.Eroarea de fapt – este falsa reprezentare a unei situaţii de fapt la încheierea actului juridic

(împrejurare care priveşte obiectul actului sau valoarea acestuia).Eroarea de drept – este o falsă reprezentare cu privire la existenţa sau conţinutul unui act

normativ, a unei norme de drept civil.Structura erorii – viciu de consimţământ – este compusă dintr-un singur element, de natură

psihologică – falsa reprezentare a realităţii (s.n.).Condiţiile cerute pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ:Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil să aibă valoarea

unui viciu de consimţământ, sunt necesare îndeplinirea a două condiţii cumulative: - elementul asupra căruia se răsfrânge falsa reprezentare să fi fost hotărâtor la încheierea

actului juridic astfel încât dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat.De reţinut că aprecierea caracterului determinant al elementului fals reprezentat se face, de

regulă, după un criteriu subiectiv, de la caz la caz.Cu totul şi cu totul excepţional, se poate recurge şi la un criteriu obiectiv, abstract. De

exemplu, comportamentul oricărei persoane într-o situaţie similară: cazul în care vânzătorul cere un preţ foarte mic pentru o mobilă pe care cumpărătorul o consideră de epocă, arătându-se că acesta din urmă nu va putea invoca ulterior eroarea asupra substanţei lucrului întrucât preţul foarte mic nu îndreptăţea un om normal să creadă că mobila respectivă ar fi un exemplar de epocă.2

- în cazul contractelor cu titlu oneros este necesar ca cealaltă parte (cocontractantul) să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia se răsfrânge falsa reprezentare este determinant, hotărâtor pentru încheierea actului juridic.

Această cerinţă este impusă de necesitatea unei certitudini şi unei stabilităţi a operaţiunilor juridice ce se desfăşoară în circuitul civil.

Cerinţa de mai sus nu are în vedere actele juridice unilaterale cu titlu oneros întrucât lipseşte „cealaltă parte” (cocontractantul).

În situaţia actelor juridice bilaterale sau multilaterale pentru existenţa viciului de consimţământ este suficient ca în eroare să se afle numai una din părţi, nu fiecare parte. Dacă totuşi ambele (sau mai multe) părţi s-au aflat în eroare, fiecare poate cere anularea actului juridic pentru eroarea în care a căzut.3

b) Dolul (viclenia)Dolul sau viclenia este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei

persoane cu ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive, cu scopul de a o determina să încheie un act juridic.

5 Potrivit prevederilor art. 2 alin. 1 din Codul familiei, în materie de căsătorie, eroarea asupra persoanei este admisibilă numai dacă se are în vedere identitatea fizică a celuilalt soţ, ca eroare obstacol. Dacă eroarea se referă la alte însuşiri ale celuilalt soţ (vârsta, profesia, statutul socio – profesional, virginitatea etc.), aceasta nu are valoarea unei erori, viciu de consimţământ. În practica judiciară s-a statuat că în cazul unui contract de vânzare – cumpărare nu există eroare asupra persoanelor cu care s-a contractat (cumpărătorul fiind divorţat). Deci eroarea asupra stării civile a cocontractantului nu poate constitui motiv de anulare a actului (Tribunalul Bucureşti, Secţia 4 civil, Decizia nr. 499/1997, în “ Culegere de practică judiciară”, 1993 – 1997, p. 3).1 Gh. Beleiu – op. cit. - p. 136; G. Boroi, op. cit., p. 1622 A se vedea P. M. Cosmovici – op. cit., p. 107; G. Boroi – op. cit, p. 1633 Gh. Beleiu – op. cit., p. 137; M. Nicolae – op. cit., p. 26; G. Boroi – op. cit., p. 164; P. Truşcă – op. cit., p. 130; I. Rucăreanu – op. cit., p. 285; St. Rauschi – op. cit., p. 89

76

După cum rezultă din definiţie, dolul este tot o eroare, dar una provocată, gândită de autorul ei care urmăreşte un anumit scop şi nu una spontană (cum este eroarea propriu – zisă). Dolul, ca viciu de consimţământ, este reglementat în Codul civil prin articolele 953, 960 şi 961. Reamintim că potrivit prevederilor art. 953 C. civ. „consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”. Conform prevederilor art. 960 C. civ. „dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi sunt astfel încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune”.

În art. 961 C. civ. se precizează: „Convenţia făcută prin eroare, violenţă sau dol nu este nulă de drept, ci dă loc numai acţiunii în nulitate.”

De remarcat faptul că dolul îşi găseşte reglementarea şi în Proiectul Noului Cod civil, în art. 934 unde se precizează: „(1) Eroarea provocată prin manopere dolosive viciază consimţământul când este evident că dacă, nu s-ar fi aflat în eroare, partea nu ar fi încheiat contractul, sau l-ar fi încheiat în condiţii substanţial diferite.

(2) Dolul nu se presupune; el trebuie să rezulte neîndoielnic din fapte grave.(3) Dacă dolul a fost săvârşit de un terţ, anularea va fi pronunţată numai dacă partea al cărei

consimţământ ce a fost viciat a cunoscut manoperele dolosive sau putea să le cunoască la data încheierii contractului.”

După cum se poate observa, reglementările propuse în Proiectul Noului Cod civil nu sunt diferite de cele din Codul civil în vigoare.

Din cele prezentate mai sus se poate recurge la o clasificare a dolului în funcţie de consecinţele pe care le are sau nu asupra actului juridic, astfel:

- dolul principal (dolus dans causam contractui)este acela care cade (afectează) asupra unor elemente importante (determinante) la încheierea actului juridic, astfel încât actul juridic nu s-ar fi încheiat dacă nu ar fi existat eroarea provocată; acest fel de dol atrage după sine nulitatea relativă (anulabilitatea) actului juridic respectiv;

- dolul incident (dolus incidens) – (incidental sau secundar) este acela care cade (afectează) asupra unor elemente, împrejurări nedeterminante (neimportante) la încheierea actului juridic respectiv. Actul juridic afectat de acest fel de dol nu este anulabil, el rămâne valabil şi dă dreptul părţii afectate la o acţiune în despăgubire (se poate cere o reducere a prestaţiei – de exemplu).

În ceea ce priveşte structura1 dolului, ca viciu de consimţământ, acesta este alcătuit din două elemente:

1) un element obiectiv (material) care se concretizează prin utilizarea de mijloace viclene (şiretenii, maşinaţii, manopere dolosive etc.) pentru inducerea în eroare.

Elementul obiectiv poate consta fie într-o acţiune pozitivă (fapt comisiv), fie într-o acţiune negativă (fapt omisiv).

De exemplu, un fapt comisiv în materia liberalităţilor poate consta în sugestie sau captaţie (adică specularea afecţiunii sau pasiunii unei persoane pentru a o determina să facă o donaţiei sau un legat).2

Atunci când dolul se manifestă sub forma unui fapt omisiv, se mai utilizează şi expresia de „dol prin reticenţă”3 care este de fapt ascunderea sau necomunicarea celeilalte părţi a unei împrejurări esenţiale pe care aceasta din urmă ar fi trebuit să o cunoască.

2) un element subiectiv (intenţional) care constă în intenţia de a induce în eroare o persoană pentru a putea încheia un act juridic.

În doctrină şi jurisprudenţă, referitor la elementul subiectiv (intenţional) al dolului, au fost făcute precizările:

- provocarea unei erori din simplă neglijenţă, fără rea credinţă, nu constituie dol.4

1 A se vedea şi I. Rucăreanu –op. cit., p. 285; A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., p. 229; Gh. Beleiu – op. cit., p. 157; St. Rauschi – op. cit., p. 89; T. Pop – op. cit., p. 138 – 139; I. Dogaru – op. cit., p. 136; E. Poenaru – op. cit., p. 115; M. Nicolae – op. cit., p. 27; G. Boroi – op. cit., p. 165; P. Truşcă – op. cit., p. 130 – 131.2 A se vedea: C.S.J., D. civ. dec. nr. 1160/1992 în „Probleme de drept 1990 – 1992”, p. 145 3 P. Andrei, „Dolul prin reticenţă în literatura juridică şi practica judiciară” în R.R.D. nr. 9/1982, p. 36 4 D. Cosma – op. cit., p. 166; A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., p. 229

77

- lipsa discernământului şi dolul sub forma captaţiei se exclud.5

- nu există dol atunci când împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cocontractant2.Dolul, pentru a putea fi considerat viciu de consimţământ, trebuie să îndeplinească cumulativ

(s.n.) următoarele două condiţii (cerinţe):- să fie determinant pentru încheierea actului juridic.Această condiţie este expres prevăzută în art. 960 C.civ. prin formularea potrivit căreia

„mijloacele viclene sunt astfel încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat”.

De reţinut că acest caracter determinant al unei împrejurări pentru încheierea actului juridic civil se apreciază ca şi la eroare după un criteriu subiectiv, de la caz la caz ( in concreto) instanţa fiind obligată să aibă în vedere experienţa de viaţă, pregătirea şi alte date privitoare la victima pretinsă a dolului.3

- să provină de la cealaltă parte.Această condiţie se desprinde tot din prevederile art. 960 C.civ., în sensul că „mijloacele

viclene întrebuinţate de una din părţi” nefăcându-se distincţie dacă această condiţie se aplică actelor bilaterale (unde există cealaltă parte) ori actelor unilaterale (ca în cazul sugestiei/captaţiei, la testament).

În doctrină4 se susţine justificat faptul că cea de a doua condiţie, precizată mai sus, este îndeplinită în actele bilaterale şi în situaţiile când:

1) dolul provine de la un terţ, dar cocontractantul are cunoştinţă de această împrejurare (este un fel de complicitate la dol)

2) dolul a fost săvârşit de un reprezentant al cocontractantului (al celeilalte părţi).Proba dolului se desprinde din prevederile alin. 2 al art. 960 C. civ. în sensul că „dolul nu se

presupune”, adică partea care invocă dolul ca viciu de consimţământ la încheierea actului juridic civil, trebuie să-l dovedească.

Deoarece dolul este un fapt juridic stricto-sensu, poate fi dovedit prin orice mijloace de probă, inclusiv proba cu martori sau prezumţii simple.

c) Violenţa Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău

de natură să insufle o temere ce o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.5

Violenţa ca viciu de consimţământ este reglementată în art. 953 C. civ. („Consimţământul nu este valabil când este … smuls prin violenţă”) cât şi prin art. 955, 956, 957 şi 958 C. civ.

Astfel în art. 955 C. civ. se arată „Violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”.

În art. 956 C. civ. se prevede că: „Este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor”.

Art. 957 C. civ. precizează că: „Violenţa este cauză de nulitate a convenţiei şi când s-a exercitat asupra soţului sau a soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor”.

Art. 958 C. civ. stipulează că: „simpla temere reverenţială fără violenţă, nu poate anula convenţia”.

Reglementări cu un conţinut aproximativ la fel se regăseşte şi în art. 935 – 938 din Proiectul Noului Cod Civil, astfel:

5 Tribunalul Jud. Hunedoara – Dec. civ. nr. 98/1982 – în „Revista română de drept” nr. 2/1983, p. 632 Tribunalul Jud. Suceava – Dec. civ. nr. 1398/1986 – în „Revista română de drept” nr. 7/19873 C.S.J. – S.Civ. dec. 2196/1999 în Buletinul jurisprudenţei 1999, p. 94 - 954 A. Ionaşcu – op. cit., p. 85; A. Pop, Gh. Beleiu- op. cit., p. 232; Gh. Beleiu – op. cit., p. 138; G. Boroi – op. cit., p. 166; P. Truşcă – op. cit., p. 131.5 Gh. Beleiu – op. cit, p. 139 şi urm.; T. Popescu – op. cit., p. 103; G. Boroi – op. cit., p. 167 şi urm.; P. Truşcă – op. cit. , p. 132; M. Costin, C. Costin - op. cit., p. 992 – 993.

78

Art. 935 „(1)Violenţa vizează consimţământul când partea încheie contractul sub ameninţarea unui rău considerabil şi actual sau cel puţin iminent în ce priveşte fie persoana, fie averea sa.

Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este îndreptată împotriva unei alte persoane, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost viciat.

Existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea persoanei, precum şi de orice altă împrejurare care a favorizat-o.”

Art. 936 „ Simpla temere izvorâtă din respect fără să fi folosit violenţa, nu îndreptăţeşte anularea contractului”.

Art. 937 „Violenţa atrage anularea contractului şi atunci când este exercitată de un terţ, chiar dacă partea al cărei consimţământ a fost viciat nu o cunoştea şi nici nu putea să o cunoască”.

Violenţa ca viciu de consimţământ poate fi clasificată după două criterii:- după natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate fi: a) violenţa fizică (vis) – există atunci când ameninţarea cu un rău se referă la integritatea

fizică a persoanei sau a bunurilor sale;b) violenţa morală (metus) – se manifestă atunci când ameninţarea cu un rău are în vedere

onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei;- în funcţie de caracterul ameninţării se distinge:a) violenţa (ameninţarea) legitimă (justă) cu un rău este făcută în exercitarea unui drept, nu

conduce la anularea relativă a actului juridic astfel încheiat (de exemplu situaţia în care un creditor îl ameninţă pe debitor cu darea în judecată în cazul în care acesta nu-şi îndeplineşte obligaţia1 pe care o are.)

b) violenţa (ameninţarea) nelegitimă (injustă) cu un rău este făcută fără drept; Această formă determină anulabilitatea actului încheiat sub imperiul unei asemenea temeri.

Violenţa, ca viciu de consimţământ, are în structura sa două elemente constitutive2: - un element obiectiv (exterior) care constă în ameninţarea cu un rău asupra persoanei sau

bunurilor acesteia;- un element subiectiv (interior) care constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate.Temerea trebuie să fie considerabilă şi prezentă la încheierea actului juridic civil, răul

putând să fie şi viitor3. Pentru ca violenţa să fie viciu de consimţământ, trebuie să îndeplinească cumulativ două

condiţii4:- să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil. În acest sens art. 956 C. civ.

precizează că temerea insuflată trebuie să fie „raţionabilă după dânsa” (este vorba de persoana ameninţată), adică de natură a determina încheierea actului juridic şi trebuie să aibă în vedere vârsta, sexul, condiţia persoanei ameninţate, locul unde se exercită violenţa etc.

Răul cu care se ameninţă se poate repercuta asupra persoanelor sau bunurilor acestora.De asemenea, răul se mai poate răsfrânge asupra soţului, soţiei, descendenţilor (copii,

nepoţi) ori ascendenţilor (bunici, părinţi etc.).- ameninţarea să fie injustă (nelegitimă). Această cerinţă trebuie înţeleasă în sensul că nu

orice ameninţare prin ea însăşi constituie violenţă – viciu de consimţământ. Este necesar ca această ameninţare să reprezinte o încălcare a legii, adică să fie nelegitimă.

Această condiţie se regăseşte în art. 958 C. civ. care prevede că simpla temere reverenţială fără violenţă nu este cauză de anulare, adică nu este violenţă ca viciu de consimţământ.

Aşa cum dispune art. 955 C. civ. – ameninţarea cu un rău poate proveni nu numai de la un cocontractant dar şi de la un terţ.

1 C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu – op. cit., vol. II, p. 502; Gh. Beleiu – op. cit., p. 139; G. Boroi – op. cit., p. 168; P. Truşcă – op. cit., p. 133.2 A se vedea: I. Rucăreanu – op. cit., p. 287; A. Pop, Gh. Beleiu –op. cit., p. 243; Gh. Beleiu – op. cit., p. 140; T. Pop. – op. cit., p. 141; E. Poenaru – op. cit., p. 118; M. Nicolae – op. cit., p. 30; M. Diaconescu – „Elemente structurale ale violenţei, viciu al violenţei juridice” în „Dreptul” nr. 9/1998, p. 38 – 52; G. Boroi – op. cit., p. 108; P. Truşcă – op. cit., p. 133; St. Rauschi – op. cit., p. 91.3C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu – op. cit., vol. II, p. 501; G. Boroi – op. cit., p. 169; P. Truşcă – op. cit., p. 133. 4 A se vedea şi A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., p. 233 – 234; Gh. Beleiu – op. cit., p. 140; St. Rauschi – op. cit., p. 91 – 92; T. Pop – op. cit., p. 141 – 142; I. Dogaru – op. cit., p. 165 – 166; E. Poenaru– op. cit., p. 118 – 119; G. Boroi – op. cit., p. 169 – 170.

79

În doctrină1 s-a apreciat că şi starea de necesitate2 în care se află o persoană, care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat, trebuie asimilată violenţei – viciu de consimţământ.

d) LeziuneaLeziunea, ca viciu de consimţământ, a fost definită ca fiind o disproporţie vădită de valoare

între două prestaţii, adică paguba, prejudiciul material suferit de una din părţi din cauza disproporţiilor vădite de valoare între contraprestaţii existente în chiar momentul încheierii convenţiei.

În Codul civil român leziunea este reglementată în art. 951, art. 1157 – 1160, art. 1062 – 1065, dar acestea trebuie raportate la prevederile art. 25 alin. 1din Decretul 32/1954 potrivit cărora „De la data intrării în vigoare a decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de patrusprezece ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere încuviinţarea prealabilă a autorităţilor tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.

Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune.”

Din cele prezentate mai sus rezultă că leziunea, ca viciu de consimţământ, se limitează numai la anumite acte şi putând fi invocată numai de anumite persoane.

Sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

- să fie vorba de acte de administrare;- să fi fost încheiate de minorul între 14 şi 18 ani fără încuviinţarea ocrotitorului legal;- să fie acte cu titlu oneros, comutative; - să fie acte păgubitoare pentru minor3.Demn de remarcat este şi modul de reglementare al leziunii în Proiectul Noului Cod civil.Astfel, potrivit art. 938 alin. (1) „Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, leziunea nu viciază

consimţământul decât în privinţa minorilor şi a persoanelor puse sub interdicţie judecătorească. (2) Există leziune atunci când una din părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă

sau de cunoştinţe a celeilalte părţi stipulează pentru sine ori pentru altul o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.

(3) Leziunea se prezumă în cazul existenţei unei disproporţii considerabile între prestaţii.(4) Leziunea poate exista şi când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa

patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor.”În art. 939 din Proiect este reglementată „Inadmisibilitatea leziunii în diferite contracte” în

sensul că „nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi contracte prevăzute de lege.”

În analiza structurii leziunii se disting mai întâi două concepţii care stau la baza reglementării ei şi anume o concepţie subiectivă şi una obiectivă.

În concepţia subiectivă, leziunea are în vedere două elemente:- un element obiectiv care se referă la disproporţia vădită între contraprestaţii;- un element subiectiv constând în profitarea de starea de nevoie în care se găseşte

cocontractantul.În concepţia obiectivă, leziunea are un singur element şi anume prejudiciul material egal cu

disproporţia de valoare între contraprestaţii.Atât prevederile din Codul civil cât şi cele ale Decretului nr. 32/1954 consacră concepţia

obiectivă despre leziune aşa că cel care invocă leziunea trebuie să dovedească numai vădita disproporţie de valoare între contraprestaţii.1 I. Rucăreanu – op. cit., p. 288 – nota 110; Gh. Beleiu – op. cit., p. 140; St. Rauschi – op. cit., p. 91; I. Dogaru – op. cit., p. 166; C. Hamnagiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu – op. cit., vol. II, p. 503.2 În legislaţia civilă nu găsim o definiţie a stării de necesitate, aceasta fiind definită de art. 23 C. penal „(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de o persoană pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes general. (2) Se află în stare de necesitate şi acela care în momentul săvârşirii faptei nu şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.” 3 P. Truşcă – op. cit., p. 134; G. Boroi – op. cit., p. 171.

80

Sancţiunea în cazul leziunii este anularea actului care se poate face în următoarele condiţii: - leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv întrucât conform art. 1158 C. civ. –

„când leziunea rezultă dintr-un eveniment cauzal neaşteptat nimeni nu are acţiune în resciziune” (în anulare);

- leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic;- disproporţia de valoare între contraprestaţii trebuie să fie vădită.De regulă, majorul nu poate invoca leziunea ca viciu de consimţământ aşa cum se prevede în

art. 1165 C. civ. - „majorul nu poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune”.De la această regulă, legea prevede două excepţii şi anume:1) în cazul convenţiilor de salvare maritimă (art. 60 din Ordonanţa nr. 42/1997 privind

navigaţia civilă);2) în cazul în care, după acceptarea succesiunii expres sau tacit „succesiunea ar fi absorbită

sau micşorată cu mai mult de jumătate, prin descoperirea unui testament, necunoscut în momentul acceptării” (art. 694 teza a II-a C. civ.).

II. Obiectul actului juridic civil1 Definiţie: Obiectul actului juridic civil a fost definit ca fiind „conduita părţilor stabilită prin acel act

juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute”1.

Obiectul actului juridic civil este o condiţie de fond esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.

Din definiţie se poate constata că obiectul actului juridic civil coincide cu obiectul raportului juridic civil care s-a născut din actul juridic respectiv.

Întocmai ca şi in cazul „obiectului raportului juridic civil” unde sunt luate în considerare şi bunurile la care se referă conduita părţilor şi pentru obiectul actului juridic civil bunurile pot fi socotite ca obiect derivat al actului juridic civil (art. 963 C. civ. dispune că „numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”).

„Obiectul” şi „conţinutul” actului juridic civil se găsesc în aceeaşi corelaţie ca şi „obiectul” şi „conţinutul” raportului juridic civil. Prin urmare, deşi se află într-o strânsă legătură, nu trebuie confundate acţiunile şi inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute părţile actului juridic civil – care constituie obiectul actului juridic civil – cu drepturile subiective civile şi obligaţiile la care dă naştere actul juridic – care formează conţinutul nu efectele actului juridic civil2.

2 Condiţii de valabilitateAcestea sunt generale şi speciale.a) condiţiile generale sunt:- obiectul să existe;- obiectul să fie în circuitul civil;- obiectul să fie determinat sau determinabil;- obiectul să fie posibil;- obiectul să fie licit şi moral.b) condiţii speciale (pentru anumite acte juridice):- în actele translative sau constitutive de drepturi se cere ca transmiţătorul să fie titularul

acelui drept;- în actele „intuitu personae” se cere ca obiectul să constea într-un fapt personal al

debitorului;- existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare prevăzute de lege.3 Analiza condiţiilor de valabilitate ale obiectului actului juridic civil.a) Condiţii generale:

1 Gh. Beleiu – op. cit., p. 161; M. Nicolae – op. cit., p. 35; G. Boroi – op. cit., p. 173; P. Truşcă – op. cit., p. 136; M. Costin, C. Costin – op. cit., p. 659 şi urm.2 Gh. Beleiu – op. cit., p. 143; G. Boroi – op. cit., p. 174; P. Truşcă – op. cit., p. 136.

81

1. Obiectul actului juridic civil trebuie să existe, este condiţia esenţială (primordială), cea mai importantă cerinţă pentru valabilitatea obiectului actului juridic civil, deoarece dacă obiectul lipseşte, nu există, nu se mai pune problema îndeplinirii celorlalte condiţii.

Atunci când obiectul actului juridic civil priveşte un bun sunt incidente următoarele reguli:- dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului juridic, condiţia nu este

îndeplinită şi deci actul juridic nu este valabil. Această regulă îşi găseşte aplicabilitatea în prevederile art. 1311 C. civ. care prevede că „Dacă în momentul vânzării, lucrul vândut este pierit în tot, vinderea este nulă. Dacă a pierit numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract, sau a pretinde reducerea preţului.”;

- dacă bunul există în momentul încheierii actului juridic, cerinţa „să existe” este îndeplinită;- bunurile viitoare pot forma, în principiu, obiect valabil al actului juridic civil (de exemplu

o recoltă viitoare, lucrul ce urmează a fi confecţionat etc).Excepţiile de la această regulă sunt prevăzute în art. 965 C. civ.: „Lucrurile viitoare pot fi

obiectul obligaţiei. Nu se poate face renunţare la o succesiune ce nu este deschisă, nici nu se poate face învoire asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui succesiune este în chestiune.”

În sistemul Codului civil bunurile viitoare ale debitorului nu pot face obiectul unei convenţii de ipotecă.1

În conformitate cu prevederile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, ipoteca poate avea ca obiect chiar imobilul ce se va construi sau cumpăra cu creditul garantat.

2. Obiectul trebuie să fie în circuitul civil aşa cum prevede art. 963 C. civ. – „Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”. Această regulă se regăseşte şi în prevederile art. 1310 C. civ. conform căruia „Toate lucrurile care sunt în comerţ2 pot să fie vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta.”

Prin bunuri aflate în circuitul civil se înţelege acele bunuri care sunt susceptibile a face obiectul unor acte translative sau constitutive sau mai bine zis, bunurile care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile, indiferent dacă avem în vedere bunuri care pot circula neîngrădit (bunurile alienabile) sau despre bunuri care pot circula în anumite condiţii restrictive (armele şi muniţiile, materialele explozive, produsele şi substanţele stupefiante, deşeurile toxice, metalele preţioase etc.).

Precizăm că şi unele bunuri scoase din circuitul civil pot forma obiectul anumitor acte juridice (de exemplu bunurile proprietate publică pot constitui obiectul derivat al unui contract de concesiune sau de închiriere)3.

3. Obiectul actului juridic să fie determinat sau determinabil este regula consacrată atât în art. 948 C. civ. unde, făcându-se referire la condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii arată la pct. 3 că una din condiţii este ca aceasta (convenţia) să aibă „un obiect determinat”, cât şi de art. 964 C. civ. care precizează „ obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat cel puţin în specia sa.

Cantitatea obiectului poate fi necertă de este posibilă determinarea sa.”Un obiect este determinat atunci când se precizează în actul juridic respectiv elementele care

îl individualizează şi determinabil, când în actul juridic se prevăd suficiente elemente necesare determinării lui în viitor.

Această condiţie se impune a fi respectată în toate cazurile sub sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic civil, indiferent în ce constă obiectul conduitei părţilor – acţiune, abstenţiune, bun ori lucru.

Atunci când obiectul actului juridic se referă la un bun individual determinat (res certa), această cerinţă de valabilitate a obiectului actului juridic este îndeplinită prin ipoteză, determinarea

1 Art. 1775 C. civ. prevede: „Bunurile viitoare ale debitorului nu pot fi obiectul unei ipoteci.”2 În circuitul civil – Florin Ciutacu- op. cit., p. 501, nota 13373 A se vedea şi Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, publicată în Monitorul Oficial nr. 448/1998.

82

făcându-se prin menţionarea în actul juridic civil a caracteristicilor particulare (de exemplu în cazul unui autoturism, acesta se individualizează prin marcă, tip, serie etc.).

În situaţia bunurilor determinate generic (res genera), această cerinţă este îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantităţii, calităţii1, valorii, fie prin stabilirea numai a unui criteriu de determinare care se va folosi în momentul executării actului juridic, individualizarea făcându-se prin cântărire, măsurare, numărare etc.

4. Obiectul actului juridic să fie posibil Cerinţa de valabilitate a obiectului juridic de a fi posibil este dată de regula de drept - ad

impossibilium, nulla obligatio adică nimeni nu poate fi obligat la imposibil. Imposibilitatea obiectului este echivalentă cu lipsa obiectului, situaţie care atrage nulitatea absolută a actului juridic.

Această condiţie nu ar fi îndeplinită decât în situaţia în care ne aflăm într-o imposibilitate absolută (obiectivă), adică obiectul este imposibil pentru oricine. Atunci când imposibilitatea este relativă, în sensul obiectul este imposibil numai pentru un anumit debitor – obiectul actului juridic este posibil, deci actul juridic este valabil şi în caz de neexercitare culpabilă din partea debitorului, creditorul are dreptul să fie despăgubit.

Imposibilitatea poate fi de ordin material (în sensul că obiectul actului juridic nu poate fi înfăptuit datorită unei stări de fapt) sau de ordin juridic (când se datorează unei prevederi legale).

5) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit şi moral Condiţia de mai sus se regăseşte în conţinutul art. 5 din C. civ., conform căruia: „Nu se

poate deroga prin convenţie sau dispoziţii particulare2 de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.

În situaţia în care obiectul actului juridic este ilicit, sancţiunea va fi nulitatea absolută sau relativă în funcţie de norma imperativă încălcată – dacă este de ordine publică sau de ordine privată.

Menţionăm că referitor la condiţiile obiectului obligaţiei în Proiectul Noului Cod civil se precizează clar că „obligaţia trebuie să aibă un obiect posibil determinat sau cel puţin determinabil (art. 941).

b) Condiţii speciale1. În actele translative sau constitutive de drepturi reale se cere ca cel care se obligă să fie

titularul dreptului. Această cerinţă specială rezidă în principiul de drept potrivit căruia „nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are ori la mai mult decât are”, principiul transpus prin adagiile: „nemo dat quad non habet”; „nemo plus juris ad alien transfere potest, quam ipse habet”.

Într-o altă formulare această cerinţă presupune că o parte nu poate promite într-un act juridic fapta altuia ci numai propria sa faptă, cu excepţia când promisiunea se face în calitate de reprezentant al acelei persoane. De exemplu, dacă o persoană a instituit o ipotecă asupra unui imobil care nu este a lui, actul juridic astfel încheiat ar fi nul deoarece nu este proprietarul imobilului.

2. În situaţia actelor juridice cu caracter strict personal – (intuitu personae) cum ar fi contractul de mandat, contractul de antrepriză, contractul de angajare a unui avocat etc., se cere ca obiectul actului juridic să fie un fapt personal al celui care se obligă, deoarece contractantul a încheiat actul juridic în considerarea (având în vedere) însuşirilor acestuia.

3. Existenţa autorizaţiei administrative sau juridice prevăzute de lege.Anumite acte juridice care au ca obiect anumite bunuri, nu pot fi încheiate dacă nu se obţine

autorizaţia administrativă prevăzută de lege. Sancţiunea nerespectării acestei cerinţe este nulitatea absolută a actului juridic.

Reamintim ca exemple actele ale căror obiect circulă în condiţii restrictive (armele şi muniţiile al căror regim este reglementat prin legea nr. 295/2004 – potrivit căreia înstrăinarea acestora se poate face numai prin intermediul armurierilor din România autorizaţi să comercializeze astfel de arme).

1 Obiectul este determinat şi atunci când părţile stabilesc cantitatea, fără să precizeze însă calitatea, întrucât, părţile nederogând prin stipulaţie expresă îşi va găsi aplicare criteriul legal de stabilire a calităţii, criteriu prevăzut de art. 1103 C. civ., potrivit căruia „dacă datoria este un lucru determinat numai prin specia sa, debitorul, ca să se libereze, nu este dator a-l da de cea mai bună specie, nici însă de cea mai rea.” 2 „Acte juridice unilaterale” conform F. Ciutacu – op. cit., p. 25

83

De asemenea, în sistemul Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, până la rambursarea integrală a creditului, imobilul ipotecat poate fi înstrăinat de către debitorul care a constituit ipoteca, numai cu acordul prealabil al creditorului ipotecar sub sancţiunea nulităţii absolute1.

III. Cauza (scopul) actului juridic civil2

1. DefiniţieCauza sau scopul este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit

la încheierea unui asemenea act.Reamintim că, potrivit art. 948 pct. 4 C. civ. pentru existenţa valabilă a unei convenţii este

necesară, pe lângă celelalte condiţii, şi ca aceasta să aibă „o cauză licită”. În art. 966 C. civ. se precizează de asemenea că „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau neclintită nu poate avea nici un efect”(s.n.).

De asemenea trebuie menţionat faptul că deşi dispoziţiile referitoare la cauză au în vedere materia comerţului, se admite unanim că acest element este o condiţie esenţială pentru validitatea actului juridic civil indiferent dacă este unilateral, bi sau multilateral.3

În vederea unei mai bune înţelegeri a cauzei ca o condiţie esenţială de validitate şi generală a actului juridic, se impun a fi făcute următoarele precizări:

- cauza este o parte a voinţei juridice, alături de consimţământ. Cauza, ca element de natură psihologică, dă răspuns la întrebările „de ce?” sau „pentru ce”, „care este scopul” pentru care s-a încheiat actul juridic;

- cauza este independentă de consimţământ, este elementul psihologic care determină consimţământul în sensul că răspunde la întrebarea „pentru ce” partea a încheiat actul juridic civil iar consimţământul scoate în evidenţă dacă partea a dorit (a voit) sau nu să se oblige juridic prin acel act.

De asemenea după cum am prezentat anterior, actul juridic pentru a fi valabil încheiat trebuie ca voinţa liber exprimată să fie determinată de un scop care să nu contravină normelor legale şi morale.

Obiectul actului juridic dă răspuns la întrebarea „ce se datorează?” (qui debetur) iar cauza dă răspuns întrebării „pentru ce se datorează?”.

Legea (art. 948 C. civ.) enumeră distinct cauza alături de consimţământ şi de obiect.- cauza (scopul) ca cerinţă esenţială pentru existenţa valabilă a actului juridic civil nu se

confundă cu izvorul efectelor juridice deoarece s-ar ajunge să se confunde un element al actului juridic civil cu însuşi actul (s-ar confunda partea cu întregul).

De asemenea, expresia „cauză” din sintagma „cauza actului juridic” (element al actului) nu este folosită în sens filosofic (causa eficiens) ci în sens juridic (causa finalis) adică un scop menit a fi atins prin încheierea actului.

Deşi aparent „cauza” în sens juridic (causa finalis) ar urma efectul în sensul că realizarea scopului propus este ulterioară momentului încheierii actului juridic, în realitate, cauza precede efectul întrucât prefigurarea mentală a scopului urmărit se realizează înainte şi în vederea încheierii actului juridic.4

2 Elementele cauzei actului juridic civilÎn structura cauzei (scopului) intră două elemente5 : scopul imediat şi scopul mediat.

1 Art. 5 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar. A se vedea şi G. Boroi – op. cit., p. 178.2 Gh. BeleiuU – op. cit., p. 146; D. Cosma – op. cit., p. 221; A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., p. 253; I. Dogaru – op.cit., p. 179 – 180; St. Rauschi – op. cit., p. 96; T. Pop – op. cit., p. 148; E. Poenaru – op. cit., p. 128; M. Nicolae – op. cit., p. 42-43; C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu – op. cit.,vol. II, p.512 şi urm; M. Costin, C. Costin – op. cit., p. 124-125. 3 Termenul de cauză este folosit şi în Dreptul procesual civil unde printre „elementele acţiunii civile” se enumeră şi cauza care a fost definită ca fiind scopul către care se îndreaptă voinţa celui care reclamă sau se apără, scopul care exprimă şi caracterizează voinţa juridică a acestuia de a afirma pretenţia sa în justiţie, scop explicat cu împrejurările şi motivele speciale care au determinat cum putea să acţioneze – E. Heroveanu – citat de V. M. Ciobanu în „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, Ed. Naţional, 1996, p. 263. În acest sens, a se vedea şi D. Radu, Gh. Durac, „Drept procesual civil”, Ed. Junimea Iaşi, 2001, p. 177; I. Leş – „Principii şi instituţii de drept procesual civil”, vol. I, p. 245-247, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998. 4 A se vedea A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit. – 1980, p. 253; G. Boroi – op. cit. – 2001, p. 179; Gh. Beleiu – op. cit., p. 146; P. Truşcă – op. cit., p. 142 – 143.5 A se vedea Gh. Beleiu – op. cit., p. 146; G. Boroi – op. cit., p. 179; A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., p. 253; T. Pop – op. cit., p. 148; St. Rauschi – op. cit., p. 96; D. Cosma – op. cit., p. 222; P. Truşcă – op. cit., p. 143.

84

a) Scopul imediat (causa proxima) – cunoscut şi ca scopul obligaţiei, este stabilit pe principalele categorii de acte juridice, astfel:

- în contractele sinalagmatice – cauza este reprezentarea mentală de către fiecare parte a contraprestaţiei (adică o parte se obligă ştiind că la rândul său şi cealaltă parte se obligă);

- în contractele unilaterale cu titlu gratuit scopul imediat este intenţia de a gratifica (animus donandi);

- în actele juridice (contractele) reale cauza imediată este prefigurarea remiterii bunului (predării);

- în contractele aleatorii – scopul imediat este prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde şansa unui câştig sau riscul unei pierderi.

Scopul imediat se caracterizează prin faptul că este un element abstract (este rezultatul unui proces de generalizare) şi invariabil (este acelaşi, este comun) în cadrul unei anumite categorii de acte juridice civile.

De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare (contract sinalagmatic) scopul imediat este dovedirea de către cumpărător a dreptului de proprietate asupra bunului cumpărat, iar scopul imediat al vânzătorului este plata preţului lucrului vândut, fără nici o deosebire de la un contract la altul.

În cazul actelor juridice unilaterale, în principiu, scopul imediat este stabilit pentru fiecare tip de asemenea act. Astfel, în cazul promisiunii publice de recompensă scopul obligaţiei promitentului constă în prefigurarea mentală a executării prestaţiei pentru care urmează a plăti recompensa; în cazul acceptării unei succesiuni scopul imediat îl constituie consolidarea calităţii de moştenitor; în cazul recunoaşterii de paternitate, scopul imediat îl constituie stabilirea legăturii de filiaţie între cel ce face recunoaşterea şi cel recunoscut, etc.

b) Scopul mediat (causa remata) numit şi motivul actului juridic civil, este de fapt motivul determinant pentru încheierea actului juridic şi se referă fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile unei persoane.

Caracteristic scopului mediat este faptul că este concret şi variabil de la o categorie de acte la alta şi chiar în cadrul aceleaşi categorii de la un act la altul. De exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare scopul mediat al consimţământului îl formează destinaţia ce urmează a se da lucrului cumpărat, element ce variază de la cumpărător la cumpărător (o persoană cumpără un apartament pentru a locui, altă persoană cumpără un apartament pentru a-l dona cuiva), respectiv de la vânzător la vânzător (o persoană vinde un teren pentru ca din suma obţinută ca preţ să-şi cumpere un autoturism, iar altă persoană vinde un autoturism pentru ca din suma obţinută să-şi plătească o datorie etc.).

3 Cerinţele valabilităţii cauzei actului juridic civil Existenţa valabilă a cauzei actului juridic civil este determinată de îndeplinirea cumulativă a

următoarelor trei condiţii (cerinţe):a) să existe;b) să fie reală;c) să fie licită şi morală.

a) cauza să existe: această condiţie este prevăzută în mod expres în art. 966 C. civ. care prevede că „Obligaţia fără cauză (…) nu poate avea nici un efect”. Aceasta este interpretată diferit în literatura de specialitate:

Unii autori susţin că lipsa cauzei se confundă cu cauza falsă care la rândul ei nu este decât o eroare asupra cauzei1. Alţi autori consideră că de regulă absenţa cauzei se reduce propriu zis la o eroare asupra existenţei cauzei2, iar într-o altă opinie, în ceea ce priveşte scopul imediat, inexistenţa şi falsitatea cauzei nu se confundă în toate cazurile, iar în ceea ce priveşte scopul mediat, lipsa acestuia se reduce la eroare asupra cauzei, deci la cauză falsă3.

1 A. Ionaşcu – op. cit., p. 912 St. Raunchy – op. cit., p. 973 D. Cosma – op. cit., p. 229 şi urm.

85

În ceea ce ne priveşte ne raliem opiniei1 potrivit căreia rezolvarea problemei „lipsei cauzei” trebuie să se bazeze pe o dublă distincţie – în sensul că pe de o parte trebuie deosebit scopul mediat de scopul imediat şi pe de altă parte trebuie deosebite „cauzele lipsei de cauză”:

- când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, atunci atât scopul mediat cât şi scopul imediat lipsesc, deoarece în structura voinţei juridice intră consimţământul şi cauza, ambele presupunând existenţa discernământului; într-o asemenea situaţie lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic deoarece aceasta este sancţiunea care intervine în situaţia lipsei discernământului;

- când lipsa cauzei se datorează lipsei scopului imediat (lipsei contraprestaţiei în contractele sinalagmatice, lipsei predării bunurilor în actele juridice reale, lipsei riscului în actele juridice aleatorii, lipsei intenţiei de a gratifica în cazul liberalităţilor etc.) – în aceste situaţii lipseşte un element esenţial al actului juridic civil, iar lipsa scopului imediat se răsfrânge asupra scopului mediat lăsându-l fără suport juridic, astfel încât sancţiunea va fi nulitatea absolută.

b) cauza să fie realăAceastă cerinţă este consacrată tot în art. 966 C. civ. conform căruia „obligaţia (…) fondată

pe o cauză falsă (…) nu poate avea nici un efect”.Cauza nu este reală, ci este falsă, dacă există eroare asupra motivului determinant, adică

asupra scopului mediat.Condiţia de mai sus scoate în evidenţă legătura strânsă ce există între eroarea viciu de

consimţământ2 (cu cele două forme ale sale – error in substantiam şi error in personam) şi admisibilitatea motivului determinant ca scop imediat. De exemplu s-ar putea obţine anularea unui legat3 pentru cauză falsă dacă se face dovada că testatorul nu a ştiut că i se va naşte un copil şi că dacă ar fi cunoscut această împrejurare nu ar mai fi lăsat legatul.

Falsitatea cauzei atrage anulabilitatea (nulitatea relativă) a actului juridic, deoarece existenţa ei este de natura erorii care se sancţionează cu nulitatea relativă.

Cauza este falsă şi atunci când într-un act juridic nenumit (atipic) ar exista eroare asupra scopului imediat – cum este cazul vânzării lucrului altuia, situaţie în care cumpărătorul de bună credinţă îşi reprezintă greşit contraprestaţia vânzătorului neproprietar4.

c) Cauză să fie licită şi moralăŞi această cerinţă este reglementată de art. 966 C. civ. potrivit căruia „obligaţia (…) nelicită

nu poate avea nici un efect”. În art. 968 C. civ. se defineşte conţinutul cauzei nelicite astfel: „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.”

Aşa cum se poate observa din prevederile celor două articole, în concepţia legiuitorului, cerinţa cauzei de a fi morală nu este distinctă, ea apare ca o componentă a cerinţei cauzei de a fi licită, această din urmă cuprinzând şi o a doua componentă care vizează concordanţa cauzei cu legea.

În doctrină s-a pus problema corelaţiei dintre prevederile art. 998 C. civ. cu cele ale art. 5 din C. civ., întrucât aparent ar exista o suprapunere între sferele de aplicare ale celor două texte. S-a ajuns la o concluzie justă în sensul că prevederile art. 998 C. civ. nu sunt inutile deoarece în baza art. 5 C. civ. („Nu se poate deroga prin convenţii ori dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”) pot fi nule numai actele juridice având o cauză ce contravine dispoziţiilor exprese (s.n.) care interesează ordinea publică şi morala, astfel că vor fi declarate nule numai în baza art. 968 C. civ. acele acte juridice a căror cauză, deşi imorală, nu contravine unor dispoziţii legale exprese (de exemplu o convenţie încheiată cu scopul începerii, menţinerii sau reluării unei relaţii de concubinaj)5.

1 A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., p. 259-260; Gh. Beleiu – op. cit., p. 147; T. Pop – op. cit., p. 148; E. Poenaru – op. cit., p. 129; M. Nicolae – op. cit., p. 44-45; G. Boroi – op. cit., p. 181; P. Truşcă – op. cit., p. 144; M. Costin, C. Costin – op. cit., p. 124-125.2 Gh. Beleiu – op. cit., p. 148; St. Rauschi – op. cit.,p. 97; G. Boroi – op. cit., p. 182; P. Truşcă – op. cit., p. 145.3 „Legat” – o dispoziţie testamentară prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane care la decesul său urmează să dobândească cu titlu gratuit întregul său patrimoniu sau o fracţiune din acesta, sau anumite bunuri succesorale determinate. Constituie un act unilateral de voinţă, o liberalitate pentru cauză de moarte (M. Costin, C. Costin – op. cit., p. 573).4 A se vedea în acest sens M. Nicolae - „Actul juridic civil în dreptul civil român. Curs selectiv pentru licenţă 2000 – 2001”, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2001, p. 44; I. P. Filipescu „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Ed. Actami, 1994, p. 44.5 A se vedea şi Decizia nr. 12/1991 a fostei C.S.J. în „Dreptul” nr. 1/1992, p. 106.

86

Sancţiunea care intervine în cazul cauzei ilicite (imorale) este nulitatea absolută a actului juridic respectiv1.

De reţinut că în cazul actelor juridice civile numite (tipice) numai scopul mediat poate fi ilicit, numai acesta este elementul subiectiv concret care poate exprima concordanţa sau neconcordanţa cu legea. În cazul actelor juridice nenumite (atipice) este posibil ca şi scopul imediat să aibă caracter ilicit, cum ar fi, de exemplu, într-o convenţie prin care „x” se obligă să plătească lui „y” o sumă de bani dacă acesta din urmă săvârşeşte o anumită infracţiune.

4. Proba cauzei

Este reglementată în art. 967 C. civ. care dispune: „Convenţia este valabilă cu toate că cauza nu este expresă. Cauza este prezumată prin dovada contrarie”.

Din conţinutul articolului citat se constată că legiuitorul a instituit două prezumţii:- prezumţia de valabilitate a cauzei indiferent de faptul redării ei în înscrisul constatator al

actului juridic2;- prezumţia de existenţă a cauzei, fapt ce înseamnă că ea nu trebuie dovedită.Ambele prezumţii legale sunt relative (juris tantum). Deci cel care invocă lipsa ori nevalabilitatea

cauzei actului juridic, are sarcina probei.3

Întrucât este vorba de un fapt juridic stricto-sensu, orice mijloc de probă este admisibil.În finalul acestor probleme mai consemnăm faptul că în Proiectul Noului Cod civil sunt

prevăzute în art. 944 condiţiile pentru existenţa valabilă a cauzei astfel: „(1) Obligaţia fără cauză ori întemeiată pe o cauză contrară legii, ordinii publice sau bunelor moravuri, nu poate produce efecte.

(2) Cauza este prezumată ilicită atunci când contractul este încheiat pentru a se eluda aplicarea unei prevederi legale imperative.

(3) Cauza licită trebuie să fie comună, iar în lipsă, nu poate atrage nulitatea contractului decât dacă cealaltă parte contractantă a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.

(4) Contractul este valabil chiar dacă nu prevede expres cauza obligaţiilor.(5) Existenţa cauzei valabile se prezumă până la proba contrarie.”

1 A se vedea Curtea de Apel Ploieşti – decizia civilă nr. 211/1998 în „Buletinul jurisprudenţei” – Sem. I – 1998, p. 198.2 A se vedea Curtea de Apel Bucureşti, Secţia IV civilă, Decizia nr. 157/1999 în „Culegere de practică judiciară civilă”, 1999, p. 24 – 27. 3 A se vedea şi decizia nr. 39 /1994 a fostei C.S.J. în complet de 7 judecători, în „Buletinul jurisprudenţei”, 1994, p. 45.

87

CURSUL Nr. 9

FORMA ŞI MODALITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

I. Forma actului juridic civil1. Noţiune. Principiul consensualismului1.1. NoţiuneForma actului juridic civil a fost definită ca fiind „modalitatea de exprimare a manifestării

de voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica ori strânge un raport juridic civil concret.”1

Expresia „forma actului juridic” are pe lângă sensul restrâns (stricto sensu) precizat mai sus şi un sens larg (lato sensu) care desemnează trei cerinţe de formă: - forma cerută pentru validitatea actului juridic (forma „ad validitatem” sau „ad solemnitatem”); - forma cerută pentru probarea actului juridic (forma „ad probationem”); - forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.

1.2. Principiul consensualismuluiForma actului juridic în sens restrâns – prin care înţelegem modul de exteriorizare a voinţei,

a hotărârii de a încheia un act juridic – este guvernată de principiul consensualismului.Principiul consensualismului în dreptul civil este acea regulă de drept potrivit căreia simpla

manifestare de voinţă este nu numai necesară ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil din punctul de vedere al formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice.2

Principiul consensualismului consacră regula de drept în conformitate cu care, pentru a produce efecte civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.

De menţionat că în Codul civil, principiul consensualismului nu este consacrat expres. Aceasta rezultă din două împrejurări şi anume: pe de o parte acest principiu al consensualismului este consacrat pentru anumite acte juridice civile cum ar fi art. 1295, alin. 1, C. Civ. care prevede că „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, în dată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat” sau în contractele translative de drepturi reale aşa cum prevede art. 971, C. civ. conform căruia, „În contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii sau un alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”, iar pe de altă parte legea civilă consacră expres excepţiile de la principiul consensualismului (care de fapt sunt cele tei cerinţe ale formei actului juridic civil forma cerută „ad validatium”, forma cerută „ad probationem” şi forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi).3

De asemenea nu este lipsit de interes de a preciza încă odată că art. 948 C. civ. nu enumeră şi forma printre condiţiile esenţiale ale convenţiei.4

1.3. Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil

Criteriile clasificării condiţiilor de formă ale actului juridic civil sunt: a) După consecinţele juridice ale nerespectării lor se disting:

– forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil („ad validitatem” sau „ad solemnitatem”), nerespectarea ei atrăgând nulitatea actului („negotium”);

– forma cerută pentru probarea actului juridic civil („ad probationem”), a cărei nerespectare atrage imposibilitatea dovedirii actului juridic nu valabilitatea acestuia;

– forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic civil faţă de terţi, are drept consecinţă sancţiunea inopozabilităţii faţă de terţi, în sensul că aceştia din urmă pot să facă abstracţie, sunt în drept să ignore actul juridic („negotium”) care trebuie adus la cunoştinţa altor persoane prin îndeplinirea formalităţii impuse de lege în acest scop.

1 Gh. Beleiu – op. cit, p. 149; G. Boroi – op. cit, p. 183; P. Truşcă – op. cit, p. 147, 148.2 Idem: a se vedea şi M. Costin, C. Costin – op. cit, p. 187.3 Gh. Beleiu – op. cit, p. 150; G. Boroi – op. cit, p. 183-184; M. Nicolae – op. cit, p. 48; P. Truşcă – op. cit, p. 148.4 O abordare practică a principiului consensualismului se poate observa în Dec. nr. 421/1992 a Curţii Supreme de Justiţie, în „Dreptul” nr. 10/1992, p. 88-89; Dec. nr. 92/1992 a secţiei economice a C.S.J. în „Dreptul” nr. 5-6/1993, p. 127.

88

b) În funcţie de izvorul (sursa) care cere o anumită formă pentru actul juridic civil, sunt deosebite:– forma legală – acea dispusă (impusă) de legea civilă;– forma convenţională (voluntară) – acea formă impusă de părţi.

2. Forma cerută „ad validitatem”2.1. Noţiune, justificare, caractere şi cerinţe.Forma cerută pentru validitatea actului juridic poate fi definită ca fiind acea condiţie de

validitate, esenţială şi care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte în mod valabil.

Raţiunile care stau la baza instituirii de către lege sau chiar de către părţi1 a formei necesare pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil sunt:

– atenţionarea părţilor asupra importanţei deosebite pe care o au anumite acte juridice pentru patrimoniul celui care le face sau pentru patrimoniile celor care le fac (de pildă – în cazul donaţiei, al ipotecii convenţionale, al renunţării expuse la succesiune etc.);

– asigurarea libertăţii şi certitudinii consimţământului (ca în cazul testamentului);– exercitarea unui control al societăţii prin organele statului, asupra actelor juridice civile

care prezintă o importanţă juridică ce depăşeşte interesele părţilor (ca în cazul înstrăinării de terenuri, al contractelor de societate comercială etc.).

Caracterele juridice ale formei cerute ad valididatem sunt:– este un element constitutiv (esenţial) al actului juridic, lipsa acestuia atrăgând nulitatea

absolută a actului juridic civil în cauză;– presupune manifestarea expresă de voinţă fiind incompatibilă cu manifestarea tacită a

voinţei;– este exclusivă în sensul că pentru un anumit act juridic civil solemn, trebuie îndeplinită o

anumită formă (de regulă forma autentică) excepţie făcând prevederile art. 859 C. civ. – privind testamentul.

Condiţiile cerute a fi respectate pentru asigurarea formei „ad validitatem” sunt2:– toate clauzele actului juridic civil (adică întregul act) trebuie să îmbrace forma cerută

pentru valabilitatea sa (în principiu nu este admisibil actul „per relationem” adică prin trimiterea la o sursă externă pentru determinarea conţinutului actului juridic);

– actul juridic aflat în interdependenţă cu un act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (de exemplu: mandatul dat pentru încheierea unui act juridic solemn trebuie constatat printr-o procură autentică);

– actul juridic care a determinat ineficienţa actului solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (excepţia o constituie legatul care poate fi revocat şi tacit).

2.2. Aplicaţii ale formei „ad validitatem”Actele juridice civile principale pentru care legea prevede imperativ forma „ad validitatem”

sunt:– contractul de donaţie (art. 813 C. civ. – „Toate donaţiunile se fac prin act autentic”);– subrogarea în drepturile creditorului consimţită de debitor; (art. 1107 pct. 2, C. civ. –

„când debitorul se împrumută cu o sumă spre a-şi plăti datoria şi subrogă pe împrumutător în drepturile creditorului. Ca să fie valabilă această subrogaţie, trebuie să se facă actul de împrumut şi chitanţa înaintea tribunalului3 să se declare în actul de împrumut că suma s-a luat pentru a face plata şi în chitanţă să fie declarat că plata s-a făcut cu banii daţi pentru aceasta de noul creditor. Această subrogaţie se operează fără concursul voinţei creditorului.)”

– ipoteca convenţională – art. 1772 C. civ. dispune că „Ipoteca convenţională nu va putea fi constituită decât prin act autentic”4;

1 G. Boroi – op. cit, p. 184, nota 1, subsol. 2 Gh. Beleiu – op. cit, p. 151; St. Rauschi – op. cit, p. 9; M. Nicolae – op. cit, p. 49-50; P. Truşcă – op. cit, p. 150.3 Prin expresia „chitanţa înaintea tribunalului” se înţelege chitanţa întocmită în forma autentică de către notarul public (a se vedea Art. 58-67 din Legea nr. 36/1996 a notarilor publici şi a activităţii notariale - Fl. Ciutacu – op. cit., p. 441, nota nr. 967).

89

– testamentul: art. 858 C. civ. prevede că „Un testament poate fi sau olograf, sau făcut prin act autentic sau în forma mistică”;

– revocarea expresă a unui legat (art. 920 C. civ.);– acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar (art. 704 C. civ. şi art. 76 alin. 4 din

Legea nr. 36/1995);– renunţarea expresă la succesiune (art. 76 din Legea nr. 36/1995);– actul constitutiv al societăţii comerciale (art. 5, alin. 6, art. 17, art. 36 şi art. 56, lit. a din

Legea nr. 31/1990, republicată);– contractul de arendare scris (art. 3 şi art. 6, alin. 1 şi 4 din Legea nr. 16/1994);– actul de mecenat1, care se încheie în formă autentică (art. 1, alin. 4 din Legea nr.

32/1994, cu modificările ulterioare);– exprimarea în scris a consimţământului de a dona organe, ţesuturi şi celule de origine

umană, în scop terapeutic (art. 144, lit. a-f din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii)2;

– exprimarea consimţământului părinţilor fireşti sau după caz a tutorelui se dă în faţa instanţei judecătoreşti (art. 15, alin. 1 din Legea nr. 273/2004 privind regimul adopţiei3. În art. 15 alin. 2 se precizează că „În cazul adopţiei copilului de către soţul părintelui său, consimţământul părintelui firesc se dă în formă autentică prin act notarial”);

– actele juridice între vii de înstrăinare a terenurilor de orice fel situate în intravilan şi extravilan (art. 2, alin. 1 şi alin. 2, Titlul X cu privire la circulaţia juridică a terenurilor din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei4 art. 2, alin. (1) „Terenurile cu sau fără construcţii, situate în intravilan şi extravilan, indiferent de destinaţia sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute. (2) În cazul în care prin acte juridice între vii se constituie un drept real asupra unui teren cu sau fără construcţie, indiferent de destinaţia sau întinderea acestuia, dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător”;

– contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii, care sub sancţiunea nulităţii trebuie încheiat în scris (art. 40, alin. 1 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice);

– contractul de constituire a garanţiei reale mobiliare trebuie încheiat în forma unui înscris autentic sau sub semnătură privată şi trebuie semnat de către debitor (art. 14, alin. 2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999) această din urmă cerinţă ridicând forma scrisă la rang de condiţie de validitate5.

– actele constitutive ale asociaţiilor şi fundaţiilor fără scop patrimonial (art. 6, alin. 1 şi art. 16, alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 referitor la asociaţii şi fundaţii, cu modificările şi completările aduse prin Ordonanţa Guvernului nr. 37/2003), cu modificările şi completările ulterioare;

– contractul de voluntariat care trebuie încheiat în formă scrisă (art. 6, alin. 1 din Legea nr. 195/2001 a voluntariatului).

3. Forma cerută „ad probationem”

4 A se vedea în acest sens C.S.J. s. com. Dec. nr. 129/1996, în „Buletinul jurisprudenţei 1996”, pag. 310 prin care s-a statuat că inserarea în convenţia părţilor (contract de credit) a unei clauze prin care debitorul constituie un drept de ipotecă în favoarea creditorului, nu este suficientă, câte vreme convenţia nu a fost încheiată în forma autentică, ci această clauză constituie o obligaţie de a face, care trebuia urmată de încheierea contractului de ipotecă în forma autentică.1 Reamintim că prin contract de mecenat se înţelege un „act de liberalitate prin care o persoană fizică sau juridică, numită mecena, transferă, fără obligaţie de contrapartidă directă sau indirectă, dreptul său de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare către o persoană fizică cu activitate filantropică, cu caracter umanitar pentru desfăşurarea unor activităţi în domeniile cultural, artistic, medico-sanitar sau ştiinţific-cercetare, fundamentate şi aplicate. Contractul de mecenat se încheie în forma autentică”. (s.n.) - M. Costin, C. Costin – op. cit., p. 240.2 Publicată în M. O. nr. 372/2006, completată şi modificată ulterior.3 Publicată în M. O. nr. 557/2004, modificată şi completată ulterior.4 Publicată în M. O. nr. 653/2005, completată şi modificată ulterior.5 A se vedea: M. Nicolae, „Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare”, Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 2000, p. 89, nota 114; G. Boroi – op. cit., pag. 186; P. Truşcă – op. cit., pag. 151, nota 1 subsol; G. Boroi, D. Boroi, în „Garanţia reală imobiliară reglementată de Titlul VI al Legii nr. 99/1999” în revista „Juridica” nr. 4/2000, pag. 131.

90

3.1. NoţiuneAceastă noţiune a fost definită ca fiind acea cerinţa impusă de lege sau de părţi care constă în

întocmirea unui înscris cu scopul de a dovedi actul juridic civil.Forma „ad probationem” este justificată de:– importanţa anumitor acte juridice civile, altele decât cele pentru care legea cere forma

solemnă;– avantajul practic pe care îl reprezintă în sensul că asigură o redare corectă şi fidelă a

conţinutului actului juridic civil, făcând, prin aceasta posibilă fie prevenirea unor eventuale litigii, fie uşurarea sarcinii organului de jurisdicţie în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt într-o speţă dată.

Forma „ad probationem” este obligatorie, iar nerespectarea ei atrage în principiu imposibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă1.

Sancţiunea nerespectării formei „ad probationem” nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil ci imposibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă („ idem est non esse et non probare”).

Caracteristicile formei „ad probationem” sunt:– este obligatorie - în sensul că părţile sunt obligate să dea voinţei lor o anumită formă -

scrisă;– nerespectarea ei atrage imposibilitatea probării actului („negotium”) cu alt mijloc de

probă;– reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului (ca şi forma „ad validitatem”).3.2. Aplicaţii ale formei „ad probationem”În Codul civil şi legislaţia civilă adiacentă au fost identificate două procedee tehnico-juridice

prin care se face aplicarea cerinţei formei „ad probationem” şi anume:a) Instituirea formei „ad probationem” pentru o anumită categorie de acte juridice civile -

respectiv cele cu o valoare mai mare decât cea prevăzută de lege (de exemplu art. 1191 C. civ. „Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată”).

b) Instituirea formei „ad probationem”, pentru anumite acte juridice, cu caracter particular, cum ar fi: – contractul de locaţiune (art. 1416 C. civ.);– depozitul voluntar (art. 1597 C. civ.);– tranzacţia (art. 1705 C. civ.);– contractul de sponsorizare (art. 1, alin. 2 din Legea nr. 32/1994 cu modificările

ulterioare);– contractul de asigurare (art. 10 din Legea nr. 136/1995 cu modificările aduse prin

Legea nr. 172/2004);– contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor şi contractul de

reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală (art. 42, art. 68, alin. 2 şi art. 69, alin. 1 din Legea nr. 8/1996);

– contractul de închiriere a locuinţelor (art. 21, alin. 1 din Legea nr. 114/1996)2;– contractul de activitate publică (art. 3 lit. b din Ordonanţa Guvernului nr. 60/2007).

4. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi4.1. DefiniţieNoţiunea de formă cerută pentru opozabilitate faţă de terţi a actului juridic civil desemnează

„acele formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor ori intereselor lor”.3

1 Gh. Beleiu – op. cit., 1980, pag. 274; I. Dogaru – op. cit., pag. 190; M. Nicolae – op. cit., pag. 51.2 A se vedea Dec. civ. nr. 618/1999, a Curţii de apel Bucureşti, s. III. Civ. în „Culegere de practică judiciară în materie civilă, 1999”, pag. 45 – în sensul că în cazul contractului de închiriere a locuinţei, forma scrisă este cerută „ad probationem” şi nu „ad validitatem”.3 Gh. Beleiu – op. cit., pag. 153; G. Boroi – op. cit., pag. 187-188; P. Truşcă – op. cit., pag. 152-153.

91

Justificarea acestei cerinţe de formă a actului juridic rezidă în ideea de protecţie a terţilor faţă de eventualele efecte prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres prevăzute de lege.

Forma cerută de lege pentru opozabilitatea faţă de terţi este obligatorie, sancţiunea nerespectării acestei cerinţe constând în inopozabilitatea actului juridic, adică posibilitatea ignorării actului juridic invocat, de către terţul interesat. Actul juridic civil produce efecte faţă de părţi dar este ineficace pentru terţi.

4.2. Aplicaţii ale formei cerute pentru opozabilitatea faţă de terţiPrincipalele aplicaţii ale formei cerute pentru opozabilitatea faţă de terţi sunt:– publicitatea imobiliară prin cărţile funciare (art. 21 din Legea nr. 7/1996 şi Titlul XII al

Legii nr. 247/2005).– publicitatea constituirii gajului şi a oricărei garanţii reale mobiliare prin înscrierea în

Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (Titlul VI din Legea nr. 99/1999);– notificarea cesiunii de creanţă, acceptarea de către debitor prin înscris autentic sau

înscrierea ei în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (art. 1393 C. civ. şi Titlul VI al Legii nr. 99/1999);

– data certă a înscrisului sub semnătură privată, dobândită prin una din cele patru modalităţi prevăzute în art. 1182 C. civ.1;

– înscrierea în cartea funciară a contractelor de închiriere şi a cesiunilor de venituri pe un timp mai mare de trei ani (art. 21 din Legea nr. 7/1996, cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 247/2005);

– înregistrările şi publicitatea prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale (art. 36, alin. 1, art. 37, alin.1, art. 40, alin. 1, art. 204);

– înscrierea în cartea funciară a contractului de leasing care are ca obiect utilizarea unui bun imobil (art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 aprobată prin Legea nr. 90/1998 şi înscrierea contractului de leasing care are ca obiect bunuri mobile în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare – Titlu VI al Legii nr. 99/1999)2;

– înregistrarea în registrele de publicitate imobiliară a contractelor de concesiune a terenurilor de orice natură (art. 39 din Legea nr. 219/1998);

– menţiunile cu caracter de protecţie, precum şi înregistrările în materia dreptului de autor şi drepturilor conexe (art. 126 şi art. 148 din Legea nr. 8/1996).

II. Modalităţile actului juridic civil

1. Definiţia noţiunii de modalitate a actului juridicModalitatea actului juridic3 a fost definită ca fiind acel element cuprins într-un act juridic

civil care constă într-o împrejurare ce are influenţă asupra efectelor pe care le produce sau trebuie să le producă actul respectiv.

Elementele ce rezultă din definiţie sunt:– o împrejurare care poate fi scurgerea timpului adică modalitatea actului juridic civil numită

termen; când această împrejurare constă într-un element natural sau o acţiune omenească, modalitatea actului juridic poartă denumirea de condiţie (care poate consta într-un element sau într-un fapt) sau poartă denumirea de sarcină (care este întotdeauna un fapt al omului);

– modalităţile termen, condiţie sau sarcină trebuie să determine, să influenţeze (să afecteze) efectele actului juridic.

2. Termenul2.1. Noţiune

1 Art. 1182 C. civ. – prevede că „Data scripturii private nu face credinţa în contra persoanelor a treia interesate decât în ziua în care s-a înfăţişat la o dregătorie publică (instituţie publică), din ziua în care s-a înscris într-un registru public (registru anume destinat), din ziua morţii aceluia sau unul din acei care l-au subscris, sau din ziua în care va fi trecut fie şi în prescurtare în acte făcute de ofiţeri publici (funcţionari publici) precum procese verbale pentru punerea de peceţi sau pentru facerea de inventare”.2 Potrivit art. 2 lit. (c) din Legea nr. 99/1999 (Titlul VI) sunt supuse (prin asimilare) regimului juridic al garanţiilor reale mobiliare „ toate formele de închiriere, inclusiv orice leasing pe termen mai mare de un an, având ca obiect bunurile prevăzute la art. 6 al prezentului titlu, chiar dacă aceste acte juridice nu au drept scop garantarea îndeplinirii unei obligaţii”. A se vedea şi art. 4 alin. 1 lit. d, şi art. 6 din acelaşi act normativ.3 A se vedea P. Truşcă – op. cit., pag. 155.

92

Termenul („dies”) este modalitatea actului juridic civil care desemnează „acel eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile şi executării obligaţiilor civile”1.

Termenul, ca modalitate a actului juridic civil este precizat printr-o dată calendaristică.În ceea ce priveşte reglementarea termenului, aceasta este redată în art. 1022-1025 C. civ. –

(ca şi reguli generale).Astfel, în art. 1022 C. civ. se dispune: „Termenul se deosebeşte de condiţie pentru că el nu

suspendă angajamentul, ci numai amână executarea”.Art. 1023 C. civ.: - „Aceea ce se datoreşte cu termen nu se poate cere înaintea termenului,

dar ceea ce se plăteşte înainte nu se mai poate repeta”.Art. 1024 C. civ.: - „Termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului

dacă nu rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”.Art. 1025 C. civ.: - „Debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului când este căzut în

deconfitură2, sau când, cu fapta sa a micşorat siguranţele ce prin contract dăduse creditorului său”.O serie de reguli speciale cu privire la termen ca modalitate a actului juridic civil se găsesc

în Codul civil în art.: 1079, 1101, 1362 etc. sau în alte acte normative (de exemplu: art. 7 din Legea nr. 16/1994, art. 39, art. 41 şi art. 44 etc. din Legea nr. 8/1996 etc.).

2.2. ClasificareClasificarea termenului ca modalitate a actului juridic civil se face după următoarele criterii:1. În funcţie de efectele sale termenul este suspensiv şi extinctiv.- termenul suspensiv – este acel termen care amână, până la împlinirea lui, începutul

exerciţiului dreptului subiectiv şi executării obligaţiei civile corelative (exemplu: termenul la care trebuie plătită rata scadentă a unui împrumut, plata chiriei etc.);

- termenul extinctiv – este acel termen care amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a executării obligaţiei civile corelative, până la împlinirea lui (de exemplu data morţii credirentierului în cazul contractului de întreţinere, un contract de închiriere încheiat pe un an, etc.).

2. După titularul (persoana) care beneficiază de termen se disting trei categorii de termeni:- termen în favoarea debitorului – care reprezintă regula după cum rezultă din prevederile

art. 1024 C. civ. – „Termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului: dacă nu rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”;

- termen în favoarea creditorului (cum este cazul depozitului, în care termenul este în favoarea deponentului, ca regulă. Art. 1616 C. civ. (prima parte) – „Depozitul trebuie să se restituie deponentului în dată ce s-a reclamat, chiar când va fi stipulat prin contract un anume termen pentru restituirea lui...”;

- termenul stabilit atât în favoarea debitorului cât şi a creditorului (de exemplu termenul stabilit într-un contract de asigurare).

Importanţa acestei clasificări rezidă în aceea că numai cel care are de partea sa beneficiul termenului, poate renunţa la acest beneficiu, iar dacă acest beneficiu este în favoarea atât a debitorului cât şi a creditorului, renunţarea se poate face numai cu acordul ambelor părţi.

3. După izvorul său, termenul se clasifică în:- termen voluntar (convenţional) – respectiv acel termen stabilit prin act juridic unilateral,

bilateral sau multilateral. Acesta poate fi exprimat expres (când este prevăzut expres de părţi) sau tacit (dacă este dedus din natura raportului juridic concret sau din alte împrejurări);

- termen legal, acel termen stabilit de lege şi care face parte de drept din actul juridic civil;- termenul jurisdicţional (judiciar) este termenul acordat de instanţa debitorului (ex.: art.

1582 C. civ. care prevede: „Nefiind defipt (stabilit) termenul restituirii, judecătorul poate să dea împrumutatului un termen, potrivit împrejurărilor.” Art. 1583 C. civ.: „Dacă însă s-a stipulat numai

1 A se vedea: A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 280-284; Gh. Beleiu – op. cit., pag. 154; St. Rauschi – op. cit., pag. 101-102; T. Pop – op. cit, pag. 157-158; I. Dogaru – op. cit., pag. 119-194; P. M. Cosmovici - op. cit., pag. 122-123; O. Ungureanu – op. cit., pag. 105-107; M. Nicolae – op. cit., pag. 54-55; P. Truşcă – op. cit., pag. 156; M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 940.2 “Deconfitură” pe care uneori legiuitorul o numeşte insolvabilitate... este starea constantă de insolvabilitate a unui necomerciant ( F. Ciutacu – op. cit., pag. 416, nota 789, subsol).

93

ca împrumutatul să plătească când va putea sau când va avea mezii1 judecătorul va prescrie un termen de plată după împrejurări” iar în art. 1101 C. civ. se stipulează: „(1) Debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din datorie, fie datoria divizibilă chiar (2). Cu toate acestea, judecătorii pot, în considerarea poziţiei debitorului, să acorde mici termene pentru plată şi să oprească executarea urmăririlor, lăsând lucrurile în starea în care se găsesc...”. Aceste mici termene sunt cunoscute în practica judecătorească drept „termene de graţie”.

4. În funcţie de criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale distingem:- termenul cert – este acel termen a cărui dată de împlinire (calendaristică) se cunoaşte chiar

din momentul încheierii actului juridic civil;- termenul incert – este termenul (deci tot un eveniment viitor şi sigur ca realizare) a cărui

dată de împlinire nu este cunoscută în momentul încheierii actului juridic civil deşi împlinirea lui este sigură (de exemplu data morţii creditorului într-un contract de vânzare cu clauză de întreţinere sau într-un contract de rentă viageră etc.).

De reţinut că termenul afectează numai executarea actului juridic civil, nu şi existenţa lui.2.3. Efectele termenuluiAcestea diferă în funcţie de natura termenului – suspensiv sau extinctiv2.a) Efectele termenului suspensivEfectul principal al termenului suspensiv constă în aceea că acesta duce la întârzierea

(amânarea) începutului exercitării dreptului subiectiv civil şi a îndeplinirii obligaţiei civile corelative, fără ca aceasta să afecteze existenţa certă a acestora. De aici decurg următoarele consecinţe:

- dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de termen (scadenţă)3 el face o plată valabilă, echivalentă cu renunţarea la beneficiul termenului4 (art. 1023 C. civ. – citat mai sus);

- înainte de împlinirea termenului suspensiv, titularul dreptului poate lua măsuri de conservare a dreptului său;

- în actele juridice civile translative de drepturi reale cu privire la bunuri individual determinate, termenul suspensiv nu amână transferul acestor drepturi în afară de cazul în care s-a prevăzut expres, contrariul;

- riscul pieririi forţate a bunului individual determinat („res certa”) înainte de împlinirea termenului suspensiv în actele translative de proprietate, va fi suportat de către dobânditor, întrucât acesta a devenit proprietar din momentul încheierii actului juridic cu excepţia situaţiei când părţile au prevăzut că transferul dreptului de proprietate se va produce la împlinirea termenului, situaţie în care riscul va fi suportat de înstrăinător (în ambele situaţii este aplicabil principiul „res perit domino5”);

- până la împlinirea termenului suspensiv creditorul nu poate cere plata de la debitor (art. 1023 C. civ.);

- înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate opune debitorului compensaţia sa (art. 1145, alin. 1, C. civ. „Compensaţia nu are loc decât între două datorii care deopotrivă au ca obiect o sumă de bani, o cantitate oarecare de lucruri fungibile de aceeaşi specie şi care sunt deopotrivă lichide şi exigibile”. În art. 1146 C. civ. se prevede că totuşi „Termenul de graţie nu împiedică compensaţia”);

1 Mezii = mijloace (F. Ciutacu – op. cit., pag. 585, nota 1987).2 A se vedea: A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 284-285; Gh. Beleiu – op. cit., pag. 155-156; St. Rauschi – op. cit., pag. 103; T. Pop – op. cit., pag. 158-159; I. Dogaru – op. cit., pag. 195; P. M. Cosmovici – op. cit., pag. 123; O. Ungureanu – op. cit., pag. 107-109; M. Nicolae – op. cit., pag. 55; P. Truşcă – op. cit., pag. 157; M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 940-946; G. Boroi – op. cit., pag. 191-192.3 Scadenţă = momentul în care o obligaţie devine exigibilă prin împlinirea termenului suspensiv de care era afectată – M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 886.4 Renunţarea la beneficiul termenului suspensiv produce aceleaşi efecte ca şi în cazul decăderii din beneficiul termenului suspensiv ca sancţiune civilă prevăzută de art. 1025 C. civ. (Pentru detalii a se vedea G. Boroi – op. cit., pag. 191, nota 5, subsol).5 “Res perit domino” = un bun piere în dauna proprietarului (L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit., pag. 289-290).

94

- înainte de termen, creditorul nu este în drept să intenteze acţiunea oblică (subrogatorie)6 ori cea pauliană (revocatorie)7.

b) Efectele termenului extinctivTermenul extinctiv are ca efect stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative

(de exemplu – moartea creditorului marchează sfârşitul dreptului de a pretinde renta viageră şi obligaţia de a plăti) împlinirea termenului închirierii duce la încetarea dreptului de a mai folosi bunul ce-i formează obiectul şi a obligaţiei de a asigura liniştita folosinţă.

3. Condiţia3.1. NoţiuneCondiţia este acea modalitate a actului juridic civil care constă într-un eveniment viitor şi

nesigur ca realizare de care depinde existenţa (naşterea ori desfiinţarea) actului juridic civil (a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative)3.

Din conţinutul definiţiei se desprind o serie de trăsături4 definitorii ale condiţiei şi anume: - este un eveniment viitor – un eveniment care a avut deja loc, nu constituie o condiţie;- realizarea evenimentului viitor este nesigură, incertă, pe când în cazul termenului

incert, nesiguranţa priveşte numai momentul realizării (certe) a evenimentului, în situaţia condiţiei, nesiguranţa are în vedere însăşi realizarea evenimentului ori faptului;

- condiţia afectează existenţa (naşterea ori desfiinţarea) dreptului subiectiv şi a obligaţiei civile corelative spre deosebire de termen – care amână doar începerea exerciţiului dreptului subiectiv şi a executării obligaţiei corelative.

Condiţia ca modalitate a actului juridic civil îşi găseşte reglementarea generală în art. 1004 – 1021 C. civ. iar reglementări speciale se pot întâlni şi în alte izvoare de drept civil (De exemplu art. 9-47 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările, modificată şi completată ulterior).

3.2. Clasificarea condiţiilor5

Condiţia poate fi clasificată în funcţie de diferite criterii:a) În funcţie de efectele pe care le produce se disting: condiţia suspensivă şi condiţia

rezolutorie.Condiţia suspensivă este acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde naşterea drepturilor

subiective civile şi a obligaţiilor corelative (art. 1017 C. civ.)6. De exemplu „Îţi vând apartamentul din Iaşi dacă mă voi muta cu serviciul şi familia la Bacău”.

Condiţia rezolutorie este acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative7. De exemplu „Îţi vând autoturismul meu, dar dacă mă voi muta cu serviciul la Bacău, până la sfârşitul anului, vânzarea se desfiinţează, sau: Îţi vând imobilul meu dar dacă voi avea un copil vânzarea se va desfiinţa”.

b) În funcţie de legătura cu voinţa părţilor a realizării ori nerealizării evenimentului, condiţia este de trei feluri: cazuală, mixtă şi potestativă.

6 Acţiunea oblică = acţiunea civilă prin care creditorul chirografar exercită în numele debitorului său, substituindu-i-se, drepturile şi acţiunile patrimoniale neexercitate de către acesta (M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 39-40. A se vedea şi art. 947 C. civ.).7 Acţiunea pauliană = acţiune civilă prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor ( M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 40-41. A se vedea şi art. 975 C. civ.) În legătură cu aceste consecinţe a se vedea: G. Boroi – op. cit., pag. 192; C. Hamangiu, I. Rosetti –Bălănescu, Al. Băicoianu – op. cit., Vol. II, op. cit., pag. 348-358; M. Nicolae – op. cit., pag. 55, nota 162.3 A se vedea diferite opinii cu privire la această definiţie în: G. Boroi – op. cit., pag 192; Gh. Beleiu – op. cit., pag. 156; M. Nicolae – op. cit., pag. 56; St. Rauschi – op. cit., pag. 103; I. Dogaru – op. cit., pag. 196; O. Ungureanu – op. cit., pag. 109; E. Poenaru – op. cit., pag. 142; P. Truşcă – op. cit., pag. 15; M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 175-184.4 P. Truşcă – op. cit., pag. 159.5 A se vedea: A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 287-290; Gh. Beleiu – op. cit., pag. 157-159; St. Rauschi – op. cit., pag. 103-104; T. Pop – op. cit., pag. 150-160; I. Dogaru – op. cit., pag. 197-198; P. M. Cosmovici – op. cit., pag. 124-127; O. Ungureanu – op. cit., pag. 109-112; M. Nicolae – op. cit., pag. 56-57; G. Boroi – op. cit., pag. 193-199; P. Truşcă – op. cit., pag. 160-166.6 Art. 1017 C. civ. – „Obligaţia sub condiţie suspensivă este aceea care depinde de un eveniment viitor şi necert. Obligaţia condiţională nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului.”7 Art. 1019 C. civ. – „Condiţia rezolutorie este aceea care supune desfiinţarea obligaţiei la un eveniment viitor necert. Ea nu suspendă executarea obligaţiei, ci numai obligă pe creditor a restitui aceea ce a primit, în caz de neîndeplinire a evenimentului prevăzut în condiţie.”

95

- Condiţia este cazuală („casus” = întâmplare) atunci când realizarea evenimentului depinde de hazard, de întâmplare, fiind independentă de voinţa părţilor1. De exemplu „Îţi vând schiurile mele dacă până la Sfântul Ştefan (26 decembrie) nu va ninge”.

Un alt exemplu de condiţie cazuală (şi rezolutorie) este cea prevăzută de art. 825 alin. 1, C. civ. care dispune că „Donatorul poate stipula întoarcerea bunurilor dăruite, atât în cazul când donatorul ar muri înaintea lui, cât şi în cazul când donatorul şi descendenţii săi ar muri înaintea sa”.

- Condiţia este mixtă atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa uneia din părţi cât şi de voinţa unei terţe persoane determinate (cunoscute)2. De exemplu „Îţi vând calculatorul meu dacă tata îmi va face cadou un laptop de ziua mea” sau „Îţi vând apartamentul meu dacă până la Crăciun mă voi căsători cu X”.

- Condiţia este potestativă atunci când realizarea evenimentului depinde de voinţa uneia dintre părţile actului juridic3.

Condiţia potestativă poate fi: pur potestativă sau potestativă simplă.Condiţia pur potestativă este acea condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa unei

singure părţi. De exemplu „Îţi vând autoturismul meu dacă vreau” sau „Îţi donez autoturismul meu dacă vei dori să-l primeşti”.

Condiţia potestativă simplă este acea condiţie a cărei realizare sau nerealizare depinde atât de voinţa uneia dintre părţi dar şi de element exterior (fapt exterior sau de voinţa unei persoane nedeterminate). De exemplu „Îţi vând acest apartament dacă te vei căsători” sau „Îţi vând apartamentul din Bacău dacă mă voi muta la Iaşi”.

Diferenţa de regim juridic evidenţiază importanţa acestei subclasificări, astfel:- obligaţia asumată sub condiţie suspensivă pur potestativă din partea debitorului este

nulă deoarece o asemenea condiţie echivalează practic cu lipsa debitorului de a se obliga (în acest caz consimţământul nu este dat cu intenţia de a produce efecte juridice)4 („sub hac conditione, si volam, nulla est obligatio”);

- obligaţia asumată sub condiţie (suspensivă ori rezolutorie) pur potestativă din partea creditorului este valabilă. Aceasta rezultă din interpretarea „per a contrario” a art. 1010 C. civ.;

- obligaţia asumată sub condiţie rezolutorie sau potestativă din partea debitorului este valabilă, deoarece există intenţia de a se obliga, dar debitorul îşi rezervă dreptul să pună capăt obligaţiei atunci când va dori. De exemplu „Mă oblig să-ţi primesc acest lucru în depozit, dar cu condiţia de a-l restitui la cere”;

- obligaţia asumată sub condiţie potestativă simplă este valabilă, chiar dacă depinde de voinţa debitorului (cu excepţia donaţiei – art. 822 C. civ. – „Este nulă orice donaţiune făcută cu condiţii a căror îndeplinire atârnă numai de voinţa donatorului”).

c) În funcţie de modul ei de formulare, adică după cum constă în realizarea sau nerealizarea evenimentului, condiţia se clasifică în: condiţie pozitivă şi condiţie negativă.

Condiţia pozitivă este acea condiţie care afectează drepturile subiective civile şi obligaţiile corelative printr-un eveniment ce urmează să se îndeplinească (dacă este formulată în sens afirmativ) (De exemplu „Îţi vând apartamentul meu dacă voi fi transferat la Bacău”).

Condiţia negativă este acea condiţie care constă într-un eveniment care urmează să nu se producă (atunci când este formulată în sens negativ) (De exemplu „Îţi vând apartamentul meu dacă în termen de 2 ani nu mi se va naşte un copil”).

De reţinut că indiferent dacă una sau alta din condiţii este pozitivă sau negativă, realizarea condiţiei trebuie să fie posibilă.

Utilitatea acestei clasificări rezidă în modul în care se îndeplineşte evenimentul. Legea civilă cuprinde o serie de reguli în legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei, astfel:

1 Art. 1005 C. civ. – „Condiţia cazuală este aceea ce depinde de hazard şi care nu este nici în puterea creditorului şi nici într-aceea a debitorului”.2 Art. 1007 C. civ. – „Condiţia mixtă este aceea care depinde totodată de voinţa uneia din părţile contractante şi de aceea a unei alte persoane”.3 Art. 1006 C. civ. – „Condiţie potestativă este aceea care face să depindă perfectarea condiţiei de un eveniment, pe care şi una şi alta din părţile contractante poate să-l facă a se întâmpla, sau poate să-l împiedice”.4 Art. 1010 C. civ. – „Obligaţia este nulă când s-a contract sub o condiţie potestativă din partea aceluia ce se obligă”.

96

- îndeplinirea condiţiei trebuie să se facă astfel cum au înţeles părţile să fie făcută (art. 1011 C. civ.);

- dacă s-a prevăzut ca evenimentul să se producă într-un anumit termen şi acest termen a expirat fără ca evenimentul să fi avut loc, condiţia pozitivă se socoteşte neîndeplinită, iar dacă nu s-a prevăzut vre-un termen, condiţia pozitivă se socoteşte neîndeplinită, numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va mai întâmpla (art. 1012, alin. 1, C. civ.);

- dacă nu s-a prevăzut că evenimentul nu trebuie să aibă loc într-un anumit termen, condiţia negativă se socoteşte îndeplinită dacă termenul a expirat înainte ca evenimentul să se fi produs sau chiar dacă mai înainte de îndeplinirea termenului este sigur că evenimentul nu se va produce (art. 1012 alin. 2, C. civ.);

- dacă nu s-a prevăzut vreun termen, condiţia negativă este îndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va mai produce (art. 1013 C. civ.);

- condiţia se socoteşte îndeplinită dacă debitorul obligat, sub condiţie, a împiedicat îndeplinirea ei (art. 1014 C. civ.).

d) Potrivit prevederilor art. 1008 C. civ., condiţia se mai clasifică în: condiţie posibilă şi condiţie imposibilă, condiţie licită sau morală şi condiţie ilicită şi imorală.

Condiţia imposibilă este aceea care constă într-un eveniment sau fapt ce nu se poate realiza fie sub aspect fizic, material (imposibilitate materială), fie sub aspect juridic (imposibilitate juridică).

Condiţia ilicită este cea care contravine unui text de lege.Condiţia imorală este aceea care contravine regulilor de convieţuire socială.Importanţa acestei clasificări are utilitate în privinţa efectelor suspensive şi rezolutorii, astfel:

condiţia imposibilă, ilicită şi imorală desfiinţează actul juridic numai atunci când este suspensivă; dacă este o condiţie rezolutorie, actul juridic se socoteşte neafectat de această modalitate şi deci este valabil (este pur şi simplu).

În art. 1009 C. civ. se precizează: „Condiţia de a nu face un lucru imposibil nu face ca obligaţia contractată sub această condiţie să fie nulă”.

3.3. Efectele condiţiei3.3.1. Precizări prealabileEfectele condiţiei sunt dominate de următoarele două reguli:

- condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective şi a obligaţiilor corelative (art. 1004 C. civ.);

- efectele condiţiei se produc, de regulă, retroactiv („ex tunc”) în sensul că momentul de la care sau până la care se produc nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei ci momentul încheierii actului juridic sub condiţie. (art. 1015 – prima parte a textului – „Condiţia îndeplinită are efect din ziua în care angajamentul s-a contractat”).

Abordarea problematicii privind efectele condiţiei presupune o dublă distincţie – pe de o parte între condiţia suspensivă şi condiţia rezolutorie, iar pe altă parte, între intervalul cuprins între momentul încheierii actului juridic şi momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură („pendente conditione”) şi efectele ce au loc după îndeplinirea condiţiei, perioada ulterioară acestor momente (evenimente conditione)1.

3.3.2. Efectele condiţiei suspensivea) Efectele condiţiei suspensive „pendente conditione” (adică intervalul de timp cuprins între

momentul încheierii actului juridic şi momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură). În toată această perioadă de timp, actul juridic civil nu îşi produce efectele, dreptului subiectiv şi obligaţiile corelative nu se nasc, fiind sub semnul întrebării. Din această situaţie decurg o serie de consecinţe: 1 A se vedea şi A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 290; Gh. Beleiu – op. cit., pag. 159-160; T. Pop – op. cit., pag. 160-162; I. Dogaru – op. cit., pag. 199-201; O. Ungureanu – op. cit., pag. 113-115; E. Poenaru – op. cit., pag. 146-153; M. Nicolae – op. cit., pag. 57-58; G. Boroi – op. cit., pag. 196-197; P. Truşcă – op. cit., pag. 163-164; L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit., pag. 115 şi pag. 247.

97

- titularul dreptului (creditorul) nu poate cere executarea obligaţiei (plata) de la debitor;

- debitorul nu datorează nimic, şi dacă totuşi plăteşte din eroare, el poate cere restituirea plăţii ca fiind nedatorată;

- obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie deoarece nu se stinge nici prin plată;- prescripţia extinctivă nu începe să curgă (art. 1885, alin. 1 C. civ. şi art. 7, alin. 3, din

Decretul nr. 167/1958);- în actele juridice translative de proprietate, nu se produce efectul translativ;- în actele juridice translative de proprietate, riscul pieririi fortuite a bunului individual

determinat – (care face obiectul obligaţiei de „a da”), va fi suportat de debitorul acestei obligaţii (art. 1018, alin. 1, C. civ.) adică de înstrăinător („res perit domino”)1;

- creditorul poate să facă totuşi acte de conservare a dreptului său (art. 1016 C. civ.) cum ar fi întreruperea unei prescripţii, iar dobânditorul sub condiţie suspensivă a unui drept real imobiliar îl poate înscrie provizoriu în cartea funciară2;

- creditorul poate să solicite şi să obţină garanţii pentru creanţa sa (gaj, garanţie reală imobiliară, ipotecă, fidejusiune);

- creditorul poate să cedeze, prin acte „inter vivos” (între vii) sau prin acte „mortis causa” (pentru cauză de moarte) dreptul său condiţional3 acesta transmiţându-se către dobânditor aşa cum se găseşte în patrimoniul creditorului, adică afectat de condiţia suspensivă (art. 1015 C. civ. – Teza a II-a – în sensul că „Dacă creditorul a murit înaintea îndeplinirii condiţiei, drepturile se trec erezilor săi.”) iar nu ca drept pur şi simplu „Nemo plus iurius ad alium transfere potest, quam ipse habet” 4.

b) Efectele condiţiei suspensive „evenimente conditione” (atunci când condiţia s-a realizat) sunt supuse regulii potrivit căreia actul juridic se socoteşte a fi fost pur şi simplu, în mod retroactiv, din chiar momentul încheierii lui („ex tunc”).

Consecinţele ce decurg din această regulă sunt:- plata efectuată „pendente conditione”, deşi era nedatorată şi se putea cere restituirea ei este

validată prin îndeplinirea condiţiei şi nu se mai poate cere restituirea ;- transmisiunile de drepturi făcute „pendente conditione” de către titularul dreptului

condiţional sunt consolidate.Caracterul retroactiv al efectelor evenimente conditione presupune existenţa şi a unor

excepţii, astfel:- prescripţia extinctivă începe să curgă numai de la data îndeplinirii condiţiei (art. 7,

alin. 3 din Decretul nr. 167/1958);- fructele culese de cel care a înstrăinat bunul rămân ale sale, cu toate că dreptul său dispare cu

efect retroactiv, ceea ce dă dreptul dobânditorului să culeagă fructele numai din momentul îndeplinirii condiţiei;

- actele de administrare făcute de cel care a înstrăinat înainte de îndeplinirea condiţiei rămân valabile, deşi el este socotit, cu efect retroactiv, că nu a mai fost proprietarul bunului din momentul încheierii actului juridic;

- riscurile produse pendente conditione sunt în sarcina celui care a înstrăinat (art. 1018 din C. civ.) deşi efectul retroactiv al condiţiei suspensive ar fi impus ca acestea să fie

1 Art. 1018 C. civ. prevede: „Când obligaţia este contractată sub condiţie suspensivă, obiectul convenţiei rămâne în rizico-pericolul (riscul) debitorului, care s-a obligat a-l da în caz de îndeplinire a condiţiei. Dacă obiectul a pierit, în întregul său, fără greşeala debitorului, obligaţia este stinsă. Dacă obiectul s-a deteriorat, fără greşeala debitorului, creditorul este obligat a-l lua în starea în care se găseşte, fără scădere de preţ. Dacă obiectul s-a deteriorat, prin greşeala debitorului, creditorul are dreptul să ceară desfiinţarea obligaţiei, sau să ia lucrul în starea în care se găseşte, cu daune-interese”.2 Art. 1016 C. civ. prevede: “Creditorul poate înaintea îndeplinirii condiţiei, să exercite toate actele conservatoare dreptului său”. Art. 31 din Legea nr. 7/1996 – privind cadastrul şi cartea funciară, prevede „Înscrierea provizorie în cartea funciară se face în cazul dobândirii unor drepturi afectate de o condiţie suspensivă sau dacă hotărârea judecătorească pe care se întemeiază nu este definitivă şi irevocabilă”. De remarcat faptul că şi în Proiectul Noului Cod Civil este inserată o asemenea prevedere – în Art. 659 privitor la „înscrierea provizorie” în cartea funciară.3 În Art. 925 C. civ. se prevede o excepţie de la această regulă: - „Orice dispoziţie testamentară, făcută sub condiţie suspensivă cade când eredele sau legatarul a murit înaintea îndeplinirii condiţiei”.4 „Nemo plus iurius ad alium transfere potest, quam ipse habet” = nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuşi – L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit, pag. 219.

98

suportate de dobânditor, deoarece, ca efect al împlinirii condiţiei suspensive ar fi devenit proprietarul lucrului încă din momentul încheierii actului juridic.

În cazul în care nu s-a îndeplinit condiţia suspensivă atunci părţile se găsesc în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat actul juridic. În consecinţă:

- toate prestaţiile efectuate trebuiesc restituite;- garanţiile constituite se desfiinţează;- toate drepturile constituite de debitor se consolidează (de exemplu: dacă vânzătorul a

constituit în favoarea unui terţ o ipotecă asupra imobilului vândut sub condiţie suspensivă, această ipotecă se consolidează).

3.3.3. Efectele condiţiei rezolutoriia) Pendente conditione (perioada anterioară îndeplinirii condiţiei, până la îndeplinirea

condiţiei) condiţia rezolutorie nu-şi produce efectele, actul juridic civil fiind socotit ca un act pur şi simplu, neafectat de vre-o modalitate.

În acest sens s-a afirmat că persoana care datorează sub condiţie rezolutorie, datorează pur şi simplu – „pura obligatio quae sub conditione resolvitur”.

Din această regulă rezultă următoarele consecinţe:- debitorul trebuie să-şi execute obligaţia asumată iar creditorul poate să solicite

executarea acesteia („Pura est sed sub conditone resolvitur”);- dobânditorul sub condiţie rezolutorie al unui bun individual determinat (res certa)

suportă riscul pieririi fortuite în calitate de proprietar („res perit domino”);- dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie se poate transmite prin acte „inter vivos”

sau prin acte „mortis causa” şi va fi dobândit tot sub condiţie rezolutorie.b) „Evenimente conditione” (perioada ulterioară îndeplinirii condiţiei) impune existenţa a două

situaţii în funcţie de cum s-a îndeplinit condiţia sau nu.1) În situaţia în care condiţia rezolutorie s-a îndeplinit, actul juridic civil se desfiinţează cu

efect retroactiv astfel încât drepturile subiective şi obligaţiile civile corelative născute din acest act juridic sunt considerate că nu au existat niciodată. Într-o asemenea situaţie consecinţele sunt următoarele:

- părţile trebuie să-şi restituie prestaţiile efectuate în sensul că dobânditorul trebuie să restituie bunul iar înstrăinătorul să restituie preţul;

- dacă „pendente conditione” (anterior îndeplinirii condiţiei) dobânditorul a constituit anumite drepturi cu privire la bunul respectiv, acestea se desfiinţează retroactiv („resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis”)1 şi invers, drepturile constituite de cel care a înstrăinat se consolidează.

Excepţiile de la caracterul retroactiv al condiţiei rezolutorii îndeplinite sunt:- riscurile produse „pendente conditione” sunt suportate de dobânditorul proprietar

sub condiţie rezolutorie, astfel încât acesta va fi obligat să plătească preţul, deşi în momentul îndeplinirii condiţiei dreptul său de proprietate dispare cu efect retroactiv;

- actele de administrare făcute de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân valabile;

- fructele culese de dobânditorul sub condiţie rezolutorie, rămân în proprietatea sa;

- în actele juridice cu executare succesivă efectele îndeplinirii condiţiei rezolutorii se produc numai pentru viitor („ex nunc”).

2) În situaţia în care condiţia rezolutorie nu s-a îndeplinit, actul juridic se consolidează definitiv, fiind socotit de la încheiere ca pur şi simplu.

3.3.4. Termenul şi condiţia – comparaţie.Asemănări:

- ambele sunt modalităţi ale actului juridic civil;- ca şi termenul şi condiţia este un eveniment viitor;

1 “Resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis” = Anularea dreptului transmiţătorului atrage anularea dreptului dobânditorului L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit., pag. 288 şi Vladimir Hanga – „Adagii juridice latineşti”, Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 104.

99

Deosebirile constau în:- termenul este un eveniment viitor şi sigur ca realizare pe când condiţia este un

eveniment sau fapt a căror realizare este nesigură; chiar dacă şi în cazul termenului incert există o nesiguranţă, aceasta priveşte numai momentul în care se va realiza evenimentul, în mod sigur, dar în cazul condiţiei este nesigură însăşi realizarea ori nerealizarea evenimentului, nu numai momentul;

- termenul afectează numai executarea actului juridic civil (adică exercitarea drepturilor subiective şi executarea obligaţiilor corelative), condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective şi a obligaţiilor corelative;

- termenul produce efecte „ex nunc” (numai pentru viitor), condiţia produce efecte, în principiu, în mod retroactiv („ex tunc”);

4. Sarcina4.1. DefiniţieSarcina este definită ca fiind acea modalitate a actului juridic civil care constă în obligaţia

de a face sau a nu face ceva, impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit. 1

În codul civil nu există o reglementare generală a sarcinii aşa cum este pentru celelalte două modalităţi ale actului juridic civil – termenul şi condiţia – dar se găsesc aplicaţii ale acestei modalităţi în materia donaţiei (art. 828-830 C. civ.) şi a legatului (art. 930 C. civ.). De asemenea, aplicaţii ale acestei modalităţi – sarcina – se mai găsesc şi în art. 10 din Legea nr. 32/1994 – privind sponsorizarea („Nu beneficiază de facilităţile prevăzute de prezenta lege sponsorul care, în mod direct sau indirect, urmăreşte să direcţioneze activitatea beneficiarului.

Dispoziţiile alineatului precedent nu înlătură dreptul părţilor de a încheia, potrivit legii, acte juridice, afectate de sarcină (s.n.) dacă prin aceasta nu se direcţionează ori nu se condiţionează activitatea beneficiarului.”)

4.2. ClasificareÎn doctrină2 clasificarea sarcinii se face în funcţie de persoana beneficiarului astfel:

- sarcina în favoarea dispunătorului (de exemplu într-un contract de donaţie donatorul (cel care face donaţia) îi impune donatarului (cel care primeşte donaţia) obligaţia de a-i plăti o datorie a sa faţă de un terţ);

- sarcina în favoarea gratificatului (de exemplu într-un contract de donaţie, donatorul impune donatarului să folosească suma de bani donată în scopul efectuării unei lucrări de specialitate);

- sarcina în favoarea unei terţe persoane (spre exemplu – prin testament se lasă un apartament unei persoane cu îndatorirea legatarului de a plăti o rentă viageră soţiei supravieţuitoare a testatorului).

Importanţa juridică a acestei clasificări este determinată de rangul juridic al celor trei forme de sarcină. Astfel:

- o sarcină în favoarea dispunătorului (a donatorului) ce urmează a fi îndeplinită în timpul vieţii acestuia, se poate institui numai printr-o donaţie; gratificatul neputând fi obligat prin testament să execute o îndatorire a testatorului în timpul vieţii acestuia deoarece pe de o parte, testamentul este un act „mortis causa” (adică efectele lui se produc numai după moartea testatorului) iar pe de altă parte, în caz contrar, ar fi un pact asupra unei succesiuni viitoare ceea ce este expres interzis de lege (art. 965 alin 2 C. civ.). Rămâne insă valabilă o clauză testamentară prin care se instituie o sarcină în favoarea testatorului, dacă sarcina urmează a fi executată de către legatar după deschiderea succesiunii: de exemplu sarcina se referă la suportarea, de către legatar, a cheltuielilor aferente înmormântării testatorului;

- o sarcină poate influenţa natura actului juridic, în sensul că, atunci când sarcina constă într-o obligaţie care egalează sau întrece valoarea emolumentului3 unei donaţi,

1 A se vedea: A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 297; G. Boroi – op. cit., pag. 199-200; St. Rauschi - op. cit., pag. 105; P. Truşcă - op. cit., pag. 167; M. Costin, C. Costin pag. 225-226.2 Idem.3 Emolument = „segment al actului succesoral care îi revine efectiv unui moştenitor, legatar universal sau cu titlu universal, dintr-o avere succesorală ca urmare a împărţirii acesteia între toţi comoştenitorii care au îndreptăţirea să participe la partajarea ei.” (M. Costin, C. Costin – pag. 425-426)

100

actul juridic nu mai este cu titlu gratuit (donaţie) şi devine un act cu titlu aneros, (de vânzare – cumpărare, prestare de servicii etc.) cu toate consecinţele care decurg dintr-un asemenea act;

- sarcina în favoarea unui terţ este o formă a stipulaţiei pentru altul1 şi nu o simulaţie2

prin interpunere de persoane fapt ce face ca terţul beneficiar să nu aibă decât dreptul de a cere executarea obligaţiei (sarcinii) nu şi posibilitatea de a cere revocarea (rezoluţiunea) actului pentru neîndeplinirea sarcinii, întrucât nu este parte în contractul încheiat între stipulant şi promitent3 .

4.3. EfecteSarcina nu afectează valabilitatea actului juridic în caz de neexecutare a ei, ci numai

eficacitatea acestuia.Atunci când sarcina nu este executată aceasta atrage, în principiu, revocarea (rezoluţiunea)

actului juridic cu titlu gratuit prin pe care a fost instituită.Deoarece sarcina conferă actului juridic caracter sinalagmatic, neexecutarea ei dă dreptul

dispunătorului da a opta între a cere rezoluţiunea (revocarea) actului juridic sau a pretinde obligarea la executarea în natură a sarcinii.

Comparaţie între condiţie şi sarcinăAsemănări:

- ambele sunt modalităţi ale actului juridic civil;- revocarea (rezoluţiunea) pentru neexecutarea sarcinii şi desfiinţarea actului juridic pentru

îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei produc de regulă efecte retroactive iar excepţiile de la retroactivitate sunt, în principiu, aceleaşi.

Deosebiri:- condiţia poate afecta atât un act cu titlu oneros cât şi un act cu titlu gratuit; sarcina

este admisibilă numai în actele cu titlu gratuit;- condiţia afectează existenţa efectelor actului juridic iar sarcina afectează numai

eficacitatea actului juridic;- în cazul condiţiei rezolutorii, în actele cu titlu gratuit, chiar dacă ar fi potestativă din

partea gratificatului, nu creează nici o obligaţie pentru acesta, având posibilitatea de a acţiona cum doreşte, dar sarcina obligă pe gratificat, putându-se solicita acţiune în executarea sarcinii;

- condiţia operează de drept, rezoluţiunea (revocarea) pentru neexecutarea sarcinii trebuie cerută instanţei judecătoreşti.

1 Stipulaţie pentru altul = contract sau clauză contractuală prin care o parte, numită promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită stipulant, să execute o prestaţie în favoarea unei alte persoane, străine de contract, numită terţ beneficiar (M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 922)2 Simulaţie = operaţie juridică de natură complexă care constă în încheierea şi existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi contractante, a două contracte: unul aparent sau public, prin care se creează o situaţie juridică aparentă, contrară realităţii, iar altul secret, ce dă naştere situaţiei juridice reale dintre părţi şi prin care se anihilează sau se modifică efectele produse în aparenţă în temeiul actului public. Actul secret exprimă voinţa reală a părţilor şi stabileşte adevăratul raport juridic existent între ele ( M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 897).3 Fr. Deak – „Tratat de drept civil. Contracte speciale” – pag. 171 şi 173; G. Boroi – op. cit., pag. 200; P. Truşcă – op. cit., pag. 168

101

CURSUL Nr. 10

EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL. NULITATEA1.

I. Efectele actului juridic civil1. Noţiuni introductive despre efectele actului juridic civil1.1. Noţiunea de efecte ale actului juridic civilNoţiunea de efectele ale actului juridic civil se referă la drepturile subiective şi obligaţiile civile

cărora actul civil le dă naştere, le modifică sau le stinge.Deci, ceea ce pentru raportul juridic civil reprezintă conţinutul acestuia (adică totalitatea

drepturilor subiective şi a obligaţiilor subiective civile) pentru actul juridic civil acestea constituie efectele actului juridic civil care generează raportul juridic civil.

1.2. Reglementarea efectelor actului juridic civilÎn Codul civil se disting două grupe de norme care se referă nu la efectele actului juridic civil în

general, ci la anumite categorii de acte juridice civile astfel:- norme care privesc efectele convenţiilor sau contractelor în general (art. 969-985 C.

civ);- norme care privesc efectele diferitelor contracte civile cum sunt: contractul de donaţie

(art. 800-855 C. civ); contractul de vânzare-cumpărare (art. 1294-1404 C. civ.); contractul de schimb (art. 1405-1409 C. civ.); contractul de locaţiune (art. 1410-1490 C. civ); contractul de societate (art. 1491-1531 C. civ.); mandatul (art. 1532-1559 C. civ); comodat (art. 1560-1575 C. civ.); împrumutul de consumaţie (art. 1576-1590 C. civ.); contractul de joc şi prinsoare (art. 1591-1634 C. civ.); contractul de rentă viageră (art. 1639-1651 C. civ.); fidejusiunea (art. 1652-1684 C. civ.); amanetul (art. 1685-1686 C. civ.); tranzacţia (art. 1704-1717 C. civ.); ipotecile convenţionale (art. 1769-1777 C. civ.); testamentul (art. 856-931 C. civ.).

În alte izvoare de drept se regăsesc reglementate efectele altor categorii de contracte civile din care prezentăm: Legea nr. 16/1994 privind contractul de arendare, Legea nr. 32/1994 cu modificările şi completările ulterioare privind contractul de sponsorizare; Legea nr. 135/1995 privind contractul de asigurare cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor, cu modificările şi completările ulterioare, privind contractul de valorificare sau exploatare a drepturilor patrimoniale de autor şi a drepturilor conexe acestora; Legea nr. 114/1996 şi Ordonanţa Guvernului nr. 40/1999 pentru contractul de închiriere; Legea nr. 219/1998 pentru contractul de concesiune a bunurilor proprietate publică ori privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale sau activităţilor şi serviciilor publice de interes naţional ori local; Legea nr. 195/2001 pentru contractul de voluntariat etc.De remarcat, faptul că aceste modalităţi de reglementare a efectelor actelor juridice civile se păstrează şi în Proiectul Noului Cod Civil.

1.3. Moduri de determinare (stabilire) a efectelor actului juridic civilDeterminarea (stabilirea) efectelor actului juridic civil presupune o activitate de fixare, de

stabilire a drepturilor şi obligaţiilor civile pe care părţile (partea) au dorit să le dea naştere prin încheierea actului juridic civil respectiv.

Cuprinsul actului juridic civil este cel stabilit de părţile sau partea care au dat naştere actului prin „clauze”2.

Determinarea conţinutului actului juridic civil înseamnă de fapt stabilirea „clauzelor” voite de părţi prin care se exprimă voinţa lor de a da naştere la anumite drepturi subiective civile şi respectiv obligaţii civile corelative.

1 Cu privire la această temă a se vedea: A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 299, şi urm.; Gh. Beleiu – op. cit., pag.166 şi urm.; T. Pop – op. cit., pag. 163 şi urm.; E. Poenaru – op. cit., pag 153 şi urm.; M. Nicolae – op. cit., pag. 60 şi urm.; St. Rauschi – op. cit., pag. 105 şi urm.; P. M. Cosmovici – op. cit., pag. 128 şi urm.; A. Ionaşcu – op. cit., pag. 102 şi urm.; V. Economu „Efectele actului juridic civil” şi „Tratat de drept civil” vol. I, partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, pag. 306 şi urm.; O. Ungureanu – op. cit., pag. 116 şi urm.; I. Dogaru – op. cit., pag 203 şi urm.; G. Boroi – op. cit., pag. 201 şi urm.; P. Truşcă – op. cit., pag. 169 şi urm.; M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 418-419.2 Clauză contractuală = stipulaţie impusă de părţi, în virtutea principiului libertăţii convenţiilor, în conţinutul contractului lor... (M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 159 şi urm.).

102

În funcţie de cât de clar sau mai puţin clar este exprimată voinţa părţilor şi determinarea conţinutului actului juridic civil, poate fi mai mult sau mai puţin dificilă.

În practică, de multe ori, neclaritatea actului juridic civil poate fi cauzată de: neconcretizarea manifestării de voinţă a părţilor într-un înscris, modul greşit de expunere a părţilor, folosirea unei terminologii neadecvate, folosirea unor expresii sau termeni nepotriviţi etc.

Stabilirea conţinutului actului juridic în asemenea împrejurări presupune parcurgerea mai multor etape (faze) în cadrul cărora, folosindu-se anumite reguli sau procedee, se poate stabili conţinutul actului juridic civil respectiv.

O primă regulă (şi obligatorie) este aceea a dovedirii existenţei actului juridic civil, întrucât dacă nu s-a dovedit existenţa actului juridic civil, faptul că acesta s-a născut, nu se mai pot pune în discuţie alte probleme conform regulii: „Idem est non esse et non probare” (Este acelaşi lucru a nu exista şi a nu proba)1.

Situaţia ideală este atunci când sunt suficiente mijloace de probă, concludente iar odată cu dovedirea existenţei actului juridic civil, se stabilesc şi efectele sale care sunt clar şi în mod neechivoc exprimate.

În realitate, în viaţa de zi cu zi, sunt şi situaţii (şi nu puţine la număr) în care deşi existenţa actului juridic civil este indubitabilă (neîndoielnică) efectele sale nu apar cu claritate, apărând unele îndoieli cu privire la conţinutul actului.

Cea de a două fază, se aplică într-o astfel de situaţie şi ea constă de fapt în calificarea actului – adică i-am determinat natura sa în sensul că este un contract civil şi nu este un contract comercial sau de altă natură.

Dar calificarea actului juridic civil (a contractului civil) tot nu a lămurit care sunt efectele ce au fost generate (care s-au născut că urmare a încheierii unui astfel de contract civil).

Într-o asemenea situaţie intervin regulile de interpretare a actului juridic civil – adică lămurirea înţelesului exact al unor clauze, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor (sau a părţii) în strânsă corelaţie cu voinţa internă.

1.4. Regulile de interpretare a actului juridic civilAcestea sunt redate mai jos, după cum urmează:

- Actul nu dă naştere numai la efectele care sunt expres prevăzute, adică scrise, ci dă naştere şi la efectele care legea, obiceiul şi echitatea le dau actului după natura sa – art. 970 alin. 2, C. civ. – „Ele (convenţiile, n.a.) obligă numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”2.

- Actul juridic se interpretează după voinţa internă (reală) şi nu după sensul literal al cuvintelor întrebuinţate (art. 977, C. civ. – „Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.”).

- Clauzele obişnuite într-un act juridic se subînţeleg, chiar dacă nu sunt menţionate expres în cuprinsul acestuia (art. 981 C. civ. – „Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, chiar dacă nu sunt exprese într-însul.”).

- Clauzele unui act juridic trebuie supuse interpretării sistematice, deci se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din întregul act (art. 982 C. civ. – „Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dând-se fiecărei înţelesul ce rezultă din actul întreg.”).

- Clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea celui care s-a obligat (art. 983 C. civ. – „Când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă.”). Această regulă este cunoscută prin adagiul „in dubio pro reo” este sinonim cu prezumţia de nevinovăţie din dreptul penal.

- Dacă o clauză este susceptibilă de a primi două înţelesuri, ea se interpretează în sensul în care poate produce efecte şi nu în sensul în care nu ar produce vre-un efect (art. 978 C. civ. „Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul că poate avea efect, iar nu acela ce nu ar putea produce nici unul.”).

1 L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit., pag. 140-141.2 A se vedea Decizia nr. 1336 din 1992 a secţiei civile a fostei Curţi Supreme de Justiţie, în „Dreptul”, nr. 2/1993.

103

Regula de mai sus este consfinţită prin adagiul „actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat”1.

- Clauzele îndoielnice se interpretează în sensul care rezultă din natura actului juridic (art. 979 C. civ. – „Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului.”). Adagiul prin care este redată această regulă: „quotiens idem sermo duas sententias exprimit, ea potissimum excipiatur, quae rei gerendae aptior est”2.

- În cazul în care rămân îndoieli, dispoziţiile respective se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul (art. 980 C. civ. – „Dispoziţiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul.”). Regula se reflectă în adagiul „in obscuris inspici solere quod verisimilius est, aut quod plerumque fieri solet”3.

- Oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi, efectele actului juridic trebuie să fie numai acelea care pot fi presupuse că părţile le-au voit. (art. 984 C. civ. – „Convenţia nu cuprinde decât lucruri asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat”). Regula este transpusă prin adagiul „actus non debent operari ultra intentionem agentium”4.

- Când s-a folosit un exemplu pentru explicarea înţelesului unor clauze, întinderea efectelor actului juridic nu trebuie redusă la efectele din exemplu dat. (art. 985 C. civ. – „Când într-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica obligaţia, nu se poate susţine că prin aceasta, s-a restrâns întinderea ce angajamentul ar avea de drept, în cazurile neexprese.”). Regula este cuprinsă în adagiul „quae dubitationes tollendae causa, contractibus inserentur ius comune non laedunt”.

2. Principiile efectelor actului juridic civil şi excepţiile de la acestea2.1. GeneralităţiPrincipiile efectelor actului juridic civil, sunt acele reguli de drept civil care arată modul în

care se produc aceste efecte, respectiv cum, în ce condiţii şi faţă de cine se produc aceste efecte5.Excepţiile de la aceste principii sunt situaţiile în care, pentru raţiuni bine definite, regulile

respective nu-şi găsesc aplicabilitate.Consacrarea legislativă a acestor principii se regăseşte în art. 696 şi 973 C. civ. referitoare la

convenţii (contracte) dar pentru identitate de raţiune se apreciază unanim că aceste reguli se aplică, prin analogie, şi actelor juridice civile unilaterale.

Principiile efectelor actului juridic civil sunt:- principiul forţei obligatorii („pacta sunt servanda”);- principiul irevocabilităţii;- principiul relativităţii („res inter alios acta, alliis neque nocere, neque prodesse

potest”)2.2. Principiul forţei obligatorii: - (pacta sunt servanda6)Această regulă de drept civil este consacrată în art. 969, alin 1 C. civ, potrivit căruia

„Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.Principiul de mai sus se exprimă prin aceea că odată încheiată convenţia cu respectarea legii, ea

devine obligatorie pentru părţi întocmai ca şi legea însăşi.Deci un act juridic civil odată încheiat el devine obligatoriu pentru părţi în sensul că dă

naştere la drepturi subiective civile şi la obligaţii corelative întocmai ca şi legea şi se impun părţilor aşa cum impune însăşi legea.

1 „Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat” = „Actul trebuie interpretat mai mult ca să rămână valid decât ca să piară” – L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit, pag. 20.2 Quotiens idem sermo duas sententia sexprimit, ea potissimum excipiatur, quae rei gerendae aptior est = Ori de câte ori un cuvânt are două sensuri, trebuie ales acela care este mai potrivit pentru realizarea actului (în cauză) – V. Hanga – op. cit., pag. 100.3 „În situaţii neclare, se are, de obicei, în vedere, ce este mai probabil sau ceea ce are loc în cele mai multe cazuri” – V. Hanga – op. cit., pag. 55.4 „Actele nu trebuie să opereze dincolo de intenţia celor care le fac” – L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit., pag. 20.5 Gh. Beleiu – op. cit., pag. 168 şi urm.; G. Boroi – op. cit., pag. 204 şi urm.; P. Truşcă – op. cit., pag. 171 şi urm.; A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag 303 şi urm.; St. Rauschi – op. cit., pag 105 şi urm., T. Pop – op. cit., pag. 164 şi urm.; I. Dogaru – op. cit., pag. 208 şi urm.; P. M. Cosmovici – op. cit., pag 128 şi urm.; O. Ungureanu – op. cit., pag. 116 şi urm.; E. Poenaru – op. cit., pag. 154 şi urm.; M. Nicolae – op. cit., pag. 62 şi urm. .6 „Tratatele/convenţiile trebuie respectate” - Adagiul folosit pentru a exprima regula de drept potrivit căreia acordul de voinţă al părţilor produce, în principiu, efecte juridice prin el însuşi, fiind suficient pentru încheierea valabilă a unui act juridic. – L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit., pag. 242; V. Hanga – op. cit., pag 88; M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 745.

104

La baza acestui principiu a forţei obligatorii a actului juridic civil se află două cerinţe şi anume:

- necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raportului juridic generate de actele juridice civile;

- imperativul moral al respectării cuvântului dat.Excepţii:Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a actului juridic sunt acele situaţii în care

efectele actului juridic civil nu se mai produc aşa cum au dorit părţile, ci independent de voinţa lor (sau după caz a părţii) aceste efecte sunt sau mai restrânse sau mai întinse (extinse) decât cele stabilite iniţial, la încheierea actului respectiv.

a) Cazurile de restrângere a forţei obligatorii sunt acele situaţii, prevăzute expres de lege, în care efectele actului juridic civil încetează înainte de termen datorită dispariţiei unui element al său.

În această categorie de excepţii sunt incluse:- încetarea contractului de locaţiune din cauza pieririi totale sau într-o măsură

considerabilă a lucrului (art. 1439, alin. 1 C. civ. – „Contractul de locaţiune se desfiinţează când lucrul a pierit în total sau s-a făcut netrebnic spre obişnuita întrebuinţare”);

- încetarea contractului de societate civilă datorită anumitor cauze prevăzute de art. 1523 şi următoarele din C. civ. [pierderea obiectului societăţii; moartea, punerea sub interdicţie sau insolvabilitatea unuia dintre asociaţi, afară de cazul când s-a stipulat că societatea poate continua cu moştenitorii asociatului decedat sau asociaţii rămaşi în viaţă ori cu asociaţii capabili sau solvabili; pierirea lucrului în condiţiile prevăzute în art. 1525 alin. 1 şi 2];

- încetarea contractului de mandat din cauza morţii, interdicţiei insolvabilităţii sau falimentul mandantului ori mandatarului (art. 1552 C. civ.);

- încetarea împrumutului de folosinţă din cauza morţii comodatarului, dacă împrumutul respectiv s-a făcut cu luarea în considerare a persoanei comodatarului (art. 1563, alin. 2 C. civ.), situaţie în care moştenitorii sunt obligaţi să restituie imediat bunul, chiar dacă în contract s-a prevăzut un termen ulterior);

- încetarea contractului de concesiune , datorate dispariţiei, dintr-o cauză de forţă majoră a bunului concesionat, precum şi încetarea aceluiaşi contract prin renunţarea concesionarului, datorită imposibilităţii obiective de a exploata bunul concesionat (art. 35, lit. e din Legea nr. 219/1998).

b) Cazurile de extindere a forţei obligatorii includ:- prorogarea (prelungirea) efectelor anumitor acte juridice prin efectul legii peste

termenul convenit de părţi (art. 7, alin. 1 din Legea nr. 112/1995, art. 1 din Legea nr. 17/1994, art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1995 care a prelungit contractele de închiriere cu 5 ani, precum şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2004 aprobată prin Legea nr. 219/2004);

- prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesivă datorită suspendării temporare a executării acestuia pe toată durata suspendării (cât durerea cauză de suspendare)1;

- revizuirea efectelor actului juridic civil din cauza modificării echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor ce au fost avute în vedere de părţi în momentul încheierii actului juridic civil (teoria impreviziunii – „rebus sic stantibus”)2 întrucât se ajunge în situaţia ca efectele actului juridic să fie altele decât acelea pe care părţile le-au avut în vedere în momentul încheierii actului respectiv astfel încât se pune

1 C. Stătescu, C. Bârsan – „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Ed. All, Bucureşti 1996, pag. 59.2 “Rebus sic stantibus” = locuţiune latină care desemnează clauza contractuală prin care obligaţia asumată este condiţionată de menţinerea împrejurărilor avute în vedere de părţi la încheierea contractului – M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 834; „Cât timp lucrurile vor sta aşa” – : – Expresia este o prescurtare a formulei „omnis conventios intellegitur rebus sic stantibus” = „convenţiile rămân valabile atât timp cât se menţin condiţiile în care au fost încheiate” – L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit., 279-280.

105

problema revizuirii (modificării) clauzelor iniţiale ale actului juridic civil cu scopul restabilirii echilibrului valoric al prestaţiilor1.

Aplicaţia teoriei impreviziunii în legislaţia civilă se regăseşte în prevederile art. 43 alin. 3 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe în conformitate cu care „în cazul unei disproporţii evidente între renumeraţia autorului opera şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei”.

Teoria impreviziunii se regăseşte şi în art. 32 din Legea nr. 219/1998 potrivit căruia „relaţiile contractuale dintre concedent şi concesionar se bazează pe principiul echilibrului financiar al concesiunii, respectiv pe realizarea unei posibile egalităţi între avantajele care îi sunt acordate concesionarului şi serviciile care îi sunt impuse. În consecinţă, concesionarul nu va fi obligat să suporte creşterea sarcinilor legate de execuţia obligaţiilor sale în cazul în care această creştere rezultă în urma: a) unei acţiuni sau a unei măsuri dispuse de o autoritate publică; b) în caz de forţă majoră sau în caz fortuit”.

Teoria impreviziunii a fost consacrată în mod excepţional în cazul unui anumit act juridic cu titlu gratuit contractul de voluntariat. Astfel în art. 12 din Legea nr. 195/2001 se prevede că: „dacă pe parcursul executării contractului de voluntariat, intervine, independent de voinţa părţilor, o situaţie de natură să îngreuneze obligaţiilor ce revin voluntarului, contractul va fi negociat iar dacă situaţia face imposibilă executarea în continuare a contractului, acesta este reziliat de plin drept”.

2.3. Principiul irevocabilităţii actului juridic civilDe drept, acest principiu este consacrat prin regula prevăzută în art. 969 alin. 2 C. civ. potrivit

căruia: „Ele (convenţiile, n.a.) se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”.

Acest text scoate la iveală două idei şi anume: - prima idee rezultă din textul „Ele se pot revoca prin consimţământul mutual...” ceea

ce întăreşte principiul „pacta sunt servanda” – forţa obligatorie a actului juridic civil în sensul că actul juridic nu poate înceta prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului actului; iar actul bilateral sau unilateral nu poate înceta numai prin voinţa uneia din părţi;

- o a doua idee este dată de cea de a doua parte a textului „sau din cauze autorizate de lege” în sensul că de fapt aceste cauze autorizate de lege sunt excepţiile de la acest principiu al irevocabilităţii actului juridic civil.

Excepţiile de la principiul irevocabilităţii actului juridic nu sunt altceva decât acele cazuri în care actului bilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia dintre părţi iar actului unilateral prin voinţa autorului.

Din cele prezentate mai sus rezultă că de fapt se disting două categorii de excepţii de la irevocabilitate:

1. excepţii în categoria actelor bilaterale (sau multilaterale) şi2. excepţii în categoria actelor unilaterale.1. Excepţii în categoria actelor bilaterale (sau multilaterale):

- revocarea donaţiei între soţi (art. 937, alin. 1 C. civ. „Orice donaţie făcută între soţi în timpul maritajului este revocabilă”);

- denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată (art. 1436 C. civ. – (1) „Locaţiunea făcută pentru un timp determinat încetează de la sine cu trecerea termenului, fără să fie trebuinţă de prealabilă înştiinţare. (2) Dacă contractul a fost fără termen, concediul (denunţarea n.a.) trebuie să se dea de la o parte la alta, observându-se termenele defipte (stabilite n.a.) de obiceiul locului)2;

1 În legătură cu poziţiile unor autori, referitoare la teoria impreviziunii a se vedea: L. Pop – „Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 67-74; Gr. Giurcă, Gh. Beleiu – „Teoria impreviziunii-rebus sic stantibus, în dreptul civil, II” – în revista „Dreptul” nr. 10-11, 1993, pag. 34-36; I. Albu, A. Man – „Utilitatea terminologiei juridice latine, cu referire specială la adagiile „pacta sunt servenda” şi „rebus sic stantibus” – „Dreptul” nr. 2/1996, pag. 22-27, M. Nicolae - op. cit., pag. 60; G. Boroi – op. cit., pag. 207-208; P. Truşcă – op. cit., pag. 173.2 Fosta Curte Supremă de Justiţie – s. economică şi comercială – Dec. nr. 78/1992, în „Probleme de drept” 1990-1992, pag. 498.

106

- denunţarea contractului de închiriere a suprafeţelor cu destinaţia de locuinţă, la cererea chiriaşului, cu condiţia notificării prealabile într-un termen de 60 de zile sau la cererea proprietarului (art. 24 lit. 1 şi b şi Legea nr. 114/1996 republicată);

- încetarea (desfacerea) societăţii civile în condiţiile prevăzute de art. 1523 pct. 5, C. civ. „Societatea încetează... prin voinţa expresă (exprimată)1 de unul sau mai mulţi asociaţi de a nu voi a continua societatea” şi art. 1527 C. civ. „Desfacerea societăţii prin voinţa unei părţi urmează numai atunci când durata ei este nemărginită; ea se efectuează prin renunţarea notificată a tuturor părţilor, întrucât se face cu bună credinţă şi la timp”;

- revocarea contractului de mandat de către mandant (art. 1553 C. civ. – „Mandantul poate, când voieşte, revoca mandatul şi constrânge, la caz, pe mandatar de a-i remite înscrisul de împuternicire” şi art. 1555 C. civ. - „Numirea unui nou mandatar pentru aceeaşi afacere cuprinde în sine revocarea mandatului dat celui dintâi, din ziua în care i s-a notificat”);

- încetarea contractului de depozit la cererea deponentului, art. 1616 C. civ. „Depozitul trebuie să se restituie deponentului îndată ce s-a reclamat, chiar când s-ar fi stipulat prin contract un anume termen pentru restituirea lui...”;

- denunţarea unor contracte de către judecătorul sindic2;- denunţarea unor contracte de către administratorul sau lichidatorul judiciar3;- denunţarea contractului de comandă a unei opere viitoare4;- denunţarea contractului de asigurare5;- încetarea acordului petrolier prin renunţarea titularului acestuia6;- denunţarea unilaterală a contractului de concesiune de către concedent7;- denunţarea unilaterală a contractului de voluntariat, fie de către voluntar, fie de către

beneficiarul voluntarului (art. 14 din Legea nr. 195/2001)8.2. Excepţiile de la irevocabilitatea actelor juridice civile unilaterale sunt:

- testamentul – potrivit art. 922 C. civ. – „Revocarea făcută prin testamentul posterior va avea toată validitatea ei, cu toate că acest act a rămas fără efect din cauza incapacităţii eredelui sau a legatarului, sau din cauză că aceştia nu au voit a primi ereditatea”;

- retractarea renunţării la moştenire, astfel potrivit art. 701 C. civ. „În tot timpul în care prescripţia dreptului de a accepta nu este dobândită în contra erezilor ce au renunţat, ei au încă facultatea de a accepta succesiunea, dacă succesiunea nu este deja acceptată de alţi erezi. Nu se pot vătăma, însă, drepturile care ar fi dobândite de alte persoane asupra bunurilor succesiunii, sau prin prescripţie, sau prin acte valabile, făcute de curatorele succesiunii vacante”;

- revenirea asupra acceptării exprese sau tacite, în situaţia în care succesiunea ar fi absorbită sau micşorată cu mai mult de jumătate prin descoperirea unui testament necunoscut în momentul acceptării (art. 694 C. civ., „Majorele nu poate să-şi atace acceptarea expresă sau tacită a unei succesiuni decât în cazul când această acceptare a fost urmarea unei viclenii ce s-a întrebuinţat în privinţă-i. El nu poate reclama în contra

1 Fl. Ciutacu – op. cit., pag. 568, nota 1878.2 Art. 64, alin. (1) şi (3) şi Art. 5 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, modificată şi completată prin Legea nr. 90/1999 (republicată în Monitorul Oficial nr. 1066/2004).3 Art. 73 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată.4 Art. 46, alin. 2 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.5 Art. 21 din Legea nr. 136/1995, privind asigurările şi reasigurările din România (publicată în Monitorul Oficial nr. 303/1995) modificată şi completată ulterior.6 Art. 19, lit. b şi Art. 21 din Legea nr. 238/2004, a petrolului (publicată în Monitorul Oficial nr. 535/2004).7 Art. 53 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică (publicată în Monitorul Oficial nr. 569/2006).8 În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că revocarea convenţiei prin consimţământul mutual al părţilor (adică prin acordul de voinţă posterior) nu reprezintă o excepţie de la principiul irevocabilităţii ci un aspect al principiului libertăţii actelor juridice, în sensul că, întocmai cum o convenţie, se încheie prin mutuus consensus, tot aşa se poate desfiinţa prin mutuus disensus. În acest sens a se vedea: A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 307; Gh. Beleiu – op. cit., pag. 170-171; M. Nicolae – op. cit., pag. 66; G. Boroi – op. cit., pag. 210; P. Truşcă – op. cit., pag. 176.

107

acceptării pentru cuvinte de vătămare, decât în cazul în care succesiunea ar fi fost absorbită sau micşorată cu mai mult de jumătate cu descoperirea unui testament necunoscut în momentul acceptării”);

- revocarea mărturisirii pentru eroare de fapt (art. 1206, alin. 2 C. civ. „Ea (mărturisirea - n. a.) nu poate fi luată decât în întregime1 împotriva celui care a mărturisit şi nu poate fi revocată de acesta, afară numai de va proba că a făcut-o din eroare de fapt”);

- revocarea consimţământului părintelui – firesc sau după caz al tutorelui exprimat la adopţia copilului în termen de 30 de zile de la data exprimării lui în condiţiile art. 16, alin. 2 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei2;

- revenirea asupra consimţământului exprimat de o persoană la prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană, în scop terapeutic (art. 144, lit. c. Titlul III din Legea nr. 195/2006)3;

- revocarea ofertei înainte de a ajunge la destinatar (art. 37 din Codul comercial „Până ce contractul nu este perfect, propunerea şi acceptarea sunt revocabile. Cu toate acestea, deşi revocarea împiedică ca contractul să devină perfect, dacă ea însăşi ajunge la cunoştinţa celeilalte părţi după ce aceasta întrerupse executarea lui, atunci cel ce revocă contractul, răspunde de daune, interese”).

2.4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civilAcest principiu se regăseşte în prevederile art. 973 C. civ., potrivit căruia „Convenţiile

produc efecte numai între părţile contractante”.Din conţinutul acestei prevederi legale reiese şi definiţia acestui principiu şi anume că

principiul relativităţii efectelor actului juridic este o regulă potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă de autorii sau autorul actului, el neputând să profite sau să dăuneze terţelor persoane.

Altfel spus, actul juridic civil bilateral sau multilateral dă naştere la drepturi subiective şi obligaţii corelative numai pentru părţile (subiecţii) lor, iar actul unilateral obligă doar (numai) pe autorul acestuia.

Principiul relativităţii efectelor actului juridic a fost exprimat încă din dreptul roman prin adagiul „res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest”4.

La baza justificării acestui principiu stau două idei şi anume: - principiul relativităţii efectelor actului juridic civil este impus de însăşi natura

voliţională (manifestarea de voinţă) a actului juridic în sensul că dacă este firesc (normal) ca cineva să devină debitor ori creditor pentru că şi-a manifestat voinţa în acest sens, tot atât de firesc este ca o altă persoană să nu devină debitor sau creditor fără voia sa;

- acceptarea unei soluţii contrare ar fi de natură să aducă atingere libertăţii persoanei5.Principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile ca şi excepţiile de la acest principiu,

pentru a putea fi înţeles pe deplin, impuse precizarea unor noţiuni cum sunt: părţile, avânzi-cauză şi terţi.

În cadrul unui act juridic civil toate subiectele de drept civil se situează în una din acest trei noţiuni:

Parte este expresia juridică ce desemnează persoana fizică sau juridică care încheie un act juridic civil fie personal, fie prin reprezentant.

1 De reţinut că dispoziţiile unei părţi a alin. 2 a art. 1206 C. civ. a fost modificată implicit prin modificarea art. 129 şi 130 C. pr. civ. în sensul că regula indivizibilităţii mărturisirii nu mai are un caracter obligatoriu, ci constituie o simplă îndrumare pentru judecători, care sunt datori să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul. A se vedea în acest sens: Ioan Leş – „Comentariile Codului de procedură civilă”, Vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 358-365; Fl. Ciutacu – op. cit., pag. 480, nota 1245.2 Publicată în Monitorul Oficial nr. 557/2004, completată şi modificată ulterior.3 Privind reforma în domeniul sănătăţii (publicată în Monitorul Oficial nr. 372/2006), cu modificările şi completările ulterioare.4 „Lucrul convenit (înţelegerea) de unii, nu poate fi nici vătămător, nici de folos altora”, L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit., pag. 285; M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 861, V. Hanga – op. cit., pag. 103.5 A se vedea în acest sens: P. Vasilescu – „Relativitatea actului juridic civil”, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, pag. 56 şi urm.

108

Terţul (ii) este expresia juridică prin care este denumită persoana străină de actul juridic, care nu a participat nici direct şi nici prin reprezentare la încheierea acestuia şi faţă de care actul juridic respectiv nu produce nici un efect (cel de al III-lea).

Avânzii-cauză („habentes causa”) sunt persoanele care deşi nu au participat la încheierea actului juridic civil, totuşi suportă efectele acestuia datorită legăturii sale juridice cu părţile actului.

Sunt cunoscute, în dreptul civil, trei categorii de avânzi-cauză şi anume:a) succesorii universali şi succesorii cu titlu universal;b) succesorii cu titlu particular;c) creditorii chirografari1.

a) Succesorul universal este acea persoană care dobândeşte un patrimoniu, adică o universalitate de bunuri („universitas bonorum”).

În această situaţie se pot afla moştenitorul legal unic, legatarul care a cules întreaga moştenire, persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării (fuziunii sau absorbţiei) sau al transformării.

Succesorul cu titlu universal este acea persoană care dobândeşte o fracţiune din patrimoniu cum sunt: moştenitorii legali, legatarul sau legatarii care au dobândit o cotă parte din moştenire, persoana juridică dobânditoare a unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice divizate.

Între succesorii universali şi cei cu titlu universal, există numai o deosebire de ordin cantitativ şi nu calitativ, fapt pentru care ei au fost incluşi în prima categorie de avânzi-cauză.

b) Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc numai un bun sau un drept subiectiv privit individual („ut singuli”). De exemplu – cumpărătorul unui bun, donatarul, cesionarul, legatarul cu titlu particular etc.

Această calitate, de succesor cu titlu particular, se apreciază numai în raport cu actele juridice anterioare ale autorului, referitoare la acelaşi drept sau bun, încheiate cu alte persoane.

Un asemenea caz este cel prevăzut de art. 1441 C. civ. referitor la cumpărătorul unui bun ce formează obiectul unui contract de locaţiune2.

c) Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanţie reală care să le asigure realizarea creanţei pe care o au împotriva debitorului (gaj, ipotecă, privilegiu etc.) ci numai un drept de „gaj general” asupra bunurilor prezente şi viitoare ale debitorului lor (art. 1718 C. civ. – „Oricine este obligat personal, este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare”).

Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridicExcepţiile de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil sunt acele cazuri (situaţii)

în care efectele actului juridic civil s-ar produce şi faţă de persoanele care nu au participat la încheierea actului respectiv.

În literatura de specialitate3, excepţiile de la principiul relativităţii sunt împărţite în: excepţii aparente şi excepţii reale, neexistând un punct de vedere unitar în această problemă.

Excepţia reală de la principiul relativităţii presupune că prin voinţa părţilor actului juridic (şi numai prin voinţa acestora) actul respectiv creează drepturi subiective sau obligaţii pentru o persoană care nu a participat la încheierea lui nici personal, nici prin reprezentant (excepţie veritabilă).

Excepţia aparentă este acea situaţie în care efectele actului juridic se produc faţă de alte persoane prin voinţa legiuitorului (în temeiul legii) şi nu datorită manifestării de voinţă a autorului sau a autorilor actului juridic civil.

a) În excepţiile aparente sunt incluse situaţiile privind avânzii-cauză care nu reprezintă excepţii de la relativitate (principiul relativităţii) deoarece:

1 A se vedea: A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 316; C. Stătescu, C. Bârsan – op. cit., pag. 64; Gh. Beleiu – op. cit., pag. 173; St. Rauschi – op. cit., pag. 107; T. Pop – op. cit., pag. 169; I. Dogaru – op. cit., pag. 215-216; P. M. Cosmovici – op. cit., pag. 131; E. Poenaru – op. cit., pag. 159; L. Pop – op. cit., pag. 99; M. Nicolae – op. cit., pag. 69; G. Boroi – op. cit., pag. 212; P. Truşcă – op. cit., pag. 177.2 Art. 1441 C. civ. – „Dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau dat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a fost făcută prin un act autentic sau prin un act derivat dar cu data certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune”.3 Gh. Beleiu – op. cit., pag. 174 şi urm.; T. Pop – op. cit., pag. 172 şi urm.; I. Dogaru – op. cit., pag. 216 şi urm.; P. M. Cosmovoci – op. cit., pag. 134 şi urm.; G. Boroi – op. cit., pag. 215 şi urm.; P. Truşcă – op. cit., pag. 178 şi urm.

109

- succesorii universali şi cei cu titlu universal sunt continuatorii autorilor lor, fiind asimilaţi părţilor, de multe ori producerea efectelor nu este străină de voinţa unor astfel de succesori;

- succesorii cu titlu particular, în condiţiile arătate, iau locul părţii actului juridic iar dobândirea calităţii de avânzi-cauză se face prin voinţa lor;

- creditorii chirografari nu intră nici ei în categoria excepţiei reale deoarece:- actul încheiat de debitor nu dă naştere la drepturi şi obligaţii

pentru ei direct ci pentru debitor;- dreptul de a ataca actul fraudulos izvorăşte din lege şi nu din actul debitorului încheiat cu terţul.

b) Promisiunea faptei altuia (cunoscută şi sub denumirea de „porte-fort” - adică promisiunea de a determina pe altul să ratifice un contract1).

Aceasta constă într-o convenţie prin care o parte – promitentul – se obligă faţă de cealaltă parte – creditorul promisiunii – să determine pe a treia persoană – terţ – să ratifice actul încheiat în absenţa sa.

Promisiunea „pentru altul” sau „faptei altuia” constituie în aparenţă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice, pentru că ceea ce se promite în realitate este, propria faptă a promitentului de a determina pe cineva să adere la un act.

De exemplu: X, Y, Z sunt coproprietarii unui teren. Numai X vinde terenul unui terţ – şi îi promite că va face totul pentru a obţine şi consimţământul celorlalţi doi coproprietari iar după ce încheie contractul, Y şi Z trebuie să ratifice contractul. Rezultă din exemplul de mai sus că X nu are mandatul lui Y şi Z, dar în realitate X nu promite fapta lor (Y şi Z) ci promite propria-i faptă în sensul că se obligă să-i determine pe ceilalţi doi proprietari să ratifice actul.

c) Simulaţia – este operaţiunea juridică prin care părţile încheie două acte „negotium iuris” – unul real, ascuns şi altul aparent, public dar mincinos.

Potrivit art. 1175 C. civ., terţul are dreptul să opteze între actul public sau actul secret şi să invoce în favoarea sa unul dintre aceste două acte, după cum îi dictează interesul.

Dreptul terţului de a opta între unul din cele două acte este izvorât din lege (art. 1175 C. civ.) şi nu din voinţa părţilor actului simulat.

d) Acţiunile directe – reprezintă de fapt acele situaţii în care, potrivit legii, o persoană (reclamantul) cheamă în judecată o altă persoană (pârâtul) cu care nu se află în raporturi contractuale, reclamantul fiind în raporturi contractuale cu o altă persoană cu care şi pârâtul se află în raporturi contractuale.

Asemenea situaţii sunt cele reglementate de art. 1488 C. civ. în cazul contractului de antrepriză de clădiri, lucrătorii angajaţi de antreprenori (care sunt terţi faţă de contractul de antrepriză) au dreptul de a acţiona direct pe beneficiarul construcţiei (numit comitent sau client; acesta fiind terţ faţă de contractul dintre antreprenor şi lucrători) pentru plata sumelor ce li se cuvin, dar numai în măsura în care clientul s-ar găsi dator către antreprenor în momentul cererii.

Conform art. 1542 alin. 2 C. civ. – dacă pentru executarea contractului de mandat, mandatarul şi-a substituit, pe baza unui contract separat, o altă persoană, mandantul (din primul contract) are dreptul de a-l acţiona în judecată pe submandatar, deşi acesta este terţ faţă de contractul prin care s-a produs substituirea.

Drepturile la acţiunile directe sunt rezultatul prevederii lor în lege (art. 1488 şi 1542 C. civ.) şi nu al voinţei părţilor actului juridic – deci ne aflăm în prezenţa unor excepţii aparente de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.

Un caz de excepţie aparentă în dreptul muncii îl constituie contractul colectiv de muncă – în sensul că efectele acestuia se produc şi în privinţa salariaţiilor care s-au angajat ulterior încheierii lui, în temeiul legii şi a contractului rezultat din încheierea contractului individual de muncă. Astfel, potrivit Art. 9 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă2 „prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte

1 A se vedea şi M. Costin , C. Costin – op. cit., pag. 777.2 A se vedea în acest sens: Liviu Pop – „Teoria generală a obligaţiilor”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 107; Gheorghe Bădică – „Unele soluţii de aplicare a Legii nr. 130/1996 privind contractele colective de muncă” în „Raporturi de muncă” nr. 6/1997, pag. 65; I. Traian Ştefănescu – „Implicaţii practice ale modificărilor aduse contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional” în „Raporturi de muncă” nr. 5/1998; Alexandru Ţiclea – „Tratat de dreptul muncii”, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2007, pag. 329.

110

pentru toţi salariaţii din unitate, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizaţie sindicală din unitate”.

e) Reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană denumită – reprezentat – încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane – reprezentant – în aşa fel încât efectele actului astfel încheiat se răsfrânge direct în persoana celui reprezentat.

Reprezentarea este de două feluri:- convenţională – cea rezultată din contractul de mandat (dându-se procură);- legală – adică cea izvorâtă din lege.

Reprezentarea este o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor actului juridic pentru că:

- în cazul reprezentării convenţionale, reprezentatul intră în noţiunea de parte a actului juridic;

- în cazul reprezentării legale, dreptul de a reprezenta este dat de lege şi nu prin voinţa altuia, exprimată în act.

f) Stipulaţia pentru altul sau promisiunea în favoarea unei terţe persoane – este o veritabilă excepţie de la principiul relativităţii efectelor actului juridic.

Stipulaţia pentru altul – este un contract sau o clauză contractuală prin care o parte – numită promitent se obligă faţă de cealaltă parte, numită stipulant, să execute o prestaţie în favoarea unei alte persoane străine de contract, numite terţ beneficiar1, care nu participă la încheierea actului nici direct nici prin reprezentare.

Din această stipulaţie – dintre stipulant şi promitent – se naşte dreptul terţului beneficiar de a cere de la promitent executarea prestaţiei.

Deoarece din actul celor două părţi se naşte dreptul pentru al treilea (terţul beneficiar) operaţiunea respectivă constituie o veritabilă excepţie de la principiul relativităţii.

În Codul civil nu există o reglementare specială în această materie, dar aplicaţii ale acestei excepţii se găsesc în materie de rentă viageră (art. 1642) şi de donaţie cu sarcină (art. 828 şi 830).

Stipulaţia pentru altul se regăseşte şi în materia asigurărilor (Legea nr. 136/1995 lit. g – cu modificările aduse prin Legea nr. 172/2004).

II. Nulitatea actului juridic civil

1. Noţiunea de nulitate a actului juridic civil1.1. Definiţie

Nulitatea este o sancţiune de drept civil care constă în lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă2.

Analiza definiţiei prezentate mai sus identifică elementele caracteristice ale nulităţii şi anume:

- nulitatea actului juridic civil este o sancţiune de drept civil;- se referă numai la actele juridice civile, nu şi la faptele juridice;- nulitatea intervine numai atunci când au fost încălcate normele juridice de drept civil

care reglementează condiţiile de validitate („ad validitatem”);- constă în lipsirea actului juridic de efectele ce contravin normelor juridice edictate

pentru încheierea valabilă a actului juridic, deci nu se referă la actul juridic în întregul său;

- actul juridic este lipsit numai de acele efecte cate contravin scopului urmărit de dispoziţia legală încălcată;

- momentul la care se referă sancţiunea nulităţii este acela al încheierii actului juridic.

1 M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 922-925.2 Gh. Beleiu – op. cit., pag. 178 şi urm.; D. Cosma – op. cit., pag. 293 şi urm.; St. Rauschi – op. cit., pag. 112 şi urm.; I. Dogaru – op. cit., pag. 223; P. M. Cosmovici – op. cit., pag. 138; E Poenaru – op. cit., pag. 167; M. Nicolae – op. cit., pag. 74; G. Boroi – op. cit., pag. 221 şi urm.; P. Truşcă – op. cit., pag. 180 şi urm.; M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 644-653; În art. 99 din Proiectul Noului Cod Civil se defineşte nulitatea astfel: (1) „Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este lovit de nulitate. (2) Nulitatea poate fi absolută sau relativă”.

111

1.2. În ceea ce priveşte reglementarea nulităţii – în legislaţia civilă actuală nu există o reglementare unitară a nulităţii actului juridic civil, normele juridice care se referă la această instituţie sunt răspândite în întreg Codul civil cât şi în alte acte normative, izvoare ale dreptului civil.

În Codul civil se găsesc referiri la nulitate în art. 5, art. 790 alin. 1, art. 803, art. 822-823, art. 839, art. 886, art. 910 alin. 2, art. 953, art. 961, art. 965-966, art. 1008, art. 1010, art. 1067, art. 1156, art. 1167-1168, art. 1190, art. 1308-1309, art. 1211, art. 1689 alin. 1, art. 1712, art. 1716, art. 1774-1776, art. 1897, art. 1900.

În alte acte normative referiri la nulitatea actului juridic civil se găsesc, în art. 20 şi 34 din Decretul 31/1994, art. 22 alin. 3 şi art. 24 din Legea nr. 16/1994, art. 11 din Legea nr. 112/1995, art. 41 alin. 1 şi 2 şi art. 51 alin. 2 din Legea nr. 8/1996, art. 5 din Legea nr. 90/1999, art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, art. 46 din Legea nr. 10/2001,Titlul X privind circulaţia juridică a terenurilor din Legea nr. 247/2005 etc.

1.3. Funcţiile nulităţilor se regăsesc în rolurile lor, de măsuri cu caracter preventiv dar şi sancţionator.

Funcţia preventivă este de natură a atrage atenţia părţilor actului juridic civil asupra consecinţelor nerespectării prevederilor legale referitoare la condiţiile necesare pentru încheierea acestuia, în sensul că atitudinea de nesocotire a reglementărilor legale atrage după sine ineficacitatea actului, respectiv actul juridic încheiat nu-şi mai produce efectele în vederea cărora a fost făcut. Perspectiva ineficacităţii actului juridic civil încheiat cu nesocotirea normelor legale, este de natură a crea o stare de prudenţă, de abţinere, din partea părţilor care ar dori să încheie un astfel de act juridic.

Funcţia sancţionatorie se impune atunci când caracterul preventiv al primului rol al nulităţii nu şi-a produs efectul şi constă în lipsirea de efecte a actului juridic, înlăturarea efectelor contrarii, încheiat cu nesocotirea condiţiilor de validitate impuse de normele juridice încălcate.

În literatura de specialitate1 se mai vorbeşte şi de o a treia funcţie a nulităţilor – aceea de mijloc de garantare a principului legalităţii actelor juridice civile, în sensul că prin realizarea primelor două funcţii (preventive şi respectiv sancţionatorii) se asigură respectarea normelor juridice civile care reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic civil.

2. Nulitatea şi celelalte sancţiuni de drept civil2

2.1. Nulitatea şi rezoluţiuneaRezoluţiunea este sancţiunea de drept civil care constă în desfiinţarea retroactivă a unui

contract sinalagmatic cu executare dintr-o dată („uno-ictu”), pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.

Asemănări între nulitate şi rezoluţiune:- ambele sunt cauze care atrag ineficacitatea actului juridic civil;- ambele produc efect retroactiv (ex tunc);- în principiu, ambele operează în baza unei hotărâri judecătoreşti (sunt judiciare).

Deosebirile dintre nulitate şi rezoluţiune: - nulitatea se aplică tuturor categoriilor de acte juridice civile iar rezoluţiunea se aplică

numai actelor sinalagmatice cu executare „uno ictu”;- nulitatea afectează un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de valabilitate,

rezoluţiunea presupune un act juridic civil încheiat, (nulitatea este analizată în momentul încheierii actului juridic civil iar rezoluţiunea se referă la momentul executării acestuia);

- nulitatea relativă şi rezoluţiunea sunt supuse unor reguli diferite în ceea ce priveşte începutul prescripţiei extinctive iar nulitatea absolută nu este supusă prescripţiei extinctive.

Astfel, în ceea ce priveşte acţiunea în constatarea nulităţii relative, acesteia îi sunt aplicabile prevederile art. 9 din Decretul nr. 167/1958 privind regula specială a începutului prescripţiei

1 Gh. Beleiu – op. cit., pag. 179; I Dogaru – op. cit., pag. 225; E. Poenaru – op. cit., pag. 167.2 În acest sens a se vedea: A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 411-415, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 180-182, St. Rauschi – op. cit., pag. 122-124, T. Pop – op. cit., pag. 207-208, I. Dogaru – op. cit., pag. 242-245, P. M. Cosmovici – op. cit., pag. 174-176, O. Ungureanu – op. cit., pag. 128-130, E. Poenaru – op. cit., pag. 174-176, G. Boroi – op. cit., pag. 224-226, P. Truşcă – op. cit., pag. 182-186.

112

extinctive, iar în cazul acţiunii în rezoluţiune se aplică regula generală privind începutul prescripţiei extinctive, prevăzută de art. 7 alin. 1 din actul normativ respectiv1.

2.2. Nulitatea şi rezilierea Rezilierea este o sancţiune de drept civil care constă în încetarea, desfacerea, unui contract

sinalagmatic cu executare succesivă pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.

Rezilierea operează numai pentru viitor („ex nunc”).Toate deosebirile şi asemănările dintre nulitate şi rezoluţiune sunt valabile şi pentru nulitate

şi reziliere.Se impune a mai face o precizare în sensul că deşi efectele nulităţii se produc de regulă, retroactiv

iar rezilierea operează numai pentru viitor, totuşi în cazul actelor juridice cu executare succesivă, nici nulitatea nu poate avea efecte pentru trecut.

2.3. Nulitatea şi revocareaRevocarea este acea sancţiune de drept civil care constă în înlăturarea efectelor actului

juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii.Această noţiune de revocare mai este folosită şi cu sensul de denunţare unilaterală în

cazurile prevăzute de lege (art. 920 şi urm. C. civ. privind revocarea testamentului) iar alteori în sensul de desfacere a unui contract prin acordul părţilor (art. 969 alin. 2 teza I C. civ. – „Ele (convenţiile – n.a.) se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”).

Asemănarea dintre nulitate şi revocare este dată de faptul că ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil.

Deosebirile sunt însă mai multe şi anume:- nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nesocotirea unei condiţii de validitate

iar revocarea presupune un act juridic valabil încheiat;- revocarea se aplică de regulă liberalităţilor, pe când nulitatea se aplică oricărui act

juridic;- cauza nulităţii este concomitentă momentului încheierii actului juridic dar revocarea

presupune momente ulterioare încheierii actului juridic civil;- prescripţia extinctivă a acţiunilor privind nulitatea şi revocarea este supusă unor

reguli diferite. 2.4. Nulitatea şi caducitateaCaducitatea este o cauză de ineficacitate care constă în lipsirea actului juridic civil valabil încheiat

de orice efecte datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii sale şi care este independentă de voinţa autorului actului juridic.

De exemplu – legatul cuprins într-un testament valabil devine caduc dacă legatarul predecedează testatorului; dacă la data deschiderii succesiunii există o incapacitate a legatarului de a primi legatul, dacă legatarul renunţă la succesiune sau dacă bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular, piere; oferta de a contracta devine caducă în cazul în care nu este acceptată de către destinatar sau dacă ofertantul decedează înainte de acceptarea ofertei respective2.

Deosebirile dintre nulitate şi caducitate sunt:- caducitatea presupune un act juridic valabil încheiat, nulitatea presupune nerespectarea

condiţiilor de valabilitate la încheierea actului juridic;- cauzele de nulitate sunt anterioare sau concomitente momentului încheierii actului

juridic iar cauzele care determină caducitatea sunt ulterioare încheierii actului juridic;

- nulitatea operează „ex nunc” (cu excepţiile precizate) iar caducitatea operează numai pentru viitor („ex nunc”);

- împrejurarea care determină caducitatea este întotdeauna independentă de voinţa autorului actului juridic pe când la nulitate aceasta este dependentă sau nu de voinţa (intenţia) autorului (părţii) actului juridic (în cazul dolului, violenţei, fraudei etc.).

1 În acest sens a se vedea, B. Dumitrache – „Consecinţele ineficacităţii contractelor” în „Analele Universităţii Bucureşti”, 2001, seria „Drept”, pag. 85 şi urm.2 A se vedea: Decizia nr. 1688/1997 a Curţii de Apel Bucureşti, S. IV civ. în „Culegere de practică judiciară civilă”, 1993-1998, pag. 19.

113

2.5. Nulitatea şi inopozabilitateaInopozabilitatea este acea sancţiune de drept civil care intervine în cazul nesocotirii unor cerinţe de

publicitate faţă de terţi, prevăzute de lege pentru anumite acte juridice.Aceeaşi problemă, a inopozabilităţii, se presupune şi în cazul încheierii unui act juridic prin

reprezentare dar cu lipsa sau depăşirea puterii de a reprezenta.Deosebiri importante sunt între nulitate şi inopozabilitate şi anume:

- nulitatea se referă la toate actele juridice iar inopozabilitatea are în vedere numai actele juridice pentru care legea prevede anumite formalităţi de publicitate;

- nulitatea are în vedere un act juridic nevalabil încheiat pe când inopozabilitatea se referă la situaţia în care actul s-a încheiat valabil, dar după încheierea sa, nu s-au respectat cerinţele de publicitate faţă de terţi;

- efectele nulităţii privesc atât părţile actului juridic, cât şi pe terţi, pe când în caz de inopozabilitate, efectele actului juridic se produc între părţi, dar drepturile şi obligaţiile născute din actul în cauză nu pot fi opuse terţilor;

- nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare pe când inopozabilitatea poate fi înlăturată în materia de reprezentare, prin ratificare.

114

CURSUL Nr. 11

CLASIFICAREA ŞI EFECTELE NULITĂŢILOR ACTULUI JURIDIC CIVIL1

I. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil1. Criteriile de clasificare şi categoriile de nulităţi sunt:1. În funcţie de natura interesului (general şi individual) ocrotit prin dispoziţia legală

încălcată la încheierea actului juridic civil nulitatea se clasifică în nulitate absolută şi nulitate relativă.

Nulitatea absolută sancţionează încheierea unui act juridic civil când nu se respectă o normă juridică care ocroteşte un interes general, obştesc (deci o normă juridică imperativă, de ordine publică şi care instituie o condiţie de validitate pentru încheierea actului juridic).

În art. 960 din Proiectul Noului Cod Civil, nulitatea absolută este definită astfel: „Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general”.

Nulitatea relativă sancţionează încheierea unui act juridic cu nerespectarea unei norme juridice care ocroteşte un interes particular, individual a unei norme juridice imperative de ordine privată, care instituie, impune o condiţie de validitate pentru încheierea actului juridic civil.

Nulitatea relativă este definită în art. 961 din Proiect astfel: „Contractul încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular, este anulabil”.

Din punct de vedere terminologic pentru nulitatea absolută se folosesc noţiunile: „actul este nul”, „nul de drept”, „nul de plin drept” sau „nulitate absolută” (de exemplu art. 32, alin. 1 din Legea nr. 18/1991; art. 11 din Legea nr. 112/1995, Titlu X privind circulaţia juridică a termenilor din Legea nr. 247/2005, art. 46 din Legea nr. 10/2001 etc.).

Pentru nulitatea relativă se foloseşte formula „actul este anulabil”, „actul poate fi anulat”.2. În funcţie de întinderea efectelor sale nulitatea se clasifică în nulitate parţială şi nulitate

totală.Nulitatea parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului juridic

civil celelalte efecte menţinându-se, întrucât nu contravin legii.Nulitatea totală este acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în întregime, în

totalitatea sa, deci nu se mai produce nici un efect. În sistemul nostru de drept, regula este nulitatea parţială iar nulitatea totală este excepţia2.Nulitatea parţială presupune un act juridic cu conţinut complex, adică un act juridic cu mai multe

clauze deci cu mai multe efecte, pentru că numai în asemenea cazuri se poate pune problema desfiinţării unor efecte şi menţinerii altora.

3. După modul de consacrare legislativă, nulitatea se clasifică în: nulitate expresă şi nulitate virtuală.

Nulitatea expresă (denumită şi nulitate textuală sau explicită) este acea nulitate care este prevăzută ca atare într-o dispoziţie legală.

Majoritatea nulităţilor o formează cazurile de nulitate expresă, prevăzute fie în Codul civil, fie în alte acte normative (de exemplu art. 955 C. civ. „Violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate (s. n.) chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul cărei s-a făcut convenţia” – art. 957 C. civ. „Violenţa este cauză de nulitate (s. n.) a convenţiei şi când s-a exercitat asupra soţului, soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor”)3.

Nulitatea virtuală este acea nulitate care nu este prevăzută expres de lege dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic.

1 A se vedea: A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 357 şi urm., Gh. Beleiu – op. cit., pag. 182-184, O. Căpăţână – op. cit., pag. 216 şi urm., St. Rauschi – op. cit., pag. 112 şi urm., T. Pop – op. cit., pag. 183-186, I. Dogaru – op. cit., pag. 227-229, P. M. Cosmovici – op. cit., pag. 140-141, E. Poenaru – op. cit., pag. 176-178; M. Nicolae – op. cit., pag. 76-78, G. Boroi – op. cit., pag. 227-231, P. Truşcă – op. cit., pag. 186-190.2 A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 379, St. Rauschi – op. cit., pag. 116, T. Pop – op. cit., pag. 184, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 183, G. Boroi – op. cit., pag. 229, P. Truşcă – op. cit., pag. 180.3 Art. 2 alin. 1 din Titlu X – „Circulaţia juridică a terenurilor” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţilor şi justiţiei „Terenurile cu sau fără construcţii, situate în intravilan şi extravilan, indiferent de destinaţia sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică sub sancţiunea nulităţii absolute (s. n.)”.

115

De regulă normele onerative şi cele prohibitive atrag în cazul nerespectării lor sancţiunea nulităţii chiar dacă nu prevăd expres aceasta.

Asemenea nulităţi virtuale se găsesc în Art. 795, 806, 857, 1095 alin. 1, 1760, 1775 C. civ., art. 144 alin. 1, lit. a şi art. 145 alin. 1 din Legea nr. 195/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii etc.

În textele de mai sus şi altele care conţin nulităţi virtuale se găsesc formulări cum ar fi: „este oprit”...; „nu se poate”...; „se admite numai dacă”... De exemplu – art. 806 C. civ. – „Minorul mai mic de 16 ani nu poate (s.n.) dispune în nici un fel...” sau art. 809 C. civ. – „Minorul de 16 ani nu poate (s.n.) prin testament dispune în favoarea tutorelui său”.

Nulitatea virtuală îşi găseşte consacrarea şi în Proiectul Noului Cod Civil care o defineşte în art. 968 astfel: „Afară de cazurile prevăzute de lege, contractul se desfiinţează şi atunci când sancţiunea nulităţii, deşi nu este expres prevăzută, trebuie aplicată pentru a fi satisfăcut scopul dispoziţiei legale încălcate”.

4. În funcţie de felul condiţiei de validitate încălcate la încheierea actului juridic civil nulităţile se clasifică în nulităţi de fond şi nulităţi de formă.

Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori nevalabilităţii unei condiţii de fond a actului juridic civil (consimţământ, capacitate obiect, cauză).

Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei cerute „ad validatem”. De exemplu art. 886 C. civ. – „Formalităţile la care sunt supuse deosebitele testamente... se vor observa sub pedeapsă de nulitate”.

5. După modul de valorificare, nulităţile se clasifică în nulităţi judiciare şi nulităţi amiabile.Nulitatea amiabilă operează în situaţia în care părţile se înţeleg cu privire la nulitatea actului juridic

încheiat de ele şi lipsesc de efect actul respectiv prin voinţa lor.Nulitatea judiciară este determinată de situaţia în care părţile nu se înţeleg cu privire la

nulitatea actului juridic respectiv şi este necesar ca nulitatea actului juridic să fie declarată de organul de jurisdicţie competent.

În aceeaşi categorie intră şi situaţiile în care nu este susceptibilă o nulitate amiabilă cum ar fi: recunoaşterea de filiaţie, căsătoria, adopţia etc.

În literatura de specialitate1, după aceleaşi criterii se mai distinge între nulităţile de drept şi nulităţile judiciare.

2. Cauzele de nulitateCauza principală (generică) a nulităţii actului juridic civil, ca sancţiune de drept civil, rezidă

în nerespectarea la încheierea actului juridic a dispoziţiilor legale care reglementează condiţiile sale de valabilitate.

În acest context se poate afirma că sunt cauze de nulitate a actului juridic civil următoarele:- nerespectarea dispoziţiilor legale privind capacitatea de a încheia un act juridic civil;- lipsa ori nevalabilitatea consimţământului;- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;- nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil;- nerespectarea formei cerute „ad validitatem”;- nesocotirea limitelor autonomiei de voinţă, ale libertăţii actelor juridice;- fraudarea legii2.

O parte din cauzele de mai sus atrag nulitatea absolută, altă parte nulitatea relativă. Atunci când legea nu prevede felul nulităţii, această operaţiune o face interpretul în raport de natura interesului ocrotit prin prevederea legală încălcată la încheierea actului juridic civil.

a) Cauze de nulitate absolută. Enumerare3.

1 A se vedea: O Ungureanu – op. cit., pag. 136 – „Nulităţile absolute operează de plin drept iar cele relative operează numai dacă sunt pronunţate prin hotărâre judecătorească”.2 “Frauda la lege” este încălcarea intenţionată de către părţi, adesea prin utilizarea unor mijloace viclene, a dispoziţiilor imperative ale legislaţiei în vigoare, cu ocazia încheierii sau executării unui act juridic – M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 479. În acest sens, a se vedea: Decizia civilă nr. 1105/1993 a Tribunalului Bucureşti în „Culegere de practică judiciară 1993-1997”, pag. 48; Decizia civilă nr. 856/1999 a Tribunalului Bucureşti în „Culegere de practică judiciară în materie civilă 1999”, pag. 62.3 În acest sens a se vedea şi: A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 362, 365, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 185, St. Rauschi – op. cit., pag. 92, O. Ungureanu – op. cit., pag. 131-132, T. Pop – op. cit., pag. 188, G. Boroi – op. cit., pag. 232, P. Truşcă – op. cit., pag. 191.

116

nesocotirea (încălcarea) dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea civilă a persoanelor1 în următoarele cazuri: a) nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă a persoanei fizice impusă

pentru ocrotirea unui interes general (cum ar fi prevederile art. 810 C. civ., art. 1309 C. civ. etc.);

b) lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă potrivit art. 34 din Decretul nr. 31/1954.

lipsa totală a consimţământului2 cum este şi în cazul erorii obstacol (error in negotio şi error in corpore);

nevalabilitatea obiectului actului juridic civil3; nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil, numai în situaţia în care lipseşte

cauza datorită scopului imediat sau când cauza este ilicită sau imorală4; nerespectarea formei „ad validitatem”; lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative (art. 24, alin. 1 din Legea nr.

295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor) sau judiciare (art. 49 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată în Monitorul Oficial nr. 1066/2004);

încălcarea ordinii publice şi bunelor moravuri; fraudarea legii; încălcarea dreptului de preemţiune al statului (art. 52 din Legea nr. 26/1996 Codul

silvic).De menţionat că şi în Proiectul Noului Cod Civil prin art. 964 sunt enumerate tot aceleaşi

cauze astfel: „Contractul este lovit de nulitate absolută când lipseşte consimţământul uneia din părţi, când obiectul sau cauza sunt ilicite, contravine ordinii publice ori bunurilor moravuri, precum şi în alte cazuri anume stabilite de lege”.

b) Cauze de nulitate relativă. Enumerare5

nesocotirea prevederilor legale referitoare la capacitatea civilă a persoanelor în următoarele situaţii:a) actul juridic este încheiat de o persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu

(minorul sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti);b) actul juridic de administrare sau de dispoziţie este încheiat fără încuviinţarea

ocrotitorilor legali şi este lezionar pentru minorul între 14-18 ani;c) actul juridic de dispoziţie încheiat fără dublă încuviinţare (ocrotitor legal,

autoritate tutelară) de minorul între 14-18 ani;d) actul juridic s-a încheiat pentru persoana juridică în lipsă ori cu depăşirea

puterilor conferite;e) actul juridic s-a încheiat cu nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă

instituită pentru protecţia unor interese individuale (de exemplu art. 806 C. civ., art. 807 C. civ., art. 809 C. civ., art. 883 C. civ., art. 1307 alin. 1, C. civ., art. 1308 C. civ., art. 128 C. civ., art. 129, alin. 1 C. fam., art. 133 alin. 3 C. fam.)6.

1 Art. 810 alin. 1 C. civ. – „Doctorii în medicină sau în chirurgie, ofiţerii de sănătate (medicii utilitari) şi spiţierii care au tratat pe o persoană în boala din care moare, nu pot profita de dispoziţiile între vii sau testamentare ce dânsa a făcut-o în favoare-le în cursul acestei boli...”; Art. 1309 C. civ. – „Judecătorii şi suplinitorii, membrii ministerului public şi avocaţii nu se pot face cesionari de drepturi litigioase, care sunt de competenţa tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială îşi exercită funcţiile lor, sub pedeapsa de nulitate, speze şi daune-interese”.2 A se vedea Sentinţa civilă nr. 1998/1989 a fostului Tribunal Suprem în „Dreptul”, nr. 7/1990, pag. 66; Decizia civilă nr. 3641/1998 a Tribunalului Bucureşti, S. IV Civ. în „Culegere de practică judiciară civilă 1998” – pag. 45.3 A se vedea: Decizia nr. 2563/1996 a Tribunalului Bucureşti, S. IV. Civ. în „Culegere de practică judiciară 1993-1997”, pag. 51-52; Decizia nr. 21/1998 a Tribunalului Bucureşti S. III Civ. în „Culegere de practică judiciară civilă 1998”, pag. 32.4 A se vedea: Deczia nr. 1815/1989 a fostului Tribunal Suprem, secţia civilă, în “Dreptul” nr. 7/1990, pag. 66 (nulitatea absolută pentru cauză imorală a contractului de întreţinere încheiat în scopul menţinerii stării de concubinaj).5 A se vedea şi A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 365-367; Gh. Beleiu – op. cit., pag. 185-186; St. Rauschi – op. cit., pag.92-93; O. Ungureanu – op. cit., pag. 131-132; T. Pop – op. cit., pag. 188-189; G. Boroi – op. cit., pag. 232-233; P. Truşcă – op. cit., pag. 191-192.6 Art. 128 C. fam. – „Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţi sau surorile tutorelui de o parte şi minor, de alta”; Art. 129 alin. 1 C. fam. – „Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia”; Art. 133 alin. 3 C. fam. – „Minorul nu poate să facă, nici chiar cu încuviinţare, donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia”.

117

lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil7; viciile de consimţământ, dolul, violenţa, leziunea, eroarea gravă (mai puţin eroarea

obstacol); nerespectarea dreptului de preemţiune în cazurile prevăzute de art. 37 din Legea nr.

33/19942; art. 17 şi art. 43, alin. 1 şi 2 din Legea nr. 10/20013 (art. 43 alin. 1 – „Chiriaşii cărora în temeiul prevederilor art. 9, alin. 1-4 din Legea nr. 112/1995 li s-au vândut cu respectarea prevederilor acestei legi, apartamentele în care locuiau, au dreptul să le înstrăineze sub orice formă înainte de împlinirea termenului de 10 ani de la data cumpărării numai persoanelor îndreptăţite, foşti proprietari ai acelei locuinţe” (s. n.)).

În art. 965 din Proiectul Noului Cod Civil, se prevede: „Contractul este lovit de nulitate relativă când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia din părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege”.

3. Regimul juridic al nulităţiiRegimul juridic al nulităţii este dat de regulile cărora le sunt supuse nulitatea absolută şi

nulitatea relativă, acestea fiind diferite într-un caz sau altul.Regimul juridic al nulităţii are în vedere trei aspecte şi anume: cine poate invoca nulitatea,

cât timp poate fi invocată nulitatea şi dacă nulitatea poate fi acoperită sau nu prin confirmare.1) Regimul juridic al nulităţii absolute are în vedere în principal trei reguli:a) nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are un interes.Nulitatea absolută este aceea care ocroteşte interese obşteşti, fapt ce trebuie să-i dea

posibilitatea unui cerc larg de persoane sau organe să invoce o asemenea nulitate a actului juridic civil4.

Pot fi interesate: părţile actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor, alte persoane ce nu au participat la încheierea actului juridic civil dar care ar justifica un interes propriu, instanţa din oficiu, procurorul, precum şi alte organe prevăzute de lege.

Terţii (persoane străine de actul juridic) vor putea invoca nulitatea absolută a acestuia numai în măsura în care actul juridic le este opozabil.

Sunt situaţii când chiar dispoziţia legală prin care se sancţionează un act juridic cu nulitate absolută enumeră persoane interesate să invoce această nulitate.

De exemplu, nulitatea absolută prevăzută de art. III alin. 2 din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea legii Fondului funciar nr. 18/1991 aşa cum a fost modificată prin Titlul V al Legii nr. 247/2005 „(2) Nulitatea poate fi invocată de primar, prefect, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi de alte persoane care justifică un interes legitim, (s. n.) iar soluţionarea cererilor este de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun”.

Potrivit prevederilor art. 960 alin. (2) din Proiectul Codului Civil, „Nulitatea absolută operează de drept, ea poate fi invocată de orice persoană interesată pe cale de acţiune sau de excepţie”. (3) Când nulitatea este evidentă, instanţa este obligată să o invoce din oficiu.

b) Nulitatea absolută este, imprescriptibilă – ea putând fi invocată oricând pe cale de acţiune sau de excepţie.

Această regulă este expres consacrată în art. 2 din Decretul nr. 157/1958 privind prescripţia extinctivă5 care prevede: „Nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie”.

7 A se vedea: Decizia civilă nr. 374/R/1995 a Curţii de Apel Braşov în „Culegere de practică judiciară 1994-1998”, pag. 51; Decizia civilă nr. 477/1998 a Curţii de Apel Ploieşti în „Buletinul jurisprudenţei Sem. I - 1998”; Decizia civilă nr. 2079/1999 şi Decizia nr. 3247/1999 a Curţii de Apel Bucureşti S. III. Civ. în „Culegere de practică judiciară în materie civilă 1999”, pag. 64 şi pag. 80.2 Privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică (publicată în Monitorul Oficial nr. 139/1994).3 Privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, (republicată în Monitorul Oficial nr. 798/2005), modificată şi completată succesiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 209/2005 (publicată în Monitorul Oficial nr. 1194/2005) aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 263/2006 (publicată în Monitorul Oficial nr. 572/2006); Legea nr. 74/2007 (publicată în Monitorul Oficial nr. 215/2007).4 A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 137; G. Boroi – op. cit., pag. 234; P. Truşcă – op. cit., pag. 192-193.5 Republicat în Buletinul Oficial 11/1960.

118

De menţionat că o reglementare aproximativ la fel propune şi Proiectul Noului Cod Civil prin art. 962, alin. 1 „Nulitatea absolută este imprescriptibilă extinctiv, dacă prin lege nu se prevede altfel”.

În literatura de specialitate1 au fost formulate mai multe opinii cu privire la această regulă.În legislaţia civilă mai recentă a fost consacrată o excepţie de la regulă, potrivit căreia

nulitatea absolută este imprescriptibilă extinctiv şi anume prevederea art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2007 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 în sensul că „Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an2 de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Din conţinutul textului legal prezentat mai sus nu rezultă vre-o distincţie între nulitatea absolută sau nulitatea relativă, fapt ce conduce la concluzia că sunt supuse prescripţiei extinctive atât acţiunea în declararea nulităţii relative cât şi acţiunea în declararea nulităţii absolute a actelor juridice ce cad sub incidenţa acestui act normativ.

c) Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare sau în alt mod,: „Non potest convalescere”.

Această regulă nu este prevăzută cu caracter general în legislaţia civilă. În art. 1168 C. civ. se face aplicarea acestei reguli în materia donaţiei: „Donatorul nu poate repara prin nici un act confirmativ, viciile unei donaţii între vii; nulă în privinţa formei, ea trebuie să se refacă cu forme legiuite”.

Confirmarea este actul unilateral de renunţare la dreptul de a invoca pe cale de acţiune sau excepţie, nulitatea.

Această a treia regulă a regimului juridic al nulităţii absolute este o consecinţă directă a primelor două reguli şi se explică prin caracterul obştesc, general al interesului ocrotit de norma juridică a cărei încălcarea atrage nulitatea absolută.

Nulitatea absolută poate fi invocată de un cerc larg de persoane sau organe, este greu de crezut dacă nu chiar, imposibil (de exemplu în cazul reprezentanţilor Ministerului Public) ca toţi cei care au un asemenea drept, să renunţe la el prin confirmarea actului nul absolut.

Întrucât confirmarea expresă sau tacită a nulităţii absolute este în principiu, inadmisibilă şi un eventual act de confirmare este lovit de nulitate absolută.

De la această regulă sunt prevăzute şi unele excepţii:- cazul prevăzut de art. 1167 alin. 3 C. civ. – „Confirmarea sau ratificarea, sau

executarea voluntară a unei donaţii, făcute de către erezi sau reprezentanţii donatorului, după moartea sa, ţine loc de renunţare, atât în privinţa viciilor de formă, cât şi în privinţa oricărei alte excepţii”;

- cazul prevăzut de art. 20 din C. fam. – „Căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă, între timp, acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie, a împlinit-o ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată”;

- cazul prevăzut de art. 22 din C. fam. – „În cazul în care soţul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă. Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii”.

2) Regimul juridic al nulităţii relative are în vedere următoarele reguli:a) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana ocrotită, în principiu.Această regulă este justificată prin faptul că nulitatea relativă urmăreşte ocrotirea unui

interes individual.Nulitatea relativă poate fi invocată:

1 În acest sens a se vedea: M. Eliescu „Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă în cadrul unei viitoare reglementări legale” în revista „Studii şi cercetări juridice”, nr. 1/1956, pag. 259-260; Tr. Ionaşcu, E. Barrach – op. cit., pag. 372 şi urm.; D. Cosma – op. cit., pag. 305; A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 369.2 Termenul de 1 an a fost prelungit succesiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2001 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 145/2001.

119

- de cel al cărui interes a fost nerespectat la încheierea actului juridic (de natura violenţei, de cel lipsit de discernământ, de titularul dreptului de preemţiune etc.);

- de reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu (care este de fapt cel care încheie actul juridic pentru incapabil);

- de succesorii părţii ocrotite prin norma juridică încălcată la încheierea actului juridic cu excepţia acţiunilor „intuitu personae”1;

- de către procuror, în condiţiile prevăzute de art. 45 Cod procedură civilă;- de creditorii chirografari ai părţii ocrotite, pe calea acţiunii oblice afară de cazul în

care ar fi vorba de drepturi strict personale (art. 974 C. civ.);- de către autoritatea tutelară în cazul protecţiei incapabilului.

b) Nulitatea relativă este prescriptibilăAceastă regulă se justifică prin aceea că nulitatea relativă fiind instituită pentru ocrotirea

unor interese individuale, trebuie să cedeze în faţa intereselor generale pe care le asigură instituţia prescripţiei extinctive.

De asemenea, regula de mai sus presupune faptul că nulitatea relativă trebuie invocată în termenul de prescripţie extinctivă, adică cel prevăzut de art. 9 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă2.

În literatura de specialitate s-au formulat două opinii cu privire la faptul dacă invocarea nulităţii relative pe cale de excepţie este sau nu supusă prescripţiei extinctive3.

c) Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare expresă ori tacităRenunţarea la dreptul de a invoca nulitatea relativă aparţine persoanei interesate şi are ca

efect acoperirea nulităţii relative (deci consolidarea actului juridic valabil) care se realizează prin confirmare.

Confirmarea expresă este actul unilateral făcut în scopul direct de a acoperi nulitatea relativă, pe care, cel ce face confirmarea, o poate invoca.

Într-un mod general, această posibilitate de confirmare se regăseşte în art. 1190 C. civ., conform căruia „Actul de confirmare sau ratificare a unei obligaţii, în contra cărei legea admite acţiunea în nulitate, nu este valabil, decât atunci când cuprinde obiectul, cauza şi natura obligaţiei, şi când se face menţiune de motivul acţiunii în nulitate, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeia acea acţiune”.

Actul de confirmare expresă, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe4:

- să provină de la persoana îndreptăţită să invoce nulitatea relativă a actului;- să fie făcut în deplină cunoştinţă de cauză;- viciul care afecta actul juridic lovit de nulitatea relativă să fi încetat în momentul

confirmării (în situaţia contrarie, va fi valabil însuşi actul confirmativ);- să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune de motivul

acţiunii în nulitatea relativă;- din conţinutul actului să rezulte intenţia de acoperire a nulităţii.

Confirmarea tacită rezultă din acte sau fapte care nu lasă nici o îndoială asupra intenţiei de acoperire a nulităţii relative.

1 „Intuitu personae” = având în vedere persoana – L. Săulescu, S. Răduleţu – op. cit. pag. 1592 Art. 9 din Decretul nr. 167/1958 - “(1) Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să curgă de la data când acesta a încetat. (2) În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”.3 Pentru opinia conform căreia invocarea nulităţii pe cale de excepţie este inprescriptibilă a se vedea : T. Pop – op. cit., pag. 192 şi pag. 226-227; T. Popescu – „Drept civil”, vol. I „Introducere generală”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1994, pag. 153; E. Poenaru – op. cit., pag. 180; M. Nicolae – op. cit., pag. 83. Pentru opinia potrivit căreia invocarea nulităţii pe cale de excepţie este prescriptibilă a se vedea: D. Alexandresco – op. cit., Vol. III, pag. 406-407; A. Ionaşcu – op. cit., pag. 157; Tr. Ionaşcu, E. Barrasch – op. cit., pag. 376; D. Cosma – op. cit., pag. 319; A Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 376-377; O. Căpăţână – op. cit., pag. 234; P. M. Cosmovici – op. cit., pag. 172; G. Boroi – op. cit., pag. 239.4 A se vedea: A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 377; St. Rauschi – op. cit., pag. 115, nota 9; G. Boroi – op. cit., pag. 239; P. Truşcă – op. cit., pag. 197.

120

Astfel de situaţii se întâlnesc în cazul executării voluntare a unui act juridic lovit de nulitatea relativă aşa cum rezultă şi din prevederile art. 1167 C. civ., alin. 1 care dispune „În lipsa unui act de confirmare sau de ratificare, este destul ca obligaţia să se execute voluntar, după epoca în care obligaţia putea fi valabil confirmată sau ratificată” iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol „Confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară, în forma şi în epoca determinată de lege, ţine loc de renunţare în privinţa mijloacelor şi excepţiilor ce puteau fi opuse acestui act, fără a se vătăma însă drepturile persoanelor a treia”.

Confirmarea (expresă sau tacită) are ca efect validarea actului juridic lovit de nulitate relativă, cu efect retroactiv („ex tunc”) adică de la data la care a fost încheiat actul juridic confirmat.

Actul de confirmare a nulităţii relative nu trebuie confundat cu ratificarea – care este un act prin care o persoană devine parte în actul juridic încheiat în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii necesare pentru încheierea actului juridic respectiv.

Confirmarea nu se confundă nici cu refacerea actului pentru că, în cazul refacerii, ia naştere un nou act juridic, care îşi produce efectele din acel moment, confirmarea operând retroactiv.

De asemenea, confirmarea nu se confundă cu actul recognitiv prin care se recunoaşte un act juridic preexistent numai în privinţa existenţei lui, nu şi cu privire la validitatea lui. Aceasta înseamnă că persoana interesată nu renunţa la dreptul de a invoca, dacă este cazul, nulitatea relativă a actului juridic preexistent.

Între nulitatea absolută şi nulitatea relativă nu există deosebiri de efecte dar există deosebiri de regim juridic, deosebiri care constau în:

- în timp ce nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de instanţa din oficiu, de alte organe abilitate de lege, nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;

- nulitatea absolută este imprescriptibilă, nulitatea relativă este supusă prescripţiei extinctive;

- nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare (în principiu), nulitatea relativă poate fi confirmată expres sau tacit.

II. Efecte nulităţii actului juridic civil1

1. Definiţia efectelor nulităţiiEfectele nulităţii actului juridic civil au fost definite ca fiind consecinţele juridice ale

aplicării sancţiunii nulităţii.Esenţa efectelor nulităţii constă în lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor

juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.În general, efectul oricărei nulităţi constă în desfiinţarea raportului juridic civil generat de actul

juridic civil, lovit de nulitate şi prin aceasta, restabilirea legalităţii.Efectul nulităţii actului juridic civil este sugestiv redat prin adagiul „Quod nullum est,

nullum producit effectum”2.Efectele nulităţii sunt diferite după cum ne referim la nulitatea totală sau nulitatea parţială.În ceea ce priveşte efectele nulităţii actului juridic, acestea diferă şi în funcţie de ceea ce s-a

întâmplat după încheierea actului juridic, sens în care distingem trei ipoteze:1) actul n-a fost executat încă: aplicarea nulităţii va însemna că acel act, fiind desfiinţat, nu

mai poate fi executat, deci părţile se află în situaţia în care s-ar fi găsit dacă actul respectiv nu ar fi fost încheiat;

2) actul a fost executat total sau parţial până la momentul când actul juridic este anulat. În această ipoteză, efectele nulităţii vor consta în: a) desfiinţarea retroactivă a actului; b) restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat (reciproc sau după caz, unilateral);

3) dacă actul juridic şi-a produs efectele (a fost executat) iar dobânditorul de drepturi le-a transmis la rândul său unor terţi dobânditori până la momentul declarării nulităţii. În această ipoteză, efectele nulităţii vor consta în: a) desfiinţarea actului executat; b)

1 A se vedea în acest sens: A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 389-390; Gh. Beleiu – op. cit., pag. 187-188; G. Boroi – op. cit., pag. 241; P. Truşcă – op. cit., pag. 199-200.2 „Quod nullum est, nullum producit effectum” = ceea ce este nul nu produce nici un efect – L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit. pag. 270

121

restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat; c) desfiinţarea şi a actului subsecvent.

2. Principiile efectelor nulităţii şi excepţiile lora) Enumerarea principiilor efectelor nulităţiiAcestea se deduc din ipotezele enunţate mai sus şi în acest sens distingem:

- 1. principiul retroactivităţii (adică efectele nulităţii se produc din momentul încheierii actului juridic civil iar nulitatea operează atât pentru viitor cât şi pentru trecut);

- 2. principiul repunerii în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului anulat redat prin adagiul „restitutio in integrum”;

- 3. principiul potrivit căruia anularea actului iniţial atrage desfiinţarea actului subsecvent – redat prin adagiul: „resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis”1.

b) Principiile efectelor nulităţii şi excepţiile lor1) Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civilAcest principiu are în vedere regula de drept potrivită căreia nulitatea produce efecte nu

numai pentru viitor ci şi pentru trecut, adică efectele nulităţii se produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil.

În baza principiului retroactivităţii vor fi înlăturate şi efectele actului juridic civil care s-au produs între momentul încheierii acestuia şi momentul anulării efective a actului . În temeiul acestui principiu părţile ajung în situaţia anterioară încheierii actului juridic, ca şi când nu ar fi încheiat acest act juridic.

Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic decurge din principiul legalităţii în sensul că restabilirea legalităţii, ce a fost încălcată la încheierea actului juridic, determină înlăturarea efectelor produse în temeiul actului respectiv, afectat de nulitate.

Excepţii de la principiul retroactivităţii sunt acele situaţii (cazuri) în care pentru anumite raţiuni (dictate de caracterul ireversibil al prestaţiilor executate) sunt menţinute efectele produse între momentul încheierii actului juridic şi momentul anulării acestuia.

În cazul acestor excepţii, nulitatea produce efecte numai pentru viitor („ex nunc”) nu şi pentru trecut („ex tunc”)

Aceste excepţii sunt:- menţinerea efectelor produse de un contract cu executare succesivă – (de exemplu,

contractul de închiriere, contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere), datorită ireversibilităţii prestaţiilor executate succesiv;

- situaţia posesorului de bună credinţă care este exonerat de obligaţia de a restitui, odată cu bunul şi fructele culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credinţă, caz în care neretroactivitatea efectelor nulităţii se întemeiază pe ideea protecţiei posesorului de bună credinţă. Această excepţie este consacrată de art. 485 C. civ. conform căruia „Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credinţă; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia productele (fructele n. a.) împreună cu lucrul proprietarului care îl revendică”;

- cazul căsătoriei putative (art. 23, alin. 1 C. fam.) în sensul că efectul retroactiv al anulării căsătoriei este înlăturat faţă de soţul de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, care păstrează statutul de soţ dintr-o căsătorie valabilă pe perioada cuprinsă între momentul căsătoriei şi momentul când hotărârea judecătorească care o anulează, rămâne definitivă. Şi în acest caz se ocroteşte buna credinţă;

- situaţia copiilor dintr-o căsătorie anulată este reglementată de art. 23 alin. 3 C. fam. „Declaraţia nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie”.

1 „Resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis” = anularea dreptului transmiţătorului atrage anularea dreptului dobânditorului – V. Hanga – op. cit. pag. 104, L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit. pag. 288

122

De reţinut, că în acest caz, principiul ocrotirii interesului minorilor înlătură, nu numai principiul retroactivităţii ci înlătură însăşi nulitatea; nulitatea căsătoriei nu se răsfrânge asupra copilului, nici pentru trecut dar nici după anularea căsătoriei, pentru viitor.

2) Principiul repunerii în situaţia anterioară (restitutio in integrum)Principiul „restitutio in integrum” este regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în

baza unui act anulat, trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat1.

Aceste principiu apare ca un mijloc de asigurare a eficienţei practice a principiului retroactivităţii.

„Restitutio in integrum” ca şi retroactivitatea, se referă la efectele nulităţii actului juridic „inter partes” (între părţile raportului juridic) şi nu faţă de terţi.

În ceea ce priveşte temeiul juridic al restituirii prestaţiilor realizate în executarea actului juridic anulat, se admite că acesta este o acţiune în justiţie, fundamentată pe acel izvor de obligaţii care este îmbogăţirea fără justă cauză2.

În situaţia contractelor sinalagmatice când ambele părţi şi-au îndeplinit obligaţiile înainte de anularea actului, nu mai sunt îndeplinite condiţiile intentării unei acţiuni în justiţie, având la bază îmbogăţirea fără just temei („actio de in rem verso”)3 deoarece nu mai poate fi vorba de o mărire sau o micşorare de patrimoniu, situaţie în care restituirea prestaţiilor executate va fundamentă pe plata nedatorată (art. 1092 C. civ.). Această concluzie se impune întrucât obligaţia fiecăreia dintre părţile contractului sinalagmatic anulat (care a fost desfiinţat retroactiv) apare ca şi când nu ar fi existat.

Sub aspect procesual, cel interesat poate să aleagă între două căi procedurale:- o acţiune cu două capete de cerere: un capăt de cerere principal, prin care se cere

declararea nulităţii actului juridic (imprescriptibilă sau prescriptibilă după cum este vorba de o cauză de nulitate absolută sau o nulitate relativă) şi un capăt de cerere accesoriu prin care se solicită restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic respectiv, care este prescriptibilă;

- două acţiuni separate – în primul rând o acţiune în anularea actului juridic iar dacă instanţa va dispune anularea acestuia, se poate introduce o altă acţiune prin care se cere restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului juridic anulat.

Excepţiile de la principiul „restitutio in integrum” sunt constituite din acele situaţii care, pentru anumite raţiuni de ordin juridic, social sau moral, prestaţiile efectuate în baza actului juridic anulat, nu sunt supuse restituirii ci sunt menţinute în tot sau în parte.

Asemenea excepţii sunt:- cazul prevăzut de art. 1164 C. civ. – când cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu

capacitate de exerciţiu restrânsă este obligat să restituie prestaţiile primite numai dacă a profitat, integral sau parţial de avantajele patrimoniale prilejuite de acel act juridic4;

- cazul aplicării principiului – „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” (nimănui nu-i poate fi îngăduit să tragă foloase invocând propria vină)5, la actele juridice cu obiect imoral sau cauză imorală. Această excepţie este un mijloc de descurajare pentru încheierea unor asemenea acte, şi este o garanţie a respectării regulilor de convieţuire socială (morală) în raporturile juridice civile.

Pentru o mai bună înţelegere a acestui principiu aducem în discuţie situaţia în care reclamantul ar solicita restituirea unui împrumut acordat pentru începerea ori menţinerea unei stări

1 A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 394; Gh. Beleiu – op. cit., pag. 189-190; G. Boroi – op. cit., pag. 244-246; P. Truşcă – op. cit., pag. 203-204; M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 863; L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit., pag. 291.2 A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 395; G. Boroi – op. cit., pag. 244-245; P. Truşcă – op. cit., pag. 203-204.3 „Actio de in rem verso” = acţiune cu privire la transformarea (banilor) într-un bun material (acţiune în restituire), M. Costin, C. Costin – op. cit. pag. 21, L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit. pag. 84 Art. 1164 C. civ. – „Când minorii, interzişii... sunt admişi, în această calitate a exercita acţiune în resciziune în contra angajamentelor lor, ei nu întorc aceea ce au primit, în urma acestor angajamente, în timpul minorităţii, ... decât dacă probează că au profitat de aceea ce li s-a dat”.5 A se vedea şi M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 640; L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit., pag. 214-215; V. Hanga – op. cit., pag. 76

123

de concubinaj, a unor raporturi extraconjugale. Acţiunea reclamantului va fi respinsă ca inadmisibilă pentru încălcarea principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”.

3) Principiul anulării actului subsecvent ca un urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis)1.

Principul enunţat mai sus a fost definit ca fiind o regulă de drept, potrivit căreia, anularea (desfiinţarea) actului juridic iniţial (primar) atrage şi anularea actului juridic subsecvent, următor, datorită legăturii lor juridice.

Acest principiu se referă la efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi.Principiul „resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis” este consecinţa celor două

principii ale efectelor nulităţii actului juridic – respectiv principiul retroactivităţii şi principiul repunerii în situaţia anterioară – dar şi a principiului „nemo plus iuris ad allium transfere potest quam ipse habet” (nemo dat quod nemo habet)2 în sensul că dacă prin anularea actului iniţial se desfiinţează dreptul transmiţătorului din actul juridic subsecvent (şi care a fost dobânditor al unui drept în actul juridic iniţial) înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, aşa încât nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept3.

De menţionat că o aplicaţie a acestui principiu se regăseşte în materie de ipotecă [art. 1770 C. civ. prevede „Acei care au asupra unui imobil un drept suspens prin o condiţie, sau rezolubil (drept care se poate desfiinţa n. a.) în oarecare cazuri s-au supus la o acţiune de resciziune (acţiune în anulare n.a.) nu pot consimţi decât o ipotecă supusă aceleiaşi condiţii sau aceloraşi resciziuni”]. Acest principiu nu are o consacrare legală într-un text cu caracter general în legislaţia civilă din ţara noastră.

În practică, acest principiu se aplică în două situaţii şi anume4:- în cazul actelor „autorizate” anularea autorizaţiei administrative (anulare care este

de fapt un act administrativ) duce la anularea şi a actului juridic civil care se întemeia pe această autorizaţie;

- în situaţia a două acte juridice din care unul este principal şi celălalt accesoriu, anularea actului principal atrage şi anularea actului accesoriu în baza principiului „accesorium sequitur principale”. De remarcat faptul că în acest caz, nu ne aflăm în situaţia propriu-zisă a principiului „resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis” – principiu care se referă la două sau mai multe acte juridice succesive prin care s-au transmis aceleaşi drepturi ori s-au constituit sau transmis drepturi aflate într-o strânsă legătură.

Excepţiile de la principiul „resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis” sunt acele cazuri (situaţii) în care, pentru anumite raţiuni, deşi se anulează actul iniţial, actul subsecvent este menţinut.

La baza acestui principiu stau două alte principii respectiv (1) principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros (în cazurile expres prevăzute de lege) şi (2) principiul asigurării stabilităţii circuitului civil – o nevoie de ordin general.

Au fost reţinute ca excepţii de la acest principiu următoarele situaţii5:- cazul actelor de conservare sau de administrare a bunului, menţinerea acestuia fiind

justificată de raţiuni de ordin economic, social sau de ocrotirea bunei-credinţe;- cazul posesorului de bună credinţă a unui imobil – (situaţia reglementată de art.

1909 C. civ. – coroborat cu art. 927 C. civ.) de exemplu: „A încheie cu B un contract de comodat (împrumut de folosinţă), B, comodatar, vinde (deşi nu are dreptul să o facă) bunul mobil care face obiectul contractului de comodat, lui C, care e de bună-

1 “Resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis” = anularea dreptului transmiţătorului atrage anularea dreptului dobânditorului – L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit., pag. 288; M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 861; V. Hanga – op. cit., pag. 104.2 „Nemo plus iuris ad allium transfere potest quam ipse habet (nemo dat quod nemo habet)” = Nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuşi (nimeni nu dă ce nu are) – L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit., pag. 217-218; M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 640; V. Hanga – op. cit., pag. 78.3 A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 399-400; St. Rauschi – op. cit., pag. 118-119; G. Boroi – op. cit., pag. 246; P. Truşcă – op. cit., pag. 205.4 Gh. Beleiu – op. cit., pag. 191; M. Nicolae – op. cit., pag. 90; G. Boroi – op. cit., pag. 247; P. Truşcă – op. cit., pag. 205.5 A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 401-402; O. Căpăţână – op. cit., pag. 247; St. Rauschi – op. cit., pag. 119; I. Dogaru – op. cit., pag. 239; M. Nicolae – op. cit., pag. 82, nota 54; G. Boroi – op. cit., pag.247, P. Truşcă – op. cit., pag. 206.

124

credinţă (în sensul că nu ştie că B nu este proprietar al bunului mobil) şi intră în posesia bunului mobil: ulterior contractul de comodat este anulat pentru error in negotio (B a crezut că A îi donează de fapt bunul, iar A a avut intenţia de a-i da bunul numai cu împrumut). Se anulează actul dintre A şi B şi în mod firesc ar fi să se desfiinţeze şi actul dintre B şi C iar C să fie obligat să restituie bunul respectiv, dar C este ocrotit de prevederile art. 1909 C. civ. potrivit cărora, posesorul de bună-credinţă a unui bun mobil, dobândeşte chiar proprietatea bunului1;

- cazul aplicării prevederilor art. 20 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia: „(1) Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea. (2) Cel declarat mort, poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă”.

Din conţinutul articolului mai sus prezentat se poate trage concluzia că anularea actului declarativ de moarte atrage desfiinţarea drepturilor transmise către moştenitorii celui declarat mort şi pe cale de consecinţă ar trebui ca şi efectele juridice prin care moştenitorii au înstrăinat către terţe persoane anumite bunuri, să fie desfiinţate.

Totuşi, acest lucru nu este posibil pentru că potrivit art. 20 din Decretul 31/1954, actul juridic cu titlu oneros încheiat de moştenitor cu un subdobânditor de buna-credinţă, va fi menţinut.

3. Principii de drept care înlătură regula „quod nullum est, nullum producit effectum”2

O cunoaştere cât mai completă a efectelor nulităţii actului juridic civil implică şi analiza influenţei unor principii de drept asupra regulii „quod nullum est, nullum producit effectum”, influenţă (impact) ce anulează această din urmă regulă.

Principiile, care, aflate în concurs cu regula „quod nullum est, nullum producit effectum” o înlătură sunt3:

- principiul conversiunii actului juridic;- principiul „error comunis facit ins” (principiul validităţii aparenţei în drept);- principiul răspunderii civile delictuale.

a) Principiul conversiunii actului juridicConversiunea actului juridic a fost definită ca fiind în esenţă o înlocuire a actului nul cu un

act juridic valabil. În doctrină4 acest principiu a mai fost definit ca fiind „principiul potrivit căruia manifestarea

unei voinţe în cadrul unui act nul poate valora, independent de soarta acelui act, ca alt act juridic”.Temeiul conversiunii actului juridic îl reprezintă regula de interpretare stabilită prin art. 978

C. civ. – „actus interpretandus est potius ut voleat quam ut pereat” – Art. 978 C. civ. prevede „Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu şi acela ce n-ar putea produce nimic nul”5.

Condiţiile necesare aplicării principiului conversiunii sunt:- să existe un element de diferenţă între actul nul şi actul valabil;- unul din acte să fie anulat efectiv şi total;- actul socotit valabil să întrunească toate condiţiile de valabilitate, iar aceste condiţii

să se regăsească în chiar cuprinsul actului anulat;- din manifestarea de voinţă a părţilor să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii.

1 Art. 1909 C. civ. alin. 1 „Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vre-o curgere de timp” şi art. 972 C. civ. prevede „Dacă lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la două persoane este mobil, persoana pusă în posesiune, este preferată şi rămâne proprietară, chiar când titlul său este cu dată posterioară, numai posesiunea să fie de bună-credinţă”.2 „Quod nullum est, nullum producit effectum” = ceea ce este nul, nu produce nici un efect; L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit., pag. 270-271.3 A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 401-403; Gh. Beleiu – op. cit., pag. 192-193; G. Boroi – op. cit., pag. 250-253; I. Dogaru – op. cit., pag. 240-242; M. Nicolae – op. cit., pag. 92-93; P. Truşcă – op. cit., pag. 206-208.4 A se vedea şi M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 267; Tr. Ionaşcu, E. Barasch – „Tratat de drept civil”, Vol. I, 1967, pag. 384; D. Cosma – „Teoria generală a actului juridic civil”, Ed. Ştiinţifică, 1969, pag. 339.5 A se vedea: A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 406; Gh. Beleiu – op. cit., pag. 192; St. Rauschi – op. cit., pag. 205; I. Dogaru – op. cit., pag. 240; T. Pop – op. cit., pag. 205; E. Poenaru – op. cit., pag. 185; M. Nicolae – op. cit., pag. 92.

125

Ţinând cont de aceste condiţii rezultă că în următoarele situaţii6 nu va fi conversiune:- cazul în care unele clauze sunt anulate iar altele menţinute (este vorba de o nulitate

parţială);- actul nu este încă anulat (operând prezumţia de validitate);- actul apare ca nul numai datorită denumirii greşite, date de părţi (este vorba de o

calificare a actului juridic);- cazul novaţiei (dintre două acte juridice încheiate de părţi, se desfiinţează numai

unul);- refacerea actului;- validarea actului prin confirmare sau îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale

nerespectate la încheierea actului juridic.Aplicaţii ale conversiunii actului juridic se întâlnesc în:

- cazul manifestării de voinţă care este nulă ca vânzare dar valorează ca antecontract de vânzare-cumpărare2;

- cazul în care actul de înstrăinare este lovit de nulitate dar este valabil ca revocare a legatului ce avea ca obiect bunul ce forma obiect şi al actului de înstrăinare anulat 3. Acest caz este expres reglementat de art. 923 C. civ., potrivit căruia „Orice înstrăinare a obiectului legatului făcută (de testator n.a.) cu orice mod sau condiţie (sub orice formă şi titlu – n. a.), revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă (s. n.) sau când obiectul legatului va fi reintrat în starea testatorului”;

- cazul în care moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală; deşi actul de înstrăinare este nul, manifestarea de voinţă exprimată în el valorează ca acceptare a succesiunii. Este cazul reglementat de art. 689 C. civ. potrivit căruia „Acceptarea poate fi sau expresă sau tacită. Este expresă când se însuşeşte titlul sau calitatea de erede într-un act (înscris n. a.) autentic sau privat; este tacită când eredele face un act (fapt – „pro heredere gerendo” – n. a.) pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, şi care lasă a se presupune neapărat intenţia sa de acceptare”.

b) Principiul „error comunis facit ius”4

Această regulă este cunoscută şi sub denumirea de „principiul validităţii aparenţei în drept”.Conform acestei reguli, se înlătură nulitatea unui act încheiat într-o situaţie de eroare

comună, obştească.În art. 7 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă5 se găseşte o aplicaţie

practică a acestui principiu, în sensul că „Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate”.

c) Principiul răspunderii civile delictualeAcest principiu are aplicabilitate în ipoteza în care minorul prin manopere dolosive creează

aparenţa că este major (prin falsificarea actului de identitate) şi în această calitate încheie un act juridic. Prin prisma capacităţii de exerciţiu, minorul are dreptul să ceară anularea actului astfel încheiat, dar prin această acţiune a fi dezavantajat cocontractul, prin desfiinţarea actului nul şi atunci cea mai bună reparare a prejudiciului pe care l-ar putea suferi acesta din anularea actului, este menţinerea actului ca valabil şi se va respinge acţiunea în anulabilitate a minorului pentru faptul că este răspunzător pentru delictul săvârşit.

6 G. Beleiu – op. cit., pag. 192; M. Nicolae – op. cit., pag. 92; G. Boroi – op. cit., pag. 252; P. Truşcă – op. cit., pag. 207.2 A se vedea Decizia nr. 412/1980 a secţiei civile a fostului Tribunal Suprem, în „Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem” pe anul 1980, pag. 22. Potrivit acestei decizii „nu există nici o dispoziţie legală prin care să se prevadă că este lovită de nulitate absolută promisiunea vânzării unui imobil, făcută de către un neproprietar. Aceasta îşi are raţiunea în faptul că neproprietarul are posibilitatea să cumpere de la proprietar, imobilul oferit spre vânzare, iar apoi, să fie în măsură să perfecteze vânzarea”.3 A se vedea Decizia nr. 28/1979 a fostului Tribunal Suprem în „Revista română de drept” nr. 1/1980.4 „Error comunis facit ius” = greşeala, eroarea comună statorniceşte/creează dreptul – L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit., pag. 110; M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 429; V. Hanga – op. cit., pag. 38.5 Publicată în Monitorul Oficial nr. 282/1996, modificată şi completată succesiv prin mai multe acte normative inclusiv prin Legea nr. 117/2006 – (publicată în Monitorul Oficial nr. 410/2006).

126

Într-o asemenea situaţie, actul se păstrează ca valabil şi nulitatea este înlăturată.În asemenea cazuri, principiul ocrotirii minorului (consacrat în art. 1159 C. civ., potrivit

căruia „Minorul ce face o simplă declaraţie că este major are acţiunea în resciziune”) cedează în faţa principiului răspunderii civile delictuale statornicit în art. 1162 C. civ., potrivit cu care „Minorul nu are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sau cvasidelictele sale”.

127

CURSUL Nr. 12

PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂI. Consideraţii generale referitoare la prescripţia extinctivă1

1. Definiţia prescripţiei extinctivePrescripţia extinctivă a fost definită ca fiind stingerea dreptului la acţiune, neexercitat în

termenul prevăzut de lege.Trebuie reţinut că principalul mijloc de apărare a drepturilor subiective civile este acţiunea

în justiţie, adică facultatea pe care o are titularul unui drept subiectiv (persoană fizică sau juridică) de a introduce o acţiune la organul de jurisdicţie competent, pentru apărarea dreptului încălcat ori nesocotit.

În art. 1, alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă se arată: „Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul de prescripţie”.

Sintagma dreptul la acţiune are în vedere două noţiuni distincte – o noţiune de drept procesual şi una de drept material.

În sens procesual, dreptul la acţiune este definit ca fiind posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a sesiza, de a se adresa justiţiei în cazul în care pretinde că dreptul său a fost încălcat2.

De asemenea, dreptul la acţiune în sens procesual se referă şi la facultatea de a folosi toate formele şi posibilităţile procesuale cerute de lege în procesul civil, inclusiv acelea de a pretinde rezolvarea pricinii prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.

În sens material (substanţial) dreptul la acţiune a fost definit ca fiind acea posibilitate (facultate) a titularului unui drept subiectiv de a cere şi obţine prin intermediul instanţei judecătoreşti sau a altui organ jurisdicţional, protecţia statală a dreptului său, la nevoie pe calea constrângerii juridice, a executării silite.

Titularul dreptului subiectiv (persoană fizică sau juridică) îşi poate valorifica dreptul la acţiune în sens material – adică poate apela la organele de jurisdicţie pentru apărarea dreptului încălcat, într-o perioadă limitată în timp. Aceste limite sunt stabilite de lege şi sunt denumite termene de prescripţie. Depăşirea acestor limite, termene de prescripţie, face ca apărarea unui drept încălcat pe cale de acţiune în justiţie, să nu mai poată fi posibilă.

În plan opus se situează dreptul la acţiune în sens procesual întrucât acesta poate fi exercitat oricând, nefiind limitat de anumite termene. Posibilitatea unei persoane de a se adresa justiţiei nu este afectată de trecerea timpului, această cale fiindu-i oricând deschisă.

În înţelegerea prescripţiei extinctive trebuie pornit de la dreptul subiectiv.Astfel, atât timp cât drepturile subiective sunt exercitate de către titularii lor în conformitate

cu legea şi voinţa părţilor, nu poate apărea problema prescripţiei extinctive.Încălcarea dreptului subiectiv dă posibilitatea titularului ca în temeiul legii să poată cere

protecţia organului de jurisdicţie în sensul restabilirii dreptului său încălcat, nesocotit şi eventual constrângerea celui care l-a încălcat pentru a-l respecta (executa).

Această posibilitate recunoscută întotdeauna de lege se bazează pe de o parte, pe faptul că orice drept subiectiv cuprinde posibilitatea de a se cere realizarea lui în caz de nevoie (atunci când acesta este nesocotit, încălcat, contestat etc.) prin intermediul organului jurisdicţional competent şi pe de altă parte pe faptul că nimeni nu-şi poate face singur dreptate astfel încât este necesară pentru

1 Pentru detalii despre instituţia prescripţiei extinctive a se vedea: M. Eliescu „Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă, în cadrul unei viitoare reglementări legale”, în „Studii şi cercetări juridice” nr. 1/1956, pag. 230 şi urm.; A. Ionaşcu „Dreptul civil”, 1963, pag. 137 şi urm.; M. Mateiaş, P. Cosmovici „Prescripţia extinctivă”, Ed. Ştiinţifică, 1962, pag. 23 şi urm.; E. Roman „Prescripţia extinctivă” în „Tratat de drept civil”, vol. I, Ed. Academiei, 1967, pag. 343; St. Rauschi „Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică”, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi 1993, pag. 165 şi urmă.; E. Lupan „Drept civil. Partea generală”, Ed. Argonaut, Cluj, 1997, pag.272 şi urm.; A. Pop, Gh. Beleiu „Drept civil. Teoria generală a dreptului civil”, 1980, pag. 417 şi urm.; M. Nicolae „Prescripţia extinctivă” în lucrarea „Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă 2000-2001”, Ed. Press Mihaela, 2000, pag. 91 şi urm.; I. Dogaru – op. cit., pag. 247 şi urm.; G. Boroi – „Drept civil. Partea generală. Persoanele”, Ed. All Beck, 2002, pag. 254 şi urm.; P. Truşcă – op. cit., pag. 209 şi urm.; M. Nicolae – „Prescripţia extinctivă”, Ed. Rosetti, 2004; O. Ungureanu „Manual de drept civil. Partea generală, ediţia a III-a”, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 57; T. Pop „Drept civil român. Teoria generală”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pag. 213; M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 775-777.2 V. M. Ciobanu – “Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Vol. I, Teoria generală”, Ed. Naţional, 1996, pag. 251-260; I. Leş - “Principii şi instituţii de drept procesual civil”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 222-233; I. Leş – “Comentariile Codului de Procedură Civilă Vol. I”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 293-310 ; D. Radu, Gh. Durac – „Drept procesual civil”, Ed. Junimea, Iaşi, Seria JUS, pag. 169-177.

128

restabilirea dreptului încălcat, apelarea la organul jurisdicţional a cărui finalitate este tocmai rezolvarea unor astfel de situaţii.

În asemenea situaţii – a unor litigii între titularul dreptului subiectiv încălcat şi cel al obligaţiei corelative neexecutate – este necesar ca titularul dreptului subiectiv nesocotit (atins, contestat) să acţioneze pe autorul încălcării (atingerii, contestării) în judecată într-un interval de timp, socotit de lege ca necesar şi suficient pentru a se ajunge la restabilirea dreptului subiectiv încălcat (atins, contestat)1.

În ceea ce priveşte reglementarea prescripţiei extinctive în dreptul civil, precizăm că actele normative care au ca obiect de reglementare această instituţie de drept civil sunt:

- Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă2 care reprezintă dreptul comun în materia prescripţiei extinctive;

- Codul civil (Titlul XX „Despre prescripţie” – Cartea a III-a) cu modificările şi abrogările aduse prin Decretul nr. 167/1958;

- Codul familiei3 (art. 21, 52, 55, 60);- Alte acte normative – izvoare de drept civil (Redăm spre exemplificare: Legea nr.

105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat4, Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare5, Legea nr. 10/2001 privind regimul unor imobile preluate în mod abuziv6, Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ7 etc.).

Prescripţia extinctivă este o instituţie juridică de ordine publică a cărei destinaţie este ocrotirea unui interes general, respectiv înlăturarea incertitudinii în raporturile juridice civile şi asigurarea stabilităţii lor8.

Caracterul imperativ al normelor care reglementează instituţia prescripţiei extinctive rezultă şi din prevederile art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei extinctive este nulă”, (deci părţile nu pot deroga de la această reglementare), cât şi din prevederile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 care instituie obligativitatea aplicării din oficiu de către instanţa judecătorească a normelor referitoare la prescripţia extinctivă. Astfel, art. 18 din Decretul nr. 167/1958 dispune: „Instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris”.

2. Natura juridică şi delimitarea prescripţiei extinctive2.1. Natura juridică a prescripţiei extinctive9

Natura juridică a prescripţiei extinctive este determinată de faptul că această instituţie operează în toate ramurile dreptului, deci ea trebuie stabilită în cadrul normei de drept respectiv.

Ramura dreptului civil are în vedere prescripţia dreptului la acţiune (în sens material, substanţial).

În vederea stabilirii naturii juridice a prescripţiei dreptului la acţiune în ramura dreptului civil, este necesar a se stabili care este efectul pe care îl produce prescripţia extinctivă asupra drepturilor subiective şi respectiv asupra obligaţiei corelative.

Aşa după cum rezultă din definiţia formulată în art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia stinge dreptul la acţiune (în sens material), drept urmare acţiunea introdusă în instanţă de subiectul activ, titularul dreptului subiectiv încălcat (atins, nesocotit, contestat) după împlinirea 1 A se vedea P. Truşcă – op. cit., pag. 211.2 Decretul nr. 167/1958, a fost modificat prin Decretul 218/1960 fiind republicat în Buletinul Oficial nr. 11/1960. A se avea în vedere şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 72/1994 (publicată în Monitorul Oficial nr. 284/1994 şi nr. 193/2003 (publicată în Monitorul Oficial nr. 477/2003).3 Adoptat prin Legea nr. 4/1953, publicat în Monitorul Oficial nr. 1/1954, cu modificările şi completările ulterioare4 Publicată în Monitorul Oficial nr. 245/1992, modificată şi completată ulterior5 Republicată în Monitorul Oficial nr. 201/2006, în temeiul Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietăţii şi justiţiei precum şi unele măsuri adiacente (publicată în Monitorul Oficial nr. 653/2005).6 Republicată în Monitorul Oficial nr. 279/2005, în temeiul Legii nr. 247/2005.7 Republicată în Monitorul Oficial nr. 279/2005, în temeiul Legii nr. 247/2005.8 A se vedea şi Gh. Beleiu – op. cit., pag. 199-200; M. Nicolae – op. cit., pag. 97; St. Rauschi – op. cit., pag. 167; T. Pop – op. cit., pag. 215-216; G. Boroi – op. cit., pag. 256; P. Truşcă – op. cit., pag. 212-214.9 A se vedea şi: Gh. Beleiu – op. cit., pag. 199-200; M. Nicolae – op. cit., pag. 97; St. Rauschi – op. cit., pag. 167; T. Pop – op. cit., pag. 215-216; G. Boroi – op. cit., pag. 256; P. Truşcă – op. cit., pag. 212-214.

129

termenului de prescripţie extinctivă va fi respinsă pe motiv că este prescrisă care de fapt este egal cu refuzul autorităţilor statului de a-i da reclamantului concursul la apelarea forţei de constrângere a statului.

În ceea ce-l priveşte pe subiectul pasiv (titularul obligaţiei corelative), împlinirea termenului de prescripţie duce la imposibilitatea de a mai fi obligat la executarea obligaţiei în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, care să poată fi pusă în executare silită. În această situaţie, subiectul pasiv se poate apăra invocând excepţia prescripţiei extinctive.

Tot în această sferă de preocupări – aceea a efectului prescripţiei extinctive – trebuie explicată şi prevederea din art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 care dispune: „Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia dacă termenul prescripţiei era împlinit”.

Din textul de lege prezentat mai sus rezultă că împlinirea prescripţiei extinctive nu îl poate împiedica pe debitor să-şi execute obligaţia voluntar, o asemenea executare fiind perfect valabilă, nefiind permisă „întoarcerea” executării („să ceară înapoierea prestaţiei”). Acest lucru echivalează cu protecţia dreptului subiectiv pe o cale defensivă, aceea a inadmisibilităţii restituirii.

Din cele prezentate mai sus se desprinde concluzia că prescripţia extinctivă nu stinge nici dreptul subiectiv şi nici obligaţia civilă corelativă, dar prin aceasta se ajunge la o transformare a naturii lor juridice în sensul că:

- dreptul subiectiv civil nu mai este apărat pe calea ofensivă a acţiunii în justiţie ci numai pe calea defensivă a excepţiei, dacă debitorul şi-a executat voluntar obligaţia sa;

- obligaţia civilă corelativă nu mai poate fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite dar, este permisă executarea sa voluntară.

Se poate afirma că prescripţia extinctivă metamorfozează, transformă dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă „retrogradându-le” din perfecte (asigurate prin „acţiune”) în imperfecte (naturale), asigurate doar prin „excepţiune”.

Aceste împrejurări ne permit să tragem concluzia că, sub aspectul naturii sale juridice, prescripţia dreptului la acţiune este „un mod de transformare a conţinutului raportului juridic civil”1.

2.2. Delimitarea prescripţiei extinctiveÎn dreptul civil sunt reglementate şi alte instituţii care se aseamănă cu prescripţia extinctivă,

(dar nu se confundă) cum sunt:- prescripţia achizitivă (uzucapiunea);- decăderea;- termenul extinctiv.

a) Prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă (uzucapiunea)Asemănări:

- ambele sunt instituţii de drept civil;- ambele sunt sancţiuni de drept civil pentru titularii drepturilor subiective civile

inactivi;- ambele presupun termene.

Deosebiri:- sediul principal al materiei prescripţiei extinctive se află în Decretul nr.

167/1958, pe când uzucapiunea este reglementată în principal în Codul civil;- termenele de prescripţie extinctivă sunt mai scurte şi mai numeroase (3 ani, 2 ani, 1 an

şi 6 luni) pe când cele de prescripţie achizitivă sunt mai puţine şi mai lungi (30 ani, 10-20 ani);

- ca efect, prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune (în sens material); prescripţia achizitivă duce la dobândirea unui drept real;

- există reguli proprii care privesc suspendarea şi întreruperea cursului prescripţiei, iar repunerea în termen se aplică numai în cazul prescripţiei extinctive.

1 O prezentare detaliată a acestei probleme în : Gh. Beleiu „Natura juridică a prescripţiei extinctive” în „Studii şi cercetări juridice” nr. 4/1985, pag. 335-341; Gh. Beleiu – op. cit. Pag. 200-201, M. Nicolae – op. cit., pag. 49-55; P. Truşcă – op. cit., pag. 214-215.

130

b) Prescripţia extinctivă şi decădereaDecăderea este o sancţiune de drept civil care constă în stingerea dreptului subiectiv civil

neexercitat în termenul de decădere1.Asemănări:

- ambele sunt sancţiuni de drept civil;- ambele presupun termene;- ambele sunt instituţii de drept civil;- ambele au efect extinctiv.

Deosebiri: - ca efecte:

prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune (în sens material, substanţial), decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv2;

termenele de prescripţie extinctivă sunt mai numeroase şi mai lungi, termenele de decădere sunt mai puţine şi mai scurte;

prescripţia extinctivă are reguli proprii privind întreruperea, suspendarea şi repunerea în termen, decăderea nu are asemenea reglementări.

c) Prescripţia extinctivă şi termenul extinctivAsemănări:

- ambele presupun efectul extinctiv;- ambele sunt concepte de drept civil.

Deosebiri: - ca izvor - termenele de prescripţie sunt numai legale (adică sunt stabilite prin lege), termenul extinctiv este după caz – legal, convenţional ori jurisdicţional;- ca efecte – prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune (în sens material), termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv şi obligaţiei corelative;- termenul extinctiv poate fi modificat prin acordul părţilor actului juridic, termenul de prescripţie nu este susceptibil de o astfel de modificare;- suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen sunt modificări proprii numai prescripţiei.

3. Efectul prescripţiei extinctive3.1. Precizări prealabileEfectul prescripţiei extinctive, pentru a fi bine înţeles, este necesar a se face următoarele

precizări:1) Obiectul prescripţiei extinctive

În acest sens Decretul nr. 167/1958 face deosebirea netă între:- prescripţia extinctivă care are ca obiect dreptul la acţiune (în sens material) şi este

reglementată de art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”;

- prescripţia extinctivă care are ca obiect dreptul de a cere executarea silită (pe baza unui titlu executoriu) şi este consacrată în art. 6 din Decretul nr. 167/1958 „Dreptul da a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani”.

Din analiza celor două situaţii prezentate mai sus se poate concluziona că:- mai întâi se pune problema prescripţiei dreptului la acţiune (în sens material) şi numai apoi se

poate pune problema prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, a doua prescripţie succede pe prima. Împlinirea prescripţiei dreptului la acţiune în sens material face să nu se mai

1 A se vedea M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 296. Pentru diferenţierea decăderii de drept civil faţă de decăderea de drept procesual civil a se vedea: V. M. Ciobanu, „Nota II la Dec. civ. nr. 94/S/1985 a Tribunalului Jud. Iaşi” în „Revista Română de Drept” nr. 8/1996, pag. 51-53.2 Printre termenele de decădere avute în vedere exemplificăm: termenul de un an pentru revocarea donaţiei pentru ingratitudine (art. 831 alin (1) C. civ.); termenul de 3 ani prevăzut de art. 1909 alin (2) C. civ. („Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel cărui s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în curs de 3 ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care se găseşte, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care îl are”); termenul de 3 ani stabilit de art. 82 alin. final din Legea nr. 31/1990; termenul de 45 de zile şi respectiv 90 de zile prelungit apoi până la 31 decembrie 1998, prevăzute de Legea nr. 18/1991 cu modificările şi completările ulterioare etc.

131

pună problema prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, deoarece nu se mai poate obţine titlu executor ca urmare a împlinirii prescripţiei acţiunii în sens material;

- în ambele cazuri de prescripţie – efectul este acelaşi şi anume: lipsirea titularului dreptului subiectiv de obţinerea concursului forţei coexercitive a statului1.

2) Această a doua precizare se referă la faptul că în privinţa efectului prescripţiei extinctive s-au formulat mai multe opinii în literatura de specialitate, controversate, fapt ce face ca în doctrină să nu existe un punct de vedere unitar în această privinţă2.În ceea ce ne priveşte ne-am oprit asupra opiniei dominante asupra efectului prescripţiei extinctive şi

anume: efectul prescripţiei extinctive constă în stingerea numai a dreptului la acţiune în sens material dar nu şi dreptul subiectiv care, supravieţuieşte.

Referitor la consecinţele juridice ale stingerii prin prescripţie, numai a dreptului la acţiune în sens material precizăm că acestea sunt:

- supravieţuirea dreptului subiectiv civil, ca şi a obligaţiei civile corelative, ele fiind „transformate” devenind imperfecte din calitatea ce o aveau de a fi perfecte;

- imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual – în sensul că deşi s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă titularul dreptului subiectiv poate sesiza instanţa judecătorească.

Facultatea de a sesiza organul jurisdicţional permite acestuia să verifice dacă prescripţia este sau nu împlinită. Aceasta este o concretizare a principiului accesului liber la justiţie (art. 21 din Constituţie).

3.2. Principiile efectului prescripţiei extinctivePrincipiile efectului prescripţiei extinctive (stingerea dreptului la acţiune) sunt:1) Stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv principal atrage şi stingerea

dreptului la acţiune privind un drept accesoriu. („accesorium sequitur principale”). Este ceea ce consacră şi art. 1 alin (2) din Decretul nr. 167/1958 „Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii”.

Consecinţele ce decurg din acest principiu sunt:- imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal are ca efect

imprescriptibilitatea dreptului subiectiv accesoriu;- stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv accesoriu nu atrage şi

stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal.2) Stingerea printr-o prescripţie distinctă a dreptului la acţiune privind fiecare prestaţie în

cazul obligaţiilor cu executare succesivă. Acest principiu îşi regăseşte aplicaţia ori de câte ori debitorul este ţinut de creditor la prestaţii succesive indiferent de izvorul obligaţiei, precum: chirii, dobânzi etc.

Principiul de mai sus este consacrat în art. 12 din Decretul nr. 167/1958 care prevede: „În cazul în care un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită”3.

II. Sfera de aplicare a prescripţiei extinctive

1. Noţiuni şi criterii de determinare1.1. Noţiunea domeniului prescripţiei extinctive

1 Referitor la executarea silită şi prescripţia dreptului de a cere executarea silită a se consulta: S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, I. Băcanu „Drept procesual civil. Executarea silită” vol. I şi II, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, 1996; I. Leş – „Principii şi instituţii de drept procesual civil” vol. III, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, 1999, pag. 266-479; I. Leş „Comentariile Codului de procedură civilă” vol. II, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2001, pag. 267-4482 A. Pop, Gh. Beleiu “Drept civil. Teoria generală a dreptului civil”, Bucureşti, 1980, pag. 512-516; Gh. Beleiu „Natura juridică a prescripţiei extinctive” în revista „Studii şi cercetări juridice” nr. 4/1985, pag. 335-341; precum şi op. cit., pag. 202-204; I. Dogaru – op. cit., pag. 250-256; E. Poenaru – op. cit., pag. 208-209; M. Nicolae – op. cit., pag. 98; M. B. Cantacuzino „Elementele dreptului civil”, Ed. ALL, Colecţia „Restitutio”, Bucureşti, 1998, pag. 492 şi urm.; C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu – op. cit., pag. Vol II, pag. 404; I. Kessler, C. Oprişan „Prin prescripţia extinctivă nu se stinge oare însuşi dreptul civil subiectiv?” în revista „Dreptul” nr. 9-12/1990, pag. 113-114; Gh. Beleiu, C. A. Moarcăş „Probleme teoretice şi practice actuale din domeniul prescripţiei extinctive, II” în revista „Dreptul” nr. 9-12/1990, pag. 128-129; St. Răuschi – op. cit., pag. 166-167.3 Decizia nr. 1366/1981 a secţiei civile a fostului Tribunal Suprem în „Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1981”, pag. 121-122, - „Dobânzile de întârziere, prevăzute de art. 1088 C. civ. fiind prestaţii succesive în sensul art. 12 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune, potrivit acestui text, cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită. Aşadar instanţele aveau obligaţia de a stabili pentru care anume prestaţii periodice (dobânzi) dreptul la acţiune era prescriptibil şi ca o consecinţă să oblige pe pârât numai la plata dobânzilor pentru care nu a operat prescripţia”

132

Domeniul prescripţiei extinctive a fost definit ca fiind sfera(totalitatea) drepturilor subiective civile ale căror acţiuni cad sub incidenţa acestei instituţii (a prescripţiei extinctive).

A determina domeniul prescripţiei extinctive înseamnă de fapt, a stabili drepturile subiective civile prescriptibile extinctiv şi cele imprescriptibile extinctiv, adică a stabili dreptul material la acţiune, supuse prescripţiei extinctive şi a-l deosebi de dreptul material la acţiune care nu intră sub incidenţa prescripţiei (imprescriptibil).

1.2. Criteriile de determinare a domeniului prescripţiei extinctiveSfera drepturilor subiective supuse prescripţiei extinctive este determinată prin utilizarea

combinată a următoarelor criterii:1) materia drepturilor subiective civile în raport cu care deosebim:

- domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale (care se subdivide în: - domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor de creanţă; - domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor reale accesorii; - domeniu prescripţiei extinctive în categoria drepturilor reale principale);

- domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale.2) actul normativ care reglementează prescripţia extinctivă în raport cu care distingem:

- domeniul prescripţiei extinctive guvernat de Decretul 167/1958;- domeniul prescripţiei extinctive reglementat de Codul civil;- domeniul prescripţiei extinctive cârmuit de alte acte normative, izvoare de drept civil

(Codul familiei, Legea nr. 31/1990 etc).2. Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale2.1. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţăDrepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor (acte juridice, fapte juridice licite, fapte juridice ilicite)

sunt supuse prescripţiei extinctive, în principiu.Această regulă rezidă atât în prevederile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1968 combinat

cu art. 21 din acelaşi act normativ, precum şi în alte dispoziţii incluse fie în Decretul nr. 167/1968 (art. 7, art. 8, art. 11) cât şi în alte acte normative (art. 1903-1904 C. civ., art. 12 din Legea nr. 11/1991 etc).

De la principiul exprimat mai sus – potrivit căruia acţiunile personale (acţiunile în justiţie prin care se solicită protecţia judiciară a drepturilor de creanţă, adică drepturi personale), în opoziţie cu drepturile reale sunt supuse prescripţiei extinctive, există următoarele excepţii:

- acţiunea în restituire a drepturilor la Casa de Economii şi Consemnaţiuni (reglementată de Legea nr. 66/1996 privind reorganizarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni din România în societate bancară pe acţiuni, modificată şi completată ulterior, republicată. Art. 3 din acest act normativ prevede: „sumele depuse de persoane fizice la Casa de Economii şi Consemnaţiuni pe instrumente de economisire precum şi dobânzile şi câştigurile cuvenite pentru acestea sunt garantate de stat. Acestea se restituie la cererea titularilor sau a reprezentanţilor legali ai acestora. Drepturile de creanţă asupra sumelor depuse, dobânzilor şi câştigurilor sunt imprescriptibile (s.n.)”;

- acţiunea având ca obiect partea cuvenită de rezerva de prime ce se cuvine la asigurările facultative de persoane (Art. 40 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, modificată şi completată prin Legea nr. 178/2004 prevede: „Drepturile asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice ce se constituie la asigurările de viaţă pentru obligaţii de plată scadente în viitor nu sunt supuse prescripţiei”;

2.2. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale accesoriiAşa după cum rezultă şi din interpretarea „per a contrario” prevederile art. 21 din Decretul

nr. 167/1958 „Dispoziţiile Decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile

133

de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie”, rezultă că acţiunile ce apără drepturile reale accesorii sunt supuse prescripţiei extinctive1.

Aceeaşi soluţie se desprinde şi din prevederile art. 1 alin (2) din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia „Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii”.

2.3. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale

Drepturile reale principale sunt supuse, în privinţa prescripţiei extinctive prevederilor Codului civil sau din alte acte normative aşa cum rezultă şi din prevederile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că dispoziţiile acestui act normativ nu sunt aplicabile dreptului de proprietate, dreptului de uzufruct, dreptului de uz, dreptului de abitaţie, dreptului de servitute şi dreptului de superficie.

În domeniul drepturilor reale, principala regulă este imprescriptibilitatea iar prescriptibilitatea este excepţia.

În doctrina şi în practica judiciară, chiar dacă cu motivări diferite (având în vedere şi dispoziţiile legale) sunt considerate imprescriptibile extinctiv:

- acţiunea în revendicare imobiliară sau mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate publică, indiferent dacă titularul dreptului de proprietate publică este statul sau o unitate administrativ teritorială (art. 136 alin 4 din Constituţie, art. 11 alin 1 din Legea nr. 213/1998, art. 122 alin 1 din Legea nr. 215/2001, modificată şi completată ulterior, art. 1844 C. civ.)2;

- acţiunea în revendicare3 imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată: - deşi imprescriptibilă extinctiv, această acţiune poate fi paralizată prin invocarea cu succes, a prescripţiei achizitive („uzucapiunea”);

- acţiunea în revendicare a unui bun mobil proprietate privată de la posesorul de rea-credinţă sau de la detentor;

- acţiunea negatorie4;- acţiunea confesorie5 prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie;- acţiunea de partaj – prin care se cere împărţirea bunurilor aflate în proprietate

comună (art. 728 C. civ.);- acţiunea în grăniţuire6.

În literatura de specialitate sunt considerate prescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:- acţiunea în revendicare a unui bun mobil, proprietate privată: soluţia rezultă din

coroborarea prevederilor art. 21 din Decretul nr. 167/1958 cu cele ale art. 1890 C. civ. („Toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care nu a fost defipt (stabilit) un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel care invocă această prescripţie să fie obligat a produce vre-un titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă”);

1 În acest sens a se vedea A. Ionaşcu – „Drept civil. Partea generală”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pag. 153; St. Rauschi – op. cit., pag. 170; T. Pop – op. cit., pag. 222; G. Boroi – op. cit., pag. 262; P. Truşcă – op. cit., pag. 225.2 Potrivit art. 1844 C. civ. “Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie sau dintr-o declaraţie a legii nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ”.3 Prin acţiunea în revendicare, proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat („res certa”) solicită instanţei să îi recunoască dreptul de proprietate asupra bunului respectiv şi să redobândească posesia lui de la cel care-l stăpâneşte fără a fi proprietar. Acţiunea în revendicare este mobiliară sau imobiliară după cum se revendică un bun mobil sau un bun imobil.4 Acţiunea negatorie este aceea prin care proprietarul unui bun sau o altă persoană care ar justifica un interes propriu cheamă în judecată pe cel care pretinde că este titularul unui drept real principal asupra bunului respectiv, contestând existenţa acestuia, deci acţiunea prin care reclamantul solicită încetarea exercitării de către pârât a unui drept asupra unui dezmembrământ al dreptului de proprietate privată.5 Acţiunea confesorie este acea acţiune reală prin intermediul căreia reclamantul urmăreşte apărarea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, care este superficia.6 Acţiunea în grăniţuire este acţiunea reală prin care, proprietarul unui teren, în contradictoriu cu proprietarul terenului vecin, solită instanţei să determine, prin semne exterioare, întinderea celor două terenuri învecinate.

134

- acţiunea în revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de art. 498 C. civ.1

(avulsiunea) şi de art. 520 C. pr. civ.2 (revendicarea imobilului adjudecat în cadrul procedurii de urmărire silită) în ambele situaţii cu excepţia cazurilor când imobilul revendicat este proprietate publică;

- acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uzufruct (art. 557 C. civ.) a drepturilor de uz sau abitaţie (art. 565 C. civ.) şi a dreptului de servitute (art. 639 C. civ.).

În ceea ce priveşte propunerile făcute în Proiectul Noului Cod Civil cu privire la inprescriptibilitatea dreptului la acţiune acestea se regăsesc în art. 1932 („Dreptul la acţiune este imprescriptibil – cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori prin natura sa obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exercitat sau nu, poate fi limitat în timp”, şi în art. 1933 „Cazuri speciale de imprescriptibilitate a dreptului la acţiune” unde se precizează că în afara cazurilor prevăzute de art. 1932, sunt imprescriptibile şi drepturile privitoare la:

a) acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept;b) acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic;c) acţiunea în anularea certificatului de moştenitor, dacă obiectul său îl constituie fie

stabilirea masei succesorale fie partajul succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevăzut de lege;

d) acţiunea privind restituirea sumelor de bani încredinţate în depozit în case de păstrare sau unei societăţi bancare ori altei organizaţii de credit.

3. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale 3.1. Regula imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimonialePotrivit acestei reguli, protecţia drepturilor nepatrimoniale, pe calea unei acţiuni în justiţie, nu

este limitată în timp, realizarea lor putându-se obţine oricând.Acest principiu se întemeiază pe caracterul perpetuu al drepturilor personale nepatrimoniale

şi sunt inseparabile de calitatea de subiect de drept (persoana fizică sau persoana juridică).Regula imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale nu este consacrată explicit în

legislaţia noastră dar existenţa ei este admisă în doctrină, fiind dedusă din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 („Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial (s.n.) se stinge prin prescripţie dacă n-a fost exercitat în termenul stabilit de lege”, per a contrario înseamnă că dreptul la acţiune care are un obiect nepatrimonial (s.n.) nu se stinge prin prescripţie) cât şi din faptul că legislaţia în vigoare stabileşte expres excepţiile de la acest principiu3.

3.2. Excepţii de la regulăUrmătoarele acţiuni, având un obiect nepatrimonial, sunt totuşi prescriptibile:

- acţiunea în nulitatea relativă a unui act juridic (art. 9 din Decretul nr. 167/1958 „Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic prin violenţă începe să curgă de la data când aceasta a încetat.În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”);

- acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei pentru vicii de consimţământ (art. 21 C. fam. „Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin

1 Art. 498 C. civ. „Dacă un fluviu sau un râu, navigabil sau nu, rupe deodată o parte mare , şi care se poate recunoaşte de pământ, şi o lipeşte la pământul unui alt proprietar, acea parte rămâne a cui a fost pământul de la care s-a rupt, însă dacă se va reclama în termen de un an”.2 Art. 520 C. pr. civ. „Orice cerere de evicţiune, totală sau parţială, privind imobilul adjudecat se va prescrie în termen de trei ani, de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară”.„Evicţiunea” = pierderea de către cumpărător, în tot sau în parte a dreptului de proprietate asupra lucrului cumpărat sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar cu privire la acel lucru, pierderea sau tulburarea survenită ca urmare a valorificării de către vânzător sau de către un terţ a unui drept care exclude, în tot sau în parte, dreptul cumpărătorului referitor la bunul respectiv ( M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 432-435).3 Gh. Beleiu – op. cit., pag. 210-211; I. Dogaru – op. cit., pag. 261; M. Nicolae – op. cit., pag. 105; G. Boroi – op. cit., pag. 256-266; P. Truşcă – op. cit., pag. 227-228.

135

violenţă.Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută, de cel al cărui consimţământ a fost viciat, în termen de şase luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei”);

- acţiunea în tăgăduirea paternităţii (art. 55 alin 1 C. fam. „Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de şase luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului”);

- acţiunea de stabilire a paternităţii copilului din afara căsătoriei (art. 60 alin 1 C. fam. „Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi primită în termen de un an de la naşterea copilului”).

4. Probleme speciale privind domeniul prescripţiei extinctive4.1. Situaţii juridice referitoare la problema prescriptibilităţiiÎn activitatea practică cât şi în doctrină au fost date soluţii neunitare cu privire la natura

prescriptibilă sau imprescriptibilă a unor acţiuni. Aceste situaţii sunt:- apărarea dreptului subiectiv pe calea excepţiei;- acţiunea în constatare;- acţiunile mixte;- dualitatea de acţiuni;- acţiunile în repararea unor daune morale;- acţiunea în restituire ca urmare a anulării unui act juridic civil;- acţiunile privind un drept secundar;- unele acţiuni în materie succesorală.

4.2. Soluţii adoptate pentru rezolvarea problemei prescriptibilităţii1) Apărarea dreptului subiectiv pe calea excepţieiEsenţa dreptului subiectiv civil, aşa cum rezultă din definiţia dată acestuia, o constituie

posibilitatea (facultatea) recunoscută titularului de a recurge în caz de nevoie (când dreptul i-a fost încălcat, nesocotit, ştirbit, contestat) la forţa corectivă a statului. Realizarea (valorificarea sau recunoaşterea) dreptului subiectiv civil se poate face nu numai pe calea ofensivă a acţiunii ci şi pe calea defensivă a excepţiei.

Excepţiile sunt:- de procedură (procesuale) care sunt reglementate de Codul de procedură civilă,

sancţiunea lor fiind de regulă decăderea şi nu prescripţia (nu fac obiectul studiului dreptului civil);

- de fond (de drept material, substanţial) studiate de dreptul civil (excepţia nulităţii, excepţia prescripţiei, excepţia rezoluţiunii).

În privinţa prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii excepţiei (de drept material substanţial) nu s-a formulat un punct de vedere unitar în literatura de specialitate.

Astfel într-o primă opinie1, (nu majoritară) se apreciază că apărarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei este imprescriptibilă, având ca principal argument regula de drept „que temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum” (Ceea ce este prescriptibil pe cale de acţiune este imprescriptibil pe cale de excepţie)2.

De asemeni în sprijinul acestei soluţii sunt aduse două argumente şi anume:- legea nu se referă decât la prescripţia acţiunii, nu şi a excepţiei, argument ce rezultă

din interpretarea „per a contraria” a art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958;- necesitatea de a formula apărări pe cale de excepţie nu depinde de poziţia pârâtului ci

de atacul reclamantului.

1 A se vedea: I. Rosetti-Bălănescu, O. Sechelarie, N. Nedelcu „Principiile dreptului civil român” Ed. de stat, Bucureşti, 1947, pag. 260; A. Hilsenrad „Despre noua reglementare a prescripţiei extinctive” în revista „Legalitatea populară” nr. 8/1958, pag. 26; E. Roman „Prescripţia extinctivă” în lucrarea „Tratat de drept civil” vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, pag. 441; T. Pop – op. cit., pag. 226-227.2 „Que temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum” = Cele ce sunt vremelnice pentru a acţiona sunt permanente pentru a ridica excepţii – L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit., pag. 262; V. Hanga – op. cit., pag. 95

136

S-a specificat în literatura de specialitate1 că o asemenea soluţie, poate fi adoptată în sistemul de drept în care normele ce reglementează prescripţia extinctivă nu au un caracter imperativ (aplicarea prescripţiei fiind condiţionată de invocarea ei de către pârât).

Prin propunerea făcută de art. 1939 din Proiectul Noului Cod Civil de a interzice invocarea prescripţiei din oficiu se pare că această opinie va deveni realizabilă, în condiţiile adoptării în aceasta formă a noului Cod civil.

Într-o a doua opinie2, care are susţinere în doctrină se face distincţia3 următoare:- dacă dreptul subiectiv civil poate fi valorificat pe calea acţiunii, iar această acţiune

este prescriptibilă atunci excepţia este prescriptibilă în aceleaşi condiţii ca şi acţiunea. Această soluţie are la bază necesitatea de a nu permite eludarea normelor imperative, de ordine publică, privind caracterul prescriptibil al acţiunii, precum şi un argument de analogie – „ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet” (unde există aceleaşi situaţii, trebuie dată aceeaşi soluţie);

- dacă acţiunea este imprescriptibilă, atunci şi apărarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei este imprescriptibilă (art. 2 din Decretul nr. 167/1958 – referitor la invocarea nulităţii absolute a unui act juridic).

2) Acţiunea în constatare este reglementată de art. 111 C. pr. civ. în sensul că „Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.”

Imprescriptibilitatea acţiunii în constatare este întemeiată pe imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual4.

Imprescriptibilitatea acţiunii în constatare rezultă şi din faptul că, reclamantul nu urmăreşte obligarea pârâtului la executarea unei anumite prestaţii ci numai ca instanţa să constate existenţa sau inexistenţa unui drept subiectiv civil.

Exemple de acţiuni în constatare imprescriptibile extinctiv pot fi: acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, acţiunea în partaj (împărţeala)5 etc.

3) Acţiunile mixte sunt acele acţiuni care au caracteristici de acţiuni reale, personale ori în constatare, prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea lor determinându-se de la caz la caz în funcţie de calificarea dată în concret acţiunii, după scopul urmărit de declanşarea ei (de exemplu petiţia de ereditate6, predarea unui imobil, plata unei creanţe etc.).

4) Dualitatea de acţiuniProblema dualităţii de acţiuni apare în situaţia în care titularul dreptului are la dispoziţie

două acţiuni pentru realizarea aceluiaşi drept al său, având posibilitatea de a opta pentru oricare dintre ele. Regimul fiecărei acţiuni este diferit în ceea ce priveşte prescriptibilitatea.

De exemplu în cazul depozitului, deponentul are la îndemână două acţiuni, împotriva depozitarului, pentru restituirea bunurilor încredinţate şi anume:

- o acţiune personală, izvorâtă din contractul de depozit, supusă prescripţiei7, şi- o acţiune reală în revendicare, bazată pe dreptul său de proprietate, nesupusă

prescripţiei.5) Acţiunea în repararea (compensarea) unui prejudiciu moral

1 Gh. Beleiu – op. cit., pag. 2122 M. Eliescu „Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă în cadrul unei viitoare reglementări legale” în revista „Studii şi cercetări juridice” nr. 1/1956, pag. 263-264; J. Mateiaş „Domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive” în lucrarea „Prescripţia extinctivă” de J. Mateiaş, P. M. Cosmovici, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, pag. 67 şi urm.; E. Poenaru – op. cit., pag. 230 şi urm.3 A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 452; Gh. Beleiu – op. cit., pag. 212; I. Dogaru – op. cit., pag. 262; E. Lupan „Drept civil partea generală”, Ed. Argonaut, Cluj, 1997, pag. 276.4 A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 4525 A se vedea C. S. J., S. civ. Dec. nr. 3107/1994, în „Buletinul Jurisprudenţei 1994”, pag. 85.6 „Petiţia de ereditate” – sintagmă ce desemnează acţiunea civilă prin care o persoană cere instanţei judecătoreşti recunoaşterea titlului său de moştenitor legal sau legatar (universal sau cu titlu universal) şi obligarea la restituirea bunurilor succesoriale a persoanei care pretinzându-se de asemenea moştenitor universal sau cu titlu universal – deţine aceste bunuri sau unele din ele, în această calitate, drepturile pretinse de cele două părţi fiind inconciliabile – M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 756; L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit., pag. 1377 A se vedea: Tribunalul Suprem – S. Civ., dec. Nr. 1369/1969 în „Culegere de decizii 1969”, pag. 93; Curtea de apel Bucureşti, s. III civ. dec. nr. 1303/1995, în „Culegere de practică judiciară civilă, 1993-1998”, p. 12

137

Dacă prejudiciul este moral (nepatrimonial în sine), repararea (compensarea) acestuia poate fi atât patrimonială cât şi nepatrimonială.

Potrivit art. 54-56 din Decretul nr. 51/1954 acţiunea în repararea unei daune morale este imprescriptibilă extinctiv.

Acţiunea în repararea (compensarea) patrimonială a unui prejudiciu moral (fiind o acţiune în justiţie prin care se valorifică un drept de creanţă, deci o acţiune patrimonială şi personală) atrage reglementările legale care guvernează prescripţia extinctivă în categoria drepturilor de creanţă şi pe cale de consecinţă este prescriptibilă extinctiv1.

6) Acţiunea „în restituire” ca urmare a anulării unui act juridicDupă cum s-a precizat anterior, acţiunea în nulitate – prescriptibilă când este vorba de nulitate

relativă şi imprescriptibilă când se cere nulitatea absolută, nu se confundă cu acţiunea în restituirea, totală sau parţială, a prestaţiilor executate în temeiul actului juridic civil anulat. Această acţiune, în restituire se încadrează în prevederile art. 1 alin (1) din Decretul 167/1958 (ca o acţiune care are „un obiect patrimonial”) şi în consecinţă este prescriptibilă (găsindu-şi locul în cadrul acţiunilor bazate pe îmbogăţirea fără just-temei).

7) Acţiunile privind un drept secundarDoctrina2 include în categoria drepturilor secundare pe acele drepturi subiective civile care

nu dau naştere direct unui drept la acţiune, adică acele prerogative constând în puterea de a da naştere, prin act juridic unilateral, unui efect juridic ce afectează şi interesele altei persoane precum: dreptul de alegere în cazul obligaţii alternative; dreptul de denunţare unilaterală a unui contract, în cazurile admise de lege; dreptul de opţiune al utilizatorului în contractul de leasing, având posibilitatea de a solicita achiziţionarea bunului, restituirea acestuia sau prelungirea contractului etc.

Din cele prezentate mai sus se observă că aceste drepturi secundare nu sunt veritabile drepturi subiective civile ci doar simple beneficii legale sau convenţionale. Astfel de acţiuni sunt considerate imprescriptibile.

8) Unele acţiuni în materie succesoralăDreptul de opţiune succesorală este supus prescripţiei extinctive (art. 700 alin (1) C. civ.

prevede: „Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie, într-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii”.)

Acţiunea în partaj succesoral este imprescriptibilă extinctiv. Potrivit prevederilor art. 728 alin (1) C. civ. „Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Un coerede poate oricând cere împărţeala succesiunii, chiar când ar exista convenţii sau prohibiţii contrarii”3.

Acţiunea în constatarea masei succesorale, a calităţii de moştenitor sau a cotelor succesoriale este imprescriptibilă extinctiv deoarece este vorba de o acţiune în constatare.

Acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive are caracterul unei acţiuni patrimoniale şi personale4 şi deci este supusă prescripţiei extinctive, termenul de prescripţie fiind de 3 ani şi se calculează de la data deschiderii succesiunii5.

Acţiunea privind raportul donaţiilor este prescriptibilă deoarece are un caracter patrimonial şi personal6, poate fi introdusă în termenul general de prescripţie de 3 ani.

1 Curtea Supremă de Justiţie, s. civ. dec. nr. 4105/2000 în revista Dreptul nr. 4/2001, pag. 1802 A se vedea: M. Eliescu – op. cit. în revista de „Studii şi cercetări juridice” nr. 1/1956, pag. 258; E. Roman – op. cit., pag. 450; Gh. Beleiu – op. cit., pag. 214; P. M. Cosmovici – op. cit., pag. 173; E. Poenaru – op. cit., pag. 236; M. Nicolae – op. cit., pag. 461-474; G. Boroi – op. cit., pag. 270; P. Truşcă – op. cit., pag. 231.3 A se vedea: Fr. Deak, „Tratat de drept succesoral”, Ed. Actami, Bucureşti 1999, pag. 549-550; Tribunalul Suprem, S. civ. dec. civ. nr. 673/1982 în Culegere de decizii, 1982, p. 36; dec. nr. 860/1983, în „Culegere de decizii 1983”, pag. 87.4 Acţiunea în reducerea liberalităţilor excesive este acea acţiune prin care moştenitorii rezervatari (sau după caz moştenitorii acestora) solicită reducerea legatelor şi donaţiilor care încalcă rezerva succesorală, astfel încât aceste liberalităţi să se încadreze în cotitatea disponibilă ordinară ( M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 835-840; G. Boroi – op. cit., pag. 274 nota 3)5 Trib. Suprem, s. civ. dec. nr. 1649/1972, în Repertoriu de practică judiciară pe ani 1969-1975, p. 204; dec. nr. 1973 în „Culegere de decizii 1973” p. 215; dec. nr. 732/1986 în „Culegere de decizii 1986” p. 86.6 Acţiunea în executarea raportului donaţiilor este acea acţiune prin care se valorifică obligaţia pe care o au între ei descendenţii şi soţul supravieţuitor ai defunctului, care revin efectiv şi împreună la moştenire, de a readuce la moştenire, în natură sau prin echivalent valoric, bunurile pe care le-au primit cu titlu de donaţie de la „de cujus”, cu excepţia cazului când donatorul a dispus scutirea de raport a donaţiei (G. Boroi – op. cit., pag. 275 nota 1; M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 810-812)

138

Petiţia de ereditate este supusă prescripţiei extinctive, termenul de prescripţie fiind de 3 ani de la data când pârâtul a făcut acte de moştenitor7.

În cazul în care prin acţiunea în anulare a certificatului de moştenitor se invocă vicierea consimţământului reclamantului acţiunea este supusă termenului de prescripţie de 3 ani (art. 3 şi 9 din Decretul nr. 167/1958).

În situaţia în care anularea certificatului de moştenitor este cerută pentru stabilirea masei succesorale şi eventual pentru partajarea ei precum şi dacă acţiunea în anulare este formulată de către cel care nu a fost citat la dezbaterea succesiunii la notarul public, anularea certificatului poate fi solicitată oricând, în măsura în care moştenirea a fost acceptată în termen2.

9) Acţiunile în materie de carte funciară (acţiunile în prestaţie tabulară)Acestea sunt desprinse din conţinutul Legii nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii

imobiliare3 şi anume:- dreptul la acţiune în prestaţie tabulară este imprescriptibil;

Acţiunea în prestaţie tabulară se va îndrepta şi împotriva terţului dobânditor înscris în cartea funciară, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

a) actul juridic în baza căruia se solicită prestaţia tabulară să fie încheiat anterior celui în baza căruia a fost înscris dreptul terţului în cartea funciară;

b) terţul să fi dobândit imobilul cu titlu gratuit sau dacă l-a dobândit cu titlu oneros să fie de rea-credinţă (art. 29 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, modificată şi completată ulterior).

- acţiunea în rectificare4 întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greşita calificare a dreptului înscris, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris un drept real, dobândit cu bună credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cartei funciare, în termen de trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, afară de cazul când dreptul material la acţiunea de fond nu s-a prescris. (art. 38 din Legea nr. 7/1996, modificată şi completată).

7 S. T. Cărpenaru – op. cit., pag. 513; E. Safta-Romano – op. cit., pag. În revista „Dreptul” nr. 9-12, 1990, p115; V. Stoica „Dobândirea posesiunii moştenirii” în „Moştenirea testamentară. Transmiterea şi împărţirea moştenirii”, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993, p. 163. A se vedea şi Curtea de apel Ploieşti dec. civ. nr. 1407, în „Buletinul juristprudenţei” semestrul I 1998, p 2092 Dec. nr. 1566/1986 a S. civ. a Tribunalului Suprem în „Culegere de decizii 1987” pag. 98-101.3 Republicată în Monitorul Oficial nr. 201/2006, în baza art. II al Titlului XII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietăţii şi justiţiei (publicată în Monitorul Oficial nr. 653/2005)4 „Prin rectificare se înţelege radierea, îndreptarea sau menţionarea înscrierii oricărei operaţiuni, susceptibilă de a face obiectul unei înscrieri în cartea funciară” (art. 351 din Legea nr. 7/1996, modificată şi completată ulterior).

139

CURSUL Nr. 13

TERMENELE ŞI ÎNCEPUTUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

I. Termenele de prescripţie extinctivă1. Definiţia şi clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă1.1. Definiţia termenului de prescripţie extinctivăTermenul de prescripţie extinctivă este definit ca fiind intervalul de timp, stabilit de lege, înăuntrul

căruia, trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material sub sancţiunea pierderii acestui drept1.Termenul de prescripţie are un început – adică data la care începe să curgă prescripţia extinctivă, o

durată şi un sfârşit – adică data împlinirii prescripţiei extinctive.Termenul de prescripţie este un termen legal, fiind prevăzut de lege, părţile nu pot conveni

să stabilească alte termene de prescripţie, să le modifice, aspect ce rezultă cu pregnanţă din alin. 3 al art. 1 din Decretul nr. 167/1958 conform căruia: „Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă”.

1.2. Clasificarea termenelor de prescripţie extinctivăClasificarea termenelor de prescripţie are la bază trei criterii:

după sfera de aplicare termenele de prescripţie se împart în termene generale de prescripţie extinctivă – prevăzute de norma generală (legea generală) şi termene de prescripţie extinctive speciale – adică cele reglementate prin norme speciale.Corelaţia dintre aceste două categorii de norme generale şi speciale este cârmuită de regulile: „generalia specialibus non derogant” şi „specialia generalibus derogant”;

în funcţie de actul normativ care reglementează aceste norme distingem:a) termene instituite prin Decretul nr. 167/1958.b) termene instituite de alte norme – izvoare de drept civil (precum: Codul civil,

Codul familiei, Legea nr. 31/1990, modificată şi completată ulterior, Legea nr. 7/1996, modificată şi completată ulterior; Legea nr. 18/1991, modificată şi completată ulterior; Legea nr. 554/2004 etc.

în funcţie de mărimea sau întinderea lor termenele speciale se împart în:a) termene mai mari decât termenul general;b) termene egale cu termenul general;c) termene mai mici decât termenul general.

2. Termenele generale de prescripţie extinctivă2.1. Precizări Termenul general de prescripţie extinctivă este acel termen care se aplică în practică ori de

câte ori nu îşi găseşte aplicaţie un termen special de prescripţie extinctivă întru-un anumit caz dat.Termenul general de prescripţie extinctivă pentru acţiunile (cererile) personale (acelea prin

care se urmăreşte realizarea unui drept de creanţă) este cel stabilit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 adică 3 ani.

Termenul general de prescripţie extinctivă pentru acţiunile (cererile) reale prin care urmăreşte ocrotirea unui drept real principal, este cel stabilit de art. 1890 C. civ. – 30 de ani.

2.2. Termenul general de prescripţie de 3 ani, aplicabil acţiunilor personale care valorifică un drept de creanţă

Termenul general de prescripţie extinctivă, aplicabil raporturilor juridice obligaţionale este reglementat de alin. (1) al art. 3 din Decretul nr. 167/1958 – „Termenul prescripţiei este de 3 ani (...)”2.

Termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 se aplică tuturor acţiunilor personale, indiferent de izvorul concret al raportului juridic

1 Gh. Beleiu – op. cit., pag. 216; G. Boroi – op. cit., pag. 278; P. Truşcă – op. cit., pag. 232; M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 943-944.2 Precizăm că în art. 6 din Decretul nr. 167/1958 se mai prevede un termen general de prescripţie dar se referă la dreptul de a cere executarea silită (instituţie specifică dreptului procesual civil): „Dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executoriu se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani”.

140

obligaţional, exceptând cazurile pentru care sunt prevăzute termene speciale de prescripţie extinctivă.

În practică termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani a fost aplicat în cazurile privind: cereri de raport al donaţiilor1, acţiuni în reducţiunea liberalităţilor excesive2, acţiuni oblice (subrogatorii)3, acţiuni revocatorii (pauliene)4, cereri pentru plata contravalorii fructelor5, cereri prin care se solicită rezoluţiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare6, cereri prin care mandatul solicită mandantului restituirea bunurilor primite de acesta din urmă în temeiul contractului de mandat7, cereri prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract etc.

Evidenţiem faptul că termenul general de 3 ani nu se extinde şi la acţiunile reale care întră sub incidenţa Codului civil (art. 21 din Decretul nr. 167/1958 - precizează în acest sens că „Dispoziţiile Decretului de faţă nu se aplică (s.n.) dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie”).

Termenul general de prescripţie de 3 ani nu se va aplica în cazurile în care printr-o dispoziţie legală expresă se instituie un termen special de prescripţie tot de 3 ani8.

2.3. Termenul general de prescripţie extinctivă de 30 ani, aplicabil acţiunilor reale prescriptibile extinctiv

În conformitate cu prevederile art. 1870 C. civ. „Toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a fost defipt (stabilit) un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel care invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă.”

Termenul general de prescripţie extinctivă de 30 de ani este aplicabil acţiunilor reale, ori de câte ori nu există vre-un termen special de prescripţie extinctivă (având în vedere şi dispoziţiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958).

Generalitatea termenului de 30 de ani, prevăzut de art. 1890 C. civ. – rezultă, indubitabil şi din dispoziţiile art. 1894 din Codul Civil potrivit căruia „Regulile prescripţiei relative la alte obiecte decât cele cuprinse în acest titlu şi care sunt expuse la locurile respective din acest codice exclud aplicarea dispoziţiilor acestui titlu în toate cazurile când sunt contrarii lor”.

Caracterul general termenului de 30 de ani nu justifică aplicarea lui la acţiunile reale care sunt imprescriptibile extinctiv (precum cele incidente art. 1844 C. civ. respectiv „Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ”).

Concluzionând, putem afirma că termenul general de prescripţie de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ. se aplică tuturor acţiunilor reale, mai puţin: 1) acţiunilor reale imprescriptibile extinctiv şi 2) acţiunilor reale supuse unor termene speciale de prescripţie.

Termenul de 30 de ani se aplică acţiunilor în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată.

3. Termenele speciale de prescripţie extinctivă3.1. Termenele speciale de prescripţie extinctivă aplicabile acţiunilor personale

nepatrimoniale sunt prevăzute de Codul familiei şi acestea sunt:1) – Termenul de 6 luni, aplicabil acţiunii în anulabilitatea căsătoriei prevăzut de art. 21,

alin. (2), C. fam. („Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută de cel al cărui consimţământ

1 Tribunalul Suprem, S. Civ., dec. nr. 1085/1972, în „Revista română de drept” nr. 1/1973, pag. 165; dec. nr. 1663/1981, în „Culegere de decizii” 1981, pag. 1292 Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 743/1985, în „Repertoriu 1980-1985” pag. 123; dec. nr. 2338/1985, în „Revista română de drept” nr. 4/1974, pag. 1453 Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 653/1973, în „Revista română de drept” nr. 4/1974, p. 1454 Trib. Jud. Suceava, dec. civ. nr. 21/1985 în „Revista română de drept” nr. 5/1985, p. 73.5 Trib. Supr. Completul de 7 judecători, dec. nr. 74/1982, în „Culegere de decizii 1982”, p. 49; s.civ., dec. nr. 129/1983, în „Culegere de decizii 1983”, p. 80; dec. nr. 2791/1984, în „Culegere de decizii 1984”, p. 506 Curtea de apel, Bucureşti s. IV civ., dec. nr. 63/1999, „Culegere de practică judiciară în materie civilă 1999”, p. 29.7 Curtea de apel Bucureşti, s. III civ. dec. nr. 2339/1994, în „Culegere de practică judiciară în materie civilă 1999”, p. 60 (Practica judiciară citată şi de Gh. Beleiu în lucrarea „Drept civil. Teoria generală”, 1987, p. 302, nota 43, G. Boroi – op. cit. pag. 279, P. Truşcă – op. cit. pag. 231).8 Gh. Beleiu – op. cit. pag. 219; St. Rauschi – op. cit. pag. 176; M. Nicolae – op. cit. pag. 112; G. Boroi – op. cit. pag. 280.

141

a fost viciat, în termen de 6 luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei”).

2) – Termenul de 6 luni, aplicabil acţiunii în tăgada paternităţii copilului din căsătorie, stabilit de art. 55, alin. (1), C. fam. („Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de şase luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului”).

3) – Termenul de 1 an, aplicabil acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, prevăzut de art. 60, alin. (1), C. fam. („Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele său de către mamă, chiar dacă este minoră, ori de reprezentantul său legal”).

3.2. Termene speciale de prescripţie extinctivă aplicabile acţiunilor personale sunt stabilite prin Decretul nr. 167/1958 şi acestea sunt:

1) – Termenul de 2 ani, aplicabil în raporturile juridice ce izvorăsc din asigurare, prevăzut de art. 3, alin. (2) din Decretul nr. 167/1958; („Prin derogare de la dispoziţiile aliniatului precedent, în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripţie este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligaţiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare; cu privire la primele de asigurare datorate în temeiul asigurărilor prin efectul legii, sunt aplicabile dispoziţiilor art. 22”).

2) – Termenul de 6 luni, aplicabil acţiunii în răspundere pentru viciile ascunse fără viclenie – prevăzute de art. 5 de Decretul nr. 167/1958 („Dreptul la acţiune privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie”).

3) – Termenul de 3 ani, aplicabil unor sume aflate în „depozit” prevăzut de art. 23, alin. (1) de Decretul nr. 167/1958 („Dreptul la acţiunea privitoare la sume de bani, consemnate sau depuse la instituţiile de bancă, credit şi economie sau la orice alte organizaţii socialiste (de stat), pe seama statului ori a organizaţiilor de stat, se prescrie în termen de 3 ani de la data consemnării sau depunerii”).

În cazul alineatelor (2) şi (3) din acest articol, sunt prevăzute cazurile când nu se aplică termenul de 3 ani şi anume:

- când eliberarea sumelor este condiţionată de un act al organului judecătoresc sau al unui organ de stat, când termenul este de un an;

- când termenele de prescripţie pentru sumele constituite drept garanţie pe baza normelor legale sau a clauzelor contractuale sunt cele stabilite prin reglementări speciale privind constituirea de garanţii.

4) – Termenul de 60 de zile prevăzut de art. 24 de Decretul nr. 167/1958 („Dreptul la acţiunea privitoare la sumele de bani încasate din vânzarea biletelor pentru spectacole care nu au mai avut loc, se prescrie în termen de 60 de zile de la data când urma să aibă loc spectacolul”).

În Codul civil sunt prevăzute următoarele termene speciale de prescripţie:1) – Termenul de 6 luni, aplicabil dreptului de opţiune succesorală prevăzut de art. 700, alin.

(1), C. civ. („Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii”).

2) – Termenul de 1 ani, prevăzut de art. 1334 C. civ. („Acţiunea vânzătorului pentru complinirea preţului şi a cumpărătorului, pentru scăderea preţului sau pentru stricarea contractului, se prescriu printr-un an din ziua contractului”).

3) – Termenul de 6 luni, stabilit de art. 1903 C. civ. („Acţiunile maiştrilor şi institutorilor de ştiinţe sau de arte pentru lecţiile ce le dau cu luna; a ospătarilor şi găzduitorilor pentru nutrirea şi locuirea ce procură şi a oamenilor cu ziua, pentru plata zilelor, a materiilor de dânşii procurate şi a simbriilor; se prescriu în şase luni”).

4) – Termenul de 1 an, prevăzut de art. 1904 C. civ. („Acţiunea medicilor, a chirurgilor şi a apotecarilor (farmaciştilor – n.a.) pentru vizite, operaţii şi medicamente; a neguţătorilor, pentru marfele ce vând la particularii care nu sunt neguţători; a directorilor de pensionate, pentru preţul pensiunii şcolarilor lor şi a altor maiştri, pentru preţul uceniciei; a servitorilor care se tocmesc cu anul, pentru plata simbriei lor se prescriu printr-un an”).

142

De asemeni, şi în alte acte normative, izvoare de drept civil sunt reglementate unele termene speciale de prescripţie cum sunt:

- termenul de 30 de zile, prevăzut de art. 2, lit. g din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ1;

- termenul de 3 ani, prevăzut de art. 67, alin. 5 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale2, pentru restituirea dividendelor plătite cu încălcarea prevederilor legale;

- termenul de 1 an, prevăzut de art. 12 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale3;

- termenul de 3 ani, aplicabil acţiunii de rectificare a cărţii funciare, prevăzută de art. 38 din Legea nr. 7/1996 – a cadastrului şi publicităţii mobiliare4;

- termenul de 3 ani, prevăzut de art. 40, alin. (1) şi 42, alin. (1), din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate5, referitoare la acordarea indemnizaţiilor şi recuperarea acestora;

- termenele de prescripţie extinctivă de 30 de ani şi de 10 ani stabilite de art. 12, alin. (1) din Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare6; primul termen este aplicabil în ipoteza în care acţiunea răspunderii civile se referă la o daună nucleară legată de deces sau rănire, iar cel de-al doilea termen fiind aplicabil în celelalte cazuri de daune nucleare potrivit art. 3, lit. d, pct. 2-5 şi 7 din acelaşi act normativ;

- termenele de 30 de zile şi 6 luni prevăzut de art. 268, alin. (1) din Legea nr. 53/2003, Codul muncii7 referitoare la dispunerea de către angajaţi a aplicării sancţiunii disciplinare.

3.3. Termene speciale de prescripţie extinctivă aplicabile unor acţiuni realeAcestea sunt:

- termenul de 1 an, prevăzut de art. 498 C. civ. (în caz de avulsiune);- termenul de 3 ani, prevăzut de art. 520 C. proc. civ. (în cazul revendicării imobilului

adjudecat în cadrul procedurii de urmărire silită mobiliară sau al pretinderii unui dezmembrământ al dreptului de proprietate având ca obiect acest imobil);

- termenul de 1 an, prevăzut de art. 674, alin. 1 C. proc. civ. în cazul acţiunilor posesorii.

II. Începutul prescripţiei extinctive

1. Regula generală privind începutul cursului prescripţiei extinctive

Această regulă rezultă din două acte normative, între care există numai deosebiri de formulare, nu şi de fond.

Astfel, art. 7, alin. (1) din Decretul nr. 1678/1958 prevede că „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune...” iar în art. 1886 C. civ. se precizează că: „Nici o

1 Publicată în Monitorul Oficial nr. 1154/2004, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2005 – pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare europeană (publicată în M.O. nr. 1179/2005).2 Publicată în Monitorul Oficial nr. 126-127/1990, modificată şi completată ulterior, republicată în Monitorul Oficial nr. 33/1998.3 Publicată în Monitorul Oficial nr. 24/1991, modificată şi completată prin Legea nr. 21/1996 – a concurenţei (publicată în Monitorul Oficial nr. 88/1996) şi Legea nr. 298/2001 (publicată în Monitorul Oficial nr. 313/2001).4 Republicată în Monitorul Oficial nr. 201/2006, în temeiul Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei (publicată în Monitorul Oficial nr. 653/2005).5 Publicată în Monitorul Oficial nr. 1074/2005, modificată şi completată ulterior prin Ordonanţa Guvernului nr. 1/2006 (publicată în Monitorul Oficial nr. 57/2006) Ordonanţa Guvernului nr. 35/2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură civilă (publicată în Monitorul Oficial nr. 675/2006) Legea nr. 399/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate (publicată în Monitorul Oficial nr. 201/2006).6 Publicată în Monitorul Oficial nr. 818/2001.7 Publicată în Monitorul Oficial nr. 72/2003, modificată şi completată ulterior prin Legea nr. 480/2003 (publicată în Monitorul Oficial nr. 814/2003); Legea nr. 541/2003 (publicată în Monitorul Oficial nr. 913/2003); Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005 (publicată în Monitorul Oficial nr. 576/2005); Legea nr. 371/2005 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005; Ordonanţa de urgenţă nr. 55/2006 (publicată în Monitorul Oficial nr. 788/2006).

143

prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere”.

Cursul prescripţiei extinctive reprezintă începutul, durata şi sfârşitul termenului de prescripţie.

Regula izvorâtă din prevederile legale prezentate mai sus este aceea potrivit căreia „prescripţia extinctivă începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune”, ceea ce romanii au sintetizat-o prin adagiul „actione non natae, non prescribitur”1.

2. Reguli speciale privind începutul cursului prescripţiei extinctive2.1. Ipoteza dreptului subiectiv civil, pur şi simplu (neafectat de modalităţi).În această ipoteză, a dreptului subiectiv pur şi simplu, prescripţia extinctivă începe să curgă

de la data naşterii raportului juridic. Regula specială din acest caz este cuprinsă în prevederile art. 7, alin. (2) din Decretul nr.

167/1958 potrivit căruia „În obligaţiile ce urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi acelea al căror termen de executare nu este stabilit; prescripţia începe să curgă la data naşterii raportului de drept”.

În practică, această regulă specială are în vedere raporturile juridice civile care au ca izvor actul juridic civil – deci data naşterii „raportului de drept” substanţial este tocmai data încheierii actului juridic civil.

Referitor la sfera de aplicare a acestei reguli speciale, în doctrină s-au făcut unele precizări2:1) – prin expresia „în obligaţiile ce urmează să se execute la cererea creditorului” se

înţelege situaţia în care, fie există un termen suspensiv, dar acesta este în favoarea creditorului (care poate renunţa la beneficiul termenului, deci creditorul poate cere de îndată executarea obligaţiei)3, fie există o condiţie dar care este rezolutorie (ceea ce se datorează sub condiţie rezolutorie se datorează pur şi simplu – pura est sed sub conditione resolvitur);

2) – prin expresia „în obligaţiile al căror termen de executare nu este stabilit” se înţelege situaţia obligatorie în care termenul lipseşte cu desăvârşire din actul juridic.

2.2. Ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de o condiţie suspensivă sau de un termen suspensiv

Această ipoteză îşi găseşte reglementarea în prevederile art. 7, alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că „Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul”.

Regula de mai sus este redată şi în art. 1885, alin. (1) din C. civ. care prevede: „Prescripţia unei creanţe condiţionate sau cu termen, nu poate începe decât din momentul când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul”.

Putem concluziona că prescripţia dreptului la acţiune pentru dreptul subiectiv civil afectat de un termen suspensiv sau o condiţie suspensivă, începe să curgă de la data împlinirii termenului ori realizării condiţiei.

2.3. Ipoteza răspunderii civile pentru fapta ilicită şi cazuri asimilateRegula referitoare la ipoteza de mai sus este stabilită în art. 8, alin. (1) prin Decretul nr.

167/1958 potrivită căruia „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea”.

Dispoziţiile alineatului (1) din art. 8 prevăd că: „Dispoziţiile alin. precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei”.

De asemeni, o reglementare a începutului prescripţiei extinctive pentru încălcarea unui drept subiectiv civil ori a unui interes legitim, printr-un act administrativ4, se găseşte în art. 19, alin. (1)

1 “Actione non natae, non prescribitur” = acţiunile nenăscute nu sunt prescrise (L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit., pag. 13-16; V. Hanga – op. cit., pag. 10).2 A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 475; Gh. Beleiu – op. cit., pag. 226; M. Nicolae – op. cit., pag. 118; G. Boroi – op. cit., pag. 284-285; P. Truşcă – op. cit., pag. 240-241.3 A se vedea: Fr. Deak „Tratat de drept civil. Contracte speciale”, pag. 420, nota 39.4 L. Pop în “Unele aspecte în legătură cu răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative ilegale” în “Dreptul” nr. 9/1994, pag. 32, idem, “Teoria generală a obligaţiilor”, Ed. Lumina Lex, 2000, pag. 313-320 – autorul apreciază că răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative ilegale este un „caz de răspundere civilă delictuală”.

144

din Legea nr. 554/2001 a contenciosului administrativ, modificată şi completată ulterior care prevede:

„Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei”.

Regula specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive în ipoteza acţiunii în răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite este caracterizată prin stabilirea a două momente alternative la care prescripţia poate începe să curgă şi anume:

a) un moment subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea (moment ce se poate stabili prin orice mijloc de probă) şi

b) un moment obiectiv (care urmează a fi determinat de instanţă) al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente1.

Referitor la „cazurile asimilate” – se au în vedere alte acţiuni care, deşi sunt distincte în răspunderea civilă delictuală, urmează aceeaşi regulă cu privire la data de la care începe să curgă prescripţia extinctivă2.

Prescripţia extinctivă a acţiunii în răspundere pentru daunele cauzate prin fapte de concurenţă neloială stabilite prin art. 12 din Legea nr. 11/1991 pentru combaterea concurenţei neloiale, prezintă o anumită particularitate. Astfel, potrivit prevederilor acestui articol „Dreptul la acţiune prevăzut de art. 9 (care se referă la acţiunea în răspundere civilă) se prescrie în termen de 1 an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi putut să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei”.

În literatura de specialitate3, referitor la semnificaţia termenului de 3 ani se apreciază că „nu este vorba de momentul la care cel mai târziu începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă de 1 an (pentru ipoteza în care înăuntrul acestui termen de 3 ani victima practicii neloiale nu a luat cunoştinţă de pagubă şi de cel care a cauzat-o) ci textul de lege instituie un termen limită înăuntrul căruia trebuie introdusă cererea de chemare în judecată, sub sancţiunea stingerii dreptului la acţiune, chiar dacă cel lezat nu a luat la cunoştinţă de pagubă şi de cel care a cauzat paguba4; chiar şi în situaţia în care victima practicii neloiale a luat la cunoştinţă de cele două elemente la un moment situat spre sfârşitul termenului de 3 ani (mai exact la peste 2 ani de la data săvârşirii practicii neloiale), ea nu va mai avea la îndemână un termen de 1 an calculat de la acel moment, ci va trebui să acţioneze înăuntrul termenului de 3 ani de la data săvârşirii faptei”.

Regula de mai sus are aplicabilitate şi în situaţiile reglementate de alte acte normative precum: Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, art. 42, cu modificările ulterioare; art. 12, alin. (1) şi (2) din Legea nr. 703/2007 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare.

După cum am mai precizat şi mai sus, această regulă privind începutul prescripţiei extinctive se aplică în mod corespunzător şi în cazul acţiunii izvorâte din îmbogăţirea fără just temei (art. 8, alin. 2 din Decretul nr. 167/1958). Pentru această situaţie, termenul de prescripţie va începe să curgă de la data la care cel care a suferit sărăcirea a luat la cunoştinţă atât faptul producerii, cât şi de cel care s-a îmbogăţit în dauna sa.

Regula specială în discuţie instituită prin art. 8, alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 se aplică în mod corespunzător şi acţiunilor întemeiate pe gestiunea de afaceri; acţiunii revocatorii (pauliene), acţiunii în restituire ca urmare a anulării unui act juridic executat, acţiunii privind răspunderea civilă contractuală5.

2.4. Ipoteza acţiunii în declararea nulităţii relative (acţiunea în anulabilitate)

1 Dec. civ. nr. 525/2002 a Tribunalului Maramureş, în „Culegere de practică judiciară 2002”, editată de Ministerul Justiţiei, Ed. All Beck, 2002, pag. 9.2 A Pop, Gh. Beleiu – „Teoria generală a dreptului civil”, Bucureşti, 1980, pag. 487; G. Boroi – op. cit., pag. 286-287; P. Truşcă – op. cit., pag. 243-244. 3 G. Boroi – op. cit., pag. 286; P . Truşcă – op. cit., pag. 243.4 G. Boroi, D. Boroi – “Consideraţii referitoare la acţiunea în concurenţă neloială”, în revista „Juridica” nr. 4/2001, pag. 151.5 Gh. Beleiu – op. cit., pag. 227-228; M. Nicolae – op. cit., pag. 119; G. Boroi – op. cit., pag. 287; P. Truşcă – op. cit., pag. 244.

145

Această regulă este stabilită prin art. 9 din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia „Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să curgă de la data când aceasta a încetat.

În caz de viclenie sau eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal, sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea d 18 luni de la data încheierii actului”.

După cum se poate observa din conţinutul articolului citat mai sus, pentru violenţă există un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia termenului – acela la care a încetat acest viciu de consimţământ – deci prescripţia extinctivă a acţiunii în declararea nulităţii relative pentru violenţă începe să curgă de la data încetării acestui viciu1. Numai după momentul încetării violenţei, victima poate acţiona.

Pentru celelalte cauze de nulitate relativă (eroare, dol, leziune, incapacitate etc.), legea fixează două momente alternative: un moment subiectiv al cunoaşterii cauzei de anulabilitate cuprins în intervalul dintre încheierea actului juridic şi momentul împlinirii celor 18 luni de la încheierea actului şi un moment obiectiv al expirării celor 18 luni de la data încheierii actului juridic2.

Termenul de 18 luni nu este un termen de prescripţie – el are rolul de a marca momentul – obiectiv – de la care începe să curgă prescripţia (când nu a fost cunoscută cauza de anulare în intervalul celor 18 luni).

Regula instituită de art. 9 din Decretul nr. 167/1958 nu se aplică în două situaţii:a) acţiunea în anulabilitatea căsătoriei întrucât art. 21 alin. 2 din Codul familiei prescrie

o regulă proprie în această materie şi anume: „Anularea căsătoriei din aceste cauze (eroare, viclenie, violenţă) poate fi cerută de către cel al cărui consimţământ a fost viciat, în termen de şase luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei”.

b) în cazul acţiunii în anulare a unui legat când prescripţia începe să curgă de la data deschiderii succesiunii3 (atunci când cauza este neimputabilă reclamantului, acesta neputând lua cunoştinţă de existenţa testamentului, termenul curge de la data la care a cunoscut testamentul).

O derogare de la această ipoteză este adusă prin prevederile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv4 potrivit căruia „Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an 5 de la data intrării în vigoare a acestei legi” (este vorba de actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa legii).

2.5. Ipoteza răspunderii pentru viciile ascunse ale lucrului, lucrării sau construcţieiRegula de mai sus este reglementată prin dispoziţiile art. 11 din Decretul nr. 167/1958

potrivit căruia „Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau a unei lucrări executate începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau a lucrării.

Prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a 3 ani de la predare.

Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce nici o atingere termenelor de garanţie, legale sau convenţionale”.

1 Pentru ilustrare practică, a se consulta: Dec. nr. 3246/1999 a Curţii de apel Bucureşti, s. III civ. în „ Culegere de practică judiciară în materie civilă 1999”, pag. 39.2 A se vedea în acest sens: Decizia nr. 2079/1999 a Curţii de apel Bucureşti, s. III civ., în „Culegere de practică judiciară în materie civilă 1999”, p. 803 Fr. Deak, „Tratat de drept succesoral” – Ed. „Universul Juridic”, 2002, p. 2344 Republicată în Monitorul Oficial nr. 798/2005 în temeiul art. VII din Titlul I a 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (publicată în Monitorul Oficial nr. 279/2005)5 Termenul de un an a fost prelungit succesiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2001 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 145/2001.

146

După cum se poate observa această regulă specială are în vedere viciile ascunse ale lucrului transmis, lucrării executate sau construcţiei, deci acele vicii care nu pot fi sesizate prin mijloacele obişnuite cu ocazia predării sau recepţiei, nu şi la viciile aparente – adică acele vicii care pot fi depistate (observate) fără nici o dificultate la predare sau recepţie. De regulă în dreptul nostru nu este admisă răspunderea pentru viciile aparente (art. 1353 C. civ. „Vânzătorul nu este răspunzător de viciile aparente şi despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă”).

Şi în cazul acestei reguli speciale sunt stabilite două momente alternative de la care poate să înceapă curgerea prescripţiei, respectiv: - un moment subiectiv – constând în „data descoperirii viciilor” şi un moment obiectiv – care constă în data expirării termenului de garanţie de 1 an pentru lucrul transmis, ori lucrare şi de 3 ani pentru construcţie.

Este important să precizăm că termenul de 1 an prevăzut de alin. (1) al art. 11 din Decretul nr. 167/1958 şi termenul de 3 ani, prevăzut de alin. (2) al art. 11, nu sunt termene de prescripţie ci termene de garanţie legale cu caracter subsidiar, având înţelesul că expirarea lor marchează momentul obiectiv al prescripţiei, numai dacă, în cazul concret, nu îşi găseşte aplicare un termen special de garanţie (legal sau convenţional). De exemplu art. 29 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii1, prevede două termene speciale de garanţie, respectiv un termen de 10 ani de la recepţia lucrării pentru viciile ascunse obişnuite – deci un termen determinat şi un termen nedeterminat – durata de existenţă a construcţiei pentru viciile structurii de rezistenţă.

2.6. Alte reguli speciale privitoare la începutul prescripţiei extinctivea) Regula specială privind prescripţia dreptului la acţiune referitor la sume de bani consemnate sau

depuse la instituţiile de bancă, credit şi economie pe seama statului ori a organizaţiilor de stat începe să curgă de la data consemnării ori depunerii: atunci când eliberarea sumelor consemnate sau depuse este condiţionată de un act al organului judecătoresc sau al altui organ de stat, prescripţia începe să curgă de la data când se poate cere restituirea pe baza actului organului de stat (art. 23 din Decretul nr. 167/1958).Şi la această regulă distingem două momente distincte şi anume: - un moment subiectiv – constând în data depunerii sau consemnării şi un moment obiectiv – determinat de data când se poate cere restituirea pe baza actului organului de stat atunci când eliberarea sumelor este condiţionată de un act al organului judiciar sau al altui organ de stat.

b) Regula specială statornicită de art. 24 din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia începutul prescripţiei dreptului la acţiune referitoare la sumele de bani încasate din vânzarea biletelor pentru spectacolele ce nu au mai avut loc şi anume data când urma să aibă loc spectacolul.

c) Prescripţia dreptului la acţiunea posesorie – stabilită de art. 674 alin (1) C. proc civ., începe să curgă de la data primului act de tulburare a posesiei.

d) Prescripţia dreptului de opţiune succesorală începe să curgă de la data deschiderii succesiunii, chiar şi în ipoteza în care moştenitorul nu a cunoscut despre moartea „de-cujusului” (art. 700 C. civ.)De la această regulă sunt următoarele derogări2:

- în situaţia copilului conceput, dar nenăscut la data deschiderii succesiunii, termenul de prescripţie începe să curgă de la data naşterii, dacă acesta se naşte viu;

- în situaţia declarării judecătoreşti a morţii, data deschiderii succesiunii este data prevăzută în hotărârea judecătorească definitivă ca fiind a morţii;

- în cazul unei moşteniri testamentare, când testamentul din care rezultă calitatea de moştenitor, a fost găsit mai târziu şi numai cu această ocazie succesorul află că este chemat la moştenire, pentru aceasta începutul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală se calculează de la data luării la cunoştinţă a calităţii de moştenitor.

e) Regula specială privind prescripţia acţiunii în tăgada paternităţii, prevăzută de art. 55 alin (1) C fam. Stabileşte că acţiunea trebuie pornită în cel mult 6 luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului.

1 Publicată în Monitorul Oficial nr. 12/1995, modificată şi completată ulterior înclusiv prin Legea nr. 587/2002 (publicată în Monitorul Oficial nr. 817/2002)2 A se vedea în acest sens: Fr. Deak „Tratat de drept succesoral”, p. 447-448, V. Stoica – op. cit. pag. 125; D. Chirică – op. cit. pag. 212-213

147

În conformitate cu alin. (2) şi (3) din art. 55 C fam în cazul în care mai înainte de împlinirea termenului prevăzut de alin. (1) tatăl a fost pus sub interdicţie, un nou termen de 6 luni curge pentru tutore de la data când acesta a aflat de naşterea copilului. Dacă acesta nu sesizează instanţa, acţiunea poate fi pornită de tată după ce i s-a ridicat interdicţia, înăuntrul unui nou termen de 6 luni.

f) Prescripţia dreptul la acţiune în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei începe să curgă în conformitate cu art. 60 C fam.

- alin. (1) „Acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la naşterea copilului”

- alin. (2) – în cazul copilului din căsătorie care şi-a pierdut această calitate prin efectul unei hotărâri judecătoreşti în tăgăduirea paternităţii, termenul de un an pentru pornirea acţiunii în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei va curge de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă, chiar dacă a trecut mai mult de un an de la naşterea copilului1

- potrivit alin. (3) al art. 60 C. fam. – dacă mama copilului a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din urmă a prestat întreţinere, termenul de un an va curge de la data încetării convieţuirii sau întreţinerii2

g) Regula statornicită de art. 520 C. proc. civ. potrivit căreia prescripţia dreptului de acţiune în revendicarea imobilului ce a făcut obiectul urmăririi silite imobiliare începe să curgă de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciarăh) Prescripţia dreptului la acţiune în răspunderea furnizorilor pentru serviciile prestate începe să curgă de la data primirii răspunsului la reclamaţia administrativă prealabilă, sau, în cazul când nu s-a răspuns la reclamaţia prealabilă de la expirarea termenului de soluţionare a acesteia (art. 41 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 31/2002, aprobată prin Legea nr. 642/2002)i) Prescripţia dreptului la acţiune în rectificarea înscrierii în cartea funciară exercitată împotriva terţului dobânditor de bună credinţă începe să curgă de la data la care a fost înregistrată cererea prin care terţul respectiv a solicitat înscrierea dreptului său în cartea funciară (art. 37 alin 2 din Legea nr. 7/1996, a cadastrului şi publicităţii imobiliare, modificată şi completată ulterior).

1 A se vedea: Dec. nr. 144/1995 a Curţii de apel Bucureşti, s. III civ. în „Culegere de practică civilă 1993-1998”, p. 123-1242 A se vedea: Sentinţa civ. nr. 1646/1992 a fostei Curţi Supreme de Justiţie în „Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie 1990-1992”, p. 182-183

148

CURSUL Nr. 14

SUSPENDAREA, ÎNTRERUPEREA ŞI REPUNEREA ÎN TERMENE

I. Suspendarea cursului prescripţiei extinctive1. Definiţia şi cauzele suspendării prescripţiei extinctive1.1. Definiţia suspendării cursului prescripţiei extinctiveSuspendarea cursului prescripţiei extinctive a fost definită ca fiind acea modificare a

cursului acesteia ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitatea de a activa pe titularul dreptului la acţiune1.

Suspendarea prescripţiei extinctive presupune în mod necesar ca împrejurările care potrivit legii, constituie cauze de suspendare, să apară în timp ce prescripţia extinctivă este în curs de desfăşurare – adică după ce prescripţia extinctivă a început să curgă şi mai înainte de împlinirea termenului de prescripţie extinctivă.

Instituţia în care, aceste împrejurări intervin mai înainte de începerea cursului prescripţiei extinctive, efectul produs va fi nu unul de suspendare a prescripţiei extinctive ci unul de amânare (întârziere a începutului prescripţiei extinctive)2.

1.2. Cauzele de suspendareCaracterele juridice ale cauzelor de suspendare a prescripţiei extinctive sunt următoarele:

- sunt legale – sunt stabilite numai prin lege;- sunt limitative – adică fiind prevăzute de lege sunt limitate ca număr şi sunt de

strictă interpretare şi aplicare nefiind susceptibile de aplicare prin analogie;- produc efecte de drept („ope legis”) – organul de jurisdicţie având numai sarcina

constatării producerii lor.Aceste cauze (împrejurări) sunt prevăzute de art. 13 şi 14 din Decretul nr. 167/1958 şi

anume:Art. 13 – „Cursul prescripţiei se suspendă:a) cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă

acte de interpretare;b) pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte de Forţele Armate ale României, iar

acestea sunt puse pe picior de război;c) până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcută de cel îndreptăţit, cu privire la

despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestaţie a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni socotit de înregistrarea reclamaţiei.”

Art. 14 – din acelaşi act normativ prevede că „Între părinţi şi tutore şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator şi cei pe care îi reprezintă, precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau a hotărârii judecătoreşti, administrarea bunurilor altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate.

Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele.

Prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei.”Din lecturarea conţinutului celor două articole se poate observa că primele două cauze de

suspendare prevăzute de art. 13 din Decretul nr. 167/1958, au în vedere împrejurări de natura unei imposibilităţi materiale (fizice) de a acţiona, iar cea de a treia cauză prevăzută în acelaşi articol îl pun pe titular într-o imposibilitate juridică, legală de a acţiona, deoarece acesta nu se poate adresa instanţei de judecată, înainte de parcurgerea fazei prealabile şi obligatorii a reclamaţiei administrative.

De asemeni cea de a doua cauză de suspendare prevăzută de art. 14 din Decretul nr. 167/1958 se referă tot la o imposibilitate juridică, legală de a acţiona deoarece neavând capacitate (civilă şi procesuală) de

1 Gh. Beleiu – op. cit., pag. 232; G. Boroi – op. cit., pag. 291; P. Truşcă – op. cit., pag. 249; M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 936-937.2 Gh. Beleiu – op. cit., pag. 232-233; St. Rauschi – op. cit., pag. 188; M. Nicolae – op. cit., pag. 126; G. Boroi – op. cit., pag. 292.

149

exerciţiu deplină, titularul dreptului nu poate să introducă acţiunea, aceasta fiind exercitată de reprezentantul legal sau în cazul celui cu capacitate restrânsă de exerciţiu, asistat de ocrotitorul legal.

Prima şi cea de a treia cauză de suspendare prevăzute de art. 14 din Decretul nr. 167/1958 se referă la împrejurări ce constituie imposibilităţi de a acţiona de natură morală.

Referitor la forţa majoră – aceasta nu a fost definită prin lege dar în doctrină1 şi jurisprudenţă s-a admis că forţa majoră este un element imprevizibil şi insurmontabil (de exemplu un cutremur de pământ).

Forţa majoră, pentru a suspenda cursul prescripţiei trebuie să îl privească pe titularul dreptului la acţiune împiedicându-l să formuleze cererea de chemare în judecată.

Participarea la forţele armate ale României, care sunt pe picior de război, această situaţie poate să îl privească fie pe creditor, fie pe debitor, fie pe ambii.

Simpla participare la forţele armate ale ţării (ca militar activ) nu este cauză de suspendare a prescripţiei extinctive, condiţia cerută de lege fiind aceea ca forţele armate ale ţării să se afle pe picior de război2.

Pentru a se produce suspendarea prescripţiei extinctive în cazul reclamaţiei administrative, din conţinutul art. 13 lit c din Decretul nr. 167/1958 rezultă că sunt necesare a se îndeplini cumulativ două cerinţe: 1 – reclamaţia administrativă prealabilă să aibă ca obiect despăgubiri şi restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii şi 2 – să nu treacă mai mult de 3 luni de la înregistrarea reclamaţiei; dacă reclamantul primeşte răspuns care nu-i convine, înainte de împlinirea celor 3 luni, prescripţia este suspendată numai până la primirea acelui răspuns nefavorabil; dacă reclamaţia rămâne nerezolvată neprimindu-se răspuns în cele trei luni, suspendarea încetează iar titularul dreptului la acţiune este în drept să formuleze cerere de chemare în judecată la organul de jurisdicţie competent.

Pentru identitate de raţiune se admite că art. 13 lit. c se aplică şi ipotezei acţiunii în contencios administrativ cu deosebirea că suspendarea operează până la rezolvarea reclamaţiei administrative dar nu mai mult de 30 de zile (nu 3 luni cum prevede art. 13 lit c).

În cazul suspendării prescripţiei „cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate, între ocrotit şi ocrotitor”, această cauză (art. 14 alin. 1 – Decretul nr. 167/1958) se aplică raporturilor dintre părinte, tutore ori curator de o parte şi cel ale cărui bunuri sunt administrate de ocrotitorul legal, de cealaltă parte (minor, interzis, cel ocrotit de curatelă).

Suspendarea prescripţiei în acest caz operează până la „darea şi aprobarea socotelilor”, operaţie juridică ce este realizată de autoritatea tutelară.

Cauza de suspendare prevăzută de art. 14 alin 2 din Decretul nr. 167/1958 priveşte pe minorul sub 14 ani, interzisul judecătoresc şi minorul între 14-18 ani şi operează pe durata lipsei reprezentantului legal ori a ocrotitorului legal, după caz.

Prescripţia extinctivă este suspendată şi în raporturile dintre soţi pe toată durata căsătoriei (art. 14 alin 3 din Decretul nr. 167/1958) indiferent dacă soţii convieţuiesc împreună ori sunt despărţiţi în fapt. Această cauză de suspendare nu se poate aplica prin analogie, raporturilor dintre concubini3.

Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului stabileşte în art. 36 o cauză specială de suspendare a prescripţiei extinctive care prevede că: „deschiderea procedurii suspendă orice termene de prescripţie a acţiunilor prevăzute la art. 35. Termenele vor începe să curgă după 30 de zile de la încheierea procedurii.”

De reţinut că pentru toate cauzele de suspendare a prescripţiei extinctive, efectul suspensiv se produce numai dacă ele (cauzele) intervin după ce prescripţia a început să curgă – nu poate fi suspendat ceea ce nu există iar dacă ele (cauzele) intervin înainte ca prescripţia să fi început să curgă efectul produs va fi de amânare (întârziere) a începutului prescripţiei4.

2. Efectele suspendării cursului prescripţiei

1 Gh. Beleiu – op. cit., pag. 233; I. Dogaru – op. cit., pag. 278; P. M. Cosmovici – op. cit., pag. 184; E. Poenaru – op. cit., pag. 261; Dec. nr. 1860/1986 a fostului Tribunal Suprem, Secţia civilă, în „Culegere de decizii 1986”, p. 472 M. Nicolae – op. cit., pag. 2004, p. 533 – Autorul apreciază (în mod just şi în opinia noastră) că „dacă creditorul sau debitorul se află într-o misiune de pace cu caracter internaţional, sub egida ONU sau NATO, efectul suspensiv trebuie, pentru identitate de raţiune, să opereze totuşi”.3 A se vedea Dec nr. 2426/1992 a fostei Curţi Supreme de Justiţie, s. civ. în „Dreptul” nr. 10-11/1993, p. 122

150

2.1. Efectele generale ale suspendării cursului prescripţiei extinctiveÎn art. 15 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 se prevede că „După încetarea suspendării,

prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare”.Pornindu-se de la această dispoziţie legală în doctrină se distinge1 între:

- efectul anterior cauzei de suspendare;- efectul pe durata cauzei de suspendare;- efectul ulterior cauzei de suspendare.

Pentru perioada anterioară cauzei – suspendarea nu produce nici un efect juridic, întrucât intervalul de timp cuprins între momentul începerii cursului prescripţiei extinctive şi până la data apariţiei cauzei de suspendare, întră în calculul termenului de prescripţie extinctivă.

Pe durata cauzei de suspendare efectul constă în oprirea cursului prescripţiei extinctive, deci acest interval de timp (situat între momentul începerii cauzei de suspendare şi momentul încetării cauzei de suspendare) nu va intra în calculul termenului de prescripţie extinctivă.

După încetarea cauzei de suspendare, efectul ce se produce este cel al reluării cursului prescripţiei, luându-se în calculul termenului şi timpul scurs înainte de suspendare.

De exemplu dacă termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani a început să curgă de la data de 8 februarie 2006, iar la data de 1 septembrie 2007 a apărut o cauză de suspendare a cursului prescripţiei, care a încetat la 1 noiembrie 2007, (suspendarea a durat 2 luni) prescripţia extinctivă se va împlini la 8 aprilie 2009.

2.2. Efectul special al suspendării cursului prescripţiei extinctive este prevăzut în art. 15 alin (2) din Decretul nr. 167/1958 care stabileşte că „Prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la încetarea cauzei de suspendare cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de suspendare”.

Din prevederile legale de mai sus se poate observa că efectul special de suspendare nu se produce întotdeauna aşa cum se produc efectele generale, ci numai în cazurile în care:

a) până la împlinirea termenului de prescripţie a rămas mai puţin de 6 luni, dacă termenul de prescripţie aplicabil este mai mare de 6 luni (de exemplu termenul general de 3 ani).

b) până la împlinirea termenului de prescripţie a rămas mai puţin de 1 lună, dacă termenul de prescripţie aplicabil este mai mic de 6 luni (cum este cel de 60 de zile prevăzut de art. 24 din Decretul nr. 167/1958).

Efectul special al suspendării prescripţiei constă în esenţă în prelungirea (prorogarea) momentului împlinirii termenului de prescripţie extinctivă astfel încât între momentul încetării cauzei de suspendare şi momentul împlinirii termenului de prescripţie să se asigure 6 luni ori o lună după cum termenul de prescripţie aplicabil este mai mare ori mai mic de 6 luni.

De exemplu, să presupunem că din termenul de prescripţie de 3 ani s-au scurs 2 ani şi 11 luni, după care intervine o cauză de suspendare. Întrebarea care se pune în mod firesc este: cu cât se prelungeşte momentul împlinirii prescripţiei în acest caz ? Răspunsul este 5 luni de zile, pentru ca cele 5 luni împreună cu o luna care a mai rămas din termenul de 3 ani să totalizeze 6 luni cât prevede legea2.

În final reţinem că efectele suspendării cursului prescripţiei extinctive (generale şi speciale) se produc de drept, instanţa de judecată nefăcând altceva decât să constate producerea lor.

4 A se vedea Dec civ nr. 2038/2002 a Curţii de apel Bucureşti în „Culegere de practică judiciară 2002”, Ministerul Justiţiei, Ed. All Beck, 2002, p. 11-121 A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 490; Gh. Beleiu – op. cit., pag. 235; G. Boroi – op. cit., pag. 295; P. Truşcă – op. cit., pag. 2522 Gh. Beleiu – op. cit., pag. 235-236; G. Boroi – op. cit., pag. 296; P. Truşcă – op. cit., pag. 253-254

151

II. Întreruperea cursului prescripţiei extinctive

1. Definiţia şi cauzele întreruperii cursului prescripţiei extinctive1.1. Definiţie

Întreruperea prescripţiei este acea modificare a cursului prescripţiei extinctive care constă în înlăturarea prescripţiei scursă înainte de apariţia unei cauze întrerupătoare şi începerea unei noi prescripţii extinctive1.

Raţiunile care stau la baza întreruperii cursului prescripţiei se regăsesc în cele două prezumţii pe care le-a avut în vedere legiuitorul şi anume:

a) lipsa de convingere a titularului dreptului privind temeinicia pretenţiei sale, lipsă ce se desprinde din acea stare de inacţiune (pasivitate) manifestată pe timpul cât termenul de prescripţie curge;

b) considerarea stării de fapt a celui în folosul căruia curge prescripţia extinctivă ca fiind cea conformă cu starea de drept bazată (dedusă) din împotrivirea debitorului faţă de pretenţia titularului dreptului la acţiune.

Pe cale de consecinţă rezultă că ori de câte ori titularul dreptului subiectiv iese din starea de pasivitate (inacţiune), prin chemarea în judecată, care are ca obiect protecţia juridică a dreptului încălcat (nesocotit, contestat) ori debitorul părăseşte pretenţia sa de împotrivire şi recunoaşte pretenţia creditorului (titularul dreptului încălcat) ambele situaţii au ca efect înlăturarea prescripţiei începute întrucât în ambele cazuri scopul prescripţiei extinctive este atins2.

1.2. Cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei extinctiveCaracterele juridice ale întreruperii prescripţiei sunt: a) sunt legale; b) sunt limitative; c)

produc efecte de drept („ope legis”) organului de jurisdicţie revenindu-i sarcina doar de a constata existenţa lor.

În art. 16 din Decretul nr. 167/1958 sunt prevăzute două cauze de întrerupere a prescripţiei extinctive de drept material şi anume: „Prescripţia se întrerupe:

a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia;

b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj competent.

Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.”

1.3. Prezentarea cauzelor de întrerupere a cursului prescripţiei extinctivea) Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie3

Prin această recunoaştere a obligaţiei ce-i revine, debitorul îşi schimă, de fapt, atitudinea sa faţă de titularul dreptului în sensul că admite existenţa dreptului acestuia, a cărui acţiune este în curs de prescriere.

Recunoaşterea face ca debitorul să-şi manifeste intenţia de a presta obligaţia ce îi incumbă, iar titularul dreptului are credinţa legitimă că debitorul îşi va executa obligaţia de bună voie, fără a mai fi nevoie să apeleze la forţa de constrângere prin intermediul unei acţiuni în justiţie.

Pentru ca recunoaşterea să producă efectul întreruptiv al prescripţiei extinctive este necesar ca aceasta să fie neîndoielnică, să rezulte fără echivoc din acţiunile debitorului4.

1 A se vedea: Gh. Beleiu – op. cit., pag. 232 şi urm.; G. Boroi – op. cit., pag. 296 şi urm.; P. Truşcă – op. cit., pag. 254 şi urm.; M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 566-5672 A se vedea: Dec. nr. 4782/2001 a Curţii Supreme de Justiţie s. com. în „Curierul Juridic” nr. 4/2001, p. 483 În art. 1865 pct. 3 C. civ. această cauză de întrerupere a prescripţiei extinctive este formulată astfel: „...prin recunoaşterea de către debitor sau posesor a dreptului celui în contra căruia prescrie”4 A se vedea Dec. civ. nr. 785/2002 a Curţii de apel Piteşti în „Culegere de practică judiciară 2002” a Ministerului Justiţiei, Ed. All Beck, 2002, p. 10

152

Recunoaşterea debitorului trebuie să fie adresată direct creditorului şi nu este neapărat necesar ca ea să fie expresă. Poate fi şi tacită rezultând din plata dobânzilor la suma datorată, din cererea adresată creditorului pentru eşalonarea plăţii, din constituirea unei garanţii etc.

b) Cererea de chemare în judecată ori de arbitrare face ca interpretarea prescripţiei extinctive să se datoreze ieşirii din pasivitate a creditorului (titularului dreptului încălcat). Prin această chemare în judecată debitorul este adus în faţa instanţei pentru a-şi motiva neexecutarea obligaţiei asumate faţă de creditor.

Acţiunea de chemare în judecată a debitorului trebuie să fie efectivă (făcută cu intenţia de a fi admisă) deoarece, prin interpretarea, per a contraria a art. 16 din Decretul nr. 167/1958, efectul întreruptiv al prescripţiei nu se produce atunci când cererea de chemare în judecată s-a perimat ori cel care a făcut-o a renunţat la ea (fapt ce dovedeşte lipsa de convingere a titularului dreptului încălcat)1.

Cererea de chemare în judecată îşi produce efectul întreruptiv din momentul introducerii ei în măsura în care a fost admisă printr-o hotărâre definitivă sau irevocabilă (în cazurile prevăzute de art. 377 C. proc. civ.).

De asemeni, potrivit prevederilor art. 16 lit. b, teza a II-a, cererea de chemare în judecată îşi produce efectul întreruptiv şi atunci când a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj necompetent.

Prescripţia extinctivă nu este întreruptă când cererea de chemare în judecată a fost introdusă la un organ fără activitate jurisdicţională (organ administrativ), un astfel de organ neputând fi asimilat unei instanţe judecătoreşti2.

2. Efectele întreruperii cursului prescripţiei extinctive2.1. Reglementarea efectelor întreruperii cursului prescripţiei extinctiveEfectele întreruperii cursului prescripţiei extinctive sunt cuprinse în art. 17 din Decretul nr.

167/1958 potrivit căruia:„Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-

o.După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.În cazul când prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de

arbitrare sau printr-un act începător de executare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul executării, până la împlinirea ultimului act de executare.”

2.2. Analiza efectelor întreruperii cursului prescripţiei extinctiveDupă cum se poate observa din analiza prevederilor art. 17 alin 1 şi 2 din Decretul nr. 167/1958

întreruperea prescripţiei produce următoarele efecte:- stingerea (înlăturarea) prescripţiei extinctive scurse (începută) anterior momentului

apariţiei (ivirii) cauzei de întrerupere;- începerea, după încetarea cauzei de întrerupere, a cursului unei noi prescripţii

extinctive.Referitor la natura juridică a noii prescripţii care începe să curgă după ce a operat

întreruperea, de regulă aceasta se determină în funcţie de cauza de întrerupere a prescripţiei extinctive, astfel:

- dacă întreruperea prescripţiei extinctive s-a produs ca urmare a recunoaşterii, noua prescripţie extinctivă este de acelaşi fel (natură juridică) cu cea înlăturată, adică tot o prescripţie extinctivă a „dreptului la acţiune în sens material”;

- dacă întreruperea a apărut ca urmare a introducerii cererii de chemare în judecată, sau de arbitrare (admisă prin hotărâre definitivă ori irevocabilă) va începe să curgă o prescripţie extinctivă nouă având un alt obiect, anume prescripţia extinctivă a dreptului de a cere executarea silită (deci o prescripţie de drept procesual civil).

De asemeni, precizăm că în situaţia întreruperii prescripţiei prin recunoaştere efectele se produc instantaneu (din momentul primului act de îndeplinire a obligaţiei de către debitor) pe când 1 În art. 1865, pct. 1 din Codul civil există o formulare pentru definiţia acestei cauze de întrerupere, astfel: „...printr-o cerere făcută în judecată, fie introductivă de instanţă sau numai incidentă într-o instanţă deja începută.”2 În acest sens a se vedea: Dec. nr. 820/1995 a Curţii de apel Bucureşti, s. III civ. în „Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998”, p. 73

153

în situaţia întreruperii prin chemarea în judecată (de arbitrare) efectele întreruperii se produc definitiv pe data rămânerii definitive sau irevocabile a hotărârii de admitere a cererii (deci între data sesizării instanţei şi data rămânerii definitive (irevocabile) a hotărârii – operează o întrerupere cu titlu provizoriu – sub condiţia admiterii cererii şi rămânerii definitive a hotărârii)1.

Efectele întreruperii prescripţiei extinctive se produc „ope legis” (deplin drept) ca şi în cazul efectelor suspendării prescripţiei extinctive, instanţa urmând să constate doar producerea lor.

Demn de reţinut este şi faptul că pentru a putea opera întreruperea este necesar ca motivul (cauza) întreruperii prescripţiei extinctive să intervină până la împlinirea termenului de prescripţie2.

Secţiunea a VII-a

Repunerea în termenul de prescripţie

1. Definiţia repunerii în termenul de prescripţie extinctivă1.1. Definiţiaa) Reglementarea generalăRepunerea în termen este consacrată, cu caracter general în art. 19 din Decretul nr. 167/1958

care prevede: „Instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită.

Cererea de repunere în termen va fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.”

b) Reglementarea specială a repunerii în termen este consacrată printr-o serie de prevederi din multe acte unitare cu caracter special din care exemplificăm:

- Art. 13 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată cu modificările ulterioare: „Calitatea de moştenitor se stabileşte pe baza certificatului de moştenitor sau a hotărârii judecătoreşti definitive ori, în lipsa acestora prin probe din care rezultă acceptarea moştenirii.

- Moştenitorii care nu îşi pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorilor lor. Ei sunt consideraţi că au acceptat moştenirea prin cererea pe care o fac comisiei.”

- Art. 5 alin. 4 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiilor juridice a unor imobile cu destinaţie de locuinţă trecute în proprietatea statului3: „Moştenitorii în sensul prezentei legi, sunt socotiţi de drept acceptanţii succesiunii de la data depunerii cererii prevăzute de art. 14.”

- Art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia4: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale”. Această prevedere legală consacră un caz de repunere de drept în termenul de prescripţie a acţiunii în declararea nulităţii relative.

- Art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dispune: „Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.”

1 Gh. Beleiu – op. cit., pag. 239; G. Boroi – op. cit., pag. 299; P. Truşcă – op. cit., pag. 257-258.2 A se vedea în acest sens Dec. nr. 1944/1986 a S. civ. a Fostului Tribunal Suprem, în „ Culegere de decizii, pe 1986”, p126-127 „... acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele său de către mama ori reprezentantul lui legal. În cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreţinere, termenul de un an va curge de la încetarea convieţuirii ori a întreţinerii. Termenul de un an prevăzut de art. 60 C fam, fiind un termen de prescripţie, el poate fi întrerupt sau suspendat în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.Pentru ca efectul întrerupător de prescripţie să se producă este necesar ca atât convieţuirea cât şi întreţinerea, la care se referă art. 60 alin 3 din C. fam. să fi început în perioada termenului de prescripţie de un an de la naşterea copilului.”3 Publicată în Monitorul Oficial nr. 279/19954 Publicată în Monitorul Oficial nr. 448/1998, modificată şi completată ulterior, inclusiv prin Legea nr. 241/2003 pentru modificarea anexei la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (publicată în Monitorul Oficial nr. 415/2003).

154

1.2. Noţiunea de repunere în termenul de prescripţieInstituţia juridică a repunerii în termenul de prescripţie a fost definită ca fiind: „Beneficiul

acordat de lege titularului dreptului la acţiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acţiunea în justiţie înăuntrul termenului de prescripţie astfel că organul jurisdicţional este îndreptăţit să soluţioneze, în fond, cererea de chemare în judecată, deşi a fost introdusă de după împlinirea termenului de prescripţie.”1

Din conţinutul definiţiei rezultă elementele caracteristice ale instituţiei repunerii în termenul de prescripţie şi anume:

- repunerea în termenul de prescripţie este un beneficiu, o favoare recunoscută de lege titularilor drepturilor subiective civile supuse acţiunii prescripţiei extinctive;

- este recunoscută numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege;- titularii drepturilor subiective, în temeiul repunerii în termenul de prescripţie, sunt în

măsură să le valorifice (pe cale judiciară sau extrajudiciară) deşi termenul de prescripţie s-ar fi împlinit – adică efectul prescripţiei extinctive, practic, nici nu s-ar fi produs.

Trăsăturile specifice repunerii în termen sunt2:- generalitatea – trăsătură definită de art. 19 din Decretul nr. 167/1958 în sensul că

acesta este aplicabil atât drepturilor patrimoniale cât şi celor extrapatrimoniale, care sunt supuse prescripţiei extinctive;

- caracter excepţional – este admisibilă numai în situaţiile în care depăşirea termenului de prescripţie se datorează unor cauze temeinic justificate, neimputabile titularului dreptului material la acţiune;

- caracter jurisdicţional – repunerea în termen nu operează „ope legis”, ci numai ca urmare a unei hotărâri luate de organul jurisdicţional competent.

Repunerea în termenul de prescripţie în situaţiile prevăzute de legile speciale, spre deosebire de repunerea în termen reglementată de Decretul nr. 167/1958, se caracterizează prin următoarele trăsături:

- are un caracter special – operează numai în cazurile expres prevăzute de lege;- are un caracter legal – se produc de drept, prin efectul legii, fără a mai fi necesară

intervenţia organului jurisdicţional.2. Domeniul repunerii în termenDin conţinutul art. 19 din Decretul nr. 167/1958 nu rezultă care ar fi cauzele de repunere

în termen, făcându-se trimitere la „cauze temeinic justificate” ceea ce presupune că astfel de cauze rămân la aprecierea organului jurisdicţional.

În doctrină s-a arătat că prin „cauze temeinic justificate” trebuie să se înţeleagă numai acele împrejurări care fără a avea gravitatea forţei majore (care determină suspendarea), sunt exclusive de culpă. Asemenea împrejurări sunt socotite piedici relative şi nu absolute (cum este forţa majoră).

Domeniul repunerii în termenul de prescripţie începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră3.

În practica judecătoreasca au fost apreciate drept cauze care justifică repunerea în termen:- existenţa unor împrejurări speciale în care s-a găsit moştenitorul, care l-au împiedicat să

afle despre deschiderea succesiunii la care era chemat4;- spitalizarea îndelungată sau repetată a mamei împreună cu copilul în numele căruia

urma să introducă acţiunea în stabilirea paternităţii5;- părăsirea minorului de către reprezentantul legal6;

1 A se vedea: Gh. Beleiu – op. cit., pag. 242; I. Dogaru – op. cit., pag. 281; P. Truşcă – op. cit., pag. 254; M. Nicolae – op. cit., pag. 130; M. Costin, C. Costin – op. cit., pag. 80-81.2 M. Nicolae – „Repunerea în termenul de prescripţie” în „Dreptul” nr. 11/1999, p. 473 A se vedea în acest sens: M. Eliescu – op. cit. în revista „Studii şi cercetări juridice” nr. 1/1956, p. 293-294; A. Ionaşcu – op. cit., pag. 185-186; A. Pop, Gh. Beleiu – op. cit., pag. 506; Gh. Beleiu – op. cit., pag. 279; St. Rauschi – op. cit., pag. 190-191; I. Dogaru – op. cit., pag. 282; M. Nicolae – op. cit., pag. 131; G. Boroi – op. cit., pag. 301; P. Truşcă – op. cit., pag. 2614 Plenul Tribunalului Suprem – Decizia de îndrumare nr. 7/1963, în „Culegere de decizii 1963”, p. 15; Curtea Supremă de Justiţie, S. civ., Dec. nr. 129/1993”, p. 815 Trib. Jud. Covasna, dec. civ. nr. 53/1977, în „Revista română de drept” nr. 10/1978, p. 556 Trib Suprem, s. civ. dec. nr. 590/1986, în „Culegere de decizii pe 1986”, p. 82

155

- cunoaşterea unor fapte stabilite de organul de urmărire penală numai după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă.

De asemenea, în practica judecătorească, au fost apreciate ca fiind cauze care nu justifică repunerea în termen:

- eroarea de drept invocată de titularul dreptului subiectiv1;- depăşirea culpabilă a termenului de acceptare a moştenirii, în sensul că, la data

decesului, succesibilul se afla într-o altă localitate2 sau rupsese legătura cu de cujus-ul3, ori că anterior deschiderii succesiunii succesibilul s-a stabilit în străinătate şi nu a mai întreţinut relaţii cu rudele din ţară4;

- absenţa ori aglomerarea cu probleme a conducătorului persoanei juridice sau a juristului acesteia, boala juristului etc.

3. Termenul de repunere în termenul de prescripţie3.1. Reglementare şi natura juridicăÎn art. 19 alin 2 din Decretul nr. 167/1958 se stabileşte că „Cererea de repunere în termen va putea fi

făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie”.

Din conţinutul articolului citat rezultă că acest termen de repunere în termenul de prescripţie trebuie privit sub două aspecte şi anume:

a) durata lui – care este de o lună;b) începutul acestui termen – care este delimitat de momentul (data) încetării cauzelor care

justifică depăşirea termenului de prescripţie.Termenul de o lună priveşte atât cererea de repunere în termen formulată de reclamant cât

şi acordarea din oficiu a repunerii în termen5.În ceea ce priveşte natura juridică a acestui termen în doctrină au fost formulate două opinii.Într-o primă opinie se susţine că acest termen este un termen de decădere şi de procedură6.O altă opinie, cea de a doua, la care achiesăm şi noi, acest termen este socotit (apreciat,

calificat) a fi un termen de prescripţie extinctivă7.Întocmai cum alin. 1 al art. 19 din Decretul 167/1958 stabileşte: 1) repunerea în termenul de

prescripţie a dreptului la acţiune în sensul material şi 2) repunerea în termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, tot astfel alin. (2) al art. 19 din Decretul nr. 167/1958 stabileşte: 1) termenul de o lună pentru cererea de repunere în termenul de prescripţie a dreptului la acţiune – aparţine dreptului civil material, şi 2) termenul de o lună pentru a cere repunerea în termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită aparţine dreptului procesual civil.

De asemenea, trebuie să mai subliniem că după ce am concluzionat că termenul de o lună pentru repunerea în termenul de prescripţie a dreptului la acţiune este un termen de prescripţie extinctivă, înseamnă că şi acesta este supus regulilor privind suspendarea şi întreruperea prescripţiei din Decretul nr. 167/1958.

3.2. Efectul repunerii în termenul de prescripţieEfectul repunerii în termenul de prescripţie în sistemul Decretului nr. 167/1958 constă în

esenţă în socotirea prescripţiei extinctive ca neîmplinite, cu toate că termenul de prescripţie a expirat. În această situaţie organul de jurisdicţie poate să treacă la judecarea în fond a cauzei, neputând respinge acţiunea ca prescrisă (art. 19 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958).

1 Tribunalul Suprem, Cod. Civ., dec. nr. 1465/1968, în „Revista Română de drept”, nr. 3/1969, p. 1702 Tribunalul Suprem S. Civ., dec. nr. 213/1987, în „Revista Română de drept”, nr. 11/1987, p. 743 Tribunalul Suprem s. civ. dec. nr. 1413/1973, în „Revista Română de drept”, nr. 12/1973, p. 1564 Curtea de apel Bucureşti, s.III civ. dec. nr. 1119/1996 – „Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998”, p. 835 Gh. Beleiu – op. cit., pag. 245; G. Boroi – op. cit., pag. 303; P. Truşcă – op. cit., pag. 2626 V. M. Ciobanu, „Nota II la Dec. nr. 93/E/1985 a Trib. Iaşi”, în „Revista română de drept” nr. 8/1986, p. 50 şi urm.; S. Zilberstein, V. M. Ciobanu – „Drept procesual civil. Executarea silită” Ediţia a II-a revizuită, Ed. „Lumina Lex” – Bucureşti, p. 177 şi urm.; I. Leş – „Principii şi instituţii de drept procesual civil”, vol. III, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, p. 342 şi urm.7 I. Deleanu „Repunerea în termen, în condiţiile art. 19 din Decretul 167/1958, I”, în „Revista română de drept nr. 9-12”, p. 35 şi urm.; Gh. Beleiu – „Repunerea în termen în condiţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, II” în „Revista română de drept nr. 9-12” p. 41; Gh. Beleiu – op. cit., pag. 245; G. Boroi – op. cit., pag. 363; P. Truşcă – op. cit., pag. 262

156

În ceea ce priveşte efectul repunerii în termen în condiţiile prevăzute de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 5 alin (4) din Legea nr. 112/1995 şi a art. 4 alin 3 din Legea nr. 10/2001, acesta a constat fie în îndrituirea (îndreptăţirea) moştenitorului de a solicita reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenului care a aparţinut autorului său, fie restituirea în natură a imobilului ori acordarea de despăgubiri.

În sistemul consacrat de Decretul nr. 167/1958, art. 19, repunerea în termen a termenului de prescripţie are un caracter judiciar – adică este necesară darea unei hotărâri de către organul de jurisdicţie competent.

În condiţiile Legilor nr. 18/1991, nr. 112/1995 şi nr. 10/2001 repunerea în termenul de prescripţie (a dreptului de opţiune succesorală) operează de plin drept („ope legis”).

4. Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctiveÎmplinirea prescripţiei extinctive este de fapt determinarea (stabilirea, calcularea)

momentului în care expiră (se împlineşte) termenul de prescripţie.Stabilirea momentului în care se împlineşte prescripţia extinctivă presupune cunoaşterea

următoarelor elemente:- termenul de prescripţie extinctivă aplicabil în speţă;- data la care începe să curgă termenul;- dacă a intervenit sau nu vre-o cauză de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei

extinctive;- regulile în funcţie de care se determină momentul la care se împlineşte prescripţia

extinctivă.În Decretul nr. 167/1958 nu sunt cuprinse reglementări cu privire la modul de calcul al termenului

de prescripţie, motiv pentru care se recurge la prevederile Codului civil şi a altor acte normative precum şi ale Codului de procedură civilă.

În Decretul nr. 167/1958 sunt cuprinse prevederi cu privire la începutul prescripţiei extinctive, Codul civil se referă la o reglementare fragmentară a regulilor de calcul iar Codul de procedură civilă se aplică în completarea dispoziţiilor din actele normative de mai sus.

În legislaţia civilă sunt cuprinse reguli de calcul al termenelor de prescripţie stabilite pe zile, săptămâni, luni şi ani.

În situaţia termenelor stabilite pe zile art. 1887 C. civ. prevede că „Termenul de prescripţie se calculează pe zile şi nu pe ore. Prin urmare ziua în cursul căreia prescripţia începe nu intră în acel calcul” – regulă exprimată prin adagiul „dies a quo non computatur in termino”. Art. 1889 C. civ. stabileşte că „Prescripţia nu se socoteşte câştigată decât după împlinirea celei de pe urmă zile a termenului defipt prin lege”, regulă consfinţită prin adagiul „dies ad quem computatur în termino”1.

Acest sistem de calcul se numeşte „intermediar” deoarece nu se ia în calcul prima zi în care prescripţia extinctivă începe să curgă însă se socoteşte ziua în care prescripţia extinctivă urmează să se împlinească. (De exemplu un termen de prescripţie de 15 zile care a început să curgă la 1 octombrie 2007 s-a împlinit la data de 16 octombrie 2007).

De asemeni mai este cunoscut sistemul „termenului exclusiv” numit şi „pe zile libere” în care nu se iau în calcul nici prima şi nici ultima zi a termenului, cât şi sistemul „termenului inclusiv” (numit şi pe zile pline), în care intră în calcul şi prima zi cât şi ultima zi a termenului.

În cazul termenelor stabilite pe săptămâni termenul de prescripţie extinctivă se socoteşte împlinit din ziua corespunzătoare din ultima săptămână a perioadei. De exemplu un termen de două săptămâni care a început într-o zi de miercuri se va împlini în ziua de miercuri a celei de a doua săptămâni.

În situaţia termenelor stabilite pe luni sau ani acestea se vor calcula potrivit prevederilor art. 101 alin. 3-5 din Codul de procedură civilă.

Astfel potrivit art. 101 alin. 3-5 C. proc. civ. (3) „Termenele statornicite pe ani, luni sau săptămâni se sfârşesc în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare.”

1 “Dies a quo non computatur in termino” = ziua de la care nu e socotit în termen şi „Dies ad quem computatur în termino” = ziua până la care e socotită în termen – L. Săuleanu, S. Răduleţu – op. cit., pag. 92-94; V. Hanga – op. cit., pag. 31

157

De exemplu un termen de prescripţie extinctivă de 3 ani care a început să curgă la 1 octombrie 2004 şi care nu a fost suspendat sau întrerupt se împlineşte la 1 octombrie 2007.

(4) „Termenul care a început la 29, 30 sau 31 ale lunii, se sfărşeşte într-o lună care nu are o asemenea zi, se va socoti împlinit în ziua ce din urmă a lunii.”

De exemplu termenul de prescripţie de 6 luni care a început să curgă la data de 31 august 2007 se împlineşte în ziua de 28 februarie 2008.

(5) „Termenul ce se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare.”

158