DOCUMENTELE PRIMARE ȘI IZVOARELE ISTORICE. TIPURILE ȘI

CARACTERUL LOR

Fie că percem istoria ca fiind „o uriașă cantitate de viață consumată”, „un bilanț, o

orientare în timp și spațiu” sau aderăm la ideile unor istorici consacrați conform cărora istoria

reprezintă „prima carte a unei nații”- Nicoale Bălcescu sau că „fără de istorie nu e patrie„ –

Bogdan Petriceicu Hasdeu, un lucru este sigur și anume faptul că istoria nu poate exista în

afara surselor sau izvoarelor istorice.

Materialul de informare, aspectele tehnice și practice legate de el, au fost puse treptat

în circulație, nefiind așadar, descoperiri recente. În trecut, mai mult sau mai puțin în mod

inevitabil, li s-a dat mai puțină atenție. În prezent, cercetarea modernă le-a impus și le tratează

după criterii metodologice.

Materialul documentar este alcătuit din mai multe grupe de documente, care au

caracter diferit în funcție de modul în care oferă informații:

a. documente primare - surse primare - izvoare, care oferă informații directe;

b. documente secundare - cataloage, bibliografii, repertorii, care concentrează

informații în legătură cu documentele primare; dar și sinteze, tratate, îndreptare, indexuri, care

se bazează pe prelucrarea izvoarelor pentru anumite domenii, anumite perioade de evoluție

etc.;

c. documente terțiare (dicționare, enciclopedii, antologii), care prelucrează pe scurt,

dar și interpretează date din izvoare; de asemenea periodice, în care se prelucreaza în mod

amănunțit izvoare vechi sau noi.

Activitatea de documentare cuprinde elemente și domenii speciale interesând direct

documentarea:

a. depistarea documentelor

b. colectionarea si organizarea documentelor

c. conservarea documentelor

d. difuzarea documentelor

e. informarea completa

Astfel, așa cum am arătat, în mod schematic mai sus a documenta înseamnă a depista,

a colecționa, a conserva, a pune la îndemâna cercetatorului sursele tuturor cunoștințelor

1

anterior dobândite asupra problemei pe care o studiază, fixate în documente de orice gen,

pentru a-l ajuta pe cercetator să evite ignorarea acestor cunoștințe și să economisească timpul

necesar pentru a aduna și selecta singur sursele.

Izvoarele

Prin izvor istoric se înțelege „orice urmă care dovedește existența omenească, oricare

ar fi originea și forma în care ne-a parvenit“. O altă definiție desemnează izvorul istoric ca

fiind „orice sursă de cunoaștere istorică (directă sau indirectă), adică orice informație (în

sensul teoriei informației) despre trecutul social, oriunde s-ar afla, împreună cu tot ce servește

la transmiterea acestor informații (canalele de informație)“.

Izvoarele istorice sunt purtătoarele directe ale informațiilor privind activitățile umane,

sunt surse în care este fixat direct conținutul unei activități de cercetare. Reprezintă izvor orice

material nescris sau scris capabil să transmită o informație asupra activității sau gândirii

umane. Noțiunea de izvor este definită de o multitudine de elemente, astfel încât orice urmă a

trecutului poate fi numită izvor.1

Știința care studiază izvoarele se numește euristica. Termenul de izvor este mai amplu

decât cel de document. Astfel, documentul exprimă numai ceea ce omul poate exprima în

forme proprii în timp ce izvorul include însăși existența și faptul documentului. Din acest

motiv, clasificarea izvoarelor este destul de dificilă în sensul că există o multitudine de criterii

după care aceasta se realizează si pot fi deosebite mai multe tipuri de izvoare istorice:

După modalitatea în care provin din realitatea trecută, izvoarele sunt directe și

indirecte:

- Izvoarele directe sunt materiale rămase din trecut, așa-zisele vestigii istorice: urme

de locuire sau monumente arheologice (locuințe, construcții de cult, fortificații, etc.); urme ale

activității de zi cu zi a omului (unelte, instrumente, obiecte de uz casnic, etc.); obiecte legate

de îmbracăminte sau mobilier casnic (mobilier, chei, nasturi, fibule, aplici, etc.); podoabe

(cercei, inele, brățări); urme ale vieții spirituale (totemuri, reprezentări ale unor zeități,

simboluri religioase, etc.); urme ale activității de schimb economic în natură (scoici, pietre

prețioase sau monede). Izvoarele directe sunt mai ales izvoare nescrise care se referă la

perioade mai îndepărtate din viața omenească, însă unele din aceste izvoare își prelungesc

viața până aproape de zilele noastre. Cu studiul izvoarelor directe se ocupă anumite discipline

auxiliare ale istoriei (arheologia, numismatica) sau științe interdisciplinare (arheozoologia,

arheometalurgia, etc.).

1 Ioana Burlacu, Dicționar al științelor speciale ale istoriei, ESE București, 1980, p. 80.2

- Izvoarele indirecte sunt acele materiale produse de martori oculari sau scriitori care

au înregistrat tradiția sau evenimentul istoric. În funcție de raportul față de eveniment sau

fapt, izvoarele indirecte se împart în izvoare de primă mână sau de mâna a doua. Martorii

oculari, înregistratori ai evenimentelor la care au participat si care au lăsat dovezi scrise, sunt

izvoare de primă mână. Cei care au înregistrat tradiția sau scriu din auzite reprezintă izvoare

de mâna a doua. Izvoarele indirecte sunt de obicei sub forma izvoarelor scrise.

Izvoarele interne și externe

După locul unde au fost elaborate în raport cu evenimentul, faptul sau domeniul tratat,

ivoarele se împart în interne si externe:

- Izvoarele interne sunt acelea care se referă la subiect din interiorul, din mediul

subiectului.

- Izvoarele externe sunt cele care se referă la un subiect venind din afara lui, departe

din punct de vedere geografic, etc.

Izvoarele obiective și subiective

După valoarea lor, izvoarele istorice pot fi obiective sau subiective:

- Izvoarele obiective aparțin direct mediului din care provin. În general, sunt izvoare

obiective cele arheologice (nescrise). În orice caz, interpretarea lor poate fi una obiectivă sau

subiectivă.

- Izvoarele subiective sunt cele care au reținut și redat în chip mijlocit, printr-o prismă

singulară, comună, de castă, de grup, a creatorului (creatorilor), faptele care au fost scrise.

Izvoarele scrise și nescrise

După felul în care se prezintă și după cum redau informația, izvoarele sunt de două

feluri:

- Izvoarele nescrise sunt în general izvoarele foarte vechi și vechi, fie din perioadele

când scrisul nu era cunoscut sau era limitat la anumite pături sociale, fie acele grupe care au

rămas perene ca folosire arheo-etnografică (monumente – locuințe, clădiri de cult, fortificații,

etc., unelte și instrumente legate de activități practice, podoabe etc., reprezentări iconografice.

Ca urmare a existenței unor astfel de izvoare, sfera de acțiune a științei auxiliare care se ocupă

de studiul acestira s-a putut extinde până în zilele noastre. Astfel, există astăzi arheologie

medievală, arheologie modernă și arheologie urbană (sau contemporană). De aspectele legate

de port, forme de locuire stabilă sau periodică, unelte și instrumente se ocupă și etnografia.

- Izvoarele scrise sunt în general produse ale instituțiilor oficiale sau ale scriitorilor

oficiali (sau neoficiali). Într-o primă etapă, aceste izvoare constau în texte epigrafice

3

(inscripții pe piatră, pe obiecte ceramice, pe obiecte de metal, os, sticlă, piele). Într-o fază

ulterioară apar documente pe papiri, pe piele și apoi pe hârtie urmând apoi izvoarele narative.

De diferitele categorii de izvoare scrise se ocupă o serie de științe auxiliare ale istoriei:

epigrafia, papirologia, paleografia, codicologia, diplomatica, sigilografia.2

Izvoarele scrise s-au bucurat de un regim aparte, prin alcătuirea unor corpus-uri.

Aceste corpus-uri, cuprinzând inscripții, monumente de iconografie, monede, documente, au

căpătat un caracter general sau național, respectându-se însă principiile generale comune,

astfel ca folosirea lor să fie generală. În aceeași categorie au intrat apoi și codurile de legi

apărute în colecții până în zilele noastre, izvoarele narative (corespondențe, descrieri de

călătorii, memorii), cele cartografice, sigilografice, heraldice și statistice.

Mai există și alte clasificări ale izvoarelor istorice. Astfel, după modul de a recunoaște

izvoarele acestea pot fi edite și inedite, după implicația pe care o au izvoarele cu faptele și

2 Nicolae Edroiu, Introducere în Ştiinţele auxiliare ale Istoriei, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1992, pp. 43-131.

4