VIAŢA BISERICII PRIMARE

55
Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Gheorghe” Botoşani VIAŢA BISERICII PRIMARE Îndrumător, Pr.Prof. Visarion Vizitiu Elev, Neculai Cristina clasa a XII-a, secţia patrimoniu

Transcript of VIAŢA BISERICII PRIMARE

Page 1: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

Seminarul Teologic Liceal Ortodox„Sfântul Gheorghe” Botoşani

VIAŢA BISERICII PRIMARE

Îndrumător,Pr.Prof. Visarion Vizitiu

Elev, Neculai Cristina clasa a XII-a, secţia patrimoniu

Botoşani2008

Page 2: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

Cuprins

I. Introducere

II. Viaţa Bisericii din Ierusalim

a) Evenimentul Cincizecimii şi naşterea comunităţii creştine

b) Viaţa spiritual – religioasă

c) Viaţa socială

d) Ierarhia Bisericii

III. Cultul creştin şi iudaismul

a) Bazele iudaice ale cultului creştin

b) Ziua Domnului şi sabatul

IV. Sfintele Taine şi ierurgiile în timpul Bisericii Primare

a) Botezul

b) Mirungerea

c) Euharistia

d) Pocăinţa sau Mărturisirea

e) Preoţia şi apostolatul

f) Ierurgiile

V. Concluzii

Page 3: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

I.Introducere

Înainte de a se înălţa la cer, Mântuitorul poruncind ucenicilor Săi să nu se depărteze de Ierusalim, le-a spus că vor fi “botezaţi cu Duhul Sfânt nu mult după aceste zile” (Fapte 2, 5). Aceasta era „îmbrăcarea cu putere de sus” cu care aveau să-şi împlinească misiunea la care erau rânduiţi în lume.1

Istorisirea pogorârii Duhului Sfânt din capitolul 2 al Faptelor, prezintă evenimentul Cincizecimii ca fiind punctul de plecare si actul de naştere al Bisericii, chiar dacă expresia nu apare în mod explicit.2 „Ci veţi lua putere venind Duhul Sfânt peste voi şi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1, 8). În aceste puţine cuvinte este arătat câmpul de activitate al Apostolilor şi – unde nu vor putea ajunge ei – al Bisericii de după ei, care se va întinde „până la marginile lumii.” Ceea ce indică o arie universală şi o misiune permanentă a Bisericii, cât va fi lumea.3

Pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii este marea minune şi cel mai important eveniment din viaţa Bisericii, fiindcă acum ia naştere, propriu-zis, Biserica, acum intră ea în istorie. Acum Duhul Sfânt cel făgăduit de Mântuitorul (Ioan 14, 26; 15, 26; 16, 13-14; Luca 24, 49), vine să continue şi să desăvârşească în numele Lui opera Sa. „Făptura a devenit vrednică să primească Duhul Sfânt şi El coboară în lume, umple cu prezenţa lui Biserica răscumpărată, spălată, curăţită cu sângele lui Hristos.” Cincizecimea este punctul de plecare la acţiune a Apostolilor pe tărâm spiritual-social şi de organizare bisericească şi socială.

Cartea Faptele Apostolilor este cartea în care ni se relatează istoria Bisericii Primare. La zidirea Bisericii partcipă nu numai Apostolii ci şi toţi credincioşii, după harul ce le-a fost dat, căci toţi membrii activi ai Bisericii sunt angajaţi din plin în această continuă zidire. De altfel obiectul zidirii îl constituie înşişi credincioşii ca membri ai Bisericii. În Noul Testament nu se poate concepe o Biserică în afara realităţii concrete a indivizilor care o compun şi care trebuie zidiţi „până ce vor ajunge toţi la unitatea credinţei şi cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4, 13).4 In 1 Magistrand Pr. I. Mircea, Organizarea Bisericii şi viaţa primilor creştini după Faptele Apostolilor, Studii Teologice, seria a II-a, anul VII, nr. 1-2, ianuarie – februarie, Bucureşti, 1955, p.64 ;2 Constantin Preda, Credinţa şi viaţa Bisericii primare. O analiză a Faptelor Apostolior, Studii Teologice, seria a II-a, anul LIV, nr. 1-2, ianuarie – iunie, Bucureşti, 2002, p.95 ;3 Ibidem 14 Doctorand Leon Gh. Arion, Unitatea si universalitatea Bisericii după Epistolele pauline, Studii Teologice, seria a II-a, anul XIX, nr. 1-2, ianuarie – februarie, Bucureşti, 1967, p.45 ;

- 1 -

Page 4: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

epistolele pauline se accentuează deseori faptul că Biserica îşi datorează existenţa Întemeietorului, Ziditorului ei, Domnul Hristos. Sfântul Pavel afirmă că Apostolii pot fi socotiţi temelia Bisericii, dar impropriu că de fapt nu sunt decât împreună-lucrători în ogorul lui Dumnezeu, la zidirea lui Dumnezeu (cf. I Cor. 3, 9). Chiar dacă Apostolii întemeiază Biserici locale, o fac pe baza învăţăturii lui Hristos şi pe Acesta îl pun ca temelie. Ideea ce reiese cu precădere şi din alte texte (Rom. 15, 20; Efes. 2, 20; I Tim. 6, 19; II Tim. 2, 19) este că la temelia Bisericii nu stă nici un om, nici-o instituţie, ci Iisus Hristos este Cel care pune, prin Apostoli şi prin urmaşii acestora, temelia Bisericii Sale.

Aşadar, Biserica, fiind zidită de Hristos, este mediul în care germinează, creşte, se amplifică şi se desăvârşeşte acţiunea de mântuire a credincioşilor.5

5Doctorand Leon Gh. Arion, op.cit., p. 45 ;- 2 -

Page 5: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

II. Viaţa Bisericii din Ierusalim

a) Evenimentul Cincizecimii şi naşterea comunităţii creştine

„Şi dacă s-a împlinit praznicul a Cincizeci de zile, erau toţi adunaţi împreună la un loc. Şi s-a făcut fără de veste din cer sunet ca de suflare de vifor ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat limbi împărţite ca de foc şi au şezut pe fiecare din ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început a grăi în alte limbi precum le da lor Duhul a grăi ”(Fapte 2, 1-4). Aşa se produce venirea personală a Sfântului Duh peste Apostoli, întreaga Sa plenitudine de viaţă şi de har s-a revărsat în Biserică şi rămâne în Biserică. De aceea trebuie să afirmăm cu Sfântul Irineu că „unde este Biserica, acolo este şi Duhul Sfânt, iar unde este Duhul Sfânt acolo este Biserica”.6 De acum începe şi lucrarea harului preoţesc, prin Apostoli, asupra Bisericii, cu care ei continuă opera lui Hristos. Apostolii nu au numai plinătatea harului ci şi mulţime de harisme. Aceste harisme sunt daruri excepţionale ale Sfântului Duh, care ajută la opera de propovăduire şi de înfiripare a Bisericii în sânul iudaismului şi al păgânismului. Între acestea erau: vorbirea în limbi (glosolalia), proorocia, facerea de minuni, alungarea demonilor, etc., care şi fuseseră anunţate de Mântuitorul (Marcu 16, 17-18).

Evenimentul Cincizecimii se produce într-o casă în care erau adunaţi Apostolii. „Casa era simbolul lumii”, zice Sfântul Ioan Hrisostom, iar Teofilact adaugă „A umplut toată casa, ca să arate că darul (Sfântului Duh) nu e dat oricui în particular şi în chip special, ci că este dat Bisericii în toată plinătatea ei ”, adică tuturor Apostolilor în sobor, ca un corp unitar al Bisericii, şi nu unuia singur.7

În această atmosferă creată de Duhul Sfânt şi cu asemenea Duh înnoitor, încep Apostolii activitatea lor misionară şi socială, cu putere în cuvânt şi în faptă. Din cuvântarea Apostolilor, rostită prin Petru, în faţa celor peste 16 neamuri prezente la Cincizecime, se vede trăsătura universalităţii Evangheliei, care se adresează tuturor neamurilor, „cei de aproape şi cei ce de departe” (Fapte 2, 39). Prin puterea Duhului, deci, propovăduirea misionară este abilitată să facă prezentă, să actualizeze şi să imprime toate culturile umanităţii, ale căror limbi constituie expresia cea mai densă şi semnificativă.8

Prin cuvântarea Sfântului Apostol Petru se arată condiţiile, prin care îi pregăteşte astfel spre botez pe cei prezenţi şi anume: pocăinţa de faptele rele, 6 Pr. Drd. Alexandru Tudor, Viaţa sacramentală a Bisericii în Faptele Apostolilor,Studii Teologice, seria a II-a, anul XXXII, nr. 1-2, ianuarie-februarie, Bucureşti, 1980, p.194 ;7 Magistrand Pr. I. Mircea, op.cit., p. 65 ;8 Constantin Preda, op.cit., p. 93 ;

- 3 -

Page 6: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

credinţa în mesianitatea lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi dorinţa de a primi botezul în numele Lui. Acestea au şi rămas condiţiile intrării în Biserică până astăzi. Cât despre botezul în „numele lui Iisus Hristos ”, nu este altul decât cel poruncit de El, prin formula trinitară (cf. Matei 28, 19). Biserica înţelege că Sfânta Treime este nedespărţită şi cine se botează în numele lui Hristos, se botează în Treime.9

Cei botezaţi primesc îndată iertarea păcatelor şi darul Sfântului Duh care produce sfinţirea şi ridică pe cel botezat la starea de „fiu al lui Dumnezeu prin har” (cf. Ioan 3, 5; Romani 8, 15-16; Galateni 4, 6). Despre această lucrare a Botezului în Hristos ne vorbeşte Sfântul Ioan Hrisostom astfel: „Începutul bunurilor (spirituale) îl avem prin Botez; (prin el) luăm iertarea păcatelor, sfinţirea, împărtăşirea Duhului, înfierea şi viaţa veşnică”.10 În legătură cu botezul celor trei mii se pune întrebarea; de cine s-au botezat? Este de presupus că, îndată după pogorârea Sfântului Duh şi înainte de botezul celor trei mii, Apostolii au hirotonit dintre cei care se adunau cu ei, diaconi şi preoţi, cu ajutorul cărora au botezat pe cei trei mii, apoi pe cei două mii. Iar după botezul acestora când Biserica luase fiinţă prin crearea unui număr aşa de mare de membrii ai ei, probabil chiar în primele zile au hirotonit şi pe Iacov ca primul episcop al Bisericii din Ierusalim, creând deci, de la început ierarhia bisericească completă. Aceasta fiindcă s-a simţit îndată nevoia ei; deşi numirile treptelor ierarhice nu erau cunoscute, totuşi funcţiunile existau. Astfel ia fiinţă prima Biserică creştină la Ierusalim unde alături de Apostoli apare şi ierarhia bisericească rânduită de ei.

b) Viaţa spiritual - religioasă

Viaţa acestei obşti creştine se porneşte şi se afirmă de la început pe cele două laturi: spiritual-religioasă şi socială, legate strâns una de alta ca sufletul de corp. Aceasta este prima fază a Bisericii, fază de închegare şi de solidaritate spirituală, în care scopul principal era de a crea omul cel nou, sfinţit, înfrăţit, în perfectă şi permanentă comuniune cu Sfânta Treime. Acest fel de trai îşi găseşte expresia în viaţa socială, care începe a se înfiripa şi organiza îndată în jurul Apostolilor. Această viaţă nouă ne este descrisă foarte pe scurt, de Sfântul Apostol Luca, autorul „Faptelor Apostolilor”, în câteva versete (Fapte 2, 42-47). În 2, 42 şi 46-47 se arată viaţa religioasă; iar in 2, 44-45 este descrisă viaţa socială a acestei obşti creştine.11

9 Magistrand Pr. I. Mircea, op.cit., pg. 66-67 ;10 Idem ;11 Idem ;

- 4 -

Page 7: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

G. Betori scrie pe bună dreptate că acest sumar oferă cititorului un fel de „carte de identitate” a Bisericii. Pare destul de evident faptul că prin aceste trăsături prin care autorul caracterizează comunitatea primară, el intenţionează să propună un model pentru orice comunitate creştină în care aceasta îşi va putea verifica propria fideliate faţă de evanghelie. Biserica este într-adevăr o comunitate fidelă evangheliei în măsura în care credincioşii care o alcătuiesc pun în practică această stăruinţă apostolică descrisă de vers. 42. Această descriere reprezintă în acelaşi timp un program de viaţă creştină al celor botezaţi în Hristos.12

Botezul este Taina de constituire a Bisericii lui Hristos ca instituţie divino-umană văzută. La baia botezului sunt primiţi deopotrivă, fără nici o discriminare, toţi oamenii, pentru că Dumnezeu doreşte mântuirea tuturor. Condiţiile cerute în vederea primirii Tainei Botezului, în cartea Faptele Apostolilor, sunt trei şi anume:

1. pocăinţa, adică dorinţa după o viaţă nouă şi strădania de a nu mai păcătui şi de a realiza o asemenea trăire nouă. „Pocăiţi-vă”, le spune Sfântul Apostol Petru celor din Ierusalim, în prima sa cuvântare publică, rostită în ziua Cincizecimii (Fapte 2, 38; cf. 10, 18).

2. primirea cuvântului Sfinţilor Apostoli, adică însuşirea de către ascultători a mărturiei făcută verbal de către cei care au grăit doar despre „cele ce au văzut si au auzit” (Fapte 4, 20). „Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (Fapte 2, 41).

3. credinţa în învăţătura pe care Sfinţii Apostoli o propovăduiau, adică în învăţătura Mântutiorului Hristos, care prin Apostoli şi urmaşii lor se va vesti „până la marginile pământului” (Fapte 1, 8). „Iar când au crezut lui Filip, care le propovăduia…bărbaţi şi femei se botezau” (Fapte 8, 12). De remarcat cazul diaconului Filip care, înainte de a boteza pe famenul etiopian, îl supune la o mărturisire a credinţei lui: „Iată apă! Ce mă împiedică să fiu botezat? ”- întreabă famenul pe Filip, la care acesta îi răspunde: „Dacă crezi din toată inima ta, este cu putinţă. Şi el, răspunzând a zis: Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 8, 36-37).13

Astfel, „Biserica nu creştea numai sub raportul numărului, ci şi al credinţei şi al dragostei, asa că latura pricipală a primilor creştini era de natură spirituală”. 14

„Fraţii stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciune” (Fapte 2, 42). În acest verset avem primul tablou al vieţii creştine. Aici sunt arătate cele patru acte principale ale vieţii religioase în Biserica din Ierusalim care reprezentau cultul public al ei. Acestea sunt bine distincte deşi săvârşite laolaltă: învăţătura apostolilor, împărtăşirea, frângerea pâinii şi rugăciunea.12 Constantin Preda, op.cit., p.95 ;13 Pr. Drd. Alexandru Tudor, op.cit., pg. 197-198 ;14 Justin Moisescu, Sfântul Apostol Pavel şi viaţa celor mai de seamă comunităţi creştine în epoca apostolică, Studii Teologice, nr. 7-8, Bucureşti, 1951, p.412 ;

- 5 -

Page 8: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

Această învăţătură a Apostolilor împărtăşită comunităţilor creştine de ei întemeiate se baza pe cunoştinţele istorice despre Iisus, pe un conţinut de credinţă şi viaţă morală devenit normativ pentru cine accepta să devină ucenic al lui Iisus Hristos. Din adâncirea acestei învăţături apostolice s-a născut marea tradiţie a credinţei, care mai târziu se va configura în scrierile Noului Testament, în special Evangheliile. Sfântul Luca înştiinţându-ne în acest sumar al cărţii sale despre viaţa Bisericii primare, şi afirmând că primii creştini erau „stăruitori în învăţătura Apostolilor” vrea să demonstreze că prima comunitate creştină se hrănea şi creştea odată cu cuvântul evanghelic pe care îl medita şi-l adâncea neîncetat. Această meditare şi adâncire neîncetată constituia mai ales o necesitate misionară a comunităţii apostolice.15

„Apostolii le dădeau hrana spirituală ca unor prunci şi-i făceau să devină ca îngerii”.16 Iată de ce a stărui în învăţătura Apostolilor înseamnă a fi în comuniune cu Iisus Hristos, care prin intermediul Apostolilor actualizează mereu lucrarea Sa mântuitoare în lume. De aceea stăruinţa în „învăţătura Apostolilor” constituie prima regulă de viaţă a Bisericii.17

Cel mai important însă rămâne actul împărtăşirii, taina care îi unea pe toţi într-o sfântă comuniune cu Hristos. Sfânta Euharistie este taina unirii, a comuniunii, a unirii cu trupul lui Hristos şi cu „trupul Său tainic”, cum explică Sfântul Apostol Pavel: „Că o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (I Cor. 10, 17). Acesta este deci şi mijlocul de comuniune spirituală şi socială şi spre aceasta alergau zilnic creştinii. De aceea, taina Euharistiei a primit îndată un loc preponderent în viaţa creştină; Ea a devenit centrul vieţii religioase în Biserică, şi de aici nevoia ierarhiei. După Cincizecime, credincioşii „stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire”… Deci ierarhia, adică clerul, s-a format mai intâi în legătură cu posesiunea puterii de a săvârşi Tainele. Astfel apare de la început nevoia de persoane sfinţite cu grad ierarhic bisericesc, pentru a săvârşi sau a ajuta pe Apostoli la săvârşirea Sfintelor Taine. Şi deşi nu se arată când şi cum, Apostolii totuşi au hirotonit asemenea persoane din primul moment, de cum s-a simţit nevoia, pentru că ei singuri nu puteau face faţă atâtor mii de noi botezaţi şi a altor mii care se adăogau zilnic. Mai ales că misiunea lor principală era de a propovădui şi întemeia biserici, rânduind în ele clerici, prin hirotonie.

Al treilea act, al vieţii religioase a acestei comunităţi din Ierusalim, este „frângerea pâinii”, pe care exegeza romano-catolică o interpretează greşit ca actul liturgic al Euharistiei. Aici „frângerea pâinii” este agapa frăţească, ce era unită la început cu Euharistia (cf. I Cor. 11, 21). Aşa înţelege această expresie Sfântul Ioan

15 Constantin Preda, op.cit., p.104 ;16 Magistrand Pr. I. Mircea, op.cit., pg. 68 ;17Constantin Preda, op. cit., p. 105 ;

- 6 -

Page 9: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

Hrisostom, ca o „masă în comun, ca o agapă”. Este adevărat că „frângerea pâinii” poate fi luată uneori şi ca act liturgic preparator, pentru Sfânta Împărtăşire, dar atunci el precede Euharistia, cum este cazul la instituirea Cinei celei de Taină (Matei 6, 26; Marcu 12, 22; Luca 22, 19 sau în I Cor. 10, 16). Lucrul acesta se vede limpede îndeosebi în I Cor. 10, 16: „pâinea pe care o frângem nu este împărtăşirea cu Trupul lui Hristos?”. Când însă împărtăşirea este aşezată în text înaintea „frângerii pâinii” ca în Fapte 2, 42, atunci „frângerea” nu se poate înţelege decât ca un act aparte pentru agapă.

Sunt şi cazuri în care expresia, „frângerea pâinii” ar putea fi înţeleasă ca act euharistic, dar atunci lipseşte Euharistia ca în Fapte 20, 7, 11, probabil şi 27, 35. Poate chiar în Fapte 2, 46 unde acest act se făcea prin case, să se înţeleagă tot împărtăşirea, urmată totuşi de agapă.18 Sfântul Apostol Luca ţine să prezinte această frângere a pâinii ca fiind săvârşită întru veselie (Fapte 16, 34) şi cu bucurie. Pentru Sfântul Luca, bucuria este o caracteristică a timpului nou al mânturii; e o bucurie ce creşte pe măsura creşterii Cuvântului şi răspândirii evangheliei (Fapte 8, 8, 39; 13, 48, 52). Legată de gestul frângerii pâinii, ea aminteşte şi caracterul eshatologic al ei, şi convingerea autorului, că Domnul Înviat este prezent în mijlocul alor Săi, adunaţi pentru frângerea pâinii (Luca 24, 31, 35).19 „Noi credem, zice Jacquier, că în comunităţile primare, credincioşii, imitând pe Iisus la ultima cină, au făcut să urmeze masa în comun celebrării Euharistiei”.20 Acest gest era însoţit de agape sau mese comunitare, expresia fraternităţii şi comuniunii reciproce. Sfântul Luca menţionează că acestea erau luate „în simplitatea inimii”. Insistenţa sa în a le califica în mod pozitiv ne poate face să credem că deja în timpul său ele erau privite cu suspiciune (acuzaţii de orgii, etc…).21

Oricum ar fi fost, „frângerea pâinii” e un „fel de formulă liturgică” legată de practica iudaică (lumea greacă nu cunoştea acest obicei), cu care se începea o masă obişnuită: capul familiei, lua pâinea, mulţumea lui Dumnezeu frângându-o, şi apoi o împărţea comesenilor în semn de fraternitate. În Vechiul Testament întâlnim această expresie numai o singură dată în Ieremia 16, 7. Uzanţa creştină se distinge de cea iudaică prin faptul că Biserica primară după exemplul lui Iisus i-a dat un sens nou acestei expresii ca să indice astfel o Hrană nouă, pe care Sfântul Pavel o numeşte „masa Domnului” (cf. I Cor. 10, 21) şi „Cina Domnului” (cf. I Cor. 11, 20).22

Aceste agape, ce urmau îndată după Sfânta Euharistie, au început în Ierusalim şi după exemplul lor, le-a introdus şi Sfântul Apostol Pavel în Corint şi în alte obşti creştine. Numai că, pe când în Ierusalim, agapele ca şi împărtăşirea erau zilnic, în

18 Magistrand Pr. I. Mircea, op.cit., p. 69 ;19 Constantin Preda, op.cit., p. 125 ;20Magistrand Pr. I. Mircea, op. cit., p. 70 ;21 Constantin Preda, op. cit., p. 125 ;22 Idem, p.127 ;

- 7 -

Page 10: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

Antiohia (Gal 2, 12), în Corint ( I Cor. 11, 20- 25; 16, 2) şi în alte comunităţi dintre păgâni, aceste agape aveau loc săptămânal şi numai duminica cu prilejul cultului şi împărtăşirii. Aceste agape nu erau simple ospeţe, ci ele se făeau în biserică (cf. I Cor. 11, 20-25), şi în ele se prelungea atmosfera tainică a comuniunii euharistice, mai ales că urmau acesteia cum arată şi Sfântul Luca, în acest text.

Putem evidenţia faptul că acest gest al „frângerii pâinii”, are loc într-un context de rugăciune comunitară. Nu sunt date particularităţi despre modul în care rugăciunea se desfăşoară. Se lasă să se înţeleagă că ritul frângerii pâinii nu coincide cu liturghia iudaică care era încă urmată de creştini la Templu, ci era celebrat în case. Frângerea pâinii este cea care realizează comuniunea profundă dintre credincioşii care participă la acelaşi rit. Participarea celor necredincioşi nu este permisă după cum pare a reieşi din Fapte 27, 35-36. Efectele produse de frângerea pâinii sunt darul bucuriei celor care participă cu inimă curată, re-dăruirea vieţii unui mort, şi dobândirea încrederii chiar şi din partea unor necredincioşi.

Se vede că acest rit era celebrat în ziua cea dintâi a săptămânii, care pare că era deja considerată Ziua Domnului, şi care devenise ziua privilegiată pentru celebrarea euharistiei. Tocmai din cauza acestei particularităţi istorisirea frângerii pâinii la Troa şi a învierii tânărului Eutihie este foarte apropiată de istorisirea frângerii la Emaus de către Domnul Înviat. În ambele cazuri frângerea pâinii este săvârşită Duminica, într-o casă, cu ocazia vestirii cuvântului lui Dumnezeu. Faptul că „frângerea pâinii” se săvârşea în casă, ne face să ne gândim că acesta era un rit distinct şi care era propriu cultului creştin, iar istorisirea din Fapte 27, pare să confirme această exclusivitate: nu mai era un rit iudaic, dar nici deschis lumii păgâne.23

Ultimul act al cultului public erau rugăciunile, care după rânduiala de la templu începeau şi sfârşeau serviciul divin, pe care la început l-au imitat şi Apostolii, după iudei, ţinând şi ceasurile de rugăciune de peste zi (Fapte 3, 1). Tot cu rugăciuni începeau şi sfârşeau mesele comune. Ce fel de rugăciuni se făceau, nu se cunosc, dar desigur, psalmi şi alte „rugăciuni speciale potrivite cultului euharistic”. Liturghia Sfântului Iacov alcătuită din primele timpuri, poate constitui o dovadă concludentă că toate rugăciunile erau centrate în actul euharistic.24

Primii creştini se rugau neîncetat, Sfântul Luca a vrut să dea de înţeles cititorilor săi că rugăciunea este vitală pentru existenţa creştină. În orice moment şi cu orice prilej important, creştinii se roagă chiar şi în momentele liturghiei ebraice. Biserica apostolică încerca să realizeze pe deplin idealul „rugăciunii’n toată vremea” (Luca 18, 1; 21, 36) un ideal pe care-l împărtăşea şi Sfântul Apostol Pavel. Plinirea cererilor rugăciunii comunităţii de către Dumnezeu îi dă acesteia puterea de a

23 Constantin Preda, op. cit., pg.128-129 ;24 Magistrand Pr. I. Mircea, op. cit., p 70 ;

Page 11: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

continua misiunea sa de vestire a cuvântului cu credincioşie faţă de planul divin, în pofida pericolului şi împotrivirii omeneşti.25

Pe lângă caracteristicile vieţii spirituale ale acestei obşti creştine, se arată apoi şi progresul uimitor, înăuntru şi în afară. În latura interioară era o creştere în intensitatea duhovnicească, „aşteptând cu un cuget, primind hrană cu bucurie şi cu bunătatea inimii”, manifestate prin lauda lui Dumnezeu, din care se vădea harul la tot poporul. Aceste virtuţi făceau să sporească şi în extensiune Biserica, crescând tot mereu numărul credincioşilor sau al celor ce se mântuiesc. În Fapte 2, 46-47 se arată lucrarea minunată, de desăvârşire şi de solidaritate, de comuniune spirituală şi socială ce se realiza. Mai mult, în versetul 42, autorul descrie pe scurt cele patru acte principale, bine cunoscute de credincioşii care le practicau; în versetele 46-47 aceeaşi viaţă religioasă este descrisă însă aşa cum o vedeau iudeii la creştini. Adică, ei îi vedeau mergând zilnic la templu, pentru rugăciune şi laudă lui Dumnezeu, apoi cum frângeau pâinea prin case şi se împărtăşeau cu bucuria inimii, fără să ştie ei sensul acestei frângeri a pâinii şi a împărtăşirii, ci cunoşteau numai actul exterior: dragostea şi frăţia, dintre cei ce se mântuiau, precum şi harul pe care-l dobândea tot poporul ce se adăoga Bisericii.26

c) Viaţa socială

Creştinul nu este un individualist. După specificul fiinţei sale, el are relaţii cu natura înconjurătoare, cu semenii săi, cu Dumnezeu. În viaţa socială, desfăşurată în complexitatea relaţiilor cu semenii – fraţi în Hristos – egali după natura spirituală şi morală comună tuturor oamenilor, creştinismul aduce principii noi. Libertate, egalitate, frăţietate – privite sub aspectul lor religios-moral – milă şi dreptate prin iubire, sunt principii care izvorăsc din dragostea faţă de aproapele. Conlucrarea creştinului cu societatea reiese şi din faptul că mântuirea subiectivă e condiţionată de trăirea în societate, ceea ce l-a făcut pe Sfântul Ciprian să spună că nu există mântuire în afară de Biserică.27

Aspectul exterior şi social al primei comunităţi creştine se caracteriza printr-o viaţă cu totul nouă, pe care o descrie autorul Faptelor în 2, 44-45: „şi toţi cei care au crezut erau laolaltă şi aveau toate deobşte, şi pământul şi averile şi le vindeau şi le împărţeau tuturor după cum avea fiecare nevoie”. De la unitatea şi solidaritatea, sau

25 Constantin Preda, op. cit., p. 130 ;- 8 -

26 Magistrand Pr. I. Mircea, op. cit., pg. 70-71 ;27 Magistrand V. Pietreanu, Principii de morală socială în epistolele soborniceşti, Studii Teologice, seria a II-a, nr. 5-6, mai-iunie, anul IX, Bucureşti, 1957, p. 355 ;

- 9 -

Page 12: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

comuniunea spirituală, uşor au trecut credincioşii şi la comunitatea de bunuri materiale, ca o urmare a desăvârşitei lor frăţietăţi duhovniceşti. Cei care au crezut erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Aceasta era şi o nevoie locală, fiindcă mulţi erau străini de localitate (ex. Apostolii erau galileeni), şi credincioşii din Ierusalim le puneau la dispoziţie casele lor (cf. 2. 46; 12, 12); dar ea era îndeosebi şi o necesitate sufletească, o urmare firească. „Vedeau, zice Sfântul Ioan Hrisostom, că cele spirituale sânt comune şi nimeni nu va avea mai mult ca altul şi veneau îndată să aducă şi să dea pe cele (materiale) ale tuturor şi aveau toate de obşte.28

Bunurile materiale slujesc vieţii pământeşti a omului. Viaţa pământească are, însă, valoare numai în lumina vieţii veşnice; de aceea şi atitudinea faţă de bunurile materiale trebuie coordonată cu atitudinea faţă de bunul spiritual suprem, fericirea veşnică. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui dumnezeu, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Luca 12, 31). Bunurile materiale nu sunt rele în sine, ele au valoare pur externă, de satisfacere a trebuinţelor fizice: hrană, îmbrăcăminte, susţinerea vieţii.29

Sfântul Iacob prezintă din acest punct de vedere pe bogaţi şi bogăţiile lor. Semnificaţia socială reiese din raportul bogaţilor cu săracii. Se ştie că cei dintâi care s-au ataşat credinţei şi Apostolilor erau în majoritate săraci, care ei înşişi aveau nevoie să fie sprijiniţi; dar chiar şi aceştia aduceau tot ce aveau la casa comună a comunităţii, de unde se împărtăşeau apoi toţi. Erau şi unii mai înstăriţi, care îndată ce primeau credinţa sub îndemnul cugetului lor, „îşi vindeau pământul şi averile şi le împărţeau tuturor după cum avea fiecare nevoie” (vers. 45).

Prima problemă socială cu care Biserica primară a trebuit să se confrunte a fost cea a sărăciei, şi astfel luăm cunoştinţă de prima organizare socială sub formă de obşte şi comunitate a bunurilor, pe care credincioşii le aduc şi le împart ei singuri celorlalţi, după nevoie. Este prima etapă a acestei vieţi de obşte, când cei care le aduceau, tot ei le împărţeau. Deşi superioară, această formă de împărtăşire a bunurilor şi altora, totuşi se putea greşi; cei care împărţeau prin trufie, iar cei care primeau prin jena de a fi miluiţi, şi deci unitatea spirituală şi socială putea fi periclitată sau stânjenită. De aceea, ceva mai târziu apare o altă fază de organizare, mai avansată, prin care solidaritatea şi frăţietatea duhovnicească erau desăvârşite. Şi anume, cei ce-şi vindeau ţarinile şi casele aduceau preţul bunurilor vândute şi le depuneau la picioarele Apostolilor, şi aceştia rânduiau a se da fiecăruia după cum avea trebuinţă (Fapte 4, 34-35).30

Iată cât de minunat descrie Sfântul Ioan Hrisostom această viaţă ideală, când aveau toate „de obşte”: „aceasta era o viaţă îngerească, a spune că nimic nu este al său (din cele avute). Aici este smulsă rădăcina relelor şi au dovedit din cele ce au

28 Magistrand Pr. I. Mircea, op. cit., p. 71 ;29 Magistrand V. Pietreanu, op. cit., p. 356 ;30 Magistrand Pr. I. Mircea, op. cit., p. 72 ;

- 10 -

Page 13: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

făcut, că ei au ascultat cuvântul care zice: „mântuiţi-vă de acest neam sucit…”. Vezi evlavia sporită? Ofereau avuţiile şi se bucurau; şi era mare desfătare, căci mai mari erau bunurile pe care le primeau. Nimeni nu mustra, nimeni nu invidia, nu exista nici un dispreţ şi nici un dispreţuit. Ca nişte copii se socoteau că trebuie să fie instruiţi; ca de curând născuţi, aşa erau de înclinaţi spre ascultare… Nu era nici un viclean. Nici un rău. Nu exista acest cuvânt rece: al meu şi al tău. Pentru aceea era bucurie la masă (agapă). Nimeni nu pretindea că mănâncă din ale sale; nimeni ca din cele străine, deşi pare a fi o enigmă aceasta. Şi nici nu socoteau că le sânt străine, bunurile fraţilor; căci erau ale Domnului. Nici pe cele proprii ca ale lor, ci ale fraţilor. Nici săracul nu se ruşina, nici bogatul nu se mândrea. Aceasta era bucuria”.31

Important este că toţi cei de obşte se simţeau egali ca, fraţii şi fiii aceluiaşi Tată, ca într-o familie. „Precum într-o casă părintească toţi fiii sunt egali în cinste, aşa se simţeau şi aceia. Şi ceea ce era mai minunat, este că dezlipindu-se de propriile bunuri, se hrăneau din ele cu simţământul că mănâncă din cele ale obştei. Dar iată şi cazul lui Anania şi Safira, care pentru vicleşugul lor primesc acea pedeapsă care face să cutremure toată Biserica (Fapte 5, 11). Nedreptatea socială, lipsa de iubire a aproapelui, precum şi toate dezordinile din lume provin din iubirea nestăpânită pentru bunurile materiale şi din greşita lor destinare. „Bunurile materiale nu sunt date numai pentru trebuinţele unora, ci pentru satisfacerea trebuinţelor tuturor, pentru ca nimeni să nu fie în lipsă” (Fapte 4, 34). Valoarea bunurilor materiale este în strictă dependenţă de funcţia socială care li se dă; altfel, printr-o destinare şi folosinţă arbitrară, egoistă, ele pricinuiesc încălcarea principiilor morale creştine şi devin piedică în calea mânturii.32

d) Ierarhia Bisericii

Această creştere uimitoare a comunităţii, necesită şi o sporire a slujitorilor bisericeşti, ceea ce determină apoi alegerea celor şapte „diaconi elinişti”, energii noi „plini de Duhul Sfânt şi de credinţă” (Fapte 6, 3, 5), care dau un avânt nou dezvoltării Bisericii prin minunile şi semnele ce le făceau în popor (6, 8). „Şi cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se înmulţea în Ierusalim foarte, şi mare mulţime de preoţi se supunea credinţei” (6, 7). Convertirea unui aşa de mare număr de preoţi dovedeşte marele entuziasm şi avântul de nedescris al creşterii Bisericii. Apoi, predica înflăcărată a lui Ştefan şi martiriul său avea să ducă la ieşirea creştinismului

31 Idem32 Magistrand V. Pietreanu, op. cit., p. 358-359 ;

Page 14: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

din graniţele Ierusalimului şi să treacă în ţinuturile dimprejur şi mai apoi la neamuri.33

Originea instituirii celor Şapte nu este menţionată în afara cărţii Faptelor. În Fapte 6, 1-6 Sfântul Luca prezintă instituirea grupului celor Şapte diaconi (Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena, Nicolae), apoi activitatea a doi dintre ei: Ştefan (Fapte 6, 8 – 8, 2) şi Filip (Fapte 8, 5–40; cf. 21, 8–9). Sfântul Luca nu-i desemnează decât prin numărul lor, fără să le atribuie un titlu, îl va numi totuşi pe Filip, evanghelist, în Fapte 21, 8. Cei Şapte sunt cu siguranţă iudei de origine, cu excepţia lui Nicolae, care era un prozelit, dar potrivit numelor pe care le poartă şi mediului în care şi-au exercitat activitatea, indică că ei aparţineau iudaismului elenistic.34

Temeiurile existenţei persoanelor şi treptelor ierarhice noi le vedem în următoarele indicaţii: mai întâi pentru nevoia ajutorării Apostolilor la Botez, cult şi împărtăşirea cu Sfânta Euharistie, şi la administrarea şi distribuirea bunurilor obştei. Apoi, când se pune problema alegerii celor şapte „diaconi elenişti”, în Fapte cap 6., pe motiv că se înmulţiseră ucenicii, textul lasă a se înţelege că evreii încreştinaţi îşi aveau deja asemenea slujitori bisericeşti, care serveau la agape – „slujirea cea de toate zilele” ( 6, 1) – şi deci ajutau şi la cult, la Sfânta Euharistie, pe Apostoli. Şi cum „agapa” era strâns legată de Euharistie, aceşti „diaconi” nu erau simpli „slujitori la mesele” agapelor – pentru care n-aveau nevoie de hirotonie, ci erau, îndeosebi, slujitori bisericeşti, ajutând şi la săvârşirea Sfintelor Taine. Ei evanghelizau şi botezau, ceea ce numai persoanele bisericeşti cu hirotonie puteau face.35

Altă indicaţie este că preoţii apar deodată şi cu sarcina de iconomi sau administratori ai bunurilor obştii (Fapte 11, 30), fără să se arate când şi cum au fost hirotoniţi. Când Sfinţii Apostoli Pavel şi Barnaba hirotonesc preoţi în comunităţile dintre păgâni (14, 23), o fac după modelul de la Ierusalim, unde aceştia existau de mult (cf. 9, 10, 18). În fine, la Sinodul din Ierusalim (15, 2, 4, 6, 22, 23) întreaga ierarhie bisericească era alături de Apostoli: „Apostolii şi preoţii”, sau „slujitorii bisericeşti”.36

Aici termenul de presbiteri este luat în general pentru toată ierarhia, fiindcă Sfântul Iacov, episcopul Ierusalimului, era prezent şi prezida, iar preoţii şi diaconii de asemenea erau de faţă. Dar pentru că nu se precizaseră încă termenii ierarhiei, confundându-se unii cu alţii, de aceea aici sunt cuprinşi toţi in termenul de presbiteri. Pe bună dreptate, dar, zice Sfântul Ioan Hrisostom la alegerea celor 7

33 Magistrand Pr. I. Mircea, op. cit., pg. 74-75 ;- 11 -

34 Constantin Preda, op. cit., p. 140 ;35 Magistrand Pr. I. Mircea, op. cit., pg. 75 ;36 Justin Moisescu, Sfântul Apostol Pavel şi viaţa celor mai de seamă comunităţi creştine în epoca apostolică, Studii Teologice, nr. 7-8, Bucureşti, 1951, pg. 401 ;

- 12 -

Page 15: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

diaconi, că slujba „iconomatului”, sau grija pentru cei flămânzi şi pentru văduve, o avea Biserica şi până aici, numai că nu existau numirile de diacon, de preot şi de episcop. Slujirile existau, dar nu şi numirile lor.

Biserica din Ierusalim pare deci complet organizată, chiar înainte de marea prigoană şi uciderea lui Ştefan. Anania, care după acest eveniment va servi de preot lui Saul (9, 10, 18), la Damasc, nu putea fi hirotonit de Apostoli decât până la această dată. La anul 49-50, când slujitorii bisericeşti participă, alături de Apostoli, la „Sinod”, ierarhia era deci existentă cu mult înainte.37

37 Magistrand Pr. I. Mircea, op. cit., pg. 75-76 ;- 13 -

Page 16: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

III. Cultul creştin şi iudaismul

a) Bazele iudaice ale cultului creştin

Indiferent ce dezacord există între istoricii cultului creştin, cu toţii sunt de acord în acceptarea unei înlănţuiri genetice între acest cult şi tradiţia liturgică a iudaismului, aşa cum a existat in perioada respectivă.38 Astfel, pentru o justă înţelegere a vieţii liturgice a Bisericii primare, trebuie să ţinem seama în primul rând moştenirea pe care creştinismul a preluat-o din iudaism.

Prin această moştenire nu se înţelege numai Vechiul Testament. Un mare specialist în ce priveşte relaţiile dintre creştinismul primar şi iudaism afirmă hotărât că Biserica a moştenit de la iudei nu numai Vechiul Testament, ci „întregul complex al iudaismului”.39 În evaluarea acestei moşteniri, trebuie să ţinem seama de ponderea importantă a iudeo-creştinismului în sânul Bisericii din epoca apostolică. Tradiţiile religioase cu care iudeii convertiţi veneau în Biserică erau foarte bogate şi nu totdeauna unitare. Existau deosebiri nu numai între iudei şi samariteni, ci şi între iudeii proveniţi din medii geografice diferite (din Iudeea, din Galileea sau din diaspora), sau din sânul unor grupări diferite (farisei, saduchei, esenieni etc.). între primii creştini erau şi mulţi preoţi mozaici (Fapte 4, 36; 6, 7), mulţi foşti prozeliţi iudei (Fapte 6, 5 ş.a.). O bună parte dintre aceştia, intrând în creştinism, nu înţelegeau să renunţe pur şi simplu la tradiţiile religioase ale mediului din care proveneau.

Astfel ei continuau să participe la cultul de la templul din Ierusalim (Luca 24, 53; Fapte 2, 46) sau la cultul sinagogal. În acest sens este informat Sfântul Apostol Pavel, la întoarcerea din a treia călătorie misionară, de către Sfântul Iacov, primul episcop al Ierusalimului: „Vezi, frate, câte mii de iudei au crezut şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege” (Fapte 21, 20). Din context reiese că Sfântul Iacob nu era un adept al acestei „râvne pentru Lege” a majorităţii păstoriţilor săi (Fapte 15, 13-21) ; iar Sfântul Pavel va arăta că riturile mozaice nu constituie decât „umbre” ale realităţilor creştine.40

38 Alexander Schmemann, Introducere în Teologia Liturgică, trad. Ierom. Vasile Bârzu, Editura Sofia, Bucuresti, 2002, p. 99 ;39 Pr. Prof. Vasile Mihoc, Ierurgiile în Biserica epocii apostolice – indicii neo-testamentare, Ortodoxia, anul XXXVII, nr. 3, iulie – septembrie, Bucureşti, 1985, p. 497 ;40 Idem

Page 17: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

Din tradiţiile iudaice, creştinismul a preluat unele forme liturgice şi o terminologie liturgică. Bineînţeles că aceste forme şi această terminologie sunt, în creştinism, vehicule ale unui conţinut religios cu totul nou. Relevăm aici numai două aspecte importante ale continuităţii dintre mozaism şi creştinism în ce priveşte cultul:

- În primul rând, ambele religii se caracterizează prin aceeaşi determinare liturgică a vieţii credincioşilor lor. Viaţa credincioşilor iudei se desfăşura integral între barierele unor prescripţii liturgice, care vizau consacrarea acestor credincioşi ca „împărăţie preoţească şi neam sfânt” (Ieşire 19, 6). Tot astfel, viaţa creştinilor se desfăşoară sub semnul unei atotcuprinzătoare consacrări; ei pot fi numiţi „cei ce sânt sfinţiţi” (Evrei 2, 11; 10, 10. 14; cf. Ioan 17, 17. 19; I Cor. 1, 2) ;

- În al doilea rând, atât mozaismul, cât şi creştinismul accentuează rolul preotului de instrument al sfinţirii care vine de la Dumnezeu. La iudei, toate actele sfinţitoare se săvârşeau de către preoţi. În Noul Testament se evidenţiază în mod constant rolul Sfinţilor Apostoli şi apoi al episcopilor şi al preoţilor, de mijlocitori ai sfinţirii. Nu se concepe viaţă bisericească fără preoţi. De aceea, Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor au grijă să rânduiască preoţi în fiecare comunitate creştină nou-înfiinţată (Fapte 14, 23; Tit 1, 5; cf. Fapte 11, 30; 15, 2.4.6.23; 20, 17; Filimon 1, 1; I Timotei 3, 1 ş. a.). Sfântul Ignatie Teoforul îndeamnă; „Nimeni să nu facă fără episcop ceva din cele ce aparţin Bisericii” (Epistola către Smirneni, VIII, 1); şi „După cum Domnul n-a făcut nimic, nici prin El Însuşi, nici prin Apostoli, fără Tatăl, cu Care era unit, tot aşa şi voi să nu faceţi nimic fără episcopi şi fără preoţi; nici să nu încercaţi să vi se pară că este binecuvântat a face ceva de unul singur, ci în comun” (Epistola către Magnezieni, VII, 1).41

Din Evanghelii şi Faptele Apostolilor vedem clar că Hristos însuşi şi ucenicii Săi nu numai că nu au renegat Templul şi singoga, ci au luat parte în mod regulat la cultul tradiţional. Cartea Faptelor subliniază şi ea fidelitatea creştinilor din Ierusalim faţă de cultul tradiţional evreiesc. Înaintea persecuţiei stârnite împotriva lor de către Sinedriu, Apostolii şi cei care „stăruiau în învăţătura lor” nu au încetat de asemenea să se roage în Templu (Fapte 2, 46), să respecte ceasurile stabilite pentru rugăciune (Fapte 3, 1) şi sărbătorile (Fapte 20, 16).42

Opus vechiului cult tradiţional, Hristos întemeiază unul nou – „în Duh şi Adevăr” (Ioan 4, 23-24), adică cinstirea lui Dumnezeu în sinceritate şi curăţia inimii. Principiul acesta va deosebi cultul cel nou, cultul creştin, de cultele păgâne şi de cel iudaic, care puneau accentul mai mult pe riturile şi formele externe şi mai ales pe jertfele sângeroase, decât pe simţirea religioasă adevărată, bazată pe iubire şi respect

- 14 -41 Pr. Prof. Vasile Mihoc, op. cit. p. 498 ;42 Alexander Schememann, op. cit., p. 104-105 ;

Page 18: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

faţă de Dumnezeu.43 Comunitatea religioasă pe care El a format-o prin ucenicii Săi nu a fost unită doar prin învăţătura Sa, ci a avut propria ei regulă de rugăciune (Luca 11, 1) şi propriile sale adunări cultice. Există mărturie de asemenea în cartea Faptelor că creştinii aveau propriul lor cult, în mod exclusiv creştin, alături de participarea la cultul tradiţional evreiesc. Acesta a inclus Botezul, frângerea Euharistică a pâinii şi rugăciunea comună. De fapt, era exact acel cult care îi deosebea pe ei de alţi evrei. În comunitatea creştină se putea intra doar pe calea cufundării baptismale; se putea deveni membru doar prin participarea la adunarea euharistică şi la rugăciunile comune ale fraţilor. Deşi în forma lui exterioară acest cult creştin autonom derivă din prototipurile specifice evreieşti, nimeni nu ar nega noutatea sa în relaţie cu cultul Templului şi al sinagogii.44

b) Ziua Domnului şi sabatul

Chiar din primele zile ale Bisericii s-a început celebrarea creştină a zilei Domnului. Aceasta a fost ziua Învierii din morţi a lui Iisus, arătarea Lui ca viaţă nouă, şi această zi a devenit în Biserică ziua Euharistiei. Pentru a înţelege locul zilei Domnului în viaţa liturgică a Bisericii primare este important a clarifica relaţia ei cu sabatul evreiesc.

Adunările liturgice ale primilor creştini, unite cu săvârşirea Sfintei Euharistii, aveau loc, după uzul iudaic, atât la Ierusalim, cât şi în comunităţile de origine apostolică din diaspora, către seară şi anume sâmbătă seara, prelungindu-se cu învăţătura apostolilor sau predica (omilia) până noaptea târziu, sau chiar către ziuă. (Fapte 12, 6-12, 20, 1-11); caracterul nocturn (de priveghere) al serviciului euharistic al primilor creştini a înlesnit trecerea pe nesimţite de la sâmbăta iudaică la Duminica creştină, numită „prima zi a săptămânii” sau „Ziua Domnului”, care încă din această vreme devine ziua săptămânală de sărbătoare a creştinilor, înlocuind sâmbăta (comp. şi I Cor. 16, 1-2 şi Apocalipsa 1, 10).45

Pentru Biserica primară, Ziua Domnului nu a fost o substituire a sabatului; ea nu a fost echivalentul lui creştin. Poziţia cheie a sabatului (şi a prescripţiilor legate de el) în Legea vechiului Testament şi în pietatea evreiască este bine cunoscută. Sabatul este instituit odată cu rânduirea sărbătorii Paştilor şi a mâncării mielului pascal, cu azimi, în noaptea scoaterii a evreilor din robia Egiptului, dupa 430 ani de robie (Ieşire 12, 40), miel care preînchipuia pe Hristos „Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29). Din indiferent ce sursă a fost dobândit de către 43 Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica Teoretică, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1978, p. 14 ;

- 15 -44 Alexander Schmemann, op. cit., p. 105 ;45 Pr. Prof. Ene Branişte, op. cit., pg. 15-16 ;

- 16 -

Page 19: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

Israel ciclul săptămânal al timpului, interpretarea şi trăirea lui religioasă a fost înrădăcinată într-o teologie a timpului în mod specific biblică.

A Şaptea Zi, ziua odihnei complete, este o comemorare a creaţiei lumii, o participare la odihna lui Dumnezeu după creaţie. În această zi Legea recomandă bucurie: „vei mânca şi vei bea şi îi vei da mulţumire Lui care a creat toate lucrurile”, deoarece, „El care a creat toate lucrurile a cinstit şi sfinţit ziua sabatului şi a poruncit ca ea să fie aşa” (II Macabei 15, 2-4). Fidelitatea faţă de sabat a fost strâns legată de profunzimile esenţiale mistice ale poporului lui Israel şi doar prin înţelegerea acesteia vom putea înţelege şi semnificaţia noii zile introduse de către Biserică.46

Hristos învie nu în sabat, ci în prima zi a săptămânii. Aceasta a fost prima zi, începutul vieţii înviate peste care „moartea nu stăpâneşte”. Această zi a devenit ziua Euharistiei ca „mărturisire a Învierii Sale”, ziua comunicării către Biserică a acestei vieţi noi. Euharistia este taina Bisericii, este parousia, prezenţa Domnului Înviat şi Slăvit în mijlocul „a ceea ce este al Său”, în mijlocul acelora care constituie Biserica. Hristos a înviat în prima zi, adică în ziua începutului creaţiei, deorece El restaurează creaţia după păcat. Dar această zi care încheie istoria mântuirii, ziua biruinţei asupra forţelor răului, este de asemenea ziua a opta: „Aşadar, ziua care a fost prima, scrie Sfântul Augustin, va fi de asemenea a opta, aşa încât întâia viaţă nu s-a sfârşit, ci mai degrabă s-a făcut veşnică”. În Biserică această primă zi a opta este ziua Euharistiei. Tradiţia timpuriu creştină aduce mărturie unitară despre acest fapt. Euharistia are ziua sa, creştinii se strâng laolaltă într-o zi stabilită. Ea a devenit aşa de strâns legată de această zi încât nimic nu a fost şi nici nu va fi în stare să slăbească această legătură.47

46 Alexander Schmemann, op. cit., p. 126-127 ;47 Idem, p. 130 ;

- 17 -

Page 20: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

IV. Sfintele Taine şi ierurgiile în timpul Bisericii Primare

Piatra de temelie a cultului Legii celei Noi, a cultului creştin, o pune Mântuitorul în seara Cinei celei de Taină, când El prefigurează, în chip nesângeros, jertfa sângeroasă pe care avea s-o aducă în curând pe Golgota, instituind Sfânta Euharistie şi totodată formele principale ale noului cult (ritualul euharistic), din care se vor dezvolta treptat toate celelalte forme secundare ale sale. Mântuitorul îi învaţă pe ucenici cum să se roage, dându-le ca model de rugăciune Rugăciunea domnească (Tatăl nostru, Matei 6, 9-13; Luca 11, 2-4), formular de rugăciune specific creştin şi atotcuprinzătoare în ceea ce priveşte nevoile materiale şi spirituale pentru care ne rugăm la Dumnezeu.

Mântuitorul nu instituie nu numai taina Sfintei Euharistii – fundamentul liturghiei creştine – ci şi celelalte taine de căpetenie ale vieţii creştine: botezul ( „… mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le …” Matei 28, 19), preoţia şi pocăinţa (Matei 28, 18; oan 20, 20-23: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele se vor ierta şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” ). Unele forme secundare ale cultului provin de la Mântuitorul, Care le-a practicat şi le-a recomandat ucenicilor: binecuvântarea poporului prin ridicarea şi punerea mâinilor, binecuvântarea copiilor, cântarea de imne ş.a.48

a) Botezul

Sfinţii Apostoli înţelegând misiunea încredinţată de Domnul Iisus, vor săvârşi Botezul începând din ziua Cincizecimii şi anunţă tuturor necesitatea acestei Taine pentru mântuire. Când cei ce erau de faţă în Ierusalim la Cincizecime, ascultând predica Sfântului Apostol Petru, întreabă ce trebuie să facă pentru a se mântui, Apostolul le răspunde: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui

48 Pr. Prof. Ene Branişte, op. cit., p. 14 ;

Page 21: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 38).49

Credinţa şi pocăinţa cerute atunci vârstnicilor înainte de botez erau numai în general şi constau mai mult în lepădarea vechii credinţe şi a vechiului fel de vieţuire păgână. Nu e vorba de o mărturisire amănunţită a credinţei vreştine, deoarece abia erau iniţiaţi în ea atât cât să le formeze o convingere, urmând să se desăvârşească în ea, în timp.50 Precum am văzut, rânduiala botezului propriu-zis este precedată de rânduiala catehumenatului sau a facerii catehumenului. Înainte de a fi botezat, candidatul la botez este făcut catehumen sau trecut prin treapta intermediară dintre starea de necreştin şi cea de creştin. Această treaptă de tranziţie dura odinioară un timp mai mult sau mai puţin îndelungt, timp în care cel ce voia să treacă la creştinism trebuia să înveţe adevărurile fundamentale de credinţă şi să se pregătească sufleteşte pentru intrarea în Biserică prin botez.51

Rânduiala de astăzi a catehumenatului reprezintă numai un rest sau o prescurtare din ritualul solemn şi mult mai complicat, de odinioară, prin care păgânii erau admişi în rândul catehumenilor şi în urma căruia episcopul însuşi făcea apoi examinarea şi trierea lor, spre a-i alege pe cei vrednici de botez şi a-i pregăti pentru primirea lui. Acest examen se numea scrutinia şi, deoarece botezul mulţimilor de catehumeni se făcea îndeosebi la Paşti, trierea catehumenilor avea loc mai ales în miercurea săptămânii a patra din Postul Paştilor; atunci se făcea înscrierea candidaţilor la botez (competentes) care de aici înainte alcătuiau o categorie aparte între catehumeni, făcându-se rugăciuni speciale pentru ei la Liturghie (ectenia şi rugăciunea specială pentru „cei spre luminare”, care se adaugă şi azi la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, în a doua jumătate a Postului Paştilor); urma apoi exorcizarea lor, lepădarea lor solemnă de satana şi mărturisirea credinţei în Hristos, care aveau loc de regulă în Vinerea Sfintelor Patimi, adică în ajunul primirii botezului, iar uneori şi mai înainte.52

Practica exorcizării este foarte veche în Biserica creştină. Ea se bazează pe exemplul dat de Mântuitorul însuşi, Care-i vindeca pe cei îndrăciţi (Matei 17, 18) şi pe porunca dată de El Apostolilor (Matei 10, 8; Marcu 16, 17-18 ş.a.). În vechime, ritualul exorcizării îl săvârşeau exorciştii, adică acei clerici inferiori anume hirotesiţi şi învestiţi cu darul alungării duhurilor rele. Rugăciunile de exorcizare erau citite şapte zile de-a rândul de către exorcişti sau de către preoţii care catehizau, înainte de

49 Pr. Drd. Alexandru Tudor, Viaţa sacramentală a Bisericii în Faptele Apostolilor, Studii Teologice, seria a II-a, anul XXXII, nr. 1-2, ianuarie-februarie, Bucureşti, 1980, p. 196 ;50 Pr. Ion Cârciuleanu, Adevăruri creştine, Editura Pim, Iaşi, 2003, p. 161 ;

- 18 -51 Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica specială, Editura Lumea credinţei, Bucureşti, 2005, p. 297 ;52 Idem ;

Page 22: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

botez, iar în ziua a opta sau chiar în ziua botezului, le citea din nou arhiereul ori preotul care avea să săvârşească botezul.53

b) Mirungerea

În legătură cu Taina Botezului, Sfântul Luca aminteşte în cartea „Faptele Apostolilor” de practica punerii mâinilor, de către Apostoli şi de către ucenicii lor, peste cei nou botezaţi. Dacă din alte texte ale Noului Testament reiese că, încă de pe timpul Sfinţilor Apostoli, se întrebuinţa şi ungerea cu Sfântul Mir (II Cor. 1, 21-22; Ioan 2, 20, 27), în Fapte întâlnim doar practica punerii mâinilor peste cei botezaţi. În perioada de început, imediat următoare întemeierii Bisericii, când luau naştere noi comunităţi sau biserici locale, prin propovăduirea Sfinţilor Apostoli, aceştia săvârşeau Botezul şi apoi aveau posibilitatea de a-şi pune mâinile imediat peste cei botezaţi de ei personal. Însă, odată cu dezvoltarea Bisericii, adică cu înmulţirea comunităţilor creştine, Sfinţii Apostoli nemaiputând ajunge la ele personal, s-a folosit ungerea cu Sfântul Mir de către urmaşii lor direcţi – episcopii – precum şi de către preoţi.54

Prin mulţimea mirodeniilor din care e făcut, Sfântul Mir arată tocmai mulţimea şi felurimea darurilor şi puterilor Sfântului Duh, care pune în lucrare diferitele virtuţi creştine. Ungerea cu Sfântul Mir a noului botezat este „armătura Sfântului Duh”, cum zice Sfântul Chiril al Ierusalimului, fiind totodată semnul şi pecetea lui Hristos, prin el noul botezat devine creştin adevărat şi deplin, un nou Hristos, adică uns al Domnului.55

Prin punerea mâinilor, Apostolii împărtăşeau Duhul Sfânt celor botezaţi. Odată săvârşită, Taina Botezului oferă celor renăscuţi prin ea, adică celora cărora li s-au iertat păcatele, îndreptăţirea primirii celei de a doua Taine, Taina prin care primesc pe „Duhul Sfânt” (Fapte 8, 15, 17) sau „darul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 38; 11, 17). Importanţa Tainei stă în faptul că prin semnul văzut al punerii mâinilor sau prin ungerea cu Sfântul Mir se împărtăşeşte „Duhul Sfânt” care dă putere (Fapte 2, 8). Sfântul Luca a ţinut să precizeze şi adevărul că acelaşi Duh Sfânt se împărtăşeşte atât celor tăiaţi împrejur cât şi celor netăiaţi împrejur după primirea Tainei Botezului, exemplificând acest lucru prin istorisirea cazului particular a casei sutaşului Corneliu înainte de a primi Botezul, iar Sfântul Apostol Petru exclamă: „Poate, oare, cineva să oprească apa, ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?” (Fapte 10, 47; cf. 11, 15; 15, 8).56

53 Idem ;- 19 -

54 Pr. Drd. Alexandru Tudor, p. 199 ;55 Pr. Prof. Ene Branişte, op. cit., p. 304 ;56 Pr. Drd. Alexandru Tudor, op. cit., p. 200 ;

Page 23: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

c) Euharistia

Dacă Sfântul Botez este „poarta” de intrare a creştinilor în Biserică şi taina care uneşte pe toţi în Trupul lui Hristos, Sfânta Euharistie este „hrana” acestui Trup tainic, este „doctoria nemuririi”.57 Despre aşezarea Sfintei Euharistii Sfântul Apostol Matei ne spune: „Iar pe când mâncau, Iisus luând pâinea a binecuvântat, a frânt şi dând ucenicilor a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi că acesta este sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28).

E vorba de sânge care se varsă spre iertarea păcatelor, adică de jertfă, aşa cum era şi în Vechiul Testament. Este vorba de aşezarea unei legi noi, care să o înlocuiască pe cea veche. Legea veche a fost instituită prin sânge. E adevărat că nu prin sânge de om, ci de animale (Ieşire 24, 8) dar e ştiut că în Testamentul Vechi sângele înlocuia jertfa de om. El închipuia moartea celui ce jertfea. Păcatul nu poate fi ispăşit decât prin sânge (Evrei 9, 22) adică prin moartea celui ce l-a săvârşit. Acela însă substituie sângele său prin sânge de animal. Se mai ştie apoi că toate jertfele sângeroase ale Vechiului Teastament erau o icoană a jertfei celei unice a Domnului. Tot aşa este ştiut că Legea cea Nouă e o desăvârşire a celei vechi; ce a fost acolo numai icoană, simbol, chip, în legea nouă e adevăr, realitate.58

După ce la Cincizecime Biserica ia fiinţă ca instituţie teandrică, cel dintâi act teandric pe care îl trăieşte este săvârşirea primei Euharistii de către Apostoli şi împărtăşirea lor şi a primilor creştini cu Trupul şi Sângele Domnului. În Sfânta Euharistie se realizează unirea tuturor credincioşilor cu Hristos, dar şi unirea între toţi membrii Bisericii. Sfântul Ioan Hrisostom învaţă că toţi aceia care se împărtăşesc cu Hristos devin un singur trup, pentru că toţi se unesc cu Hristos şi toţi sunt părtaşi lui Hristos în egală măsură.59

Referindu-se la aspectul comunitar al Sfintei Euharistii, Sfântul Luca aminteşte de câteva ori despre frângerea pâinii. Despre comunitatea creştină din ziua Cincizecimii (Fapte 2, 46-47), despre Sfântul Pavel care ajunsese în Troa, în cea de a treia călătorie misionară (Fapte 20, 7-11), tot despre Sfântul Pavel care înainte de a coborî din corabie pentru a debarca pe insula Malta, îndeamnă pe toţi vieţuitorii să mănânce şi totodată încurajându-i că nici unul dintre ei nu va pieri (Fapte 27, 33-38).60 57 Doctorand Leon Gh. Arion, op.cit., p. 53 ;

- 20 -58 Pr. Ion Cârciuleanu, op. cit., pg. 175-176 ;59 Pr. Drd. Alexandru Tudor, op. cit., p. 201 ;60 Idem ;

Page 24: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

Din vechime avem mărturii că laicii primeau Sfânta Împărtăşanie numai din mâna sfinţiţilor slujitori. Pentru că Sfânta Euharistie este o taină sfântă, atunci e de la sine înţeles că nu poate fi săvârşită decât de episcopi sau de preoţi, deoarece numai ei sunt „administratorii tainelor” (I Cor. 4, 1; Efeseni 4, 11; I Cor. 12, 28-30). Nici nu putem închipui posibilitatea de a împărtăşi altcineva decât preoţii această sfântă taină, câtă vreme este vorba de prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului, pentru iertarea păcatelor şi de o jertfă atât de înfricoşată.61

Împărtăşirea este „piscul cel mai înalt al vieţii duhovniceşti”, de aceea, se pot împărtăşi numai credincioşii pregătiţi şi vrednici de a primi Trupul şi Sângele Domnului, verificaţi ca atare de către duhovnic, prin spovedanie (I Cor. 11, 28-29). Se pare că primii creştini se împărtăşeau zilnic (Fapte 2, 42, 46). Mai târziu, răcindu-se zelul creştinilor, dar şi crescând respectul lor pentru sfânta Împărtăşanie, numărul celor ce se apropiau de Sfântul Trup şi Sânge a început să se micşoreze treptat şi împărtăşirea lor s-a făcut din ce in ce mai rar.62

În concluzie se poate afirma că în Biserica primară, toţi creştinii, fără deosebire, petreceau necontenit într-un cuget în „frângerea pâinii”, (Fapte 2, 42) sau, cum se spune ceva mai departe: „Şi frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucuria şi curăţia inimii” (Fapte 2, 46); adică se împărtăşeau cu „pâinea şi vinul euharistic”. Sfânta Euharistie a fost şi este actul divin care face din cei mulţi un singur trup şi un singur suflet, iar primii creştini au înţeles în chip desăvârşit şi au trăit cu intensitate acest mare adevăr.63

d) Pocăinţa sau Mărturisirea

După învierea Sa din morţi, Mântuitorul Hristos dă Sfinţilor Apostoli puterea de a ierta păcatele oamenilor spunând: „Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 20-23).

Mesajul Evangheliei chema prin glasul Sfinţilor Apostoli, pe toţi oamenii – indiferent de originea etnică, nivelul cultural, starea socială, vârsta, sexul, ocupaţia, viaţa religioasă – la o viaţă nouă, la viaţa trăită în comuniune cu Dumnezeu. Dar, pentru a ajunge la o astfel de viaţă, atât evreii cât şi păgânii trebuiau să se îndrepte spre lumina creştinismului, trebuia aşadar, ca primii să se descătuşeze de prescripţiile mozaice, iar păgânii sa se abată de la calea întunericului (Fapte 26, 18) şi să urmeze învăţăturii lui Hristos. „Pocăiţi-vă – îndeamnă Sfântul Petru mulţimile

61 Pr. Ion Cârciuleanu, op. cit., p. 178- 21 -

62 Pr. Prof. Ene Branişte, op. cit., p. 321 ;63 Pr. Drd. Alexandru Tudor, op. cit., p. 203-204 ;

Page 25: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

în ziua Cincizecimii – şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre” (Fapte 2, 38).64

La început, în primele secole, atât mărturisirea păcatelor mai grave, cât şi penitenţa se făceau în public. Administrarea tainei Pocăinţei era mult mai riguroasă şi mai complicată decât astăzi, fiind strict reglementată prin disciplina penitenţială, care-i separa pe păcătoşi de credincioşii fără păcate, obligându-i să rămână în pronaosul bisericii (uneori în pridvor ori afară din biserică) şi luându-le dreptul de a aduce daruri la biserică, de a participa la Liturghia credincioşilor şi de a se împărtăşi; dar din pricina scandalurilor la care dădea loc mărturisirea publică, ea a fost cu timpul părăsită şi a rămas în practică numai mărturisirea individuală şi secretă.65

Pocăinţa obişnuită se poate face oricând, dar Taina Pocăinţei se împărtăşeşte celor ce se pregătesc a primi Sfânta Împărtăşanie pe temeiul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine şi numai aşa să mănânce din această pâine şi să bea din acest pahar” (I Cor. 11, 27-30). Această cercetare de sine nu poate fi altceva decât Taina Pocăinţei, prin care pregătim trupul şi sufletul nostru în chipul cel mai deplin pentru primirea Trupului şi Sângelui Domnului.66

Această întoarcere de la satana la Dumnezeu se înfăptuieşte de fiecare om îmbrăcând haina pocăinţei, prin care trebuie să înţelegem regretul sincer al fiecăruia pentru viaţa păcătoasă petrecută, şi urmarea unei vieţi noi, o viaţă trăită în credinţa lui Hristos, cel prin care se vesteşte tuturor iertarea păcatelor (Fapte 13, 38). Prin pocăinţă şi credinţa în Hristos cei tăiaţi împrejur dobândesc nu numai iertarea păcatelor, ci şi îndreptarea de toate câte n-au putut să fie îndreptaţi prin Legea lui Moise (Fapte 13, 33), iar păgânilor întoarcerea la Dumnezeu le oferă ca roade atât iertarea păcatelor, cât şi părtăşie cu cei care s-au sfinţit prin credinţa lui Dumnezeu (Fapte 16, 18), înţelegând prin acestea refacerea legăturii harice, a comuniunii cu Dumnezeu.67

e) Preoţia şi apostolatul

Domnul nostru Iisus Hristos, dorind ca opera Sa mântuitoare să se continuie peste veacuri şi să fie folositoare tuturor oamenilor şi-a ales – aşa cum ne istoriseşte Sfântul Luca (6, 13) – din mulţimea cel crezuseră, doisprezece Apostoli. După învierea Sa din morţi le-a dat puterea de a-I continua opera, zicând: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi

64 Idem ;65 Pr. Prof. Ene Branişte, op. cit., p. 310 ;

- 22 -66 Pr. Ion Cârciuleanu, op. cit., pg. 185-186 ;67 Pr. Drd. Alexandru Tudor, op. cit., p. 205 ;

Page 26: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (Ioan 20, 20-23). Totuşi plinătatea harului Duhului sfânt, pentru slujba în care sunt rânduiţi, Sfinţii Apostoli o primesc în ziua Cincizecimii.68

Alegerea lui Matia, ca apostol în locul lui Iuda Iscarioteanul (Fapte 1, 24), cât şi alegerea lui Pavel (Fapte 27, 3; vezi şi 22, 14; 26, 16-17) şi Barnaba, cartea „Faptele Apostolilor” ni le prezintă ca pe nişte acte voite şi săvârşite fie de Dumnezeu-Tatăl, fie de Dumnezeu-Fiul, fie de Dumnezeu-Duhul Sfânt. Încă şi alte exemple arată că alegerea, atât a Sfinţilor Apostoli cât şi a urmaşilor lor, este un act de voinţă comună a persoanelor Sfintei Treimi, chiar dacă sunt amintite separat.

Biserica creştină primară n-a cunoscut decât cele trei trepte ale ierarhiei clericale: episcopatul, preoţia (prezbiteratul) şi diaconatul. În afară de diaconiţe şi prezbitere, nici Sfânta Scriptură şi nici scrierile apostolice nu pomenesc despre alţi clerici sau slujitori bisericeşti. La început, tuturor celor aleşi de Apostoli pentru sarcina grea şi de mare răspundere a păstoririi primelor comunităţi creştine, li se dădea denumirea generală de prezbiteri. Din Fapte se vede clar că prezbiterii erau instituiţi de Sfinţii Apostoli prin hirotonie şi rugăciuni, după o vreme de post (Fapte 14, 23).69

Prezbiterii aceştia erau deci, preoţi şi cea dintâi dintre funcţiile lor era cea liturgică, iar împreună cu Sfinţii Apostoli ei alcătuiau ceea ce Sfântul Apostol Pavel numeşte colegiu sacerdotal, ceata preoţească, între ale cărei datorii şi drepturi era de a coliturghisi cu apostolii la săvârşirea hirotoniei sau consacrarea slujitorilor bisericeşti. Funcţia liturgică a acestor prezbiteri se vede, indiscutabil, mai ales din Epistola Sfântului Iacov (5, 14-15).

Tot atunci vor apărea şi cei şapte diaconi: „Drept aceea, fraţilor, căutaţi (alegeţi) şapte bărbaţi dintre voi…” (Fapte 6, 3-6), „prin rugăciune” (Fapte 1, 24; 6, 6; 14, 23), „prin post” (Fapte 13, 3; 14, 23) şi „prin punerea mâinilor” (Fapte 6, 6; 8, 3) hirotonesc preoţi în toate cetăţile în care au întemeiat biserici. De aici rezultă foarte limpede grija manifestată de Sfinţii Apostoli de a asigura, pentru viitor, continuarea neîntreruptă, prin alţi slujitori ai sacerdoţiului pe care ei l-au primit de la Domnul Hristos (Fapte 20, 24-26).70

În „Faptele Apostolilor” găsim chiar şi câteva condiţii care erau imperios cerute pentru a fi socotit şi ales în slujba de apostol sau chiar în cea mai mică din treapta ierarhiei bisericeşti, adică în cea de diacon. În alegerea lui Matia ne sunt indicate anumite condiţii care erau cerute de înseşi datoriile pe care trebuiau să le împlinească în activitatea lor Apostolii, adică să fie propovăduitorii întregii învăţături primite de la Domnul Iisus, precum şi mărturisitori ai învierii Sale din

68 Idem ;- 23 -

69 Pr. Prof. Ene Branişte, op. cit., p. 74 ;70 Pr. Drd. Alexandru Tudor, op. cit., p. 207 ;

Page 27: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

morţi (Fapte 1, 21-22; 4, 20; 12, 15-16; 23, 11). Iar atunci când citim relatarea despre alegerea celor şapte diaconi, numind activitatea lor tot o slujire, dar de importanţă minoră faţă de cea a apostoliei sau a preoţiei (Fapte 6, 26), Sfinţii Apostoli recomandă ca aleşii să facă parte din membrii Bisericii, deci să fie botezaţi, indicând acest lucru prin cuvintele „plini de Duh Sfânt” şi să fie bărbaţi socotiţi de credincioşi ca având între ei un „nume bun” şi plini de „înţelepciune” (Fapte 6, 3-5).71

Din istoria dezvoltării şi organizării Bisericii, se ştie că episcopii erau principalii păstori ai comunităţilor creştine din veacurile primare. Ei se găseau şi au rămas în centrul vieţii bisericeşti, dobândind acestă poziţie prin următorele avantaje şi lucrări specifice treptei lor: prin har – ei singuri având plenitudinea harului şi puterii preoţeşti; prin lucrarea de păstori principali ai comunităţilor, care îi situa în poziţia de părinţi ai familiei creştine atrăgându-le cinstea ce li se cuvenea şi care se acorda căpeteniilor fireşti, şi în al treilea rând, prin unitatea pe care o realizau şi o întăreau în cadrul sau în sânul comunităţilor creştine, asigurând păstrarea şi trasnmiterea ei, prin unitatea în credinţă, în rugăciune şi în bună rânduială sau disciplină.72

Unul dintre cei dintâi episcopi a fost, la Ierusalim, Sfântul Iacov, urmat de fratele său, Simeon. În epoca apostolică mai avem pe Tit în Creta, şi pe Timotei, cel dintâi episcop în Efes, de altfel şi mulţi alţii dintre cei 70 de ucenici ai Mântuitorului şi colaboratori ai Sfinţilor Apostoli. Hirotonia acestor primi episcopi a fost săvârşită direct de către Sfinţii Apostoli, prin punerea mâinilor, fie de către fiecare în parte (II Tim. 1, 6), fie sinodal, adică de ceata mai-marilor preoţilor, cum zice Sfântul Apostol Pavel (I Tim. 4, 14).73

Aşadar, preoţia creştină este o instituţie de origine dumnezeiască . Începutul şi puterea ei slujitoare şi sfinţitoare vin, prin Sfinţii Apostoli, de la Mântuitorul Însuşi, Care este izvorul sfinţeniei şi al preoţiei creştine, iar existenţa ei se poate constata neîntrerupt, de la întemeierea Bisericii, în tot cursul istoriei creştine, până astăzi.74

f) Ierurgiile

Pentru mântuirea sufletului şi dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu credinciosul în orice moment din viaţa sa are trebuinţă de harul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Mijlocul specific de manifestare a vieţii sacramentale îl constituie 71 Idem ;

- 24 -72 Magistrand Eugen C. Marina, Episcopii ajutători şi episcopii vicari, Studii Teologice, seria aII-a, anul XVII, nr. 7-8, septembrie-octombrie, Bucureşti, 1965, pg. 418-419 ; 73 Pr. Prof. Ene Branişte, op. cit., p. 76 ;74 Idem ;

Page 28: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

Sfintele Taine. Pe lângă acestea, în timpul Bisericii Apostolice existau desigur şi variate binecuvântări, sfinţiri, slujbe etc.

Din Vechiul Testament găsim binecuvântari cu caracter liturgic, care mai târziu vor fi preluate în ierurgiile creştine. Oameni aleşi au puterea de a binecuvânta, în numele lui Dumnezeu, singurul izvor al binecuvântării: Isaac îl binecuvântează pe Iacov (Fac. 27, 7; 28, 1-4); Iacov îi binecuvintează pe fiii săi (Fac. 49), Moise înainte de a muri, îi binecuvintează pe israeliţi (Deut. 33, 1 ş.u.); la sfinţirea templului regele Solomon îi binecuvintează pe cei prezenţi (III Regi 8, 14 ş.u.).75

Puterea de a binecuvânta a fost însă încredinţată în mod special preoţilor. Astfel, Melchisedec, preotul-rege din Salem, îl binecuvintează pe Avraam (Evrei 7, 7). În Numerii 6, 23-27, binecuvântarea este instituită ca o funcţiune specifică a preoţiei mozaice. Despre binecuvântare ca funcţiune specific preoţească ne vorbesc şi alte texte din Vechiul Testament (Deut. 10, 8; I Par. 23, 13; II Par. 30, 27).76

Din scrierile talmudice aflăm că la templul din Ierusalim preoţii binecuvântau pe credincioşi în fiecare zi, la jertfa de dimineaţă; după distrugerea templului, binecuvântarea se săvârşea în sinagogi, la rugăciunea de dimineaţă. În Ziua Ispăşirii, ea era repetată de patru ori. Binecuvântarea se rostea numai în limba ebraică. Ea se săvârşea după un anumit ritual; toţi preoţii deodată binecuvântau poporul, stând în picioare şi ridicând mâinile deasupra capului.77

În Biserica veche, binecuvântarea persoanelor era practicată în variate forme. Din scrierile postapostolice aflăm că episcopii şi preoţii binecuvântau pe credincioşi fie în cadrul slujbelor, fie în afara acestora.

Noul Testament atestă clar că binecuvântarea liturgică a fost preluată de creştinism, de la început. Astfel, urmând pilda Mântuitorului, Care a binecuvântat pâinea şi peştele (Matei 14, 19), pe copii (Matei 19, 15), cerând Sfinţilor Apostoli să binecuvinteze casele în care vor fi primiţi (Matei 10, 12) şi dându-le puterea de a alunga demonii (Matei 10, 8), Biserica, preluând prin Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor această putere, a instituit unele rugăciuni sau slujbe pentru eliberarea omului şi a lucrurilor de sub influenţa diavolului, şi vindecarea de neputinţe, rugăciuni la cerere pentru ajutorul dumnezeiesc, precum şi rugăciuni sau slujbe de sfinţire prin care persoane sau lucruri se scot din întrebuinţarea comună şi se destinează scopurilor sfinte. Toate aceste rugăciuni şi slujbe constituie ierurgiile.78

Ştim că în repetate rânduri, Mântuitorul a binecuvântat hrana, alimentele. Sfântul Apostol Pavel, avertizându-l pe Timotei să se ferească de eretici, zice: „Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut 75 Pr. Prof. Vasile Mihoc, op. cit. p. 499 ;76 Idem ;

- 25 -77 Idem ;78 Pr. Drd. Alexandru Tudor, op. cit., p. 208 ;

Page 29: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

adevărul, de vreme ce orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat dacă se ia cu mulţumire. Căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (I Tim. 4, 3-5). Ultimile cuvinte din acest citat arată clar că Apostolul nu are în vedere numai rugăciunea dinainte de masă (practicată consecvent de creştini, după modelul iudaic); sfinţirea „prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” a bucatelor este o ierurgie, prin care şi hrana este cuprinsă în consacrarea care pecetluieşte toate aspectele vieţii credinciosului creştin.79

Se sfinţea, de asemenea, untdelemnul. Era, desigur, sfinţit untdelemnul folosit la taina Sfântului Maslu. (Marcu 6, 13; Iacov 5, 14) sau la taina Mirungerii (cf. II Cor. 1, 21-22; I Ioan 2, 20, 27). Temeiuri ale sfinţirii apei pot fi considerate: Botezul Domnului în Iordan, când Duhul Sfânt, coborându-se în chip de porumbel, a sfinţit pe Mântuitorul „şi apele”; apa vindecătoare de la Vitezda, „unde un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut” (Ioan 5, 4); textele evanghelice în care „apa” sau „apa vie” apare ca simbol al harului Sfântului Duh (Ioan 4, 10, 11. 13; 7, 38-39).80

Desigur că în Biserica epocii apostolice se săvârşea sfinţirea apei baptismale. În Efes. 5, 26, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte de sfinţirea membrilor Bisericii „cu baia apei prin cuvânt”. E vorba, desigur, de botez; o apă care sfinţeşte trebuie însă să fie ea însăşi sfinţită. O indicaţie şi mai clară în acest sens apare în Evrei 10, 22; „Să ne apropiem cu inimă curată, întru deplinătatea credinţei, curăţindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău şi spălându-ne trupul în apă curată” (cf. Iez.. 36, 25).

Biserica a stabilit anumite rugăciuni sau slujbe prin care puterile răului sunt alungate în numele Domnului (Fapte 10, 38; 16, 18), ca să elibereze pe credincios, să-l cureţe şi să-l dezlege de prihana păcatelor şi să-l tămăduiască de bolile trupului ( Fapte 5, 15-16; 8, 7; 9, 12; 9, 34; 19, 12; 28, 8). De asemenea a rânduit rugăciuni, slujbe pentru sfinţirea caselor viilor, ogoarelor etc., ca puterile care tulbură liniştea acestora să fie îndepărtate. Toate acestea Biserica le-a rânduit pentru că, potrivit Sfintei Scripturi, prin Sfântul Duh nu se va îngădui ca „Sfântul Tău să vadă stricăciune” (Fapte 2, 27) şi pentru că „Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le zici spurcate” (Fapte 10, 15).81

Desigur, nu toate ierurgiile pe care le practică astăzi Biserica au existat, în aceleaşi forme, de la început. Noul Testament ne oferă însă suficiente mărturii că în Biserica epocii apostolice se săvârşeau nu numai cele şapte Sfinte Taine, ci şi alte lucrări sfinţitoare, prin care se împărtăşeau credincioşilor darurile cereşti, chezăşie a bunurilor viitoare.82

79 Pr. Prof. Vasile Mihoc, op. cit. p. 502 ;- 26 -

80 Idem ;81 Pr. Drd. Alexandru Tudor, op. cit., p. 209 ;82 Pr. Prof. Vasile Mihoc, op. cit. p. 507 ;

Page 30: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

V. Concluzii

Biserica este începută şi temeinicită de Hristos, înfiinţată la Cincizecime şi desăvîrşită de Duhul Sfânt, care rămâne apoi în ea şi o umple de darurile şi prezenţa sa. Ea este răspândită, organizată şi condusă în chip văzut de Apostoli mai întâi şi apoi de ierarhia bisericească înfiinţată de ei. Viaţa şi organizarea acestei Biserici apare împletită cu viaţa Apostolilor.

Organizarea ei este ierarhică cu cele trei trepte, iar conducerea ei apare sinodală. În general slujitorii bisericeşti apar şi harismatici pentru că, pe lângă „harisma” ierarhică, singura permanentă şi absolut indispensabilă în Biserică, ei aveau şi alte harisme pe care, uneori le puteau avea şi unii dintre credincioşi. Dar aceştia erau totdeauna în dependenţă de Apostoli şi de ierarhie, care aveau autoritatea de a le controla, disciplina şi chiar interzice, când nu zideau Biserica (I Cor. 14, 13,28). Ajutaţi de aceste daruri spirituale, Apostolii întemeiau Biserici pretutindeni şi le organizau cu cler ierarhic, dându-le un drum nou şi o viaţă nouă religioasă şi socială.83

Practica baptismală şi Frângerea pâinii erau momentele cele mai importante ale noii vieţi comunitare; Botezul constituind ocazia unei semnificative mărturisiri de credinţă, iar Frângerea pâinii devenea locul perpetuării memoriei vii despre ultimile evenimente legate de viaţa şi cuvintele Mântuitorului, şi în acelaşi timp oferea spaţiul aclamării Domnului Înviat.84

- 27 -83 Magistrand Pr. I. Mircea, op. cit., pg. 90-91 ;84 Constantin Preda, op. cit., p. 223 ;

Page 31: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

Dacă în ceea ce priveşte viaţa religioasă, Biserica era unitară, în tot locul, datorită unităţii de credinţă şi cult, în latura socială era organizată diferit. Expresia dragostei faţă de fraţii din afară şi de departe, erau colectele care constituiau totodată şi un mijloc material de solidaritate socială şi universală. În chipul acesta, creştinismul era îndrumat nu numai spre latura interioară-spirituală, ci mai ales spre latura lui practică-socială. Credinţa era unită cu fapta, dogma cu viaţa. Supunerea faţă de stăpânirile cele mai înalte era o poruncă, iar dragostea, care prisosea în toate, făcea să dispară ura şi chiar răceala dintre oameni.85

Aceleaşi principii noi de viaţă religioasă şi socială călăuzeau pe toţi, iar viaţa comunităţii devenea pilduitoare şi pentru necreştini. Ca mijloace de legătură între membrii ei şi Bisericile de pretutindeni, în afară de doctrină şi cult erau agapele şi colectele. De asemenea, erau şi epistolele Sfinţilor Apostoli, care circulau din loc în loc, de la o Biserică la alta; apoi vizitele Apostolilor şi însoţitorilor lor, etc., care făceau legătura de idei şi schimb de experienţă duhovnicească.86

De atunci, însă, să recunoaştem, s-a răcit şi s-a pierdut mult din credinţa şi dragostea cu care ştia să facă atât de mult bine Biserica veche, - s-a pierdut din vina noastră, a creştinilor înşişi. Împotriva principiilor creştine şi a practicii Bisericii, chiar societatea creştină a revenit cu timpul la concepţii şi întocmiri nedrepte, antiumane, antisociale, nepotrivite cu demnitatea şi cu drepturile omului. Sclavia şi comerţul cu oameni, exploatarea omului de către om, abuzul de avere şi de poziţie socială, privilegii de clasă, luxul şi risipa, lipsa de consideraţie pentru aproapele, au reapărut în diferite forme în lumea creştină însăşi. În măsura în care creştinii au nesocotit datoria lor socială de a practica iubirea, a îndrepta nedreptatea şi înlătura viciile vieţii sociale, s-au făcut vinovaţi înaintea lui Dumnezeu şi a lumii, ca o cădere în apostazie.87

De aceea este bine să fie luată în consideraţie calea pe care au urmat-o primii creştini, care fără arme şi fără război, „au biruit împărăţii” şi au încreştinat popoarele lumii, înfrăţindu-le treptat în Hristos. Astfel, credinţa, viaţa şi mărturia Bisericii primare cu cele patru fundamente ale ei învăţătura apostolilor, comuniunea sau părtăşia materială şi spirituală, stăruinţa în frângerea pâinii şi rugăciunea constituie modelul cu care Biserica lui Hristos din toate timpurile trebuie să se măsoare pentru a-şi verifica fidelitatea ei faţă de evanghelia primită.88

Biserica este datoare societăţii şi Mântuitorului să se întoarcă la practicarea sfintei idei evanghelice a iubirii de oameni; e datoare să contribuie la restabilirea vieţii sociale, bazate pe marea idee morală-socială a frăţiei universale, a egalităţii şi

85 Magistrand Pr. I. Mircea, op. cit., p. 91 ;86 Idem ;

- 28 -87 Prof. Teodor Popescu, Cler şi popor în primele trei secole, Studii Teologice, seria aII-a, nr. 9-10, noiembrie-decembrie, Bucureşti, 1949, pg. 737-738 ; 88 Constantin Preda, op. cit., p. 224 ;

Page 32: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

dreptăţii. Biserica trebuie să facă activă şi rodnică dragostea creştină, să împlinească lipsurile acţiunii ei sociale, să facă să circule şi să rodească idei morale-sociale ale Evagheliei.89

BIBLIOGRAFIE

1. Sfânta Scriptură, editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994 ;

2. Mircea, Magistrand Pr. I., „Organizarea Bisericii şi viaţa primilor creştini după Faptele Apostolilor”, Studii Teologice, seria a II-a, nr. 1-2, ianuarie-februarie, anul VII, Bucureşti, 1955, p. 64 ;

3. Arion, Drd. Leon Gh., „Unitatea şi universalitatea Bisericii după Epistolele pauline”, Studii Teologice, seria a II-a, anul XIX, nr. 1-2, ianuarie-februarie, Bucureşti, 1967, p. 45 ;

4. Preda, Constantin, „Credinţa şi viaţa Bisericii primare. O analiză a Faptelor Apostolilor (Teză de doctorat)”, Studii Teologice, seria a II-a, nr. 1-2, ianuarie-iunie, Bucureşti, 2002, p. 3 ;

5. Popescu, Prof. Teodor, „Cler şi popor în primele trei secole”, Studii Teologice, seria a II-a, nr. 9-10, noiembrie-decembrie, Bucureşti, 1949, p. 713 ;

89 Prof. Teodor Popescu, op. cit., p. 738 .- 29 -

Page 33: VIAŢA  BISERICII  PRIMARE

6. Tudor, Pr. Drd. Alexandru, „Viaţa sacramentală a Bisericii în Faptele Apostolilor”, Studii Teologice, seria a II-a, anul XXXII, nr. 1-2, ianuarie-februarie, Bucureşti, 1980, p. 190 ;

7. Mihoc, Pr. Prof. Vasile, „Ierurgiile în Biserica epocii apostolice – indicii neotestamentare”, Ortodoxia, anul XXXVII, nr. 3, iulie-septembrie, Bucureşti, 1985, p. 496 ;

8. Pietreanu, Magistrand V., „Principii de morală socială în epistolele soborniceşti”, Studii Teologice, seria a II-a, nr. 5-6, mai-iunie, anul IX, Bucureşti, 1957, p. 355 ;

9. Branişte, Pr. Prof. Ene, „Liturgica generală”, editura Episcopiei Dunării de Jos, ediţia a III-a, Galaţi, 2002;

10. Branişte, Pr. Prof. Ene, „Liturgica specială”, editura Lumea Credinţei, ediţia a IV-a, Bucureşti, 2005 ;

11. Schmemann, Alexander, „Introducere în Teologia Liturgică”, traducere de Ierom. Vasile Bârzu, Editura Sofia, Bucureşti, 2002 ;

12. Marina, Magistrand Eugen C., „Episcopii ajutători şi episcopii vicari”, Studii Teologice, seria a II-a, anul XVII, nr. 7-8, septembrie-octombrie, 1965, p. 418 ;

13. Cârciuleanu, Pr. Ion, „Adevăruri creştine”, editura Pim , Iaşi, 2003 .

Lucrare scrisă de Mihai Liviu Siminciuc, martie 2008.