Izvoarele dreptului privat roman

In literatura juridica, conceptual de izvor al dreptului este utilizat cu 3 sensuri:

1. Desemneaza totalitatea conditiilor material de existent care determina un anumit tip de reglementare juridical. Toate aceste conditii sunt denumite izvoare de drept in sens material.

2. Izvoarele dreptului desemneaza sursele de cunoastere sau documentele pe baza carora putem reconstitui fizionomia unor institutii juridice.

3. Izvoarele dreptului desemneaza totalitatea procedeelor prin intermediul carora normele sociale dobandesc valoare juridical si se transforma in norme de drept.

Toate aceste procedee sunt numite izvoare de drept in sens formal sau forme de exprimare a dreptului.

La romani, in epoca veche, izvoarele formale de drept au fost: obiceiul, legea, edictele magistratilor si jurisprudenta.

In epoca clasica, la aceste 4 izvoare s-au adaugat: senatusconsultele si constitutiunile imperial.

In epoca postclasica, izvoarele formale ale dreptului roman au fost: obiceiurile si constitutiunile imperial.

Cel mai vechi izvor a dreptului privat roman este obiceiul/obiceiul juridicpe care romanii il denumeau “mos maiorum” sau “ïus non scriptum”

Obiceiurile se formeaza prin repetarea anumitor comportari. In epoca prestatala, obiceiurile nu aveau character juridic, intrucat nu exista statul care sa le impuna prin forta sa de constrangere. De altfel, in epoca prestatala, pe cand nu exista stratificare sociala, obiceiurile exprimau interesele tuturor si ca atare, erau respectate de bunavoie, dar, in procesul de tranzitie, catre societatea statala, anumite obiceiuri care erau convenabile si utile celor ce detineau puterea, au fost sanctionate de stat, devenind obligatorii si astfel, au devenit obiceiuri juridice.

In paralel, in procesul consolidarii vietii de stat, s-au format noi obiceiuri care au fost sanctionate de stat si au devenit obligatorii. Multa vreme, obiceiul juridic a fost unicul izvor al dreptului privat roman, insa vechile obiceiuri nu erau cunoscute de popor, ci erau tinute in secret de catre pontifi (preoti), care erau alesi numai dintre patricieni, de aceea, plebeii, au

1

cerut in repetate randuri, in mod insistent ca obiceiurile sa fie sistematizate si afisate, publicate in forumuri pt ca toti cetatenii sa cunoasca dispozitiile normelor de drept.

Cu timpul, catre sfarsitul republicii, odata cu dezvoltarea economiei de schimb, a comertului, apar si alte izvoare de drept, mult mai evaluate, care au preluat functiile obiceiurilor. Cu toate acestea, obiceiul a continuat sa fie un izvor de drept chiar si in epoca clasica, de mare inflorire a dreptului roman, dovada ca, potrivit jurisconsultului Salius Iulianus, care a trait in vremea lui Hadrian ( urmasul lui Traian), obiceiul exprima vointa intregului popor roman si indeplineste o functie abrogatoare, iar in epoca postclasica, pe fondul decaderii generale a societatii romane, obiceiul si-a redobandit importanta de odinioara, imbogatindu-se cu elemente ale obiceiurilor din provincii, intrucat romanii tolerau obiceiurile popoarelor din provincii daca nu veneau in conflict cu principiile fundamentale ale dreptului roman. Tot in epoca veche, normele dreptului privat au fost exprimate si in forma legii. Cuvantul lex,legis inseamna conventie. Atunci cand conventia se incheia intre 2 persoane fizice, cuvantul lex era utilizat cu intelesul de CONTRACT, iar atunci cand conventia se incheia intre magistrate si popor, cuvantul lex era utilizat cu intelesul de LEGE, ca izvor formal de drept. Adoptarea legii romane presupunea incheierea unei conventii intre magistrate si popor. In acest scop, magistratul prezenta, citea proiectul de lege in fata adunarii poporului. Dup ace poporul lua act de textul proiectului de lege, acel text era dezbatut in adunari ad-hoc, neorganizate, timp de 24 de zile. Dupa expirarea acestui termen, poporul era convocat din nou pt a se pronunta asupra proiectului de lege, cu precizarea ca poporul nu putea adduce amendamente la proiectul de lege, incat ori il adopta integral, ori il respingea. Daca poporul era de accord cu proiectul de lege, pronunta cuvintele UTI ROGAS, iar daca nu era de accord cu proiectul de rege, pronunta cuvantul ANTIQUO. Daca legea era votata de popor, legea urma sa fie trimisa la Senat, in vederea ratificarii si daca era ratificata, legea intra in vigoare. Originalul legii se depunea in tezaurul statului, iar o serie de copii erau difuzate pt ca cetatenii sa cunoasca dispozitiile legii.

Legile romane aveau o structura formata din 3 parti:

1 Prescriptio

2 Rogatio

3 Sanctio

1 Se mentionau: numele magistratului care a propus legea, adunarea care a votat legea, ordinea in care unitatile de vot si-au exprimat vointa si locul in care s-a votat legea.

2 Erau cuprinse dispozitiile legii, textul legii, iar daca erau mai multe, dispozitiile erau sistematizate in capitole si paragrafe

2

3 Se preciza ce consecinte vor decurge in ipoteza incalcarii dispozitiilor din rogation, iar in functie de sanctiunea lor, legile romane se clasificau in 3 categorii:

a) Leges perfecte

b) Leges minus quam perfecte

c) Leges imperfect

In sanctiunea legilor perfecte se preciza ca actul juridic intocmit prin incalcarea dispozitiilor din rogatio, va fi nul.

In sanctiunea legilor mai putin perfecte se prevedea ca actul juridic intocmit prin incalcarea dispozitiilor din rogatio este valabil, isi produce efectele, dar autorii acelui act vor fi pedepsiti cu plata unei amenzi.

In sanctiunea legilor imperfecte, se mentiona ca nu este admisa incalcarea dispozitiilor din rogatio fara a se preciza ce consecinte vor decurge in cazul unei asemenea incalcari.

Cea mai veche si cea mai importanta lege romana este legea celor 12 table sau lex duodecim tabularum. Aceasta lege a fost adoptata pe fondul conflictului dintre patricieni si plebei deoarece multa vreme normele dreptului privat roman au fost exprimate in forma nescrisa a obiceiurilor care nu erau cunoscute de popor, ci erau tinute in secret de pontifi. De aceea plebeii au cerut in repetate randuri ca obiceiurile juridice sa fie sistematizate, puse intr-o anumita ordine si afisate in forum, pentru ca intregul popor roman sa cunoasca dispozitiile normelor de drept. Fata de aceste presiuni sistematice in anul 451 i.Hr s-a format o comisie din 10 barbati denumita DECENVIRI LEGIBUS SCRIBUNDIS.

Aceasta comisie a sistematizat obiceiurile si le-a afisat in forum in 451 pe 10 table de lemn, dar plebeii au sustinut ca acea codificare este incompleta; de aceea in anull 449 s-a format o noua comisie din care faceau parte si 5 plebei care a facut o sistematizare completa a obiceiurilor si le-a publicat pe 12 table de bronz. Legea celor 12 table este denumita si Codul Decenviral sau Codul Decenvirilor pentru ca cuprinde intregul drept public si privat din sec. 5 si este un adevarat cod.

In domeniul privat cele mai importante dispozitii se refera la organizarea familiei, la proprietatea privata si la succesiuni. Dispozitiile din materia obligatiilor sunt putine; intrucat obligatiile sunt oglinda juridica a economiei de schimb, ori in secolul 5 societatea romana traia in conditiile economiei naturale, inchise, primitiv. De aceea legea mentioneaza un singur contract. Multa vreme s-a afirmat in mod gresit ca legea celor 12 table nu ar fi originala, ci ca ar fi fost imprumutata de la greci. Aceasta afirmatie gresita se intemeiaza pe un text din Titus

3

Livius potrivit caruia inainte de elaborarea legii o comisie formata din 5 barbati s-ar fi deplasat in Grecia Mare pentru a studia dreptul grec.

In realitate legea celor 12 table este profund originara:

In primul rand, pentru ca ea oglindeste fidel modul de viata al romanilor din secolul 5.

In al 2-lea rand, s-au facut studii comparative intre legea celor 12 table si legile lui Solon, si s-a constatat ca exista doar 3 elemente comune ceea ce este cu totul nesemnificativ.

Cele 12 table de bronz nu s-au pastrat, au fost distruse de gali cu ocazia incendierii Romei la inceputul secolului 4, incat textul legii a fost afisat in forum numai 6 decenii; caci dupa alungarea galilor romanii nu au republicat legea si nici nu era necesar intrucat textul legii se fixase definitiv in constiinta si in memoria poporului roman.

In acest sens Cicero, cel mai mare avocat al antichitatii, spunea ca pe vremea copilariei sale elevii erau obligati sa invete pe de rost textul legii celor 12 table, iar invatarea pe de rost a textului legii era CARMEN NECESARIUM (lectie obligatorie). De aceea in epoca moderna s-a pus problema reconstituirii textului acestei legi, reconstituire care s-a facut pe baza fragmentelor din lucrarile jurisconsultiulor care au comentat legea celor 12 table, fragmente care au ajuns pana la noi prin Digestele Imparatului Justinian. In sens formal, aceasta lege a fost in vigoare 11 secole, nu a fost abrogata niciodata, dar in realitate spre sfarsitul epocii vechi in conditiile evolutiei economice cele mai multe dispozitii ale legii au devenit inaplicabile, anacronice. Astfel incat Cicero spunea ca pe vremea sa in practica instantelor judecatoresti, locul legii celor 12 table fusese luat de edictul pretorului; caci in epoca veche normele dreptului privat roman au fost exprimate si prin edictele magistratilor. Intrucat magistratii romani se bucurau de ius edicendi(dreptul de a publica un edict la intrarea in functie prin care precizau cum inteleg sa isi exercite atributiunile si ce procedee juridice vor utiliza). Initial aceste edicte erau exprimate in forma verbala, dar incepand din secolul 3, ele au fost afisate, publicate. Unele edicte erau valabile pe termen de un an si erau numite edicta perpetua (sg. Edictum perpetuum), iar ocazional se dadeau si edicte ocazionale(temporare), valabile pe 2-3-4 zile. Care nu prezinta o importanta prea mare si se numesc edicte rebentina.

Dintre edictele magistratilor cele mai importante sunt edictele pretorilor de vreme ce pretorii exercitau cele mai importante atributiuni judiciare. Intrucat ei executau judecarea proceselor.

Ocazie cu care daca se convingeau ca pretentiile reclamantului sunt legitime, ii dadea posibilitatea sa isi valorifice acele pretentii pe cale judiciara. Daca pretorul constata ca pretentiile reclamantului sunt in conformitate cu cerintele echitatii si a bunei credinte ii dadea posibilitatea reclamantului sa isi valorifice pretentiile prin proces, chiar daca acele pretentii nu erau protejate prin dispozitiile legii. In acest scop pretorul fie extindea sfera de aplicare e vechilor procedee juridice, fie crea noi procedee juridice. Pe aceasta cale catre sfarsitul epocii vechi s-a format dreptul pretorian ca o replica data dreptului civil.

4

Activitatea creatoare a preotului a ajuns la apogeu in vremea lui Cicero, dar in epoca clasica imparatul Hadrian i-a ordonat marelui jurisconsult Salvius Iulianus sa codifice edictul pretorului si sa-i dea o forma definitiva, forma de la care viitorii pretori nu se mai puteau abate.

In acest edict codificat se constata ca sunt 2 categorii de dispozitii:

-unele erau denumite edictum vetus

-altele edictum novum

In edictum vetus erau cuprinse acele dispozitii care trecusera de la un pretor la altul si care se fixasera definitv in edict, iar in edictum novum erau cuprinse dispozitiile introduse de fiecare pretor in parte . Fapt este ca dupa codificarea lui Salvius Iulianus pretorii nu mai puteau aduce modificari la edictul pretorului, ci aveau numai dreptul de a-l afisa in forma codificata de Iulian. Din acel moment activitatea creatoare a pretorului a incetat, iar edictul publicat de Iulian este denumit tot edictum perpetuum.

Nici edictul codificat nu s-a pastrat, a fost distrus de barbari, astfel incat in epoca moderna s-a pus problema reconstituirii sale, reconstituire care s-a facut pe baza fragmentelor din lucrarile jurisconsultilor care au comentat edictum perpetuum , fragmente care au ajuns pana la noi prin Digestele Imparatului Justinian.

Ceae mai buna reconstituire a acestui edict a facut-o profesorul Lennel, prin lucrarea intitulata Edictum Perpetuum. Potrivit reconstituirii lui Otto Lennel, edictum perpetuum cuprindea 4 parti.

1) Despre organizarea proceselor.2) Mijloace procedurale de drept civil.3) Mijloace procedurale de drept pretorian.4) Despre executarea sentintei.

Fata de faptul ca dreptul pretorian si-a dobandit identitatea numai in opozitie cu dreptul civil s-a pus problema definirii raportului dintre dreptul civil si dreptul pretorian. In vederea definirii acestui raport trebuie sa luam in considerare 2 adagii: ,, Pretor ius facere non potest” ( Pretorul nu poate crea drept.) ,,Ius pretorium viva vox est iuris civilis” (dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil.) In aparenta cele doua texte se contrazic, dar in realitate ele se completeaza reciproc intrucat afirmatia conform careia pretorul nu poate crea drept trebuie inteleasa in sensul ca pretorul nu poate crea drept civil, insa pretorul poate influenta linia de evolutie a dreptului civil asa cum rezulta din definitia dreptului pretorian care ne-a fost transmisa prin digeste. Potrivit acelei definitii ,,ius pretorium est cvod pretores pretores introduxerum adiuvandi vel suplendi, vel corigenti iuris civilis gratia propter utilitatem publicam” dreptul pretorian este cel creat de pretori pentru a veni in sprijinul dreptului civil pentru a-l completa si pentru a-l corecta in conformitate cu binele public.

5

Prin definitia pe care am infatisat-o => pretorul action ape 3 cai in vederea influentarii dreptului civil, pe care le denumim :

1. adiuvandi iuris civilis gratie2. suplembi iuris civilis gratiae 3. corigendi iuris civilis gratiae

1: In primul caz pretorul interpreteaza de asa maniera dispozitiile dreptului civil incat sa extinda sfera lor de aplicare.

2: pretorul completeaza dispozitiile de drept civil prin noi dispozitii care tin de dreptul pretorian.

3: atunci cand anumite dispozitii din legi sunt anacronice pretorul le desfiinteaza.( pretorul poate desfiinta numai anumite dispozitii din legi, si nu anumite legi in ansamblul lor.

Pana in vremea lui Justinian distinctia dintre dreptul civil si dreptul pretorian a fost clara, dar in epoca lui Justinian nu mai exista criterii clare pentru a distinge intre dreptul civil si dreptul pretorian, intrucat cele 2 oranduiri juridice s-au contopit. Fapt este ca in istoria dreptului privat roman dreptul civil reprezinta aspectul static, iar dreptul pretorian aspectul dinamic.

Tot in epoca veche normele dreptului privat roman au fost exprimate si prin jurisprudenta. Jurisprudenta este stiinta dreptului roman creata de jurisconsulti prin interpretarea textelor din vechile legi. Jurisconsultii erau oameni de stiinta, cercetatori neintrecuti ai dreptului, dar nu erau juristi in sensul tehnic al cuvantului; nu erau practicieni ai dreptului. ( jurisconsultii desfasurau cercetarea stiintifica in stransa relatie cu practica, dar nu erau juristi de profesie; caci desfasurau activitatea de cercetare din propria initiativa si pe cont propriu). Insa activitatea lor era atat de apreciata incat Cicero spunea: ,, Domus iurisconsulti totius oraculum civitatis” Casa jurisconsultului este oratorul intregii cetati. In epoca foarte veche iurisprudenta a avut un caracter sacral intrucat atunci cand s-a adoptat legea celor 12 table nu s-au publicat toate normele de drept procesual. Astfel nu s-au publicat zilele faste, adica zilele in care se puteau organiza procese dupa cum nu s-au publicat nici formulele solemne ale proceselor deoarece in dreptul vechi fiecare tip de proces presupunea pronuntarea anumitor formule solemne, or acela care nu cunoaste procedura nu poate oferi consultatii in domeniul dreptului si nu poate desfasura activitatea de cercetare stiintifica. Si intrucat numai pontifii cunosteau aceste elemente de procedura, numai ei se puteau dedica cercetarii stiintifice in domeniul dreptului. Cata vreme jurisprudenta a fost un monopol al pontifilor ea nu a putut face progrese remarcabile pentru ca pontifii erau primii interesati ca preoti sa mentina confuzia dintre drept si religie.

In anul 301 i.Hr. un scrib, un functionar inferior al lui Apius Claudius Cehius, pe nume Neus Flavius a divulgat zilele faste si formulele solemne ale proceselor. Din acel moment jurisprudenta a devenit accesibila tuturor persoanelor si a dobandit un caracter laic. Totusi timp de 2 secole jurisprudenta laica din epoca veche a avut un caracter empiric, un caracter de

6

speta; in sensul ca jurisconsultii se limitau la a indica partilor ce norme juridice se aplica in cazul acelei spete si care sunt formulele solemne corespunzatoare acelui proces.

La sfarsitul republicii jurisprudenta tinde sa dobandeasca un caracter stiintific in sensul ca jurisconsultii se preocupau de formularea unor principii juridice si sistematizau intreaga materie pe baza acelor principii. In aceasta directie s-a remarcat in mod deosebit profesorul lui Cicero, Vintus MUCIUS Scevola.

Jurisconsultii nu erau juristi in sensul tehnic si nu desfasurau o activitate practica, totusi activitatea lor avea unele implicatii practice exprimate prin cuvintele respondere, cavere si agere.

Cuvantul respondere desemneaza consultatiile juridice oferite in orice problema de drept.

Cuvantul cavere desemneaza consultatiile oferite de catre jurisconsulti cu privire la forma actelor juridice.

Cuvantul agere desemneaza consultatiile pe care jurisconsultii le ofereau judecatorilor in legatura cu solutionarea anumitor procese.

Cei mai mari jurisconsulti ai epocii vechi au fost:

- Comentatorii legii celor 12 table. Dintre care mentionam pe Sextus Elius Petus Catus si pe Acilius Sapiens, Vintus Mucius( a scris un tratat de drept civil care a devenit model pentru jurisconsultii de mai tarziu). Acvilius Galus (prietenul lui Cicero) a creat pe cand era pretor actio de dolo ( actiunea de dol) prin care a sanctionat inselaciunea in contract. Dol = inselaciune Sulpicius Rufus a fost un valoros comentator al edictului pretorului si a fost apreciat in mod deosebit pentru calitatile sale didactice, Alvenus Varo a scris o lucrare enciclopedica denumita Digesta, de asemenea, Augus Ofilius a fost un consilier juridic al lui Cezar.

In epoca clasica jurisprudenta a ajuns la apogeu. Caci in aceasta epoca s-au afirmat cei mai mari jurisconsulti ai Romei, s-au elaborat cele mai valoroase lucrari stiintifice, de asemenea, principii si concepte pe care le utilizam cu deplin succes si in zilele noastrea. De altfel inca din vremea lui Octavian Augustus s-au fondat 2 scoli de drept: Scoala Sabiniana si Scoala Proculiana.Scoala Sabiniana a fost fondata de Carius Ateius Capito, iar Scoala Proculiana de Marcus Antistius Labeo.Scoala Sabiniana avea in general o tendinta conservatoare, in sensul ca sabinienii promovau solutile legii celor 12 table, pe cand scoala proculiana avea o orientare novatoare; caci urma linia de gandire a edictului pretorului. Dintre marii jurisconsulti clasici ii mentionam: Sabinus si pe Proculus, cei mai valorosi discipoli ai fondatorilor, adica Sabinos ---> NU NE-A ZISCaius Casius Longilus care a fost apreciat incat la un moment dat Scoala Sabiniana a fost denumita Scoala Casiana. In vremea lui Hadrian s-a remarcat Salvius Iulianus care a codificat edictul pretorului. In vremea celui de dupa Hadrian (antonim pium?) s-

7

a afirmat jurisconsultul Ponponius care a scris o istorie a jurisprudente romane, intitulata liber singularis(carte intr-un singur volum) sau echiridia. Si aceasta lucrare s-a pierdut, dar un lung fragment din ea a ajuns pana la noi prin Digestele Imparatului Justinian. O adevarata enigma a dreptului romaneste jurisconsultul Gaius.

Drept roman curs 5

Gaius este o enigma a dreptului roman deoarece din opera sa rezulta ca ar fi trait pe la jum sec 2 dhr, in vremea lui Antonin Piul si a lui Marc Aureliu. Cu toate acestea, niciun contemporan nu-l citeaza, nu se reera la el, desi jurisconsultii romani se citau frecvent intre ei. Pentru a constata ca in sec 5, opera lui Gaius se bucura de o mare faima. In legatura cu originea sa s-au sustinut mai multe opinii. Unii autori au afirmat ca a fost un sclav eliberat, dezrobit. Altii ca era de origine greaca, iar prof. Aurel Popescu a sustinut intr-un articol publicat la Roma in 1973 ca Gaius ar fid ac de origine.Cert este ca, in legatura cu Gaius, in epoca moderna s-au scris cele mai multe lucrari la toate universitatile din lume si nu pt ca Gaius ar fi fost foarte original, ci pt ca una din lucrarile sale denumita Institutiones a ajuns pana la noi pe cale directa sub forma unui manuscris palimpsest= papirus de pe care s-a sters textul initial si in locul lui s-a scris un alt text.

In cazul nostru, prin secolul 6, un calugar a sters textele institutelor lui Gaius si in locul lui a scris un imn religios- rugaciunea Sf Ieronim, iar dupa sute si sute de ani, la 1816, proesorul german Nibur, cecrcetand biblioteca episcopala de la Verona a descoperit acest papirus. Profesorul Nibur si-a dat sseama imediat ca este vba despre un palimpsest a.i., ajutat de specialist, a aplicat anumiti reactivi chimici pentru a descifra textul initial, acela care fuses esters, si , spre marea lui satisactie a constatat ca a descoperit Institutele lui Gaius.dar , intrucat la acea epoco, reactivii chimici erau primitive, papirusul s-a carbonizat, s-a distrus, iar n partea finala, mai ales, unele cuvinte nu au putut fi descifrate si, de aceea se spune ca manuscrisul de la Verona este lacunar,mai ales in partea finala, dar , in anul 1993 in NEgiptului s-a descoprit un nou papirus care cuprinde chiar partea finala a Institutelor lui Gaius a.i. lacunele manuscrisului de la Verona au putut fi completate. Iar, papirusul descoperit in Egipt se numeste “Noul Gaius”sau “Gaius din Egipt”. Institutele lui Gaius sunt un manual de scoala, un manual adresat studentilor in Drept a.i. institutiile juridice sunt expuse sistematic- ca in orice manual-iar ideile juridice decurg in mod logic unele din altele, a.i., pe baza acestui manual, romanistii moderni au putut reconstitui fizionomia institutiilor juridice romane din epoca veche si de la inceputul epocii clasice.

Insa, cel mai mare jurisconsult al Romei este Emilius Papinianus, care a fost considerat si de contemporanisi de posteritate primul dintre jurisconsulti ”primus omnium”sau “princeps jurisconsultorum”. Deoarece, prin lucrarile sale cu character casuistic, practic, a oferit solutii optime tuturor cazurilor care s-au ivit in viata juridical romana din acea vreme. Paul si Ulpian au fost elevii sai, discipolii sai. Iulius Paulus –sau Paul- a fost un jurisconsult foarte original si foarte productiv,dar avea un stil enigmatic- greu de inteles, pe cand, rivalul sau , Ulpius Domitius avea un stil clar, usor de inteles, desi nu era atat de original. Desi, o treime din

8

digestele lui Justinian au fost formate din fragmente extrase din lucrarile lui Ulpian. Ultimul jurisconsult care a desasurat o activitate creatoare a fost Herenius Modestinus.

In epoca post-clasica, pe fondul decaderii generale a societatii romane a decazut si jurisprudenta a.i. jurisconsultii post clasici nu au mai desfasurat o activitate creatoare, ci s –au marginit sa rezume sau sa comenteze lucrarile jurisconsultilor clasici. De aceea, judecatorii solutionau cauzele, judecau procesele tot pe baza lucrarilor clasice, insa, jurisprudenta clasica era de necuprins, erau sute de mii de lucrari, nu puteau fi citite intr-o viata de om, incat, profitand de aceasta situatie, partile in proces sau unii avocati falsificau lucrarile clasice punand pe seama jurisconsultilor clasici afirmatii pe care nu le faccusera cu scopul de a castiga procesele.

Pentru a se combate aceasta practica a falsificarii de texte in 426 s-a dat o CONSTITUTIUNE IMPERIALA denumita legea citatiunilor .Potrivit acestei asa zise legi, in fata judecatorului avocatii puteau cita texte din Papinian,din Paul, din Ulpian, din Gaius si din Modestin intrucat lucrarile acestor autori erau cunoscute de judecatori si nu puteau fi falsificate fara ca judecatorul sa depisteze falsul. De regula cei cinci jurisconsulti clasici aveau opinii comune in diverse problem de drept, totusi,uneori, solutiile erau controversate, in sensul ca cei 5 dadeau solutii diferite anumitor problem de drept. In asemenea cazuri legea spune ca judecatorul trebuie sa urmeze parerea majoritatii. Uneori, insa, exista paritate in sensul ca doi jurisconsulti aveau o parere, doi o alta parere si al 5 lea nu se pronunta in acea problema de drept. In asemenea cazuri legea spune ca judecatorul trebuie sa urmeze parerea lui Papinian , daca Papinian se pronunta in acea problema. Iar daca tocmai Papinian nu se pronunta, judecatorul avea de ales intre cele doua opinii –putea sa opteze. Iar la sfarsitul legii citatiunilor s-a reprodus , s-a republicat, o constitutiune imperiala data de Constantin cel Mare in anul 321 . Prin acea constitutiune, imparatul Constantin desfiintase toate notele critice pe care Paul si Ulpian le facusera la adresa operei lui Papinian deoarece, in conceptia lui Constantin cel Mare, Papinian era in afara criticii. De aceea, prof . Momsen a spus ca prin legea citatiunilor s-a creat un tribunal al mortilor- in frunte cu Papinian.

Asa cum spuneam, jurisconsultii romani ofereau consultatii judecatorilor inca din epoca veche, insa, initial, acele consultatii nu erau obligatorii pentru judecatori, dar Octavian Augustus a creat un drept special pe care l-a denumit IUS RESPONDENDI EX AUTORITATE PRINCIPIS sau IUS PUBLICE RESPONDENDI, adica dreptul de a oferi consultatiuni cu caracter official. Acest drept nu a fost acordat tuturor jurisconsultilor, ci numai unor jurisconsulti-acelora care era in gratiile principelui, iar consultatiile oferite de jurisconsulti investiti cu ius publice respondendi erau obligatorii pt judecatori , dar numai in speta respective- numai in cazul respective- nu si in cazurile similar, iar imparatul Hadrian a facut un pas mai departe si a decis ca toate consultatiunile oferite de jurisconsulti investiti cu ius publice respondendi sa fie obligatorii nu numai pt cazul in care au fost date, ci si in cazurile similar. Din acel moment, consultatiile juridce oferite de jurisconsulti investiti cu ius publicem respondendi au devenit izvoare formale de drept.

Tot la material izvoarelor e necesar sa spuneam cateva cuvinte despre OPERA LEGISLATIVA A IMPARATULUI JUSTINIAN

9

OPERA LEGISLATIVA A IMP. JUSTINIAN

Imparatul Justinian era constient de faptul ca societatea sclavagista romana se afla in ultimul stadiu al descompunerii. De aceea, el a ordonat unor comisii formate din profesori si avocati sa sistematizeze cele mai valoroase izvoare ale dreptului classic sis a le repuna in vigoare, sperand ca prin repunerea in vigoare a dreptului classic sistemuil sclavagist roman va fi revitalizat, revigorat, salvat de la pierire-ceea ce nu s-a intamplat-. Cu toate acestea, opera legislative a imparatului Justinian prezinta o uriasa importanta istorica-inestimabila, o importanta pe care nimeni nu ar fi banuit-o in momentul elaborarii acelei opera legislative intrucat importanta ei decurge dintr-un factor conjunctural- dintr-o intamplare, si anume, din faptul ca, aproape toate textele juridice clasice -2 exceptii-au fost distruse de barbari si nu ne-au parvenit pe cale directa, pe cand, opera legislative a imp Justinian s-a pastrat, a ajuns pana la noi a.i. pe baza acestei opera legislative s-a putut reconstitui tezaurul gandirii juridice romane, s-au putut valorifica notiunile, principiile si institutiile pe care le-au creat romanii si care au vocative universala, iar daca imparatul Justinian nu ar fi avut inspiratia genial de a ordona sa se elaboreze aceasta opera legislative, omenirea ar fi evoluat in cu totul alta directie, adica intr-o directive straina de spiritul individualist si de gandirea juridical simetrica, omenire ar fi evoluat-probabil- spre modelulde viata de tip oriental, collectivist.

Aceasta opera legislative cuprinde 4 lucrari:

1. Codul- codex2. Digestele- digesta3. Insitutele-institutiones4. Novelele- novele constitutions

Codul imparatului Justinian a fost publicat in doua editii: prima editie a aparut in anul 529 , iar cea de-a doua in anul 534. Prima editie a codului s-a pierdut, nu s-a pastrat, pe cand, editia a doua, denumita CODEX REPETITE PRELECTIONES s- a pastrat , a ajuns pana la noi. In aceasta editie sunt cuprinse:

Constitutiunile imperiale- care au fost date din vremea imp Hadrian pana in anul 534 , dar numai cele ramase in vigoare, nu si cele abrogate, intrucat Codul avea o finalitate practica, urmand sa fie aplicat in activitatea instantelor judecatoresti.

Lucrarea a fost elbaorata dintr o comisie formata din 10 ptrofesori si avocati in frunte cu Tribunian –inalt functionar imperial si cel mai mare jurisconsult. Comisia a sistematizat codul in 12 Carti. Cartile au fost impartite in tituluri, titulurile au fost impartite in constitutiuni, iar unele constitutiuni au fost impartite si in paragrafe

10

In fruntea fiecarei insititutiuni se afla o inscriptio- in care se mentioneaza numele imparatului care a dat acea constitutiune precum si persoana careia i-a fost adresata

In cod sunt cuprinse atat dispozitii de drept public cat si dispozitii de drept privat, iar numai in doua carti sunt si unele dispozitii de drept canonic.

Din Codul lui Justinian rezulta ca izvoarele de drept pe care le denumim constitutiuni imperiale sunt de 4 feluri:

o EDICTAo MANDATAo DECRETAo RECRIPTAo DIGESTA

Edictele sunt hotarari imperial de maxima generalitate, date atat in domeniu public cat si in cel privat .Mandatele sunt instructiuni cu caracter administrative adresate inaltilor functionari imperiali si mai cu seama guvernatorilor de provincie.Decretele sunt hotarari judecatoresti pornuntate de imparat deoarece cum veti vedea, si imparatul putea judeca anumite procese si putea pronunta sentinte, hotarari judecatoresti, iar, unerori, cu ocazia pronuntarii sentintei , imparatul mentiona ca pe viitor toate cazurile similar trebuie solutionate in acelasi fel. Pe aceasta cale a aparut in practica juridical ceea ce astazi denumim PRECEDENTUL JUDICIAR.

Rescriptele sunt consultatiuni juridice oferite de imparat in calitate de jurisconsult, deoarece unii imp ca Hadrian, M Aureliuerau oameni de stiinta si ofereau consultatii in materie de drept care se bucurau de o mare aautoritate. Dar, intrucat acecste constitutiuni urmau a fi aplicate in epoca imp Justinian, multe dintre ele au fost codificate, adaptate la noile realitati intrucat ele fusesera date de imparati cu sute de ani in urma.

Digestele lui Justinian sunt o culegere de fragmente din jurisconsultii clasici, culegere elaborate dintr-o comisie formata din 15 profesori si avocati in frunte cu acelasi Tribonianus. Metoda de lucru a comisiei a fost fixate chiar de Justianian prin 3 constitutiuni imperiale care ulterior au devenit prefete ale digestelor. Prin acele constitutiuni, imparatul a atras atentia membrilor comisiei ca fragmentele extrase din lucrarile clasice urmeaza sa fie aplicate in practica iar membrii comisiei, dup ace au trecut la cercetarea celor mai valoroase lucrari clasice au

11

constat ca unele institutii sunt depasite, inaplicabile, si ca unele solutii sunt controversate, in sensul ca jurisconsultii clasici aveau pareri diferite in anumite problem de drept. De aceea, la solicitarea comisiei, imparatul Justinian a maid at 50 de constitutiuni imperiale prin care a defiintat toate institutiile depasite , punand capat tuturor controverselor.In vederea elaborarii digestelor, membrii comisiei au extras texte din 2000 de lucrari clasice, pe care le-au considerat mai valoroase. Textele extrase din lucrarile clasice au fost sistematizate in 50 de carti, cartile au fost impartite in titluri,titlurile au fost impartite in fragmente , iar fragmentele in paragrafe. In fruntea fiecarui fragment se afla o inscriptio in care se mentioneaza lucrarea din care a fost extras acel fragment, precum si autorul lucrarii. Spre exemplu, daca un fragment a fost extras din lucrarea lui Paul denumita Sententie , in inscription se va mentiona : Sententie Pauli. In vederea citarii la subsol a unui text din digeste, se scrie un D (de tipar= Digesta), dupa care, urmeaza 4 cifre: cartea, titlul, fragmentul si paragraful, daar primul paragrf nu se numerota, ci era denumit “principium”. De aceea, uneori, la subsol vom citi un D mare de tipar urmat de 3 cifre si de cuvantul “principium”sau prescurtat “pr”ceea ce inseamna ca s-a citat primul paragraf.Multa vreme, s-a considerat in mod gresit ca fragmentele au fost asezate in cadrul titlurilor la intamplare, fara vreo metoda, dar , in sec.19, prof.Blume a constatat ca fragmentele au fost asezate in cadrul titlurilor nu la intamplare, ci intr-o anumita ordine, ordine decurgand din metoda de lucru a comisiei intrucat comisia lui Tribonian a fost impartita in 3 subcomisii conduse de profesorii Teoil, Constantin si Doroteu. Fiecare subcomisie avand misiunea de a extrage cele mai valoroase fragmente din anumite lucrari clasice.

Astfel, prima subcomisie a cercetat lucrarile prin care s-a comentat opera lui Sabinus, precum si digestele lui Salvius Iulianus, si a extras cele mai valoroase fragmente din aceste lucrari, fragmente care sunt denumite “masa sabiniana”.

A doua subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din lucrarile jurisconsultilor care au comentat edictul pretorului; fragmente care sunt denumite “masa edictala”.

12

A treia subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din opera lui Papinian, fragmente denumite “masa papiniana”.Si, intrucat a treia subcomisie a avut mai putin de lucru ea a extras fragmente si din alte lucrari considerate mai putin valororase, fragmente denumite “ appendix”.

Dupa care, Tribonianus a reunite Comisia in plen si s-a trecut la redactarea titlurilor , iar, cu ocazia redactarii fiecarui titlu in parte, a venit mai intai presedintele primei subcomisii si a extras din masa sabiniana toate fragmentele care se refereau la titlul respective, asezandu-le unele sub altele ca intr-un colaj. Apoi,a venit presedintele celei de-a doua subcomisii si a extras din masa edictala toate fragmentele care se refereau la acelasi titlu, asezandu-le unele sub altele. Iar, in finala venit presedintele celei de-a treia subcomisii si a extras din masa papiana si din appendix toate acele fragmente referitoare la acel titlu.

Ex: titlu: dota Teofil- fragmentele din masa sabiniana referitoare la dota; ac lucru s-a intamplat si pt ceilalti 2

Cand citim un titlu din Digeste constatam ca la inceput figureaza fragmente din lucrarile lui Sabinus si din digestele lui Salvius Iulianus, apoi incep sa apara fragmente din lucrarile jurisconsultiilor care au comentat edictul pretorului, iar, in partea finala apar fragmente din opera lui Papinian, precum si din alti autori-considerati mai putin important.

Tot in anul 553 au fost publicate si institutele imp. Justinian. Insitutele lui Justinian sunt un manual de scoala ca si institutele lui Gaius. Daaar, spre deosebire de institutele lui Gaius, cele ale lui Justinian au putere de lege-erau obligatorii pt judecatori. Lucrarea a fost elaborate pe baza institutelor clasice in special pe baza institutelor scrise de Gaius, Marcian si Florentin. Textele extrase din institutele clasice au fost sistematizate in 4 carti, cartile au fost impartite in titluri, iar titlurile in paragrafe. Asadar, in cazul institutelor textele clasice nu sunt impartite si pe fragmente, iar daca nu exista fragmente nu exista nicio INSCRIPTIO – ceea ce inseamna ca in cazul institutelor, la prima vedere nu stim din ce autori au fost extrase acele texte, iar lipsa fragmentelor se explica prin faptul ca intr-un manual de scoala ideile trebuie sa fie asezate in ordine logica sis a decurga unele din altele.

Novele constitutions- cuprind toate constitutiunile imperiale pe care imparatul Justinian le-a dat intre 534- 565 incat, novelele sunt o continuare a constitutiunii imperial dupa 534, ele continuand Codul. Desi constitutiunile au fost date de Justinian ele au fost sistematizate in nuvele dupa moartea imparatului de personae particulare, persoane care au inclus in novele atat constitutiunile ramase in vigoare cat si constitutiunile abrogate. De aceea constatam ca , in mod frecvent, textele din novele se contrazic. Iar lucrarea este denumita novele nu pentru ca ar cuprinde institutii juridice noi sub aspectul continutului, ci intrucat lucrarea cuprinde constitutiuni imperial mai recente, mai noi dpdv cronologic fata de constitutiunile cuprinse in Cod. Aceasta uriasa opera legislative a fost publicata pt prima oara la 1489 sub denumirea de CORPUS IURIS CIVILIS sau “culegere a dreptului civil” si a fost

13

valorificata cu deplin succes de juristii europeni, atat in Evul Mediu cat si in Epoca Moderna a.i. noi suntem constienti ca ii datoram lui Justinian si vocabularul juridic si principiile dreptului si institutiile juridice. Cu atata mai mult cu cat in momentul de fata Europa este constransa sa se intoarca la spiritul dreptului roman=> adica sa impleteasca elemental static cu cel dinamic cu cel static complexitatea noilor realitati fac reglementarile din drept invechite=> exprimarea lui prin lege dar si prin doctrina si practica

Asa cum am mai precizat opera legislativa a imparatului Justinian a fost elaborata cu scopul de a fi aplicata in practica instantelor judecatoresti, prin urmare ea a avut o finalitate practica. De aceea, membrii comisilor lui Tribonian au modificat unele texte clasice, acelea care erau depasite pentru a le pune in acord cu realitatile sociale si economice din vremea imparatului Justiniain , iar modificarile textelor clasice facute cu intentie-cu buna stiinta- de catre comisarii lui Justinian se numesc INTERPOLATIUNI (interpolari). Insa, membrii comisiilor nu au facut nicio precizare in legatura cu faptul ca au interpolat textele clasice. De aceea, noi, modernii traim cu impresia ca redactarea fragmentelor cuprinse in digeste apartine integral autorilor clasici. Pentru a reconstitui fidel textele juridice clasice.

Prin urmare pentru a reconstitui fidel textele clasice, romanistii romani s-au ocupat de depistarea acestor interpolari. In acest scop, au fost utilizate mai multe metode:

In primul rand, a fost utilizata metoda compararii textelor- metoda care poate fi utilizata atunci cand o lucrare clasica ne-a parvenit pe cale directa si, in acelasi timp, fragmente din acea lucrare figureaza in digestele imparatului Justinian. Spre exemplu, Institutele lui Gaius ne-au parvenit pe cale directa prin Manuscrisul de la Verona. In acelasi timp, fragmente din Institutele lui Gaius sunt cuprinse şi in Digestele lui Justinian incat, aplicand metoda compararii textelor, luam un fragment din digestele lui Justinian si il comparam cu partea corespunzatoare din Institutele lui Gaius, lucrare care ne- a parvenit pe cale directa, iar daca cele doua fragmente nu au aceeasi redactare inseamna ca fragmentul din digeste a fost interpolat.

In al doilea rand, s-a aplicat si metoda denumita leges geminatae, caci unele fragmente din lucrarile clasice sunt relevante pt mai multe materii si sunt reproduse la mai multe titluri. Spre exemplu, un fragment despre dotă prezintă interes si pentru căsătorie şi pentru divorţ şi pentru contracte, şi este reprodus de mai multe ori. Daca fragmentul reprodus de mai multe ori nu are peste tot aceeasi redactare, iarasi inseamna ca s-a facut o interpolare.

In al treilea rand, s-a utilizat metoda depistarii unor substituiri de termeni. Avem in vedere faptul ca unele institutii clasice iesite din uz sunt desemnate prin termenii utilizati in vederea denumirii instituţiilor post-clasice, care le-au preluat funcţiile. Spre exemplu, la începutul epocii clasice, proprietatea se transmitea prin mancipaţiune, însă, mancipaţiunea presupunea respectarea unor condiţii de formă foarte complicate a.i. mancipaţiunea a ieşit din uz, iar funcţiile sale au fost preluate de tradiţiuni în sensul că, în epoca postclasică, propietatea

14

nu se mai trasmitea prin mancipaţiune ci prin tradiţiune. Iar dacă, într-un text clasic sunt enumerate condiţiile de formă ale mancipaţiunii, dar instituţia este denumită tradiţiune inseamnă ca textul clasic a fost interpolat.

De asemenea, s-a folosit şi criteriull filologic întrucât, dacă într-un text clasic apare o expresie juridica postclasică iaraşi înseamnă că textul clasic a fost interpolat.

Însa textele juridice clasice au fost alterate nu numai cu intentie, dar si din eroare- cu ocazia multiplicarii lucrarilor juridice clasice ( nu cu ocazia elaborarii operei legislative a lui Justinian!). Avem în vedere faptul că, în Antichitate, întrucât nu exista tipar, lucrările erau redactate prin dictare şi scriere, dar sclavul care dicta textele se folosea de o lucrare pe care în prealabil au mai consultat-o şi alţii care au făcut unele adnotări printre rânduri sau pe marginea textului, iar sclavul care dicta, neavând pregătire de specialitate, citea si adnotările care astfel erau incluse în textele clasice. Modificările aduse textelor clasice din eroare, cu ocazia multiplicprii lucrărilor se numesc GLOSSE- pe care nu le confundam cu comentariile glossatorilor!.

15