Curente culturale si ideologice:junismul si teoria formelor fara fond

Fenomen extrem de complex,junismul nu si-a limitat actiunea la sfera esteticii si literaturii,ci a exercitat o influenta considerabila si asupra teritoriilor vecine:filosofice,istorice,sociologice ,politica etc.Conjunctura pe care o avem în vedere este aceea a trecerii de la paşoptism la junimism, în perioada 1859-1866. 1Este intervalul în care se modifică nu numai structurile politice, dar şi strategia globală a modernizării. Acest fapt este vizibil în atitudinile elitei culturale şi politice faţă de sarcinile istorice ale momentului. Din acţiunea concertată a paşoptiştilor, ce duce la Unirea Principatelor, rezultă însă şi o juxtapunere de planuri şi de obiective, o coexistenţă de stiluri, curente de gândire, ideologii, metodologii, directive estetice şi politice, imposibil de repartizat pe o scară a succesiunilor, precum în Occident. Ele se actualizează aproape concomitent, în funcţie de obiective şi direcţii de acţiune, într-o perioadă aglomerată, de câteva decenii, 1821-1859: luminism, raţionalism, romantism, neoclasicism, umanism, realism, liberalism, idealism social, mesianism utopic şi naţional, providenţialism, evoluţionism, istorism, pozitivism etc. De aici rezultă titanismul personalităţilor care trebuiau să răspundă la solicitări divergente, să umple „golurile“ culturii române. E o sforţare titanică a spiritului românesc de a nu pierde cursa modernităţii, de a se sincroniza cu ritmul lumii europene. Mircea Eliade sintetizează paradigma specifică a acestei „culturi eroice“, care reactualiza modelul Cantemir (el însuşi apărut la capătul unui secol de cultură eroică, secolul al XVII-lea, după care va urma desincronizarea produsă de secolul fanariot). Iată imaginea acestei culturi care a scos societatea românească din interregnul fanariot, a repus-o pe linia de plutire a unei dezvoltări moderne şi a racordat-o la structurile europene: „Aceleaşi preocupări variate şi contradictorii; aceeaşi sete de a străbate cât mai multe din geografiile spirituale ale lumii; aceeaşi activitate multilaterală, uneori grăbită, alteori improvizată, izvorâtă însă întotdeauna din dorinţa de a sili cultura românească să sară cât

1 Al.Zub,”Junimea implicatii istoriografice”Editura Junimea,Iasi ,pg.7-8

mai multe etape, înălţând-o pe «plan mondial», dovedind puterea de creaţie a geniului românesc (...). Câţiva oameni trebuiau să facă atunci tot, şi să facă repede. Dar ce voinţă înspăimântătoare de creaţie! Se poate spune că anii 1821–1880 au fost singura jumătate de secol de megalomanie română, când noi ne credeam centru atenţiei universale. Ceea ce caracterizează întreagă această epocă este setea de monumental, de grandios; (...) gestul spiritual dominant al secolului XIX românesc este un gest al Renaşterii: creaţii pe mari modele, planuri gigantice, conştiinţa demnităţii umane, mesianism românesc. «Dumnezeu era cu noi»“.2Recunoaştem în acest portret pe întemeietorii cu spirit „mesianic“ şi deopotrivă „pozitiv“: Gheorghe Lazăr şi Tudor Vladimirescu, pe Gh. Asachi I. H. Rădulescu, George Bariţiu, Kogălniceanu, Bălcescu, Alecsandri, Alecu Russo, Bărnuţiu, Timotei Cipariu, Aug. Tr. Laurian, Al. Hasdeu, Iosif Vulcan ş.a. La această serie de personalităţi întemeietoare putem adăuga şi pe cei care inaugurează deja seria „specialiştilor“, precum Ion Ionescu de la Brad (care iniţiază sociologia monografică încă de la 1848), Ion Ghica sau Dionisie Pop Marţian (în gândirea economică). Multe dintre personalităţile exemplare ale „culturii eroice“ (I. H. Rădulescu, George Bariţiu, Timotei Cipariu, Aug. Tr. Laurian, Al. Hasdeu, Iosif Vulcan etc.) sunt tocmai figurile care vor domina Societatea Academică la înfiinţare (1866-1867). Înainte de a ieşi din arenă, vechea generaţie „se achită“ de o datorie pe care şi-o asumase: aceea de a pune la edificiul culturii române moderne nu numai pietrele de temelie, ci şi piatra din capul unghiului, însufleţind, încă o dată, ideea unităţii naţionale prin întemeierea Academiei, instituţie cu funcţie de centralitate a culturii româneşti moderne.3 Academia Română, ca să rămânem la acelaşi exemplu, a reprezentat un simbol al unităţii naţionale. Într-un discurs pronunţat în 1916, într-un alt moment de cumpănă şi de incandescenţă pentru destinul unităţii naţionale, Delavrancea susţinea că, întrucât Academia a adunat de la început „sub aceeaşi cupolă“ reprezentanţi ai spiritului românesc din întreaga arie locuită de români, el a văzut în ea, timp de o jumătate de veac, „imaginea virtuală a României Mari“, „simbolul premergător“ al unităţii politice. E limpede că la noi unitatea culturală a fost un ferment al unităţii politice, un simbol premergător al ei. Deşi titanismul, enciclopedismul şi profetismul naţional sunt caracteristici dominante ale întregului secol al XIX-lea, totuşi, odată ce unda paşoptismului mesianic se stinge treptat, după 1860 asistăm la o diminuare a acestui tip de personalitate intelectuală în favoarea „specialiştilor“ ce se afirmă într-un câmp restrâns al culturii, explorându-l în adâncime. Apar economişti de profesie, istorici specializaţi în raport cu anumite

2 Mircea Eliade, Introducere, la B.P.Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice (1937), citat după: Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Hasdeu, Iaşi, Editura Junimea, 1987, pp. 59-61. 983 Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984. pp. 115-250

teme şi epoci, savanţi ce explorează un domeniu particular al ştiinţelor naturale, scriitori care se specializează într-un gen anumit (proză, poezie, dramaturgie etc.) şi care nu mai au veleităţi de oameni politici. Formula de personalitate titanică se prelungeşte (vezi Hasdeu şi Eminescu), dar nu mai e dominantă. Necesităţile interioare ale culturii române impuneau acum o disociere a sferelor de activitate, a valorilor şi a sferelor culturale, idee promovată şi de Maiorescu, care a transformat-o într-un instrument eficace al faimoasei sale acţiuni critice. Dacă punem faţă în faţă cele două epoci – care se despart destul de semnificativ în intervalul 1859-1866 – putem folosi distincţia dintre „cultura eroică“ şi „cultura critică“, distincţie propusă de sociologul Ilie Bădescu, pentru a marca diferenţele de paradigmă dintre ele, dar şi continuităţile. S ă reţinem distincţiile cele mai expresive. „Cultura eroică“ domină perioada cuprinsă între 1821 şi 1866. Ea este ilustrată de o generaţie de întemeietori (de instituţii, aşezăminte culturale, societăţi, şcoli, presă, reviste, tipografii, biblioteci etc.); sunt oameni polivalenţi, „făuritori de proiecte“, care au deschis şantiere vaste, au iniţiat perspective noi, au aşezat pietre de hotar, au defrişat linii de evoluţie, au absorbit principalele teme şi idei din orizontul european, au racordat şi sincronizat cultura românească la spiritul timpului, animaţi de un patos luciferic al creaţiei, pentru a recupera decalajul istoric faţă de Apus, acumulat în secolul fanariot, pentru a „arde etapele“ evoluţiei, pentru „a înălţa“ neamul la condiţia de naţiune europeană. Această generaţie de întemeietori se raporta, spune Eliade, la mari modele culturale (Biblia, Homer, Cervantes, Shakespeare, Rafael etc.) şi era însufleţită de „un sincer sentiment de colaborare, de solidarizare în creaţie; oricine era chemat şi erau toţi aleşi («scrieţi băieţi!»), pentru că întreg poporul românesc este un popor ales (românul e viteaz, e bun, e «poet»)“. Spiritul critic, dincolo de funcţia lui organică, prezentă în orice formă de creaţie, aşa cum îl concepea Kogălniceanu, nu devenise încă un program, ca la Maiorescu, program care, pe lângă funcţia sa de salubritate şi de disociere a valorilor de nonvalori, a avut ca efect şi inhibarea unor iniţiative creatoare. „Şi ce nu putea face românul în prima jumătate a secolului XIX? Putea face un Stat (şi l-a făcut), putea să facă reforme sociale care «să înmărmurească Europa», putea să facă o nouă limbă românească. «Maimuţăreală a Europei», s-a spus mai tîrziu. Cred că e o judecată pripită; oamenii noştri voiau să întreacă Europa, ei se simţeau «zorii unei noi umanităţi», începeau o «nouă istorie»“.4 Această atitudine „mesianică“, „profetică“, dominată de „voinţa de creaţie“ istorică, pe care Eliade o elogiază ca ferment al modernizării, va fi înlocuită treptat, după epoca întemeietoare a lui Cuza, de atitudinea critică, în care tema raţionalizării instrumentale a evoluţiei spre modernitate şi tema organicităţii sociale şi istorice a acestei evoluţii („tensiunea

4 Mircea Eliade, Profetism românesc, vol. 2, Bucureşti, Editura „Roza vânturilor“, 1990, p. 168

dintre idealuri sociale şi realităţi naţionale“5) vor deveni componente ale unei ecuaţii contradictorii, ecuaţie codificată în teoria formelor fără fond. „Cultura critică“ va fi reprezentată de noua generaţie de intelectuali, pe care Maiorescu o numeşte explicit „direcţia nouă“ în cultura română, caracterizată în principal prin spiritul critic şi prin dorinţa de a realiza o modernizare de fond, de a înălţa calitativ nivelul culturii române, de a o introduce într-o relaţie competitivă cu Europa. Fără a abandona ideea-pivot a unităţii naţionale, „direcţia nouă“ înţelege să o slujească acum cu alte mijloace. Cultura noastră cunoaşte acum un proces de autonomizare a valorilor, o infuzie masivă de pozitivism, de spirit analitic şi critic. Maiorescu cere mereu „adevăr“, adică studiul faptelor, aplecare spre ştiinţele empirice, confruntare cu experienţa, competenţă, temeinicie, adecvarea criteriilor la specificul domeniului în cauză etc. El însuşi va trece, după 1880, de la planul general al criticii sociale, ce privea „formele“ ca o structură-cadru aflată în dezacord cu „fondul“, de la „critica judecătorească“, de principii, văzută de el ca o „sinteză generală în atac“, la o critică aplicată, specializată în raport cu obiectul ei, la o critică aplicată operelor individuale, din diverse sfere de activitate spirituală. Stilul profetic, ce opera cu marile simboluri naţionale, confuzia criteriilor, enciclopedismul haotic şi lipsit de aplicaţie sunt respinse cu vehemenţă. „Valoarea oricărui ideal atârnă de partea lui cea realizabilă“, afirma Maiorescu. Marile idealuri paşoptiste îşi pierd forţa de impact şi de galvanizare a conştiinţelor. Se cere acum, cu insistenţă, instrumentalizarea lor, operaţionalizarea lor practică. În locul marilor idealuri „utopice“ se impune o orientare realistă şi mai pragmatică. Antiteza lui Eminescu în „Epigonii“ între generaţia titanică („sfânte firi vizionare“, cei care „convorbeau cu idealuri“) şi generaţia contemporană lui, în care se includea („simţiri reci, harfe zdrobite“ etc.), antiteză „foarte exagerată“, zicea Maiorescu, surprinde, totuşi, o semnificativă schimbare a mentalităţilor.

Junimismul este la noi cea mai amplă mişcare culturală şi ideologică în a doua jumătate al secolului al XIX-lea. Societatea „Junimea“ ia naştere la Iaşi, în 1863, fiind întemeiată de T. Maiorescu, PP.Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti. Junimea desfăşoară o amplă activitate culturală, înfiinţează o editură, o tipografie, o revistă de mare prestigiu, Convorbiri Literare – 1867. Ea a funcţionat, totodată, ca un faimos cenaclu literar, în care s-au afirmat cei mai prestigioşi scriitori ai timpului, cenaclu în care s-au dezbătut diverse probleme teoretice ale artei, dar şi probleme referitoare la modernizarea societăţii româneşti. Junimea şi-a difuzat ideile printr-o serie de „prelecţiuni populare“ pe care membrii marcanţi ai societăţii le-au susţinut mulţi ani. Junimismul a fost influenţat de evoluţionismul englez şi de şcoala istorică germană. Junimismul este conştiinţa critică a identităţii 5 Ion Ungureanu, Idealuri sociale şi realităţi naţionale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.

naţionale şi un program de reconstrucţie a identităţii culturale în coordonate moderne. Întemeietorul acestei societăţi şi creatorul doctrinei junimiste este Titu Maiorescu (1840-1917), o personalitate reprezentativă a culturii române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. El este considerat pe bună dreptate un ctitor al culturii române moderne, un strateg al modernizării noastre culturale, un spirit clarvăzător şi un director de conştiinţă pentru multe generaţii de intelectuali români. El a impus spiritul critic în mediul cultural şi politic românesc, fiind apreciat ca reprezentantul tipic al „culturii critice“ româneşti, creatorul faimoasei teorii a „formelor fără fond“, teorie care a avut o carieră de excepţie în cultura română modernă. Maiorescu s-a format în mediul spiritual germanic, făcând studii strălucite la Viena, Berlin şi Paris. În 1859, la Giessen, în Germania, şi-a susţinut doctoratul în filozofie, cu o temă referitoare la noţiunea de „Relaţie“, lucrare pe care a şi publicat-o în limba germană. În 1860 îşi publică o altă lucrare de tinereţe, intitulată Consideraţii filozofice. În aceste lucrări, Maiorescu se arată preocupat de logică, de antropologie şi teoria cunoaşterii, fiind influenţat de Kant, Herbart, Hegel, Schopenhauer şi Feuerbach, precum şi de gânditorii evoluţionişti. Ca poziţie filosofică el oscilează între materialism şi idealism, între empirisim şi raţionalism, acceptând, de ex., ideea kantiană a formelor apriorice ale cunoaşterii umane, fără a împărtăşi însă ideea limitelor cunoaşterii, derivată din sistemul kantian. Dimpotrivă, sub influenţa tezelor evoluţioniste şi a gândirii lui Feuerbach, el susţine ideea progresului istoric al cunoaşterii şi a emancipării progresive a omului de sub dominaţia concepţiilor religioase, subliniind totodată rolul social al ştiinţei şi al gândirii filosofice. Maiorescu are o contribuţie hotărâtoare la modernizarea învăţământului filosofic în România. El a făcut un salt uriaş faţă de predecesori, ridicând la nivel european standardul învăţământului filosofic, atât în privinţa conţinutului teoretic, cât şi în privinţa stilului didactic pe care l-a impus. La Universitatea din Bucureşti a predat două cursuri importante, „Logica“ şi „Istoria filosofiei moderne“, care au avut un mare impact asupra studenţilor. Deşi n-a elaborat un sistem original de gândire, el a furnizat studenţilor modelele consacrate ale gândirii moderne, a militat pentru asimilarea ideilor şi a metodologiei ştiinţifice. Concepţia estetică. Totodată, Maiorescu este primul nostru estetician modern şi primul critic literar modern (activitatea sa în acest domeniu este îndeobşte cunoscută). Teza pe care se sprijină este de sorginte hegeliană: arta este o „manifestare sensibilă a ideii“, pe câtă vreme ştiinţa şi filosofia ne furnizează adevărul în forme conceptuale şi abstracte. Arta, ca activitate autonomă a spiritului, provocă o „emoţie impersonală“, prin care sufletul individual, eul practic şi empiric se ridică la nivelul contemplaţiei dezinteresate. Teoria sa despre artă, cu

nuanţe formaliste, va genera o ripostă din perspectiva teoriilor sociologice şi psihologice ale artei.

Teoria formelor fără fond. Fundamentul ei teoretic

Programul său de reconstrucţie a culturii române moderne are ca suport o filosofie a culturii, în care fuzionează elemente raţionaliste, evoluţioniste şi istoricist-organiciste. O încercare de a sistematiza concepţia sa asupra culturii poate reţine următoarele trei idei ca fiind centrale: • Autonomia valorilor – principiul prin care, pe urmele lui Kant, el formulează cerinţa ca fiecare domeniu al culturii să fie apreciat potrivit unor criterii specifice. Disocierea sferelor culturale va fi un principiu al acţiunii sale critice. El porneşte de la constatarea că în cultura română domină o confuzie a valorilor, dând ca exemplu exagerările Şcolii Ardelene în privinţa latinităţii limbii, exagerări care ţin de considerente politice şi patriotice. Pornind de la principiul kantian al autonomiei valorilor, el delimitează sfera esteticului de câmpul valorilor morale, utilitare şi politice, impunând pentru prima dată aceste distincţii în cultura română. Utilizând acest principiu al disocierii valorilor culturale, Maiorescu a declanşat o amplă acţiune critică, ce a dus treptat la asanarea mediului cultural şi social, la impunerea criteriilor valorice în orice tip de activitate şi de creaţie. Acţiunea sa critică a avut un rol decisiv în orientarea spiritului public şi în impunera criteriilor estetice ca norme de apreciere a producţiilor artistice. Maiorescu este şi un deschizător de drumuri în gândirea estetică românească, fiind cel dintâi critic care susţine explicit principiul autonomiei esteticului şi supremaţia criteriului estetic în aprecierea operelor literare. • A doua idee priveşte unitatea dintre cultură şi societate. După el, cultura este o componentă a vieţii sociale, o „expresie a puterii vitale“ a unei naţiuni; cultura este dependentă de structurile mentale şi economice, este legată de realitatea socială concretă, fiind rezultatul puterii creatoare a poporului. În consecinţă, cultura este alcătuită din forme care au o dimensiune universală ( ştiinţă, artă etc.), dar care sunt determinate de „fundamentul dinlăuntru“ al unei societăţi, fiind o expresie a condiţiilor istorice şi a modului de viaţă dintr-o societate. • A treia idee priveşte unitatea dintre fond şi formă în cultură şi în dezvoltarea socială. Prin noţiunea de „fond“ el înţelege sistemul activităţilor materiale şi sociale, conţinutul pe care trebuie să-l aibă o activitate specifică, dar şi zestrea culturală a unui popor, mentalităţile şi structura psihologiei colective, tradiţiile şi patrimoniul spiritual, toate asimilate şi exprimate prin comportamente practice. Prin noţiunea de „formă“ înţelege structurile instituţionale, politice şi juridice ale societăţii, sistemul de învăţământ, instituţiile culturale care organizează energiile creatoare şi asigură difuzarea şi circulaţia valorilor în societate. Teza fundamentală a lui Maiorescu este

aceea că o „evoluţie organică“ a unei societăţi presupune dezvoltarea de la fond spre forme, păstrarea unui acord funcţional între fond şi forme. În studiul său fundamental „În contra direcţiei de astăzi în cultura română“ (1868), Maiorescu descoperă o contradicţie între fond şi forme în societatea românească. El consideră că pe un fond social şi cultural nedezvoltat, mişcarea paşoptistă şi apoi grupările liberale au altoit forme instituţionale moderne, imitate din ţările occidentale, forme care nu reprezintă singure un progres real, ci unul aparent, de faţadă, deoarece aceste forme nu au un fond corespunzător la noi, adică nu sunt susţinute de o activitate corespunzătoare cu cerinţele pe care aceste forme moderne le impun. În consecinţă, el consideră c ă este necesară o armonizare a celor două componente nu prin desfiinţarea formelor occidentale odată ce au fost introduse, ci prin dezvoltarea fondului şi prin adaptarea formelor la cerinţele şi trebuinţele naţionale. În felul acesta, Maiorescu lansează faimoasa teorie a formelor fără fond care va deveni cadrul teoretic de interpretare a evoluţiei societăţii româneşti moderne. Maiorescu este adeptul unei dezvoltări organice, lente, treptate, a unei dezvoltări de la fond spre forme. Programul său şi al junimismului în general era de natură moderat conservatoare. Să menţionăm doar o afirmaţie prin care Maiorescu rezumă acest program în „voinţa de a pune fundamentul adevărat acolo unde se află astăzi numai pretenţii iluzorii“.

Dezvoltarea firească a fondului ar fi cerut timp. Însă tocmai timpul istoric ne lipseşte nouă, românilor. „Timpul dezvoltării ne este luat şi tema cea mare este de a-l înlocui prin îndoită energie“, proclamă Maiorescu, sesizând acceleraţia istoriei moderne şi decalajul nostru faţă de metropola occidentală. De aceea, ne trebuie o gestiune chibzuită a energiilor naţionale, ne trebuie clarviziune, temeinicie şi eficienţă în cultură, în economie, în politică, în administraţie, în tot ceea ce facem, spunea Maiorescu. Angajaţi în cursa unei dezvoltări accelerate şi confruntaţi în permanenţă cu „teroarea istoriei“ (cum va spune Eliade), românii „au pierdut dreptul de a comite greşeli nepedepsite“. Iată idei de o copleşitoare actualitate pentru noi, deşi au fost formulate acum o sută şi ceva de ani. Meritul epocal al criticii lui Maiorescu este acela de a fi impus un climat de exigenţă, un standard foarte înalt în faţa creatorilor, pentru a stimula construcţia unei culturi naţionale originale şi competitive, de nivel european. Intrarea în arenă a grupului junimist coincide aşadar cu o reformulare a conştiinţei de sine a culturii române, cu o nouă strategie de construcţie a modernităţii şi cu un nou mod de a aborda integrarea noastră în structurile europene ale timpului. E vorba de o „reacţie“ faţă de modelul de dezvoltare adoptat de paşoptişti şi de grupurile liberale. Junimiştii vor critica modul în care a avut loc modernizarea societăţii şi a culturii române, prin imitaţia formelor, fără a restructura fondul social, cultural şi mental. „Direcţia veche a

bărbaţilor noştri publici este mai mult îndreptată spre formele dinafară; direcţia nouă şi jună caută mai întâi de toate fundamentul dinlăuntru şi, unde nu-l are şi până când încă nu-l are, dispreţuieşte forma dinafară ca neadevărată şi nedemnă“.6 Ei nu se opun modernizării, ci modernizării formale, fără corespondent în fondul societăţii. De aici teoria „formelor fără fond“. Nu trebuie pierdută din vedere nici motivaţia politică a acestei reacţii, dar, în ceea ce priveşte planul cultural, ea a fost salutară. Criticismul junimist, declanşat de Maiorescu în termeni generali, dar şi cu aplicaţii particulare, va fi extins ulterior de Eminescu la întregul orizont al societăţii româneşti, cu un plus de fundamentare sociologică, istorică şi economică. Obiectul generic al acestei critici îl constituie „formele fără fond“, formulă magică prin care mentorul Junimii rezumă diagnoza lui socială şi anunţă un program nou de construcţie a modernităţii sub asistenţa obligatorie a spiritului critic. Formula a avut o forţă de şoc extraordinară asupra contemporanilor şi a generat una dintre cele mai rodnice şi mai aprinse confruntări de idei din cultura română modernă. Cu darul lui inegalabil de a găsi formule memorabile şi concise, care au dobândit „forma perenă a inscripţiei sau a textului de lege“ (Vianu), beneficiind de antecedentele criticiste ale lui Kogălniceanu, C. Negruzzi, A. Russo, Alecsandri şi alţii – după cum a demonstrat G. Ibrăileanu, ceea ce înseamnă că spiritul critic n-a lipsit nici în epoca „fondatorilor şi a mesianicilor“ –, Maiorescu are privilegiul de a fi conceptualizat, la un nivel teoretic de performanţă, contradicţia fundamentală a societăţii româneşti de atunci şi, de fapt, a întregii perioade de tranziţie a ariei româneşti spre modernitate. Teoria „formelor fără fond“ are o valabilitate mai largă, fiind aplicabilă tuturor societăţilor „întârziate“, periferiale, aflate în condiţia de „dezvoltare dependentă“, societăţi aflate în tranziţie spre un model realizat deja în societăţile dezvoltate. Seria „culturii critice“ va domina spiritul public până la primul război mondial, fiind o cultură de reacţie faţă de conduitele imitative şi faţă de tendinţa capitalului occidental de a împinge România într-o formulă de capitalism periferial. Acest tip de cultură se construieşte în mediul noului context ştiinţific, dominat de canonul pozitivist, care impunea recursul la fapte, la cunoaşterea realităţiilor sociale şi la refuzul construcţiilor speculative despre societate. Dar analiza „faptelor“ şi investigarea realităţilor concrete duc la cunoaşterea istoriilor particulare şi diferenţiate pe care le-au parcurs popoarele, deci a caracteristicilor şi a diferenţelor locale, implicit naţionale, infirmând ipotezele şi teoriile care explicau devenirea societăţilor prin aceleaşi categorii de factori şi mecanisme, pretins universale.

„Direcţia nouă” în căutarea acordului dintre formă şi fond

6 T. Maiorescu, Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872), în Opere, I, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, pp. 185-186.

Cultura critică românească descoperă şi teoretizează diversitatea procesului istoric de trecere spre modernitate, proces universal, pe de o parte, dar care are efecte diferite în societăţile contemporane, în funcţie de o serie de factori istorici, economici şi culturali. Tema centrală a culturii române moderne a fost tocmai sinteza dintre fondul autohton şi imperativul sincronizării cu spiritul timpului, cu formele culturii occidentale, care s-au impus hegemonic în ultimele trei secole. Iată sinteza acestor elemente în viziunea lui Maiorescu: „Noua direcţie, în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin simţământ natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional“.7 Revenind la axul nostru cronologic, anul 1866, trebuie să observăm că Maiorescu îşi cristalizează teoria tocmai în acest an, când publică lucrarea „Despre scrierea limbii române“. Intemeierea Academiei avea drept ţel major şi imediat, după cum ne spun documentele epocii, codificarea limbii, elaborarea unei gramatici şi unificarea ortografiei, problemă fierbinte atunci, generată de schimbarea alfabetului chirilic cu cel latin. Maiorescu foloseşte prilejul pentru a deschide seria atacurilor în contra vechii „direcţii“ a culturii române, combătând „rătăcirile“ „anteluptătorilor“ paşoptişti, etimologismul lui Cipariu, Laurian şi capriciile lingvistice ale lui Heliade Rădulescu. Dar aceştia sunt tocmai stâlpii Academiei! Conflictul dintre direcţia nouă şi gruparea academică este total pe terenul limbii. El se va extinde rapid pe toată suprafaţa câmpului problematic al culturii române. Deşi va fi numit în iulie 1867 ca membru al Academiei, Maiorescu va demisiona datorită faptului că se afla în dezacord de principii cu linia etimologismului şi va reveni abia în 1879, când proiectul lui de scriere, din anul 1866, va fi acceptat de Academie. Conflictul e simptomatic. Pentru Maiorescu scrierea este o formă, iar vorbirea curentă (cea populară) este fondul. Orice formă care nu are un corelativ de fond este o „fantasmagorie“, un „neadevăr“. Relaţia normală presupune ca forma să fie pusă în acord cu fondul, nu invers. Aici e miezul teoriei organice a evoluţiei, care va face o carieră glorioasă în cultura română. Împotriva etimologismului, el porneşte de la principiul fonetic, dar pe care îl limitează invocând principiul logic şi raţional, astfel încât unitatea dintre limbă şi gândire, dintre gramatică şi logică va deveni o teză ce o regăsim în toate studiile sale. Este una dintre cele mai moderne idei din concepţia lui Maiorescu, prin care el se deschide spre teoriile limbajului din secolul XX. Maiorescu apreciază că limba este un produs istoric natural, iar elementul ei definitoriu, viu, este „vorbirea“ poporului, utilizarea concretă a ei în viaţa comunităţii; cuvintele trebuie considerate nu ca semne ale lucrurilor, ci ca semne ale ideilor noastre despre lucruri. Această teză va forma osatura originală a

7 Ibidem, p. 158

tratatului său de „Logică“, din 1876, în care natura simbolică a limbii şi relaţia de semnificare, pe traseul lucruri-idee-cuvânt, revin ca principii cardinale: „Limba este focul în care reprezentările obiectelor îşi mistuie aproape toată materialitatea lor şi nu lasă decât ideea abstractă şi generală“. De la cazul limbii, Maiorescu se ridică la cel al activităţii intelectuale, al disciplinelor ştiinţifice, al formelor de creaţie, al structurilor politice şi sociale. Convingerea că forma singură, oricare ar fi ea, împrumutată sau improvizată, eventual născocită pe cale raţională, ar reprezenta un progres autentic, e o „rătăcire a judecăţii“, un „pericol“ grav, o iluzie ce ne-ar risipi puţinele energii creatoare în „lucrări de prisos“. Iar o formă fără fond era chiar Societatea Academică Română, pe care o apreciază în termeni exclusiv negativi şi fără nici o indulgenţă pentru condiţiile de fapt în care ne găseam: „Înainte chiar de a avea o umbră măcar de activitate ştiinţifică originală (fond, adică – s.n.) am făcut Societatea Academică Română (forma)...şi am falsificat ideea academiei“.103 E limpede, pentru Maiorescu şi Academia intra în registrul acelor forme fără fond, apreciate drept „producţii moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr“, deoarece nu avea fond, adică o activitate ştiinţifică „originală“, căci, am văzut, opera lui Heliade Rădulescu, Aron Pumnul, Cipariu, Laurian, Bariţiu şi alţii nu corespundea standardului cultural cu care opera Maiorescu. Ei erau directori de conştiinţă naţională, enciclopedişti, profeţi ai neamului, dar nu savanţi, nu specialişti în sensul modern, pe care-l utiliza Maiorescu. Noua direcţie luptă împotriva europenizării formale şi propune una de fond. Mitul formelor salvatoare căzuse. Acum se cerea competenţă de tip european, temeinicie, profesionalism, căci „zidirea naţionalităţii române nu se poate aşeza pe un fundament în mijlocul căruia zace neadevărul“8, iar „patriotismul nu putea fi identic cu imperfecţiunea“.9 Iată liniile unui nou program de reconstrucţie culturală, în care criteriul axiologic devine predominant. Astăzi se poate afirma că, teoria „formelor fără fond“, elaborată de Maiorescu, atât de controversată, în perioada postbelică, a răspuns, în timp, necesităţilor obiective de respingere a mediocrităţii şi a altor forme de impostură manifestate în artă.

Junimea si Convorbiri Literare au avut un rol decisiv în cultura şi literatura română. După cum este unanim recunoscut şi după cum au subliniat cei mai reprezentativi monografi şi exegeţi ai activităţii Junimii, trebuie să recunoaştem că, spiritul junimist a făcut să triumfe ideea conform căreia, în evaluarea operei de artă, este imperios necesar să primeze valoarea estetică, indiferent de ideea tematică.10

8 Ibidem, p. 1509 T. Maiorescu, Observări polemice (1869), în Opere, I, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 131.10 Al Zub,op.cit.,p.301-303

Bibliografie1- Al.Zub,”Junimea implicatii istoriografice”Editura Junimea,Iasi2- Mircea Eliade, Introducere, la B.P.Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice (1937), citat

după: Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Hasdeu, Iaşi, Editura Junimea, 19873- Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică, 1984.4- T. Maiorescu, Observări polemice (1869), în Opere, I, Bucureşti, Editura Minerva, 19785- T. Maiorescu, Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872), în Opere, I, Bucureşti, Editura

Minerva, 19786- Ion Ungureanu, Idealuri sociale şi realităţi naţionale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 19887- Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică, 1984.