Tulburările de limbaj şi stereotipia lor

1. Etiologia tulburărilor de limbaj1.1 Factori ce acţionează înainte de naştere prenatali, sunt asemănători cu cei care

determină şi alte tipuri de handicapuri1.2 Factori perinatali, naşterile grele şi prelungite cu afectarea sistemului nervos central,

naşterile precipitate, cele premature, asfixieri, hemoragii1.3 Factori postnatali

1.3.1 Cauze organicea. centrale , se referă la structuri cerebrale particulare, ele determină tulburări

de limbaj severe cec tind să afecteze atât aspecte impresive cât şi expresive ale limbajului

b. periferice , afectează dimensiunea expresivă a limbajului, traumatisme mecanice, anomalii dento-maxilo-palatile, prognatism, retrognatism, infecţii, intoxicaţii, boli ale primei copilării.

1.3.2 Cauze funcţionale, afecţiuni ale sferei senzorio-motorii cu afectarea oricărei componente a pronunţiei (inspir-expir, fonaţie şi articulaţie), dereglări ale echilibrului dintre excitaţia şi inhibiţia corticală, insuficienta dezvoltare a auzului fonematic

1.3.3 Cauze psihoneurologice, tulburări de limbaj asociate unor tulburări neurologice

1.3.4 Cauze psihosociale a. metode greşite de educaţie b. menţinerea obişnuinţelor deficitare c. imitaţia greşită d. stresul şi oboseala (balbismul, destructurarea gramaticală)

2. Clasificarea tulburărilor de limbaj- o clasificare este făcută Emil Verzea, el utilizează criteriul simptomatologic etiologic,

psihologic şi parţial lingvistic2.1 Tulburări de pronunţie sau articulaţie:

- DISLALIA- RINOLALIA- DIZARTRIE

2.2 Tulburări de ritm şi cadenţă a limbii:- BALBISM- LOGONEVROZA- TAHILALIA- BRADILALIA- AFTONGIA- Tulburări COREICE- TUMULTUS SERMONIS

2.3 Tulburări ale limbajului scris-citit- AGRAFIA şi/sau ALEXIA- DISGRAFIA şi/sau DISLEXIA

2.4 Tulburări de voce:- AFONIA- DISFONIA

1

- FONASTENIA2.5 Tulburări polimorfe ale limbii:

- ALALIA şi AFAZIA2.6 Tulburări de dezvoltare a limbii:

- RETARDUL VERBAL- MUTISMUL PSIHOGEN

2.7 Tulburări de limbă bazate pe disfuncţii psihice:- DISLOGII- JARGONOFAZII- ECOLOLALII- BRADIFAZII- în ceea ce priveşte diagnosticul tulburărilor de limbaj au semnificaţie logopedică după

vârsta de 3 ani, anterior vârstei de 3 ani tulburările sunt considerate fiziologice şi atrag atenţia doar în măsura în care există în antecedente un alt caz pe linie directă, genetică, pe tulburări de limbaj.

1. DISLALIA Tulburarea de pronunţie este cea mai frecventă, din punct de vede etiologic şi gravităţii avem:

sferică socio-psihică , la primele două se remarcă tulburări ale articulaţiei sub aspectul

formei organo-funcţională , este afectată atât forma cât şi simbolistica verbală

Este o abatere de la pronunţia standard şi constă în:- omisiuni de sunete, silabe, cuvinte- inversiunea sunetelor în cuvânt- substituirea, deformarea sau adăugarea de sunete după următoarele principii:

sunt mai frecvent afectate sunetele care presupun o modulare mai fină a aparatului fono-articulator şi avem consoana R şi familia cuvintelor siflante şi şuierătoare (S, Ş, T. Ţ)

tind să fie afectate sunetele care apar mai târziu în dezvoltarea ontogenetică a copilăriei

frecvenţa dislaliei depinde de specificul limbii materne, în limba română 20% din copiii de vârstă şcolară au dislalie procentul creşte la preşcolari.

În dislalia pură vocalele nu sunt afectate, când dislalia se asociază cu rinolalie sau disartrie apar afectări ale vocalelor

Diagnosticul de dislalie trebuie stabilit după vârsta de 3/4 ani, până atunci dislalia este fiziologică fiind datorată nedezvoltării aparatului fono-articulator şi nedezvoltării sistemelor cerebrale implicate în vorbire. Când aceste limite dispar se constată şi dispariţia dislaliei. Există şi situaţii când o dislalie fiziologică se transformă în una patologică ea devenind o deprindere greşită. În cazul în care este vorba de un băiat şi există antecedente de tulburări de vorbire în familie (mai ales tată) atunci se recomandă terapie logopedică timpurie anterior vârstei de 3/4 ani.

Terapia dislaliei cu metode corective din ale limbi nun dă rezultate pozitive.Clasificare:

- simplă/parţială/monomorfă = este afectată pronunţia unui singur sunet sau a familiei unui singur sunet

2

- generale/polimorfe = mai multe sunete- primare = apare ca handicap de sine stătător, independent- secundară = este secunda unui handicap de auz, de vedere sau alt handicap de limbaj- congenitală- dobândită- mecanică = elemente ce ţin de componentele mecanice ale pronunţiei - funcţională = mecanismele dintre excitaţie şi inhibiţie- în funcţie de sunete afectate avem:

ROTACISM – r SIGMATISM – s TETACISM – t FITACISM – f

1.1 SIGAMTISM, este o tulburare în pronunţia sunetelor siflante sau şuierătoare, pronunţia consoanei S presupune o poziţia specifică a aparatului fono-articulator. Limba este lăsată pe planşeul bucal relaxată iar vârful ei atinge uşor baza incisivilor inferiori. Spaţiul dintre dinţi care este de 1,5-2 mm iar jetul de aer se scurge concentrat şi rece.

1.1.1 INTERDENTAR, este o formă uşoară de sigmatism, denumit pelticie, vârful limbii este în spaţiul dentar şi împiedică jetul de aer şi concentrarea lui în apropierea buzelor.

1.1.2 PERIDENTAR, vârful limbii se sprijină pe dinţi, împiedică ieşirea jetului de aer şi determină vibrarea întregii cavităţi bucale şi chiar a danturii

1.1.3 ŞUIERĂTOR, vârful limbii se sprijină pe incisivii inferiori, limba are aspect de boltă şi împiedică ieşirea jetului concentrat şi rece

1.1.4 LABIODENTAR, seamănă cu cel dentar dar vibrează dinţii şi buzele1.1.5 LATERAL, poate fi dexter, sinister, bilateral, când este unilateral vârful limbii se

poziţionează fie în stânga fie pe dreapta iar jetul de aer se scurge pe colţul stâng sau drept al gurii, dacă este bilateral alternează părţile.

1.1.6 NAZAL, poziţia limbii e corectă dar jetul se scurge nazal iar persoana are un aspect fonfăit

1.1.7 STRIDEINS, în care limba este mult retrasă înapoi, în faza iniţială jetul de aer are un blocaj parţial, apoi limba revine la normal iar jetul de aer devine exploziv

1.1.8 PALATAL, limba este pe palat ceea ce determină vibrarea părţii anterioare a cavităţii bucale, când limba revine maxilarele intră în vibraţie ar jetul de aer devine exploziv.1.2 ROTACISM, vârful limbii este uşor fixat la baza incisivilor superiori, distanţa dintre dinţi este de 0,5 mm, iar jetul de aer se scurge pe vârful limbii făcându-l să vibreze de 1,3 ori.

1.2.1 INTERDENTAR, vârful limbii are tendinţe de a coborî pe incisivii inferiori şi de a intra în spaţiul interdentar, jetul de aer nu poate determina vibrarea vârfului limbii.

1.2.2. LABIAL, în loc să vibreze vârful limbii vibrează buzele şi rezultă un zgomot asemenea sforăitului de cai

1.2.3 LABIODENTAR, vârful limbii este sprijinit pe incisivii superiori dar jetul de aer determină vibrarea parţială a maxilarului, buze dinţi.

1.2.4 APICAL, vârful limbii este lipit de alveolele dentare (superioare) ceea ce dă o impresie de rezonanţă cavităţii bucale.

1.2.5 VELAR, indiferent de poziţia limbii se produce vibrarea vălului palatin iar sunetele se pierd în cavitatea bucală.

1.2.6 NAZAAL, se apropie de rinolalie1.2.7 BUCAL, limba este rigidă, aerul se scurge pe la colţurile gurii lovind obrajii care

intră în vibraţie.

3

DISLALII ASOCIATEa. Dislalia la persoana cu handicap de intelect- este un secundară , ea este determinată de handicapul de intelect, comparativ cu dislalia

persoanei cu intelect normal, dislalia persoanei cu handicap de intelect se caracterizează prin: o varietate de simptome simptomele sunt variabile inconstante

- persoanele cu handicap de intelect au o vorbire impresivă de tip infantil pe fondul unui retard intelectual şi verbal evident

- dislalia tinde să se asocieze cu alte tipuri de tulburări, cum ar fi cele de vedere şi tulburările de ritm şi fluenţă

- în funcţie de etiologie se diferenţiază o dislalie de tip central în care dislalia este determinată de tulburările a căilor centrale şi ale nucleilor implicaţi în vorbire, una periferică în care apar cauze periferice ale fenomenelor dislalice, este specifică handicapului de intelect

- în cazul persoanei cu intelect dislalia este o tulburare asociată ce implică şi alte tulburări- în forme grave dislalia se transpune la nivelul silabelor şi cuvintelor, se transpune la

nivelul limbajului scris-cititb. Dislalia la personale cu handicap de auz- este asociată şi poartă denumirea de dislalie audiogenă- caracteristicile dislaliei audiogene variază în funcţie de gradul de pierdere al auzului şi

momentul pierderii auzului- dislalia audiogenă se manifestă pe fondul unor tulburări de voce la care se adaugă

tulburări de ritm şi fluenţă- vorbirea persoanei cu deficienţe de auz capătă o rezonanţă nazală implicând şi o formă de

rinolalie- dislalia la persoana cu handicap de auz îşi are originea şi din caracteristicile diferite ale

limbajului gestual şi oral. Comunicarea prin limbajul gestual tinde să se realizeze într-o formă simultană, vorbirea orală este caracterizată de o notă accentuată de succesivitate. Chiar şi la cei cu handicap de auz demutizaţi cele 2 forme de limbaj se suprapun, iar caracteristicile lor diferite determină apariţia dislaliei.

- pe măsură ce achiziţiile cresc intensitatea fenomenului dislalic creşte în mod surprinzător, apoi, fenomenul dislalic ce caracterizează limbajul oral se transferă şi la nivelul limbajului gestual, în consecinţă apar gesturi făcute parţial, apoi pauze, este nevoie de un timp mai mare de realizare al limbajului gesticular. Sumând aceste tulburări există un decalaj între vorbirea expresivă în favoarea vorbirii impresive, de aceea persoana cu handicap de auz gândeşte uşor în limbaj intern dar expunerea ideilor într-o formă orală este dificilă, apar astfel înlocuiri de tip dislalic, de sunete, silabe, cuvinte sau omisiuni

- în ceea ce priveşte persoana cu hipoecezie fac confuzii frecvente între consoanele sonore şi surde între sunete siflante şi şuierătoare; ei tind să omită începutul sau finalul unui cuvânt mai ales atunci când cuvintele sunt lungi sau complexe, nu pot pronunţa combinaţii de diferite consoane mai ales atunci când combinaţia presupune o articulare mai fină a aparatului fonoarticulator, pot se apară dificultăţi în structura gramaticală, sunetele tind să-şi piardă sonoritatea şi persoana treptat vorbeşte în şoaptă pe măsură ce oboseşte sau este emoţionată, OLERON spune de sintaxa aglutinată, persoanele pun accentul la întâmplare, ceea ce determină schimbarea sensului frazei, multiplicarea sunetelor în cuvânt; introducerea de sunete parazite în cuvânt; introducerea de cuvinte parazite, uneori mai apar anumite forme de balbism; toate variază în funcţie de vârsta pierderii auzului, dacă este pierdut înainte de 7 ani atunci dislalia audiogenă,

4

dacă este pierdut mai târziu după ce copilul are achiziţii semnificative în limba maternă dislalia este una banală semănând foarte mult cu cea de la persoana auzitoare.

c. Dislalia la persoana cu handicap de vedere- în evaluarea dislaliei la persoanele cu handicap de vedere trebuie ţinut conte de:

imposibilitatea totală sau parţială a persoanei de a imita modelul corect de pronunţie

dobândirea limbajului este influenţată de integritatea aparatului verbo-motor şi aparatului auditiv la care se adaugă dimensiunea vizuala a acestora.

- dislalia la persoanele cu handicap de vedere este extrem de variată din punct de vedere clinic, varietatea ei fiind maximă în perioada următoare dobândirii handicapului de vedere

- în perioadele următoare dificultăţile pot fi eliminate datorită percepţiei tactile a mişcărilor aparatului fonoarticulator

- alături de percepţia tactilă se recomandă trasarea grafică a sunetelor pe hârtie, cu degetul în aer sau trasarea cu degetul pe sticlă deoarece mişcarea dezvoltă o imagine kinestezică ce suplineşte lipsa imaginii vizuale.

- Aici sunt afectate sunetele siflante şi şuierătoare, apar deformării sau omisiunii de sunete în grupurile consonatice STR, CR, MN, CTF, substituirea de silabe sau sunete cu un anumit specific R-l, C-g, F-v, S-ş, S-z, M-n, C-p, V-b,

- Adăugiri de sunete i, î

2. RINOLALIA (fomfăiala)- spre deosibire de dislalie care afectează băieţii rinolalia este frecvent întâlnită la fete

(formele sunt mai complexe)- are atât elemente comune cu dislalia cât şi elemente specifice, fapt pentru care a fost

considerată o entitate clinică distinctă 2.1 Rinolalia APERTA (deschisă)- aerul necesar emiterii sunetelor se scurge exclusiv pe cale nazală- cele mai afectate sunt M şi N şi parţial nazale D, P, C, T- are o formă organică şi una funcţională 2.2 Rinolalia CLAUZA (închisă)- aerul este ascuns pe cale bucală , sunetele fiind afectate decât în prima formă 2.2.1 Rinolalia închisă anterioară sunt blocate nările 2.2.2 rinolalia închisă posterioară în care sunt blocate nazeforingele 2.3 Rinolalia MIXTĂ- jetul de aer se scurge nazal şi bucal- voce asemănătoare cu vocea puberilor în schimbare existând şi elemente de labilitate în pronunţia sunetelor Etiologia

- cauze organice: malformaţii congenitale (despicături maxilo-valo-palatine); deviaţii de sept, polipi, amigdalite cronice

- cauze funcţionale; lipsa echilibrului între diferite procese (excitaţie-inhibiţie cerebrală, inspir-expir)

- cauze psihosociale: imitaţia deficitară, menţinerea unor obişnuinţe deficitare, atitudinea greşite ale familiei (copii răsfăţaţi)Simptomele Rinolaliei

- rinolaia este dată de o asociere între o voce particulară şi o tulburare de rezonanţă, în

5

momentul emisiei sunetului glota produce un zgomot anormal la emiterea consoanelor B, P, D, T, C, G, F, V, H, S, Ş, Z, J

- se mai produce cu un suflu nazal sau un suflu răguşit la pronunţia sunetelor sau grupuri de sunete S, Ş, F, J, C, G

- nazonarea tuturor sunetelor- rinolalia este transformarea la nivelul limbajului scris-citit, sunetele sunt afectate la

pronunţie au drept corespondent în plan scris GRAFEME MODIFICATE, apar omisiuni şi deformările unor grafeme, distanţarea exagerată a grafemelor, alungirea terminaţiei cuvântului până când acesta se contopeşte cu începutul cuvântului următor

- modificările care apar la nivelul limbajului scris pot afecta şi vocalele, deşi acestea nu sunt afectate de rinolalie

- când rinolalia este gravă şi mai ales subiectului i se atrage atenţia asupra existenţei ei apare trăirea tensionată a rinolaliei cu retragere socială, apariţia unor tulburări de comportament şi tulburări de personalitate

3. DIZARTRIA- apar fenomene de tip dislalic la care se adaugă şi alte aspecte care fac ca vorbirea să

devină confuză, neclară, disrimică, disfonică- au fost identificate cauze:

prenatale: infecţii virotice ale embrionului în primele 16 săptămâni, incompatibilitatea RH, diabetul mamei, expunerea la radiaţii, bolile psihice ale mamei, bolile somatice grave

perinatale: asfixia la naştere, prematuritatea, naşterea prelungită postnatale: stările convulsive febrile, icterul prelungit

- în formele pure s-au remarcat afectarea căilor centrale şi a nucleilor motrici care sunt implicaţi în vorbire

3.1. În funcţie de locul tulburări funcţionale3.1.1 CORTICALĂ, deficienţele sunt localizate la nivelul scoarţei cerebrale3.1.2 SUBCORTICALĂ, există tulburări ale sistemului motor piramidal şi

extrapiramidal3.1.3 CEREBELOASĂ, există tulburări ale căilor cerebeloase3.1.4 BULBARĂ, tulburări ale nucleilor motori din bulb

- la adulţi poate să apară în contextul unor accidente vasculare cerebrale AVC de tip ischemic sau hemoragic- la copii, din 100 mii naşteri, cam 96 au imaturitate motorie cerebrală care este invocată drept cauză pentru DISLAXIE şi DIZARTRIE- persoanele cu dizartrie are conservată vorbirea impresivă dar este alterată vorbirea expresivă, apar fenomenul paradoxal, persoana ştie că nu vorbeşte cum trebuie şi cu cât depune un efort de a vorbi mai bine cu atât dizartria se manifestă mai intens.- în plan intelectual aproximativ 30% dintre persoane vor prezenta o cădere în plan intelectual mergând până la retard, în plan senzorial se asociază cu o scădere a acuităţii auditive şi scăderea auzului fonematic, în plan motric tulburările dizartriei se asociază cu o motricitate tot mai deficitară în strânsă legătură cu gravitatea dizartriei, afectiv persoana trăieşte tulburarea de vorbit într-o manieră anxioasă şi în final în plan psihosocial se constată o relaţionare dificilă cu retragerea socială, cu scăderea nivelului ADL-urilor Terapia Tulburărilor de pronunţie În terapia tulburărilor de pronunţie trebuie respectate câteva principii generale:

- terapia trebuie să ţină cont de specificul limbii respective deoarece într-o anumită limbă

6

fiecare sunet presupune o poziţie specifică a aparatului fonoarticulator, în consecinţă metodele logopedice nu sunt universal valabile

- terapia trebuie să ţină cont de specificul personalităţii, de vârsta cronologică şi vârsta mentală, la vârste mici se recomandă o terapie cu un pronunţat caracter ludic, dacă mai există un alt handicap se recomandă identificarea handicapului primar care este considerat un handicap de fond

- terapia trebuie să ţină cont de simptomatologia completă şi etiologia tulburării de pronunţie, în funcţie de simptomatologie şi etiologie, la care se adaugă vârsta, se recomandă alcătuirea unor grupuri de logopezi a căror mărime variază în funcţie de gravitatea tulburărilor de pronunţie, astfel pentru cazurile grave se recomandă grupuri de 3,4 persoane, iar pentru cazurile mai uşoare de 5 persoane. În cazul unei etiologii organice (Ex: despicătura maxilo-valo-palatină) se recomandă terapie logopedică atât înainte cât şi după operaţie.

- terapia trebuie sa tina cont de simptomatologia adăugată tulburărilor de pronunţie, astfel se are în vedere diagnosticarea unor deficienţe motrice şi deficienţe de auz fonematic deoarece aceste 2 entităţi au fost asociate mai frecvent cu tulburări de pronunţie.

- Terapia se modifică dacă există şi alte tulburări de limbaj adăugate tulburărilor de pronunţie, ne gândim la o tulburare de voce. Atunci când ambele tulburări de limbaj sunt grave se recomandă abordarea lor succesivă fiind abordată mai întâi tulburări de pronunţie şi apoi cealaltă tulburare. Când nu este grav se recomandă abordarea lor în paralel.

- Terapia trebuie să ţină cont de vârsta persoanei şi de momentul la care ea trebuie să înceapă, o tulburare de pronunţie apărută la vârsta de 3,5 ani -4 ani este considerată fiziologică şi nu se recomandă intervenţia logopedică, dacă în antecedentele acelui copil există cauze organice sau condiţii nefavorabile dezvoltării limbajului se recomandă intervenţia logopedică timpurie. Metodele de terapie au fost clasificate în 2 categorii:

a. Metodele de ordin general, aplicate în toate tulburările de limbaj, ele contribuie într-o manieră indirectă la corectarea tulburărilor de limbaj prin pregătirea individului din punct de vedere biologic, psihologic, social, pentru o recepţionare mai buna a metodelor specifice:

a.1. Gimnastica şi miogimnastica aparatului fonoarticulator, procedee de dezvoltării a mobilităţii faciale. Ca mijloace se utilizează orice formă de mişcare de tipul gimnastică aerobică, dans-terapie, pentru copii se recomandă accentuarea formei ludice. Se recomandă utilizarea mersului în timpul pronunţiei fiind citate rezultate foarte bune pentru DIZARTRII.

a.2. Dezvoltarea capacităţilor respiratorii şi a echilibrului dintre inspir şi expir, persoanele cu tulburări de pronunţie au o capacitate respiratorie scăzut, volum pulmonar mic, preiau tipul de respiraţie specific sexului opus, tendinţa de a vorbi în expir, persoana oboseşte şi emite sunete într-o manieră incorectă. Pentru creşterea capacităţii pulmonare se recomandă suflarea în spirometru (fără a efectua acest lucru cu cineva care a avut pleurezie), folosim trompete, jucării suflătoare. a.3. Dezvoltarea auzului fonematic, exerciţii au drept scop facilitarea diferenţierii fonematice şi se recomandă folosirea de paronime şi sinonime, exerciţii de tipul „ghici cine te-a strigat; Telefonul fără fir”, utilizarea unor înregistrări cu zgomote din natură, zgomote de diverse animale după care se trece la înregistrarea cu poveşti, în cazul în care copilul ştie să scrie se recomandă analiza propriilor povestioare scris şi sublinierea lor cu roşu, albastru a sunetelor pentru care există dificultăţi în pronunţie, jucarea de piese de teatru a.4. Înlăturarea negativismului faţă de activitate în mode general şi faţă de vorbire în mod particular, dezvoltarea unor trăsături de personalitate, dezvoltarea unor comportamente armonioase, maturizarea emoţională şi elemente legate de dezvoltarea eu-lui, dezvoltarea imaginii de sine pozitive.

7

b. Metode de ordin specific, specifice fiecărei categorii- sunt un specific logopedic aparte- aceste metode se bazează pe o metodă analitico-sintetică cu următoarea desfăşurare:

* se identifică sunetele vulnerabile* se face corecţia fiecărui sunet în parte într-o manieră izolată apoi sunetul problematic

este introdus în cuvinte la începutul, mijlocul sau finalul cuvântului.* în cazul în care se lucrează cu copii mai mari sau adulţi , dezvoltaţi în plan intelectual,

corectarea sunetului se face direct în cuvânt atunci când tulburarea este accentuată, după corecţia sunetului izolat se recomandă o perioadă de tranziţie în care se utilizează mono şi bisilabice în care sunetul problematic este urmat de o vocală sau de o consoană uşor de pronunţat- subiectul trebuie ajutat să conştientizeze poziţia corectă a aparatului fono-articulator în timpul emiterii sunetului se folosesc oglinzi sau aparatură electrică- atunci când persoanele nu prezintă handicapuri senzoriale, au un IQ bun şi sunt de vârstă şcolară mică şi prezintă forme uşoare de tulburări de pronunţie (dislalii uşoare) atunci corectarea sunetelor se face simultan;- dacă tulburarea polimorfă include pe lângă rotacism şi sigmatism şi orice altceva atunci atenţia terapeutului se îndreaptă doar pe rotacism şi sigmatism deoarece celelalte sunete se corectează de la sine;- când sunetele presupun vibrarea aparatului fono-articulator se recomandă metode bazate pe bio-feedback, sau metode bazate pe propria kinestezie. Relaţia dintre kinestezie şi tulburarea de vorbire este una acceptată chiar dacă nu a fost explicată. Punctul comun pare să vizeze ariile cerebrale motorii în care elementele legate de kinestezie (generale şi specifice) şi cele legate de analizatorul verbo-motor, sunt strâns legate.- percepţia cu degetul a vibraţiilor corzilor vocale ale terapeutului- se recomandă utilizarea activităţilor de mers, cu cât persoana are o motricitate mai bună cu atât şansa de recuperare a tulburării creşte.- poziţiile corecte ale sunetelor, se recomandă exerciţii în care se pleacă de la poziţiile corecte. Ex: pentru „R” imiterea stării de frig, poziţia corectă a sunetului este obţinută dintr-o poziţie asemănătoare R-(D, T) S-(J, Z)- se recomandă alternarea sunetului ce se doreşte corectat cu alte surse- se utilizează cuvinte „cos pe dos”; „crapă piatra…etc”

2.2.Tulburări de ritm şi fluenţă2.2.1 BALBISM2.2.2. LOGONEVROZA2.2.3. AFTONGIA2.3.4. TAHILALIA BRADILALIA2.3.5. TUMULTUS SERMONIS- ele depind de mai multe variabile:

* vârsta= frecvenţa maximă de apariţie a balbismului este în jurul a 2 ani, atunci când copilul prezintă o capacitate intelectivă mai mare decât capacitatea de verbalizare, gândeşte mai repede decât vorbeşte, aici este fiziologia, dar prin stabilizare se transformă într-o tulburare, această transformare se datorează unor factori ce ţin de persoană (imaturitate emoţională, discrepanţa mare între capacitatea intelectivă şi cea verbală) dar ţine şi de mediu, atitudinea greşită a familiei care prin atenţionări repetate fixează tulburarea.

* sexul= frecvenţa de apariţie, TRF-urile sunt mai frecvente la băieţi

8

*dezvoltarea psihică= a fost demonstrată experimental o corelaţie pozitivă între nivelul intelectiv şi capacitatea de vorbire, o situaţie particulară se înregistrează la cei cu nivel intelectual foarte mare

*factori de persoană= tipul de temperament şi maturitatea emoţională *factorii de climă

2.2.1 Balbismul, reprezintă o dificultate atât în planul vorbirii cât şi în alte planuri, personalitate, comportament şi planul fiziologic (modificări vegetative). Preocupările pentru cercetarea balbismului sunt vechi (Platon şi Demostene). Mai apoi se trecce printr-o epocă tristă privind TRF-urile. Prin 1819 apar primele lucrări referitoare la balbism.

2.2.1.1 FORMA CLONICĂ (primară)- apare datorită contracţiilor musculare de scurtă durată cu introducerea de sunete sau cuvinte suplimentare ceea cee determină repetarea sunetelor sau cuvintelor de 2,3 ori (clonii)

2.2.1.2 FORMA TONICĂ- se datorează producerii unui spasm muscular de lungă durată la nivel respirator fornator (fono-articulator), spasmul împiedică emiterea sunetului după care acest lucru se produce într-o manieră explozivă, în formele grave este acompaniat de expulsia unor stropi de salivă

2.2.1.3.MIXTĂ2.2.1.3.1 CLONOTONICĂ2.2.1.3.2 TONICOCLONICĂ

2.2.2 LOGONEVROZA (teama de a vorbi în public)- poate să apară sub 2 forme, o primă formă precedată de balbism, anturajul sau aparţinătorii fixează balbismul prin comportament de sancţionare, persoana dezvoltă în timp logonevroză care agravată se poate transforma într-o logofobie.- altă formă este cea în care apare direct fără a fo precedată de balbism, aceasta este mai frecventă la adolescenţi şi tineri, corelată cu o nevoie înaltă de stimă şi statut.2.2.3 AFTINGIA- apare atunci când vorbirea este împiedicată de un spasm tonic (de lungă durată) la nivelul musculaturii limbii, poate avea o cauză neurologică, fie una afectivă fiind un mecanism de somatizare.2.2.4 TAHILALIA şi BRADILALIA- un ritm foarte rapid sau lent, se vorbeşte de lipsa unui echilibru între procesele de excitaţie şi inhibiţie corticală- pot să apară în următoarele circumstanţe:

* fiziologică, într-un anumit tablou temperamental* psihiatrice, isterii şi PMD se vorbeşte rapid, depresii, schizofrenicii sunt

Bradilalici* somatice, tulburări neurologice (parkinson), tulburări endocrine (tiroidiene)

2.2.5. TUMULTUS SERMONIS- este un TRF (tulburare de ritm şi fluenţă) peste care se suprapune fie fenomene caracteristice handicapului de intelect, fie elemente de afectare a motricităţii generale.

Teorii explicative ale TRF-urilora. Teorii ereditare - TRF-urile sunt cauzate de o anumită caracteristică nervoasă transmisă ereditar

9

b. Teoria centrală - TRF-urile sunt determinate de modificări de ordin central care afectează şi posibilitatea

asociaţiilor verbale, în consecinţă persoana va avea tendinţa de a repeta sunete, silabe, cuvinte.c. Tulburări ce leagă TRF cu retardul verbal - ele afirmă că persoanele cu TRF au şi întârzieri în achiziţia limbajului şi ca urmare TRF –

ul este o expresie a retardului verbald. Teorii ce afirmă ce TRF-ul este o nevroză ca oricare altae. Teoria reflexologică - afirmă că vorbirea trebuie considerată un lanţ de reflexe şi că perturbarea unei verigi din

lanţ determină perturbarea funcţionalizării lanţului ca întreg. Dincolo de aceste teorii cauzele TRF-urilor sunt:

- stările psihice sau situaţiile de viaţă caracterizate prin emoţii intense (tineri sau adolescenţi) indiferent dacă există sau nu antecedente de TRF

- balbismul fiziologic, decalaj dintre capacitatea intelectivă şi ceea de verbalizare- imitaţia deficitară, menţinerea unor obişnuinţe deficitare- cauzele organice se referă la leziuni sau modificări ale aparatului fonoarticulator- persoana are dificultăţi pentru anumite sunete: sunete explozive care încep cu P, B, D fie

cuvinte de legătură, fie cuvinte utilizate mai rar, fie cuvinte lungi sau complexe- TRF-urile sunt analizate având în vedere 4 criterii de deschidere:

cel fonoarticulator nivelul PROZODIC respirator comportamental

Balbism clonic şi logonevrozăa. fonoarticulator= sunete, silabe, cuvinte la copil între 1 şi 3 ori, la adult 1 şi 5 ori, apare un

fenomen de perseverare care are tendinţa de a se extinde de la nivel verbal până la nivel acţional

b. prozodic= sunt afectate ritmul şi intenţia vorbirii cu variaţii mari la nivelul pauzelor, ele sunt mai accentuate în situaţii cu emoţii intense

c. respirator= se constată inversiunea tipului de respiraţie specific sexului, apare tendinţa de adaptare a respiraţiei sexului opus, cu dificultăţi de respiraţie în inspir

d. comportamental= stări anxioase cu elemente de agresivitate şi autoagresivitate cu retragere şi izolare socialăBalbism tonic

a. fonoarticulator= din cauza spasmului muscular de lungă durată apare fragmentarea cuvintelor şi propoziţiilor, fenomen ce creşte în intensitate în raport cu logofobia şi complexitatea vorbirii

b. prozodic= apar modificări asemănătoare celui clonic dar pauzele în vorbire sunt mai rare dar cu o durată mai mare

c. respirator= balbismul tonic are dificultăţi respiratorii discreted. comportamental= sunt citate des crize de furie- în ambele forme tulburarea se poate transpune la nivelul limbajului scris-citit (mai ales

tonic)- le nivel citit persoana are mişcări de buze la început, înlocuiri de cuvinte asemănătoare

acustic, omisiuni de cuvinte, sărire de rânduri, repetarea rândului citit, adăugare de cuvinte

10

- la nivel scris apar agramatisme, caracterul infantil al compunerilor, texte lacunare, nu au elemente de introducere şi final, capacitatea scăzută de organizare optică a spaţiului scris cu utilizarea de cuvinte cu sens confuz, cu repetarea de cuvinte sau propoziţii, contopiri de cuvinte, fenomene de tip disgrafic.

Terapia TRF-urilor- elementele utilizate în terapie au un caracter pregnant de universalitate, este singura

tulburare în care poţi utiliza metodele altor limbi- TRF-ul este una dintre cele mai rezistente tulburări de vorbire, în contextul menţinerii

factorilor etiologici în ciuda oricărei terapii 1/3 din tulburări sunt corectate, 1/3 se corectează dar vor recidiva, 1/3 se agravează.

- Este considerată una complexă, cu mai multe dimensiuni în sensul că ele trebuie să aibă drept obiectiv îndreptarea tulburării de vorbire şi dezvoltarea armonioasă a structurii de personalitate

- De cele mai multe ori se recomandă asocierea dintre o terapie logopedică şi un tratament medicamentos, aceste medicamente sunt sedative şi tranchilizante, sau mai sunt FORTIFIANTE

- Terapia se recomandă ca relaţia să fie terapeut-client cu elemente de facilitare a transferului terapeutic

- Relaţia să fie calmă şi agreabilă care să meargă pe un model parental- Mediu indicator de relaxare (mobilier adaptat, lumină, căldură)- Folosirea practicii negative, adică să-şi propună să se bâlbâie- Procedeul motricităţii, îi cerem să mestece gumă- Vorbirea pe un fond muzical sau şoaptă- Utilizarea jocurilor curative logopedice, sunt aplicate în 2 ipostaze, proiectarea pe ecran a

unui peisaj care reuşeşte să-l liniştească pe subiect şi interpretarea de către grupele de logopaţi a unor roluri din diverse opere literare sau viaţa personală

Terapia balbismului- a altă abordare terapeutică face distincţia între o terapie cauzală recomandată mai ales în

cazul adulţilor şi o terapie simptomatologică care este recomandată în cazul copiilor- indiferent de tipul de terapie sunt recunoscute mai multe tipuri de exerciţii- exerciţii de respiraţie - exerciţii de vorbire , folosind silabe sau cuvinte critice- exerciţii de pronunţie a unor sunete critice- exerciţii de vorbire vorbirea în ecou, sau îi înregistrăm vocea apoi o redăm - exerciţii de vorbire asociată cu elemente motrice, vorbirea cu urmărirea vizuală a unui

metronom- exerciţii de vorbire cu flexie-extesnie cu o pară de cauciuc - asocierea vorbirii cu mişcări ritmice de braţe

2.4. Tulburări de voce2.4.1. Vocea răguşită- o afecţiune temporară ce poate deveni cronică a vocii ce afectează expresivitatea muzicală şi intensitatea vocii2.4.2 Vocea şuierată- o tulburare de voce în care se amplifică caracterul cronic al răguşelii, se ajunge într-un final la o mutaţie patologică a vocii cu un aspect disgraţios fundamental pe dificultăţi respiratorii

11

2.4.3 Fonastenia- oboseala vocii este o modificare profesională la profesori, cântăreţi, este mai frecventă la femei decât la bărbaţi. Aceasta mai apare în isterie, ca să facem diferenţierea între una datorată oboselii şi una din isterie, se foloseşte un instrument. Mai apare la vârste preşcolare din cauza insuficientei dezvoltări a corzilor vocale, este asociată cu dereglări în plan funcţional.2.4.4 Disfonia- este o tulburare parţială a vocii determinată de tulburări ale muşchilor laringelui şi a corzilor vocale, vocea este slabă, spartă, uneori şuierată, se deosebeşte de cea şuierată prin scăderea treptată a intensităţii vocii.2.4.5 Afonia- pierderea vocii totală sau parţială, în episoadele de afonie corzile vocale nu mai vibrează deloc din cauza unor procese inflamatorii, mai apare în nevroze, paralizii. Etiologia tulburărilor de voce

- noduli la nivelul corzilor vocale, formaţiuni maligne sau benigne, au formă rotundă sau piramidală, înşirate pe o parte sau cealaltă a corzilor vocale, etiologia este variată, suprasolicitarea profesională la care se adaugă fumatul, inhalarea unor substanţe toxice, persoana care lucrează în spaţii cu variaţi termice şi de umiditate mari, utilizarea de droguri inhalante

- asimetrii ale laringelui care sunt corelate cu asimetrii ale feţei şi cu asimetrii corporale şi posturale

- vârsta persoanei, în preşcolaritate, schimbarea vocii în pubertate (apar la fete cât şi la băieţidar sunt mai vizibile în cazul băieţilor, în mod normal băieţii puberi au un registru vocal extrem de larg şi contradictoriu în care se amestecă vocea prepubertară cu cea pubertară de bărbat în devenire. Când tulburarea de voce se prelungeşte se instalează vocea eunucoidală , în care predomină falsetul şi vorbirea infantilă, falsetul apare in momentul in care laringele suferă o dezvoltare prea rapida, care face posibilă emisia vocală subţire alternată cu sunete grave, joase care-l influenţează negativ pe puber. Vocea eunucoidală se deosebeşte de vocea eunucilor care în absenţa cantităţii corespunzătoare de tostesteron determină involuţia laringelui şi o voce răguşită şi subţire).

- În cazul în care tulburările apar după 15/16 ani este asociată cu o dereglare psihică, la femei dereglările de voce apar:

pubertăţii , aici tulburările se referă la tonalitatea vocii dar şi la muzicalitatea şi intensitatea vocii

utilizarea anticoncepţionalelor , se recomandă neutilizarea progesteronului în cazul naşterii unei fetiţe.

Activitatea hormonală anormală cu tulburări de voce - se raportează tulburări de voce la orice handicap de intelect, handicap de auz (ei au o voce

aspră, răguşită, fără muzicalitate cu variaţii de intensitate), al handicapul neuromotor.- Sunt tulburări de voce legate + tulburări psihiatrice se numesc tulburări de voce

psihogenice, în isterii, nevroză, fobii, logonevroză.Terapia tulburărilor de voce

- este o terapie organo-funcţională care se adresează eventualelor cauze organice ce au determinat tulburările de voce, se recomandă repaus total sau intervenţii chirurgicale pentru afecţiunile tumorale, inhalaţii cu diverse uleiuri volatine.

- Se recomandă terapie logopedică în care persoana să vorbească în şoaptă şi să-şi controleze emisia vocală

- Se recomandă psihoterapie, s-a constatat existenţa unor corelaţii inverse între calitatea imaginii de sine şi calitatea vocii.

12

- Pe anxietate socială se poate dezvolta o tulburare de voce2.5. Tulburările de simbolizare- incapacitatea persoanei de a achiziţiona, reţine şi reproduce concepte în relaţie cu vorbirea - din punct de vedere etiologic tulburările de simbolizare au fost asociate cu modificări anatomo-funcţionale în zonele integrative ale creierului- ala apar mai mult la bătrâni, în special, datorită leziunile vascular cerebrale.- se caracterizează prin:

* frecvente lapsus-uri psihologice cu elemente de perseverare în plan verbal şi acţional

tulburările de simbolizare se deosebesc de afazie sau surditate prin maniera mai rezervată prin care reacţionează la un demers terapeutic.

- ca elemente de identificare, apar elemente asemănătoare agrafiei dar şi elemente caracteristice disgrafiilor.

- Apar confuzii de tipul „b-d; p-q; un-nun; cap-pac”- Simptomatologia caracteristică tulburărilor de simbolizare nun trebuie confundată cu cea

care acompaniază astenia sau tulburările depresive.2.6. Tulburările limbajului scris-citit 2.6.1 Totale:

* agrafie * alexie 2.6.2 Parţiale: * disgrafie * dislexie (cele 2 formând dislexodisgrafia)- dislexodisgrafia este o tulburare manifestată în achiziţia scris citit în ciuda unei instruiri convenţionale, a unei inteligenţe adecvate şi factori socio-culturali oportuni.- dislexodisgrafia la copii se caracterizează prin:

* existenţa unei dificultăţi în achiziţia scris-cititului care poate fi diagnosticată diferit, dacă el are intelect normal diagnosticul de disgrafie se poate pune încă din grădiniţă când se constată dificultăţi în activităţile paragrafice sau se poate pune acest diagnostic în şcoală, dar nu mai devreme de sfârşitul clasei I sau în prima jumătate a clasei a II-a.

confuzii constante şi repetate între formele asemănătoare acustic, între sunete şi grafemele lor Inversiuni, adăugiri, omisiuni de litere şi grafeme, cuvinte şi propoziţii Dificultăţi în combinarea cuvintelor şi propoziţiilor şi frazelor Scris cu grade diferite de ilizibilitate Grafeme inegale ca formă şi mărime Plasarea defectuoasă în spaţiul paginii Text lacunar, neorganizat şi uneori ilogic

- din punct de vedere al gradului de cunoaştere au fost identificate 4 grupuri de logopaţi persoane care nu-şi dau seama de prezenţa dislexodisgrafiei nici la ei nici la alţii persoane care identifică dislexodisgrafia la alţii dar nu la ei persoane care realizează că au dislexodisgrafie dar nu o pot elimina persoane care trăiesc într-o manieră dramatică tulburarea lor şi cu cât vor s-o

elimine cu atât se întăreşte Dislexodisgrafia la personale cu intelect normal:

13

a. specifică sau prorpiu-zisă , incapacitatea paradoxală de a-şi forma abilităţi de scris citit datorită dificultăţilor de a lega fonemele de grafeme

b. de evoluţie sau de dezvoltare ,este determinată de o cauză genetică, se asociază de regulă cu structuri de personalitate deosebite, mai mult personalităţi marcante, este caracterizată de următoare simptome: fenomene disgrafice, omisiuni, inversiuni, substituiri confuzii, adăugiri de sunete, silabe, cuvinte, propoziţii

c. spaţială , se caracterizează prin modificări de tipul scris-citit în diagonală, dificultăţi la separarea cuvintelor în silabe, scrierea ondulată, creşterea gradului de imprecizie în scris

d. pură , apar toate fenomenele de la celelalte forme, mulţi autori o neagă ca şi entitate clinică, ea apare şi în contextul afoniei şi alaliei

e. motrică , forma care apare în cazul unei tulburări de motricitate, tulburarea afectează scrisul care este ilizibil, neglijent, neregulat, uneori tremurător, alteori rigid

f. lineară , se referă la incapacitatea persoanei de a trece la rândul următor, sau el sare în spaţii sau rânduri.

Tipurile de scris în dislexodisgrafie:- persoanele cu dislexodisgrafie pot fi împărţite în:

grupa rigizilor , în scris înclinat spre dreapta, colţuros, înghesuit, îngust datorită rigidităţii

grupa astenicilor , scrisul este cu dimensiuni neregulate, neglijent, lăbărţat şi lent grupa impulsivilor , traseul este rapid, precipitat, fără organizare şi fermitate, cu o

proastă organizare a spaţiului paginii grupa celor neîndemânatici , scrisul este distrofic, cu multe retuşuri, cu o slabă

calitate a traseului grafic, o lipsă de organizare în spaţiul paginii grupa celor ce scriu încet dar precis , este îngrijit, ordonat, cu respectarea traseului

paginii, datorită vitezei mici rămân în urmă, iar încordarea excesivă şi efortul depus determină alterarea scrisului care devine tremurător sau ascuţit, sau lăbărţat.

Caracteristici ale dislexodisgrafiei la persoanele cu intelect normal în contextul limbii române

- scris-cititul este încet, lent, scris în „stacotto”- aceste persoane dezvoltă repulsie pentru activităţile de învăţare în general şi pentru

activităţile de scris citit- dezvoltă preferinţe pentru disciplina l acare scriu mai puţin (gramatică, matematică,

muzică)- dislexodisgrafia afectează literele în timp ce scrierea şi citirea cifrelor se realizează într-o

formă mult mai bună, de mult ori aceste caracteristici ale dislexodisgrafiei sunt în mod eronat atribuite unor diferenţe temperamentale sau atribuite retardului mental

- în ceea ce priveşte scrisul, Verza îl descrie ca fiind mărunt, puchinos cu grafeme înghesuite şi inegale, cu depăşirea spaţiului liniar, în mod caracteristic se afirmă că dislexodisgrafia este asociată cu stângăcia cu ambidextria

- dislexodisgrafia se asociază cu dificultatea de a corela complexul sonor cu simbolul grafic, există dificultăţi în a înţelege semnificaţia celor scris-citite, aceste persoane nu citesc cuvintele ca un întreg, fie omit prima parte sau ultima, fie le percep toate elementele cuvântului dar au dificultăţi în realizarea sintezei cuvântului.

- Unii dislexodisgrafici au o centrare exclusivă pe forma grafemului şi de multe ori ghicesc decât citesc cuvintele, omit foneme şi cuvinte din text, ceea ce face dificilă înţelegerea textului,

- De multe ori la începutul rândului de citit prezintă mişcări de buze fără sunet, asociate cu

14

anumite ticuri motorii, în scris apare o alungire exagerată a buclelor, a liniilor de legătură, şi apare scris-cititul în oglindă.

- dificultatea respectării regulilor gramaticale şi exigenţelor caligrafice ale grafemelor; persoana îţi elaborează strategii de a ocoli acele cuvinte critice sau de a le înlocui cu altele pe care ştie că nu le greşeşte

- modificări concrete; omisiuni de litere sau cuvinte (este mai accentuată la persoanele cu tulburări de pronunţie), de multe ori omisiunile se constată la cuvintele mai lungi sau propoziţiilor mai lungi; adăugiri de grafeme şi cuvinte, ele pot să apară la începutul, jumătatea sau finalul cuvintelor, apar mai ales la formele de plural, se asociază dereglărilor percepţiei şi atenţiei, cu dereglări ale echilibrului între excitaţie şi inhibiţie; substituirea de litere, grafeme, cuvinte pe modelul asemănării optice „d-b-p; u-n; m-n;” sau pe principiul asemănării acustice „f-v;b-p; ce-ge”; contopiri şi comprimări de cuvinte, nerespectarea spaţiului paginii, sărind rânduri şi suprapunerea lor, scris-cititul ca-n oglindă sau scris servil. Dislexodisgrafiala persoanele cu handicap de vedere

- omisiuni de litere şi grafeme caracteristice ce este mai accentuată spre finalul paginii datorită oboselii

- omisiuni de cuvinte, propoziţii, această modificare se explică prin faptul că nevăzătorii au o capacitate de transpunere grafică redusă comparativ cu desfăşurarea ideilor sau a sistemului ideativ, dislexodisgrafia este mai intensă la nevăzătorii bine dezvoltaţi intelectual

- apar contopiri de cuvinte care sunt evidente la dictări datorită aspectelor de perseverare şi neatenţiei

- substituiri de grafeme de tip „u-ă; i-e; o-u; p-m; l-r”- deformări ale cuvintelor, au tendinţa să scrie la plural, adăugiri de grafeme şi cuvinte, mai

ales la finalul cuvintelor atunci când cuvântul următor începe cu acel grafem- rânduri libere sau suprapuse datorită unei activităţi defectuoase a mâinii de control- nesiguranţa în scriere; text zdrenţuit, târăşte punctatorul şi zgârie cutia, nu adoptă poziţia

necesară scrierii- textul este incoerent şi neorganizat

Dislexodisgrafia la persoanle cu handicap de intelect- în ceea ce priveşte achiziţia scris-cititului este întâlnită la debilul mintal pentru că această

formă de handicap de intelect prezintă agrafie şi alexie- dintre cei cu debilitate 60-80% au dislexodisgrafie - modificările sunt asemănătoare cu cele din dislexodisgrafia de la persoanele cu IQ normal

şi s-a pus întrebarea dacă dislexodisgrafia este un handicap normal sau un handicap secundar handicapului de intelect, cele mai multe studii artă că dislexodisgrafia trebuie considerată ca un handicap secundar Dislexodisgrafia în bolile psihice

- au forme variate care depind de tipul de boală şi de personalitatea de dinaintea debutului bolii, în forma profundă se ajunge la agrafie şi se ajunge la bizaritate

- la cei cu tulburări de personalitate este discretă şi conştientizată, tinde să dezvolte depresie reactivă faţă de acest aspect

- în psihoze pot să apară scrisul cu aspectul de mâzgăleală, scrisul infantil, scris-cititul în oglindă

- disgrafiile cele mai dramatice sunt în ideaţia delirantă de posesie, convingerea că este posedat

15

http://tulburaridelimbaj.blogspot.ro/2011_10_01_archive.html

Intrebari frecvente    Am creat acest blog pentru a veni in ajutor cu informatii utile, care sa raspunda unor intrebari referitoare la acest domeniu de activitate. 

-> De ce sa-mi duc copilul la logoped?            Pentru ca singur nu are cum sa se corecteze. E greu pentru el sa constientizeze singur care e pozitia corecta, exacta de pronuntie a sunetelor pe care le omite sau deformeaza sau ce ritm ar trebui sa aiba in vorbire pentru a se face inteles de catre ceilalti. Uneori e insuficient faptul ca ii oferiti un model verbal corect. Terapia logopedica presupune parcurgerea mai multor etape la nivelul fiecarei sedinte, etape la nivelul carora se fac exercitii de motricitate faciala, linguala, exercitii de respiratie, exercitii de suflat si abia apoi exercitii specifice tulburarii pe care o are copilul. La prescolar, cele mai frecvente tulburari sunt cele de pronuntie si cele de ritm si fluenta.

-> Care este varsta cea mai potrivita pentru interventie?           In cazul in care copilul deformeaza sunete sau le omite, varsta cea mai potrivita pentru interventie este cea de 4-5 ani. Pana atunci limbajul copilului ar trebui sa fie deja structurat. In cazul in care copilul are si alte probleme (sindrom Down, autism, deficiente auditive) care influenteaza negativ dezvoltarea limbajului sau nu are alte probleme medicale depistate, dar totusi nu vorbeste sau vorbeste putin, se recomanda a se interveni logopedic mai devreme de varsta mentionata anterior.

-> Cat dureaza un demers de terapie logopedica?         Un demers terapeutic poate dura de la cateva luni pana la 1-2 ani, in functie de diagnosticul logopedic, dar si de ritmul de evolutie al fiecarui copil in parte. Conteaza foarte mult motivatia copilului, dorinta lui de a se corecta, precum si aportul parintilor, care zilnic ar trebui sa exerseze cu copilul diverse exercitii recomandate de logoped.

-> Care sunt etapele pe care un asemenea demers le urmareste?                La nivelul fiecarei sedinte de logopedie, logopedul desfasoare impreuna cu copilul diverse exercitii pentru dezvoltarea motricitatii generale si specifice, a organelor implicate in vorbire (limba, obraji), exercitii de respiratie, exercitii de

16

suflat si apoi activitati specifice tipului de tulburare existent. In cazul tulburarilor de pronuntie (dislalii) care sunt cele mai frecvente la prescolar, se urmareste in principal, obtinerea izolata a sunetului pe care copilul nu il spune, apoi integrarea lui in silabe, in cuvinte (in toate pozitiile - initial, median, final), in propozitii si in contexte verbale cat mai variate.

-> Care e rolul parintelui in acest proces?            Parintele este coparticipant la acest proces de dezvoltare a vorbirii sau de corectare a vorbirii gresite. El poate exersa acasa cu copilul diverse activitati recomandate de logoped, fise de lucru sau pur si simplu sa-i atraga atentia copilului cu privire la pronuntia lui (in cazul in care diagnosticul este unul de dislalie - tulburare de pronuntie). Este important ca parintele sa nu-i atraga atentia in contexte sociale in care copilul este inconjurat de alti copii, ci sa faca acest lucru acasa, in mediu familial. Astfel, copilul se va simti securizat si va coopera mult mai bine. In cazul in care acordati macar cateva minute zilnic acestor exercitii, progresele in corectare se vor vedea mult mai rapid decat daca v-ati baza exclusiv pe sedintele terapeutice care se desfasoara, de regula, o data sau de doua ori pe saptamana. E totusi, foarte putin, comparativ cu timpul pe care il petreceti dvs cu copilul dvs.

-> Care este frecventa cu care se desfasoara sedintele de logopedie?            Aceasta se stabileste de comun acord, in functie de diagnostic, dar si de dorinta parintilor. In general, recomand 2 sedinte/saptamana, tocmai pentru ca demersul terapeutic sa aiba constanta si continuitate. Este foarte important ca exercitiul sa se realizeze sistematic, cu cat mai putine pauze, pentru ca noile deprinderi sa se poata consolida mai temeinic, dar si intr-un timp mai scurt.   

-> Cat dureaza o sedinta de logopedie?         In general, o sedinta de logopedie dureaza pana la 40-45 minute. Este un timp care se stabileste in functie de capacitatea de concentrare a atentiei copiilor, dar si in functie de specificul tulburarii.

-> Care sunt principalele tulburari de limbaj?             Tulburarile de limbaj se clasifica in: tulburari de pronuntie: dislalii, rinolalii, disartrii; tulburari de ritm si fluenta: balbaiala, logonevroza, tumultus sermonis, tahilalia, bradilalia, aftongia si tulburarile coreice; tulburari ale vocii: afonia, disfonia, fonastenia, tulburari de mutatie ale vocii; tulburari ale scris-cititului: partiale (disgrafia, dislexia) sau totale (agrafia, alexia);

17

tulburari polimorfe ale limbajului: afazia, alalia; tulburari de dezvoltare ale limbajului: retardul simplu, retardul complex de limbaj, mutismul psihogen. 

-> Pot avea si adultii tulburari de limbaj?            Exista in clasificarea tulburarilor de limbaj si tulburari care apar si la adulti. Tulburarile de ritm si fluenta (balbaiala) pot fi prezente la aproape orice varsta, ca urmare a unor traume emotionale, a unor evenimente familiale sau profesionale intens traite din punct de vedere emotional. O alta tulburare specifica varstei adulte este afazia, care survine, cel mai frecvent, in urma unor accidente vasculare cerebrale.

-> Orice tulburare de limbaj poate fi corectata?            Este foarte important sa stiti ca da!!! Acesta este un aspect pozitiv al terapiei logopedice. Desigur, intervalul de corectare difera, in functie de varsta persoanei, de diagnostic, de implicarea sa in procesul terapeutic.  

Pentru ca s-ar putea sa nu fi cuprins toate aspectele care va intereseaza, in cazul in care aveti alte intrebari, va astept sa-mi scrieti pe mail : lavinia_neacsu_tw@yahoo.com sau mai jos.

Cum se manifesta tulburarile de scris-citit?

      Poate unul dintre cele mai importante aspecte pe care le-am putea discuta in cazul tulburarilor de limbaj de orice natura, manifestarile sunt cele care ne permit sa ne dam seama ca exista o problema, iar pe noi, ca specialisti, ne ajuta sa punem un diagnostic corect si sa alegem metode de interventie terapeutica logopedica optime, astfel incat aceste manifestari sa dispara, in timp.      Indiferent de forma dislexo-disgrafiei (pentru detalii, puteti lectura postarea anterioara), exista o serie de manifestari generale, despre care vom vorbi in continuare:

1. scris-citit lent, lectura cu voce scazuta sau lectura sacadata:

               - acesti copii manifesta o repulsie accentuata pentru activitati precum scrisul sau cititul (cu            referire la cei cu intelect normal); ei trec, de obicei, neobservati, in scoala deoarece scris-cititul lent este pus de catre cadrele didactice fie pe seama temperamentului, fie pe seama unor manifestari ce tin de inhibitie; atunci cand cadrele didactice realizeaza dificultatile pe care le intampina acesti copii, ii incadreaza de obicei in categoria "deficient mintal", fara sa priveasca indeaproape fenomenul;

18

                 - scrisul este marunt; copilul inghesuie grafemele pana la suprapunere sau realizeaza grafeme inegale intre ele, unele depasind spatiul grafic; exista o serie de grafeme pe care le suprapun mai des (de exemplu, "b" peste "o", "a" peste "c");                  - acesti copii sunt constienti de dificultatile pe care le au, dar nu le pot depasi singuri; in cazul majoritatii lor, se constata o stangacie sau o ambidextrie (la origine stangaci, ei au fost fortati de catre cadrul didactic sau de parinti sa invete sa scrie si cu dreapta);                    - copiii care prezinta asemenea caracteristici sunt bine dezvoltati din punct de vedere intelectual, au rezultate bune la invatatura, dar prezinta o lentoare la nivel motric(lentoare in actiune, lipsa de coordonare a mainilor, actiuni desfasurate cu incetinitorul, sau caracterizate de imprecizie).                                             * unii autori au numit acest tip de manifestari bradilexie/bradigrafie (citire lenta/scriere lenta).

2. dificultati in corelarea complexului sonor cu simbolul grafic si cu intelegerea:  

                      - acesti copii nu citesc cuvantul ca intreg, ci pe silabe (in cazul cuvintelor mai lungi sau mai putin cunoscute); in cazul cuvintelor mai scurte sau uzuale, apar mai putine dificultati;                      - prezinta si dificultati de a sintetiza cuvantul (adica de a lega silabele unele de altele);                    - in scris, copilul se centreaza pe forma literelor; apar alungiri exagerate ale buclelor si liniilor de legatura dintre grafeme, dar si omisiuni, adaugiri, inlocuiri si contopiri de grafeme si cuvinte;                     - apar omiteri de foneme sau cuvinte; de multe ori, la inceputul cuvantului sau propozitiei, copilul misca din buze fara sa verbalizeze propriu-zis; apar imprecizii in folosirea accentului, la nivelul lecturii;                    -  in forme accentuate, apare scrisul ca in oglinda.

3. dificultati in respectarea regulilor gramaticale si caligrafice:

                   - acesti copii inlocuiesc cuvinte pe care nu le stapanesc sau ocolesc astfel de cuvinte, inlocuindu-le cu ","; unde nu se potriveste ",", o pune totusi si mai adauga un alt cuvant.

4. omisiuni de litere, grafeme, cuvinte:  

                - acest fenomen este frecvent la cei care prezinta si tulburari de pronuntie, pentru ca acestea se transpun in scris-citit; apare mai ales la nivelul cuvintelor lungi sau la sfarsitul cuvantului sau al propozitiei;                 - in deficienta de auz si partial in cazul deficientei mintale, fenomenul de omisiune se produce pe tot parcursul scrisului.

5. adaugiri de litere, grafeme, cuvinte: 

                  - copiii care prezinta aceasta manifestare pot avea, de asemenea, anumite deficite la nivelul atentiei sau deficite perceptive.

6. substituiri si confuzii de litere, grafeme, cuvinte:

19

                   - aceste fenomene pot avea la baza:                                   - asemanarea optica a literelor si grafemelor:   "d" - "p" - "b";                                                                                                            "u" - "n";                                                                                                            "m" - "n";                                                                                                            "a" - "ă";                                                                                                            "s" - "ş";                                                                                                            "t" - "ţ".                                   - asemanarea acustica si kinestezica: "f" - "v"; "c" - "g"; "d" - "t";                                                                              "ţe" - "ce"; "b" - "p"; "s" -"z"; "l" - "r".

7. contopiri si comprimari de cuvinte:

                 - text ilizibil; alungire exagerata a liniilor dintre grafeme;                 - intelegerea textului scris sau citit este deficitara.

8. nerespectarea spatiului paginii; sarirea si suprapunerea randurilor:  

                 - acest fenomen este mai frecvent la cei care au deficiente de vedere si lastangacii care scriu cu dreapta;                   - in scris, ca forma, textul este neorganizat.

9. scrisul servil si scris-cititul ca in oglinda:  

                    - aceste manifestari sunt mai frecvente la cei care prezinta tulburari oculo-motorii, precum si la cei cu tulburari spatio-temporale;                - copilul scrie ca in ogilnda atunci cand inverseaza directia si chiar forma grafemelor (adica a literelor scrise), astfel ca scrisul devine lizibil abia atunci cand postezi o oglinda in fata lui si citesti in oglinda continutul scris;                  - scrisul servil a fost studiat in tara noastra de dr. Florica Bagdasar; aceasta a identificat doua manifestari ale scrisului servil:                            - inclinarea spre dreapta: - caz in care mana se tarseste pe foaie, iar                                                                       literele scrise sunt greu de realizat; acest                                                                        scris este mai usor si trebuie promovat;                           - inclinarea spre stanga: - acest scris este mai dificul de citit;                                     *indiferent daca inclinarea este spre dreapta sau spre stanga, se produce o culcare propriu-zisa a grafemului;                                         **acest fenomen se mai poate manifesta si sub forma unor floricele pe care copilul le realizeaza la nivelul buclelor diferitelor litere scrise; unii autori promoveaza acest scris, din motive de estetica a caietului, insa altii aduc contraargumente solide: in loc sa se centreze pe intelesul textlui, copilul se axeaza pe forma scrisului, pe aspect.

        Si pentru ca a cunoaste toate aceste manifestari ale tulburarilor scris-cititului nu este suficient atunci cand ne propunem si corectarea lor, in postarea viitoare vom vorbi despre metodele logopedice cele mai cunoscute si mai utilizate in terapia acestor tulburari. 

20

Lavinia Neacsulogoped -  Cabinet Logopedic Andu  -  021 324 0282

 

PublicatiiNeacsu Lavinia - Relatia dintre psihomotricitate si dezvoltarea limbajului la prescolarii cu dislalie comparativ cu prescolarii fara dislalie, articol aparut in Revista de psihopedagogie nr. 1/2011, editie bilingva romano-engleza, Bucuresti, Editura Fundatiei Humanitas

Redam mai jos parti semnificative din articolul mentionat anterior:

RELAŢIA DINTRE PSIHOMOTRICITATE ŞI DEZVOLTAREA LIMBAJULUI LA PREŞCOLARII CU

DISLALIE COMPARATIV CU PREŞCOLARII FĂRĂ DISLALIE

 Logoped LAVINIA NEACŞU

Cabinet Logopedic Andu – Bucureşti

Rezumat: Studiul de faţă porneşte de la ideea că vorbirea este nu doar activitate individuală

complexă, specifică oricărei persoane, ci o activitate ce implică mai multe componente de natură motorie.

În acest context, am fost interesaţi să aflăm care sunt caracteristicile relaţiei existente între aceste două

dimensiuni, psihomotricitate şi componentele sale, pe de-o parte şi dezvoltarea limbajului, pe de altă

parte, în cazul preşcolarilor cu tulburări dislalice şi al celor fără asemenea tulburări.

Cuvinte cheie: psihomotricitate, limbaj, dislalie, lateralitate, viteză şi precizie manuală, vârsta

psihologică a limbajului.

Limbajul copilului este un element foarte important al dezvoltării lui, dar şi un indicator

semnificativ, pentru părinţi, atunci când evoluţia copilului nu este una normală, dezirabilă. Limbajul

constituie, încă de la începutul vieţii unui copil, liantul cu lumea înconjurătoare. 

În perioada preşcolară (3-6-7 ani), limbajul dobândeşte un rol tot mai important la nivelul activităţii

psihice a copilului. Vorbirea preşcolarului este mai coerentă, mai logică. Vocabularul cunoaşte o evoluţie

spectaculoasă, propoziţiile au o structură tot mai complexă, fiind alcătuite dintr-un număr mai mare de

cuvinte şi cu semnificaţii variate. Pe toată durata preşcolarităţii, motricitatea cunoaşte o dezvoltare

spectaculoasă, sporind, astfel, posibilitatea copilului de a lua contact direct cu lumea înconjurătoare.

Dezvoltarea limbajului este în strânsă legătură cu dezvoltarea funcţiilor motorii, la copilul normal

existând o progresie riguroasă în învăţarea limbajului, similară celei care acompaniază dezvoltarea

motorie. Dezvoltarea motrică generală, ca şi cea a motricităţii organelor care sunt în legătură cu limbajul,

se realizează, în acelaşi timp, cu maturizarea sistemului nervos central. Dezvoltarea limbajului este, încă

de la început, legată de câştigarea realului de către copil, iar aceasta este dependentă de activitatea

21

motrică. Ca şi motricitatea generală, limbajul se construieşte pe baza unor programe pentru care există

aptitudini înnăscute, dar care nu se dezvoltă decât într-un context adecvat.

            Îmbogăţirea limbajului preşcolarului se exprimă atât cantitativ, prin creşterea volumului

vocabularului, cât şi calitativ, considerând dezvoltarea capacităţii de a vorbi corect, din punct de vedere

fonetic şi gramatical. Vocabularul pasiv, la 3 ani, poate atinge un nivel minim de 400 de cuvinte, un nivel

mjlociu de 700-800 de cuvinte şi un nivel maxim de 1000 de cuvinte. La 6 ani, situaţia se află în felul

următor: nivel minim cu 1500 de cuvinte, nivel mijlociu cu 2000 de cuvinte şi nivel maxim cu 2500 de

cuvinte (Verza şi Verza, 2000). O caracteristică a acestui stadiu o reprezintă modificarea raportului dintre

limbajul activ (cel utilizat – performanţă) şi cel pasiv (cel înţeles - competenţă). Astfel, limbajul pasiv se

apropie de cel activ, din punctul de vedere al valorii de comunicare.Prin imitaţie, preşcolarul îşi

îmbogăţeşte vocabularul, învaţă să pronunţe mai bine, să folosească anumite formule verbale

concretizate în fraze, dar cum acumulările sunt foarte mari, greu de asimilat, de pus în relaţie unele cu

altele, apar o serie de efecte negative: copilul foloseşte „clişee verbale”.   

Dislalia este cea mai răspândită tulburare de pronunţie, reprezentând incapacitatea totală sau

parţială de a emite corect unul sau mai mult sunete izolate sau în combinaţii verbale. Se manifestă prin

deformarea, omiterea sau substituirea sunetelor. Din punct de vedere etiologic, ea se poate clasifica în

dislalie organică şi dislalie funcţională. Cea organică cuprinde dislalia mecanică (are la bază malformaţii şi

leziuni anatomice ale organelor periferice ale vorbirii: buze, limbă, dinţi, maxilare) şi dislalia audiogenă

(provocată de leziuni organice ale analizatorului auditiv sau a unor tulburări ale azului fonematic). Dislalia

funcţională apare în urma unei dislalii fiziologice, care dispare în mod normal până la vârsta de 3 – 3,5

ani. Dislalia fiziologică este specifică micii copilării, datorându-se unei insuficiente maturizări a organelor

fonoarticulatorii.

D. Carantină (2003) consideră dislalia funcţională ca fiind provocată de tulburări de dezvoltare ale

funcţiilor motrice şi senzitive, de emitere şi recepţie verbală, în funcţie de care apar două categorii: dislalia

motorie (cauzată de debilitate musculară şi de afectări motorii ale organelor implicate în vorbire; pronunţia

defectuoasă are la bază dezvoltarea insuficientă sau întârziată a analizatorului motor; sunt mai frecvente

omisiunile şi deformările de sunete) şi dislalia senzorială (apare la copiii care prezintă deficienţe ale

auzului fonematic, insuficienţe ale analizei şi sintezei kinestezice a mişcărilor articulatorii; ei nu sesizează

poziţiile organelor fonoarticulatorii; în această formă, sunt mai răspândite substituirile şi inversările de

sunete). Din punct de vedere simptomatologic, dislalia poate fi parţială (simplă, monomorfă – este afectat

un singur sunet sau o grupă de sunete din aceeaşi familie), generală (polimorfă – sunt afectate

majoritatea sunetelor limbii respective) sau totală (sunt afectate inclusiv vocalele).

La nivelul limbii române, frecvenţa dislaliei (şi a tulburărilor de pronunţie, în general) este de 13%,

în rândul copiilor. Cele mai afectate sunete sunt cele care apar mai târziu în dezvoltarea ontogenetică a

copilului: sunetul „R” şi sunetele siflante (precum „S”, „Z”), respectiv şuierătoare (precum „Ş”, „J”) (Verza,

2003).  

Conceptul de psihomotricitate, aşa cum apare el definit în literatura de specialitate, este un

exponent al relaţiei dintre psihism şi motricitate. Ea reprezintă rezultatul integrării funcţilor motorii şi

mintale, având la bază maturizarea sistemului nervos şi vizând raportul subiectului cu propriul corp şi cu

mediul care-l înconjoară.

În ceea ce priveşte dezvoltarea motricităţii şi a psihomotricităţii, conform Denhoff, citat în Moţet

(2001), preşcolarii aparţin Stadiului al V-lea (Stadiul controlului total al corpului). Astfel, la 48 luni (4 ani),

copilul coboară scări alternând picioarele şi poate sări de 2-3 ori pe un picior, parcurgând 2 m. Stă în

echilibru pe vârfuri sau pe un picior până la 8 secunde. Desenează un romb cu trei greşeli.

22

La 5 ani, copilul stă pe un sigur membru inferior minim 8 secunde şi poate merge pe vârfuri

distanţe lungi. Desenează o cruce fără greşeli şi poate să-şi dezvolte aptitudinile motorii pentru acţiuni

complicate (să scrie, să deseneze, să coase, să cânte la un instrument). La această vârstă, dezvoltarea

motorie a atins un nivel înalt, însă dezvoltarea căilor neuro-motorii nu se va opri aici. Urmează

perfecţionarea acestora, prin automatizarea actelor obişnuite, prin creşterea vitezei de reacţie şi a

preciziei, ajungându-se, de la actele simple de mers, hrănire, îmbrăcare, la acte complexe, necesare în

activităţi de muncă, artă, sport.

Astfel, la început, copilul îşi testează capacităţile, ajungând să inoveze anumite gesturi şi mişcări.

Inovaţia se realizează prin încercare şi eroare. Treptat, mişcările se perfecţionează. Ele devin precise şi

orientate spre scop. Este vorba de o etapă de integrare în care se stabileşte legătura dintre câmpul

senzorial şi cel motor. Ulterior, se ajunge la etapa de echilibru, la nivelul căreia mişcarea se execută cu

exactitate, reprezentând baza unei noi experienţe. Prin urmare, procesul de dezvoltare îi oferă copilului

posibilitatea de a atinge independenţa totală, autonomia mişcărilor. Această dezvoltare se realizează prin

intermediul mişcării, care se îmbogăţeşte în permanenţă, îmbinând biologicul cu psihologicul şi cu

experienţa. Cu timpul, comportamentul motor al copilului capătă sens, devenind conduită şi subsumându-

se ansamblului psihomotricităţii. Astfel, el ajunge să antreneze întreaga personalitate.

Important pentru studiul propus la nivelul acestei lucrări sunt componentele psihomotricităţii.

Conform Carantină (2002), acestea sunt grupate în două categorii: conduite predominant

motorii (coordonarea oculo-motorie; echilibrul static şi dinamic; coordonarea dinamică generală) şi

conduite perceptive-motrice (schema corporală; lateralitatea; orientarea, organizarea şi structurarea

spaţială; orientarea, organizarea şi structurarea temporală).

Obiectivele cercetării

Obiectivele propuse la nivelul acestei cercetări sunt:

Identificarea dominantei laterale pe diferite coordonate la preşcolari, în vederea stabilirii tipului de

lateralitate a acestora.

Studierea vitezei şi preciziei manuale la copiii preşcolari cu tulburări de pronunţie comparativ cu

copiii preşcolari, care nu au astfel de tulburări.

Măsurarea îndemânării manuale la preşcolarii cu dislalie şi la cei fără dislalie.

Evidenţierea tulburărilor de pronunţie întâlnite la preşcolari.

Evidenţierea influenţelor unor tulburărilor de lateralitate asupra dezvoltării limbajului oral.

Studierea influenţelor pe care le au tulburările în sfera motrică asupra limbajului oral, la preşcolari.

Ipotezele cercetării

1. Se prezumă că lipsa de omogenitate a dominanţei cerebrale, exprimată prin tulburările de lateralitate,

se regăseşte, mai frecvent, la preşcolarii cu tulburări dislalice comparativ cu cei fără astfel de tulburări.

2. Se prezumă că vârsta limbajului este influenţată de nivelul dezvoltării motrice.

             Eşantioane

23

            La această cercetare, au participat 61 de preşcolari cu vârste cuprinse între 4 şi 6 ani cuprinşi în

instituţii de învăţamânt de stat şi particulare, împărţiţi în două categorii:

- 30 de preşcolari, cu vârste cuprinse între 4 şi 6 ani, diagnosticaţi la începutul anului şcolar 2009-2010 cu

dislalie; 15 subiecţi au dislalie polimorfă (dintre care şapte au 4 ani, trei au 5 ani şi cinci au 6 ani), 9

subiecţi cu sigmatism (dintre care unul are 4 ani, trei au 5 ani, şi cinci au 6 ani), 5 subiecţi cu rotacism

(dintre care trei au 4 ani şi doi au 5 ani) şi un subiect cu capacism şi gamacism, care are 4 ani;

- 31 preşcolari, cu vârste cuprinse între 4 şi 6 ani, care la începutul anului şcolar 2009-2010 au fost

evaluaţi din punct de vedere logopedic şi consideraţi fără dislalie.

            Dintre cei 61 subiecţi incluşi în cercetare, 26 sunt de sex masculin şi 35 de sex feminin. De

asemenea, toţi provin din mediul urban, şi anume din municipiul Bucureşti, fiind încadraţi, din punct de

vedere educaţional, la 3 instituţii de învăţământ diferite. Astfel, 40 subiecţi învaţă la o grădiniţă de stat, iar

21 frecventează două grădiniţe particulare.

             Metodele utilizate în cercetare

          

            Metoda observaţiei a fost utilizată la nivelul studiului de faţă sub forma observaţiei directe,

continue, furnizând informaţii valoroase cu privire la diagnosticul de dislalie, la participarea subiecţilor

investigaţi la cercetare, cu privire la implicarea lor activă în sarcinile pe care le-au avut de îndeplinit la

nivelul aplicării probelor, precum şi cu privire la comportamentul lor în timpul testării.

Vorbirea reflectată a fost utilizată ca mijloc de diagnostic, ca instrument pentru depistarea

dislaliei. Prin intermediul ei, au fost examinate sunetul rostit izolat, silaba, cuvântul. Copilului i s-a solicitat

să pronunţe o selecţie de cuvinte care conţin consoanele limbii române, în diferite poziţii (iniţial, median,

final), după care i s-a cerut să integreze în propoziţii câteva dintre cuvintele pronunţate.

Pentru depistarea lateralităţii, s-a folosit Proba de lateralitate Harris. Aceasta are ca obiectiv

identificarea dominantei laterale pe următoarele coordonate: O – ochi; M – mână; P – picior. Datele

obţinute, în urma aplicării testului, au contribuit la stabilirea tipului de lateralitate al fiecărui subiect în

parte.

Testul “Tapping” a fost utilizat pentru a măsura viteza şi precizia manuală. Fiecare subiect a

trebuit să execute mai întâi cu mâna dominantă, cât mai multe puncte pe foaia de hârtie, timp de 6

secunde, acelaşi lucru repetându-se cu mâna nedominantă, pe o foaie similară. Suma punctelor realizate

cu mâna dominantă şi a celor realizate cu cealalaltă mână se raportează la etalon.

Pentru măsurarea îndemânării manuale la nivelul acestui demers de cercetare a fost

folosit Testul “Decupaj”. Fiecare subiect are de decupat trei linii (groase), dintre care una este ondulată

şi două sunt frânte. Pentru fiecare linie, i se acordă 20 de secunde, timp de decupare. Se face suma

fragmentelor tăiate de subiect, pentru fiecare dintre cele trei linii, după care se scade fiecare greşeală.

Rezultatul final se raportează la etalon.

Proba  pentru cunoaşterea vârstei psihologice a limbajului (Alice Descoeudres)a fost

aplicată fiecărui subiect în parte, în vederea identificării vârstei psihologice a limbajului. Este alcătuită din

şapte subprobe, care vizează: stabilirea asemănărilor/deosebirilor dintre diferite obiecte sau imagini ale

unor obiecte; completarea lacunelor dintr-un text; memorarea unor grupe de cifre; denumirea unor culori;

imitarea unor acţiuni; stabilirea unor contrarii fără imagini ale obiectelor; denumirea unor materiale din

care sunt confecţionate unele obiecte. La fiecare probă, se obţine un punctaj care se raportează la etalon,

obţinându-se o vârstă. Media aritmetică dintre vârstele obţinute, la cele şapte probe, reprezintă vârsta

psihologică a limbajului copilului testat.

24

REZULTATE

Rezultatele acestui studiu au fost grupate în funcţie de procedurile statistice utilizate, şi anume:

analiza de frecvenţă, analiza diferenţelor de medii (Testul t pentru eşantioane independente), coeficientul

de corelaţie liniară Pearson.

Din perspectiva analizei de frecvenţă, conform Probei de lateralitate Harris, s-a constatat ca la

nivelul eşantionului A există un subiect dreptaci, 6 subiecţi cu lateralitate încrucişată, 22 de subiecţi cu

lateralitate neafirmată şi un stângaci. În eşantionul B, datele indică: 4 dreptaci, 8 cu lateralitate încrucişată,

19 subiecţi cu lateralitate neafirmată şi niciun stângaci. Analizând aceste rezultate putem observa că

printre preşcolarii dislalici sunt mai puţini dreptaci şi mai puţini copii cu lateralitate încrucişată, comparativ

cu preşcolarii fără dislalie. În ceea ce priveşte preşcolarii cu lateralitate neafirmată, aceştia sunt mai

numeroşi printre dislalici.

În ceea ce priveşte viteza şi precizia manuală, rezultatele la Testul Tapping au indicat faptul că,

la nivelul eşantionului A, 13 subiecţi prezintă viteză şi precizie manuală slabă, 9 au viteză şi precizie

manuală medie, iar 8 subiecţi prezintă viteză şi precizie manuală bună. În eşantionul B, 7 subiecţi se

încadrează în primul interval, 6 în al doilea interval şi 18 subiecţi în al treilea interval.

Astfel, există diferenţe considerabile între cele două eşantioane în ceea ce priveşte viteza şi

precizia manuală. Numărul celor care au viteză şi precizie manuală slabă este mai mare printre preşcolarii

dislalici, comparativ cu cei fără dislalie. În ceea ce priveşte viteza şi precizia manuală medie, în cazul ei

valorile scad considerabil, în sensul unui număr mai mic de subiecţi care se încadrează în acest interval.

Totuşi, şi la acest nivel, cei mai mulţi sunt dislalici. Cei mai mulţi dintre preşcolarii, fără dislalie prezintă, o

viteză şi precizie manuală bună.

În cazul acestei probe, rezultatele obţinute cu mâna dreaptă sunt superioare celor obţinute cu

mâna stângă la nivelul ambelor eşantioane, deşi  rezultatele privind formula de lateralitate nu evidenţiază

o frecvenţă crescută a dreptacilor, predominând cei cu lateralitate neafirmată. O posibilă explicaţie a

acestui fapt constă în faptul că lateralitatea este în curs de stabilizare în această perioadă de vârstă.

Analiza de frecvenţă indică, cu privire la îndemânarea manuală, apreciată, la nivelul acestei

cercetări, prin Testul Decupaj, faptul că, la nivelul eşantionului A 23 subiecţi prezintă îndemânare

manuală slabă, 6 au îndemânare manuală medie şi un subiect prezintă îndemânare manuală bună. În

eşantionul B, 20 de subiecţi se încadrează în primul interval, 7 în al doilea interval şi 4 subiecţi în al treilea

interval.

Astfel, există diferenţe între rezultatele obţinute de cele două eşantioane în ceea ce priveşte

îndemânarea manuală, însă aceste diferenţe nu sunt foarte mari. Numărul celor care au îndemânare

manuală slabă este mai mare printre preşcolarii dislalici, comparativ cu cei fără dislalie. În ceea ce

priveşte îndemânarea manuală medie, în cazul ei valorile scad considerabil, în sensul unui număr mai mic

de subiecţi care se încadrează în acest interval. La acest nivel, numărul subiecţilor din cele două

eşantioane este comparabil. Cei mai mulţi dintre preşcolarii fără dislalie prezintă o îndemânare manuală

bună.

Vârsta limbajului este apreciată, la nivelul acestei cercetări, prin Proba de cunoaştere a vârstei

psihologice a limbajului. Aceasta este considerată, prin modul în care subiectul realizează anumite

sarcini, la nivelul a 7 probe.  Analiza rezultatelor obţinute de subiecţii celor două loturi au evidenţiat scoruri

superioare obţinute de preşcolarii fără dislalie comparativ cu cei dislalici la toate cele 7 probe ale

instrumentului utilizat.

25

            Astfel, în eşantionul A sunt 3 subiecţi cu vârsta limbajului 4.71 (4 ani şi 9 luni), 1 subiect cu vârsta

limbajului 4.85 (4 ani şi 10 luni), 1 subiect cu vârsta limbajului de 5 ani, 2 subiecţi cu vârsta limbajului de

5.14 (5 ani şi 2 luni), 5 subiecţi cu vârsta limbajului de 5.28 (5 ani şi 3 luni), 1 subiect cu vârsta limbajului

de 5.42 (5 ani şi 5 luni), 2 subiecţi cu vârsta limbajului de 5.57 (5 ani şi 7 luni), 4 subiecţi cu vârsta

limbajului de 5.71 (5 ani şi 9 luni), 2 subiecţi cu vârsta limbajului de 5.85 (5 ani şi 10 luni), un subiect cu

vârsta limbajului de 6 ani, 7 subiecţi cu vârsta limbajului de 6.14 (6 ani şi 2 luni) şi 1 subiect cu vârsta

limbajului de 6.57 (6 ani şi 7 luni). În cadrul acestui eşantion nu există niciun subiect cu vârsta limbajului

de 6.28 (6 ani şi 3 luni), 6.42 (6 ani şi 5 luni) şi 6.71 (6 ani şi 9 luni).

            La nivelul eşantionului B, există 3 subiecţi cu vârsta limbajului de 5.14 (5 ani şi 2 luni), 2 subiecţi

cu vârsta limbajului de 5.28 (5 ani şi 3 luni), 2 subiecţi cu vârsta limbajului de 5.42 (5 ani şi 5 luni), 1

subiect cu vârsta limbajului de 5.57 (5 ani şi 7 luni), 5 subiecţi cu vârsta limbajului de 5.71 (5 ani şi 9 luni),

4 subiecţi cu vârsta limbajului de 5.85 (5 ani şi 10 luni), un subiect cu vârsta limbajului de 6 ani, 5 subiecţi

cu vârsta limbajului de 6.14 (6 ani şi 2 luni), 2 subiecţi cu vârsta limbajului de 6.28 (6 ani şi 3 luni), 3

subiecţi cu vârsta limbajului de 6.42 (6 ani şi 5 luni), 2 subiecţi cu vârsta limbajului de 6.57 (6 ani şi 7 luni)

şi un subiect cu vârsta limbajului de 6.71 (6 ani şi 9 luni). În cadrul acestui eşantion nu există niciun

subiect cu vârsta limbajului de 4.71 (4 ani şi 9 luni), 4.85 (4 ani şi 10 luni) şi 5.

            Astfel, datele arată faptul că în eşantionul preşcolarilor fără dislalie există copii cu vârste ale

limbajului mai mari decât în eşantionul preşcolarilor dislalici. Acest lucru ar putea fi explicat prin faptul că o

tulburare de limbaj poate influenţa dezvoltarea limbajului, pe ansamblu, implicit şi vârsta psihologică a

limbajului.

            În ceea ce priveşte diferenţele de medii, la acest nivel al cercetării, a fost realizată o analiză

comparativă între eşantioanele investigate, la nivelul probelor deja luate în discuţie.Astfel, analiza

comparativă a avut ca puncte de reper următoarele criterii:

-         tapping (total, stânga şi dreapta);

-         vârsta limbajului (pe ansamblu, dar şi defalcată pe dimensiuni).

Având în vedere faptul că unul dintre obiectivele acestui studiu constă în desprinderea unor posibile

diferenţe între eşantioanele investigate, am recurs la calcularea diferenţelor de medii (testul T-Student).

Testul T ne permite să stabilim dacă diferenţele existente sunt semnificative sau nu. Întâmplarea

poate interveni în desfăşurarea fenomenului cercetat, prin apariţia unor condiţii neaşteptate. Prin

calcularea diferenţelor de medii, putem determina dacă aceste diferenţe sunt semnificative, din punct de

vedere statistic, sau sunt rezultatul întâmplării.

Studiul a evidenţiat faptul că există o diferenţă de medii semnificativă între subiecţii eşantionului A

şi cei ai eşantionului B în ceea ce priveşte viteza şi precizia manuală, diferenţă în favoarea subiecţilor

eşantionului B.

Rezultatele arată că preşcolarii fără dislalie prezintă viteză şi precizie manuală mai bună decât

preşcolarii cu dislalie. Această aserţiune este valabilă atât la nivelul vitezei şi preciziei manuale totale

(sumă dintre scorurile realizate cu mâna stângă şi cele realizate cu mâna dreaptă), cât şi la nivelul vitezei

şi preciziei manuale stângi, respectiv drepte. O posibilă explicaţie a acestui fapt ar fi aceea că dislalia, ca

tulburare de limbaj, este de natură motrică, implicând afectarea organelor fonatoare. Pe de altă parte,

viteza şi precizia manuală sunt componente ale psihomotricităţii. Prin urmare, ar putea exista o legătură

între toate componentele motricităţii, afectarea uneia influenţându-le şi pe celelalte.

Diferenţele de medii calculate pentru eşantioanele A şi B, în ceea ce priveşte vârsta limbajului,

separat pe subprobele probei aplicate pentru evaluarea acestei dimensiuni, constatăm diferenţe de medii

semnificative între subiecţii eşantioanelor A şi B doar la nivelul probelor 1 (Contrarii cu obiecte) şi 5

26

(Contrarii fără obiecte), în favoarea eşantionului B. La celelalte probe, nu s-au constatat diferenţe

semnificative, din punct de vedere statistic, între mediile celor două eşantioanelor.

           Diferenţele dintre mediile celor două eşantioane în ceea ce priveşte vârsta limbajului, pe

ansamblu, indică existenţa unei diferenţe de medii semnificative între subiecţii eşantioanelor A şi B la

nivelul vârstei limbajului, în favoarea eşantionului B. Rezultatele arată că există o diferenţă între vârsta

limbajului preşcolarilor cu dislalie şi aceeaşi dimensiune considerată la cei fără dislalie. Aceasta semnifică

faptul că preşcolarii fără dislalie au o vârstă a limbajului superioară celor dislalici.

           Prin intermediul corelaţiilor Pearson, am încercat evidenţierea corelaţiilor semnificative la pragurile de

p=.005 şi, respectiv, p=.001 între variabilele vizate de probele aplicate, urmărind corelaţiile dintre vârstă şi tapping,

decupaj şi vârsta limbajului şi între tapping şi decupaj, respectiv vârsta limbajului.

Analizând corelaţiile existente între viteza şi precizia manuală, investigată prin Testul Tapping,

şi vârsta limbajului, investigată prin intermediul Probei de cunoaştere a vârstei psihologice a limbajului

(considerând vârsta totală, dar şi fiecare subprobă în parte) am putut observa că la nivelul întregului

eşantion (N=61) există corelaţii semnificative întreviteza şi precizia manuală totală (sumă dintre scorurile

realizate cu mâna stângă şi cele realizate cu mâna dreaptă) şi vârsta limbajului totală, cât şi între viteza şi

precizia manuală stângă, respectiv dreaptă şi vârsta limbajului totală.

            Considerând subprobele Probei de cunoaştere a vârstei psihologice a limbajului, rezultatele diferă de la o

probă la alta. Doar rezultatele la probele 1 (Contrarii cu obiecte), 6 (Denumirea a 10 culori) şi 7 (Cunoaşterea

sensului verbelor) corelează pozitiv cu viteza şi precizia manuală. De asemenea, chiar şi la nivelul acestor

corelaţii există diferenţe: probele 1 şi 7 corelează semnificativ doar cu viteza şi precizia manuală stângă, în timp

ce proba 6 corelează semnificativ atât cu viteza şi precizia manuală totală (sumă dintre scorurile realizate cu

mâna stângă şi cele realizate cu mâna dreaptă), cât şi cu viteza şi precizia manuală stângă, respectiv

dreaptă.

            Rezultatele la celelalte probe, proba 2 (Completarea lacunelor dintr-un text vorbit), proba 3 (Repetare de

numere), proba 4 (Cunoaşterea a 6 materii) şi proba 5 (Contrarii fără obiecte) nu corelează, din punct de vedere

statistic, cu viteza şi precizia manuală.   

Astfel, putem considera că viteza şi precizia manuală tinde să se îmbunătăţească odată cu creşterea

vârstei limbajului, ca urmare a dezvoltării psiho-fiziologice a copilului şi a intercorelării existente la nivelul diferitelor

arii ale dezvoltării.

Toate acestea se datorează atât evoluţiei vârstei limbajului, cât mai ales faptului ca subiecţii

investigaţi, fiind cuprinşi într-o formă de şcolarizare (grădiniţă) au beneficiat de programe instructiv-

educative variate.

         Corelaţiile existente între îndemânarea manuală, investigată prin Testul Decupaj, şivârsta

limbajului, investigată prin intermediul Probei de cunoaştere a vârstei psihologice a limbajului (considerând

vârsta totală, dar şi fiecare subprobă în parte) indică faptul că la nivelul întregului eşantion (N=61) există

corelaţii semnificative între îndemânarea manuală şi vârsta limbajului totală. Cu toate acestea, considerând

subprobele Probei de cunoaştere a vârstei psihologice a limbajului, putem observa că doar probele 4 (Repetare

de numere) şi 7 (Cunoaşterea sensului verbelor) corelează pozitiv cu vârsta cronologică, la un prag de 0.01. În

cazul probei 1 (Contrarii cu obiecte), corelaţia este tot pozitivă, dar la un prag de semnificaţie de 0.05, având o

valoare mai mică ca primele două probe menţionate (4 şi 7). Celelalte probe, proba 2 (Completarea lacunelor

dintr-un text vorbit), proba 3 (Repetare de numere), proba 5 (Contrarii fără obiecte) şi proba 6 (Denumirea a 10

culori) nu corelează, din punct de vedere statistic, cu îndemânarea manuală.   

Astfel, putem observa că la întregul eşantion (N=61), îndemânarea manuală tinde să se îmbunătăţească

odată cu creşterea vârstei limbajului.

27

Nu s-au obţinut corelaţii semnificative între viteza şi precizia manuală, respectiv

îndemânarea manuală.

CONCLUZII

În urma colectării şi prelucrării statistice a datelor obţinute s-a evidenţiat o serie de aspecte pe

care le vom face cunoscute în cele ce urmează.

Analiza de frecvenţă a relevat, în cazul lateralităţii, pe coordonatele urmărite de Proba de

lateralitate Harris, mână, ochi, picior, o serie de rezultate pe care le vom prezenta în continuare. În ceea

ce priveşte coordonata mână, la nivelul întregului eşantion, cei mai mulţi preşcolari au efectuat toate

acţiunile cu mâna dreaptă. Pe coordonata ochi, ceea ce se poate constata, din comparaţia celor două

eşantioane, este faptul că majoritatea celor care au folosit pentru toate acţiunile acelaşi ochi (stângul sau

dreptul), având astfel o lateralitate pe coordonata ochi constantă, fac parte din eşantionul cu preşcolari

fără dislalie. Prin urmare, am putea afirma că preşcolarii care nu au dislalie au o lateralitate pe coordonata

ochi mai bine afirmată, comparativ cu cei dislalici. În ceea ce priveşte componenta picior, la nivelul

eşantionului cu copii dislalici, majoritatea subiecţilor prezintă o lateralitate slab conturată, ei folosind, în

mod egal, ambele picioare. Dintre preşcolarii fără dislalie, majoritatea subiecţilor realizează ambele acţiuni

solicitate cu piciorul drept. Această caracteristică este valabilă şi la nivelul întregului eşantion (N=61). Prin

urmare, preşcolarii dislalici apar ca având o lateralitate slab conturată pe această coordonată. 

În ceea ce priveşte formula de lateralitate, în cazul eşantionului, format din preşcolari dislalici sunt

mai mulţi dreptaci şi copii cu lateralitate încrucişată comparativ cu preşcolarii fără dislalie, din celălalt

eşantion. Lateralitatea neafirmată, precum şi stângăcia sunt mai des întâlnite printre preşcolarii cu dislalie,

comparativ cu cei fără dislalie, rezultate ce indică o lateralitate nestabilizată sau în curs de stabilizare la

dislalici. Aceasta confirmă prima ipoteză a acestui demers de cercetare. 

Tot prin analiza de frecvenţă s-a constatat, la nivelul vitezei şi preciziei manuale, investigate prin

Testul Tapping, că rezultatele preşcolarilor fără dislalie sunt superioare celor cu dislalie, atât la nivelul

mâinii drepte, cât şi la nivelul mâinii stângi şi a Tapping-ului total.

Aceeaşi procedură statistică a evidenţiat, în cazul îndemânării manuale, apreciate prin Testul

Decupaj, existenţa unor diferenţe între rezultatele obţinute de cele două eşantioane, în favoarea

preşcolarilor fără dislalie, însă aceste diferenţe nu sunt foarte mari.

            În ceea ce priveşte vârsta psihologică a limbajului, în cazul tuturor subprobelor cuprinse în

instrumentul aplicat în acest sens, preşcolarii fără dislalie au obţinut rezultate superioare celor cu

dislalie. De asemenea, datele arată faptul că în eşantionul preşcolarilor fără dislalie există copii cu vârste

ale limbajului mai mari decât în eşantionul preşcolarilor dislalici. Acest lucru ar putea fi explicat prin faptul

că o tulburare de limbaj poate influenţa dezvoltarea limbajului, pe ansamblu, implicit şi vârsta psihologică

a limbajului. Considerând această probă, s-au obţinut corelaţii semnificative între vârsta cronologică şi

vârsta limbajului, respectiv între vârsta cronologică şi probele 1 (Contrarii cu obiecte), 4 (Cunoaşterea a 6 materii),

5 (Contrarii fără obiecte), 6 (Denumirea a 10 culori) şi 7 (Cunoaşterea sensului verbelor). O posibilă explicaţie a

acestui fapt o reprezintă faptul că probele care corelează, din punct de vedere statistic, cu vârsta cronologică, au

o componentă lingvisică mai mare, în timp ce probele care nu corelează implică, într-o pondere mai mare, alte

componente psihice decât limbajul, fiind mai puţin legate de vârsta cronologică (imaginaţia, în cazul probei 2 şi

memoria numerică, în cazul probei 3).

Rezultatele indică corelaţii semnificative între viteza şi precizia manuală totală  şi vârsta limbajului

totală, cât şi între viteza şi precizia manuală stângă, respectiv dreaptă şi vârsta limbajului totală.

28

            Considerând subprobele Probei de cunoaştere a vârstei psihologice a limbajului s-a observat că doar

rezultatele la probele 1 (Contrarii cu obiecte), 6 (Denumirea a 10 culori) şi 7 (Cunoaşterea sensului verbelor)

corelează pozitiv cu viteza şi precizia manuală. Rezultatele la probele 1 şi 7 corelează, semnificativ, doar cu

viteza şi precizia manuală stângă, în timp ce proba 6 corelează semnificativ atât cu viteza şi precizia manuală

totală, cât şi cu viteza şi precizia manuală stângă, respectiv dreaptă.

S-au evidenţiat corelaţii semnificative între îndemânarea manuală şi vârsta limbajului totală, precum

şi între îndemânarea manuală şi probele 1 (Contrarii cu obiecte), 4 (Cunoaşterea a 6 materii) şi 7 (Cunoaşterea

sensului verbelor). Astfel, îndemânarea manuală tinde să se îmbunătăţească nu doar odată cu înaintarea în

vârstă, ci şi odată cu creşterea vârstei limbajului. Acest rezultat confirmă ipoteza a doua, urmărită la nivelul

acestei cercetări.

De asemenea, rezultatele indică, pentru Testul Tapping, o diferenţă de medii semnificativă între

preşcolarii dislalici şi cei fără dislalie, în ceea ce priveşte viteza şi precizia manuală, diferenţă în favoarea

celei de-a doua categorii.

Rezultatele arată că preşcolarii fără dislalie prezintă viteză şi precizie manuală mai bună decât

preşcolarii cu dislalie. Această aserţiune este valabilă atât la nivelul vitezei şi preciziei manuale totale

(sumă dintre scorurile realizate cu mâna stângă şi cele realizate cu mâna dreaptă), cât şi la nivelul vitezei

şi preciziei manuale stângi, respective drepte. O posibilă explicaţie a acestui fapt ar fi aceea că dislalia, ca

tulburare de limbaj, este de natură motrică, implicând afectarea organelor fonatoare. Pe de altă parte,

viteza şi precizia manuală sunt componente ale psihomotricităţii. Prin urmare, ar putea exista o legătură

între toate componentele motricităţii, afectarea uneia influenţându-le şi pe celelalte.

Rezultatele obţinute la proba de cunoaştere a vârstei psihologice a limbajului indică diferenţe de

medii semnificative între preşcolarii dislalici şi cei fără dislalie doar la nivelul probelor 1 (Contrarii cu

obiecte) şi 5 (Contrarii fără obiecte), în favoarea eşantionului B. În cazul probei menţionate, apar diferenţe

de medii semnificative între cele două categorii de copii şi în ceea ce priveşte vârsta limbajului Rezultatele

arată că există o diferenţă între vârsta limbajului preşcolarilor cu dislalie şi aceeaşi dimensiune

considerată la cei fără dislalie. Aceasta semnifică faptul că preşcolarii fără dislalie au o vârstă a limbajului

superioară celor dislalici.

La nivelul întregului eşantion s-au obţinut corelaţii semnificative între vârsta cronologică şi viteza şi

precizia manuală totală (sumă dintre scorurile realizate cu mâna stângă şi cele realizate cu mâna

dreaptă), cât şi între vârsta cronologică şi viteza şi precizia manuală stângă, respectiv dreaptă. La întregul

eşantion (N=61), viteza şi precizia manuală generală, cât şi particularizată pe cele două mâini, tinde să crească

odată cu înaintarea în vârstă. Astfel, o dată cu vârsta, creşte viteza şi precizia manuală, ca parte a procesului de

maturizare a capacităţilor motorii şi psihomotorii. În mod similar, s-au obţinut corelaţii semnificative între vârsta

cronologică şi îndemânarea manuală, fapt ce semnifică că odată cu înaintarea în vârstă, creşte şi

îndemânarea manuală, prisma maturizării capacităţilor psihomotrice. Nu s-au obţinut corelaţii

semnificative între viteza şi precizia manuală, respectiv îndemânarea manuală.

O posibilă limită a acestei cercetări constă în faptul că preşcolarii care au fost testaţi provin din

medii sociale destul de diferite, existând discrepanţe între nivelul economic al acestora. De asemenea,

procesul instructiv-educativ poate să difere la nivelul instituţiilor de învăţământ de stat, respectiv

particulare adresate preşcolarilor, aspect ce nu s-a luat în considerare la nivelul prezentei cercetări.

Este posibil ca nivelul de achiziţii cognitive, dobândite atât din mediul familial, cât şi din mediul

educaţional, să fi influenţat rezultatele obţinute la Proba de cunoaştere a vârstei psihologice a limbajului.

         Rezultatele menţionate reflectă relaţia existentă între componentele psihomotricităţii şi dezvoltarea

limbajului la preşcolarii dislalici şi la cei fără dislalie, evidenţiind întrepătrunderea existentă între aceste

două dimensiuni, pe coordonatele urmărite la nivelul acestui studiu.

29

Bibliografie

Albu C., Albu Adriana, Vlad T. L., Iacob, I. (2006), Psihomotricitatea.Metodologia educării şi

reeducării psihomotrice, Iaşi, Editura Institutul European. 

Bacus, Anne (2003), Copilul de la 3 la 6 ani, Bucureşti, Editura Teora.

Bonchiş, Elena coord. (2004), Psihologia vârstelor, Oradea, Editura Universităţii din Oradea.

Carantină, D. (2002), Dinamica relaţiei dintre tulburările de limbaj şi dizabilităţile

psihomotorii, Teză de doctorat, coord. ştiinţific Prof. Univ. Dr. Emil Verza, Universitatea din Bucureşti,

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei. 

Creţu, Verginia (2006), Incluziunea socială şi şcolară a persoanei cu handicap. Strategii şi

metode de cercetare, Bucureşti, Editura Printech.

Moţet, D. (2001), Psihopedagogia recuperării handicapurilor neuromotorii, Bucureşti, Editura

Fundaţiei Humanitas.

Popescu-Neveanu, P. (1978), Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Editura Albatros.

Popovici, D. V. (2000), Dezvoltarea comunicării la copiii cu deficienţe mintale, Bucureşti, Editura

Pro Humanitate.

Radu, I. D., Ulici Gh. (2003), Evaluare şi educaţie psihomotorie, Bucureşti, Editura Fundaţiei

Humanitas.

Verza, E. (1977), Dislalia şi terapia ei, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.

Verza, E. (2003), Tratat de logopedie (volumul I), Bucureşti, Editura Semne.

Verza, E. (2009), Tratat de logopedie (volumul II), Bucureşti, Editura Semne.

Verza, E., Verza F. E. (2000), Psihologia vârstelor, Bucureşti, Editura Pro Humanitate.

Verza, F. E. (2004), Afectivitate şi comunicare la copiii în dificultate, Bucureşti, Editura Fundaţiei

Humanitas.

Vlad, Elena (2000), Evaluarea în actul educaţional-terapeutic, Bucureşti, Editura Pro Humanitate.

                     

FisePentru ca cele mai frecvente tulburari de vorbire sunt tulburarile de pronuntie (dislaliile), fisele de

mai jos au in vedere sunetele cel mai frecvent afectate in cazul acestor tulburari. Fiecare fisa contine cuvinte cu sunetul respectiv initial (cuvinte care incep cu acel sunet), in pozitie mediana (cuvinte care contin acel sunet in interior) si final (cuvinte care se termina cu sunetul respectiv). Daca nu reusiti sa le printati direct, fie copiati-le  pe rand intr-un document Word, fie salvati-le ca imagini, iar apoi le veti putea imprima mai usor.

30

31

32

33

34

35

36

37

38

Aceasta sectiune este momentan in lucru. Va promitem ca o vom completa si cu alte fise care speram ca va vor fi utile!

 

39