MONICA DELICIA AVRAMESCUDEFECTOLOGIE ŞI LOGOPEDIE

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2006

DEFICIENŢELE DE LIMBAJ . Definiţia deficienţelor de limbaj

Vorbirea este un mijloc de comunicare specific omului. Ea nu apare spontan la copii, ci constituie un lung şi dificil proces de învăţare, presupunând un efort îndelungat din partea individului, în de cursul dezvoltării ontogenetice. Articularea sunetelor, respectarea formei gramaticale au devenit acte automatizate la adult. La copil, însă, până la învăţarea şi formarea tuturor mecanismelor necesare vorbirii, până la automatizarea acestui act complex, vorbirea este în permanenţă supravegheată de conştiinţă. Experienţa de viaţă a copilului se dezvoltă şi se îmbogăţeşte pe baza comunicării verbale cu adulţii, ceea ce duce la perfecţionarea comunicării verbale şi la însuşirea unor modalităţi de gândire şi de activitate. Există o inserţie subtilă a limbajului în personalitatea umană şi în totalitatea comportamentelor dobândite ale copilului. O serie de caracteristici diferenţiale din conduita verbală a copiilor sunt determinate de dezvoltarea ontogenetică, a capacităţii de verbalizare, la care îşi aduc o contribuţie însemnată procesul instructiv-educativ şi experienţa practică,în activitatea sa verbală, copilul face eforturi vizibile pentru a pronunţa corect cuvintele, propoziţiile, frazele. Modul în care copilul se realizează pe linia achiziţiilor, în planul vorbirii şi al dezvoltării psihice, este influenţat de o serie de factori, precum mediul de viaţă şi de activitate al copilului, preocuparea adulţilor pentru stimularea vorbirii sale, eficienţa procesului instructiv-educativ, capacităţile intelectuale ale copilului,afectivitatea şi personalitatea acestuia. Este necesar, prin urmare, ca toate organele şi aparatele vorbirii să se dezvolte normal, pentru a determina o dezvoltare armonioasă a limbajului. Aceasta este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Un element esenţial în dezvoltarea vorbirii este şi cel educativ, respectiv influenţa directă a mediului social. Atunci când unele dintre aceste condiţii lipsesc, se instalează tulburările de limbaj. În categoria tulburărilor de limbaj se cuprind toate deficienţele de înţelegere şi exprimare orală, de scriere şi citire, de mimică şi articulare. Orice tulburare, indiferent de forma sa, care se răsfrânge negativ asupra emisiei ori a percepţiei limbajului face parte din categoria tulburărilor de limbaj. Prin tulburare de limbaj înţelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestările verbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul reproducerii cât şi al perceperii, începând de la dereglarea componentelor cuvântului şi până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă (M. Guţu,1975).Tulburările de limbaj se diferenţiază de particularităţile vorbirii individuale; acestea din urmă reprezintă variaţii în limitele normalului ale limbaju-lui şi prezintă anumite caracteristici:a. Neconcordanţa dintre modul de vorbire şi vârsta vorbitorului - dacă, până la 4 ani, pronunţarea greşită a unor sunete constituie o manifestare în limitele fiziologice speciale ale

1

normalului, care nu reclamă exerciţii logopedice speciale, după acea vârstă deficienţele de limbaj sunt de natură defectologică şi necesită un tratament logopedic.b. Caracterul staţionar al tulburărilor de limbaj –imperfecţiunile care apar în procesul evoluţiei ontogenetice a limbajului şi care în jurul vârstei de 4 ani se lichidează de la sine în procesul normal de învăţare a vorbirii de către copii nu prezintă o semnificaţie defectologică. Tulburări de limbaj pot fi considerate numai acele deficienţe care se menţin după vârsta de 4 ani şi care prezintă tendinţe de agravare în timp.c. Succesibilitatea mărită la complicaţii neuropsihice – persoanele care prezintă tulburări de limbaj pot înregistra complicaţii neuropsihice,tulburări de conduită şi de personalitate. Aceasta pentru că tulburările de limbaj, începând cu cele mai simple, influenţează negativ întregul comportament uman, datorită, pe de o parte, posibilităţilor reduse de exprimare, iar pe de altă parte, existenţei unei anumite temeri şi reţineri a handicapaţilor de limbaj, care îi împiedică să se desfăşoare la nivelul posibilităţilor lor reale.d. Necesitatea aplicării unui tratament logopedic.In timp ce particularităţile individuale de limbaj dispar treptat, fără un tratament logopedic, tulburările de limbaj nu dispar de la sine. De aceea, în funcţie de natura şi specificul fiecărei tulburări de limbaj, sunt absolut necesare exerciţii logopedice speciale, pentru prevenirea şi corectarea acestora. Cu cât tratamentul logopedic se desfăşoară mai de timpuriu şi în mediul natural de viaţă al copiilor, cu atât este mai eficient. Vârsta de 4 ani este considerată, în general, ca fiind cea mai indicată pentru realizarea,tratamentului logopedic. Proporţia tulburărilor de vorbire scade o dată cu vârsta. Ele se corectează, în mare măsură, sub influenţa procesului de învăţare. Totuşi unele dintre ele persistă, chiar şi după mai mulţi ani de şcolarizare. Gradul şi caracterul tulburărilor de vorbire se răsfrâng asupra activităţii comportamentului copilului. în felul acesta, însuşirea cunoştinţelor este împiedicată, copilul devenind timid şi izolat de viaţa colectivă a şcolii de colectivitate în general. Depistarea şi înlăturarea tulburărilor de vorbii la copii contribuie, astfel, la asigurarea bunei desfăşurări a procesului de învăţământ. Imposibilitatea de a comunica prin limbaj, dar şi defecţiunile vor- birii pot produce o stagnare în dezvoltarea personalităţii copilului, pentru că modifică relaţiile lui cu oamenii, îl singularizează, îl împiedică, în mare măsură, să participe la joc şi la celelalte activităţi comune celor mici.

2.Cauzele deficienţelor de limbaj

Handicapurile de limbaj apar prin acţiunea unor procese complexe în perioada intrauterină a dezvoltării fătului, în timpul naşterii sau după naştere. Dintre cauzele care pot acţiona în timpul sarcinii cităm:diferitele intoxicaţii şi infecţii, sarcină toxică, cu vărsături şi leşinuri dese, bolile infecţioase ale gravidei, incompatibilitatea factorului Rh, carenţele nutritive, traumele mecanice ale gravidei (căzături, lovituri în abdomen)care lezează fizic organismul fătului, traumele psihice suferite de gravidă,începând cu neacceptarea psihică a sarcinii şi terminând cu trăirea unor stresuri, frământările interioare, spaime care îşi pun pecetea asupra

2

dezvoltării normale a fătului. Din categoria cauzelor care acţionează în timpul naşterii menţionăm: naşterile grele şi prelungite, care duc la leziuni ale sistemului nervos central, asfixierile, ce pot determina hemoragii la nivelul scoarţei cerebrale, hemoragiile prelungite din timpul sarcinii, alimentaţia nepotrivită a mamei, consumul de alcool, infecţii sifilitice, tuberculoză,gripă infecțioasă, hepatitele epidemice.

3. Clasificarea deficienţelor de limbaj

Clasificarea tulburărilor de limbaj este extrem de dificilă şi mult controversată în literatura de specialitate. Aceasta, deoarece, în primul rând, mecanismele anatomo-fiziologice care stau la baza formării şi dezvoltării limbajului sunt foarte complexe şi pot fi afectate în cele mai diferite componente. In al doilea rând, tulburările de limbaj se pot cupla la aceeaşi persoană. Se pot întâlni împreună, de pildă, tahilalia cu bâlbâială,sau dislalia, bâlbâială şi disgrafia. La cele de mai sus se adaugă lipsa unei terminologii unitare pentru denumirea tulburărilor de limbaj. Pentru buna colaborare dintre logopezi, cât şi dintre aceştia şi alţi specialişti(neurologi, pediatri, ORL - işti) este necesară elaborarea unei terminologii ştiinţifice unice. Una dintre schemele posibile de clasificare a tulburărilor de limbaj,în funcţie de mai multe criterii, îi aparţine lui M. Guţu(1975) şi ia în considerare următoarele criterii:criteriul anatomo-fiziologic:•tulburări ale analizatorului verbo-motor, verbo-auditiv ;•tulburări centrale sau periferice;•tulburări organice sau funcţionale.criteriul structurii lingvistice afectate•tulburări de voce;•tulburări de ritm şi fluenţă;•tulburări ale structurii fonetico- fonematice;•tulburări complexe lexico-gramaticale;•tulburări ale limbajului scris.criteriul periodizării, în funcţie de apariţia tulburărilor de limbaj:•perioada preverbală (până la doi ani);•perioada de dezvoltare a vorbirii (2-6 ani);•perioada verbală (peste 6 ani);criteriul psihologic:•gradul de dezvoltare a funcţiei comunicative a limbajului;•devieri de conduită şi tulburări de personalitate. O altă schemă de clasificare este cea elaborată de E. Verza (1982),clasificare care ţine seama de mai multe criterii în acelaşi timp: anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologie şi psihologic:1.Tulburări ale pronunţiei: dislalie;•rinolalie;•dizartrie.

3

2.Tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii: bâlbâială;•logonevroza;•tahilalia;•bradilalia;•aftongia;•tulburări pe bază de coree.3.Tulburări de voce: afonia;•disfonia;•fonastenia.4.Tulburări ale limbajului citit-scris: tulburări totale (agrafia şi alexia);•tulburări parţiale (disgrafia şi dislexia).5.Tulburări polimorfe de limbaj: afazia;•alalia6.Tulburări de dezvoltare a limbajului: mutismul psihogen (care poate fi acut sau cronic, general sau electiv);•retardul sau întârzierea în dezvoltarea generală a vorbirii.7.Tulburări ale limbajului, bazate pe disjuncţii psihice: dislogii;•ecolalii;•jargonofazii;•bradifazii.

Caracterizarea deficienţelor de limbaj.I. Deficienţele (tulburările) de pronunţie

Pronunţia, adică acţiunea motrică de a exprima verbal sunetele limbii, poate fi socotită corectă atunci când vorbitorul respectă baza de articulare a limbii în care se exprimă. Orice abatere de la normele prestabilite ale bazei de articulare se situează în domeniul tulburărilor de pronunţie.

1.DISLALIADislalia („pelticia" în popor) este cea mai frecventă dintre tulburările de pronunţie, reprezintă 90% din totalul tulburărilor de limbaj şi este prezentă atât la oamenii normali, cât şi la cei cu handicapuri (de intelect, senzoriale). Dislalia reprezintă abaterea de la pronunţia standard sau incapacitatea subiectului de a pronunţa corect un sunet, o silabă sau un cuvânt.Se poate vorbi de dislalie: când există tulburări de articulare, pronunţie, manifestate prin omiterea, deformarea, substituirea, înlocuirea şi inversarea sunetelor;- când se manifestă incapacitatea de a emite anumite foneme, care are loc permanent, în orice împrejurare, atât în vorbirea spontană,cât şi în cea repetată, în cuvinte, silabe sau în încercarea de a emite izolat fonemul în cauză;- când există incapacitatea totală sau parţială de articulare sau pronunţie, care afectează decodarea mesajelor verbale,îngreunează recepţia şi, prin aceasta, decodarea informaţiei, deci,întregul lanţ al comunicării fono-auditive interpersonale. Fenomenul dislalie este diferit de la o ţară la alta. Când se pune diagnosticul de dislalie, este bine ca copilul să aibă peste trei ani şi jumătate. Până la această vârstă, avem de-a face cu o dislalie fiziologică.Vorbirea se corectează de obicei după această vârstă. Dacă, după 3 ani şi jumătate deficienţele se menţin, la baza lor stau cauze nocive, care le pot agrava şi transforma în obişnuinţe negative. Situaţia este şi mai gravă în cazul unor structuri fragile ale SNC. Tulburarea unităţii dintre forma şi conţinutul vorbirii constituie trăsătura caracteristică a vorbirii dislalice. Tulburările de vorbire caracteristice dislaliei, aparent asemănătoare sub aspectul exterior al simptomatologiei lor, prezintă, între ele, la o analiză mai profundă a cauzelor determinante şi a mecanismelor implicate, importante deosebiri calitative.

4

Precizarea pe baza acestor deosebiri calitative a unor forme specifice de dislalie asigură cheia succesului în procesul psiho-pedagogice de corectare a dislaliei. Diagnosticul simptomatologie al dislaliei trebuie să fie completat pe bază de etiologie şi de mecanisme implicate: leziuni ale sistemului nervos central, gradul leziunii şi localizarea ei, leziuni ale organelor de articulaţie, leziuni ale nervilor periferici, deficienţe ale organelor de recepţie auditivă, greşeli şi neglijenţe în educaţia vorbirii copiilor. Diagnosticul diferenţial al tulburărilor de articulaţie se poate stabili numai ţinând seama de toţi aceşti factori, ceea ce presupune o examinare complexă a dislalicilor, nu numai sub aspectul vorbirii, ci şi al organelor de vorbire, al condiţiilor de mediu social-educativ şi al personalităţii dislalicului, pe baza cărora se realizează selecţionarea metodelor şi a procedeelor diferenţiate de tratament, specifice diferitelor forme de dislalie. Cele mai utilizate criterii de clasificare a dislaliei sunt: cel simptomatologie şi cel etiologic.

Clasificarea simptomatologică a dislaliei

Dislalia prezintă variaţii sub aspect simptomatologie şi se grupează după următorii factori:1)aspectul exterior, fonetic, al tulburărilor de articulaţie a sunetelor;2)raportarea la fonemul denaturat, omis sau înlocuit:3)gradul de extindere a tulburărilor de articulaţie:4)structura articulaţiei deficitare.

1. Prin aspectele exterioare, fonetice, tulburările de articulaţie ale sunetelor vorbirii prezintă o mare diversitate şi se grupează în forme specifice:

•denaturarea sonorităţii sunetului într-o asemenea măsură, încât acesta nu mai corespunde cu structura articulatorie a sonorităţii sale normale;•pronunţarea eliptică, în special a grupelor consonantice, prin omisiuni de sunete sau de silabe (de exemplu, „catană" în loc de„castană"), denumită moghilalie sau afonemie;•inversarea locului sunetelor în silabe şi în cuvinte (spre exemplu {„crapă" în loc de „capră"; „potogan" în loc de „topogan");•substituirea, înlocuirea unui sunet din cuvânt cu un alt sunet articulat corect, similar cu acesta sub aspect acustic sau articulator (de . exemplu „zoc" în loc de „joc", „loată" în loc de „roată") - tulburare denumită paralalie sau parafonemie;•vorbirea nazală fonfăită denumită rinolalie.Defectele de sonoritate a fonemelor se mai numesc şi defecte antropofonice, iar cele de înlocuire a unui fonem cu altul,defecte fonologice.

2.Prin raportare la fonemul denaturat, omis sau înlocuit,aceste tulburări de articulaţie primesc denumiri specifice, prin adăugarea sufixului „ism" (-ismut), iar în cazurile de înlocuire, a prefixului „para-"la literele corespunzătoare alfabetului elen:•rotacism, pentru denaturarea sau omiterea sunetului „r"

5

•pararotacism, pentru înlocuirea sa cu un alt sunet.•lambdacism şi paralambdacism, pentru sunetul „1"•sigmatism şi parasigmatism pentru sunetele siflante („s", „ş", "z", j"ţ", ,j",/'ci", „ce")În funcţie de sunetele afectate, dislalia se poate clasifica în (după ,E. Verza):•betacism şi parabetacism - afectarea sunetului „b"•capacism şi paracapacism - afectarea sunetului „c"•deltacism şi paradeltacism - afectarea sunetului „d" şi „t"•fitacism şi parafitacism - afectarea sunetului „f •gamacism şi paragamacism - afectarea sunetului „g"•mutacism şi paramutacism - afectarea sunetului „m"•rotacism şi pararotacism - afectarea sunetului „r"•sigmatism şi parasigmatism - sunetele afectate sunt cele sigmatices" s" z" t" i" ci" ce". Sigmatismele sunt cele mai frecvente dislalii şi la rândul lor pot fi' parţiale şi totale în funcţie de numărul sigmaticelor afectate:•hapacism şi parahapacism - sunetul afectat este „h"•jotacism şi parajotacism - afectarea fonemului ,J"•nutacism şi paranutacism - afectarea fonemului „n"•pitacism şi parapitacism - afectarea fonemului „p"•tetacism şi paratetacism - afectarea fonemului „t", vitacism şi paravitacism - afectarea fonemului „v"•zitacism şi parazitacism - afectarea fonemului „z".Afectarea vocalelor nu are o denumire specială.

3.Prin gradul de extindere a tulburărilor de articulaţie sau aspectul cantitativ) se diferenţiază forme diferite de dislalie:•dislalie simplă sau parţială - o tulburare restrânsă, limitată adeseori la un singur sunet (ex.: lambdacismul caracterizat prin omisiunea sau distorsiunea sunetului „1");•dislalie polifonematică - sunt tulburate mai multe sunete (ex.:sigmatismul caracterizat prin denaturarea siflantelor, şuierătoarelor şi africatelor);•dislalia totală sau universală - constituită din pronunţarea defectuoasă a majorităţii sunetelor vorbirii, atât consoane cât şi unele vocale. Forma tipică de dislalie totală rezidă în înlocuirea majorităţii consoanelor şi a combinaţiilor consonantice cu un singur sunet, mai frecvent cu consoana „t".După unii autori (E.Jurcău şi N. Jurcău), dislalia universală atinge forma cea mai gravă atunci când majoritatea sunetelor sunt substituite cu sunetul „t". A. Fournie a denumit această dislalie hotentotism, iar Hvatţev – tetism.

4. Prin raportarea la structura articulatorie deficitară,dislalia este:•homorganică sau monomorfă - dacă este limitată la o singură grupă de articulaţie (de ex. numai labialele);

6

•polimorfă sau multiplă - dacă se extinde asupra unor grupediferite de articulare (de ex. la sunetele prelinguale şi la cele postlinguale).Dislalia multiplă apare la denaturări ale sunetelor din două regiuni diferite de articulaţie şi coarticulatie. în cazurile unor denaturări extinse la 3regiuni de articulaţie şi de coarticulatie se pune diagnosticul de dislalie universală. Criteriul structurii de articulaţie, deşi constituie un indice pozitiv in aprecierea diferitelor forme de dislalie, trebuie să fie completat în practica logopedică şi prin cel al gradului de afectare a inteligibilităţii vorbirii. Sub acest aspect, unele forme de parasigmatism, prin faptul că pot afecta toate sunetele siflante (ceea ce se răsfrânge negativ asupra inteligibilităţi vorbirii),trebuie să fie considerate nu dislalii simple, ci multiple.Clasificarea tulburărilor de articulaţie pe baza criteriului simptomatologie este numai provizorie pentru că simptomele sunt numai manifestări ale dislaliei. Se impune cu necesitate analiza tulburărilor dislaliei şi pe baza criteriului etiologic.

Clasificarea etiologică a dislalieiCriteriul etiologic scoate în evidenţă cauzele care au generat dislalia. Ele pot fi de natură organică sau funcţională, centrală sau periferică.Unii autori sunt de părere că dislalia este cauzată nu numai de unele modificări anatomice ale aparatului articulator, ci şi de multiplele tulburări de inervaţie aferente şi eferente ale muşchilor care participă în articulaţie şi de existenţa unor modele corticale ale articulaţiei sunetelor,defectuos formate.• DISLALIA ORGANICĂ. Cauzele organice pot fi grupate în: malformaţii sau leziuni ale aparatului fono -articulator, leziuni organice ale analizatorului auditiv, leziuni centrale şi afecţiuni ale căilor centrale.a. Malformaţii sau leziuni ale aparatului fono-articulator: Toate componentele aparatului fono-articulator (buze,dinţi, alveole,palat dur, palat moale, maxilare, limbă) joacă un rol deosebit în fonaţie şi articulaţie. Anomaliile acestor organe împiedică fono-articulaţia sunetelor,generând tulburări de articulaţie. în funcţie de zona afectată există:•anomaliile labiale (rigiditatea buzelor, lipsa lor de mobilitate, despicături labiale sau buza de iepure,despicături labio-nazo-alveolare) împiedică articularea bilabialelor şi labiodentalelor;•anomaliile labio-dentale (scurtarea buzei superioare, care este asociată cu lungimea anormală a dinţilor incisivi superiori centrali şi cu gingii groase şi proeminente) favorizează mai degrabă o acomodare labio-dentală, cu deformaţia acustică respectivă, decât o acomodare bilabială,practic nerealizabilă;•anomalii dento-alveolare (dinţi rău implantaţi,creşteri suplimentare de dinţi sau lipsa unor dinţi, mai ales după traumatisme) împiedică articularea fonemelor labio-dentale.•anomaliile maxilarelor (progenia, prognatismul,muşcătura deschisă) se reflectă negativ asupra articulării bilabialelor, labio-dentalelor, linguo-dentalelor;

7

•anomaliile labio-maxilo-palatine (despicăturile de palat de tipul palato-schizis sau cheilo-schizis - „gurade lup") dau naştere la o vorbire rinolalică;•anomaliile linguale (macroglosia-limbă prea mareca volum, microglosia, anchiloglosia – anchilozarea limbii etc.) împiedică articularea linguo-dentalelor.Dislalia cauzată de malformaţii sau leziuni ale organelor periferice de vorbire se numeşte dislalie organică de tip mecanic.In funcţie de localizarea malformaţiilor sau leziunilor, se întâlnesc mai multe tipuri de dislalie mecanică: labială, dentală, palatală, linguală,laringuală.b.Leziuni organice ale analizatorului auditivAnalizatorul auditiv poate avea un deficit din cauza unor leziuni la nivele diferite. Vorbirea este tulburată în funcţie de gradul de surzenie, de vârsta la care s-a produs aceasta şi de inteligenţa hipoacuzicului. Tulburările de pronunţie determinate de leziuni organice ale analizatorului auditiv sau de traumatizarea celulelor auditive formează categoria dislaliilor audiogene.Formele de dislalie audiogenă cresc în gravitate pe măsură ce pierderile de auz sunt la frecvenţe din ce în ce mai înalte. între 20 şi 40 dB, vorbirea se desfăşoară în limitele normalului. între 40 şi70 dB apar dificultăţi depercepţie. între 70 şi 90 dB sunt cuprinse formele grave de tulburări auditive când nu sunt percepute siflantele(sunetul s),şuierătoarele, din care cauză aceste sunete sunt prezentate denaturat generând disfonemii, parafonemii sau moghilalie. Tulburări de articulaţie pot să apară şi în afara leziunilor după o traumatizare a celulelor auditive cauzată de excitanţi sonori prelungiţi. De exemplu, zgomotul implicat în exercitarea unei profesiuni poate traumatiza urechea, ducând la pierderi auditive care se manifestă sub forma unei surdităţi insulare, a unei paracuzii pentru o gamă restrânsă de frecvenţe, dincolo de care acuitatea auditivă se menţine în limitele normalului.c. Leziuni centrale şi afecţiuni ale căilor centraleLeziunile cerebrale şi afecţiunile căilor centrale apar după o traumatizare sau hemoragie cerebrală consecutivă unei naşteri grele, sau după o encefalită din prima vârstă. Limbajul îşi are sediul pe scoarţa cerebrală, în lobul frontal stâng, în partea anterioară a scizurii lui Sylvius. In cazul leziunii acestei zone sau a căilor centrale, piramidale sau extrapiramidale, ori a cerebelului, apar tulburări de pronunţie. Leziunile organice ale căilor centrale ale vorbirii survenite la o vârstă care precede dezvoltarea limbajului au, de asemenea, ca urmare tulburări de articulaţie. Tulburările de articulaţie ce însoţesc procesele patologice centrale formează categoria dislaliilor centrale sau „de evoluţie".

Dislalia centrală constă în incapacitatea de a formula sau pronunţa corect anumite sunete sau grupe de sunete (Nadoleczny) şi se manifestă prin alterarea,înlocuirea sau omiterea anumitor foneme sau prin inversarea locului pe care îl ocupă în alcătuirea silabelor şi cuvintelor. Calificativul „de evoluţie" arată caracterul regresiv spontan (sau după scurt tratament logopedic) al acestei tulburări de vorbire de tip dismaturativ şi se verifică prin

8

modul în care frecvenţa dislaliei scade invers proporţional cu vârsta. Semnificativ este experimentul cercetătorului C. Păunescu pe copii preşcolari, când a ajuns la concluzia că dislalia de evoluţie nu scade numai în funcţie de vârstă, ci şi de asistenţa pedagogică pe care o acordăm copiilor. Instalarea dislaliei centrale este favorizată de două tipuri de condiţii:Intrinseci manifestate printr-o labilitate neuro-psihică consecutivă unui factor ereditar sau dobândit şi extrinseci, întâlnite în cazul tulburărilor de limbaj din ambianţa copilului (soră, frate, grupul în care se joacă, părinţi) şi al bilingvismul la vârste foarte mici.• DISLALIA FUNCŢIONALĂ. Dislalia funcţională este determinată de o incapacitate a organelor normale de vorbire de a-şi îndeplini funcţiile verbale. Dislalia funcţională apare pe fondul dislaliei fiziologice, ca urmare a permanentizării unui mod defectuos de vorbire. Simptomele dislaliei funcţionale dispar frecvent pe la vârsta de 5-6 ani. La unii copii, ele se menţin şi la vârsta şcolară, până la 8 ani şi chiar după această vârstă, putând fi semnalată în continuare şi la adulţi. Cauza cea mai frecventă a unei dislalii grave şi persistente o constituie întârzierea mintală, deşi unele forme de dislalie durabilă apar şi printre copii cu intelect normal. În studiul acestor dislalii funcţionale grave şi persistente trebuie luate în considerare tulburările de dezvoltare ale funcţiilor motrice şi senzitive intrinseci actului de emisie şi de recepţie verbală. Aceste tulburări se grupează în două forme specifice:dislalia motorie şi dislalia senzorială.

a. Dislalia motorie (motrică)Dintre cauzele motorii ale dislaliei menţionăm: debilitatea musculară, dizabilitatea motorie a organelor de vorbire, dificultăţi de coordonarea muşchilor implicaţi în actul vorbirii, stângăcia şi contrarierea acesteia. Dislalia motorie este cauzată de debilitate musculară şi de disabilitate motorie a organelor de vorbire. Ea apare datorită tulburărilor din analizatorul motor, în special a componentei sale verbo-kinestezice, cum sunt: întârzieri ale dezvoltării motrice, dificultăţi de coordonare şi controla mişcărilor de vorbire, viteză deficitară a mişcărilor articulatorii, o disabilitate motorie sau, în mod mai general, aptitudine deficitară – pentru vorbire. Un indice caracteristic al dislaliei motorii îl constituie capacitatea dislalicului de a deosebi pronunţarea corectă de cea eronată, atât în vorbirea altor persoane, cât şi în cea proprie. La copiii cu dislalie motorie se semnalează frecvent şi o amnezie expresivă, caracterizată prin incapacitatea de a executa vocal melodiile pe care le percep şi le recunosc, deosebind notele muzicale corecte de cele false atât în intonaţia altora, cât şi în cea proprie. Tabloul cel mai evident al dislaliei de tip motric îl constituie mişcările inadecvate, dificultăţile de control şi de coordonare a muşchilor,la acei copii care sunt conştienţi de execuţiile pe care trebuie să le realizeze pentru a produce prin imitaţie sunetul auzit.

b. Dislalia senzorială Dintre cauzele senzoriale ale dislaliei menţionăm:; dificultăţi de discriminare a sunetelor la nivelul componentei corticale a analizatorului auditiv, deficienţă de memorie auditivă, tulburările auzului fonematic, lipsa atenţiei acustice, disabilitate senzorială de realizare a articulaţiei sunetelor. Dislalia senzorială este acea formă de dislalie funcţională care apare pe

9

baza unor deficienţe ale mecanismelor verbale senzitive, în special de auz fonematic, la persoane cu o motricitate articulatorie normală. Dislalia senzorială se caracterizează prin substituiri şi inversări determinate de perceperea, memorarea şi recunoaşterea eronată a unor foneme. Aceste substituiri şi inversări de sunete apar nu numai în vorbire, ci şi în scris (dislexie - disgrafie). Cel mai frecvent dislalia senzorială reprezintă o tulburare sub aspect acustic în structura sonoră a fonemelor, determinată de incapacitatea de a le diferenţia precis pe bază de auz. La copiii mici, componenta corticală a analizatorului auditiv nu posedă o capacitate suficientă de diferenţiere şi ca atare ei întâmpină dificultăţi în discriminarea unor sunete apropiate ca structură acustică, în special a celor siflante. Aceste dificultăţi de discriminare, până la o anumită vârstă (de 3-4 ani), prezintă un caracter fiziologic. Datele audiometriei tonale scot la iveală faptul că persoanele cu dislalie senzorială au auzul normal din punct de vedere fiziologic, dar este tulburat auzul fonematic. O altă cauză care generează dislalii senzoriale este şi disabilitatea senzorială de realizare a articulaţiei sunetelor, datorită insuficientei analize şi sinteze kinestezice, a mişcărilor de vorbire. Dislalicul nu sesizează cu precizie poziţia organelor lui fono-articulatorii, din care cauză nu poate executa corect mişcările articulatorii necesare în emiterea unui sunet. De aceea este necesar un control vizual sau folosirea mijloacelor auxiliare (oglinda logopedică, spatule, aparate).Dislalia senzorială este de origine centrală, fapt pentru care în literatura de specialitate o mai întâlnim şi sub denumirea de dislalie prin deficit cortical de discriminare şi memorizare a sunetelor.DISLALIA SOCIOGENĂ. Formele pe care le îmbracă dislalia sociogenă sunt:prin imitaţie, prin educaţie deficitară şi prin bilingvism.

Cauzele psihosociale ale dislaliei

Tulburările de pronunţie nu sunt legate numai de anomalii organice sau funcţionale ale organelor de vorbire. Examinarea copiilor cu tulburări de limbaj a scos la iveală factorii psihosociali care, independent sau în corelaţie cu factorii organo-functionali, au contribuit la producerea tulburărilor de articulaţie. Dislalia sociogenă ia naştere din dislalia fiziologică prelungită peste vârsta de 4 ani, în condiţii de mediu defavorabil dezvoltării limbajului.a. Dislalia prin imitaţieAceastă dislalie se caracterizează printr-o labilitate articulatorie dismaturativă şi printr-o posibilitate de discriminare fono-auditivă insuficientă, copilul imitând inconştient modelele vorbirii adulte. Dacă părinţii sau persoanele din jurul copilului au tulburări de pronunţie sau dacă acestea abuzează în dialogul cu copilul de „vorbirea infantilă", atunci un astfel de copil are toate şansele de a-şi forma, prin imitaţie, deprinderi durabile de pronunţie incorectă. încurajarea pronunţiei incorecte pentru amuzamentul celor din jurul copilului sau pentru ridiculizarea lui este foarte dăunătoare, ea ducând treptat la fixarea tulburării de pronunţie.

b. Dislalia prin educaţie deficitarăAceastă formă de dislalie sociogenă este cauzată de existenţa - în perioada de formare a limbajului - a unui climat familial educativ necorespunzător. Dintre factorii climatului

10

nefavorabil care influenţează negativ dezvoltarea la timp şi corectă a limbajului menţionăm:tipul de voce cu care adulţii se adresează copilului,supra protecţia şi perfecţionismul. Vorbirea piţigăiată utilizată de unii adulţi în relaţiile lor cu copilul, graba unor părinţi de a oferi copilului tot ce el nu apucase să solicite verbal, precum şi pretenţia absurdă a adulţilor de a obţine de la copilul mic o exprimare perfectă, când încă vârsta nu-i permite, toate acestea reprezintă condiţii nefavorabile de dezvoltare a limbajului.

c. Dislalia prin bilingvismAceastă dislalie se instalează, de obicei, atunci când părinţii vorbesc curent, în familie, două limbi diferite sau când copilul este forţat să înveţe o a doua limbă înainte de însuşirea celei materne. Bilingvismul la o vârstă fragedă, sub vârsta de 4 ani, este o adevărată pedeapsă pentru copil, el fiind nevoit să-şi însuşească sisteme de articulare diferite, ceea ce-i îngreunează vorbirea. Cunoaşterea formelor dislaliei ajută la aplicarea unei metodologii adecvate procesului de corectare a vorbirii copiilor.

2. RINOLALIA

Rinolalia (în popor numită„fonfaială", adică vorbire pe nas) este o formă a dislaliei, de aceea se mai numeşte şi dislalie „organică". Ea se produce ca urmare a unor malformaţii ce sunt localizate la nivelul vălului palatin sau a unor influenţe ale dezvoltării acestuia; poate fi determinată de unele boli infecţioase, de vegetaţiile adenoide, de polipi, de atonia sau paralizia vălului palatin, de despicăturile labio-maxilo-palatine, de hipoacuzie, de funcţionarea defectuoasă a muşchilor sau a vălului palatin, care nu pot deschide traiectul nazal în timpul pronunţării sunetelor nazale. în rinolalie se manifestă tulburări de pronunţie specifice dislaliei, ea constând în pronunţarea nazonată a sunetelor. În rinolaliile mai accentuate e afectată, prin tulburări combinate de articulaţie şi de rezonanţă a sunetelor, nu numai latura estetică, ci şi inteligibilitatea vorbirii. Conţinutul vorbirii rinolalicilor devine, prin modificările nazale ale aspectului sonor, mai puţin accesibil înţelegerii şi comunicării orale. La vârsta şcolară o astfel de tulburare formează un obstacol în frecventarea învăţământului de masă de către copil. Rinolalia se, instalează frecvent pe la 2-4 ani, apărând mai ales la copiii răsfăţaţi, fiind afectate mai ales vocalele.Din punct de vedere etiologic există cauze care provoacă exclusiv rinolalia sau dislalia dar şi cauze comune celor două. Există două tipuri de cauze ale rinolaliei: organice şi funcţionale.Cauzele organice ale rinolaliei deschise pot fi anomalii la nivelul vălului palatin, insuficienta dezvoltare a acestuia ca urmare a unor boli infecţioase, vegetaţii adenoide sau polipi, paralizia sau atonia vălului palatin, despicături labio-maxilo-palatine.Cauzele funcţionale sunt incapacitatea saumobilitatea redusă a vălului şi a muşchilor faringo-nazali,imitarea vorbirii unor persoane rinolalice în perioada însuşirii vorbirii de către copil. Despicăturile

11

palatului provoacă o serie de tulburări rinolalice denumitepalatolalii,care, conform opiniei unor autori, s-ar înscrie încategoria dislaliei mecanice deoarece predomină deficienţele în pronunţarea sunetelor.Spre deosebire de dislalie, unde sunt afectate mai ales consoanele, în rinolalia organică deschisă sunt afectate atât vocalele,cât şi consoanele, mai ales cele explozive şi cele surde care se înlocuiesc cu sunete nedesluşite produse prin aşa-numitul „coup de glotte".

Clasificarea rinonalieiRinolalia se poate prezenta sub mai multe forme:

a. aperta (deschisă), în care suflul aerului necesar pronunţării sunetelor, parcurge, predominant, calea nazală;

b. clauza (închisă),când unda expiratorie necesară pronunţării sunetelor nazale (m, n) se scurge pe traiectul bucal. Această formă este realizată în două modalităţi:forma anterioară – când în arinele sunt blocate, respiraţia desfăşurându-se perturbat şiforma posterioară –când este obstrucţionat naso-faringele;

c. mixa (mixtă), în care unda expiratorie trece, alternativ atât pe cale nazală, cât şi pe traiectul bucal, indiferent de caracteristicile articulatorii ale sunetelor. în palatolalie, consoanele orale se pronunţă nazal sau sunt omise.

Consoanele fricative sunt pronunţate prin suflu nazal accentuat (de perdiţie nazală cum o numeşte E. Verza). La fel ca în dislalie, cele mai afectate sunt siflantele, deoarece ele presupun un suflu puternic şi concentrat ce nu se poate realiza din cauza scurgerii aerului pe cale nazală, fiind astfel omise sau înlocuite cu sunete„sparte".Spre deosebire de dislalie, în rinolalia deschisă sunt afectate şi vocalele, mai ales i, u şi mai puţin vocala a. Cel mai puţin afectate în cazul rinolaliei deschise sunt sunetele m şi n. În cazul rinolaliei funcţionale sunt aceleaşi fenomene ca în cazul celei organice, dar amploarea şi gravitatea lor sunt diminuate.

3. DIZARTRIA

Dizartria nu este o tulburare de vorbire, ci numai de rostire. Ea,deci, nu afectează vorbirea în general, ci numai vorbirea rostită, şi anume latura ei instrumentală, la un nivel intermediar, între organul periferic de execuţie şi centrul cortical de elaborare şi comandă.Dizartria se manifestă printr-o vorbire confuză,disritmică, disfonică, cu o pronunţată rezonanţă nazală în care monotonia vorbirii se îmbină cu pronunţarea neclară.. La dizartrici apar şi o serie de complicaţii psihice ce se produc în sfera afectivă, senzorială, mintală,psiho-socială şi motrică. Dată fiind originea sa, dizartriase mai numeşte şi dislalie centrală.Din punct de vedere simptomatologie, fenomenele sunt asemănătoare dislaliei obişnuite, dar mult mai grave. Tabloul manifestărilor dizartriei este în funcţie de componenta motrică implicată în ea, componentă care constituie şi un criteriu de clasificare a acestei tulburări:

12

1)dizartria bulbară şi pseudobulbară (în care sunttulburaţi neuronii motori de la nivelul bulbului)comportă diminuarea forţei de articulare şi odeperdiţie nazală care reduce suflul;2)dizartria distonică şi de incoordonare(produse prin leziuni profunde ale creierului şi ale trunchiului cerebral în partea sa superioară). Se instalează un debit silibar şi trunchiat, o tensiune globală şi excesivă a muşchilor organelor fono-articulatorii cu dificultatea de a întrerupe mişcarea începută.3)dizartria cerebeloasă (în care tulburările apar la nivelul căilor cerebeloase) se caracterizează prin bruscheţea, scandarea şi caracterul exploziv al vorbirii,dizartricul pierzând controlul respiraţiei, al poziţiei limbii şi buzelor în timpul articulării. O caracteristică importantă a dizartricului este aceea că, de cele mai multe ori, el este conştient de handicapul pe care îl are. Ca urmare, depune eforturi repetate pentru a-şi corecta vorbirea, dar aceasta duce la o încordare sporită care nu numai că nu-1 ajută, ci,dimpotrivă, comite greşeli mai frecvente.

II. Deficienţele de ritm şi fluenţă ale vorbirii

1.BÂLBÂIALA. C. Stanică şi E. Vrăşmaş definesc bâlbâială ca fiind o tulburare a vorbirii ce se manifestă prin „dezordini intermitente ale pronunţiei, repetări convulsive şi blocaje ale unor foneme, omisiuni precipitate,urmate de dificultăţi în articularea unor cuvinte". De fapt, bâlbâială este o tulburare de ritm a vorbirii.Bâlbâială constă în repetarea unor silabe la începutul şi mijlocul cuvântului, cu pauze între acestea,sau apariţia spasmelor la nivelul aparatului fono-articulator,care împiedică desfăşurarea vorbirii ritmice şi cursive. Această tulburare de vorbire se caracterizează prin:modificări de vorbire (spasme ale aparatului fono-articulator, aritmie, monotonia vorbirii, inversiuni în frază - pentru evitarea cuvintelor „problemă", sunete care „paralizează" vorbirea, vorbire concisă – incompletă refuzul de a vorbi), mişcări şi acţiuni asociate -reprezentate de ticuri sau ritualuri de deblocare sau liniştire. Alt tip de simptom al bâlbâielii este reprezentat de anumite modificări psihice cum ar fi: activitate dezorganizată, încordare, nelinişte permanentă legată de vorbire, negativism, nevoie permanentă de ocrotire,izolare socială, emotivitate crescută, tulburări ale cititului,dar şi ale scrisului, comportament neadaptat.Aşadar, bâlbâială se caracterizează prin întreruperea vocii, fără leziuni ale organelor fono-articulatorii, fiind foarte vizibilă şi afectând profund înţelegerea vorbirii de către cei din jur. Există o lipsă de coordonare între ceea ce gândeşte şi ceea ce spune cel bâlbâit. Această tulburare de limbaj poate apărea pe la5-6 ani şi chiar mai târziu - la vârsta adolescenţei, ca urmare a unei emoţii bruşte sau a unei spaime mari. Cursivitatea exprimării este grav afectată, prin apariţia unor blocaje iterative sau a unor spasme puternice, o dată cu încercarea de rostire a primelor silabe din propoziţii,sintagme sau chiar din cadrul unor cuvinte. Bâlbâială este considerată o tulburare a controlului motor al vorbirii, în care înlănţuirea

13

succesivă a sunetelor din cuvinte nu se mai poate realiza după modelul firesc şi expresiv al unei limbi. în cazul ei apar reacţii secundare, ca efect al încordării şi suprasolicitării sistemului nervos, uneori fiind trăită dramatic prin manifestări neurovegetative, schimbarea culorii feţei,transpiraţie, tulburări de somn, cresc agitaţia şi nervozitatea, respiraţia devine scurtă şi întreruptă, se vorbeşte în timpul inspirului. Această tulburare de limbaj se manifestă într-o formă mai puţin accentuată atunci când copilul vorbeşte în şoaptă, când trebuie să cânte (mai ales într-un cor) sau când ceea ce spune el este perturbat de un fundal zgomotos. în schimb, când este pus să scrie sau să deseneze, copilul cu bâlbâială manifestă particularităţi agravante sub forma alungirii grafemelor - unirea lor chiar - sau a disparării lor accentuate.Cauzele bâlbâielii pot fi: imitarea de către copiii mici a unor persoane adulte sau a unor copii care au un asemenea handicap;•bilingvismul;•traume psihice;•stres determinat de emoţii, şoc, sperieturi, spaime,deprimare afectivă, impresia de frustrare, de nedreptate;•tulburări ale respiraţiei, manifestate prin apariţia spasmelor respiratorii şi încercarea de a sili copilul să adopte un ritm respirator total greşit, prin efectuarea unor inspiraţii adânci, insistând să facă pauze mari după fiecare cuvânt, pentru a evita pripirea;•factori de natură ereditară;•presiuni, acţiuni cu caracter represiv, constând din anumite măsuri educative greşite ale părinţilor în legătură cu dereglările din exprimările copilului;•observaţii dojenitoare asupra deficienţelor de vorbire;•pedepse severe administrate de părinţi pentru că, în anumite situaţii, copiii se bâlbâiau;•ironia, prin luarea în râs şi imitarea bâlbâielii, cu scopul de a sili copilul să fie atent în exprimare;• încercarea de a-1 face pe copil să vorbească în faţa străinilor, în împrejurarea în care acesta se jenează;•nemulţumirea mamei (mai ales), pentru toate acţiunile copilului;•dezaprobarea şi critica foarte severă pentru cea mai mică eroare;•observaţii cu ton ridicat, răstit, până la ţipăt;•hiper - protejarea copilului;•labilitate emotivă: treceri rapide de la o stare afectivă la alta, jenă exagerată, tremur uşor;•conflicte determinate de neînţelegeri între părinţi şi copii, pe de o parte, şi între părinţi, pe de altă parte;•dezorganizarea familială. Aşadar,cauzele bâlbâieliisunt de trei categorii: condiţii agravante, condiţii favorizante şi factori declanşatori.Condiţiile favorizante sunt reprezentate de: caracteristicile proceselor de excitaţie şi inhibiţie (în hiperexcitabilitate bâlbâială este mai frecventă), debilitate somato-psihică,mediu familial traumatizant (sufocare afectivă, părăsiri,familii dezorganizate), supraîncordare nervoasă, imitaţia.

14

Condiţiile agravante sunt: situaţii în care trebuie să vorbească copilul, atitudinea familiei faţă de tulburarea de vorbire (ironizare, corectare permanentă etc.), boli debilitante, regim de viaţă dezordonat (alternarea activităţii cu somnul, alimentaţie bazată pe excitante).Factori declanşatori pot fi stresul, emotivitatea crescută, etc.

Forme clinice ale bâlbâielii:Bâlbâială poate să apară sub trei forme clinice de manifestare: clonică, tonică şi mixtă.1.Bâlbâială clonică (sau primară) este repetarea explozivă, involuntară a sunetelor sau a silabelor. Ea apare din cauza contracţiilor musculare de scurtă durată, când se introduc cuvinte/sunete parazite care se repetă de 2-3 ori, cursivitatea vorbirii fiind astfel întreruptă, iar aspectul discursului dezagreabil. Această formă de tulburare implică o serie de dificultăţi la nivelul fono-articulator (cele mai mari probleme ridicându-le cuvintele de legătură şi pronumele), extralingvistic (fiind afectate ritmul, intonaţia, tempoul sau pauza în propoziţie/frază), la nivel respirator(inversarea tipului de respiraţie caracteristică sexului, cu tendinţa de a vorbi în inspiraţie), precum şi la nivel comportamental (creşterea agresivităţii, a anxietăţii etc).2.Bâlbâială tonică constă în întreruperea/blocarea cursivităţii vorbirii printr-o încordare subită a organelor de emisie, fiind vorba despre declanşarea spasmului muscular de lungă durată. Atunci când acest spasm cedează, cuvintele blocate anterior erup cu o foarte mare explozie. De regulă, cele două forme de bâlbâială se succed, în prima fază apărând tipul clonic (simptome manifestate inconştient, fără efort), urmat apoi de tipul tonic (copilul cu această deficienţă devenind conştient de defect şi făcând eforturi mari pentru a-1 corecta).3.Bâlbâială mixtă este, la rândul ei, de două feluri: clono-tonică, în care predomină forma clonică şi tono-clonică, în care predomină forma tonică.

2.Logonevroza

Logonevroza este o altă tulburare de ritm şi fluenţă a vorbirii care presupune, pe lângă o repetare a sunetelor,silabelor şi cuvintelor, de batere a tactului pe loc, o modificare a atitudinii faţă de vorbire, de mediul înconjurător şi o prezenţă a spasmelor, încordării, a unei preocupări exagerate faţă de propria vorbire. Caracteristică acestei tulburări este logo-fobia (teama crescută de a vorbi,mai ales în public sau în condiţii de stres emoţional).Logonevroza reprezintă, prin urmare, o bâlbâială trăită în mod dramatic, cu conştiinţa defectului ca atare. Apariţia ei depinde de starea psihofiziologică a subiectului, de felul cum trăieşte el, în plan psihic,handicapul. Ea este mult mai complexă, mai profundă decât bâlbâială, fiind însoţită de modificări comportamentale serioase. în mod obişnuit, la copii apare întâi bâlbâială şi apoi logonevroza, în timp ce la adolescenţi se poate ca să apară direct logonevroza (pe fondul unor traume emoţionale puternice, a unui şoc afectiv recent, etc).

3.Tahilalia

15

Este caracterizată printr-o vorbire exagerat de rapidă şi care apare frecvent la persoane cu instabilitate nervoasă, cu hiperexcitabilitate.

4.Bradilalia

Se manifestă printr-o vorbire rară, lentă, încetinită,cu exagerări maxime ale acestor caracteristici în oligofrenie.

5.AftongiaIa naştere atunci când, în muşchii limbii, se produce un spasm tonic, de lungă durată.

6.Tulburările coreiceSunt determinate de ticuri nervoase sau coreice ale muşchilor fono-articulatorii, mimicii, care se manifestă concomitent cu producerea vorbirii.

III. Tulburările vociiSunt distorsiuni ale spectrului sonor ce se referă la:intensitatea, înălţimea, timbrul şi rezonanţa sunetelor.(C. Stănică, E. Vrăşmaş, 1997).Tulburările de voce se referă la suprimarea sau deteriorarea anumitor foneme, tendinţa de a emite sunetele, în condiţiile unei motricitati elementare,calitatea fonetică fiind profund alterată, iar melodia vocii pierdută. Apar astfel asimilări, substituiri, care corespund unei comodităţi în articulare. Cauzele tulburărilor de voce pot fi: organice,funcţionale ori psihogene.Cauzele organice pot fi înnăscute sau dobândite,reprezentate de malformaţii ale organelor fonatoare precum:- bolta palatină prea înaltă/coborâtă sau prea îngustă; - palat moale/despicat/paralizat;-deformări ale limbii, dinţilor;-deviaţii de sept; -polipi nazali;-noduli ai corzilor vocale;-tumori faringiene benigne etc.Cauzele funcţionale pot fi: paralizii (ale corzilor vocale,faringelui),hipotonia palatului moale, forţarea vocii,fenomen secundar în hipoacuzii grave.Cauzele psihogene sunt reprezentate de stres mai ales(situaţii conflictuale, şoc emotiv, trac, boli psihice şi stări reactive).

Formele clinice ale tulburărilor de voce:Vocea de cap (stridentă, cu rezonanţă cefalică), care se produce la nivelul registrului înalt, mai ales la copiii cu hipoacuzie gravă.Vocea oscilantă (de falset) se produce atunci când se schimbă registrele vorbirii în emisia vocală.

16

Vocea gravă este produsă atunci când emisia se face din piept, în registrul grav.Vocea inspirată este caracterizată de zgomot laringian cauzat de aerul inspirat în momentul când corzile vocale sunt apropiate între ele.Vocea răguşită se manifestă prin îngroşarea şi slăbirea fonaţiei din cauza inflamării laringelui (gripe,răceli) sau a corzilor vocale. Ea poate avea caracter temporar (în răceală de ex.) sau poate fi cronică. Efectul acestei tulburări este perturbarea expresivităţii muzicale a vocii sau a forţei acesteia.Vocea nazală este „refluierea" pe nas a aerului expirat în vorbire.

1.Afonia constă în pierderea vocii ca urmare a lezării laringelui. Vocea, dacă nu dispare complet, se produce în şoaptă din cauza ne vibrării corzilor vocale. Este cea mai gravă dintre tulburările vocii şi poate fi cauzată de inflamaţii ale laringelui, boli ale acestuia, de isterii sau de nevroze etc.2.Fonastenia este o tulburare funcţională ce se manifestă prin slăbirea/pierderea temporară a vocii. Ea apare ca rezultat al folosirii incorecte şi abuzive a vocii care determină obosirea ei (ex. profesii care obosesc vocea: profesor, cântăreţ, narator etc). Este mai frecventă la sexul feminin (tocmai datorită verbalizării excesive caracteristice acestui sex).3.Pseudofonastenia presupune acelaşi tremur în voce caşi în cazul tulburării anterioare, însă ea este caracteristicăvârstei preşcolare şi are caracter temporar (dispare odată cu creşterea).Mutaţiile patologice ale vocii sunt cauzate demodificările hormonilor sexuali şi influenţează structuraanatomo-funcţională a laringelui, dar şi modalităţile dereacţionare ale SNC.Disfonia este o tulburare parţială a vocii, apărută înurma situaţiilor de şoc emoţional, traumă psihică, tractangoasă. Aceste situaţii pot determina instabilitateavocii, inhibiţia ei, monotonia sau caracterul său şters,nediferenţiat.Tulburările de limbaj scris-citit . Tulburările lexico-graflce sunt incapacităţi paradoxale totale în învăţarea şi formarea deprinderilor de scris-citit, cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie, sau incapacităţi parţiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existenţei unor factori psiho-pedagogici necorespunzători sau neadecvaţi lastructura psihica a individului, a insuficienţelor îndezvoltarea psihică şi a personalităţii, a modificărilor morfo-funcţionale de la nivelul sistemului nervos central,a deficienţelor spaţio-temporale şi psihomotricităţii, anedezvoltării vorbirii care se manifestă prin apariţia deconfuzii fi-ecvente între grafemele şi litereleasemănătoare, inversiuni, adăugiri, substituiri de cuvinte,sintagme, deformări de litere, neînţelegerea completă acelor citite sau scrise, etc. (E. Verza, 1983, p.58). Tulburările de scris-citit se clasifică în: parţiale(disgrafia, dislexia) şi totale (agrafia, alexia).Tulburările de limbaj scris-citit parţiale reprezintă incapacitatea unui subiect (capacitate redusă)de a învăţa să scrie şi să citească, chiar dacă are partede toată educaţia posibilă, chiar dacă are o inteligenţăcorespunzătoare, chiar dacă condiţiile familiale, socialeetc. sunt mai mult decât favorabile.

17

Tulburările de scris-citit dereglează integrareasocială, prin manifestarea, în multe cazuri, a unorcomportamente antisociale, datorită unor eşecuri şiconflicte permanente, cât şi instalării unor trăsăturicaracteriale negative: negativism, descurajare, inerţia,nepăsarea, teama de insucces, izolarea.Dislexia este dificultatea de a citi, manifestată printulburări la nivelul percepţiei auditive, optice şikinestezice, mai general spus toate tulburările ce intervin în achiziţia cititului, în mecanismele acestuia.Disgrafia, constă în incapacitatea copilului dezvoltatnormal din punctul de vedere al limbajului, auzului şiintelectului, de a învăţa corect şi de utiliza scrisul încondiţii normale.SimptomatologieIn aceste tulburări de limbaj se manifestă tulburări înlexia (citirea) şi grafia (scrierea) vocalelor şi consoanelor, în despărţirea cuvintelor în silabe, tulburări în lexia şigrafia cifrelor şi a numerelor naturale simple şi a celor cumai multe cifre.Există confuzii între consoanele surde şi cele sonore(p-b, t-d, c-g, f-v), inversiuni la nivelul silabelor, fonemelorşi grafemelor, omisiuni sau salturi de cuvinte/rânduri înlexie şi în grafice, omisiuni de prepoziţii sau conjuncţii,ritm lent al copierii şi parţial al citirii.Manifestări ale disgrafiei:•confuzii constante şi repetate între fonemeleasemănătoare acustic, între litere şi grafismul lor;•inversiuni, adăugiri, omisiuni de litere şi grafeme,cuvinte sau chiar propoziţii;•greutăţi în combinarea cuvintelor în unităţi mai maride limbaj;•tulburări ale lizibilităţii, ale laturii semantice;•grafemele sunt plasate defectuos în spaţiul paginii,inegale ca mărime şi formă şi au o aşezaredezordonată;•textul este scurt, lacunar, fără unitate logică;•apar omisiuni de litere şi silabe, cuvinte propoziţii,sintagme;•contopiri de cuvinte, substituiri de grafeme, adăugiride cuvinte,grafeme;•disortografii;•rânduri libere sau suprapuse;• nerespectarea spaţiului paginii, redarea inegală aunor grafeme;•scrisul servil ca şi cel în oglindă.Manifestări ale dislexiei:•neputinţa de a identifica şi citi cuvinte ca un întregcu o anumită semnificaţie şi sens;•cuvintele cu o lungime mai mare sunt realizate caun întreg, dupămai multe poticniri;• întreaga atenţie se centrează pe realizarea citiriicuvintelor ca un întreg şi pe formă, care să ducă la olectură cursivă, ceea ce împiedică înţelegereacursivă a textului;•sunt înţelese şi mai greu sintagmele, propoziţiile,frazele, iar din cauza concentrării asupra unităţilordisparate, contextul şi subcontextul nu mai îndeplinesc rolul de suplinire şi întregire a unorinformaţii;•greutăţi în citirea cuvintelor cu un grad mai mare dedificultate;

18

Manifestarea acestor fenomene are un caracterconstant şi tendinţa de a se agrava, prin consolidareadeprinderilor greşite şi prin trăirea dramatică pe planintern a eşecurilor.în urma experimentelor, J. De Ajuriaguerra şicolaboratorii săi audesprins cinci grupe de disgrafici. Scrisul rigizilor este înclinat spre dreapta, cu direcţiafoarte regulată, observându-se o crispare generală aansamblului traseului, literele mult prea înalte faţă de lăţime, buclele zonelor externe mult mai lungi decât late.Scrisul are un aspect colţuros, înaintarea de la stânga ladreapta este haotică, rândurile înghesuite, literelecorectate.Scrisul astenicilor este mic, trăsăturile sunt curbe, împrăştiate înlăţime, literele sunt lipsite de fermitate,neregulate.Scrisul impulsivilor dă o impresie generală deprecipitare, formele sunt imprecise, escamotate, punerea în pagină este sacrificată în favoarea rapidităţii, literelefinale ale cuvintelor, barele lui t şi accentele suntrepezite şi prelungite.Grupa celor neîndemânatici se caracterizează prin formegreoaie, rău proporţionate, retuşate, cu dimensiunineregulate (hipertrofiate sau atrofiate), legăturile avândcaracter infantil.Scrisul încet şi precis are o încetineală substanţială, curespectarea formelor şcolare (m şi n au arcade regulate).Aceşti copii sunt preocupaţi pentru punerea în pagină,rândul este păstrat, marginile respectate. Dar traseul lasăsă se vadă semne discrete de tremurături şi umflăturicare trădează fragilitatea grafomotorie latentă. Tulburările de scris-citit au o influenţă negativăasupra personalităţii atunci când ele sunt conştientizatesau atunci când determină eşecuri şcolare repetate.Există mai multecategorii decopii careconştientizează sau nu tulburările de scris-citit:•cei care nu conştientizează şi nici nu sesizeazămanifestările tipice dislexo-disgrafice la alţii;•copii care sesizează deficienţa respectivă la alţii,dar nu-şi dau seama de propriile lor dificultăţi;•copii care îşi dau seama de deficienţa respectivăatât la ei cât şi la alţii, dar manifestă incapacitateade a se corecta;• copii sensibili faţă de deficienţă şi care fac progreseremarcabile în îndepărtarea ei, depunând un efort activ înraport cu influenţele logo pedice.S-au desprins mai multe categorii de dislexo-disgrafii în funcţie de diversele dificultăţi pe care Ie întâmpină copilul.Scris-cititul lent, stacato cuprinde cea mai mare categorie de elevi, caracterizat prin mari dificultăţi la scris şi o oarecarerepulsie la citit. Se înregistrează două faze: când copilulscrie mărunt, „puchinos", înghesuie grafemele şi cândgrafemele sunt inegale ca mărime şi depăşesc spaţiulnormal din pagină. Copilul este conştient de dificultăţilesale şi foarte receptiv la activitatea terapeutică. Aceştisubiecţi sunt bine şi foarte bine dotaţi intelectual şi aurezultate şcolare bune. La cei mai mulţi putem întâlni ouşoară stângăcie sau lateralitate încrucişată. Cei careprezintă dificultăţi în corelarea complexului sonor cusimbolul grafic şi în înţelegerea sensului convenţional alsimbolurilor lexiei reprezintă altă categorie. Copilul esteneputincios în a identifica şi citi cuvântul ca un întreg cu oanumită semnificaţie şi sens.. Această tulburare este întâlnită atât la copii normali, cât şi la cei cu handicap deintelect sau tulburări psihice. Printre cauzele acesteidificultăţi putem enumera: tulburări la nivelul

19

percepţiilor acustico-vizuale, la nivelul proceselor cognitive, întreaga atenţiese centrează pe realizarea citirii cuvântului ca întreg şi peforma care să ducă la o lectură cursivă, ceea ce împiedică asupra înţelegerii adecvate a textului.O altă categorie de dislexo-disgrafici sunt cei careprezintă dificultăţi în respectarea regulilor gramaticale şicaligrafice. Trebuie lămurit faptul că nu vor fi luate înconsiderare ca erori disgrafice şi dislexice acele disortografiişi dificultăţi caligrafice ce se datoresc necunoaşteriiregulilor respective. Disortograficul citeşte sau scrie fără sărespecte sau să pună punctul, virgula, semnul exclamării, al întrebării, linia de dialog. El poate scrie cu litera mare şi lamijlocul cuvântului sau poate începe propoziţia sau fraza culiteră mică. In citire are loc o vorbire lentă, monotonă,pauzele sunt şterse, iar din punct de vedere caligraficscrierea disgraficului nu este dreaptă, se alungesc unele grafeme comparativ cu altele, unele sunt prea mici, altele prea mari, rândurilese suprapun.Dislexo-disgrafia care prezintă omisiuni de litere,grafeme şi cuvinte, este foarte des întâlnită la cei ce prezintă tulburări de pronunţie. în scris sunt omise grafemele de la sfârşitul cuvintelor în dictări şi compuneri.Fenomenul nerespectării spaţiului paginii, sărirea şisuprapunerea rândurilor sunt frecvente în handicapurilede vedere, la cei cu tulburări oculo-motorii, la stângaciicare scriu cu mâna dreaptă sau stângă şi în ambidextrie.Fenomenul poate exista şi în lipsa acestora atunci când seformează deprinderi incorecte de scris-citit sau când aparunele tulburări la nivelul proceselor cognitive. In citire,dislexicul poate parcurge acelaşi rând ori să sară unul saumai multe fără să-şi dea seama. Disgraficul nu-şi poate citipropriul scris şi nu poate respecta spaţiul paginii, sărind şi suprapunând rândurile.Scrisul servil şi scris-cititul ca în oglindă suntfenomene des întâlnite în rândul celor cu tulburări descris-citit. Scrisul servil se manifestă prin înclinareaexagerată spre dreapta sau spre stânga literelor ,grafemelor, acestea fiind executate alungit. Scris-cititul ca în oglindăse realizează printr-o rotire a grafemelor şi literelor în aşa fel încât se ajunge la o reflectare inversă a imaginiirespective pe creier. Acest fenomen se manifestă maifrecvent în debilitatea mentală şi la copiii stângaci. Oastfel de tulburare poate fi pusă şi pe seama afecţiunilorencefalului, determinate de meningite sau dereglări aleemisferei drepte din regiunea parietală inferioară a creierului.Tulburările de limbaj scris-citit totaleAlexia reprezintă pierderea capacităţii de a citi şi de aînţelege limbajul scris. Subiectul cu alexie vorbeşte normal,răspunde corect Ia întrebări, înţelege ceea ce i se spune,poate scrie corect după dictare sau chiar spontan, dar nu înţelege un text scris.Agrafiareprezintă pierderea capacităţii de a scrie, la o persoană, care înainte scria normal.Subiectul cu agrafîe poatescrie un cuvânt, dacă copiază literă cu literă. Cauza agrafieieste reprezentată de lezarea lobului parietal stâng.Diagnosticul acestor tulburări de limbaj scris-citit sepune la sfârşitul clasei I.Tulburările de dezvoltare a limbajului

20

Există două categorii de tulburări de dezvoltare alimbajului:•Mutismul electiv, psihogen sau voluntar.• întârzierile în apariţia şi dezvoltarealimbajului.1.Mutismul electiv (psihogen sau voluntar) reprezintărefuzul total sau parţial al copilului de a comunica cuunele persoane, iar în forme grave acest refuz se extindeasupra întregului mediu înconjurător sau asupra unor situaţii. Muţenia este temporară şi poate dura de lacâteva săptămâni la ani de zile.Copilul cumutism electivnu vorbeşte nu pentru că nu poate, ci pentru că nu vrea.Caracteristicile mutismului electiv:•Apare frecvent la copiii hipersensibili, anxioşi,timizi şi este însoţit de tulburări comportamentale, în care încăpăţânarea, timiditatea, brutalitatea,irascibilitatea, negativismul, răutatea ocupă un locimportant. Refuzul verbal al copilului cu mutismelectiv este dublat deseori de refuz alimentar dinpartea lui, refuz de a învăţa sau de a face orice i secere.•Copiii pot fi furioşi, interiorizaţi, cu complexe deinferioritate.•Este mai frecvent la fete şi începe pe la 3-5 ani.•Adesea o schimbare de tipul intrării în şcoală sau îngrădiniţă declanşează această tulburare.Această tulburare poate căpăta următoarele forme:1) Acută:poate apărea după momente de groază,panică, şocuriemotive, traumatisme psihice.2)Cronică: se manifestă general sau selectiv, faţăde anumite persoane. Etiologie (cauzalitate)•Atitudini şi metode greşite în educaţia practicată depărinţi sau de profesori, care traumatizează afectivcopilul (hiperseveritate, pedepse corporale mai ales,traumatizare psihologică - ameninţări).•Situaţii dramatice, şoc emoţional foarte puternic,stres, eşecuri repetate, frustrări.•Mediul de trai impropriu (ex. ostilitate).Copiii cu mutism electiv, deşi nu comunică, înţelegscrierea şi nu manifestă deficienţe de ordin intelectiv.Dar, persistenţa pe o perioadă lungă de timp poate ducela rămâneri în urmă pe linia dezvoltării verbale Şi aexprimării logico-gramaticale.Dacă mutismul se întinde prea mult în timp, fără săse intervină, pot apărea perturbări intelectuale (rămâneri în urmă la şcoală, reducerea vocabularului, afectareaexprimării gramaticale etc). De asemenea, sepoate întâmpla ca, deşi s-a intervenit în sens optimizator,rezultatele să nul fie cele scontate şi copilul cu mutism sărămână în continuare „imun" 1$ încercările celor din jurde a-l scoate din tăcere. In această situaţie este de preferat ca părinţii să schimbe şcoala, colectivitatea încare învaţă copilul sau profesorul acestuia.2.Retardul verbal . C. Vrăşmaş şi E. Stanică consideră retardul verbal drept blocajul] ritmului de evoluţie a limbajului, ce se abate dela normal.Un copil cu retard de limbaj până la vârsta detrei ani foloseşte un număr redus de cuvinte, le pronunţăgreşit, nu formează propoziţii simple, însă are auzul bun şiorganele fono-

21

articulatorii normal dezvoltate. Copilul curetard verbal (întârziere în dezvoltarea limbajului)rămâne în urma copiilor de aceeaşi vârstă cu el.Retardul de limbaj poate fi cauzat de o serie de factori precum:•factori neurogeni (în perioada peri şi postnatală);•factori somatogeni (boli cronice îndelungate, boliinfecţioase); •factori psihogeni (mediu care nu stimuleazăvorbirea, suprasolicitare verbală, exigenţe prea mari,atitudini brutale, şocuri emoţionaleputernice);•factori constituţionali, („inabilitate verbală"ereditară pe linie paternă, mai frecventă la băieţi).Retardul verbal se caracterizează printr-o întârziere îndezvoltarea motricitatii generale (statica capului,trunchiului, mersul). Evoluţia aparatului fonoarticulatorstagnează după perioada lalaţiunii, vocalele suntprezente, însă consoanele dificile sunt omise sau înlocuite, grupurile de consoane fiind înlocuite cuconsoane mai uşor de pronunţat, diftongii reduşi la ovocală, silabele reducându-se spre sfârşitul cuvântului.Apariţia cuvintelor are loc după doi-doi ani şi jumătate,vocabularul fiindformat doar din 20-30 de cuvinte. Copilulnu formează propoziţii, nuj diferenţiază sunetele încuvinte, are dificultăţi la trecerea de la limbajul intem lacel extern, nu cunoaşte semnificaţia multiplă a cuvintelor,uneori are tulburări de lateralitate şi manifestă undeficit al motricitatii fine (buze, limbă, degete).Dezvoltarea intelectuală poate fi conform vârsteicronologice, liminară sau întârziată din cauza absenţeilimbajului. Comportamentul psiho-afectiv este dominat de timiditate, absenţa dorinţei decomunicare, hiperkinetism şi opoziţionism.Formele clinice ale întârzierii verbale pot fi:•Forma pară,atunci când nu există simptomesomato-neuropsihice.•Forma constituţională,în care sunt afectate toate laturilevorbirii.•Forma somatică însoţeşte distrofia, rahitismul şideficienţele fizice.Tulburările polimorfe ale limbajului. Aceste tulburări de limbaj au substrat neurologic şi suntde două tipuri:-alalia;-afazia.•ALALIAE.Vrăşmaş şi C.Stănică consideră alalia cea maiprofundă tulburare de elaborare, organizare şi dezvoltarea limbajului, întâlnită la copiii ce nu au vorbit niciodată,Acest handicap presupune imposibilitatea de a vorbi dinnaştere, cu toate că nu există dificultăţi de ordinsenzorial sau de intelect mari care să împiedice însuşirealimbajului de către copil. Apar ca majore în acesthandicap dificultăţile de realizare a motricitatii sau depercepţie vizuală sau auditivă. Etiologie-sifilisul şi tuberculoza părinţilor;-alcoolismul părinţilor;-boli grave repetate (encefalită, varicelă);-tonus psihic şi motor scăzut etc.

22

Forme clinice sunt: cu predominanţă motorie, cupredominanţă senzorială şi cu predominanţă senzo-motorie.Alalia motorie. Sinonimii: afazie motorie congenitală, afazie deexpresie, dispraxie de limbaj etc.SimptomatologieVorbirea spontană este redusă la trei-patru cuvintesau este inexistentă, iar vorbirea repetată esteimposibilă. înţelegerea limbajului este aparent normală, însă subiectul nu înţelege în profunzime noţiunile abstracte şi frazele mai lungi. Vorbirea se realizează cudificultate, mişcările fonoarticulatorii fiind difuze şidezordonate. în funcţie de gradul încordării organelorfonoarticulatorii pronunţia poate fi: hipertonă, când nu sepot pronunţa sunetele: i, s, z, sau hipotonă, cândpronunţia se aseamănă vag cu modelul şi nu se potpronunţa consoanele ocluzive (c) şi nici cuvintele întregi.Copilul alalic motor nu ştie să vorbească. El înţelegesensul cuvintelor şi îl reţine, dar nu le poate pronunţa.Execută ordinele verbale şi poate arăta obiecteleindicate. Poate emite unele sunete articulate şi chiarcuvinte mono şi bisilabice. Prezintă o dispraxie buco-linguo-facială care există independent de actul fonator şicare determină o masticaţie greoaie precum şiimposibilitatea realizării unor mişcări, ca de exemplu: închidere/deschidere a gurii, scoaterea limbii, suflare etc.Nu poate realiza o mişcare la cerere, nu se poate spălape mâini, nu se poate şterge, îmbrăca etc.Alalia senzorială. Sinonimii: surditate verbală congenitală, agnozieauditivă.Alalia senzorială este o tulburare (disfuncţie) depercepere a , mesajelor verbale şi a înţelegerii vorbirii, cutulburări consecutive de exprimare.SimptomatologieVorbirea spontană este inexistentă sau este redusăla două-trei cuvinte iar vorbirea repetată poate fi:imposibilă, aproximativă şi ecola-lică. Vocea alaliculuisenzorial este sonoră. Deficienţa auditivă, deşi există latoţi cei cu alalie senzorială, nu reprezintă cauzaimposibilităţii însuşirii limbajului (subiectul prezintăoscilări în folosirea auzului). Alalicul cu această formănu înţelege sensul vorbirii, dar poate repeta unele cuvinte(ecolalie), chiar cu un grad de dificultate crescut în pronunţie. Audebine, dar are dificultăţi de percepţie a direcţiei sunetelor.Caracteristice în alalia senzorială sunt dificultăţile îndesprinderea formelor verbale de pe fondul sonor, subiectulneidentificând stimuliisonori şi neacordând o semnificaţiemesajelor verbale.Este o tulburare esenţială de exprimare şi înţelegere a limbajului, la copilul care nu a vorbitniciodată şi care nu va putea vorbi decât în urma unei învăţări dirijate. Vorbirea spontană este nulă sau limitată uneori lacâteva sunete sau cuvinte.Afectează limbajul impresiv şi expresiv. Nu presupune deficienţe de intelect. Există tulburări de percepţie, întârziere şineîndemânare motorie.Alalia mixtă. Este cea mai gravă formă de alalie, în care predominăcaracteristicile uneia sau alteia dintre cele două forme.Alalicii au posibilitatea să pronunţe unele silabe şicuvinte, dar pe care le folosesc foarte rar, înţeleg unelecuvinte izolate, dar nu descifrează sensul

23

propoziţiei.O altă clasificare a alaliei se realizează după gradulîncordării motricitatii, în momentul emiterii sunetului,diferenţiindu-se:•Alaliei hipotoni: se constată o slăbiciune a articulării,vorbire lipsită de forţă, afonă, laxă, sacadată.Cuvintele nu sunt pronunţate complet, se trece uşorpeste vocale, pronunţia fiind labilă.• Alaliei hipertoni:se constată o încordare exagerată aorganelor fonatoare, cu atacuri bruşte în momentulemiterii, dificultăţi în diferenţierea locului dearticulare, inegalitate în privinţa duratei şi aintensităţii sunetului.•AFAZIA. Afazia reprezintă incapacitatea de a vorbi la o persoană care înainte avea comportament verbal normal.Afaziculşi-a pierdut această capacitate după ce dobândisecomportamentul verbal.Caracteristicile afaziei •Este mai frecventă la vârstele adulte sau labătrâneţe.•Determină modificări profunde în sfera limbajului,iar, la nivelul personalităţii, se produc destructurărimasive.•Vorbirea este alterată în condiţiile păstrării mişcăriiautomate şi voluntare a limbii.•Apar tulburări ale percepţiei auditive şi vizuale, iar înpronunţie se constată că acele cuvinte uzuale nusunt atât de alterate.•Are loc o scădere a memoriei, gândirii, atenţiei şiapar tulburări lexice, grafice şi de calcul.•Se manifestă pierderea abilităţii de a folosi limbajul.•Subiectul are o tulburare a construcţiei spaţiale.•Subiectul are comportamente normale.•Se păstrează cuvintele parazite, interjecţiile, semanifestă Stilul telegrafic.•Pot apărea, la unele persoane, vorbirea„academică" şi un scria servil, tulburări aleaccentului, agramatisme.•Apar dificultăţi în enumerarea automată, intoxicaţiacu cuvinte. •Apar afecţiuni ale vocii, dereglări ale respiraţiei,emoţii exagerate.•Apar tulburări ale inteligenţei. Etiologia afaziei Afecţiunile creierului, ale SNC, traumatismele cranio-cerebralej infecţiile, intoxicaţiile, tumorile cerebrale(rezultate din accidente vascu-j lare cerebrale), diabetul,intoxicaţiile cu dioxid de carbon pot determina] apariţiaacestei tulburări polimorfe de limbaj. Formele afaziei:•Motorie: afazicul nu vorbeşte, dar păstrează limbajulinterior şi înţelegerea.•Motorie totală: nu poate vorbi, scrie şi citi, dar sepăstrează înţelegerea.•Transcorticală motorie: nu poate vorbi spontan, dar poaterepeta scrierea şi păstrează înţelegerea.•Senzorială pură: recunoaşte sunetele izolate, poatescrie şi citi, dar nu înţelege.

24

•Senzorială totală:apar logoreea, agrafia, alexia,tulburările de înţelegere şi se păstrează vorbireaspontană.•Senzorială transcorticală: nu poate vorbi şi scriespontan, nu înţelege, dar îşi păstrează vorbirearepetată, ecolalie asociată cu surditate verbalăaccentuată.•Totală: manifestă tulburări expresive şi receptive deintelect.• De conducere: se manifestă tulburări ale repetăriicuvintelor şi denumirii obiectelor, dar se păstreazărelativ înţelegerea şi vorbirea spontană.Diagnostic diferenţial Alalia se poate confunda din cauza absenţeilimbajului cu alte tulburări precum: afazia, dizartria,mutismul electiv, autismul sau retardul de limbaj, însăexistă diferenţe majore faţă de acestea: AfazieSimptomeneurologice pronunţate Tulburare dobândităDezintegrarealimbajuluiExistă vorbireautomată, emoţională, repetată,telegrafică DizartrieApare îninfirmităţile motoriicerebraleInfirmitatea motricitatii organelor fonatoareSubiectul nu poate vorbi Nu e afectatlimbajul propriu-zis,ci segmentulintermediar între organeleperiferice şi centrul limbajuluide pe scoarţă Alalie Tulburare înnăscută Neintegrarea limbajului Vorbireinexistentă AlalieNu existăinfirmităţi motoriicerebrale Necoordonare motorieSubiectul nu ştie săvorbească E afectat limbajulşi centrul vorbiriiMutism electivDobândit Temporar,reversibilSe manifestă înfuncţie de persoane,locuri, situaţie Refuzăcontactul cu mediulEste determinat de factoruleducativ Alalie înnăscutPermanent (dacă nu seface terapie)Nu se modificăcomportamentul verbal înfuncţie de mediu Nurefuză contactul cumediul Nu este determinatde factorul educativ Autismul AlalieComportament inadecvatComportament adecvatLimbaj cu caracter reproductivEcolalie de: conţinutEcolalie de: conţinutintonaţieintonaţie înălţimenu existăimediatăimediată întârziatănu există Retard de limbaj AlalieE determinat de factori de

25

Nu e determinată deeducaţie şi de mediueducativi şi de mediuBlocaj în ritmul de evoluţie în condiţii propice se Tulburare ce durează, limbajul la învăţareLimbajul poate atinge nivelulLimbajul nu poate atinge nivelul corespunzător vârsteicorespunzător vârsteiSurdomutitate Alalia senzorialăNu aude niciodatăOscilează în folosirea Nu reacţionează la stimuli Reacţionează selectiv laauditivi, verbali în funcţie de cunoaştereasensului şi de stareaVorbirea repetată e Vorbirea repetată efără demutizareînvăţarea limbajuluiVoce voalată, surdă Voce sonorăCorectarea deficienţelor de limbaj în corectarea acestor deficienţe se utilizează douăcategorii de metode, unele de ordin general, iar altelespecifice fiecărei categorii de handicap de limbaj în parte.Metode şi procedee de ordin general•Gimnastica şi miogimnastica corpului şi aorganelor care participă la realizarea pronunţieiPentru îmbunătăţirea motricitatii generale şi amişcărilor fono-articulatorii se pot indica o serie deexerciţii care au o importanţă deosebită nu numaipentru dezvoltarea limbajului dar şi pentru sănătatea organismului. Aceste exerciţii urmăresc fortificareatrunchiului, a gâtului şi a membrelor. Întotdeauna exerciţiile fizice generale trebuie asociate cucele derespiraţie.Scopul exerciţiilor fizice generale este de a uşuradesfăşurarea unor mişcări complexe ale diferitelor grupede muşchi care iau parte la activitatea de respiraţie şi lafuncţionarea aparatului fono-articulator. Se disting douăcategorii mari de exerciţii:a)cu scopul de a relaxa organismul şi musculaturaaparatului deemisie; b)de încordare, care se folosesc în special în timpulpronunţăriisunetelor surde. în cazul exerciţiilor fizice generale este indicat cafiecare mişcare să fie executată în mod ritmic, ceea ceva uşura introducerea ritmului la nivelul vorbirii.Pentru dezvoltarea organelor fono-articulatorii serecomandă o serie de exerciţii ce se referă la dezvoltareamişcărilor expresivităţii faciale, linguale, mandibulare,labiale. Exerciţiile de dezvoltare a expresivităţii faciale sefac în mod diferenţiat, în funcţie de caz. Dintre cele maiimportante exerciţii folosite în acest scop amintim:umflarea şi retragerea simultană a obrajilor, închiderea şideschiderea ochilor concomitent cu ridicarea şicoborârea ritmică a sprâncenelor, imitarea râsului şi asurâsului, imitarea încreţirii şi descreţirii frunţii, umflareaalternativă a obrajilor, retracţia obrazului între dinţi spreinteriorul cavităţii bucale.Motricitatea linguală joacă un rol esenţial înpronunţia sunetelor deoarece la fiecare sunet limba sedilată, se contractă, ia forme diferite şi ocupă alte poziţii în cavitatea bucală. Pentrudezvoltarea motricitatii linguale serecomandă următoarele exerciţii: scoaterea limbiineîncordate şi lăţite între dinţi şi buze, în aşa fel încât săatingă cu marginile sale comisurile bucale, scoaterealimbii încordate şi ascuţite din gură sub formă desăgeată, scoaterea alternativă a limbii: săgeată - revenirela loc -lopată - revenire la loc, alternarea formei limbii înafara gurii: săgeată, lopată, revenirea la loc, mişcăriantero - dorsale ale

26

limbii: scoaterea limbii afară -retragerea ei la dinţi; contractarea limbii în fundul cavităţiibucale unde formează un ghem de muşchi, din care nuse mai distinge vârful limbii - revenirea la loc, lipirea limbiilăţite de palat şi desprinderea ei cu plescăit, imobilizareamarginilor laterale ale limbii între dinţi, în aşa fel încâtvârful ei să rămână liber pentru a se îndoi în sus şi în jos, ridicarea vârfului limbii spre gingia superioară (t, d) -revenirea la loc şi îndoirea vârfului limbii la gingiainferioară. Alte exerciţii posibile pot fi: executarea demişcări circulare cu vârful limbii pe suprafaţa buzelor,care se deschid şi se depărtează cât mai mult, îndoireavârfului limbii pentru a realiza mişcări circulare pesuprafaţa dinţilor, sub buze, constricţiunea limbii subformă de jgheab.Exerciţiile pentru dezvoltarea motricitatii lingualetrebuie să fie executate la început cu gura deschisă. Depreferinţă se începe cu mişcările mai uşor controlabile,efectuate în afara cavităţii bucale, apoi se trece la celedin interiorul ei. Aceste mişcări se vor executa meticulos,fără grabă şi cu precizie.Exerciţiile pentru dezvoltarea motricitatiimandîbulare se folosesc, în special, la cei care au omuşcătură deschisă, prognatism şi progenie sau la cei cutraumatisme maxilo-faciale. Astfel de exerciţii sunt: coborârea şiridicarea mandibulei, liber şi prin opunere de rezistenţă, îndirecţia opusă mişcării de coborâre, cu mâna, coborârea în jos a mandibulei relaxate, mişcări antero-posterioareale mandibulei: împingerea mandibulei înainte- revenire laloc, cu expirare pe gură - retragerea maxilarului îndărăt-revenire la loc. Se mai poate folosi împingerea mandibulei înainte, urmată de retragerea ei îndărăt, ţinând între dinţiun creion, care se ridică spre nas şi se lasă în jos, urmândmişcările mandibulare, precum şi mişcări laterale cumandibula: spre dreapta - revenire la loc, spre stânga - revenire la loc. Pentru dezvoltarea motricitatii labiale este necesar să sefolosească o serie de exerciţii, pornind de la rolulimportant pe care-1 joacă buzele în pronunţarea fiecăruisunet, silabă, cuvânt. Exerciţiile pentru dezvoltareamotricitatii labiale facilitează mişcările complexe dearticulaţie a sunetelor, având un rol însemnat şi înperceperea vorbirii prin labio-lectură, mai ales la cei cudislalii audiogene şi ele pot fi reprezentate de: întindereabuzelor lipite una de alta, ca pentru supt, retragereabuzelor, expunând pe cât posibil gingiile (ca pentrurânjet). Din această poziţie se pronunţă sunetele: „i", „s",„z". La revenirea buzelor la loc se pronunţă sunetele: „p",„b", „m". Mişcarea de extensie a buzelor ca pentru rictusse poate intui prin întinderea unui elastic, plasat în faţacavităţii bucale. Alternarea mişcărilor celor două buze,vibraţia buzelor, imitând forăitul cailor, mişcările delateralizare a buzelor şi de rotire a lor, precum şipronunţia cât mai rapidă în serie, cu maxilarele strânse asilabelor ba, bi, bu şi Pa> pi> Pu sunt tipuri de exerciţii utilizate pentrucorectarea tulburărilor de limbaj.Exerciţiile pentru dezvoltarea motricitatii vălului palati se aplică în special la cei cu pronunţie nazală. Sepot folosi în acest caz următoarele exerciţii: căscatuldisimulat, provocarea reflexului de sufocare, stimulândridicarea automată a vălului palatin prin atingere cu spatula (saucu o linguriţă), pronunţarea prelungită a vocalei „a".Exerciţiile pentru dezvoltarea motricitatii laringualesunt şi ele necesare, deşi laringele nu îndeplineşte ofuncţie articulatorie directă, exceptând unele sunete vicariante,laringuale, cu rol compensator, la cei cu despicături palatine. Cutoate acestea, prin uşoarele sale deplasări şi schimbări depoziţie, el

27

modelează activ la pronunţia sunetelorcavitatea faringiană. Ridicarea uşoară a laringelui în susla pronunţia sunetelor de tonalitate înaltă (i, e, z) esteprecedată de contracţia şi de îngustarea, iar coborârea lapronunţia sunetelor joase (u, r, 1), de decontracţia şi demărirea volumului cavităţii faringiene.•Educarea respiraţiei şi a echilibrului dintreinspir şi expir are un rol important şi în pronunţie. Intimpul expirului, suflul face să vibreze coardele vocalenecesare pentru producerea sunetelor. Presiuneaexpirului şi a inspirului se modifică în funcţie de fiecaresunet. Pentru pronunţarea consoanelor surde este nevoiede o presiune expiratorie mai accentuată decât lapronunţia consoanelor sonore. La copiii cu tulburări devorbire, musculatura necesară actului de respiraţie nueste suficient de dezvoltată din cauza lipsei de exersarenaturală.Se disting două tipuri de respiraţie în funcţie de sex:la bărbaţi o respiraţie costo-abdominală, în care rolulhotărâtor pentru realizarea expirului şi inspirului îl joacămuşchii abdominali şi costali inferiori, iar la femeipredomină respiraţia de tip toracic, manifestată princontracţia şi relaxarea preponderentă a cutiei toracice.La copii, pe lângă faptul că respiraţia nu se desfăşoară înmod ritmic, nu există nici o diferenţiere netă între celedouă tipuri de respiraţie caracteristice sexului respectiv. în desfăşurarea exerciţiilor de respiraţie trebuie săse respecte anumite indicaţii metodice: particularităţilede vârstă (cu copiii preşcolari Şi parţial cu cei din claseleI-II, exerciţiile trebuie să se desfăşoare sub formă de joc, în timp ce la copii mai mari exerciţiile au un caracterdidactic), cerinţele igienico-sanitare (exerciţiile să sedesfăşoare în cabinete bine aerisite, cu ferestrele deschise, sau încurte, durata şi intensitatea exerciţiilor să fie dozate îndependenţă de rezistenţa copiilor, pentru a preveniinstalarea oboselii, iar în unele cazuri chiar şi a ameţelii).Exemple de exerciţii de respiraţie la şcolari: inspirscurt şi adânc, expir lung şi uniform pe gură şi apoi penas, inspir scurt şi expir lung întrerupt de două pauze:inspir, expir, pauză, expir, pauză, expir etc. în continuareaceste exerciţii se realizează prin asocierea unor mişcăride braţe. Se ridică braţele rapid în sus şi se inspirăadânc, apoi se coboară încet şi uniform, expirând. întimpul pauzei expiratorii, braţele se opresc pe loc şi secoboară odată cu terminarea acesteia, concomitent cureluarea expirului. în realizarea acestor exerciţii se vaurmări să nu se facă pauze între inspir şi expir, şi,dimpotrivă, între expir şi inspir să existe o apnee de câtevasecunde. Indicaţia este utilă mai ales la prevenireaspasmului diafragmatic ce se instalează la bâlbâiţi întimpul pauzei dintre inspir şi expir. Treptat, exerciţiile de respiraţie se asociază cupronunţia sunetelor. Expirul aerului se produce prinpronunţia vocalelor sau a consoanelor siflante. Subaceastă formă se sesizează mai uşor dacă dislaliculexpiră uniform sau iroseşte unda respiratorieneeconomic. în primul caz, intensitatea vocii esteuniformă pe tot timpul fonaţiei, pe când în cel de al doileacaz se produce o slăbire a ei. După exersarea sunetelorse trece la pronunţia de propoziţii pe un singur expir.Exerciţiile se aplică prin repetare, de cinci până la zeceori. Durata lor variază la începutul şedinţelor logopedicede la 2 minute până la 5 minute.•Educarea auzului fonematic,

28

adică a capacităţii de aidentifica şi diferenţia sunetele limbii, contribuie, alăturide alte elemente, la realizarea unei pronunţări corecte. Tulburările auzului fonematic pot merge de laincapacitatea diferenţierii sunetelor, sau numai a unora,până la imposibilitatea perceperii chiar a silabelor şicuvintelor ca unităţi specifice limbajului.Mulţi dislalici dispun de capacitatea motrică necesarăarticulaţiei corecte a sunetelor şi fără îndoială le-ar şirealiza, dacă auzul lor nu s-ar fi deprins cu pronunţiadefectuoasă. în aceste cazuri, dificultăţile de pronunţienu se găsesc în organele de articulaţie, care pe oanumită treaptă a evoluţiei ontogenice au realizatsunetele respective, ci în deficienţe ale auzuluifonematic.în realizarea pronunţiei corecte, dislalicul trebuie săefectueze, pe O parte, o comparaţie între propria sapronunţie recepţionată de la persoanele din jurul său, iar pede altă parte, el trebuie să realizeze un autocontrol, pebaza auzului, asupra emisiilor vocale. Deficienţele auzuluifonematic fac imposibil autocontrolul auditiv şi, în cazulacesta, dislalicul face eforturi de îndreptare a vorbirii pe bazamotrico-kinestezică a aparatului de emisie. Dacă la început dislalicii nu-şi dau seama de pronunţia lordefectuoasă, pe măsură ce se efectuează exerciţii pentrudezvoltarea auzului fonematic ei devin conştienţi detulburarea respectivă şi fac eforturi de înlăturare a ei.Prin urmare, în corectarea dislaliei este necesar să seacorde o atenţie mai mare dezvoltării auzului fonematic.Printr-o corectare inadecvată, care nu ţine seama derolul auzului fonematic în perceperea şi reproducereacorectă a sunetelor, se poate obţine chiar un efect contrarcelui scontat, şi anume se poate contribui la fixarea şiconsolidarea unor defecte de articulaţie. în munca logopedică de corectare a dislaliei trebuiesă acordăm o importanţă primordială exerciţiilor desesizare a propriilor greşeli de articulaţie. Astfel deexerciţii pentru sesizarea propriilor greşeli de pronunţiesunt: înregistrarea pe bandă de magnetofon a cuvintelorcare conţin sunetele ce se exersează, pronunţate decătre logoped şi de către dislalic şi reproducerea lorpentru a sesiza prin comparaţie diferenţa dintre el, dictăride cuvinte sau de propoziţii în care apar frecventsunetele pronunţate defectuos, exerciţii de pronunţie alogopedului într-o ureche concomitent cu pronunţiaproprie în cealaltă.Exerciţiile folosite pentru emiterea corectă asunetelor sunt de tipul reproducerii suneteloronomatopeice (şşş - locomotiva, sss - şarpele, gâscă,vjjj - vântul etc).Uneori, în corectare, se merge pe un drum invers încomparaţie cu cursul dezvoltării normale a pronunţiei lacopii, care mai întâi, aud sunetele, iar apoi, imitându-le,le pronunţă. Dislalicul articulează mai întâi, apoi audeceea ce pronunţă, perfecţionându-şi treptat percepţiileauditive şi pronunţia. Exerciţiile de articulaţie sedesfăşoară, la început, cu excluderea auzului, prin diferitemijloace de mascare a sunetului, şi numai după ce a fostelaborată pronunţia se asociază impresia acustică.Confuziile, înlocuirile, inversările de sunete şiagramatismele copiilor dislalici, exter iorizate frecvent şi înscris şi citit, constituie simptome ale dezvoltăriideficitare a capacităţii de analiză şi sinteză fonetică. în cadrul lecţiilor logopedice, pentrucorectarea acestor deficienţe, se aplică exerciţiisistematice de dezvoltare a analizei şi sintezeiconştiente a componentei fonematice a cuvintelor. Prinefectuarea acestor exerciţii, dislalicul învaţă să audă şi sădistingă clar

29

sunetele din cuvânt în ordinea succesiunii lor normale, ceea ce contribuie la însuşirea pronunţiei corecte asunetelor izolate, a structurii morfologice a cuvintelor şi aaspectului gramatical al limbii. Exerciţiile de dezvoltare acapacităţii de analiză şi sinteză fonetică trebuie să ţinăseama de particularităţile de vârstă ale copiilor. Copiiimici şi chiar analfabeţii nu pot să despartă cuvântul înelementele sale fonematice. Substanţa sonoră acuvântului le apare, pe baza percepţiei global-structurale,indivizibilă.Cuvântul fiind pentru copil cea mai mică unitate cusens şi nu fonemul, lecţiile de dezvoltare a capacităţiide analiză şi de sinteză fonematică trebuie să înceapă cudiferenţierea şi separarea cuvintelor din propoziţie.Copilul trebuie să înveţe să distingă şi să reproducăprecis fiecare cuvânt din propoziţia ce se exersează.La dislalici sunt eficace pronunţarea, diferenţierea şiidentificarea cuvintelor sinonime şi paronime. E.Verzaconsideră că pentru dezvoltarea auzului fonematic suntmai importante exerciţiile în cuvinte decât pronunţareasunetelor izolate.Cuvintele care se folosesc pentru consolidarea sunetelor învăţate şi a propoziţiilor carecuprind grupuri de asemenea sunete folosesc şi ladezvoltarea auzului fonematic.•Educarea personalităţii logopatului(persoanei cu tulburare de limbaj)Acest proces trebuie să înceapă o dată cu corectareatulburării de limbaj, indiferent de vârsta logopatului, dareste, în primul rând, necesară la copiii de vârsta şcolarăşi, în special, la cei care se află în perioada pubertăţii şiadolescenţei. La apariţia tulburărilor de personalitate contribuieadeseori, fără ca ei să-şi dea seama, părinţii şi educatorii(prin apostrofarea şi solicitarea insistentă a copiilor săvorbească corect), atitudinea colegilor de ridicularizareşi ironizare determinându-i pe cei cu deficienţă să devinăretraşi şi închişi în ei înşişi.In această situaţie, educarea personalităţii trebuie săurmărească:a)redarea încrederii în propriile posibilităţi; b)crearea convingerii că tulburarea de limbaj nupresupune undeficit intelectual;c)crearea convingerii că ea este o tulburare pasagerăcare poate fi corectată;d)crearea încrederii în logoped;e) înlăturarea negativismului şi redarea optimismului.Pentru îndeplinirea acestor obiective un rol important îl are înregistrarea vorbirii logopatului la începutultratamentului logopedic şi apoi, periodic, pe măsuraobţinerii unor rezultate pozitive în activitatea decorectare, chiar dacă acestea sunt numai parţiale. Astfel,acesta va putea să-şi asculte vorbirea din prima înregistrareşi să o compare cu înregistrările ulterioare, ceea ce îi dă încredere în sine şi în logoped şi optimismul că aceastătulburare poate fi corectată.Un rol important îl are şi atitudinea părinţilor,profesorilor şi a colegilor faţă de această persoană. înacest sens, logopedul trebuie să le explice ce înseamnătulburarea pentru copil, faptul că ea poate fi corectată,că ei trebuie să manifeste înţelegere şi tact.E. Verza consideră că rezultatele cele mai bune îneducarea personalităţii le are psihoterapia.Pentru aplicareapsihoterapiei trebuie să se aibă în vedere: etiologia şisimptomatologia deficienţei de limbaj, vârsta persoanei,particularităţile personalităţii ei, nivelul său de cultură

30

şide dezvoltare intelectuală. Prin psihoterapie se urmăreşte înlăturarea fricii patologice de a vorbi şi a sentimentului deinferioritate. Subiectul trebuie convins că poate vorbibine şi că sensibilitatea sa exagerată este nejustificată.Psihoterapia are la bază o serie de metode şi tehnici psihopedagogice care se folosesc în vederea restabilirii echilibrului psiho-fizic al logopatului, încercând să şteargă din minteasubiectului cauzele care au declanşat tulburarea, să înlăture şi să prevină unele simptome, creând în felulacesta, condiţii favorabile pentru acţiunea altor procedee logopedice în cadrul unui tratament complex.Psihoterapia poate fi aplicată individual, mai ales la început, dar şi în grup.La constituirea grupului este foarte important să se ţină seama de vârsta logopaţilor, de nivelul lor decultură, de gradul de inteligenţă, de tipul de deficienţă şide cauzele care au declanşat-o. Forma sub care se poateutiliza psihoterapia este aceea a unor discuţii, aprezentării unor filme, conţinând imagini liniştitoare şisemnificative, însoţite de discuţii, a ascultării muzicii cucaracter liniştitor, a ascultării cu ajutorul înregistrărilor aprogreselor realizate în vorbire, a utilizării sugestiei şi a hipnozei, a jocurilor (la vârstele mici). R.Schilling foloseşte „jocul curativ logopedic", în cadrul căruia copii se substituie poeţilor,regizorilor şi actorilor. La început sunt mute, rezumându-se doar la mişcare, pentru ca treptat să se ajungă lasunete şi zgomote (imitarea unor animale însoţite demişcările corespunzătoare, zgomotul unor maşini, avântului), (acântece şi la vorbire. Jocurile de mişcareajută la folosirea gesturilor expresive în timpul vorbirii,apelative şi indicative.Psihoterapia nu tr ebuie limitată numai la cel ce suferăde o deficienţă, ci ea se extinde şi asupra persoanelor cucare logopatul vine în contact: părinţi, fraţi, surori, rude.Astfel, activitatea psihoterapeutică este continuată pe unalt plan (în cadrul familiei), ceea ce exercită o influenţăfavorabilă asupra subiectului şi prin aceasta, asuprarezultatelor finale qf psihoterapiei.2. Metode şi procedee specifice logopedice în funcţie de fiecare tip de deficienţă de limbaj înparte, există oserie de metode specifice.1. Pentru corectarea dislaliei, prima condiţie a reuşiteimuncii logopedice o constituie câştigarea interesului şi a încrederii în tratamentul aplicat, prin stabilirea unor raporturifavorabile, de apropiere dintrelogoped şi dislalic. Pentru a serealiza acest deziderat trebuie evitatformalismul, care semanifestă, mai ales în primele faze alemuţj logopedice, prin neglijarea particularităţilor de vârstă şiindividuale ale persoanelor cu care se lucrează.•Un prim pas îl constituie formarea sunetului din nou.Modelulgreşit nu se corectează, ci se elaborează de la început un model nou de pronunţie a sunetului. întotdeauna exersăm un sunet nou şi numai dupăaceea îl introducem în vorbire.•Apoi, sunetul nou este derivat dintr-un alt sunet corect articulat.Se recurge la sunetele asemănătoare, pe caredislalicul le pronunţă corect. Din aceste sunete„ajutătoare" se formează treptat sunetele noicorecte, care le înlocuiesc pe cele greşite.•Formarea autocontrolului auditiv asupra pronunţiei est' următoarea etapă. Suneteleformate din sunete ajutătoare, oricât de apropiate ar fisub aspect fiziologic, se deosebesc prin efectul lor acustic

31

Sunetele se formează kinestezic şi se fixează prinautocontrol auditiDiferenţierea auditivă a noului sunet se sprijină pânăcând se elaborează controlul auditiv asupramecanismului de articulaţie pe diferenţierea motrico-kinestezică.• Evitarea efortului neuro - muscular. Toate exerciţiilelogopedicetrebuie să fie realizate cu un minimal efort neuro -muscular. Exerciţiilede articulaţie trebuie să se realizeze fără exagerări,relaxat, cu o cât maimică încordare neuro - musculară. Mişcările articulatoriiobţinute trebuiesă fie cât mai naturale. Pentru evitarea hiperfuncţiilorneuro – musculare şi a mişcărilor de prisos, exerciţiile de articulaţie asunetelor se recomandăsă fie executate la început în şoaptă şi numai apoi sonor,cu voce. Lecţiilelogopedice sunt obositoare atât pentru copil cât şi pentrulogoped. Pentruevitarea oboselii se recomandă să se facă exerciţii descurtă durată (2' - 3'),repetate des, prin alternarea cu exerciţii de atenţie, dememorie, de scris,etc. Pentru cruţarea forţelor, se recomandă ca logopedul,la lecţiile dearticulaţie, să vorbească din când în când în şoaptă. Prinaceasta se obţineun triplu avantaj. Aude mai bine pronunţia copiluluidislalic, când seexersează concomitent. Vocea sa nu e suprasolicitată.Prin pronunţia înşoaptă, atenţia dislalicului se îndreaptă mai intens, decâtatunci când sepronunţă sonor, asupra gurii logopedului.2.Pentru corectarea rinolaliei se recomandăparcurgerea mai multor etape:•Etapa pregătitoare constă în aplicarea metodelor şiprocedeelor de pregătire psihică pentru activitatealogopedică.•Crearea unui tonus afectiv favorabil corectării rinolaliei.•Exerciţii logopedice după principiul corectăriidislaliei, pentru ameliorarea sunetelor afectate şiconsolidarea lor în cuvinte.3.Terapia bâlbâieliiExistătrei tipuri de terapii care pot fi utilizate cu succes:•Terapia simptomatică, care constă în reeducareacomponentelor vorbirii: respiraţie, fonaţie, pronunţie,printr-o serie de exerciţii, precum cele de gimnasticăgenerală (asociată cu pronunţia), de educare a respiraţiei, a ritmului vorbirii, de învăţare a vorbiriiexpresive.• Psihoterapiacare elimină conflictele psihice şirestructurează personalitatea subiectului (relaxare,hipnoză, sugestie, ludoterapie, socioterapie, terapiaocupaţională).•Terapia complexă care îmbină primele două tipuri deterapii.Logopedul trebuie să aleagă o anumită metodă deterapie în funcţie de vechimea bâlbâielii, de tulburărileasociate acesteia şi de personalitatea logopatului.4.Terapia tuburărilor de voceIn cazuldisfoniilor (afonia şi fonastenia), mai întâi sefortifică organismul din punct de vedere fizic(administrare de vitamine) şi psihic (psihoterapie).Educarea vocii prin exerciţii se face după odihnireacorzilor vocale pentru o anumită perioadă de timp. Acesteexerciţii sunt: de expiraţie simplă, de expiraţie cu silabe şide expiraţie cu vocale.Vocea de cap se corectează prin reglarea emisiei vocalepe registrul mediu.

32

Vocea oscilantă se corectează prin reglarearegistrului normal al vocii, demonstrarea poziţiei corecte acapului, învăţarea păstrării echilibrului între aerul dinplămâni şi cel din afară.Vocea gravă se educă pe cale intuitivă (auditivă,vibro-tactilă, vizuală).Vocea inspiratăse educă prin reglarea intensităţiişi presiunii aerului expirat prin exerciţii de gimnasticăfono-articulatorie, de inspir-expir, de expiraţie cu vocale,silabe, cuvinte, propoziţii.Vocea răguşită se corectează numai dupăvindecarea organelor fonatoare atunci când au existat îmbolnăviri ale acestora sau după odihnirea corzilorvocale. Exerciţiile se fac cu voce şoptită sau deintensitate medie pentru evitarea răguşelii.Vocea nazalăse educă prin exerciţii de corectare aauzului, pentru a diferenţia vorbirea corectă de ceagreşită. Hipotonia valului palatinse corectează prin exerciţii dedeglutiţie, tuse provocată, ridicarea şi coborârea capului,gargara cu capul dat pespate, suflare în diferite obiecte, fluieratetc 5.Terapia dislexo-disgrafieiîn corectareadislexo-disgrafiei se urmăresc caobiective principale: a) în terapia dislexiei:1.Etapa premergătoare•corectarea tulburărilor de schemă corporală;•corectarea tulburărilor de lateralitate•corectarea tulburărilor de organizare şi structurarespaţio-temporală;•dezvoltarea aptitudinilor necesare în actul lexic;•identificarea, discriminarea şi memorareafonemelor.2.Etapa litereiare două planuri: fonetico-auditiv şigrafo-fonetic,constând în recunoaşterea şi identificarea literei încuvânt (fonemul şi apoi grafemul).3. Etapa silabelor constă în: operare cu silabe,recunoaştereafonemului cu grafemul din carte, identificare,compunere (pronunţiasilabei din două foneme diferite), descompunere.4. Etapa cuvintelor •analiza şi sinteza cuvântului (descompunereacuvântului în silabele anterior învăţate şicompunerea silabelor în cuvinte);•recunoaşterea cuvântului (recunoaşterea silabelorce alcătuiesccuvântul);•identificarea cuvântului (citirea lui);•operarea cu cuvinte.5.Etapa propoziţiilor constă în recunoaştereacuvintelor ce alcătuiesc propoziţiile (analiza şi sinteza propoziţiilor -descompunereapropoziţiilor în cuvintele componente etc.). b)în terapia disgrafiei:• Faza desenului (mâzgălitura, desenul explicativ).•Pregătirea pentru scris constă în: maturizarea motorie (motricitate generală, coordonare oculo-motorie,motricitate fină -mobilitatea mâinii, lateralitate), maturizare cognitivă

33

(noţiunea de formă - cerc,dreaptă, curbă, noţiuni spaţiale - sus/jos, faţă/spate,noţiuni spaţio-temporale - înainte/după), maturizarea afectivă(interes pentru scris).•Iniţiere în scriere -reproducerea semnelor grafice, a însuşirilor acestora, a elementelor componente a le semnelorgrafice, perfecţionarea semnelor scrise, înţelegerealor.6.Terapia alalieiObiectivele terapeutice pentru recuperarea alalieisunt generale şi operaţionale.Obiective terapeutice generale:•elaborarea, organizarea şi dezvoltarea limbajului casistem fundamental al vieţii psihice;•activitatea logopedică, care influenţează: disfuncţiilemotorii/de recepţie ce stopează dezvoltarealimbajului, dezvoltarea psihică a copilului, cuconsecinţe asupra proceselor psihice prin care seedifică limbajul (atenţia, memoria, gândirea);•formarea funcţiei de comunicare a limbajului.Obiective terapeutice operaţionale:•deblocarea aparatului fonoarticulator;•pregătirea organelor fonoarticulatorii pentrupronunţie;•pregătirea copilului pentru recepţionarea vorbiriiprin centrarea privirii asupra vorbitorului şi formareaatenţiei auditive;•învăţarea componentelor limbii: fonetică, vocabular,structură gramaticală;•dezvoltarea coordonării motorii;• învăţarea orientării în spaţiu şi a schemeicorporale.Elaborarea, organizarea şi dezvoltarea limbajuluipresupune o seriede etape:Etapa fonematică constă în întărirea sunetelor ceexistă deja,imitarea sunetelor noi, emiterea unor onomatopee. Etapa denumirii presupune ca în alalia motoriesă se denumescăcuvinte formate din silabe duble: mama, baba, papa,cuvinte cu silabe duble în care consoana se repetă şi cuvocale diferite: mami, pipa, pupa, cuvinte cu o silabă care încep cu o vocală şi se termină cu o consoană: am, an, acetc. În alalia senzorială, terapia începe cu acele cuvintecare desemnează obiecte concrete, din jurul subiectului,ce fac parte din viaţa acestuia: părţile corpului (cap,ochi, nas, gură), familia (mama, tata), jucăriile (cub,minge), alimentele pe care le mănâncă, păsări (pui, raţă),animale (vacă, cal, pisică), obiecte de mobilier (masă,scaun, dulap). Denumirea se învaţă cu ajutorul jucăriilor, imaginilor etc. Etapa sintezei constă în structurarea vorbirii în propoziţii(după ce copilul a învăţat aproximativ 30 de cuvinte).Etapa extensiei propoziţiei presupune învăţarea structuriipropoziţiei: subiect-predicat-complement.Etapalimbajului expresiv lărgit se referă la învăţareaprepoziţiilor, pronumelor personale, substantivelor, verbelor, etapa limbajului dialogat, povestirea după imagini, diafilme şi conversaţia liberă fiind alte faze importante pentru recuperareaalalicilor.Tehnici de recuperare posibile:

34

•Exerciţii de înţelegere a semnificaţiei vorbirii (săarate părţile corpului, să arate anumite obiecte, săexecute sarcini simple etc).• Identificarea stimulilor sonori (să recunoască după auz -stând cu spatele - sursa sonoră, vocea cuivacunoscut, a direcţiei din care s-a emis un sunet).•Structurile fonetice -exerciţii cu vocale (înălţimea,intensitatea, durata acestora), exerciţii dediferenţiere a vocalelor surde de cele sonore,exerciţii de diferenţiere a sunetelor care seconfundă: c-t, p-f, s-t etc. Aceste exerciţii se pot însoţi de bătăi din palme sau de muzică şi seadaptează posibilităţilor copiilor.• Dezinhibarea si educarea motorie constau în exerciţii demobilitate buco-linguo-facială, exerciţii de educare agesturilor simple,utile, exerciţii de gimnastică amembrelor şi a trunchiului.7.Terapia retardului de limbajObiectivele principale care se urmăresc în acest caz sunt îmbogăţirea vocabularului, activareavocabularului pasiv, dezvoltarea corectitudinii şicomplexităţii vorbirii, dezvoltarea expresivităţii vorbirii,dezvoltarea capacităţii de a povesti întâmplările prin caretrece.Etapele activităţii terapeuticeîn retardul de limbaj: Psihoterapia care precede celelalte procedee şi carese desfăşoară pe toată durata terapiei. Aceastaurmăreşte: stabilirea echilibrului afectiv şi neuropsihic alcopilului, înlăturarea fixării atenţiei copilului pe propriavorbire, dezvoltarea motivaţiei pentru comunicareverbală. Se poate folosi muzica în exerciţiile fonetice.Modelul stimulării lingvistice: comunicare verbalăpermanentă părinţi-copil, claritatea, corectitudineavorbirii, încărcătura afectivă a vorbirii părinţilor. Se înlătură din jurul copilului persoanele cu tulburări delimbaj, persoanele irascibile, nervoase, obosite.REZUMATPrintulburare de limbaj înţelegem toate abaterile de lalimbajul normal, standardizat, de la manifestărileverbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuală, atâtsub aspectul reproducerii, cât şi al perceperii, începând de ladereglarea componentelor cuvântului şi până laimposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă(M. Guţu, 1975). Tulburările de limbaj se diferenţiază de particularităţilevorbirii individuale; acestea din urmă reprezintă variaţii înlimitele normalului ale limbajului. Handicapurile de limbajapar prin acţiunea unor procese complexe în perioadaintrauterină a dezvoltării fătului, în timpul naşterii saudupă naştere.ExistăCauze ale tulburărilor de limbaj care pot acţiona în timpul sarcinii (ex. diferitele intoxicaţii şi infecţii,sarcină toxică, cu vărsături şi leşinuri dese, bolileinfecţioase ale gravidei etc), în timpul naşterii (naşterilegrele şi prelungite, care duc la leziuni ale sistemuluinervos central, asfixierile, ce pot determina hemoragii lanivelul scoarţei cerebrale, hemoragiile prelungite din timpul sarciniietc), cauze careacţionează după naştere (post-natale){organice, funcţionale, psiho- neurologice, psihosociale, altecauze).

35