UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCACENTRUL DE FORMARE CONTINUĂŞI ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂFACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEICATEDRA DE PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ

Conf. univ. dr. Maria Anca

LOGOPEDIE

SUPORT DE CURS

Sem. I

Cluj-Napoca, 2005

1

Universitatea “Babeş-Bolyai”Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele EducaţieiCatedra de Psihopedagogie Specială

PROGRAMA ANALITICĂ A CURSULUI DELogopedie

Responsabil curs: Conf. univ. dr. MARIA DORINA ANCAAn de studiu: IISpecializarea: Psihopedagogie Specială

Obiectivele cursului

Prin tematica cursului se urmăreşte pregătirea teoretico-metodologică a studenţilor secţiei de Psihopedagogie Specială. Ne propunem să le transmitem informaţii privind conceptul de tulburare de limbaj şi formele acesteia; elemente de fonetică articulatorie şi acustică; modalităţi de organizare a muncii logopedice (depistare, examinare şi diagnosticare); etiologia, simptomatologia şi terapia tulburărilor de limbaj.

Tematica cursului1. Elemente de psihofiziologie şi fonetică articulatorie şi acustică.

a) organizarea corticală şi componentele limbajuluib) teorii ale achiziţiei limbajuluic) stadiile achiziţiei limbajuluid) aparatul vorbirii;e) teorii despre fonaţie;f) elemente de fonetică articulatorie;g) elemente de fonetică acustică;h) ortofonia

2. Organizarea activităţii logopedice:a) dinamica tulburărilor de limbaj;

2

b) organizarea funcţională a cabinetului logopedic;c) documentaţia de cabinet; fişe logopedice;

3. Examinarea logopedică:d) caracteristicile examenului logopedic complex;e) combinarea lui cu examenul psihologic;f) depistarea şi examinarea selectivă;g) examinarea propriu-zisă şi diagnosticul logopedic; h) realizarea diagnosticului diferenţial, a prognosticului şi indicarea

măsurilor recuperatorii.

4. Normal şi patologic în limbaj:a) discriminarea fiziologic-patologic în vorbirea copilului;b) raportul vorbire-mişcare între normal şi patologic;c) specificul intervenţiei logopedice la preşcolari şi şcolari;

5. Tulburările de voce şi corectarea lor:a) examinarea procesului de fonaţie;b) caracterizarea tulburărilor de voce: disfonia, afonia, fonastenia,

rinofonia;c) corectarea tulburărilor de voce: metode, mijloace; exerciţii.

6. Tulburările de pronunţie şi corectarea lor:a) semnificaţia psihologică a tulburărilor de pronunţie; alterarea laturii

fonetice ca expresie a tulburărilor fonoarticulatorii; defectele de pronunţie ca simptom în majoritatea tulburărilor verbale;

b) clasificarea şi descrierea tulburărilor de pronunţie. Nivelurile pronunţiei defectuoase a sunetelor verbale. Formele tulburărilor de pronunţie;

c) Dislalia. Etiologie; clasificare; simptomatologie. Terapia dislaliilor;d) Rinolalia. Etiologie; clasificare; simptomatologie. Terapia rinolaliilor;

7. Tulburări de vorbirea) Mecanisme perceptiv-auditive;b) Definire, forme, examinare, diagnostic;c) Tehnici de reeducare

8. Modalităţi de diagnosticare şi planificare a terapiei tulburărilor de limbaj

3

Curs 1-4

ELEMENTE DE PSIHOFIZIOLOGIA LIMBAJULUI ŞI FONOARTICULAŢIE

Obiective: Prezentarea câtorva cercetări şi perspective în domeniul limbajului şi

comunicării vizând vizând fundamentele psihofiziologice ale acestora Teorii ale achiziţiei limbajului Stadiile achiziţiei limbajului Cunoaşterea elementelor anatomo-fiziologice ale limbajului verbal oral; Însuşirea conceptelor de bază din perspectiva foneticii articulatorii şi

acustice.

Cuvinte cheie:Zone corticale, producarea vorbirii, percepţia vorbirii, laringe, organe bucale active/pasive, tonuri, zgomote, înălţimea sunetelor, intensitatea sunetelor, fonaţia, articulaţia, vocale, consoane.

I. 1. Elemente de psihofiziologia limbajului

1.1. Organizarea corticală a limbajuluiStimularea corticală şi înregistrările efectuate în cazul bolnavilor de

epilepsie au adus o contribuţie importantă la realizarea localizării cerebrale a limbajului. Folosindu-se aceste tehnici au fost separate ariile ca deservesc limbajul, senzaţiile, motricitatea. Cercetări efectuate de diferiţi cercetători (Penfield & Roberts, Ojeman & Whitaker citaţi de Kertesz, 1994) au demonstrat că într-adevăr aria lui Broca are o importanţă deosebită în denumirea cuvintelor şi că limbajul apare organizat în jurul scizurii lui Sylvius.

Înregistrările neurologice din girusul temporal superior arată activarea acestei zone în procesul de ascultare a materialului verbal şi mai ales în diferenţierea fonologică. Diferenţele de înţelegere sau flexibilitatea verbală au fost asociate cu schimbările în patternurile de descărcare neuronală din girusul temporal inferior şi median. Înregistrările din lobul temporal median au arătat

4

activarea acestei zone în momentul recepţionării anumitor stimuli ce denumesc cuvinte. Această regiune pare să codeze stimuli distincţi într-un anumit context cu un mare grad de specificitate (Kertesz, 1994).

Într-un studiu pe 117 pacienţi, privind organizarea corticală a limbajului, 90 dintre ei au avut hărţi cerebrale ale ambelor arii ce deservesc limbajul: frontală şi parieto-temporală. Din aceştia 15% aveau toate ariile esenţiale ale limbajului în cortexul parieto-temporal, fără ca vreuna din acestea să poată fi identificată în lobul frontal, în ciuda extinderii hărţii cerebrale în această parte În 17% din cazuri ariile esenţiale ale limbajului erau în lobul frontal, nici una neputând fi identificată în aria parieto-temporală. În urma studiului s-a constatat ca doar zona din imediata vecinătate a cortexului motor facial conţine arii esenţiale pentru limbaj la o mare majoritate din subiecţii studiaţi (97%). În celelalte zone ale cortexului perisilvian, incluzând chiar şi aria lui Wernicke. Probabilitatea de a găsi zone esenţiale este mai mică (mai puţin de 30%) (Gazzaniga, 1995).

1.2 Zonele corticale implicate în producerea şi perceperea limbajului În modelul tradiţional al organizării cortexului, cea mai importantă

separare se face între producerea limbajului – relaţionată cu lobul frontal posterior – şi perceperea lui – relaţionată cu lobul temporal posterior. Hărţile cognitive demonstrează existenţa unei arii frontale posterioare inferioare esenţială pentru orice output verbal. Ojerman, citat de Kertesz (1994), susţine că stimularea acestei zone nu mai indică o acoperire a vorbirii ci şi împiedică abilitatea gesturilor mimice ale vorbirii.

Au fost identificate ariile esenţiale ale producerii vorbirii în cortexul perisilvian şi în porţiuni ale girusului superior temporal. Cu alte cuvinte mecanismele esenţiale ale producerii vorbirii se găsesc în spatele lobului frontal posterior inferior şi în cortexul perisilvian al emisferei dominante. S-a observat că ariile corticale dominante perisilviene sunt esenţiale atât în producerea vorbirii cât şi în percepţia ei (Kertesz, 1994).

Microelectrozii implantaţi în lobul temporal sugerează o relaţie complexă între producerea vorbirii şi percepţia ei. Câteva înregistrări demonstrează faptul că există populaţii neuronale ce-şi schimbă activitatea în acelaşi fel atât în percepţia cât şi în producerea vorbirii. Aceştia se găsesc în girusul temporal stâng superior. Se pare că un astfel de neuron are pattern-uri specifice de activare ca răspuns la percepţia unui anumit cuvânt şi acelaşi pattern la producerea cuvântului. Totuşi majoritate neuronilor implicaţi în

5

percepţia vorbirii altora nu sunt activi în timpul generării propriei vorbiri (Kosslyn, 1992).

Anumite populaţii neuronale par să aibă patern-uri specifice de activare ca răspuns la percepţia cuvintelor specifice. Se pare că există subdiviziuni specializate ale mecanismului neuronal al percepţiei vorbirii implicând neuronii distribuiţi în ambele emisfere. Prozodia nu a fost sistematic studiată. Totuşi stimularea cortexului senzorial stâng în “zona feţei” este deseori asociată cu schimbări de articulaţie astfel încât vorbirea are un accent străin. Schimbări în rata articulaţiei sunetelor vorbirii a fost realizată prin stimularea unor zone din cortexul temporal stâng (Kosslyn, 1992).

1.3 Principalele componente implicate în procesarea limbajuluiSistemul cognitiv este echivalentul unei memorii semantice accesată

de materialul auditiv-vizual. Posner, citat de Kertesz (1994), sugerează faptul că procesarea formei vizuale a cuvântului se realizează în lobul occipital. Alţi cercetători susţin faptul că forma vizuală a cuvântului este mai degrabă localizată în lobul temporal stâng în vecinătatea ariei lui Wernicke. Localizarea lexiconului output-ului fonologic este neclară. Totuşi aria lui Broca situată în treimea posterioară a girusului frontal inferior stâng pare a fi o soluţie. Kaplan, citat de Kertesz (1994), susţine că există o corelaţie între tulburările limbajului şi locul leziunii; această corelaţie indică faptul că, cortexul de asociaţie din regiunea scizurii lui Sylvius este responsabil de procesarea limbajului. Această regiune include ariile 44 şi 45 ale lui Brodman sau aria lui Broca şi ariile 41 şi 42 ale lui Brodman sau aria lui Wernicke. Procesarea limbajului este restrânsă la aceste arii: 98% din persoanele dreptace.

Au fost realizate cercetări pe subiecţi folosindu-se „zgomotul alb” şi sunetele vorbirii. Suprafaţa activată de „zgomotul alb” a fost mult mai mică în comparaţie cu cea activată de sunetele vorbirii şi era restrânsă la partea dorsală a girusului temporal superior. Prezentarea sunetelor vorbirii determină activarea unei regiuni mai largi incluzând mai mult ariile posterioare şi dorsale ale girusului temporal superior. Activarea apărea simetric în lobii temporali drept şi stâng, pentru procesarea cerebrală auditivă, spre deosebire de procesarea zgomotului alb. Deşi activarea în timpul vorbirii era mai extinsă decât cea produsă de zgomot, ariile activate nu diferă atunci când se compară cuvinte cu pseudocuvinte (Kosslyn, 1992).

6

2. Teorii ale achiziţiei limbajului

Cum se explică dezvoltarea vorbirii în copilărie? Este limbajul achiziţionat prin intermediul proceselor învăţării? Sau organismul uman este programat biologic pentru a folosi limbajul?

2.1 Teoriile învăţăriiO teorie a învăţării care poate avea influenţe benefice asupra

procesului dezvoltării limbajului la copilul surd îi aparţine lui Skinner citat de Malim, (1999). El împarte conduita cerebrală în trei părţi: nevoia de comunicare, dorinţa de comunicare şi răspunsuri de tip ecou.

Nevoia de comunicare este răspunsul determinat de declanşarea unor nevoi. De exemplu senzaţia de sete determină copilul să emită sunete care aproximează cuvântul “sete”; dacă această comunicare este rezonabilă atunci are loc întărirea prin faptul că va obţine apa şi va determina şi repetarea sau corectarea cuvântului de către adult.

Dorinţa de comunicare este răspunsul la stimulii din mediul înconjurător care stârnesc curiozitatea copilului. Copilul va spune ceva asemănător cuvântului “pisică”, indicând în acelaşi timp animalul, şi adultul va întări comportamentul verbal.

Răspunsurile ecou sunt situaţiile în care copiii imită cuvintele ce exprimă dorinţele şi primesc pentru aceasta întăriri de la cei care-i îngrijesc. Aceste întăriri stimulează copilul să folosească iarăşi cuvântul.

2.2 Natura interacţionistă a vorbirii adultuluiNatura interacţionistă a vorbirii persoanei ce are grijă de copil începe

de la naştere. Vorbirea se centrează în principal pe comportamentul şi caracteristicile nou-născutului şi pe activităţile specifice ale persoanei ce are grijă de el. De cele mai multe ori adulţii vorbesc ca şi cum copiii i-ar înţelege. Vorbirea lor dovedeşte faptul că ei văd copiii ca pe nişte persoane cu sentimente, dorinţe, trebuinţe şi preferinţe. Un căscat, un zâmbet, sau un strănut al copilului determină apariţia unui comportament verbal din partea adultului. Propoziţiile adultului sunt de multe ori sub formă de întrebare la care tot ei răspund în locul copiilor. Adulţii presupun faptul că în spatele comportamentului copilului se află o intenţie. Pe baza acestor presupuse intenţii copilul achiziţionează limbajul. Această teorie se regăseşte aplicată în cazul MRM.

7

2.3 Teoriile ineisteUnii psihologi şi-au concentrat atenţia nu pe importanţa învăţării

limbajului, ci pe importanţa zestrei biologice pe care copilul o aduce pe lume. Chomsky a dezvoltat o teorie ineistă a dezvoltării limbajului care a avut un impact major în educaţie şi psihologie în ultimii treizeci de ani. În centrul teoriei lui stă observaţia faptului că adulţii pot înţelege şi produce o infinitate de propoziţii pe care nu le-au auzit niciodată şi deci nu aveau cum să le înveţe. El argumentează că fiinţele umane au un mecanism nativ de generare a limbajului pe care el îl numeşte mecanism central de achiziţionare a limbajului (Language Acquisition Device sau LAD).

În sprijinul teoriei sale Chomsky aduce date lingvistice. El arată că, chiar dacă limbile diferă între ele prin caracteristici de suprafaţă, pe care le numeşte structură de suprafaţă, au similarităţi de bază în compoziţia lor, denumite de el structura profundă. Structura include relaţiile gramaticale dintre subiect şi predicat şi posibilitatea de a pune întrebări, de a da comenzi şi exprima negaţii. Chomsky susţine că propoziţiile pot avea aceeaşi structură de suprafaţă dar structuri profunde diferite. Structura de suprafaţă a propoziţiei este reprezentată de cuvintele ce apar. Structura profundă se referă la intenţia propoziţiei. În acelaşi mod, două propoziţii pot avea structuri de suprafaţă diferite, dar aceeaşi structură profundă (Shore, 1995).

Chomsky sugerează faptul că prin intermediul regulilor intuitive, preverbale, denumite de el gramatică generativă, indivizii transformă structura de suprafaţă în structură profundă şi invers. Interpretarea unei propoziţii (înţelesul) este în relaţie cu procesul; altfel spus, trebuie găsită structura de profunzime, produsă de componenta de bază a gramaticii şi rezultată în structura de suprafaţă (Carvallo, 1992).

Gramatica generativă face distincţie între o competenţă şi performanţă. Competenţa este considerată o caracteristică abstractă a cunoştinţelor despre limbaj ale unei persoane. Performanţa este procesul ce determină ce va spune un vorbitor sau cum va fi înţeleasă o propoziţie într-un anumit context. Performanţa se bazează pe competenţă şi pe factorii extralingvistici. Competenţa şi performanţa sunt complementare (Carvallo, 1992).

Regulile gramaticii generative sunt biologic întipărite în funcţionarea organismului uman. Chomsky nu susţine faptul că un copil este genetic predispus spre învăţarea unei limbi, ci doar faptul că un nou născut posedă capacitatea de a genera reguli productive.

8

3. Stadiile achiziţiei limbajului

Comunicarea preverbală. Comunicarea non-verbală acoperă perioada de la naştere până la apariţia primelor cuvinte. La început plânsetele sunt simple reflexe. Treptat se transformă în intenţii de comunicare (Berger, 1986, citat de Lepot-Froment, 1999). Modul în care adultul răspunde la plânsul şi acţiunile copilului este cel care le oferă acestora un înţeles. Adultul le interpretează şi răspunde la nevoile copilului. Modul în care adultul răspunde, va influenţa comportamentul copilului. Astfel copilul învaţă că anumite mesaje pe care el le transmite înseamnă ceva pentru adulţii din jurul lui (Kersner, 1996).

În jurul vârstei de 5 săptămâni copiii produc sunete atunci când văd feţe sau aud voci. Această etapă se numeşte gângurit, copiii repetând acelaşi sunet vocalic. De asemenea, copiii folosesc diferite sunete pentru a indica plăcerea, neplăcerea, surpriza.

Producţii protovocalice. În jurul vârstei de 5 luni copiii adaugă consoane la vocalele anterioare, reprezentând diverse combinaţii. Gânguritul este universal. Toţi copiii gânguresc în acelaşi mod; chiar şi copiii deficienţi auditiv produc sunete ce nu se diferenţiază de cele ale copiilor auzitori (Gerrow, 1992). La început copiii gânguresc doar pentru plăcerea fizică de a produce mişcări şi zgomote cu ajutorul aparatului fono-articulator. Pe la 8 luni ei încep să gângurească ca şi cum ar conversa: tac atunci când vorbeşte cineva, gânguresc când persoana respectivă tace şi din nou stau tăcuţi când adultul începe să vorbească (Berger, 1986, citat de Lepot-Froment, 1999).

Rolul intonaţiei în dezvoltarea limbii. Chiar înainte de a produce primele cuvinte, copiii învaţă intonaţia limbii pe care o folosesc pentru a exprima plăcerea, disconfortul, o întrebare. Părinţii pot determina corect înţelesul fiecărei intonaţii şi a fiecărui sunet produs de copil. În orice stadiu al dezvoltării limbajului, copiii înţeleg mai mult decât pot exprima. Astfel, un copil de 10 luni fiind întrebat unde este mama, se va uita în direcţia ei.

Copiii spun primele cuvinte în jurul vârstei de un an. Acestea sunt, de obicei, denumirile lucrurilor din apropiere şi care sunt importante pentru ei. Adeseori aceste cuvinte nu sunt pronunţate corect dar au menirea de a denumi acelaşi lucru ceea ce arată că acelui cuvânt i-a fost ataşat un anumit înţeles (Kersner, 1996). Tot acum este stadiul holofrazei când un cuvânt denumeşte un obiect sau o întreagă acţiune desfăşurată cu acel obiect. Un alt concept legat de acest stadiu este cel de generalizare, care presupune că acelaşi cuvânt

9

este folosit pentru a desemna mai multe lucruri care i se par copilului identice. (Gerrow, 1992, Kersner, 1996).

Stadiul de două cuvinte. Pe la 18-21 luni copiii încep să alăture două cuvinte. Aceste propoziţii formate din două cuvinte reprezintă într-un fel debutul gramatical al limbajului şi pot avea diferite funcţii: afirmare, cerere, întrebare. După cum arată Carlson (1993) pentru ca adultul să înţeleagă ce spune copilul trebuie să se folosească de context şi de intonaţie. Treptat, comunicările copiilor se diferenţiază reflectând tot mai mult mediul în care trăiesc.

La sfârşitul primului an de viaţă comunicările copiilor din ţări diferite nu mai sunt atât de asemănătoare pentru că poartă caracteristicile intonaţiei şi conţin fonemele caracteristice limbii ţintă.

II. Elemente de fonetică articulatorie şi acustică

1. Aparatul vorbirii

Între marile minuni ale acestei lumi trebuie socotit graiul omenesc. Fără el toate gândurile pe care le născoceşte mintea şi toate simţurile pe care le cuprinde sufletul nostru, ar rămâne îngropate în raclă plumbuită. Raţiunea omenească ar fi stearpă dacă n-ar fi nutrită şi incitată necontenit printr-un schimb de vederi, dacă omul n-ar cunoaşte decât gestul primitiv al câinelui care dă din coadă de bucurie sau modulaţia vocii prin care pasărea îşi cântă iubirea, numai facultatea de a-şi exterioriza gândurile şi preocupările prin sunete perceptibile - înţelese şi uşor de reprodus de toţi membrii aceleiaşi comunităţi sociale – şi de a face să răsune în sufletele altora coarde care au vibrat în inimile noastre, contribuind la înmulţirea cunoştinţelor şi la înnobilarea sufletelor, stârnind idei şi porniri noi şi deschizând omului calea fericirii pe acest pământ. Scânteia se naşte prin lovirea amnarului de cremene, graiul omenesc este întocmit pentru dialog. Comunicând prin grai viu cu semenii noştri punem în acţiune un aparat complicat în care intră ca părţi componente, deopotrivă, creierul, urechea, gura (Puşcariu, 1940, citat de Stan, 1990).

Aparatul vorbirii compus din: buze, dinţi, limbă, palat, epiglotă, cavitate nazală, laringe, trahee, bronhii, plămâni, uvulă, diafragmă trebuie înţeles într-un mod aparte. Întrucât limba este un fenomen social şi nu

10

biologic, natura nu i-a dăruit omului nici un fel de organe ale vorbirii. Toate organele enumerate au ca primă însuşire asigurarea existenţei omului. Utilizarea acestora şi la producerea sunetelor vorbirii s-a produs din necesitatea ca oamenii să comunice între ei. Pentru producerea sunetelor vorbirii sunt necesare aceleaşi condiţii ca şi pentru producerea sunetelor în general: un impuls; un corp; oscilaţii care vor produce tonuri şi zgomote; un rezonator pentru formarea timbrului sunetului.

Impulsul necesar pentru formarea sunetelor vorbirii este curentul de aer care, venind din plămâni prin bronhii şi trahee, trecând prin laringe (prin glotă), prin cavitatea faringală, bucală şi nazală este expulzat în exterior. Astfel, aparatul vorbirii omului se aseamănă cu un instrument de suflat dar mult mai complex decât orice instrument.

Aparatul vorbirii poate fi împărţit în trei părţi: cavităţile sublaringale; laringele; cavităţile supralaringale.

1. Cavităţile sublaringale se constituie din: plămâni; bronhii; trahee; diafragmă.

În aceste cavităţi nu se pot produce sunete. Muşchii diafragmei dau impulsul apăsând pe partea inferioară a plămânilor de unde este expulzat aerul prin trahee, până în laringe.

2. Laringele este compus din trei cartilaje: Cartilajul cricoid este situat la baza laringelui fiind legat de trahee. Cartilajul tiroid formează o protuberanţă numită “mărul lui Adam”. Cartilajul aritenoid care are formă triunghiulară.

Aceste cartilaje legate prin muşchi formează un tub deschis în partea superioară, care constituie intrarea în laringe. Această intrare este acoperită de epiglotă –un cartilaj în formă de pară.

În laringe, dispuse transversal, se află două mănunchiuri de muşchi mobili numite coarde vocale. Acestea se află între cartilajul tiroid şi cel aritenoid. Între coardele vocale se află o deschizătură numită glotă. Când glota este deschisă, aerul poate circula din plămâni înspre cavităţile bucală şi nazală sau în sens invers spre plămâni. Când glota este închisă nu mai este posibilă nici respiraţia, nici vorbirea.

Omul posedă patru coarde vocale: două coarde vocale propriu-zise şi două coarde vocale false, acestea împreună cu epiglota împiedică intrarea alimentelor în laringe. Coardele vocale prin muşchii lor, au rol hotărâtor

11

pentru caracterul sunetului produs, putând da coloanei de aer ce se scurge prin tubul fonator diferite forme, chiar în momentul când acesta traversează laringele. Coardele vocale sunt învelite într-o membrană mucoasă, cu proprietatea de a se micşora sau de a se mări, de a se întinde sau scurta, făcând ca tonul produs de vibraţiile lor să fie înalt sau profund iar sunetele să fie acute sau grave.

Când coardele vocale sunt sub tensiune, ele sunt aproape lipite, glota este închisă sau aproape închisă şi nu permite trecerea curentului de aer, astfel că aerul exercită o presiune mare asupra coardelor vocale. Sub această presiune coardele se deschid brusc, începând să vibreze, aerul iese din glotă în perioade, astfel luând naştere vocea.

Vocea participă la formarea vocalelor, a sonantelor şi a consoanelor sonore. Vibrarea coardelor vocale se transmite şi cartilajului tiroid fapt care se poate constata prin palpare. La pronunţia consoanelor surde nu se simte nici un fel de vibraţie prin explorare tactil-kinestezică.

Depărtarea coardelor vocale şi implicit amplitudinea oscilaţiilor acestora depind de tăria (forţa) curentului de aer ce iese din plămâni. Cu cât curentul de aer este mai puternic cu atât este mai mare amplitudinea oscilaţiilor coardelor vocale, iar vocea este mai puternică.

Frecvenţa oscilaţiilor coardelor vocale depinde de lungimea lor: cu cât coardele vocale sunt mai lungi, cu atât sunt mai puţin întinse şi cu atât oscilaţiile sunt mai lente. Ca urmare vocea va fi mai joasă, profundă, gravă. La femei coardele vocale sunt mai scurte iar vocea mai acută, înaltă. Când glota este deschisă curentul de aer trece liber prin laringe şi ca urmare nu se formează vocea. Coardele vocale sunt depărtate în timpul inspiraţiei.

3. Cavităţile supralaringale sunt: cavitatea faringală; cavitatea bucală; cavitatea nazală.

Cavitatea faringală are rol de rezonator (amplifică sunetul). În cavitatea bucală se conturează în mod hotărâtor sunetele limbii. Cavitatea bucală se compune din organe active şi organe pasive.

a) Organele pasive: sunt dinţii (inferiori, superiori), palatul dur (partea anterioară a palatului), alveolele, palatul mediu (partea mediană a palatului).

b) Organele active: maxilarul inferior, palatul posterior sau vălul palatin (palatul moale), uvulă (omuşor, luetă), limba, buzele (inferioare, superioare).

12

Limba are cinci părţi: apex (vârful limbii), partea anterioară, partea posterioară, partea mediană, radix. Poziţia limbii în cavitatea bucală este determinantă pentru caracterul sunetului produs.

Cavitatea nazală – are rol în producerea unor sunetelor nazale: “m” şi “n”. Curentul de aer intră în cavitatea nazală, când vălul palatin este în poziţie coborâtă. Dacă vălul palatin este ridicat, întreg curentul de aer intră în cavitatea bucală şi prin rostire se obţin sunete orale.

În funcţie de denumirile anatomice ale cavităţilor s-a stabilit denumirea sunetelor produse în zonele respective: în laringe – sunet laringal, în faringe – sunet faringal, văl palatin-velar, palat mijlociu – sunet mediopalatal, palat dur-sunet anteropalatal, alveolele – sunete alveolare, dinţii-sunete dentale, buze – sunete labiale, apex – sunet apical, buza de jos şi dinţii de sus – sunet labiodental, partea posterioară a limbii-posterolinguale, partea dorsală – sunete dorsale.

2. Teorii despre fonaţie

Problema fundamentală din fiziologia fonaţiei rămâne comportarea coardelor vocale în actul vocal sau aşa-zisa vibraţie a coardelor vocale. Cele mai importante teorii sunt: teoria mecanică a fonaţiei; teoria mioelastică; teoria aerodinamică; teoria neurocronaxică; teoria muco-ondulatorie.

2.1. Teoria mecanicăS-a dovedit experimental că laringele este organul fonaţiei. S-a dat

denumirea de “cordes vocales” acelor formaţiuni anatomice care se mişcă şi produc sunetele. Ulterior s-au obţinut sunete pe un laringe artificial. Teoria mecanică a fost admisă până la sfârşitul secolului al XIX–lea.

2.2. Teoria mioelasticăTeoria mioelastică explică mecanismul de vibraţie al coardelor vocale

printr-o ruptură a echilibrului stabilit între tensiunea coardelor vocale şi presiunea subglotică. Mişcarea coardei vocale în afară este determinată de presiunea exercitată de coloana de aer, iar revenirea este realizată datorită forţelor mioelastice.

2.3. Teoria aerodinamicăRevenirea coardelor vocale în poziţia de echilibru nu este realizată de

forţele mioelastice, ci de un act de aspiraţie consecutiv scăderii presiunii subglotice după fiecare deschidere explozivă a glotei.

13

2.4. Teoria neurocronaxicăNervul recurent conduce influxuri motorii sincronizate pe frecvenţe

ridicate. Vibraţia coardelor vocale este coordonată de mecanisme nervoase de origine encefalică. Influenţează şi factorii endocrini. Teoria neurocronaxică nu poate explica toate posibilităţile actului fonator, mai ales în ceea ce priveşte vocea cântată.

2.5. Teoria muco-ondulatorieVibraţia coardei vocale nu este decât o ondulaţie a mucoasei ce

alunecă pe submucoasa sa foarte laxă. Se susţine că modulaţia mucoasei este determinată de curentul de aer inspirat sau expirat.

3. Elemente de fonetică acustică

Acustica studiază sunetele sub aspectul fizic al oscilaţiei cât şi sub aspectul fiziologic al senzaţiei auditive care apare ca efect al acestei oscilaţii. Organul auditiv al omului –urechea-percepe sunetele cu frecvenţe cuprinse între 16-20000 Hz. Infrasunetele au frecvenţe sub 16 Hz, iar peste 20000 Hz ultrasunete. Sunetul este rezultatul vibraţiei unui corp elastic care declanşează în masa de aer mişcări oscilatorii şi ondulatorii.

Tonurile sunt produse de oscilaţii ritmice. Zgomotele sunt produse de oscilaţii haotice.

Înălţimea sunetelor depinde de frecvenţa oscilaţiilor. Cu cât frecvenţa este mai mare, sunetul este mai înalt sau acut. Coarda vibrează, se îndepărtează şi apoi revine în poziţia de echilibru după un anumit interval de timp, astfel se formează perioada. O oscilaţie completă este o perioadă.

14

Am

plit

udin

e I

Figura 1. Reprezentarea bidimensională a tonului pur

Timp

Amplitudine (I)

Frecvenţa este determinată de numărul de perioade pe care le realizează într-o secundă corpul care vibrează.

Frecvenţa se exprimă în T/sec; 1 Hz = 1T/1S. De exemplu, un sunet de 10 Hz=10T/1s. În muzică fiecărei note muzicale îi corespunde o frecvenţă bine determinată. Vocalele se produc între următoarele frecvenţe: “u” între 200-400 Hz; “î” între 1600-3200 Hz; “o” între 400-800 Hz; “a” între 800-1600 Hz; “e” între 1600-3200 Hz; “i” între 3200-6400 Hz.

Intensitatea (tăria) sunetelor depinde de amplitudinea oscilaţiilor, respectiv de distanţa maximă în care ajunge coarda, faţă de poziţia de echilibru. Se măsoară în decibeli (dB). Exemple: foşnetul frunzelor – 10dB; un oftat - 30dB; zgomotul automobilului în viteză – 110 dB; ciocanul pneumatic - 150dB; zgomotul avionului cu reacţie - 160dB.

4. Elemente de fonetică articulatorie

Din punct de vedere acustic şi fiziologic, sunetele limbii umane se împart în două categorii, în vocale şi consoane. Vocalele sunt tonuri, sunete muzicale cu oscilaţii periodice şi cvasiperiodice. Consoanele sunt zgomote sau combinaţie între zgomote şi tonuri. Există şi o categorie intermediară: sonante - “l”, ”m”, ”n”, ”r” care conţin atât zgomote cât şi tonuri, predominând acestea din urmă. Consoanele surde sunt zgomote. Consoanele sonore sunt zgomote şi tonuri, predominând zgomotele.

a) Din punct de vedere fiziologic, vocalele au câteva trăsături proprii comparativ cu consoanele:

b) La articularea vocalelor aerul provenit din plămâni trece liber prin cavitatea bucală sau nazală, fără a întâlni nici un obstacol. La articularea consoanelor curentul de aer întâlneşte anumite obstacole pe care trebuie să le depăşească. Obstacolele sunt rezultatul închiderii complete a unor organe articulatorii sau doar a apropierii acestora. Exemplu: la “p”, “b”, “m” – închiderea este completă, formează o ocluzie urmată de deschidere cu eliminarea aerului prin explozie; la “ş”, ”z”, ”s” – organele articulatorii se apropie, formând o constricţie; la trecerea aerului se obţine o fricţiune.

c) La vocale efortul expirator este mai puţin puternic decât la consoane. Dintre consoane efortul respirator cel mai puternic se observă la consoanele explozive surde: ”p”, “t”, ”k”.

15

d) La pronunţia vocalelor, organele articulatorii sunt tensionate (încordate) în mod simultan şi egal. La pronunţarea consoanelor, tensionarea se produce într-un singur punct şi anume în regiunea locului de articulare.

e) Pentru pronunţia vocalelor este necesară prezenţa vocii produsă de vibraţia coardelor vocale. Pentru pronunţia consoanelor situaţiile sunt diferite. Sonantele şi consoanele sonore se pronunţă cu voce, iar consoanele surde, fără voce. Uneori vocea este înlocuită printr-un zgomot specific, produs de frecarea curentului de aer respirator, de pereţii unei deschizături formate de coardele vocale (glota). Aceasta se întâmplă la vorbirea în şoaptă.

4.1 Vocalele limbii româneVolumul şi forma cavităţii bucale în momentul articulării determină

deosebirea de timbru dintre diferitele vocale. Determinantă pentru această formă şi volum este poziţia limbii în cavitatea bucală, direcţia deplasării limbii

şi distanţa dintre limbă şi palat.

a) După distanţa dintre limbă şi palat vor fi vocale deschise (dacă distanţa este mare); vocale semi-închise (semi-deschise); vocale închise. Când limba se ridică spre partea centrală a palatului (mediană) sunt sunete centrale: “a”, “ă”, “î”.b) După direcţia de deplasare a limbii înspre partea anterioară, mediană, posterioară, vom avea sunete: anterioare, centrale, posterioare.

16

Figura 2. Triunghiul vocalic

c) După gradul de rotunjire a buzelor: sunete nerotunjite sau nelabializate: “a”, “e”, “i”, “ă”; sunete rotunjite sau labializate: “o”, “u”.

d) Participarea sau neparticiparea cavităţii nazale.Dacă aerul intră în cavitatea nazală când vălul palatin este coborât se

formează sunetele nazale. Dacă uvula este în poziţie ridicată, aerul intră în cavitatea bucală formându-se sunete orale. În limba română nu există vocale nazale. În alte limbi există, de exemplu în limba franceză: on, en. Pentru “ü” se rotunjesc buzele ca pentru “u” şi se ridică limba spre poziţia lui “i”. “ö” se rosteşte astfel: se rotunjesc buzele ca pentru “o” (se labializează) şi limba se deplasează în partea anterioară în poziţia lui “e”. O mare importanţă în pronunţia vocalelor o are camera de rezonanţă care dă timbrul special al acestora. Cel mai lung traiect pe care-l străbate curentul de aer este întâlnit în pronunţia vocalei “u”.

4.2. ConsonantismulSpre deosebire de vocale care sunt doar tonuri, consoanele se împart în

trei mari categorii:a) Consoane surde (fără voce) - la rostirea acestor consoane nu

participă vocea, conţin numai zgomote, iar tensiunea organelor articulatorii este mai mare decât la rostirea altor consoane. Exemplu: “p”, ”t”, “k”, “s”, “ş”.

b) Consoane sonore –alcătuite din tonuri şi zgomote, predominând însă zgomotele. Exemplu: “b”, “d”, “z”, “g”, “j”. La rostire participă şi coardele vocale. Această participare a coardelor vocale în momentul rostirii se poate constata fie prin înregistrări, fie punând mâna pe epiglotă sau pe creştetul capului, unde se pot simţi vibraţii. Vibrarea coardelor vocale se poate constata cu aparatura: kinetograf, oscilograf, sonograf tip spectograf.

c) Sonante: “l”, “m”, “n”, “r”. Sunt alcătuite din tonuri şi zgomote, dar predomină tonurile

17

Figura 3. Locul de articulare a vocalelor limbii române

În limba română există fenomenul de coarticulare sau coarticulaţie. Înainte de desăvârşirea rostirii unui sunet, organele articulatorii sunt pregătite pentru pronunţarea sunetului ce urmează a fi rostit. Primul sunet influenţează pe următorul, mai ales în cazul diftongilor sau triftongilor. Exemplu: “bară” - “b” se pronunţă cu explozie şi , “rabdă” – explozia lui “b” este trecută pe sunetul următor, “d”.

Criterii de clasificare a consoanelor limbii române:

I. După locul de articulare sunt consoane: bilabiale, labiodentale, dentale, alveolare, palatale, velare, laringale. Sunetele bilabiale: “p”, “b”, “m” se articulează prin alipirea completă a celor două buze urmată de îndepărtarea lor bruscă cu eliminarea prin explozie a aerului. Sunetele labiodentale: “f”, “v” se rostesc prin contactul dintre dinţii superiori şi buza inferioară. Sunetele dentale se rostesc prin contactul dintre apex şi dinţii superiori: “t”, “d”, “n” sau prin apropierea de aceştia “s”, ”z”, “ţ”. Sunetele alveolopalatale sau prepalatale: “ş”, “j” se rostesc prin apropierea limbii de alveolele incisivilor superiori sau în partea anterioară a palatului. Sunetele palatale “č”, “ğ” şi variantele acestora se rostesc în zona mediopalatală. Sunetele velare se rostesc în zona vălului palatin (între uvulă şi palatul dur): “c”, “g”. Sunetele laringale: “h”.

II. După modul de articulare sunt: Consoane oclusive (explozive). La rostirea acestor sunete organele de

rostire se închid complet, se creează o tensiune, care obligă la deschiderea bruscă a canalului rostirii ca de exemplu pronunţia sunetelor: "b", "p", "c", "g", "ţ", ″d".

Consoane fricative la rostirea cărora organele de rostire nu se închid complet, ci doar se apropie îngustând traiectul şuvoiului de aer, care în momentul emiterii se freacă de pereţii organelor de rostire. Aceste sunete se mai numesc constrictive. Ele sunt continue, nu întrerupte: “s”, “z”, “j”, “ş”, "h".

Consoane africate la rostirea cărora, organele rostirii sunt închise, dar deschiderea lor nu este bruscă, nu este o explozie, ci o deschidere lentă. De exemplu: “ţ”, “ğ”, “č”. Africatele se formează dintr-o consoană explozivă şi una fricativă, deci sunt consoane cu două momente de articulare (nu sunt consoane duble), spre exemplu "ţ" se formează din "t" şi "c". La rostirea unei

18

consoane se disting trei momente: implozia – pregătirea organelor pentru rostire; ţinuta-tensiunea maximă a organelor de rostire ; explozia – eliberarea aerului.

Consoane vibrante. La rostirea acestor sunete vibrează apex-ul. De exemplu ”r”, în limba română se produce prin vibrarea părţii apicale a limbii.

Consoane laterale. La rostirea acestora partea centrală a cavităţii bucale este ocupată de limbă, iar curentul de aer se scurge pe părţile laterale: “l”.

Consoane orale - aerul iese prin cavitatea bucală, uvula închide canalul spre cavitatea nazală.

Consoane nazale – o parte din curentul de aer iese prin cavitatea nazală şi o parte prin cea bucală.

III. În funcţie de fenomenul de coarticulare consoanele pot fi:

Palatalizate: acestea de regulă, aflându-se înaintea unor vocale anterioare (“e”, “i”), se palatalizează prin coarticulare. În partea finală a rostirii, organele ajung în poziţia lui “e” şi “i”. Exemplu: pier - p’ier, meargă - m’eargă.

Labializate şi nelabializate – se întâlnesc înainte de vocalele labializate: (“o”, “u”): p˚oate, t˚oate. Nelabializate sunt consoanele aflate în faţa unor vocale nelabializate; exemplu “pară”.

4.3 OrtofoniaFonoarticulaţia este actul prin care omul execută la comanda

sistemului nervos central mişcările necesare, simultane, de emitere a vocii şi de atingere sau apropiere a unor suprafeţe ale organelor de vorbire. Fonoarticulaţia este sinonimă cu pronunţarea, rostirea – termeni foarte des utilizaţi în lucrările româneşti de fonetică.

Fonaţia se referă la activitatea corzilor vocale. La fonemele sonore, vibraţiile laringiene încep odată cu tensiunea (numită şi implozie). La cele semisonore, vibraţiile corzilor încep odată cu ţinuta sau în cursul detentei (destinderii), în funcţie de contextul sonor în care se află. La sonorele asurzite (urmate de surde în poziţie finală), vibraţiile corzilor încep odată cu tensiunea, dar se opresc în timpul ţinutei, înainte de destindere; la surde, vibraţiile laringiene încep în momentul destinderii.

19

Articulaţia se referă la activitatea limbii, vălului palatin, uvulei, buzelor.

Pronunţarea unui fonem se realizează în trei momente principale, numite acte articulatorii.

Primul moment, numit tensiune, se caracterizează prin pregătirea organelor fonoarticulatoare de a ieşi din repaus şi de a se pregăti pentru emisie.

Al doilea moment, ţinuta, se caracterizează prin menţinerea organelor sub tensiune (potenţial de acţiune), moment în care se şi produce emisia – rostirea (pronunţarea sunetului).

În cadrul celui de-al treilea moment, detenta, organele intră din nou în poziţia de repaus (fig. 4 ).

Cele trei momente care se disting în pronunţarea unui fonem izolat nu mai corespund întocmai în rostirea unei secvenţe fonetice oarecare. În pronunţarea anumitor foneme organele fonoarticulatoare nu execută toate momentele descrise mai sus.

În limbajul foneticii descriptive, fonemele româneşti sunt identificate astfel:

a este vocală deschisă, nelabializată, centrală;ă este vocală medie, nelabializată, centrală;b este consoană oclusivă, bilabială, orală, sonoră;c este consoană oclusivă, velară, orală, surdă;d este consoană oclusivă, dentală, orală, sonoră;e este vocală medie, nelabializată, anterioară;f este consoană fricativă, labio-dentală, orală, surdă;g este consoană oclusivă, velară, orală, sonoră;h este consoană fricativă, velară, orală, surdă;

20

ţinuta

repausrepaus

tensiunea detenta

Figura 4. Momentele principale ale articulaţiei

i este vocală închisă, nelabializată, anterioară;j este consoană fricativă, anteropalatală, orală, sonoră;l este consoană lichidă laterală, dentală, orală, sonoră, sonantă;m este consoană oclusivă, bilabială, nazală, sonoră, sonantă;n este consoană oclusivă, dentală, nazală, sonoră, sonantă;o este vocală medie, labializată posterioară;p este consoană oclusivă, bilabială, orală, surdă;

r este consoană vibrantă, anterolinguală, orală, sonoră, sonantă;s este consoană fricativă, dentală, orală, surdă;ş este consoană fricativă, anteropalatală, orală, surdă;t este consoană oclusivă, dentală, orală, surdă;ţ este consoană semioclusivă, dentală, orală, surdă;u este vocală închisă, labializată, posterioară;v este consoană fricativă, labio-dentală, orală, sonoră;z este consoană fricativă, dentală, orală, sonoră;î este vocală închisă, nelabializată, centrală,č este consoană semioclusivă, anteropalatală, orală, surdă;ğ este consoană semioclusivă anteropalatală, orală, sonoră;

Teme:1. Identificaţi rolul diferitelor componente în producerea limbajului.2. Arătaţi care sunt principalele argumente şi contraargumente referitoare la

o teorie a aciziţiei limbajului3. Care este mecanismul de producere a vocii?4. Descrieţi rolul cavităţilor supralaringale în vorbire.5. Precizaţi rolul vălului palatin în articulaţia fonemelor limbii române.6. Descrieţi mecanismul de producere al consoanelor oclusive şi fricative.7. Arătaţi diferenţele articulatorii dintre: p, b şi m; o şi i.

21

Cursul 5-6

TULBURĂRILE DE PRONUNŢIE

Obiective: Realizarea unei taxonomii, din perspectivă logopedică, a tulburărilor

de limbaj; Definirea şi delimitarea formelor sigmatismului şi rotacismului; Prezentarea unor metode şi procedee de corectare a sigmatismului; Prezentarea unor metode şi procedee de corectare a rotacismului

Cuvinte cheie: Tulburare de limbaj, tulburare de pronunţie, dislalie, rinolalie, dizartrie,

omisiuni, substituiri, distorsiuni, procedee de derivare, exerciţii ortofonice.

1. Clasificarea logopedică a tulburărilor de limbajTulburările de limbaj sunt variaţii admise în cadrul “limbajului

standard”. Aprecierea existenţei unei abateri de la limbajul standardizat se poate face în funcţie de anumite criterii: neconcordanţa dintre vorbirea subiectului şi vârsta acestuia, caracterul staţionar al tulburărilor, susceptibilitatea de a genera complicaţii neuropsihice şi necesitatea aplicării unui tratament logopedic.

Numărul şi diversitatea tulburărilor de limbaj a făcut dificilă clasificarea acestora. În general sunt utilizate diferite criterii: criteriul lingvistic, criteriul etiologic, morfologic şi simptomatologic.

Clasificarea logopedică combină patru criterii fiind considerată una dintre cele mai complexe şi complete:

1. Criteriul anatomo-fiziologic: Tulburări ale analizatorului verbomotor sau verboauditiv Tulburări centrale şi periferice Tulburări organice şi funcţionale.

2. Criteriul structurii lingvistice afectate: Tulburări de voce Tulburări de ritm şi fluenţă Tulburări ale structurii fonetico-fonematice Tulburări polimorfe de limbaj (lexico-gramatical)

22

Tulburări ale limbajului scris.3. Criteriul periodizării:

Perioada preverbală care durează până la 2 ani Perioada de dezvoltare a vorbirii între 2 şi 6 ani Perioada verbală peste 6 ani.

4. Criteriul psihologic: Gradul de afectare a funcţiei comunicative a limbajului Devieri de conduită şi tulburări de personalitate Prognosticul tulburărilor de limbaj.

Categorii de tulburări ale limbajului

1. Tulburări de pronunţie. Dintre acestea amintim dislalia, rinolalia, dizartria.

2. Tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii3. Tulburări de voce4. Tulburări ale limbajului scris5. Tulburări polimorfe de limbaj.

2. Dislalia

În cadrul acestei tulburări este afectat aspectul fonetic al pronunţiei unor consoane sau grupe consonantice. Nu este afectată latura lexico-semantică.

Dislalia poate fi:1. Motorie – constă în dificultăţi de pronunţie. Apare la copiii cu

dificultăţi funcţionale motorii înnăscute şi dobândite, localizate la nivelul periferic al analizatorului verbo-motor. Tulburările de pronunţie depind de localizarea şi gravitatea malformaţiilor. De exemplu, prognatismul determină distorsiunea pronunţiei tuturor sunetelor; malformaţiile palatine determină rezonanţă nazală – rinofonia. În cazul acestei tulburări motricitatea articulatorie a sunetelor este normală, cu excepţia celor afectate de malformaţii, determină de asemenea, o serie de complicaţii psihopatologice. Tratamentul este complex şi include tratamentul medical, logopedic, şi psihologic.

2. Senzorială – constă în dificultăţi de diferenţiere auditivă (fonematică) şi dificultăţi de interiorizare; se reflectă şi în limbajul scris.

23

3. Mecanică – este determinată de malformaţii.4. Funcţională – datorată unor dificultăţi de funcţionare a organelor

periferice cu rol în articulaţia sunetelor. Această formă de dislalie apare în perioada de dezvoltare a capacităţilor fonematice (1–6 ani). Pronunţia dislalicului are următoarele caracteristici: distorsiuni, substituiri, omisiuni. Cauzele sunt tulburări funcţionale (neurodinamice) la nivel central al analizatorului verbo-motor, situaţie în care sunt afectate mai ales consoanele anterolinguale, sau la nivelul analizatorului verbo-auditiv când sunt afectate mai ales opoziţiile fonematice, prin urmare se poate manifesta şi în scris. Complicaţiile determinate de dislalie se manifestă prin marcarea negativă a dezvoltării limbajului în ansamblu şi prin generarea unor complicaţii psihice afectiv-volitive. Prognosticul este pozitiv.

Denumirile tulburărilor dislalice provin din alăturarea sufixul “ism”, în cazul denaturării, omiterii sau înlocuirii fonemului respectiv, la denumirea literelor alfabetului elen, precum şi a prefixului “para”, în cazul înlocuirii unui anumit fonem cu un altul. Exemplu: “rotacism” pentru denaturarea sau omiterea sunetului “r”, “pararotacism” pentru înlocuirea sa cu un alt sunet, de pildă cu “l”.

În continuare ne vom referi la două tulburări de pronunţie (întâlnite cu o frecvenţă ridicată) incluse în categoria dislaliei: sigmatismul şi rotacismul.

2.1. Sigmatismul şi parasigmatismulNoţiunea de sigmatism se referă la tulburările de pronunţie ale

sunetelor: “s”, “z”, “ţ”, “ş”, “j”, “č”, “ğ”.Noţiunea de parasigmatism se referă la înlocuirea sunetelor enumerate

mai sus cu alte sunete: pronunţă “Cluz” în loc de “Cluj”, “ţerţel” în loc de “cercel”. Iniţial, sub denumirea de sigmatism erau cuprinse doar tulburările de pronunţie ale sunetului “s”, ulterior au fost introduse şi celelalte sunete (şuierătoare, africate).

Formele sigmatismuluiSe disting mai multe forme în funcţie de:

1. Poziţia defectuoasă a limbii – sigmatism oral. În această categorie sunt incluse formele de mai jos:

Sigmatismul interdental, numit şi pelticie, “s” este pronunţat cu limba între dinţi. Foarte frecvent la copiii mici, scade după creşterea dinţilor. Alte cauze sunt: vegetaţiile adenoide, obiceiul de a respira cu gura deschisă, limba hipotonă. La copii cu malformaţii această formă este mai stabilă. Adesea se datorează poziţiei greşite a limbii: slăbirea muşchilor retractori,

24

preponderenţa extensorilor, neputinţa de a se lăţi pentru a realiza contactul cu molarii. Sunt necesare exerciţiile de motricitate. Interdentalitatea scade de la 4 la 6 ani.

Sigmatismul addental. Rezultă prin sprijinirea limbii de dinţi: nu se mai formează canalul de scurgere a aerului şi acesta trece necondensat, sub formă de evantai, peste partea anterioară a limbii. Prin urmare scade sonoritatea siflantelor. Apare şi la subiecţii cu maxilare normale, dar mai frecvent la cei cu prognatism, cu limba hipertonică şi la cei cu hipoacuzie.

Sigmatismul lateral. Curentul de aer este deplasat de la linia mediană înspre dreapta, sigmatismul lateral dexter, spre stânga: sinister, sau bilateral. Unda de aer este deplasată spre canini sau premolari (mai rar spre molari), comisurile bucale se retrag cu atât mai mult cu cât aerul iese mai lateral. Sigmatismul poate fi cauzat de pareze unilaterale ale nervului hipoglos dar este întâlnit şi în deficienţele de auz monoaurală când lateralizarea se produce de partea urechii lezate pentru a “întări” sunetul. Acest gen de sigmatism poate fi total, sau parţial (pentru “s” sau ”ş”) sau combinat cu sigmatism interdental sau şi cu pronunţia altor sunete. Prin percuţie în locul lateralizării se produce întreruperea sunetului.

Sigmatism nazal În această categorie sunt incluse formele:Sigmatismul nazal determinat de structura sau funcţia anormală a

palatului moale, celelalte componente articulatorii fiind normale. În locul siflantelor rezultă un sunet nazal care seamănă cu “ng”. Denaturarea este totală când tot aerul se scurge pe nas sau parţială când numai o parte ia calea nazală, restul fiind eliminat pe cale bucală. Dacă se astupă nasul, persoanele cu sigmatism nazal total nu pot produce siflantele.

2. Alte forme de sigmatism nazal sunt cele la care constricţia canalului de scurgere a aerului se realizează: între rădăcina limbii şi peretele faringal posterior, situaţie în care rezultă un

“h” profund; între vălul palatin prins între rădăcina limbii şi peretele faringian, când

sunetul care rezultă seamănă cu un sforăit.Sigmatismul nazal total este dat de despicături palatine, palat moale

scurt sau cu mobilitate redusă post-operatorie. Sigmatismul nazal întreţine procesele inflamatorii ale mucoasei nazale datorită frecării aerului de pereţii cavităţii nazale ceea ce duce la hipertrofii ale mucoaselor şi cornetelor nazale, putând provoca şi inflamaţii ale urechii medii.

25

Sigmatismul laringal, când se obţine un sunet gutural în locul siflantelor. La cei cu despicături palatine constricţia este localizată între coardele vocale.

Corectarea sigmatismuluia) Indicaţii generale:1. Sunetul defectuos nu se corectează: se elaborează un sunet nou prin

exerciţii de fluierat, şuierat, onomatopee şi prin diferenţierea lor auditivă.2. Exerciţiile pregătitoare pentru mişcările articulatorii se fac când sunetul nu

se poate obţine prin derivare; recurgerea la utilizarea mijloacelor mecanice (sondă) se face numai în cazurile în care alte procedee nu dau rezultate.

3. Exerciţii de consolidare şi automatizare. Foarte importante sunt exerciţiile de diferenţiere a sunetului nou, corect articulat de celelalte sunete din grupa africatelor şi siflantelor.

4. Unde este necesar (anomalii maxilo-faciale, vegetaţii adenoide) se aplică tratament medical.

5. Vârsta cea mai indicată pentru începerea exerciţiilor este de 4-5 ani, exerciţiile trebuie evitate în perioada schimbării dinţilor de lapte.

6. Trebuie redusă influenţa persoanelor cu pronunţie defectuoasă din anturaj.b) Exerciţii de emitere şi de pronunţie a noului sunet:

Metoda derivării din sunete apropiate ca structură acustico-articulatorie: Metoda clasică – în care celelalte sunete siflante şi africate sunt derivate

din “s”. Dă rezultate bune dar nu este o metodă naturală. “s” apare mai târziu decât “ţ” pentru că necesită mecanisme articulatoriii mai fine. Trecerea se face de la sunete explozive spre cele fricative cu intermediare care sunt combinaţii între acestea (“t” în loc de “ţ” sau “ţ” în loc de “s”). Sunetele explozive apar printre primele în ontogeneză. Ele sunt mai uşor de intuit, se bazează pe senzaţii tactil-kinestezice dintre vârful limbii şi dinţi (“t”, “d”). La siflante nu este un contact (ocluzie) ci doar apropiere (constricţiune). Poziţia limbii se percepe doar kinestezic, ceea ce explică dificultatea mai mare de pronunţie şi apariţia ontogenetică ulterioară.

Metoda bazată pe dezvoltarea ontogenetică (t – ţ - s). La “ţ” pronunţia este apropiată de “t” (conţine elementul exploziv, vârful limbii formează un obstacol în calea aerului, este îndepărtat de dinţi de curentul de aer, apoi revine). Pentru realizarea discriminării acustice, diferenţa dintre “ţ” şi “t” este de o octavă ceea ce permite perceptibilitate optimă. “s” este apropiat de “ţ” care conţine un element constrictiv, diferenţa dintre “s” şi “ţ” este tot de o octavă. Pentru însuşirea lui “č” calea este: t – ţ - č. Metoda bazată pe

26

formarea sunetelor din sunete componente, nu ţine seama de particularităţile psihologice, motrico-kinestezice şi auditive – ontogenetice. “ğ” trece prin forma “dz”: “dzam” în loc de “geam”.

Procedee de derivare a sunetelor din seria “s”.T-S

Se rosteşte “t” rapid, în succesiune (ttt). Rostind în continuare, se împinge partea anterioară a limbii înainte şi în jos ca şi cum s-ar îndepărta de pe ea un corp străin. Aceeaşi mişcare se face cu retragerea buzelor şi apropierea dinţilor rezultând “ţ”. Din pronunţia prelungită, în şoaptă a lui “ţ” – se desprinde “s”; dacă este nevoie se împinge uşor vârful limbii. “s” se poate deriva din “t” dorsal: poziţia limbii este cu vârful îndoit la incisivii inferiori, apoi prin închiderea gurii, prin pronunţia repetată (ttt) se obţine “ţ”, apoi prin prelungire “s”. Metoda este indicată pentru subiecţii cu prognatism accentuat.

F-SArticularea sunetului “f”. Buzele se retrag spre comisuri şi se suflă

aerul. Variante: suflare cu asocierea lui “t” fluierat; suflare cu asocierea lui “ta”, “te”. “a”; suflare asociată cu “ta”, “e”; suflare, “te”. “s” se introduce în cuvinte care-i avantajează pronunţia: “asta, este” şi se desprinde treptat, urmând rostirea lui “s” izolat. Apoi se pronunţă “s-a”, “s-e”. Când “s” nu este emis corect, se introduce “h” atenuat şi se pronunţă “sha”, “she” în mod rapid. Urmează articularea lui “s” în cuvinte. Metoda este aplicabilă în toate tipurile se sigmatism. La fel se obţine “z” din “v”.

Procedee de derivare a sunetelor din seria “ş”.T-Ş

Limba la un “t” apical, se află în poziţia apropiată de cea pentru “ş”. Se rosteşte un şir de (ttt), se rotunjesc buzele şi rezultă “č” (“tş”), prin prelungire se separă elementul siflant de cel exploziv. Se poate pronunţa (pentru rotunjire): “ut” – “uč” – “učşş”.

Ţ-Č Se pronunţă “ţ”, se împinge vârful limbii înapoi şi în sus.

c) Emiterea sunetelor prin exerciţii ortofoniceExerciţiile pregătitoare şi de articulaţie se utilizează dacă metoda

derivării nu dă rezultatele scontate.Sigmatismul interdental: se pronunţă seria “s” cu dinţii strânşi, apoi se

consolidează sunetul. La început toate exerciţiile se fac cu gura închisă, apoi în faţa oglinzii cu întredeschiderea uşoară a gurii.

27

Sigmatismul mecanic: mai întâi se face tratamentul ortodontic. Se recomandă producerea sunetelor “s, z, ţ” cu vârful limbii coborât la gingia inferioară.

Sigmatismul addental: se recomandă lăsarea bruscă a capului pe spate la pronunţia prelungită a lui “s” şi exerciţii în faţa oglinzii. S-a dovedit utilă recurgerea la desene schematice, mişcări sugestive cu mâna.

2.2. Rotacismul

Rotacismul reprezintă o pronunţie denaturată a sonantei “r”. Această tulburare aparţine dislaliei.

Simptomele caracteristice acestei tulburări sunt: distorsiuni, omisiuni, înlocuiri.

Formele rotacismului:Există 28 de forme ale rotacismului şi peste 50 de metode de corectare,

din care unele au doar valoare istorică. Dintre formele rotacismului amintim:1. Rotacismul interdental – vârful limbii strecurat printre dinţi

vibrează în contact cu incisivii sau buza.2. Rotacismul velar – intră în vibraţie diferite părţi ale vălului palatin.

Cu cât părţile antrenate sunt mai mari, cu atât vibraţiile sunt mai încetinite. Se poate obţine un sunet scurt sau unul nazal.

3. Rotacismul uvular – este o formă frecventă de rotacism, se obţine “r” graseiat (francez). La copiii mici apare o manifestare pasageră. O rârâială se obţine prin vibraţiile încetinite ale uvulei. “r” velar şi uvular duc la fonastenie (slăbirea vocii). Încordarea mare a uvulei duce la hiperemia mucoasei bucofaringiene.

4. Pararotacismul constă în înlocuirea lui ”r” cu un alt sunet corect articulat (cel mai adesea cu “l” – sunetul cel mai apropiat ca impresie acustică şi loc de articulare dar şi cu “d”, “v”, “i”, “u”, “ă”, “â”, “I”.

Stabilirea diagnosticului diferenţial al rotacismului:Se foloseşte spatula pentru a vedea poziţia limbii, oglinda

laringoscopică, stetoscopul pentru a localiza vibraţiile (şi prin palpare). Este necesară o examinare complexă.

28

Stabilirea diagnosticului diferenţial presupune parcurgerea mai multor faze:I Analiza defectului de articulaţie permite aplicarea unor metode de

corectare corespunzătoare fiecărui tip de rotacism:1. Rotacismul nazal – se fac exerciţii de ridicare a vălului palatin;2. Rotacismul velar, bilabial, lateral: - există vibraţia, dar greşit

localizată, ea trebuie deplasată spre vârful limbii;3. Rotacismul apical monovibrant: - trebuie dezvoltată motricitatea

vârfului limbii;4. Rotacismul uvular – se fac exerciţii de pronunţare sacadată, în

şoaptă, la incisivii superiori (vocea duce la recidivivă);5. Pararotacism – “l” marginile laterale trebuie să blocheze scurgerea

aerului; se recomandă examinarea auzului fonematic şi antrenarea acestuia.

II Exerciţii pentru dezvoltarea auzului fonematic: Situaţia în care subiectul sesizează pronunţia greşită la alţii, nu la sine;

corectarea se face prin înregistrarea propriei vorbiri. Trebuie intuită pronunţia corectă prin evocări onomatopeice: zgomotul

avionului, motorului, roata morii, soneria. Trebuie exersate paronimele: “car – rac”; “lac – rac”; “lamă – ramă”; “val -

var”. Exerciţii de analiză şi sinteză sonoră cu ajutor imagistic: ce poziţie ocupă

“r” în silabe, cuvinte, propoziţii.III Exerciţii de gimnastică articulatorie: Mişcările articulatorii ale lui “r” se exersează izolat, apoi se face sinteza

lor. Sunt de preferat exerciţii globale: vibraţia întregului corp se transmite vârfului limbii. Exemplu: - tăietorul de lemne; tremuratul de frig.

Sunt necesare exerciţii specifice la subiecţii cu limba hipertonică sau hipotonică.

Se fac exerciţii pentru:- vârful limbii: lăţirea, ascuţirea, retracţia, îndoirea, vibrarea;- coborârea părţii dorsale.

Se palpează pronunţia: pe laringe, la colţurile buzelor, pe palmă.

Etapele corectării rotacismului, la fel ca şi a altor tulburări dislalice sunt: emiterea, consolidarea, diferenţierea şi automatizarea. Este extrem de importantă realizarea autocontrolului. Emiterea şi pronunţia se fac după reguli ortofonice şi de derivare.

29

Fixarea şi automatizarea lui “r” în vorbirea cursivă.Trebuie stabilite legături între excitaţiile auditive, vizuale, kinestezice,

care condiţionează procesele de percepere auditivă, citire, scriere şi pronunţare. Alegerea materialului verbal trebuie să respecte următoarele criterii:1. Afinitatea articulării cu alte sunete. Influenţa sunetelor vecine şi a poziţiei

sale în cuvânt asupra articulări. “r” are mare afinitate cu sunetele explozive: “p”, “b”, t”, “d”, “c”, “g”.

2. Uşurinţa cu care se poate percepe vizual sunetul în silabe şi cuvinte reprezintă o modalitate de asigurare a controlului vizual în oglinda logopedică.

3. Dificultăţi de coarticulare în funcţie de forma de rotacism: transformarea lui “r” velar în apical prin exersarea: “trrr” şi “drrr” cu limba plasată în poziţia pentru “r” labial.

4. Poziţii fonologice în care apare “r”.

Exerciţii:1. În cuvinte silabice: “r” se combină cu gama vocalică.

a. Silabe directe cu ponunţia prelungită a lui “r”: “rra”, “rre”, “rră”, “rro”, “rru”, “rri”, “rrî”;

b. silabe directe: “ra”, “re”, “rî”, “ro”, “ru”, “ri”, “rî”;c. silabe directe repetate: “rarara”, “rerere”;d. silabe indirecte cu pronunţie prelungită: “arr”, “err”, …;e. silabe indirecte: “ar”, “er”, “ăr”;f. silabe închise: “rar”, rer”, “răr”; g. silabe cu “r” în poziţie intervocalică: “ara”, “ere”, “ără”; h. sonanta “r” în grupări consonantice:

grupări consonantice izolate: “pr”, br”, “dr”, “hr”. grupări consonantice în silabe: “pra”, “pre”, “pră”; “bra”, “bre”, …; “tra”,

“tre”, …; “dra”, “dre” … Explozivele “b” şi “g” şi fricativa “h” pot să genereze dificultăţi de

pronunţie prin combinarea lor cu “r” şi să determine reapariţia sau apariţia lui “r” velar sau uvular. Când se asociază cu “c” şi “b” se face o pauză: c - ra”, “g - ra”. Pot apărea dificultăţi de pronunţie şi la combinarea cu “s” şi “z”. Se recomandă o pronunţie puternică pentru a rezolva hiatul care apare.

30

2. Exerciţii în cuvinte: monosilabice( “rac”, “rog”, “ros”; “car”, “măr” “por”); bisilabice (“ramă”, “rată”, “rară”); plurisilabice; exerciţii de analiză fonetică, paronime, sortare de imagini a cuvintelor care conţin “r”.

3. Introducerea în propoziţii. Se fac exerciţii ritmate: “Ra, ra, ra, nu fuma!”, “R, r, r, nu pârî!”. Trebuie evitată interpunerea de sunete parazite (i, î) ca de exemplu “rioată”, “pârâ”.

3. Au fost dezvoltate şi alte metode pentru corectarea tulburărilor de pronunţie (fonetice). Dintre acestea Hebert (1990) menţionează: metoda senzorio-motrică (Mc Donald 1964); metoda care utilizează stimuli pereche a lui Weston şi Irwin (1971), programul de articulare Monterey, Baker şi Ryan (1971), metoda care utilizează materiale fără semnificaţie dezvoltată de Gerber (1973), metoda conceptualizării auditive a lui Winitz (1975), metoda fonetică multiplă a lui Mc Cabe şi Bradley (1975) şi programul bazat pe deplasarea stimulului, a lui Mc Leon (1970). Totuşi, marea majoritate a acestor metode par să se rezume într-o mare măsură, la o variaţie, o modificare sau elaborare a terapiei lui Van Riper, sau ele acordă o pondere particulară, la importanţa unor faze din procesul terapeutic, sau depinde de alte faze.

Teme:1. Studiaţi capitolele care tratează rinolalia (Guţu Matei, 1978, Logopedie,

U.B.B, Cluj Napoca).2. Caracterizaţi tulburări de pronunţie din sfera dislaliei (altele decât

sigmatismul şi rotacismul) şi elaboraţi proiecte de intervenţie logopedică specifice fiecărei tulburări.

3. care sunt etapele corectării logopedice şi care sunt metodele şi procedeele utilizate în cadrul acestora.

4. Arătaţi în ce constau activităţile de depistare şi examinare logopedică.

31

Cursul 7-9

Tulburări fonetice versus tulburări fonologice

Obiective:

Însuşirea unor repere conceptuale privind tulburările fonetice şi fonologice;

Prezentarea unor proceduri de analiză a tulburărilor fonologice în scopul diagnosticării şi conceperii planului de intervenţie;

Cunoaşterea principalelor modalităţi de intervenţie recuperatorie în tulburările fonologice.

Cuvinte cheie:

tulburare fonetică, tulburare fonologică, trăsături distinctive, spectrograme, analiză generativă, repertoriu fonetic, eşantion de limbaj, pattern verbal

1. Clasic şi modern în abordarea tulburărilor de pronunţie

Se disting mai multe tipuri de tulburări de pronunţie. O distincţie clasică la care au aderat clinicienii mult timp şi care se bazează pe etiologie este cea dintre o tulburare organică şi una funcţională. În tulburarea organică de pronunţie, se distinge o cauză fizică, care permite identificarea problemei. Dacă această cauză este la nivelul organelor periferice ale vorbirii, problema se numeşte disglosie (după Van Borsel, 1999). Dacă tulburarea apare în urma unei leziuni sau a unei disfuncţii a sistemului nervos central, vorbim de dizartrie (încadrare întâlnită la Guţu, Van Borsel, Hebert). Când tulburările de pronunţie au cauze funcţionale, în această situaţie se vorbeşte de dislalie. Nu este întotdeauna uşor de făcut distincţia dintre o tulburare de articulaţie funcţională şi una organică.

O distincţie mai recentă, care nu se mai bazează pe etiologie ci pe lingvistică, este distincţia dintre o tulburare fonetică şi una fonologică. Această distincţie concordă cu observaţia că în achiziţia fonemelor copiii trebuie să stăpânească simultan fonetica şi fonologia, înainte de a produce sunetele (fonemele) limbii materne şi înainte să utilizeze diferitele foneme pentru a produce cuvintele adulte.

O tulburare fonetică survine când un copil este incapabil să producă corect, din punct de vedere motor, unul sau mai multe foneme din limba sa, la

32

o vârstă la care în mod normal ar trebui ca pronunţia să fie corectă. Un copil prezintă o tulburare fonetică atunci când de exemplu la vârsta de 6 ani , îşi proiectează limba între dinţi pentru a produce fonemul "s"(pronunţă “s” interdentalic). Această manifestare poate fi acceptată la un copil cu o vârstă mai mică. În tulburările fonologice problema nu este legată de producerea în sine a sunetelor ci de utilizarea lingvistică a fonemelor pentru a forma cuvinte cu diferite semnificaţii. Copiii care prezintă o tulburare fonologică simplifică cuvintele prin procese fonologice în funcţie de vârsta pe care o au, utilizând pattern-uri de simplificare neobişnuite şi atipice.

Fiecare dintre aceste două tipuri de tulburări, fonetice şi fonologice, poate surveni una în absenţa celeilalte, dar pot să se manifeste şi împreună.

2. Proceduri de analiză a tulburărilor fonologice

În cazul unei tulburări de pronunţie severe, metoda tradiţională de examinare este insuficientă fiind nevoie de proceduri de analiză mult mai detaliate.

2.1. Analiza trăsăturilor distinctive

Într-o astfel de analiză fonemele sunt considerate ca un ansamblu de trăsături distincte şi pronunţia copilului este comparată cu pronunţia adulţilor, folosind ca termeni de comparaţie nu numai fonemele ci şi anumite trăsături care disting fonemele între ele.

Printr-o astfel de analiză sunt identificate fonemele pronunţate eronat, izolându-se acele trăsături care determină diferite probleme.

O înlocuire a lui d cu t în producerea cuvântului “dulap”, înlocuit cu “tulap”, nu este considerată o substituţie a lui “d” cu “t”, ci ca o eroare care afectează trăsăturile distinctive ale fonemelor (utilizând sistemul trăsăturilor distincte a lui Chomsky, 1996). Într-o analiză aprofundată a trăsăturilor a unui anume eşantion al limbajului oral, trăsăturile fiecărui fonem sunt comparate cu trăsăturile fonemelor pronunţate şi se calculează pentru fiecare fonem în parte de câte ori a fost realizat potrivit cu întreg eşantionul (Testul fonetic descris de Lafon, 1985).

Analiza trăsăturilor distinctive posedă anumite avantaje faţă de analiza tradiţională a erorilor articulaţiei. Acest tip de analiză poate să constituie o mai bună metodă pentru a identifica şi descrie pattern-urile eronate din limbajul unui subiect. De exemplu, se poate arăta că există o legătură între erorile din

33

pronunţia unui copil care substituie fonemul t cu k, d cu g, ele fiind rezultatul încălcării unei trăsături "alveolare". Această analiză permite un număr mai mare de generalizări şi este mai adecvată pentru măsurarea severităţii tulburărilor de pronunţie. Teoria lingvistică care stă la baza metodei de analiză a trăsăturilor distinctive a tulburărilor de articulaţie este cea elaborată în 1941 de Roman Jakobson.

Pe baza studiilor spectrografice a fonemelor din diferite limbi Jakobson şi colaboratorii săi au pus la punct un sistem de care conţine 12 trăsături, despre care autorul menţionat spune că sunt universale şi datorită cărora fonemele din toate limbile umane ar putea fi clasificate şi distinse unele de celelalte. Aceste trăsături au un caracter binar (altfel spus ele nu au decât două specificări: una pozitivă, în cazul prezenţei unei trăsături într-un fonem, şi una negativă în cazul absenţei acesteia dintr-un fonem) şi datorită faptului că au fost identificate prin analiza spectrografică, sunt de natură acustică.

Totuşi din cauza anumitor imperfecţiuni în sistemul lui Jakobson, alţi lingvişti au propus unele sisteme de trăsături, adesea foarte diferite de cele lui Jakobson. Printre diferenţe menţionăm numărul trăsăturilor, natura trăsăturilor (acustică, perceptivă, articulatorie) şi tipul de specificare a trăsăturilor (binară sau cu valori multiple).

Se consideră că analiza trăsăturilor distinctive nu este potrivită pentru evaluarea pronunţiei copiilor care comit omisiuni sau distorsiuni. Calculul erorilor de pronunţie în funcţie de trăsăturile alterate este o procedură laborioasă, în plus aceste trăsături distinctive. Nu există o relaţie directă între trăsăturile distinctive ale unui fonem şi mişcările reale implicate în producţia fizică a acestuia ceea ce înseamnă că teoria trăsăturilor distinctive nu se aplică în studiul tulburărilor de vorbire cu cauze organice ci doar în cazul tulburărilor de pronunţie de natură funcţională (tulburări fonologice).

2.2. Analiza "loc-voce-mod"

O astfel de analiză este similară cu cea a trăsăturilor distinctive, cu excepţia tipului de trăsături care este utilizat în analiză. În analiza "loc-voce-mod", trăsăturile sunt cele utilizate în mod tradiţional în fonetică pentru a descrie locul articulaţiei, caracteristicile vocii şi modul în care este articulat fonemul. Acestea sunt numite uneori trăsături fonetice pentru a le diferenţia de trăsăturile distinctive, numite trăsături fonologice. Procedura utilizată în analiza "loc-voce-mod", seamănă cu analiza trăsăturilor distincte. Această metodă nu este potrivită pentru a analiza distorsiunile şi omisiunile,

34

dar se poate dovedi extrem de utilă în analiza acustică a elementelor segmentale şi suprasegmentale ale vorbirii (modalitate aprofundată de evaluare complementară audiometriei vocale) în scopul creşterii nivelului de inteligibilitate al vorbirii la persoanele cu deficienţă de auz (Anca, 2001).

2.3. Analiza generativă

În anii '60, '70 întreaga gândire lingvistică a fost profund influenţată de teoria lui Chomsky despre limbaj, cunoscută sub numele de gramatică generativă, transformaţională.

Regulile generative descriu relaţia care există între reprezentările fonemice abstracte subiacente şi cuvintele şi reprezentările fonetice care sunt mai superficiale. Aceste reguli preiau forma următoare: A→B/X-Y. Astfel regula prezentată mai sus poate fi citită astfel:

"A devine B când este precedat de X şi urmat de Y". Aceste reguli au fost utilizate pentru a descrie diferenţele existente între pronunţia unui copil şi pronunţia corectă a adulţilor. Când un copil omite sistematic consoana “r”, indiferent de contextul fonetic în care se află această consoana, aceasta poate fi exprimată prin regula (r) → 0.

Cadrul teoretic al fonologiei generative prezintă numeroase avantaje în comparaţie cu analiza tradiţională şi analiza trăsăturilor distinctive în demersul descrierii erorilor de pronunţie la copii. Din moment ce notarea trăsăturilor este utilizată pentru a specifica sunetele în regulile de rescriere generativă, este posibil, să fie surprinse generalizările erorilor comise de copii în producerea fonemelor. În plus, pot fi descrise omisiunile şi chiar distorsiunile şi făcute precizări despre contextele în care s-au produs schimbările (Hebert, 1990).

În ciuda acestor avantaje fonologia generativă nu a fost bine acceptată în terapia limbajului.

2.4. Analiza repertoriilor fonetice şi analiza proceselor fonologice

Prima metodă este destinată evaluării abilităţilor fonetice ale unui copil iar a doua are ca scop evaluarea problemelor fonologice. Analiza repertoriilor fonetice este înainte de toate o analiză independentă. Descrie abilităţile fonetice ale unui copil fără să facă referinţă la pronunţiile corecte ale adulţilor.

Se culege un eşantion de limbaj, este transcris fonetic şi apoi este analizat. Dacă într-un eşantion de limbaj se remarcă pronunţia cuvântului

35

"girafă" prin "rafă", concluzia unei analize a repertoriilor fonetice ar fi că acel copil este capabil să pronunţe consoanele “r”, “f” şi vocalele “a” şi “ă”.

O astfel de analiză va exprima registrul fonetic al consoanelor şi al vocalelor utilizate de un copil. O analiză mai aprofundată poate să includă şi o descriere a trăsăturilor, formelor silabice, secvenţelor de silabe şi patternurilor de accentuare prezente în vorbirea copilului.

Bleile (1981, citat de Hebert, 1990) sugerează că aspectele fonetice ar trebui să fie observate în mai puţin de două cuvinte diferite pentru a le putea considera ca achiziţii.

Un avantaj al analizei repertoriilor fonetice este că permite efectuarea acestor evaluări chiar şi în cazurile în care vorbirea unui copil este neinteligibilă.

Analiza procesului fonologic este o analiză relativă. Ea descrie pattern-urile erorilor care devin evidente când se compară producţiile unui copil cu o normă la adult.

Indiferent de procedura, în ansamblu, etapele necesare unei analize a proceselor fonologice sunt în număr de patru şi vor fi descrise în continuare.

1. Prima etapă constă în stabilirea unui eşantion de limbaj. Se poate înregistra un eşantion pe baza vorbirii spontane, pe baza procedurilor imitative sau pe baza unor sarcini de denumire a imaginilor sau a obiectelor. Pentru copiii care prezintă un limbaj neinteligibil, cea mai potrivită sarcină este cea de denumire a imaginilor. Se consideră necesar un eşantion de 55-100 cuvinte diferite care să permită surprinderea tuturor variabilelor de utilizare a proceselor fonologice.

2. A doua etapă este transcrierea eşantionului înregistrat eventual prin transcriere fonetică. Procedura a fost descrisă de Lafon (1985) în prezentarea “Testului fonetic” şi de Anca (2000) în descrierea probelor de limbaj incluse într-un program de depistare precoce a tulburărilor de auz şi limbaj.

3. A treia etapă este compararea sistematică a producţiilor verbale ale unui copil cu producţii verbale ţintă pentru a se identifica fiecare eroare şi de-a o plasa într-o categorie proprie proceselor fonologice. Într-o formă cum ar fi Ka pentru Klara, sunt identificate procesele: reducerea grupului consonantic (Kl a fost înlocuit cu K) la fel şi suprimarea silabei finale (“r” a fost omis dar şi vocala cu care era legat în silabă).

36

4. Într-o ultimă etapă, putem calcula frecvenţa manifestării fiecărui proces fonologic care a fost recunoscut.

De exemplu, procesul de reducţie a unui grup consonantic poate fi aplicat fiecărui cuvânt ce conţine un grup consonantic, suprimarea silabei pronunţată defectuos poate fi observată în fiecare cuvânt care conţine cel puţin două silabe.

Totuşi în cazul copiilor cu tulburări severe de pronunţie această metodă poate fi utilă pentru programarea unei intervenţii. S-au formulat opinii privind utilitatea acestei metode şi pentru analiza tulburărilor de pronunţie ale vocalelor.

Dezvoltări recente ale fonologiei conţin ideea centrală că unităţile fonologice sunt organizate în mod ierarhic, o astfel de poziţie aparţine fonologiei non-lineare. Această organizare are diferite niveluri. Unul dintre aceste niveluri este cel al silabei. Acestă unitate domină unităţile de nivel inferior care sunt începutul (consoana iniţială silabei) şi finalul (restul silabei). Nivelul "început-rimă" domină la rândul său, nivelul C-V pentru a se reuni cu reprezentarea segmentală.

3. Tratamentul tulburărilor fonologice

Metoda trăsăturilor distinctive a fost aplicată şi în reeducarea tulburărilor de pronunţie.

Spre deosebire de metoda tradiţională, în metoda trăsăturilor distinctive, centrarea preocupărilor nu se face pe fonemele eronate, ci pe trăsăturile eronate ale acestor foneme. Trăsăturile distinctive nu sunt învăţate într-o manieră izolată ci sunt într-un anume context. Se procedează la “opunerea” a două foneme: unul care conţine trăsătura ce trebuie însuşită iar celălalt care nu conţine această trăsătură. De exemplu pentru însuşirea trăsăturii de sonoritate (prezenţa vibrării coardelor vocale) de un copil care nu are această trăsătură, se poate apela la fonemele “k” şi “g” care au aceleaşi caracteristici cu excepţia celei care trebuie însuşită. Se presupune că antrenarea trăsăturilor într-un fonem va permite transferul acelei trăsături şi la alte foneme care nu au fost antrenate.

Teoria fonologică care până în prezent a avut cel mai mare impact asupra terapiei logopedice este "Fonologia naturală lui Stampe". În evaluarea tulburărilor de pronunţie (fonologice) această teorie a condus la metoda

37

cunoscută sub numele de analiză a proceselor fonologice. Obiectivul acestor proceduri nu este de a corecta sunetele în mod izolat, unul câte unul, ca şi în cazul metodei tradiţionale, ci de reducere a frecvenţei unor procese fonologice eronate cum este cazul modelului de intervenţie care utilizează perechi minimale. O pereche minimală este formată din două cuvinte care devin identice din punct de vedere acustic dacă se aplică un proces fonologic particular. Pentru a se elimina procesele de anteriorizare a pronunţiei, se pot utiliza perechi de cuvinte cum ar fi "tură/cură". Pentru a elimina suprimarea consoanei finale putem utiliza perechi minimale ca "bea/beat". Procedeul se poate utiliza pentru a suprima procesul de reducere a grupurilor consonantice. Strategia de bază pentru tratament este de a confrunta copilul cu faptul că pronunţia celor doi termeni din pereche este asemănătoare, şi să i se arate că pronunţia greşită determină confuzii şi dificultăţi de comunicare. Copilul este angajat într-o situaţie de joc în care el trebuie să ceară logopedului unul din cele două cartonaşe care ilustrează o pereche de cuvinte. Logopedul reacţionează la cererea copilului în funcţie de pronunţia sa indiferent de ceea ce copilul a dorit într-adevăr să spună. În practica logopedică românească acest gen de exerciţii fac parte din educarea auzului fonematic.

Gierut şi Williams (1989, citat de Van Borsel 1999) au lărgit utilizarea perechilor minimale şi au recomandat utilizarea perechilor maximale în locul celorlalte. În această metodă, în loc să se utilizeze perechi de cuvinte identice cu excepţia unui fonem, diferenţiat printr-o singură trăsătură, perechile de cuvinte sunt alese pe baza unor foneme care se disting.

Dacă în perechea minimală "tură/cură" diferenţa consta doar în locul de articulare a fonemelor în perechile "cat/sat"; "coc/soc" diferă locul şi modul de articulare. Şi, atunci când printr-o metodă de perechi minimale învăţăm copilul să pună în contrast eroarea sa cu sunetul ţintă, într-o metodă prin opoziţie maximă învăţăm copilul să pună în contrast fonemele ţintă care nu sunt folosite cu cele care sunt utilizate în sistemul său fonologic. Ca şi tratamentul cu perechi minimale şi tratamentul cu perechi maximale este considerat ca fiind eficient.

O altă procedură care este foarte cunoscută în SUA a fost elaborată de Hodson şi Paden (1983, citat de Van Borsel, 1999) şi este cunoscută sub numele de metodă ciclică. Această metodă se centrează pe schimbări progresive în procesul fonologic utilizat de copil. Terapia este organizată pe un anumit număr de cicluri, altfel spus perioade de timp, mergând de la 5-6 săptămâni, până la 15-16 săptămâni în timpul cărora sunt facilitate anumite

38

pattern-uri fonologice. Pentru fiecare pattern fix se selecţionează un anumit număr de sunete implicate în procesul fonologic şi sunt antrenate prin exerciţii de discriminare, exerciţii de producere de structuri verbale, precum şi printr-un bombardament auditiv. Cel din urmă se referă la procedura de prezentare auditivă a unei liste de cuvinte care sunt selectate în funcţie de pattern-urile care se doreşte să fie eliminate. Copilul trebuie la început doar să asculte lista de cuvinte (care se citeşte). În metoda ciclică, primele pattern-uri vizate sunt cele care sunt caracteristice copilului. După un timp, se urmăreşte un pattern diferit, independent de progresul avut cu pattern-ul precedent. Într-un ciclu ulterior, acelaşi pattern va fi din nou antrenat, dar cu un ansamblu diferit de sunete.

Presupunem astfel că suprimarea continuă a unui pattern se va efectua automat, după ce suprimarea a fost introdusă pentru prima dată. Hodson şi Paden (1983), au raportat că procedura lor este eficace şi practică.

Metoda "Metaphone" (Dean şi Howell, 1986 şi Howell şi Dean, 1994, citaţi de Van Borsel, 1999) este o altă metodă fonologică. În această metodă, tulburarea fonologică este considerată ca fiind o problemă cognitiv/lingvistică şi terapia are ca scop de a oferi copiilor ceea ce le este necesar pentru a opera schimbările în limbajul lor, dezvoltându-li-se abilităţile metalingvistice. Terapia constă în două faze. În prima fază, obiectivul este de-a ameliora conştiinţa copilului cu privire la categoriile de foneme şi la contrastele dintre aceste categorii. Faza a doua se centrează pe conştiinţa pe care copilul o are despre propria eficienţă comunicativă şi este încurajat să utilizeze cunoştinţele nou achiziţionate despre sistemul de foneme pentru a-şi corecta propriile producţii verbale.

Teoriile fonologice sunt cele mai recente teorii utilizate în examinarea şi corectare tulburărilor de pronunţie.

Teme: 1. Enumeraţi aspectele necesare şi suficiente pentru realizarea

diagnosticului diferenţial între tulburările fonetice şi cele fonologice.2. Arătaţi deosebirile de abordare terapeutică în cazul tulburărilor

fonetice şi a celor fonologice.3. Care sunt avantajele utilizării şi limitele metodei numită "analiza

trăsăturilor distinctive".4. Aplicaţi regulile "analizei generative" în cazurile de parasigmatism.

39

Curs 10-11TULBURĂRILE DE VOCE

Obiective: Definirea calităţii vocii şi surprinderea disfuncţiilor acesteia; Surprinderea unor modalităţi diferite de analiză (evaluare) a

vocii; Prezentarea taxonomiei tulburărilor de voce; Schiţarea demersurilor terapeutice în cazul tulburărilor de voce

Cuvinte cheie: timbrul, intensitatea, modul sau registrul, concentraţia verticală, corzi vocale, laringotomie, fonastenie, disfonemie, afonie.

1. Precizări terminologice

În definirea conceptului de “calitate a vocii” este întâmpinată o dificultate majoră. Vocea este judecată în mod diferit de către profan, profesorul de muzică, actor, otorinolaringolog şi specialistul în terapia limbajului. Vocea este analizată cel mai adesea pornind de la criterii auditive subiective. Se folosesc termeni diferiţi ca descriptori ai calităţii vocii:

a) Harshness (engl.) care are echivalent în franceză termenul de voce “aspră” sau “grea”. În general se consideră vocea aspră, aceea care conţine zgomote vocale intermitente acompaniate de un timbru foarte jos. Ca şi caracteristică acustică, se remarcă la persoanele care manifestă acest tip de voce unele tendinţe de a-şi începe propoziţiile brusc şi cu efort;

b) Breathiness (engl.): este opusă vocii aspre. Ea este acompaniată de o mare pierdere de aer (nemodulată prin vibraţiile corzilor vocale în momentul fonaţiei);

c) Hoarseness (engl.): aici este vorba de vocea răguşită în care sunt prezente elementele de asprime şi aer excesiv, unul din ele fiind mai uşor perceptibil.

În prezent majoritatea clinicienilor anglofoni şi francofoni reuşesc, fără prea mari dificultăţi, să clasifice calităţile vocii cu ajutorul celor trei termeni amintiţi mai sus. Unii specialişti utilizează în caracterizarea vocii şi conceptele de:

40

hiperfuncţie–care desemnează o prea mare tensiune musculară a regiunii laringiene;

hipofuncţie – care desemnează un efort muscular inferior celui cerut pentru producerea adecvată a vocii.

Există şase parametri independenţi care permit descrierea tuturor variaţiilor vocii normale şi anormale. Aceste dimensiuni sunt: timbrul (ridicat-jos), intensitatea (puternică-slabă), modul sau registrul (pulsatil sau fracţionat) şi în sfârşit, concentraţia verticală (focus vertical) a vocii, adică înaltă spre cap şi joasă spre gât. Evaluarea vocii poate fi realizată în funcţie de aceste şase dimensiuni independente. Interacţiunea acestor dimensiuni constituie un continuum care merge de la vocea normală la cea deviată.

Există aparate sau softuri capabile să evalueze anumiţi parametri ai vocii şi deci schimbările care intervin în aceşti parametri. Utilizarea judicioasă a acestor aparate permite adesea luarea unei decizii rapide şi eficace în ceea ce priveşte momentul oportun pentru terminarea tratamentului. Din păcate există încă o mare reticenţă în utilizarea acestor modalităţi tehnice.

2. Principiile generale ale terapiei vocii

Perkins (1971, citat de Herbert, 1990) estimează că cea mai bună voce este cea produsă cu minimum de efort. El afirmă mai precis că producerea optimă a vocii este bazată pe abilitatea de a varia efortul vocal proporţional cu nevoile timbrului (înălţime), intensităţii şi registrului vocal, menţinând nivelul constricţiei la valoarea sa minimală. Datoria terapeutului este deci, să înveţe subiecţii să vorbească fără efort şi toate exerciţiile pe care le va propune, vor trebuie să fie învăţate şi executate păstrând în memorie acest principiu fundamental. Perkins mai afirmă că pentru reeducare, distincţia între cauzele organice şi cauzele funcţionale este inutilă.

Boone (1971, citat de Herbert, 1990) insistă mai ales asupra identificării şi eliminării obiceiurilor proaste respiratorii şi fonatorii. Acest autor, ca şi precedentul, respinge dihotomia probleme organice vs probleme funcţionale. Importantă este analiza factorilor masei corzilor vocale şi gradul lor de apropiere. Majoritatea problemelor de voce vor fi legate de unele modificări ale masei corzilor vocale şi la sub- sau supra-aducerea lor. Autorul propune în lucrarea sa o serie de 20 de tehnici care îi permit clinicianului să atace problemele vocii analizate în funcţie de cele două dimensiuni mai sus menţionate.

41

Brodnitz (1965, citat de Herbert, 1990) vede problematica vocii ca o perturbare a întregii funcţii vocale. Consideră că a insista asupra unor exerciţii care privesc doar unul sau mai mulţi muşchi izolaţi nu este recomandabil. După părerea lui, tensiunea şi vibraţia corzilor vocale sunt automate şi nu pot fi manipulate conştient. Tehnica aleasă pentru hiperfuncţiune este cea de "chewing" (vorbire asemănătoare cu cea a persoanelor care mestecă gumă).

Conceptul de funcţie globală a fonaţiei este de asemenea reflectat de importanţa pe care Brodnitz o acordă aspectului psihologic (psihosomatic) al apariţiei problemelor de voce. Autorul face afirmaţia că eficacitatea şi calitatea funcţională a vocii se bazează în mare parte pe obiceiuri bune de viaţă, adică pe capacitatea unui individ de a acţiona cu un minimum de efort muscular. Tocmai această tensiune ce se manifestă la nivelul corzilor vocale şi la nivelul muşchilor extralaringali determină apariţia posibilă a nodulilor sau a polipilor. El insistă asupra reeducării întregii personalităţi şi nu numai cea a vorbirii.

În sfârşit, Moore (1976, citat de Herbert, 1990) se apropie simţitor de Perkins şi recomandă fiecărui terapeut o cât mai bună cunoaştere a psihologiei şi fonaţiei pentru a realiza la clienţii săi o producere a vorbirii cu minimum de efort. Tehnicile care le sugerează sunt totuşi mai puţin numeroase şi mai puţin precise decât cele care le regăsim la Boone.

Evoluţia terapiei vociiPână în prezent postulatele terapiei vocii, atât în Europa, cât şi în America,

nu au fost riguros analizate. Noua dimensiune de explorat este cea care determină persoana care se prezintă pentru terapie să considere ca pe un fapt apariţia tulburărilor de voce. În acest context trebuie evaluate consecinţele acestei dificultăţi asupra persoanei şi asupra anturajului. Din păcate, această abordare fenomenologică nu a fost cercetată şi nu există studii sistematice.

3. Etiologie. Taxonomia tulburărilor de voce

La formarea vocii participă o serie de componente a căror activitate este reglată de sistemul nervos:

Componenta respiratorie; Componenta vibratorie; Componenta rezonatoare.

Elementele mecanismului vocal formează un sistem unitar cu o coordonare corticală. Vocea este afectată de factori psihologici, fiziologici şi sociali. Dezvoltarea aparatului vocal este influenţată de: stadiul ontogenetic în care se găseşte persoana, de sexul acesteia şi de starea sănătăţii întregului

42

organism. Există şi alţi factori care condiţionează calitatea vocii, de exemplu, o personalitate infantilă poate prezenta o voce „piţigăiată”. Şi factorii sociali îşi pun amprenta asupra vocii, astfel se recunoaşte rolul imitaţiei şi faptul că intensitatea vocii poartă amprenta unor îndeletniciri profesionale.

Ne vom referi, în cele ce urmează la acele tulburări de voce denumite disfonemii. Faptul că toate intervenţiile chirurgicale pe laringe sunt însoţite de tulburări ale vocii, a determinat o presupunerea că orice tulburare se explică printr-o leziune la nivelul laringelui. Această concepţie a îngustat perspectivele interpretării acestor tulburări. În realitate tulburările de voce pot fi date de cauze multiple. Aceste tulburări de voce mai pot prezenta şi un caracter profesional (cântăreţi, oratori, profesori).

Tulburările de voce, în general, sunt cuprinse în sistemul de fonastenii ce înseamnă oboseală a vocii dar acest termen apare ca insuficient pentru cuprinderea tuturor tulburărilor de voce şi astfel acestea sunt diferenţiate în:

Fonastenii (slăbirea vocii); Afonie (pierderea vocii); Disfonemii (pierderi parţiale ale vocii).

Apariţia disfonemiilor este explicată prin alterarea automatismului acustico-fonator ce poate fi dată de:

O insuficienţă respiratorie ce alterează calităţile vocii. Pentru a obţine efectul acustic, persoana depune un efort respirator nedozat printr-o contracţie exagerată a coardelor vocale ce treptat va duce la o disfuncţie a lor. Aceasta are ca efect apariţia unei stări de oboseală ce dă o scădere a tonusului muscular (hipotonie şi hipokinezie).

Un alt caz de disfonemie este acela în care hipokinezia se poate manifesta de la început.

Cauzele tulburărilor de voce se pot grupa în:

1. Afecţiuni ale sistemului nervos central şi periferic;2. Afecţiuni psihomotrice;3. Alte patologii (sindroame în care tulburarea de voce este

simptom);4. Afecţiuni ale aparatului fonator;5. Afecţiuni ale aparatului respirator;6. Deficienţe auditive.

1. Afecţiunile sistemului nervos central şi periferic au consecinţe numeroase asupra vocii şi dau cele mai variate tulburări, unele cu caracter

43

polimorf. Aici se pot aminti: leziuni paralitice, scleroza în plăci, atingeri toxice ale sistemului nervos.

2. Afecţiunile psihosomatice pot da, de asemenea, tulburări de voce. Stările depresive ca şi cele de anxietate dau o hipokinezie a organelor articulatorii. Stările de suprainhibiţie nervoasă alterează emisia vocalelor (hipofuncţie). Isteria dă tulburări de voce. În fazele minore apar stări de hipoestezie a laringelui iar în fazele grave ale isteriei se instalează afonia (mutismul isteric).

3. Stările patologice generale îngreunează în mod secundar actul fonaţiei. Toate bolile mai grave au consecinţe asupra integrităţii funcţionale ale coardelor vocale. Astfel disfonemiile apar după afecţiuni hepato-intestinale ce modifică debitul respirator sau în TBC, cancer, etc. Afecţiunile endocrine au consecinţe evidente asupra stării funcţionale a coardelor vocale. Ele produc dereglări hormonale şi ale metabolismului ce acţionează negativ asupra sistemului nervos şi ca urmare apar şi perturbări ale emisiei vocale. Persoanele cu tulburări ale glandei tiroide prezintă o voce răguşită, fonastenie. La persoanele cu hiperfuncţia glandelor suprarenale vocea este stridentă şi puternică , iar în cazul hipofuncţiei vocea este slabă şi monotonă. Tulburările de origine sexuală - la persoanele cu tulburări utero-ovariene vocea este mai gravă. La adolescenţi hipofuncţia glandelor sexuale are ca efect persistenţa stării de mutaţie; hiperfuncţia glandelor sexuale este însoţită de o voce adultă chiar în copilărie.

Cauze organice directe sunt reprezentate de afecţiuni ale aparatului fonator cum ar fi: malformaţii (modificări) ale aparatului fonator; modificări ale cavităţilor supralaringale; alteraţii ale suflului pulmonar; afecţiunile organului auditiv.

Toate afecţiunile aparatului auditiv influenţează şi calitatea vocii. Datorită complexităţii etiologiei şi patologiei acestei tulburări se impune o colaborare strânsă între medic şi logoped în vederea lichidării lor. Fără cunoaşterea etiologiei nu se poate trece la tratamentul logopedic. Medicul stabileşte etiologia şi propune tratamentul medical pentru înlăturarea patologiei şi numai apoi se pot face exerciţii logopedice. În cazul tulburărilor de voce tratamentul logopedic devine auxiliar celui medical. În cazul când se încearcă să se trateze vocea de către logoped, fără să se ţină seama de starea pacientului se pot face greşeli mari. Orice iniţiativă logopedică pripită poate duce chiar la agravarea tulburărilor de voce.

44

4. Tratamentul tulburărilor de voce

Corectarea tulburărior de voce necesită măsuri complexe ce constau din tratamentul etiologic şi simptomatologic ce revine medicului şi tratamentul foniatric ce revine logopedului. Acest tratament este indispensabil în vindecarea disfonemiei, tratamentul medical creând doar premisele necesare vindecării.

În general, toată diversitatea simptomatologică a tulburărilor de voce este abordată din perspectiva tratamentului logopedic în mod unitar, acesta mergând pe îmbinarea respiraţiei cu articulaţia. Exerciţiile de respiraţie şi articulaţie sunt dozate şi diferenţiate în raport cu specificul tulburărilor de voce.

De exemplu, la o disfonemie datorată unei hiperkinezii toate exerciţiile de articulaţie şi respiraţie se vor face pe fondul unei relaxări generale. Această relaxare se poate obţine prin exerciţii speciale cât şi prin intervenţie medicamentoasă.

În cazul disfonemiilor date de hipokinezii, exerciţiile de respiraţie şi articulaţie necesită o încordare a aparatului fonator şi o tonifiere a întregului organism. În acest scop, pe lângă exerciţiile generale se poate apela la ajutorul unui fizio-terapeut.

Este important să se facă diagnosticul diferenţial între tulburările de voce hiperkinetice şi cele hipokinetice. În cazul tulburărilor hiperkinetice vocea este răguşită, corzile vocale sunt încordate. În cazul unei hipokinezii vocea este dogită şi uniformă.

45

4.1. Exerciţiile logopedice generale:

Se insistă asupra exerciţiilor de reeducare a respiraţiei.La majoritatea disfonemiilor apar şi tulburări de respiraţie, determinate

de stările îndelungate de efort, de tipul pronunţiei de voce. Persoanele cu tulburări de voce sunt obişnuite să efectueze exerciţii de respiraţie. Exerciţiile de respiraţie se fac la început după modelul respiraţiei logopedului. Pe lângă metoda observaţiei se poate face o reglare a respiraţiei şi prin explorare tactil-kinestezică (se pune o palmă pe toracele logopedului şi una pe toracele său).

Este indicat ca aceste exerciţii de repiraţie să se fie realizate de către pacientul întins pe o canapea, pentru a obţine o relaxare musculară generală. Aceste exerciţii se efectuează la început în poziţie orizontală, apoi şezând şi apoi în picioare. Se insistă pe obţinerea unei bune respiraţii în poziţia verticală.

O exagerare a mişcărilor respiratorii la persoanele disfonice atrage după sine expiraţii forţate prelungite ce utilizează şi o parte din aerul de rezervă. Acest tip de respiraţie contribuie şi mai mult la oboseala aparatului vocal. Exerciţiile de corectare se reduc la efectuarea unei respiraţii mai scurte şi lipsite de efort, fără încordare.

Efectuarea respiraţiei de tip costal superior. Această respiraţie este foarte frecventă mai ales în formele distonice şi constă într-o exagerare a respiraţiei ce se realizează de multe ori şi prin mişcări claviculare (ridicarea umerilor).

Acest tip de respiraţie duce la o contractare a muşchilor laringelui ce se repercutează negativ asupra emiterii vocalelor. Se recomandă exerciţii de gimnastică respiratorie profundă ce se opune ridicării umerilor. Se fac exerciţii cu braţele încrucişate pe piept sau cu palmele sprijinite pe umeri. Unii terapeuţi recomandă exerciţii de respiraţie din poziţie verticală în timpul cărora subiecţii îşi apasă umerii cu un băţ aşezat la spate şi capul lăsat de asemenea pe spate. Din această poziţie subiectul este solicitat să facă respiraţii costo-abdominale. Deosebit de important este ca aerul să nu fie expulzat brusc şi ca presiunea aerului să fie constantă până la epuizarea undei respiratorii.

Alt tip de respiraţie deficitară este respiraţia incompletă şi inegală. În timp ce partea anterioară a toracelui se măreşte, partea dorsală rămâne total imobilă. Acest defect dispare dacă pacientului i se dau indicaţii de respiraţie corectă şi i se cere să-şi verifice şi să-şi catalogheze mişcările respiratorii.

46

Respiraţii superficiale datorită atoniei muşchilor abdominali. Acestea apar la persoanele cu obezitate, ce duc o viaţă sedentară. La aceste persoane se produce o diminuare a mişcărilor diafragmei. La aceste persoane respiraţia în timpul fonaţiei se realizează printr-un efort al muşchilor toracelui. Pentru corectare sunt necesare exerciţii zilnice, sistematice de cultură fizică generală. Exerciţii pentru reeducarea vocalelor.

Aceste exerciţii sunt legate direct de pronunţie. Ele se realizează pe baza unor exerciţii de gimnastică articulatorie în vederea tonifierii sau a relaxării musculaturii articulatorii, în funcţie de defectul de voce. Lecţiile de fonaţie vor fi gradate progresiv începând cu pronunţarea sunetelor, a silabelor, a cuvintelor şi apoi a propoziţiilor şi frazelor.

În prima fază se vor face exerciţii de voce şoptită pentru a se evita suprasolicitarea corzilor vocale. Treptat se va intensifica emisia vocală. Se recomandă exerciţii de pronunţare a vocalelor şi consoanelor şi apoi a silabelor: fa, fe, fi; so, se, si. Treptat se vor introduce şi consoanele sonore. Fiecare silabă se va pronunţa prelungit în timpul unei expiraţii.

Numai după ce s-a elaborat o coordonare între respiraţie şi articulaţie se trece la corectarea calităţilor sunetelor.

Corectarea înălţimii Este bine ca înălţimea medie a vocii să fie de tonalitate joasă. Frecvent se

poate stabili un acord între vocea pacientului şi o tonalitate a unui instrument (diapazon).

Intensitatea vocii Intensitatea vocii se corectează prin exerciţii care se realizează progresiv

începând de la o voce slabă până la o voce din ce în ce mai intensă.TimbrulTimbrul se realizează prin formarea unor deprinderi asupra poziţiei corecte

a organelor fonoarticulatorii în timpul fonaţiei. Prin coordonarea fonaţiei cu respiraţia timbrul este plăcut. Timbrul se corectează prin exerciţii în care laringele este oprit să facă mişcări exagerate (pacientul îşi fixează laringele cu mâna).

4.2. Exerciţii logopedice specifice recomandate în diferite tulburări de voce

Reeducarea vocală în laringitele cronice. Pentru reeducarea vocală în laringitele cronice trebuie efectuate exerciţii logopedice prin care se împiedică excesul vocal, de aceea prima indicaţie este utilizarea repausului vocal şi relaxarea laringelui.

47

La copiii cu voce răguşită, după o cură de repaus de 3-4 zile se fac exerciţii de respiraţie însoţite de exerciţii de articulare a vocalelor, apoi a silabelor, a cuvintelor şi propoziţiilor.

În cazul unor fonastenii sau afonii, în laringite, repausul vocal trebuie prelungit până la câteva săptămâni. Apoi se fac exerciţiile menţionate la vocea răguşită.

Reeducarea vocii în mutaţiile prelungite.Schimbarea vocii se datorează creşterii şi dezvoltării laringelui. Vocea coboară devenind mai gravă, mai ştearsă. În această perioadă pot apărea dereglări ale contracţiilor muşchilor laringelui care duc la lipsa vibraţiilor corzilor vocale. Vocea este răguşită şi oscilează dând naştere "intonaţiei de cocoş", alteori este voce de falset. Această perioadă durează între 6 şi 12 luni. La băieţi începe de la 11 ani şi poate apărea şi mai târziu la 15-16 ani. După această vârstă mutaţia este patologică şi se numeşte mutaţie prelungită. Fiziologic se remarcă o ridicare exagerată a laringelui şi o stare de tensiune a corzilor vocale. Pentru reducerea stării de hiperkinezie se recomandă ca exerciţiile de respiraţie şi de voce să fie însoţite de relaxarea generală a organismului. Adolescentul trebuie să fie obişnuit să emită sunete mai grave. Pentru a împiedica ridicarea laringelui şi încordarea corzilor vocale, laringele va fi uşor coborât şi fixat cu mâna.

Reeducarea vocii la persoanele care au laringotomie. Când se extirpă laringele se pierde şi vocea şi se produc şi unele modificări în respiraţie. Deşi reeducarea vocii este dificilă şi anevoioasă, aceste persoane au posibilitatea de a-şi redobândi o vorbire apropiată de cea normală.

Există două mijloace utilizate în redobândirea vocii în acest caz: Fie prin utilizarea protezelor laringiene; Fie prin metode de reeducare vocalică.

Deşi se obţin rezultate bune prin utilizarea laringelui artificial se fac şi exerciţii pentru obţinerea vocii. Trebuie ca bolnavul să fie ajutat să-şi creeze un nou rezervor de aer care să-l înlocuiască pe cel anterior. În cazul copiilor, reeducarea vizează utilizarea aerului din cavitatea bucală pentru producerea sunetelor. O voce bună se poate obţine dacă subiectul îşi creează un rezervor de aer prin esofag care să înlocuiască funcţia pulmonară. Pe lângă acest rezervor de aer, care se producă fonaţia, subiectul trebuie să-şi realizeze şi noi organe vibratorii. O nouă glotă se formează din fibrele musculare de la gura esofagului. Greutatea constă în însuşirea deprinderii de deschidere voluntară a buzei esofagului pentru expirarea aerului.

Când reeducarea vocalică nu reuşeşte datorită rezistenţei reflexe a musculaturii, se foloseşte o pompă prin care aerul este presat treptat în esofag.

48

Prin acest lucru se urmăreşte formarea deprinderii de a înghiţi aerul în esofag. Acest aer esofagian determină mişcările vibratorii de la gura esofagului ce reproduc mişcările corzilor vocale. După ce sunetul esofagian a fost obţinut, munca logopedică va viza exerciţiile de articulare. După ce se fixează vocalele produse izolat se trece la exerciţii de emitere a consoanelor, apoi la exerciţii de silabisire, apoi la exerciţii de pronunţare a cuvintelor, propoziţiilor şi frazelor. La început vocea este parazitată de anumite sunete care dispar ulterior.

Lucrarea lui Gardner propune terapeutului care se ocupă de pesoanele cu laringotomie un program de reeducare complex, desfăşurat în şapte etape cuprinzând 36 de unităţi de exerciţii.

Şapte etape de învăţare a vorbirii utilizând esofagul (după Gardner 1971, citat de Remacle, 1999):

Etapa I: Orientare şi teste preliminarii Stabilirea relaţiei ortofonist - client Demonstraţii pe laringele artificial Prezentarea unor noţiuni despre sunetele obţinute prin utilizarea esofagului Discuţia ortofonistului cu familia celui cu laringotomie.

Etapa II: Iniţiere în vorbirea esofagiană Relaxarea şi respiraţia; demonstrarea compresiei; injecţie (de aer) însoţită de emisia consoanelor explosive surde; emiterea consoanei surde h; consoana explosivă surdă k; adăugarea sunetului s, la acţiunea de injecţie; alte sunete cu s, ş, t; favorizarea ingestiei de aer cu ajutorul injecţiei sau pompei linguale (apăsare glosală sau glosofaringiană); utilizarea deglutiţiei minimale pentru demonstrarea injecţiei; ingestia aerului: inspiraţia; ajutoare pentru facilitarea expulziei prin expiraţie.

Etapa a III-a: Dezvoltarea sunetelor vocale susţinerea respiraţiei pentru două silabe; prelungirea tonalităţii vocalei; dezvoltarea vocalei iniţiale; sunetele explozive; alternarea oclusivei surde k cu sonora g;

49

producerea perechilor sonore ale lui s şi t; sonantele: l, r, m, n; alte consoane: f, v;

Etapa a IV-a: Dezvoltarea fluidităţii antrenarea fluidităţii prin exersarea cuvintelor mai lungi creşterea fluidităţii prin exersarea cuvintelor conţinând sunete non oclusive creşterea fluidităţii prin exersarea frazelor şi expresiilor mai lungi creşterea fluidităţii prin exersarea silabelor diverse. creşterea fluidităţii prin exersarea diferitelor viteze de vorbire.

Etapa a V-a: Restaurarea melodiei în vorbirea extinderea scalei de tonuri ameliorarea vocii cu ajutorul inflexiunilor

creşterea nivelului acustic al vocii.

Etapa a VI-a: Restaurarea inteligibilităţii vorbirii ameliorarea calităţii sunetelor sonore: vocale ameliorarea calităţii sunetelor sonore: consoane diferenţierea cuvintelor similare.

Etapa a VII-a: Creşterea puterii vocii utilizarea forţei pentru accentuare utilizarea forţei pentru accentul tonic

Teme:1. Realizaţi distincţia între disfonemii şi fonastenii.2. Precizaţi exerciţiile logopedice destinate reeducării vocii în

mutaţiile prelungite şi corectării vocii nazale.3. Arătaţi, pe baza surselor bibliografice, specificul terapiei vocii în

cazul copiilor cu rinolalie şi disfazie.

50

Curs 12

MODALITĂŢI DE DIAGNOSTICARE ŞI PLANIFICARE A TERAPIEI TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

După Roulin (1981)

Obiective Prezentare unor scheme funcţionale privind achiziţia şi

dezvoltarea limbajului verbal; Utilizarea unui model piramidal privind dezvoltarea limbajului

ca suport pentru realizarea diagnosticului tulburărilor de limbaj şi pentru proiectarea intervenţiilor terapeutice.

Cuvinte cheieSemnificaţii verbale, înveliş sonor, articulaţie, vorbire,

comprehensiune, exprimare, audiţie.

Însuşirea limbajului se face în trei timpi:a) achiziţia semnificaţiilor;b) recepţia cuvintelor (învelişul sonor) corespunzătoare semnificaţiei şi

înţelegerea;c) exprimarea verbală.Este situaţia inversă celei în care se apelează la dicţionar, care dă întâi

cuvântul şi apoi semnificaţia acestuia. Astfel, într-un prim moment, atitudinea educatorului este de a favoriza explorarea - care pune în joc toate simţurile şi totalitatea mişcării. Educatorul este în acelaşi timp model lingvistic, el dă forma verbală corespunzătoare semnificaţiei achiziţionate, această formă trebuie să fie corectă; propoziţiile trebuie să fie echilibrate, corecte.

Se recomandă ca model pedagogic: şcoala activă, fondată pe activitatea copilului, o pedagogie de punere în situaţie (mai întâi explorarea, apoi comunicarea). O situaţie care nu se poate reproduce în realitate, permite copilului să re-creeze, să se joace, să mimeze, completând astfel perceperea şi engramarea semnificaţiilor.

Dimpotrivă, o “pedagogie aşezată”, (copilul stă pe scaun în faţa unei mese mici) nu permite utilizarea decât a două porţi perceptive: vizuală şi auditivă.

În figura 1 este prezentată schematic dezvoltarea limbajului până în perioada de începere a şcolarităţii.

51

Pornind de la cele susţinute de Piaget, că limbajul şi gândirea se structurează reciproc, se poate reprezenta dezvoltarea lingvistică prin intermediul unei piramide (figura 2).

Interpretarea piramidei lingvistice:Primul etaj al piramidei este al limbajului gestual. Pornind de la

explorarea multisenzorială a mediului său, copilul îşi dezvoltă aparatul perceptiv şi motor, îşi structurează spaţiul propriu (schemă corporală, lateralitate), se orientează în spaţiu şi în timp prin intermediul situaţiilor trăite. Modul său de comunicare cu persoanele din anturaj este legat direct de situaţie. Constă în:

- comprehensiunea atitudinii, mimicii, gestului şi a caracteristicilor vocale (intonaţie, ritm) ale persoanelor din anturaj.

- expresia propriilor nevoi, dorinţe şi sentimente prin atitudine, mimică, gesturi şi voce (strigăte, râsete, gângurit).

Baia de limbaj permite copilului să stabilească relaţii între semnificaţiile achiziţionate şi forma verbală corespunzătoare. El accede astfel, la al doilea etaj al piramidei, cel al codului oral, reprezentări ale realităţii trăite. Notăm că la acest nivel, mijloacele de expresie mimică, gestuală şi vocală se simplifică, dar însoţesc limbajul vorbit nuanţându-l şi precizându-l.

Al treilea etaj al piramidei, cel al codului scris, este deschis la un mod de comunicare şi mai abstract, pentru că este despuiat de suportul biologic gestual şi vocal. Acest nivel al comunicării, necesită o perfectă stăpânire a limbajului.

52

53

Figura 1. Dezvoltarea limbajului, de la naştere la scriere

54

Figura 2. Sinteza dezvoltării lingvistice

4. Prezentări de cazuri (structurate conform modelului piramidal)

1. E., are 6 ani şi prezintă dificultăţi de pronunţie. Este înalt de statură, voinic şi este foarte vorbăreţ. În decurs de cinci minute şi-a povestit întreaga viaţă, punând tot felul de întrebări despre viaţa terapeutului. Comunică foarte bine, având un vocabular vast şi fraze bine echilibrate.

Audiţia:- percepe bine cuvintele rostite în şoaptă;Examinarea vorbirii:- repetă corect cuvintele şi frazele din test;Examinarea articulaţiei- proiectează vârful limbii între incisivi articulând T şi D. Sigmatism interdental la fonemele S; Z; Ş şi J.Examinarea nivelului motor:- motricitatea în general este satisfăcătoare dar prezintă neîndemânare la nivelul motricităţii digitale; se constată moliciunea obrajilor şi a buzelor, coordonare insuficientă a mişcărilor limbii, care sunt mai degrabă lente şi imprecise.Diagnostic:- tulburări de articulaţie asociate cu o diminuare a mobilităţii buco-faciale şi digitale.

55

Figura 1. Diagnosticul schematizat

Reeducarea: Dezvoltarea motricităţii fine digitale (exerciţii digitale, manipulări, trasee) Dezvoltarea motricităţii buco-faciale:

- musculatura obrazului şi buzelor- mişcările limbii- respiraţia

Reeducarea articulaţiei- Fonemul “S”: ortofonie

asocierea fonemelorrepetiţia cuvintelor şi frazelor

Fonemul “Z”: aceeaşi paşiFonemul “Ş”: aceeaşi paşiFonemul “J”: aceeaşi paşi

L. are 7 ani şi este în primul an de şcoală. Este trimis la cabinet pentru dificultăţile întâmpinate în citit. Mai precis, subiectul n-a reţinut nimic din programa pentru citire. Beneficiază de ajutorul familiei care se implică în educaţia copilului încercând să-l ajute, astfel că în fiecare seară, timp de două ore, citeşte. Aceste şedinţe se termină adesea cu lacrimi, din cauza epuizării subiectului şi a exasperării mamei sale.

La a doua întâlnire, la începutul examinării, subiectul face o criză de anxietate cu sufocare. Examinarea trebuie întreruptă, subiectul este liniştit, se reuşeşte destinderea sa, urmând ca totul să se reia ca un joc când acest lucru este posibil.

Rezultatele examenului sunt concludente: Schema corporală deficitară; Lateralitatea slab afirmată; Percepţii vizuale deficitare în ceea ce priveşte discriminarea culorii, formei

şi dimensiunii; Lacune mari în ceea ce priveşte numărul, orientarea şi direcţia; Percepţii auditive:

Ritm:-o singură reuşită în seria de trei lovituriIntensitate şi durată:- reuşeşte discriminarea zgomotelor puternice şi slabe, lungi şi scurte; eşuează la succesiune;

Articulaţie:-“S” şi “Z” sunt substituite cu “Ş” şi “J”. Vorbirea:- omisiuni şi substituţii fonemelor în listele I, II şi III. Sunt

reproduse doar primele cuvinte ale frazei de control.

56

Expresie:- vocabular limitat la cuvintele curente. Frazele sunt agramaticale. Verbele sunt absente sau utilizate incorect. “Eu” (pronumele personal, persoana I, singular) este absent. Subiectul vorbeşte despre sine spunându-şi numele.

Potenţial: normalSănătate:- nici o informaţie semnificativăAfectivitate:- sentiment de eşec, teama de trăiri neplăcute, distres.Educaţie:- forţare, anxietatea mediului familial.Comentarii:- este vorba de un retard global. Subiectul nu-şi cunoaşte suficient propriul corp şi nu-şi stăpâneşte mişcările. Fiind slab orientat în propriul corp, rămâne dezorientat în situaţiile pe care le trăieşte (spaţiu şi timp). Nivelul verbal este reflectarea acestei dezorientări. În acest caz o reuşită în lectură ţine de domeniul fantasticului.Reeducarea:

1. Aspect familialSe explică părinţilor natura dificultăţii. Sunt întrerupte “ajutoarele”

acordate în citire. Se recomandă intensificarea “băii de limbaj”.2. Aspecte pedagogice

57

Figura 2. Diagnosticul schematizat

Sunt abandonate momentan toate ambiţiile pedagogice privind subiectul3. Se va interveni la următoarele niveluri:

Schema corporală Psihomotricitate Percepţii vizuale Reeducarea articulaţiei şi vorbirii Dezvoltarea limbajului (comprehensiune şi exprimare) Reluarea învăţării citirii, utilizând o metodă concretă care să afirme

structurile achiziţionate. (Metoda fonetică şi gestuală-Borel Maisonny).

4. S. are cinci ani şi este la grădiniţă. Vorbirea sa este de neînţeles. Chestionată asupra antecedentelor medicale, mama sa spune despre copil că, în general, este sănătos. Ca urmare a unor întrebări suplimentare relatează că a avut multe otite, de la vârsta de 6 luni, până la 4 ani. În trei reprize i s-au introdus în timpane tuburi de drenaj. A fost operat de amigdale şi polipi în urmă cu 6 luni. La control s-a observat o diminuare a percepţiei auditive şi o masivă tulburare de vorbire.

Istoria este clară. Copilul a suferit de multe ori otite în perioada de dezvoltare a limbajului. Se ştie că otitele repetate pot antrena o hipoacuzie uşoară, care nu împiedică înţelegerea, dar împiedică analiza elementelor fonetice care compun vorbirea. Aceste scăderi auditive, periodice, sunt dăunătoare dezvoltării percepţiilor auditive, ducând la tulburări de pronunţie şi uneori şi la tulburări de vorbire.

Ultima intervenţie medicală a vizat ablaţiunea amigdalelor. Se pare că infecţiile la acest nivel ar putut cauza otitele repetate.

Cu toate acestea, este important să ne asigurăm că nivelul auzului este bun, constant, fapt pentru care trebuie făcute testele de acuitate auditivă.

Intervenţia va consta în reeducarea intensivă a tulburărilor de vorbire.

58

Figura 3. Schema diagnostică

Teme: 1. Completaţi fişe logopedice pentru subiecţi având diagnostic iniţial

diferit şi urmăriţi evoluţia cazurilor pe parcursul terapiei lgopedice.2. Utilizând modelul schemei diagnostice piramidale realizaţi

diagnosticul logopedic pentru cel puţin doi subiecţi cu tulburări de pronunţie şi concepeţi planul de terapie logopedică

BIBLIOGRAFIE

Anca, M. (2002). Logopedie. Cluj-Napoca: PUC.Boşcaiu, E. (1983). Bâlbâiala. Prevenire şi tratament. Bucureşti: EDP.Chomscky, Noam, (1996) Cunoaşterea limbajului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.Estienne, F. (sous la direction) (1990). Trouble du language. Ed. Pierre Mardaga, Hayen. Guţu, M. (1974). Logopedia. U.B.B., Cluj-Napoca.Guţu, M. (1993). Note de curs. U.B.B., Cluj-Napoca.Jurcău, E., Jurcău, N. (1989). Cum vorbesc copiii noştri. Editura Dacia, Cluj-Napoca.Jurcău, E., Jurcău, N. (1999). Să învăţăm să vorbim corect. Cluj Napoca: Editura Printek.Kersner, M., Wright, J. (edit.). (1996). How to manage Communication Problems in Young Children. London: David Fulton.Le Normand, M.-T. (1999). Retards de langage et dysphasies, în Rondal, J.A.,Seron X. (sous la direction) Trouble du langage. Ed.:Pierre Mardaga, Hayen.Leblanc, R. (sous la direction) (1990). Trouble du language. Ed. Pierre Mardaga, Hayen. Mazeau, M. (1999) Dysphasies, troubles mnésiques, syndrome frontal chez l`enfant. Masson, Paris.Paillard, J. (1990). L`articulation des niveaux sensorimoteur,în Psychologie and cerveau, Paris: PUF.Păunescu, C. (1976) Introducere în logopedie. E.D.P., Bucureşti.

59

Remacle, M. (1999). Anatomie-Physiologie de la phonation, în Rondal, J.A.,Seron X. (sous la direction) Trouble du langage. Ed.:Pierre Mardaga, Hayen.Remacle, M. (1999). Trobles de l`articulation, în Rondal, J.A.,Seron X. (sous la direction), Trouble du langage. Ed.:Pierre Mardaga, Hayen.Rondal, J.A., Seron, X. (1990). Trouble du languange. Ed. Pierre Mardaga, Hayen.Rondal, J.A.,Seron, X. (1999). Trouble du langage. Ed.:Pierre Mardaga, Hayen.Roulin, D. M. (1980). Le developpement du langage. Guid practique. Quebec: Les Editions La Liberté.Stan, I.T. (1990). Note de curs. UBB. Cluj-Napoca.Stan, I.T. (1996). Studii de fonetică şi fonologie, Ed. P.U.C., Cluj-Napoca.Ungureanu, D. (1998). Compendiu logopedic şcolar, Ed. Eurostampa, Timişoara.Van Borsel, J. (1999). Troubles de l`articulation, În Rondal, J.A.,Seron X. (sous la direction) (1999). Trouble du langage, Ed.:Pierre Mardaga, HayenVerza, E. (1997) Dislalia şi terapia ei, E.D.P., Bucureşti.Vrăsmaş, E., Stănică, C. (1997) Terapia tulburărilor de limbaj – intervenţii logopedice, E.D.P., Bucureşti.Webster, A., Wood, D. (1995). Speech and Language Difficulties, London: Welington House.

60