DESPRE UNELE SENSIBILITĂȚ I DEMOCRATICE (12)

Compromisul are în tratativele politice sensul bun al înț elepciunii ș i calmului de a

negocia. Prin el, din raț iuni suprioare, doctrine aflate în opoziț ie demonstrează că înț eleg un

comandament naț ional sau internaț ional ș i ajung a selecta sau a pune accentul pe ce le apropie

ș i nu pe ce le desparte, găsind chiar ș i cadrul de compromis al aplanării unor conflicte care,

iniț ial, par de nerezolvat decât prin luptă ș i înfrângere...

Doamne, câte vorbe mari într-o singură frază!... Înț elepciune; calm; raț iuni

superioare; comandament naț ional... Numai când le rosteș ti ș i ț i-e ruș ine să-ț i mai

aminteș ti mutra de pârâci plângăcios ș i tonul de mahalagioaică ț âfnoasă cu care Preș edintele

Ț ării, chiar el, rostea injurii publice a doua zi după ce biata populaț ie credea că s-a găsit o cale

de „pace între palate”, ca să ne rezolve, dracului, câte ceva din bietele pensii, sau salarii ș i să lase

alegerile care sunt atât de apropiate să rezolve ele conflictele!... Ei bine, nu; murdăria ș i

mahalagismul răutăț ilor meschine a mai răbufnit încă o dată, spurcând totul exact când s-at fi

putut stabili două săptămâni de calm naț ional în care fiecare să-ș i vadă de rezolvarea

problemelor pentru care este plătit de la bugetul de stat. Iar, măcar de ziua naț ională, să nu stea

unul cu fundul la altul. Să nu se mai gândească la ranchune ș i dosare pregătite, ci la poporul pe

care l-am văzut ce bucuros reacț ionează la tricolorul pe care „e scris unire”.

Dar degeaba-i invoci mahalagioaicei vorbele ș i sintagmele subliniate mai sus în

cursive! Înț elepciunea e pentru generali, raț iunile superioare sunt pentru politicianul adevărat,

comandamentul naț ional are semnificaț ie doar pentru omul cu simț ire patriotică.

Mahalagioaica moare cu tine de gât ș i din „curvă” nu te scoate chiar dacă ea a fost prima care a-

nceput cu curvăsăria!... Generalii se înț eleg, peste starea de beligeranț ă, să facă un armistiț iu

pentru a-ș i strânge morț ii sau a evita căderea totală în iraț ional. Lorzii politicilor găsesc loc de

calm pentru a putea vedea raț ional priorităț ile. Mahalagioaica face ceva pe comandamentele

naț ionale care nu se văd printre ș ipcile gardului peste care-ș i iț eș te buruienoasa agresiune, iar

raț iunile superioare n-o fac să tacă fiindcă ea nu are nici măcar raț iune. Ea are doar venin,

invidie ș i invectivă; iar gura nu-i face parte din capul cu creier, ci din viscerele cu scârnă.

Mahalagioaica nu tace nici măcar din lehamitea de a spune: „lasă, domnule, că sunt zile numărate;

vin românii la vot ș i rezolvă ei starea asta!”... Nu. Ea nu are nici un Dumnezeu ș i trebuie să

împroaș te cu venin ș i cu noroi. Ș i rânjeș te numai când are vreun docoment la mână ca să te

înfunde: „Pac la Washington... Post!”„Pac la Europa... F.M!”... „Te spun eu lui Angela!”...

„Asmut eu procurorii pe tine!”... Sau pe gazetari, dacă poț i, chemându-i în faț a pupitrului cu

Înaltele Insemne ș i motivând drept mare docoment incriminator dosarul cu fluturaș i strânș i prin

provincie de urmaș ii celor care l-au lăsat din mână pe Ceauș escu mai înainte decât alț ii... Da,

dacă se va găsi vreun admirator cretin să-i facă statuia, aș a trebuie să i-o facă: Fluturând un dosar

cu bieț i fluturaș i, dar cu gestul turnător de „te am la mână”, sprijinit pe insemnele Republicii,

fără jena că le spurcă

În politică, a nu avea nici un Dumnezeu, echivalează cu a nu avea doctrină. Iar, când n-ai

doctrină latri orice, numai să nu taci. Asta ar trebui să înț eleagă popularii Europeni care au venit

la noi, ca ș i cum special pentru noi, ca aluzie la starea noastră, ș i-au formulat lozinca

congresului drept:„Mai multă Europă”... Mai multă; fie cât de multă! Dar dacă n-ai doctrină, nici

de la ce să cedezi cu înț elepciune ceva, nu ai! Ș i atunci, cum o să poț i realiza compromisul

necesar unor raț iuni superioare ale stării de azi a naț iunii?!... Găsirea cadrului de compromis

necesar aplanării unor conflicte înseamnă să cauț i în interiorul doctrinei pe care o susț ii ceea ce

este mai favorabil rezolvării momentului de conflict, altfel decât cu brutalitatea kaganului

bolș evic. Compromisul necesar, explicabil ș i scuzabil înseamnă a alege, din intenț iile

doctrinare sau pragmatice pe care le are oponentul, acele trăsături care tu ai fi de acord să fie puse

în practică, promiț ând cu garanț ii că te angajezi a le respecta. Ș i, cum în cadul unor asemenea

tratative, promisiunile cu garanț iile respective sunt reciproce, se ajunge la acele promisiuni

comune care constituie ș i ligvistic ș i de facto com-promisul, adică promisiunile pe care părț ile

ș i le fac în comun.

E o practică curentă, înț eleaptă ș i echilibrată cu urmări benefice, chiar mai mari decât

pentru cele două părț i, dacă ne gândim că importante deziderate naț ionale ș i internaț ionale se

rezolvă astfel. Dar, ș i ca să faci un compromis doctrinar, trebuie mai întâi să ai acea doctrină.

Astfel, liberalismul îș i află componenta economico-sociala în libera profesie care desfiintează cât

mai mult statul; deveniț i cât mai liberi, prin serviciile si produsele lor necesare altor cetateni cu

care se află în relaț ie directă, oamenii au cât mai puț ină nevoie de autoritate mediatoare sau

intermediară. Implicarea mai mica a statului, deci, impune o legislaț ie ș i proceduri care definesc

statul-civic, egal cu cetăț eanul. Stat care îi prestează cetăț eanului servcii de administraț ie

publică, gestionare bugetară ș i gestionare a bunului comun. Iar aceste servicii prestate de stat

pentru cetăț enii care îl deleagă să-i gestioneze, confera administratiei publice un fel de statut de

liber-profesionist prin care îș i castigă pe drept veniturile. Toată lumea câș tigă cât munceș te;

nimeni nu mai este „bugetar” în sensul pejorativ de astăzi. Riscul unei asemenea orânduiri este o

prea mare diminuare a autorităț ii, ceea ce poate duce la liberalisme neconvenabile întregii

populaț ii. Iar, cum lipsa de autoritate apare întotdeauna la braț ul lipsei de profesionalism,

lucrurile se rezolvă prin meritocraț ie, care este trăsătura politicii echilibrate de centru, cu accent

pe priceperea umană ș i virtuț ile ei. Pe de altă parte, social-democraț ia care are merite în

protecț ia socială, exacerbează statul ș i trebuie ț inută în frâu. Defectul ei e că statalizează

uneori mai mult decât trebuie, exact atunci când calitatea serviciilor administrative se transformă

în cantitatea funcț ionarilor proș ti, dar greu de deș urubat de pe locurile lor. Atunci, în loc de a

stimula forț e sociale reale, cu sindicate si bresle bine intenț ionate ș i ferm democratic

organizate, există riscul de a se ajunge la un fel de dictatură birocratica. Soluț ia tot meritocraț ia

este; ceea ce face ș i mai mult din ea o viabilă metodă politică de centru. Nu doctrină, ci metoda

de cea mai valoare democratică pusă în slujba unor doctrine reprezentând statul pluralist.

Aș a cum se profilează lucrurile la noi cu o alianț ă stanga-dreapta, speranț a este că ea

ar putea aduce beneficiile centrului prin contracarea reciprocă ș i compensarea eș ichierului de

unde s-a pierdut centrul. Este unica ș ansă la noi; dar pe moment. Doar pentru un anume timp si

cu speranț a de a se ajunge până la urmă la un partid bine organizat în jurul unei doctrine, ca un

pilon adevărat al centrului, cum a fost cândva democraț ia creș tină când se baza pe De Gasperi,

Adenauer ș i chiar De Gaulle, când Piaț a Comună însemna Schumann ș i Monet, politica

agricolă comună Hollstein si Mansholt, apărarea ș i tratatele de la Roma Spinelli ș i Spaak,

politologia coeziunii Dennis de Rougemont, iar filosofia statului, trecând de experimentele nefaste

ale revoluț iilor provocate sângeros, se alinia în plan spiritual cu tradiț iile creș tine ale

demnităț ii omului, prin viziunea postmodernist europeană a lui Jacques Maritain ș i Emmanuel

Mounier... Pentru că democratia crestina, cu aspectele economice comunitare, aspectele sociale

ale credintei ș i aspectele morale ale spiritului civic este cu adevarat populara. Iar, daca e bine

organizata, dacă nu e îndoctrinată fundamentalist ci doctrinata în spiritul armonios al raț iunii

libere, poate aduce si servicii sociale si independenț a faț ă de statul ale cărui servicii se

profesionalizează mai ales pentru gestionarea cât mai transparentă ș i mai echitabilă a Bunului

Comun ș i a Interesului Public.

În mod secularizat, adică temporal-acum, în momentul de faț ă, această politică de

centru ar fi benefică pentru noi aș a cum a fost pentru afirmarea republicii italiene, transformarea

RFG într-o Pasăre Phoenix ș i consolidarea unei noi republici franceze postbelice; pentru capitala

modernizare a statelor monarhice; pentru demnitatea garantată de prosperitatea statelor mici. E o

solutie favorabilă ș i favorizatoare de dezvoltare cu calm a propriilor noastre priceperi. Dar iata

cum n-o folosim, politicienii noș tri ne având capacitatea de a pune pe picioare un asemenea

partid, iar urmaș a lui Adenauer ne fiind preocupată de problemele doctrinare în care a excelat

întotdeauna filosofia clasică germană; ci, mai degrabă, în manipulările monopoliste în care a

excelat „I.G.Farbenindustrie”.

Pentru că, vă rog, vă rog pe toț i, teoreticieni ș i practicieni dinăuntrul ș i din afara

ț ării, nu-mi vorbiț i, vă rog, de PDL! Nici condus, nici necondus de Băsescu!... În afară de faptul

că din Aleea Modrogan se expediază o cotizaț ie substanț ială către Partidul Popular European,

poate chiar calculată greș it dacă e raportată la proporț iile ț ării ș i nu ale formaț iunii

respective, ca ș i nevoia unei internaț ionale de partide credibile să aibă în evidenț ele sale măcar

o adresă postală sau electronică într-o ț ară ca România, noi nu avem în scumpa noastră patrie

nici mădular de popular european!

E ca în bancul cu reprezentantul Zanzibarului la Internaț ionala a treia, comunistă, când

Lenin apostrofează lipsa lui de la tribună, dar i se explică cum unul, de genul lui Kaganovici, a

spus că face orice pentru partid, dar inel în nas nu-ș i pune!

Băsescu, sau Videanu au fost doar cei dispuș i să-ș i pună inelu-n nas; după cum Monica

Macovei sau Elena Udrea, în alte părț i, exterioare sau interioare, conform reprezentării

parlamentare. Dar, cu toate aceste eforturi, altceva din doctrina populară, decât să le doarmă

Pinalti pe umăr, n-au reș it.

Nevoia de democraț ie crestina ca politică ce vede problemele din punctul de vedere al

centrului echilibrat socio-economic si nu face doar concesii dinspre dreapta ori dinspre stânga în

cadrul unei alianț e bazate pe compromisurile necesar politice, este evidentă. Ea naste politici de

centru, ca o nevoie populară si nu ca o alianț ă de moment. Din acest punct de vedere, ea nu

practică doar o politică de sincronizare, ci are perspectivele diacronice ale actului politic

echilibrat, de centru. De asemenea, în aceste politici, ea vine creș tineș te să înlocuiască cu o

anume spiritualitate a cooperării solidare actul pragmatic al alianț elor bazate pe concesii ș i

compromisuri de moment. Dacă îmi e îngăduit să visez la o politică ideală, aș îndrăzni să spun că

democraț ia creș tină a deschis pentru prima dată o cale de comunicare dintre secularul brutal al

politicilor economice ș i geopolitice care de multe ori au condus la conflict extern ș i crimă

totalitaristă internă, cu transcendenț a nevoii de înț elegere, cooperare ș i solidaritate umană care

sensibilizează sufletul omului. Mulț i cunoscători vagi ai politologiei europene atribuie aceste

calităț i de cooperare spiritului practic, bun urmăritor de rezultate precise, adus în viaț a

comunitară de viziunea religiilor neoprotestante. Explicaț ia este superficială ș i porneș te doar

de la o evaluare a bogăț iei burgheze din unele state nordvestice. Care merită tot respectul, însă

nu trebuie uitat că legătura democraț iei cu biserica s-a înfiripat mai întâi în lumea catolică prin

ideea de justiț ie socială, iar grija pentru semen este un sentiment religios universal care se

dezvoltă oriunde într-un mod foate popular stabilind legături temeinice între organizarea

obș tească ș i credinț ele locului. In ceea ce ne priveș te, nu este deloc de neglijat că obș tile

săteș ti ale ortodoxiei noastre au ț inut îndelungă vreme loc de organizare feudală sau statală,

politica existenț ei zilnice a unor populaț ii întregi (care, pe deasupra, mai trebuiau să se apere ș i

de năvălitori) conducând la politicile spirituale ale existenț ei în timp printr-o cultură unitară.

Zămislită ș i din viaț a materială ș i din credinț ă. Iar, din punctul de vedere al epocii moderne în

care domină conceptul de drepturi ale omului, e bine de ș tiut că filosofia personalistă în baza

căreia s-au creat temeiurile acestui concept, s-a manifestat în filosofia noastră concomitent cu

începuturile ei europene. Ș i, ca să nu mă hazardez chiar cu un act de mândrie protocronistă,

precizez momentul post-kantian al primelor preocupări de la noi.

Că, în perioada postdecembristă am avut ghinionul ca multe minț i laminate ș i forjate

pe calapodul marxist al arivismului brutal, bolș evico-securist, să caute scăpare cu eticheta

creș tin-democrată, e riscul nostru. Oameni învăț aț i să considere partidul o haită prin care

capeț i ceva mai mult decât în spiritul responsabil a ceea ce blamau drept „individualismul

burghez”, s-au etichetat într-atât de creș tin democraț i încât au reuș it să dizolve alianț e ș i

formaț iuni întregi, în imoralitatea de pe vremea când fuseseră tovarăș i. Iar, miș care cu adevărat

liber-democratică fiind, cei care se numesc astăzi „Popularii Europeni” nu i-au controlat la

doctrină, ci s-au mulț umit să-i aibă cotizanț i. Dacă asta s-o fi întâmplat ș i cu partide de

titulatură asemănătoare din alte ț ări nou venite, inclusiv fostul RDG care, cândva, pe vremea

CAER-ului ș i a Pactului de la Varsovia era un fel de diriguitor de cercetare marxistă pentru

ideologia comună a tuturor ț ărilor din „Lagăr”, atunci ne dăm seama clar de criza de identitate

care a făcut recentul congres să ceară ș i să îndemne, nu spre mai multă democratizare, ci spre

„mai multă Europă”. De ce? Nu cumva, tocmai pentru că, în compromisurile cu energiile puternic

asiatice ale marxism-leninismului, asemenea partide au adus prea mult asiatism în politicile

popularilor europeni?!...

Iată cum o abordare formală pe plan european poate întări ghinionul nostru naț ional pe

care greș it, cum spune Sorin Roș ca Stănescu, îl numim „dâmboviț ean” când, în loc de

toponimie, i-ar fi mai potrivită onomastica. Ceva de genul: Faliment absolut, numele tău este

Băsescu!...