U n i v e r s i t a t e a d e A r h i t e c t u r ă ș i U r b a n i s m I o n M i n c u B u c u r e ș t i 2 0 1 1

D e s p r e l e c t u r a o r a ș u l u i

r e z u m a t

Doctorand Asist Arh Alexandra Afrăsinei Coordonator Prof Dr Arh Ana Maria Zahariade

Am putea astfel, lăsându-ne purtați de imaginarul la care ne invită “orașul”, să presupunem că

foarte vechea figură a lumii ca o mare carte deschisă, își regăsește o vie actualitate. �oi, locuitorii

orașelor, am locui în imense texte pe care le-am putea parcurge la nesfârșit. �ici unul dintre noi n-

ar putea să se ridice vreodată până la un loc din care i-ar fi lizibilă totalitatea textului. (...) De

asemenea, fiecare înaintează din descoperire în descoperire, însușindu-și cuvânt dupa cuvânt,

reconstituind fraze și paragrafe, lecturi mereu parțiale, mereu lacunare. �imeni nu este deținătorul

înțelegerii a tot. Citim segmente și, comentându-le, construim noi textualități fragmentare. (...) �e

întâlnim mereu în mijlocul unei străzi, în mijlocul unei fraze. A intra in “oraș” ar însemna să intrăm

într-o pagină a acestei cărți, într-un spațiu astfel țesut cu scriituri și cu lecturi; ar însemna a

împărtăși privirea pe care o aruncă asupra acestui țesut cei care au contribuit la stabilirea lui,

privire informată și oarbă deopotrivă, privire însușindu-și un segment și căreia îi scapă tot restul,

toate bucățile de text pe care le citesc simultan toți ceilalți locuitori și toată rezerva de sens ce va

permite imprevizibile lecturi viitoare. A veni în “oraș” ar însemna să aduci cu tine o putere parțială

de a citi și de a țese, și a o confrunta cu cea a locuitorilor care au început de multă vreme lucrarea

de citire și de comentariu în mijlocul cărora te afli aruncat la rândul tău.

(Daniel Payot)

Infernul nu este ceva ce va să vină: dacă există, atunci el este deja aici, infernul pe care îl trăim în

fiecare zi, pe care îl formăm împreună. Există două opțiuni pentru a nu suferi. Prima pare mai

ușoară pentru mulți: să accepte infernul și să se integreze până în punctul în care nu îl vor mai

vedea. A doua este riscantă și necesită o atenție permanentă: să încerce și să știe să recunoască ce

din miezul infernului nu e infern, și să-l facă durabil, și să-i dea spațiu.

(Marco Polo)

Cercetarea de față priveste orașul, modalitățile de înțelegere a orașului ca instrument de lucru

și ca fundament al deciziilor arhitecturale și arhitectural-urbanistice. Orașul și înțelegerea lui

constituie una dintre problemele cheie ale teoriei și practicii de arhitectură contemporane.

Înțelegerea orașului prin perspectiva lecturii își propune să aducă la lumina dimensiunile poetice și

existențiale ale orașului care pot scăpa analizelor, pentru care devine un complement. Cercetarea se

bazează cu precădere pe experiența cadrului italian de specialitate, ca fundament și referință a

diferitelor modalități de abordare.

A ști să vezi și a ști să citești realitatea urbană constituie baza pentru a înțelege orașul.

Lectura reprezintă astfel o metodă de înțelegere și confruntare cu realitatea urbană. Astfel,

cunoașterea, înțelegerea, apropierea de realitatea orașului se constituie în puncte fundamentale

pentru o intervenție justificată.

Acest tip de abordare pune bazele intervenției urbane fondate pe cunoașterea orașului și, pe

de altă parte, cunoașterea orașului devine un instrument care reconsideră dimensiunea umană și

facilitează aproprierea spațiului.

Întregul parcurs teoretic se naște și se desfășoară în paralel cu inserarea în realitatea urbană,

întrucât întrebările care apar în cadrul unei situații sau problematici reale pot da direcții de rezolvare

cel puțin posibile. În final, lectura orașului înseamnă îmbogățirea sensului.

Intrucât chestiunea urbană rămâne deschisă și în permanentă devenire, ceea ce se poate

constitui ca finalitate sunt o serie de direcții care iau în calcul aspectele orașului ca aspecte ale vieții

pentru a încerca să instaureze, după cum spunea și Christian Norberg-Schulz, repere semnificative

într-o lume care tinde să se dizolve.

Sensul acestei lucrari este, după cum spune Augustin Ioan într-un context diferit pe care

doresc să îl reformulez în sprijinul meu, deopotrivă reactivă (la ceea ce este deja prezent) și activă

(punând în criză prezentul și formulându-se pe sine prin raportare la acest prezent) în sit real. Prin

prisma aceasta, demersul reprezintă o încercare de lecturare a orașului pe diferite niveluri și planuri

de evoluție, ce pune în lumină relația de interdependență social-urban, fizic-perceptiv și are ca

argument dreptul la oraș

un drept a cărui încălcare a încetat să ne revolte și a cărui recuperare trebuie, de aceea,

neîncetat reafirmată: dreptul la oraș, drept al fiecăruia și al tuturor laolaltă, un drept

indisociabil de responsabilitatea față de oraș a celui care gândește, scrie, proiectează sau

practică orașul.1

1 Mihali, Ciprian – Dreptul la oras, Ideea nr. 15 / 2003

Structura lucrării

Introducere

I. Lecturi ale orașului

Lectura tipologică a orașului

1. tipul ca element primar al limbajului arhitecturii

2. conceptul de tip de la sistem clasificatoriu la formă de producere a spațiului

3. abordarea tipologică – cadrul evolutiv

4. tipologia ca trecere de la a înțelege la a produce arhitectura

[ Saverio Muratori și Aldo Rossi ]

5. concluzii parțiale

Lectura orașului prin fragmente

[ despre oraș ca entitate constituită din micro-unități ]

1. orașul constituit din fragmente urbane

2. conceptul de oraș de mică dimensiune

3. raportul fragment urban – spațiu public – centralitate - structură

4. frumusețea orașului sau frumusețea orașelor din oraș

[ la bellezza della / nella città ]

5. concluzii parțiale

Lectura orașului ca palimpsest

1. conceptul de palimpsest

2. momente ale palimpsestului la nivel urban

[ ștergere, scriere și rescriere ]

3. palimpsestul ca citire urbană – cazul Bucureștiului

4. concluzii parțiale

Lectura orașului prin prisma semnificatiei

1. arhitectură și narativitate

[ narațiune-lectură-arhitectură / prefigurare-configurare-refigurare ]

2. locuire – identificare – genius loci

3. consistența identității – exemplificare

[ identitate vs non identitate, identitate extremă ]

4. concluzii parțiale

II. Lectura ca metoda de lucru – studiu de caz

1. suportul lecturii

[ zona Tuscolano – Parco degli Aquedotti ]

2. contextul postbelic – expansiunea periferiei romane

3. lecturi critice

lectura critică din perspectivă tipologică

lectura critică prin prisma fragmentului urban

lectura critică din perspectiva palimpsestului urban

lectura critică prin prisma semnificației

Lecturi suprapuse – direcții de intervenție

[ proiectul ca scop și finalitate a demersului ]

I. Lectui ale orașului

Lectura tipologică a orașului

1. tipul ca element primar al limbajului arhitecturii

Cele patru direcții de lectură propuse pornesc de la citirea realității fizice urbane și se

finalizează cu lectura prin prisma semnificației acestei realități. Toate aceste moduri de apropiere

sau de cunoaștere a orașului sunt în același timp distincte, complementare și, de multe ori, prezintă

aspecte care se suprapun.

Pornind atât de la scrierea cât şi de la citirea pergamentului urban, primul capitol își

propune să privească orașul prin prisma elementelor sale constitutive, o parcurgere a textului urban

bazată pe limbajul arhitectural. Limbajul, spune Christian Norberg-Schulz, este valabil pentru orice

timp şi loc, iar elementul său constitutiv primar arhitectural este tipul. Sau, mai precis spus, limbajul

oraşului se lasă cunoscut prin tipuri, prezente în arhitectură.

Aceasta abordare tipologică a orașului pornește de la lectură si se transformă în instrument

de intervenție, devenind, la fel ca și în cazul celorlalte modalități de citire, lectură operativă.

Parcursul se desfăşoară în paralel pe două planuri:

1. tipologia ca metodă (perspectiva teoretică), respectiv sistemul tipologic de lectură ca

proces necesar şi implicit în celelalte modalităţi de citire a oraşului;

2. tipologia ca instrument de intervenţie, care are rolul de a aplica teoria asupra unui caz

real şi, în acelaşi timp, de a sugera noi direcţii, ca rezultat al constrângerilor dar şi al

diversităţii pe care confruntarea teoriei cu realitatea vieţii urbane le aduce.

2. conceptul de tip de la sistem clasificatoriu la formă de generare a spațiului

La nivelul arhitecturii și urbanismului avem, o serie de abordări, pornind de la raportul

constanta-variabilă și până la a transforma tipologia în instrument de citire urbană și mod operativ

de intervenție urbană, respectiv drumul parcurs de la sistem clasificatoriu la formă de producție a

spațiului. Astfel, Quatremère de Quincy consideră tipul ca rațiunea originară a lucrului, Giulio

Carlo Argan ca structură subordonată, ordonatoare și convenție, și ia în calcul ipoteza tipului ca

punct de plecare pentru proiectare, Carlo Aymonino ca raport dialectic între edificiu și ansamblul

urban, iar Aldo Rossi sau Saverio Muratori ca mod operațional de proiectare.

Cadrul urbanistic italian a reprezentat fundamentul istoric al acestei modalităţi de abordare

și baza acestui studiu. M-am axat cu precadere asupra abordărilor lui Aldo Rossi și Saverio

Muratori, fiind cel mai aproape de direcția pe care doresc să o discut și care privește tipologia ca

structurare si generare a spațiului. Aceste două teorii care transformă citirea orașului în demers

operativ, aplicat asupra structurii urbane, pun în evidență structura de corespondență între forma

urbană și comportament socio-cultural-istoric, având ca finalitate formarea unei metode de

proiectare și amenajare a teritoriului urban, si fac trecerea de la a intelege la a produce

arhitectura..

3. tipologia ca trecere de la a înțelege la a produce arhitectura

Muratori şi Rossi pornesc de la contextul post-belic italian cu problematica sa

transformatoare şi reformatoare urbanistic, pentru a sugera un tip de citire a oraşului, la nivel

procesual, ce își propune să depășească nivelul unei lecturi critice a existentului și să devină

aplicativ.

Muratori

Ipotezele propuse de Saverio Muratori se bazează pe procesualitatea arhitecturii pornind de

la realitatea existentă. Conceptul de tip depaseste astfel noțiunea de tip abstract prin inserarea în

realitatea istorică a orașului.

Demersul urmărește efectele pe care procesele istorice le au asupra țesutului urban. In acest

sens, Muratori introduce un instrument de analiză şi de intervenţie pe care îl numeşte elocvent la

storia operante și care are la bază perspectiva istorică înţeleasă ca viziune sintetică umană, socială

si arhitecturală. După cum menționează în lucrarea Studi per un’operante storia urbana di Venezia,

trebuie să plecăm nu de la ceea ce nu există, ci de la ceea ce există, de la înțelegerea

potențialului și a valorii existentului (…).

Conceptul de storia operante - prezintă istoria atât ca un cadru-bază cât şi ca structură de

analiză şi intervenţie, prin aceasta devenind operativă. Astfel, devine un concept cheie ce

transformă existentul și istoria din document în metodă și acțiune operativă.

Bazată pe evoluția țesutului istoric venezian, metoda muratoriană este integrată încă de la

început în studiul realității în vederea unei reconstrucții istorice, a întregii structuri urbane. După

cum spune Saverio Muratori, studiul realității urbane devine un banc de probă al conceptelor

teoretice în confruntare cu istoria și cu viața.

Aldo Rossi

La fel ca și în cazul abordării propuse de Saverio Muratori, obiectul principal al cercetării lui

Aldo Rossi îl constituie raportul analiză urbană – proiectare. Aldo Rossi accentuează necesitatea de

a deţine un material analitic despre oraş, o cunoaştere autentică a diversităţii de situaţii urbane

nereductibile la generalizări, care pot oferi un cadru de studiu al specificității.

Noţiunea de tip implică, în această viziune, întreaga serie de factori socio-culturali şi istorici

ce stau la baza evoluţiei ţesutului urban. Tipul înseamnă însăşi ideea arhitecturii, ceea ce stă cel

mai aproape de esenţa sa.

Astfel, ca prim pas al metodei tipologice Rossi propune studiul orașului prin arhitectură în

evoluția ei temporală. Arhitectura reprezintă realitatea cea mai concretă și mai apropiată la care se

poate face referire, implicând forma ca aparență.

În cadrul realității construite, Rossi identifică tipologic două categorii de elemente:

elementele primare, reprezentate de elementele catalizatoare ale orașului, de monumente, și

rezidențele. Elementele primare și rezidențele determină în cadrul constituirii orașului unități

spațiale cu diferite influențe, fragmente urbane. Pe un palier diferit apare raportarea la istorie,

respectiv parcursul tipologic suprapus evoluției istorice, ca privire asupra constituirii arhitecturii,

contextualizată fizic și social. Aspectul istoric înseamnă, la fel ca în cazul teoriei lui Saverio

Muratori, integrarea faptului urban în timp și spațiu.

Astfel structura complexă a orașului izvorăște dintr-un discurs ai cărui termeni pot să pară

limitați, spune Aldo Rossi. Poate este la fel ca legile care conduc viața și destinul

oamenilor; în fiecare biografie este suficient motiv de interes, deși orice biografie este

cuprinsă între naștere și moarte. Este clar că arhitectura orașului, lucrul uman prin

excelență, este semnul concret al acestei biografii; dincolo de semnificația și sentimentul

prin care o recunoaștem2.

Lectura orașului prin fragmente

[ despre oraș ca entitate constituită din micro-unități ]

După ce am introdus tipologia ca o primă abordare a orașului ce identifică mecanismul

evolutiv prin discutarea tipurilor arhitecturale și a corelării lor cu întreg contextul urban și social,

cea de a doua modalitate de lectură folosește citirea tipologică și privește orașul ca entitate

constituită din fragmente urbane. Astfel, cele două perspective asupra țesutului urban nu pot fi

privite separat: lectura prin prisma micro-unităților urbane preia descompunerea orașului în

fragmente la care contribuie lectura tipologică și, împreună cu atributele calitative ale spațiului,

încearcă să definească o cultură urbană axată pe dimensiunea umană a orașului și a locuirii.

2 Rossi, Aldo – L’architettura della città, Marsilio Editori, Padova 1970, p. 190

Pornind de la ipotezele propuse de Lewis Mumford ce dimensionează spațiul urban la scară

umană, am urmarit cu precădere direcțiile teoreticienilor italieni Paolo Colarossi și Fabiola Fratini,

al căror demers teoretic se reflectă în realitatea urbană a Romei.

1. orașul constituit din fragmente

În viziunea lui Paolo Colarossi, orașul este văzut ca un cumul sau ca o sumă de orașe

parțiale, identificabile si caracterizabile pe baza calităților fizice, concrete și specifice, astfel încât

fiecare oraș sau parte a orașului este formată din suprapuneri de orașe fragmentare, distincte sau

întrepătrunse. Totalitatea orașelor parțiale sau a orașelor din oraș înlocuiește totalitatea orașului. În

termenii discuției lui Paolo Colarossi, doar în cazul acestei dimensiuni reduse forma orașului,

calitățile sale morfologice, încetează să mai fie noțiuni abstracte, ci prind contur concret.

2.conceptul de oraș de mică dimensiune

Astfel, orașul arhipelag (Oswald Mathias Ungers), orașul ca federație de cartiere (Léon

Krier) sau orașul de mică dimensiune – la città nella città (Paolo Colarossi) constituie referințe sau

modele care reconsideră apropierea de dimensiunea umană a orașului. Această dimensiune

medie-redusă nu este o dimensiune abstractă ci este dimensiunea calității morfologice fondate pe

definirea modalităților și exigențelor percepției și aprecierii spațiului urban, dupa cum mentioneaza

si Paolo Colarossi.

Astfel, ideea orașului articulat din fragmente aduce în prim plan scara și dimensiunea locală,

ca o posibilă garanție a spațiului trăit, identitar și recognoscibil, lumea vieții cum îl denumește

Christian Norberg-Schulz.

Discuția despre fragment urban implica discuția despre spațiu public, centralitate și structură,

întrucât orașul de mică dimensiune este definit ca entitate organizată în jurul spațiului public, si se

transforma, prin rolul pe care îl dobândește, în centralitate urbană. În același timp, atât orașul de

mică dimensiune cât și centralitatea urbană se rapoteaza la oraș ca întreg prin intermediul sistemului

structural. Astfel avem o succesiune în care putem identifica pe rând fragmentul urban, spațiul

public, centralitatea urbană și structura.

3. raportul fragment urban-spațiu public-centralitate-structură

Spațiul public devine elementul principal care concentrează fragmentele urbane. În legătură

directă cu ipoteza orașului subdivizat în fragmente care gravitează în jurul spațiului public, apare

conceptul de centralitate și de structură urbană. Centralitatea și structura reprezintă modalitatea de

agregare a insulelor urbane și de raportare a lor la oraș ca întreg.

Reluând concepția lui Saverio Muratori, realitatea devine din nou bancul de probă al teoriei,

iar scopul îl constituie calitatea vieții urbane la nivelul acestei lecturi sensibile a utilizatorului urban

direct.

Trecand in planul realitatii urbane, în cazul Romei au fost identificate prin studii efectuate de

către Comune di Roma 13 municipalități și 198 de micro-orașe, o serie de realități locale care s-au

prezentat ca identități topografice și de ocupare, ca micro-sisteme urbane și care reprezintă spații

identitare, unități cu o anumită coerență istorică, morfologică, funcțională.

În acest context, micro-unitatea sau orașul din oraș dimensionat la scară umană, prevăzut cu

un sistem de spații publice relaționate, atât la nivelul fragmentului cât și al întregului, inclus într-o

rețea coerentă structural, conduc la o modalitate de re-gândire a spațiului urban bazată pe

fragmentare și relaționare.

4. frumusețea orașului sau frumusețea orașelor din oraș

[ la bellezza della / nella città ]

Abordarea orașului ca entitate formată din fragmente urbane, împreună cu structura ce le ține

împreună, fiind strâns legată de formarea unei imagini a orașului, trimite catre conceptul de

frumusețe a orașului sau frumusețe în oraș. Prin frumusețea orașului se înțelege calitatea percepției

asupra imaginii urbane într-o lectură sensibilă la nivelul utilizatorului spațiului urban, al lectorului

sau al locuitorului.

Frumusețea orașului este o calitate a imaginii sau a reprezentării urbane legate de utilizatorul

urban direct, deci este un atribut care se dezvăluie la o lectură sensibilă a spațiului urban, la scara

umana.

Sintetizând, citirea orașului prin fragmente conduce la o cultură a micii dimensiuni care

urmărește în primul rând raportul uman cu spațiul urban. Astfel, spațiul urban va fi perceput ca un

spatiu al apartenentei, recognoscibil si identificabil. Fragmentul de oras identitar devine un factor

social.

Lectura oraşului ca palimpsest

1. conceptul de palimpsest

În timp ce lectura tipologică s-a ocupat de identificarea formei urbane şi a esenţei sale, iar

perspectiva asupra oraşului constituit din micro-unităţi urbane s-a focalizat asupra dimensiunii

umane și a pus în relație scările percepției, locală și globală, ale structurii orașului, noua citire aduce

în plus trecutul ca o a treia dimensiune, verticală, privită in profunzimea straturilor acumulate istoric

şi ca o radiografiere a prezentului. Această lectură priveşte oraşul prin prisma conceptului de

palimpsest, propunând repere pentru descifrarea diferitelor paliere şi grade de profunzime.

Palimpsestul poate fi privit în sens simbolic, al suprapunerii semnificaţiilor şi memoriei, sau

în sens fizic, al pergamentului ce prin transparenţă lasă să se întrezărească scrierile și implicit

trecuturile suprapuse. Palimpsestul înseamnă prezentul care înglobează trecutul şi implică viitorul.

Abordarea oraşului ca palimpsest înseamnă o re-considerare a ţesutului urban şi priveşte atât

existentul cât şi posibila devenire sau intervenție. În acest context, avem două etape succesive: un

prim demers analitic de evidenţiere a straturilor ce con-locuiesc și formează o arhivă a pământului,

şi un al doilea demers care pune în discuţie evoluţia ulterioară, însemnând faptul că ia în calcul

existentul și devine o resursă pentru stratul care se adaugă, respectiv pentru intervenție.

2. momente ale palimpsestului la nivel urban [ ștergerea, scrierea și re-scrierea ]

Scrierea, timp zero al palimpsestului şi una dintre condiţiile de existenţă ale sitului,

ştergerea, atât cea firească, urmă a curgerii timpului, lăsând mai mult sau mai puţin vizibile scrierile

iniţiale, cât şi cea violentă, produs al unei forţe de moment (de cele mai multe ori, voinţa puterii) şi

re-scrierea, proces de înlocuire, suprapunere sau co-prezenţă, reprezintă “momentele”

palimpsestului urban, momente ce alcătuiesc, prin acumulare sau succesiune, arhiva pământului.

Orice palimpsest urban le înglobează în materia lui, sub formă de straturi, substraturi, niveluri,

simultaneităţi fizice şi semantice, în măsuri şi cu intensităţi sau vizibilităţi diferite.

Scrierea este prima etapă a palimpsestului urban; de fapt, ea este de la început existentă pe

sit si este, într-un fel, condiţia de existenţă a sitului.

Dacă scrierea aparţine teritoriului, ştergerea este etapa care, schimbând condiţia lui iniţială,

îl transformă într-un palimpsest. La fel ca şi în cazul scrierii, ştrergerea poate fi întâlnită sub mai

multe ipostaze: poate fi vorba despre ştergere organică, naturală, fără contribuţia unor factori

externi, sau ştergere circumstanţial forţată.

Ştergerea fireasca, în timp, poate fi urmată de scriere, determinând mai multe situaţii:

1. co-prezenţă

O exemplificare a acestei ipostaze poate fi întâlnită la basilicile italiene, parcurgând perioade uneori

de peste 1500 de ani, timp în care prefacerile survin ca o normalitate firească, devenind înscrisuri,

etape sau stadii intermediare ale obiectului final.

2. înlocuire sau suprapunere

Piaţa Navona constituie un astfel de exemplu de ştergere firească, evoluţie gradată, estompare a

straturilor, dar şi menţinere a lor la nivelul memoriei. Această piazza, construită pe locul unui fost

stadion roman își păstrează atributele morfologice și tipologice care rămân în decursul timpului

reperul forte al devenirii.

Ştergerea violentă, determinată de o serie de factori diferiți față de factorii naturali, poate fi

urmată de:

1. lipsa scrierii, când scopul a fost ştergerea efectivă pentru a re-descoperi un strat anterior

Din această categorie face parte exemplul mussolinian al scoaterii forţate la lumină a ruinelor

romane ca demonstraţie emfatică şi susţinere a puterii politice – cum este cazul Zonei Fori

Imperiali.

2. scrierea în sensul survenirii ştergerii iniţiale

Ca exemplu ilustrativ, fostul ţesut medieval al basilicii San Pietro a fost înlocuit complet, printr-o

suprapunere ermetică, de esplanada actuală Via della Conciliazione.

Re-scrierea, ca ultima etapa a palimpsestului.

1. poate urmări evoluţia firească a ţesutului urban, când ştergerea s-a produs în timp îndelungat.

2. sau poate surveni unei ştergeri violente şi atunci vizează şi ea ideologia care a dus la ştergere;

În final, voi relua o parte din semnificaţia a ceea ce denumeşte Augustin Ioan ca fiind

t(ext)eritoriul, acest palimpsest urban încărcat de scrieri, semne şi semnificaţii. T(ext)eritoriul nu

este aşadar nici doar un sit pentru o viitoare construcţie, nici doar unul arheologic, investigat în

vederea conservării. Spre deosebire de acestea două, t(ext)eritoriul este orientat spre viitor, în

sensul în care însuși modul descoperirii sale dă seama de viitorul său statut de loc nou, vechi.3

3 Ioan, Augustin – Pentru re-increstinarea zidirii, Editura LiterNet 2005

Lectura oraşului prin prisma semnificaţiei

Până în acest moment am propus trei modalităţi de a privi oraşul care pornesc, în principal,

de la lectura fizică a textului urban. Deşi fiecare în parte aduce în discuţie modul de utilizare al

oraşului şi trăirea lui la nivel urban semnificativ (lectura tipologică, perspectiva oraşului alcătuit din

micro-entităţi urbane sau conceptul palimpsestului urban), toate modurile de lectură expuse se referă

cu precădere la realitatea urbană fizică, la forma urbană, şi pe un al doilea palier la modul de

percepţie şi receptare al acesteia de către utilizatorul mediului urban. Dacă în toate aceste propuneri

drumul se parcurge de la fizic la perceptiv, acum demersul porneşte de la influenţa directă asupra

percepţiei, de la o re-considerare a textului urban prin prisma lecturii la nivelul semnificaţiei sau,

altfel spus, a lecturii prin prisma receptării de către lectorul direct al spațiului urban, locuitorul.

Această nouă perspectivă porneşte de la discutarea locuirii ca trăire semnificativă, de la

receptarea mediului urban şi, în acelaşi timp, vizează locuirea, ca scop final al construirii. Astfel

avem un demers care funcționează pe principiul efectului bumerang, pornind de la intenția locuirii și

întorcându-se asupra acesteia prin prisma receptării.

În cadrul lucrarii m-am referit la parcursul teoretic a trei autori – Paul Ricoeur, Christian

Norberg-Schulz și Kevin Lynch – al căror demers vizează relația arhitectură-receptare, privită

din mai multe unghiuri convergente. Într-o primă etapă perspectiva propusă de Paul Ricoeur

privește receptarea ca revenire asupra locuirii, și ca lectură finală și scop al construitului. Norberg-

Schulz și Kevin Lynch discută receptarea prin prisma semnificației arhitecturii și prin prisma

atributelor care dau calitate spațială și permit conturarea unei hărți mentale la nivelul locuitorului, al

lectorului spațiului. Toate cele trei abordări discută locuirea în sens heideggerian, ca trăire încărcată

de semnificație.

Demersul propus de Paul Ricoeur alătură povestirea şi construirea pentru a putea regăsi

dimensiunea narativă a arhitecturii. Ricoeur identifică trei ipostaze care, la nivelul arhitecturii,

pornesc de la ideea locuirii (prefigurare), materializarea ei (configurare) şi experimentarea ei finală

de catre locuitorul lector (refigurare). Refigurarea înseamnă lectura prin prisma locuirii, a percepţiei

şi a semnificaţiei.

Despre semnificaţia mediului construit, perspectivele propuse de Kevin Lynch şi Christian

Norberg-Schulz conduc împreună la formarea unei imagini urbane identitare şi figurabile,

reprezentabilă printr-o hartă mentală. Cele două direcţii sunt complementare întrucât Lynch se

axează asupra calităţilor fizice ale ambientului care influenţează imaginea mentală a locuitorilor, iar

Norberg-Schulz discută semnificaţia locului.

Privită din această perspectivă, lectura prin prisma semnificaţiei implică pe de o parte

caracteristicile care aparţin vizibilităţii, aparenţei fizice, pe de altă parte se bazează pe experienţa

receptării spaţiului construit. Printr-un demers bazat pe a dezvălui, a vedea, a înțelege și a face,

scopul îl reprezintă locuirea cu sens.

II. Lectura ca metodă de lucru – studiu de caz

1. Suportul lecturii [ zona Tuscolano – Parco degli Aquedotti ]

Zona propusă ca suport al lecturii, pe care voi aplica cele patru tipuri de citire urbană

discutate, zona Tuscolano – Parco degli Aquedotti, aparține periferiei romane și se constituie într-o

delicată problemă urbană sub mai multe aspecte. Cartierul Tuscolano este realizat în perioada

trasformatoare italiană a anilor 1950, caracterizată prin condiţii dificile economico-sociale

determinate, în primul rând, de contextul post-belic. Această situație de fapt se suprapune peste un

existent extrem de valoros, un depozitar de istorie ce cuprinde etape începând cu perioada romană

și până în prezent. La un nivel diferit de lecturare, Tuscolano face parte dintre primele experimente

ale locuirii colective postbelice italiene finanțate prin fonduri publice.

Acest cartier reprezintă o parte de istorie și în același timp un experiment în multi timpi şi

rămîne un loc aparte al reflectiei despre ceea ce înseamnă recalificarea structurilor urbane care au

fost iniţial implantate în afara oraşului şi, prin înglobare, au rămas entităţi închise care exclud

contextul. Ceea ce este însă esențial şi mai presupus de aspectul critic, este cel metodologic: faptul

ca prin citiri suprapuse in timp se descoperă și reinterpretează elementele valoroase ale realității.

Demersul implică o atitudine în care existentul devine referențial pentru o posibilă intervenție de

recalificare urbană. După cum menționează Saverio Muratori, unul dintre primii arhitecţi care au

experimentat modele de locuire în contextul postbelic, esențial este să știi să citești realitatea pentru

a regăsi ordinea de coerență internă și de evoluție structurală.

2. Contextul postbelic – expansiunea periferiei romane

Periferia romană a reprezentat un experiment la scară largă, fiind printre puținele orașe

italiene în care proiectele de autor menite sa testeze noi idei de locuire urbană au avut un câmp larg

de desfășurare. În urma lor s-au obținut o sumă de insule cu identitate tipologică proprie, omogene

în raport cu contextul lor, dar care nu s-au integrat cu adevărat în structura urbană a orașului, nici la

momentul construirii și nici ulterior. In cazul periferiei romane criteriile care vor determina

direcțiile de expansiune urbană pornesc, în principal, de la încercarea de rezolvare locală a unei

probleme la scară globală. Marile intervenții de urbanizare a periferiei romane, începute înainte de

război, se accentuează în perioada postbelică. Zona de est a Romei (din care Tuscolano face parte)

poate fi privită ca o alaturare de contraste, ca zona cu cea mai mare densitate de locuire, adiacenta

apeductelor romane şi structurilor arheologice.

Complexul Tuscolano a fost realizat în trei etape succesive – prima etapă, începută în anii

1950-1951, care a urmărit planul propus în 1949 de Ina-Casa, a doua etapă, care este şi cea mai

vastă, între 1951-1953 şi al cărei proiect le aparţine lui Mario de Renzi şi lui Saverio Muratori (şi

care face obiectul studiului de faţă) şi a treia etapă, 1953-1954, respectiv unitatea orizontală de

locuit proiectată de Adalberto Libera, unul dintre cele mai valoroase elemente arhitecturale ale

ansamblului.

3. Lecturi critice

Voi continua prin a aplica tipurile de lectură propuse asupra cartierului Tuscolano, respectiv

asupra proiectului lui Muratori şi De Renzi şi asupra zonei adiacente, Parcul Apeductelor, care

numai împreună pot conduce la o recalificare a întregii zone. Parcul Apeductelor are rolul de a face

trecerea de la nivelul local al intervenţiei la nivelul global al întregii structuri urbane. Astfel,

fragmentul Tuscolano, identificat tipologic, prevazut cu un sistem de spatii publice cu valoare

locală, reintegrat în context prin reconsiderarea relaţiei cu peisajul, devine un micro-oraş.

Lectura critică din perspectiva tipologică

Leonardo Benevolo scria, referitor la cartierul Tuscolano dar în același timp aplicabil pentru

majoritatea cartierelor subvenționate de stat ale perioadei – doar în momentul în care orașul a

înconjurat cartierul din toate unghiurile și l-a înglobat în masa de țesut compact poate fi judecată

reușita inițiativei, doar atunci se poate simți pe deplin confruntarea cu ceea ce înseamnă de fapt

orașul ca întreg.

A fost atins scopul de a ordona unitar o mare masă de edificii; a rămas însă nerezolvată

problema articulării interne a cartierului (...). Astfel, marele ansamblu se prezintă ca un

bloc rigid și nearticulat, ca un singur edificiu și nu reușește să se integreze în corpul

orașului, ci mai mult, contrastează puternic cu ceea ce îl înconjoară.4

4 Gian Ugo Polesello, Aldo Rossi, Francesco Tentori – Il problemma della periferia nella città moderna, Casabella

1960

Prin această primă citire, problematica fragmentului de oraș, poate fi redusă la câteva

direcții principale:

- la modul general, cartierul Tuscolano se constituie într-o problemă urbană și reprezintă

transpunerea unei mentalități de intervenție asupra țesutului urban

- cartierul poate fi considerat un experiment tipologic autonom, apărut ca rezultat al unei

comenzi publice și al unei necesități sociale

- tipologia adoptată pentru intervenție este o tipologie de locuire generica, desi preluând un

model originar nordic, transpusă însă necontextualizată

- contextul special în care este inserat cartierul, respectiv zona Parcului Apeductelor romane,

rămâne la nivelul unui background neutru

- cartierul rămâne în afara zonei urbane și dezvoltă în consecință un tip de locuire suburbană

As sintetiza citându-l pe Daniel Libeskind:

când ai un spațiu gol și îl umpli, nu înseamnă că ai eliminat golul. Poți umple un spațiu și

crea mai mult gol decât ai fi avut neconstruind deloc.5

Lectura critică prin prisma fragmentului urban

Din punct de vedere al fragmentului urban, Tuscolano este perceput ca o entitate bine

definită tipologic, cu o structură formală coerentă care permite anumite ierarhizări spațiale. Poate fi

considerat cartier ca zonă delimitată și arhitectural omogenă, deci cu o anumita coerenta formala,

însă nu și în sensul explicitat de Lewis Mumford, ca importantă unitate structurală a vieții orașului.

Aspectele fragile ale acestei zone privită în contextul lecturii orașului prin prisma

conceptelor de oraș de mică dimensiune pot fi sintetizate astfel:

1. cartierul Tuscolano poate fi identificat ca fragment urban omogen, ca entitate definită, cu

o structură formală coerentă

2. deși beneficiază de calități formale evidente, datorită modului de raportare la context,

devine un nucleu autonom

3. lipsa raportului cu orașul generează o problemă de structură, atât internă cât și externă,

semnificativă

5 Libeskind, Daniel in Ioan, Augustin – Arhipretexte, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 89

4. în ceea ce privește spațiul public, cu rol esențial în formarea micro-unităților urbane,

ierarhizările spațiale existente nu elimină caracterul de proiect incomplet, atât urban cât și

social

Pornind de la o ideologie care se dorea inovatoare, aceste proiecte au devenit trasări pe

hârtie, cartiere proiectate făcând abstracție de realitatea concretă. Este fenomenul pe care il

menționează și Fabiola Fratini, noile intervenții apar total izolat, ca și când teritoriul a fost decupat

ca o foaie de hârtie și în centrul decupajului a fost plasată o funcțiune, fără a stabili un contact cu

ceea ce se află în jur6.

Din toată ecuaţia funcţională şi socială lipsesc nu neapărat cauza sau scopul, ci lipsește în

special suportul – lipseşte tocmai oraşul care a generat această problemă; în cazul Tuscolano,

lipseşte Roma.

Lectura critică din perspectiva palimpsestului urban

Stadiul actual al periferiei ca pergament urban se compune din scrieri ambigue și nesigure

(locuințe precare, abuzive) și din scrieri hotărâte dar nefirești (anii 50 ai expansiunii aparținând

perioadei de urbanizare a campagnei romane), toate constituindu-se ca scrieri peste scrieri, mai

mult sau mai puțin conținătoare de valoare și semnificație.

Zona Tuscolano se înfățișează împreună cu scrierea ei implicită a cărei primă caligrafie

initiala este cea romană – încă prezentă, vizibila și puternic determinantă. Peste această primă

scriere s-au adăugat o serie de alte scrieri, cu caligrafii din ce în ce mai diverse și mai puțin unitare

sau cu mai puțină considerație față de scrisurile anterioare. Până în perioada anilor 1950 zona se

menține ca spațiu de recul al orașului, dominată de locuințe abuzive, ilustrată de Vittorio de Sica în

Ladri di biciclete sau, mai recent, de Pasolini în Mamma Roma.

Cartierul Tuscolano se încadrează în categoria ștergerii totale a unui strat martor, zona

romană arheologică din care face parte şi Parcul Apeductelor, și înlocuirea lui cu alt strat, iar urmele

ramân vizibile la nivelul limitei, la tangența cu apeductele parcului roman. Astfel, stratul martor,

resursa sau arhiva la care se poate face referire este Parco degli Aquedoti, care găzduiește toate

ipostazele palimpsestice. Schimbarea radicală de caligrafie apare odată cu intervențiile masive ale

Inei Casa în periferie, acesta devenind si ultimul strat vizibil al pergamentului.

6 (...) e come se il territorio venisse ritagliato come un foglio di carta e al centro del vuoto si ergesse una funzione,

senza stabilire alcun contatto con l’intorno - Fratini, Fabiola – Roma archipelago di isole urbane. Uno scenario per il

XXI secolo, Gangemi Editore, Roma 2000, p 52

Lectura critică prin prisma semnificaţiei

Dupa cum am spus, cartierul Tuscolano este fondat ca experiment al locuirii în perioada

postbelică, în încercarea de a găsi un răspuns la o problemă urbană și socială urgentă. Cartierul este

rezultatul unei investiții a statului prin intermediul unui reprezentant economic. În acest context,

cartierul devine o parte de oraș desenată, și nu proiectată pe situl real. Încă de la început locul ales

pentru noul cartier, una dintre cele mai mari intervenții realizate de Ina-Casa, este gândit chiar în

exteriorul periferiei din momentul respectiv. Astfel, întregul complex de factori - lipsa relaționării

cu orașul, această perpetuată izolare la nivel formal, motivația economico-politică, depărtarea de

ceea ce înseamnă viața comunității și lipsa unor spații care ar putea să o găzduiască - generează un

dezechilibru cu efect în timp.

Pe de altă parte, cadrul în care este inserat cartierul are toate atributele semnificative pentru a

permite reconsiderarea acestuia din perspectiva celor discutate. Astfel, potenţialul identitar se

regăseşte în context.

Pentru întreaga zonă Tuscolano identitatea locului este reprezentată în primul rand de Parco

degli Aquedotti, împreună cu narațiunile care transpar din trecut, și pe un al doilea plan de o

anumită ierarhizare a spațiului public. Caracterul închis al cartierului, identitatea transfomată de

mentalitatea rațională de intervenție, determină o atitudine de recalificare urbană care ia în calcul o

permanentă devenire, un proces deschis, după cum spune și Fabiola Fratini, a concepe periferia ca

un șantier permanent de recalificare urbană și peisagistică.7

7 Fratini, Fabiola – Roma archipelago di isole urbane. Uno scenario per il XXI secolo, Gangemi Editore, Roma 2000, p

76

Suprapunerea lecturilor ca finalitate a demersului

Structura cercetării se desfăşoară ca demers teoretic cu permanente reveniri la realitatea

orașului, condiție sine qua non pentru a sugera direcții de abordare permisive

Proiectul pe care îl propun sau, mai bine spus, direcţiile de intervenţie posibile sunt într-un

fel o încercare de sinteză operativă.

Proiectul nu propune sau impune reguli, ci doar conexiuni bazate pe procesualitatea si

menținerea deschisă a intervenției.

Voi face o scurtă sinteză a tipurilor de intervenţii şi tipurilor de lecturi operative pe care le-

am folosit:

1. la nivelul cartierului, lectura tipologică a identificat tipurile spaţiale, iar spaţiul public

devine subiectul pe care se va axa intervenţia

2. la nivelul Parcului Apeductelor, dat fiiind coordonata istorică determinantă, palimpsestul

va deveni principal reper pentru intervenţie, evident, împreună cu conceptul de peisaj

operaţional discutat anterior.

3. la nivelul conexiunii între ţesutul construit şi parc, voi recurge la principiile micro-unităţii,

care de fapt suprapune spaţiul public, structura, conexiunea, frumuseţea şi vizează

semnificaţia

In concluzie, după cum spune Christian Norberg-Schulz,

trebuie să ştim să vedem semnificaţia lucrurilor care ne înconjoară, fie ele naturale sau

artificiale. Lucrurile povestesc întotdeauna poveşti diferite, vorbesc despre cum au fost

făcute, despre circumstanţele istorice în care au fost făcute, şi, dacă sunt lucruri adevărate,

dezvăluie adevărul. Capacitatea de dezvăluire depinde de cum au fost facute lucrurile;

pentru că pasul succesiv de urmat este de a inţelege şi a învăţa să faci.8

Astfel, cunoașterea, înțelegerea, apropierea de realitatea orașului se constituie în puncte

fundamentale pentru o intervenție justificată.

8 Norberg-Schulz, Christian – Genius Loci – Paesaggio. Ambiente. Architettura, Gruppo Editoriale Electa, Milano 1979

(a 8-a ed., 2007), p. 185

Bibliografie:

Carti:

1.Andreescu, Ioan – Origini spirituale in arhitectura moderna, Editura Paideia, Bucuresti 2000

2.Attili, Giovanni; Decandia, Lidia; Scandurra, Enzo (coordonatori) – Storie di citta. Verso

un`urbanistica del quotidiano, Edizioni Interculturali, Roma 2007

3.Bachelard, Gaston – Poetica spatiului, Editura Paralela 45, Pitesti 2005 (trad. din lb franceza Irina

Badescu)

4.Besio, Mariolina (coordonator) – Il vino del mare. Il piano del paesaggio tra i tempi

della tradizione e i tempi della conoscenza, Marsilio Editori, Venezia 2002

5.Biagi di, Paola (coordonator) – I classici dell’urbanistica moderna, Domzelli Editore, Roma 2002

6.Bianchetti, Cristina – Abitare la città contemporanea, Skira Editore, Milano 2003

7.Bonis de, Luciano (coordonator) – La nuova cultura della citta, Accademia Nazionale dei Lincei,

Roma 2003

8.Broadbent, Geoffrey; Bunt, Richard; Llorens, Tomas – Semnificatie si comportament in cadrul

construit, Editura Tehnica, Bucuresti 1985 (trad din lb engleza de arh. Ianola Triscu, arh. Ana Maria

Zahariade)

9.Brugellis, Pino; Pezzulli, Francesco (coordonatori) – Spazi Comuni. Reinventare la città,

Francesco Bevivino Editore, Milano 2006

10.Caciuc, Cosmin – Supra-teoretizarea arhitecturii, Editura Paideia, Bucuresti 2007

11.Calvino, Italo – Cavalerul inexistent, Editura Polirom, Iasi 2007

12.Cappuccitti, Antonio – Tessuti e centralità nella morfologia urbana, Aracne Editrice, Roma

2006

13.Cappuccitti, Antonio; Colarossi, Paolo; Piroddi, Elio (coordonatori) – Progetti urbani per Roma,

Dipartimento di Architettura e Urbanistica per l’Ingegneria, CUEN, Napoli 1999

14.Carlini, Giuliano; Cormagi, Claudio (coordonatori) – Luoghi e non luoghi dell’incontro.

Problematiche dell’esclusione e della mediazione culturale, Coedit 2001

15.Castelli, Giordana – La citta di Mezza Via – dal centro citta al Piano di quartiere: esperimenti di

progettazione partecipata alla Romanina, Palombi Editori, Roma 2010

16.Cataldi, Giancarlo (coordonator) – Saverio Muratori – il pensiero e l’opera, Alinea Editrice,

Firenze 1984

17.Cartarescu, Mircea – Orbitor: aripa stanga, Editura Humanitas, Bucuresti 1996 (ed a 5a 2008)

18.Choay, Françoise – Urbanismul, utopii si realitati, Editura Paideia, Bucuresti 2002 (trad din lb

franceza Kazmer Kovacs)

19.Choay, Françoise – L’Urbanisme, utopies et réalités; une anthologie, Editions du Seuil, 1965

20.Choay, Françoise – Pour une anthropologie de l’espace, Editions du Seuil, 2006

21.Clément, Gilles – Manifesto del Terzo paesaggio, Quodlibet, Macerata 2005

22.Colarossi, Paolo; Cavallari, Paolo (coordonatori) – Spazio publico e la bellezza nella città / IFHP

Sabaudia Summer School on Urban Design, Aracne Editrice, Roma 2008

23.Colarossi, Paolo; Lange, Judith (coordonatori) – Tutte le isole di pietra. Ritratti di città nella

letteratura, Gangemi Editore, Roma 1996

24.Costici, Maria (coordonator) – I Racconti di Sabaudia, Baldini Castoldi Dalai Editore, Milano

2004

25.Fratini, Fabiola – Roma archipelago di isole urbane. Uno scenario per il XXI secolo, Gangemi

Editore, Roma 2000

26.Fratini, Fabiola – Idee di città. Rifletendo sul futuro, FrancoAngeli, Milano 2000

27.Gaivoronschi, Vlad – Matricile spatiului traditional, Editura Paideia, Bucuresti 2002

28.Ghenciulescu, Stefan – Orasul transparent. Limite si locuire in Bucuresti, Editura Universitara

Ion Mincu, Bucuresti 2008

29.Ghenciulescu, Stefan – Identitate si continuitate in plan urban si teritorial. Doua studii de caz:

Bucuresti si Elvetia, lucrare de doctorat, Universitatea de Arhitectura si Urbanism Ion Mincu,

Bucuresti 2004

30.Gheorghiu, Theodor Octavian – Locuire si neAsezare, Editura Paideia, Bucuresti 2002

31.Giedion, Sigfried – Spazio, tempo ed architettura, Ulrico Hoepli Editore, Milano 2000

32.Gregotti, Vittorio – Contro la fine architettura, Giulio Einaudi Editore, Torino 2008

33.Gregotti, Vittorio – Il territorio dell’architettura, Giangiacomo Feltrinelli Editore, Milano 1966

(a 4-a ed., 2008)

34.Groza, Octavian (coordonator) - Teritorii. Scrieri, dez-scrieri, Editura Paideia, Bucuresti 2003

35.Heidegger, Martin – Originea operei de arta, Editura Humanitas, Bucuresti 1995

36.Heynen, Hilde – Architecture and Modernity, Massachusetts Institute of Technology 1999

37.Hugo, Victor – �otre-Dame de Paris, Editura Tineretului, Bucuresti 1967

38.Ioan, Augustin – Arhipretexte, Editura Dacia, Cluj-Napoca

39.Ioan, Augustin – Pentru re-increstinarea zidirii, Editura Liternet 2005

40.Ioan, Augustin – O (noua) „estetica a reconstructiei”, Editura Paideia, Bucuresti 2002

41.Infusino, Giampaolo – Storia di Roma, Edizioni Ediprint, Napoli 2008

42.Insolera, Italo – Roma moderna. Un secolo di storia urbanistica 1870-1970, Giulio Einaudi

Editore, Torino 2001

43.Jodidio, Philip – Alvaro Siza, Editura Taschen 2003

44.Koolhaas, Rem – Junkspace, Quodlibet, Macerata 2006

45.Koolhaas, Rem; Mau, Bruce – S,M,L,XL, The Monacelli Press 1995

46.Lynch, Kevin – L’immagine della città, Marsilio Editori, Venezia 1964 (ed. a 14a 2009)

47.Mancini, Francesco Maria; Pietrolucci, Marco (coordonatori) – Architettura, storia, progetto,

Gangemi Editore, Roma 2004

48.Mattogno, Claudia (coordonator) – Idee di spazio, lo spazio nelle idee. Metropoli contemporanee

e spazi pubblici, FrancoAngeli, Milano 2002

49.Mihali, Ciprian (coordonator) – Arta, tehnologie si spatiu public, Editura Paideia, Bucuresti

2005

50.Mihali, Ciprian (coordonator) – Altfel de spatii – studii de heterotopologie, Editura Paideia,

Bucuresti 2001

51.Mihali, Ciprian – Inventarea spatiului (Arhitecturi ale experientei cotidiene), Editura Paideia,

Bucuresti 2001

52.Mumford, Lewis – Il futuro della citta, Il Saggiatore, Milano 1970

53.Muratori, Saverio – Storia e critica dell’architettura contemporanea, opera postuma coordonata

de Guido Marinucci, Centro studi di storia urbanistica, Roma 1980

54.Nicula, Vladimir – Intimitatea temporara a spatiului public, lucrare de doctorat, Universitatea de

Arhitectura si Urbanism Ion Mincu, Bucuresti 2009

55.Norberg-Schulz, Christian – Architettura: presenza, linguaggio e luogo, Skira Editore, Milano

1996

56.Norberg-Schulz, Christian – Genius Loci – Paesaggio. Ambiente. Architettura, Gruppo

Editoriale Electa, Milano 1979 (a 8-a ed., 2007)

57.Norberg-Schulz, Christian – Habiter. Vers une architecture figurative, Gruppo Editoriale Electa,

Milano 1984 (ed Electa France 1985)

58.Pakarinen, Terttu; Hurme, Taru – Space and Urban. A typological Approach to the Industrial

Town, Tampere 1988

59.Pakarinen, Terttu – Urban Planning. Then and �ow – planning theory in history and

contemporary planning problems, Tampere 1992

60.Panella, Raffaele (coordonator) – Piazze e nuovi luoghi di Roma. Il progetto della conferma e

della innovazione, Fratelli Palombi Editori, Roma 1997

61.Panerai, Philippe; Demorgon, Marcel; Depaule, Jean-Charles – Analyse urbaine, Editions

Parenthèses, Marseille 1999

62.Piano, Renzo – La responsabilità dell’architetto, Passigli Editori 2007

63.Portelli, Alessandro; Bonomo, Bruno; Sotgia, Alice; Viccaro, Ulrike – Città di parole. Storia

orale di una periferia romana, Donzelli Editore, Roma 2007

64.Portoghesi, Paolo – Dialogo con Paolo Portoghesi - per comprendere l’architettura – Mario

Pisani, Officina Edizioni, Roma 1989

65.Portoghesi, Paolo (Francesca Gottardo coordonator) – Architettura e momoria, Gangemi Editore,

Roma 2006

66.Raggi, Gabriella (coordonator) – Roma: meno è più. Una nuova sequenza di trasformazioni

urbane e architettoniche, Editore Paolo Sassi, Barcelona 2009

67.Riva, Franco (coordonator) – Leggere la città. Quattro testi di Paul Ricoeur, Città Aperta

Edizioni 2008

68.Romano, Marco – La città come opera d’arte, Giulio Einaudi Editore, Torino 2008

69.Rossi, Aldo – L’architettura della città, Marsilio Editori, Padova 1970

70.Rossi, Piero Ostilio – Roma. Guida all’architettura moderna 1909-2000, Editori Laterza, Bari

2005

71.Secchi, Bernardo – Prima lezione di urbanistica, Editori Laterza, Bari 2000 (a 8-a ed., 2007)

72.Zahariade, Ana Maria; Oroveanu, Anca (coordonatori) – ACUM 2 – Spatiul public si reinsertia

sociala a proiectului artistic si arhitectural, Editura Universitara „Ion Mincu”, Bucuresti 2007

73.Zahariade, Ana Maria; Oroveanu, Anca (coordonatori) – ACUM 3 – Spatiul public si reinsertia

sociala a proiectului artistic si arhitectural, Editura Universitara „Ion Mincu”, Bucuresti 2010

74.Zahariade, Ana Maria – Simptome de tranzitie. Eseuri de arhitectura, Editura Fundatiei Arhitext

design, Bucuresti 2009

75.Zahariade, Ana Maria - Arhitectura în proiectul comunist. România 1944-1989, Editura Simetria,

București 2011

76.Zingoni, Giancarlo – I Tuscolani. Storia di una famiglia tra il X e il XII secolo, Roma 2007

77.***Cities, architecture and society, 10th International Architecture Exhibition (Catalogul

Bienalei de Arhitectura de la Venezia), Marsilio Editori, Venezia 2006

78.***Out there. Architecture beyound building, 11th International Architecture Exhibition

(Catalogul Bienalei de Arhitectura de la Venezia), Marsilio Editori, Venezia 2008

79.***People meet in architecture, 12th International Architecture Exhibition (Catalogul Bienalei

de Arhitectura de la Venezia), Marsilio Editori, Venezia 2010

80.***Think with the senses, feel with the mind, 52 Esposizione Internazionale d’Arte, (Catalogul

Bienalei de Arta de la Venezia), Marsilio Editori, Venezia 2007

81.***La verità dell’architettura e il sogno del cinema – coordonator Associazione Futuro 2000,

Palombi Editori, Roma 2005

82.***Invito al Mandrione – coordonator Associazione Futuro 2000, Palombi Editori, Roma 2002

83.***Storia ilustrata del fascismo, Giunti Editore, Firenze-Milano 2000

84.***Rassegna di architettura e urbanistica. La trasformazione di Roma, Edizioni, Kappa, Roma

2006

85.***Paesagi sociali. Sociologia della città, del territorio e dell’ambiente, Coedit 2004

86.***1000xLandscape Architecture, Verlagshaus Braun 2009

87.***The Metapolis Dictionary of Advanced Architecture, Barcelona 2003

88.***Dictionaire de l’urbanisme et de l’amenagement, (Pierre Merlin si Françoise Choay

coordonatori), Presses Universitaires de France

Articole:

Michel Corajoud, Comment je fais (texte fait en mai 2004 à la demande de Carmen Perrin, Artiste,

pour un livre sur son travail) in �ote de curs - Arhitectura, context, peisaj, Catedra istorie, teorie,

restaurare UAUIM

Michel Corajoud, Le paysage: une expérience pour construire la ville, Paris, iulie 2003 in �ote de

curs - Arhitectura, context, peisaj, Catedra istorie, teorie, restaurare UAUIM

Periodice:

Ideea nr 15/2003

Casabella nr 219/1957-1958, 1960, 253/1961, 278/1963

Capitolium 1959, 1962, 1963

Surse internet:

www.atelier.litenet.ro / www.editura.liternet.ro

Repere cinematografice:

Ladri di biciclette, 1948, regia Vittorio De Sica

La dolce vita, 1960, regia Federico Fellini

Mamma Roma, 1962, regia Pier Paolo Pasolini

Fellini Satyricon, 1969, regia Federico Fellini

Roma, 1972, regia Federico Fellini

Brutti, sporchi e cattivi, 1976, regia Ettore Scola

Referinte fotografice – Alexandra Afrasinei