INTRODUCERE.ISTORIC

De secole, oamenii au avut tendinţa de a înlocui dinţii lipsă prin transplantare şi /

sau prin implantare. Originea implanturilor dentare se găseşte la grecii antici,

etrusci şi egipteni. Aceste civilizaţii au folosit o serie de materiale implantare ce

includeau jad, os sau chiar metal. Formele folosite atunci au evoluat în cele pe care

le întâlnim astăzi (Marziani, 1954).

Descoperirile antropologice din Europa şi America Centrală au evidenţiat că

omul a fost preocupat din cele mai vechi timpuri de înlocuirea dinţilor pierduţi,

utilizând dinţi umani, animali, os de cadavru , bucaţi de fildes sau perle. Era

evident că această înlocuire a avut scop exclusiv estetic, nefiind funcţionale.

In jurul anului 1100 Alabucasim a fost primul care a recomandat transplantarea şi

retransplantarea dentară, ca o metodă de tratament a edentatiei parţiale ( Arnaudow

et al.,1972). Această metodă a fost des practicată în cadrul societăţilor nobile din

Anglia şi Franţa secolului 18, donatorii fiind tinerii săraci. Datorită procentului

ridicat de eşecuri cât şi a bolilor transmisibile ( tuberculoza , sifilis) această metodă

a fost sever criticată.

Odată cu dezvoltarea ştiinţelor naturale s-a încercat dezvoltarea unor materiale care

să înlocuiască dinţii pierduţi : aur, fildeş,porţelan, cu forma dinţilor naturali şi

implantate în alveole create artificial ( Perry 1888, Znamensky 1891).

In secolul XX, Greenfield a introdus, în anul 1906, pentru prima oară

implantul în forma de os ce era realizat din aliaj de iridiu-platină. Acest model

implantar, ce are o formă destul de neobişnuită, ar putea fi considerat prototipul

implantelor cilindrice utilizate şi astăzi. Studiul lui Greenfield, ce a durat 7 ani, a

fost recunoscut prima oară de Academia de Stomatologie din Philadelphia

(Greenfield, 1991).

La începutul anilor '30 s-a pus accentul pe toleranţa tisulară precum şi pe

reacţia osului faţă de implanturile de metal. Introducerea oţelului inoxidabil şi

dezvoltarea aliajului coblat-crom-molibden (Vitallium) a dat un nou impuls

chirurgiei implantare. Strock a avut succes în ancorarea unui şurub Vitallium la

nivelul osului şi plasarea imediată a unei coroane de ceramică pe acesta. Vitallium

a fost considerat un material inert, compatibil cu ţesuturile orale şi rezistent la

fluidele orale. Strock a obţinut, cu acest implant, succesul pe termen lung, mai mult

de 15 ani. El a afirmat că o ocluzie bună este critică pentru prevenirea traumatizării

implantului şi pentru evitarea proceselor de resorbţie nedorite (Strock, 1939).

In acelaşi timp în care Strock a făcut primele încercări în acest domeniu,

Muller a urmat o altă cale. în 1937, el a plasat primul implant subperiostal, realizat

din aliaj iridiu-platina şi a lăsat patru bonturi să protruzeze în cavitatea orală. într-o

primă etapă, s-a părut că acest concept de lăsare a structurilor osoase intacte şi de

plasarea a unui corp străin între os şi periost a corespuns mai mult condiţiilor

fiziologice decât o făcea implantul endo-osos. Cu toate acestea, descoperirile

ulterioare au arătat că acest concept nu s-a putut ridica la nivelul aşteptărilor

(Muller, 1937).

In anii 1950 şi 1960, numeroşi implantologi au dezvoltat proceduri de

implantare subperiostală, printre care şi Marziani, care în 1955, a recurs la o

procedură într-un singur timp pentru plasarea unei plăci perforate deformabile de

tantal (Marziani, 1954). Alte combinaţii de sisteme implantare subperiostale sau

endo-osoase, cum ar fi lamele osoase găurite mandibulare, realizate Small şi alte

sisteme modificate de acest gen, nu au obţinut acceptarea universală (Small, 1975).

Pe parcursul ultimilor 30 de ani, Per-Ingvar Branemark şi Leonard I.

Linkow au influenţat în mod decisiv dezvoltarea chirurgiei implantare. Linkow ar

putea fi considerat ca fiind cel mai creativ dintre implantologi. El a realizat un

implant endo-osos de tip lamă perforată şi a fost primul care să urmărească

creşterea zonei de contact dintre suprafaţa implantului şi osul peri-implantar şi care

să adapteze implanturile la condiţiile anatomice prin promovarea unor tehnici

chirurgicale minim invazive pentru pacient (Linkow, 1970).

In 1952, Branemark, părintele şi mentorul chirurgiei implantare moderne, a

realizat implantul cu filet, constituit din titan pur, ce a dus implantele dentare la un

alt nivel. Descoperind, aproape din greşeală, compatibilitatea crescută şi ancorajul

puternic al titaniului prin aplicarea acestuia la nivelul fibulei iepurelui, el şi

colaboratorii săi au fost primii care să introducă termenul de osteointegrare, pe care

lau definit ca fiind aderenţa crescută dintre osul viu şi oxizii de titan (Branemark,

1983). El şi-a continuat cercetările şi studiile clinice, studiind fiecare aspect al

formei implantului, incluzând fenomenele biologice, mecanice, fiziologice şi

funcţionale (Brânemark şi colab, 1977). Cercetările sale au rezultat prin realizarea

unui sistem implantar în două etape pentru implantări endo-osoase, ce nu s-a

remarcat decât după ce s-au încheiat testările clinice ce au durat mai mult de 17

ani.

La sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980, un grup de cercetători, în

frunte cu Schroeder au examinat anchiloza ce se realizează între implanturile de

titan şi oasele maxilare. într-un experiment realizat pe animale, el a raportat o

abordare nesubmersibilă pentru plasarea implanturilor dentare şi a descris contactul

/ ataşamentul dintre ţesutul moale şi porţiunea trans-gingivală a unui nou implant

cilindric de titan, cu o textura de suprafaţă specială (suprafaţa de titan pulverizată

cu plasmă) (Schroeder şi col. 1976; Schroeder şi col. 1978; Schroeder şi col.

1981).

Incepând cu anul 1970, au apărut numeroase materiale şi forme pentru

implanturile dentare, materiale ce au inclus polimerii, porţelanul, oxidul de

aluminiu cu densitate crescută, sticlele bioactive şi carbonul.

In 1970, Hodosch şi colab. au descris un implant sub forma de rădăcină

dentară realizat din polimetilmetacrilat. în 1976, Schulte şi Heimke au introdus

implantul imediat Tubingen, ce putea fi folosit în restaurarea imediată a unui dinte

extras sau pierdut, şi a fost realizat dintr-un material ceramic de oxid de alumina

(Schulte şi Heimke 1976; Schulte, 1984 a, b, c).

In zilele noastre, materialul cel mai folosit pentru fabricarea implanturilor

este titanul. Ca şi rezultat al studiilor extinse realizate de Branemark, titanul a

devenit un standard de aur în implantologia dentară. Cu toate astea, revoluţionarea

materialelor ceramice, prin folosirea dioxidului de zirconiu, ar putea deschide o

nouă şi provocatoare cale în implantologia orală.

Implantologia modernă are o vechime de 40 de ani.

Branemark a fost cel care a introdus termenul de osteointegrare, descoperind

întâmplator in 1952 că nu putea recupera resturile de titaniu fixate în os de iepure,

introduse special pentru o lucrare de cercetare. A aflat astfel că titaniul se leagă

ireversibil de osul vital, o observaţie ce contrazicea orice teorie din acea vreme.A

fost posibil să demonstreze că aceasta osteointegrare poate fi obţinută cu un înalt

nivel de predictabilitate, fără inflamarea ţesuturilor moi, incapsulare fibroasă a

implantului sau eşec.

Distingem trei categorii de implanturi :

1. Endo-osos ( endosteal) – implant plasat transosos, cu două subtipuri :

cilindric si lamă

a)Implanturile cilindrice au un diametru ce variază între 3.3-5mm şi o

lungime între 7-13mm, deşi anumite companii au introdus implanturile

subţiri 2-2.8 mm pentru creasta resorbită orizontal, cu diametru de 6 mm

pentru cazurile de atrofie severă, sau de 30-52.5 mm pentru implanturile

zigomatice.

b)Implantul-lamă .Nu poate fi utilizat pentru înlocuirea

independentă a unui singur dinte lipsă nefiind stabil. Sprijinul protetic se

realizează pe dinte şi pe implant.

2. Subperiostal – implant construit după amprentarea câmpului osos expus

chirurgical( alveolar şi bazal).Au forma de “dantelă” aşezată intim pe os,sub

periost, cu bonturi transgingivale sau bare.Au avantajul de a distribui forţa

masticatorie pe întreaga creastă alveolară.

3. Transosos - cu o placă de stabilizare submandibulară, implantele traversează

osul mandibular de la bază până la creasta alveolară.