1

SOCIOLOGIA GENERALĂ – curs universitar –

AUTOR Prof. Dr. Gheorghe TEODORESCU

UNIVERSITATEA “Al.I.CUZA” – IASI FACULTATEA DE FILOZOFIE CATEDRA DE SOCIOLOGIE SI ASISTENTA

2

3

SUMAR I. DEMERSUL SOCIOLOGIC, DE LA FILOSOFIE LA ŞTIINŢĂ

Obiectul şi metoda................................................................ .........................................................................5 Premise epistemice ale metodei ........................................... .........................................................................6 Cunoaşterea comună şi cunoaşterea savantă..................................................................................................8 De la explicaţii la înţelesuri.................................................. ........................................................................11

II. SOCIALITATE ŞI SOCIETATE Societatea, o realitate mereu în schimbare ........................... ........................................................................15 Socializarea şi “construcţia” culturală a personalităţii ......... ........................................................................18 Grupul social ........................................................................ ........................................................................21 Familia.................................................................................. ........................................................................23 Cetăţenie şi “ordine civică”.................................................. ........................................................................27

III. CONDUITA SOCIALĂ: RAŢIONALITATE ŞI SENS

Forme ale raţionalităţii acţiunii sociale ................................ ........................................................................29 Acţiune individuală şi acţiune colectivă............................... ........................................................................35 Conduite afişate şi conduite ascunse ................................... ........................................................................37

IV. MECANISME ŞI FORME DE STRUCTURARE A INTERACŢIUNILOR SOCIALE

Convenţii sociale şi structuri de plauzibilitate.......................... ........................................................................39 Conduita socială: de la intenţii la consecinţe ....................... ........................................................................40 Risc şi încredere în realizarea acţiunii sociale ..................... ........................................................................43

V. TEORIA CONTROLULUI SOCIAL Rol şi Status.......................................................................... ........................................................................48 Tipuri de norme şi stiluri de control social........................... ........................................................................52 Instituţiile, structuri ale autorităţii normative....................... ........................................................................54 Conformitate şi devianţă ...................................................... ........................................................................55

VI. ORGANIZAREA SOCIALĂ Era industrială şi spiritul organizaţionist.............................. ........................................................................58 Teorii clasice ale organizării sociale .................................... ........................................................................59 Birocraţie şi tehnostructuri “neo-corporatiste”..................... ........................................................................62

VII. IERARHIE, MOBILITATE ŞI INEGALITĂŢI SOCIALE

Fundamente culturale ale “diferenţei sociale”...................... ...................................................................... .66 Clase, categorii şi straturi sociale ......................................... ........................................................................68 Mobilitatea socială ............................................................... ........................................................................72

VIII. FENOMENUL MIGRAŢIONIST

Atribute, dimensiuni, motivaţii şi etape ale migrării....................................................................................74 Navetism şi zone de “revărsare” ale urbanului .................... .......................................................................77

4

Paradigme clasice ale migrării ............................................. .....................................................................79 Caracteristici şi tendinţe ale migraţiei contemporane .......... .....................................................................82

IX. SCHIMBAREA SOCIALĂ

Evoluţie şi devenire istorică ................................................. .....................................................................86 Forme şi atribute ale schimbării sociale ............................... .................................................................... 87 Dimensiuni ale procesului de schimbare.............................. .................................................................... 91

Bibliografie .............................................................................. .................................................................... 95

5

I. DEMERSUL SOCIOLOGIC, DE LA FILOSOFIE LA ŞTIINŢĂ

Obiectul şi metoda Încă de la apariţia sa, sociologia s-a aflat într-o perpetuă dispută cu privire la obiectul şi metodele sale de

lucru, fiind suspectată de “împrumuturi” nelegitime din profitul teoretic şi metodic al celorlalte ştiinţe socio-umane. Într-un climat intelectual extrem de agitat şi pe fondul unor vehemente contestări a domeniului şi metodelor sale, demersul sociologic a avansat cu curaj în cercetarea unor problematici complicate de ordin social, economic, politic şi cultural. Aşa s-a constituit, în timp, un corpus unitar de experienţe, practici, tehnici şi metode care au conferit identitate unui demers ştiinţific autentic.

Prin comparaţie cu alte ştiinţe interesate de explicarea şi înţelegerea fenomenelor din realitatea socială, sociologia este printre ultimele venite în ceea ce azi putem numi “concertul ştiinţelor sociale”. Chiar dacă elemente de sociologie spontană pot fi “descoperite” în multe lucrări de filosofie socială sub forma unor reflecţii ocazionale sau a unor încercări de explicare a unor împrejurări de viaţă de o anumită complexitate, cu toate acestea interesul real pentru constituirea unei “ştiinţe despre societate” s-a manifestat abia începând cu finele secolului XVIII şi începutul celui de al XIX-lea. Despărţirea de etapa gândirii iluministe, în care problematica socială se concentra în teorii de “fizică socială” ori “fiziologie socială” (Henri de Saint Simon, Charles Proudhon, Adolphe Quetelet, Karl Marx), va fi consemnată abia în momentul în care Auguste Comte (1798-1857) va utiliza termenul « sociologie » la lecţia 47 din celebrul său Curs de filosofie pozitivă (1839). Cu acest prilej, Comte a evidenţiat raporturile dintre sociologie şi celelalte discipline “despre om” (psihologia, istoria, economia, dreptul etc.), subliniind relaţia dintre dinamica şi statica fenomenelor din viaţa societăţii.

Abordarea sa teoretică se înscrie în tradiţia curentului evoluţionist, caracterizat prin preocuparea sa deosebită pentru devenirea formelor de organizare ale societăţii. Astfel, omenirea a parcurs în viziunea lui Comte trei stadii succesive, începând de la stadiul teologic (fictiv), trecând prin cel metafizic (abstract) pentru a ajunge în era modernă la stadiul pozitiv (ştiinţific). Dacă acest progres a urmat o evoluţie lineară sau “în spirală”, dacă momentele de înălţare materială şi spirituală au fost urmate de cele de declin, ori dacă societăţile au avut o geneză, un apogeu şi o dispariţie din istorie, de fiecare dată legea evoluţiei (“legea celor trei stadii” – A.Comte) a acţionat pretutindeni în cadrul lumii sociale.

Dezvoltarea lumii moderne s-a produs sub semnul industrialismului, fapt ce a contribuit la afirmarea unei “ştiinţe a fenomenelor vieţii social-economice”, având drept principală misiune teoretică explicarea şi inter-pretarea datelor din realitatea imediată (empirică). Ca atare, sociologia era chemată să clasifice, să ordoneze şi să supună analizei critice multitudinea faptelor petrecute în societate, în baza cărora să poată indica scopurile, idealurile şi aspiraţiile spre care se îndreaptă acea societate. Complexitatea lor deriva din problematica asociată noilor forme de urbanism, de locuire, de organizare a muncii, a transportului, educaţiei, alimentaţiei sau a moravurilor apărute în contextul unei lumi aflate într-o tot mai evidentă criză de timp, de spaţiu şi de comunicare. Noua ştiinţă îşi propunea să identifice noi repere pentru un nou tip de stabilitate socială, în care proliferau sursele de conflict dintre grupuri cu interese şi poziţii diferite în societate, se multiplicau situaţiile de diferenţiere economică şi culturală, ori se structurau instituţiile menite să consacre noile inegalităţi rezultate din procesul diviziunii muncii. În paralel, proliferau noi ideologii, noi sisteme de valori şi noi “formule de societate” care să le substituie pe cele învechite, anacronice şi nefuncţionale în noua « ordine socială ». Aceasta se dovedea a fi nu doar mai pragmatică şi mai eficientă, dar şi mult mai interesată de efectele acţiunii sociale decât de calitatea morală a mijloacelor prin care scopurile pot fi atinse.

Auspiciile sub care “noua ştiinţă” îşi promova rezultatele nu erau întrutotul favorabile definirii obiectului său de studiu şi, cu atât mai puţin, a metodelor şi metodologiilor sale. Pentru a demonstra originalitatea şi specificitatea obiectului sociologiei, disputele s-au concentrat prioritar asupra relaţiei dintre particular şi general, respectiv asupra personalităţii individuale şi a personalităţii sociale a omului, a fiinţării solitare şi a coexistenţei comunitare.

În ceea ce priveşte metoda, controversele au început încă din momentul calificării universitare a noii ştiinţe de către Émile Durkheim (1858-1917), fiind constant alimentate de studiile şi analizele întreprinse de Max Weber

6

(1864-1920) pe tot parcursul primelor decenii ale secolului al XX-lea. Având drept exponenţi principali aceste personalităţi de excepţie ale gândirii sociale, cele două mari paradigme ale explicării şi înţelegerii societăţii s-au confruntat într-o aşa numită “ceartă a metodelor” (Methodenstreit), apărându-şi cu vehemenţă tehnicile, metodele şi instrumentele de lucru. Una pleda în favoarea principiilor rigorii şi exactităţii din “ştiinţele naturii” (Naturwisenschaft), în timp ce cealaltă susţinea prioritatea axiologică şi semantică a “ştiinţelor spiritului” (Geistewisenschaft).

Premise teoretice ale metodei sociologice Controversele teoretice şi metodologice nu s-au purtat doar în jurul modalităţilor de a cunoaşte realitatea

socială, dar şi în privinţa conţinutului acestei realităţi, a structurilor şi proceselor care o definesc drept obiect al cercetării sociologice. Primele abordări sistematice şi cu adevărat ştiinţifice ale problematicii sociale aparţin lui Emile Durkheim şi Max Weber, consideraţi adevăraţii întemeietori ai noii ştiinţe. Caracterul predominant teoretic şi restrângerea cercetării la analiza documentelor de arhivă ori a studiului de caz, nu au diminuat cu nimic valoarea explicaţiilor şi interpretărilor date fenomenelor vieţii sociale. Dimpotrivă, profunzimea observaţiilor făcute de Durkheim în Le Suicide (1897), sau paradigma genezei capitalismului în Occident – formulată de Weber în celebrul său studiu Etica protestantă şi spiritul capitalismului (1920) –, vin să confirme importanţa acordată aspectelor factuale de către cei doi sociologi.

“Sociologismul obiectiv” – îmbrăţişat de adepţii ideilor lui Durkheim (M. Mauss, F. Simiand, L. Levy-Brühl, C. Bouglé) –, s-a remarcat prin accentul pus pe dimensiunile macrosociale, globaliste şi holiste ale societăţii, considerând că obiectul cercetării sociologice trebuie să fie “faptul social”, iar sociologia o “macrosociologie”. Privită dintr-o astfel de perspectivă, lumea socială îl include pe individ, în sensul că tinde să-i “configureze” inteligibil o existenţă complexă. Întrucât societatea se organizează prin intermediul instituţiilor (structuri pre-definite ale raporturilor dintre oameni), face ca acţiunea umană să fie orientată, “indiferent de conştiinţa şi de voinţa oamenilor”. Mai precis, “faptele sociale” trebuie privite ca “lucruri”, deoarece obiectivitatea lor este datorată constanţei, regularităţii şi repetabilităţii lor în timp, fiind prin aceasta doar “instituiri sociale” rezultate din acţiuni individuale întâmplătoare care, însă, au fost îndelung experimentate de către oameni în interiorul unor “unităţi sociale” foarte concrete. În acest fel, fixarea reperelor atitudinale şi comportamentale conferă stabilitate şi înţeles făptuirilor umane cotidiene, furnizând cadrul normativ necesar în care evoluează personalitatea fiecărui membru al societăţii. Identitatea culturală, sistemul de valori, de repezentări sociale ori de mentalităţi sunt o consecinţă a modului în care instituţiile orientează actele cotidiene ale membrilor unei comunităţi umane.

Altfel spus, “faptele sociale” acţionează ca norme şi se instituie ca reguli ale conduitei individuale şi colective, atribuind sociologiei statutul de “ştiinţă a instituţiilor”, o ştiinţă interesată de tradiţii, sisteme morale şi de drept, ideologii, credinţe, convingeri, convenţii sociale şi, nu în ultimul rând, de limbaj şi comunicare. Sub acest aspect, sociologia dispune de un obiect propriu de studiu prin care se distinge în raport cu alte discipline ale socio-umanului: etnologia, economia, psihologia, pedagogia sau istoria. Lumea privită şi analizată în “obiectualitatea” ei (ca lucruri-i.e.) conferă veridicitate discursului despre societate. Cu toate acestea, fiind constante şi ireductibile, faptele sociale – în calitatea lor de “lucruri” –, nu pot fi explicate decât prin referire la realitatea socială care le determină. Socialul se explică numai prin social, afirmă Durkheim, subliniind relaţia dintre actele individuale şi cadrele normative ale societăţii. În această privinţă, conduita individuală este o consecinţă a ceea ce instituţiile constrâng personalitatea să realizeze, iar orice deviere de la normele convieţuirii sociale constituie a-normalitate sau anomie pentru societate.

Din această perspectivă, trebuie precizat faptul că, fiind cu deosebire preocupat de sublinierea identităţii demersului sociologic, Émile Durkheim a insistat nu întâmplător asupra caracterului obiectiv al observaţiilor şi a conţinutului ştiinţific al cercetărilor îndreptate asupra realităţii vieţii sociale. Fără a ignora natura subiectivă a actelor umane, el a considerat că specificitatea noii discipline derivă din chiar tripla dimensiune sub care pot fi analizate “faptele sociale”: a) morfologia socială, interesată de “anatomia societăţii”, de instituţiile şi structurile sale constante şi ireductibile; b) fiziologia socială, preocupată de “manifestările vitale ale societăţii” şi, c)

7

sociologia generală, desemnată să reunească într-o perspectivă sintetică judecăţile formulate la nivelul unor ştiinţe particulare.1

Prin comparaţie, aceeaşi realitate socială este abordată de Max Weber (1864-1920) dintr-un unghi doar în aparenţă diferit de cel durkheimian, întrucât concluziile – fără a se contrazice între ele –, se completează reciproc. Deosebirile sunt legate exclusiv de modul de abordare şi întrebuinţare a conceptelor în definirea lumii sociale. În fapt – la fel ca Durkheim –, Max Weber a inaugurat o întreagă tradiţie a gândirii sociologice, concentrându-şi atenţia şi interesul cu prioritate asupra sistemului de interacţiuni dintre membrii societăţii, fără a ignora câtuşi de puţin momentul şi locul manifestării lor în istorie.

În acest sens, pentru sociologul german realitatea socială are fundamente subiective, fiind o lume ce se construieşte neîntrerupt prin interactivitate şi schimb de semnificaţii (comerţ cu înţelesul atribuit actelor umane – s.n.) între actori sociali, a căror personalitate diferă nu doar genetic, dar şi sub aspect psihic, axiologic, educaţional ori cultural. Sociologia weberiană este, prin urmare, o “ştiinţă a interacţiunilor”, în care explicaţiile urmăresc mai puţin cauzalitatea lor socială, şi mai mult sensul ce li se atribuie de către actori. Fie că acestea au o semnificaţie subiectivă (înţelesul pe care îl acordă fiecare actor propriilor sale acte), fie că au o semnificaţie obiectivă (înţelesul pe care îl acordă ceilalţi actori aceluiaşi act), întotdeauna înţelegerea lor reprezintă o condiţie primă a socialităţii.2

În esenţă – susţine Weber –, actele fiecărui om au propria lor “obiectivitate” şi propria lor raţionalitate. Fiind, deci, raţionale, înseamnă că ele pot fi şi înţelese de către oameni. Or, înţelegerea lor nu depinde instantaneu de o inteligibilitate ascunsă în faptele întreprinse de către oameni, ci faptului că raţionalitatea trebuie considerată de fiecare dată, fie în raport cu un scop, cu o tradiţie, cu o valoare sau cu un afect. Din acest punct de vedere, orice tip de societate are propriile sale definiţii asupra raţionalităţii şi, în funcţie de aceste definiţii, ordinea socială capătă o identitate culturală prin care se caracterizează o epocă din istoria devenirii sale. De altfel, contextul cultural – în care se produce o diversitate infinită de interacţiuni sociale –, are o funcţie unificatoare la nivelul colectivităţii prin faptul că asigură consistenţa semantică (non-contradicţia) a interpretării conduitelor individuale în societate.

Astfel, în funcţie de contextul cultural în care se produce o interacţiune, un gest, o atitudine sau un comportament pot fi interpretate în mod diferit de actori sociali care aparţin unor medii culturale diferite. Ceea ce pentru un japonez poate însemna onoare, demnitate, curaj ar putea fi interpretat de către un european drept laşitate, abandon sau înfrângere. De aceea, de fiecare dată când este analizată, judecată şi interpretată o acţiune nu trebuie să lipsească referinţa la modelul cultural căruia îi aparţine autorul ei.

Din această perspectivă, ordinea socială ţine de consistenţa raţională a interacţiunilor dintre actori, dar cadrul formal care conferă forţă juridică normelor convieţuirii în societatea modernă este – în opinia lui Max Weber –, Statul.3 Acesta întruchipează forma cea mai deplin raţională a modului în care instituţiile – prin conţinutul şi funcţia lor normativă –, participă nemijlocit la înfiriparea unei “ordini sociale” potrivit scopurilor unei comunităţi a indivizilor. Potrivit lui Weber, Statul este forma raţională legitimă, care poate impune atât “instrumentele necesare exercitării constrângerii” (fizice sau simbolice), cât şi “voinţa efectivă de administrare a interesului public”. Caracterul raţional al constrângerii impuse de către Stat actorilor sociali derivă din însuşi caracterul raţional în care acţionează normele, respectiv din faptul că sunt “în-dreptăţite” (legitime) să fixeze reperele activităţii oamenilor, astfel încât lumea lor să devină o “societate”. Subiecţii acestei constrângeri sunt, totodată, şi creatorii normelor, în măsura în care furnizează suportul în-dreptăţirii (legitimităţii) lor morale şi sociale. Oamenii se conformează unui sistem de norme, doar atât timp cît înţeleg şi acceptă rostul supunerii ce li se

1 É.Durkheim, Regulile metodei sociologice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974. Trebuie precizat faptul că o critică severă administrată sociologismului durkheimist vine din orizontul etnometodologiei (H.Garfinkel) şi sociologiei cognitiviste (A.Cicourel), care recuză viziunea pozitivistă asupra realităţii sociale. În această privinţă, sunt contestate stabilitatea faptului social, imuabilitatea structurilor, a normelor şi semnificaţiilor atribuite actelor întreprinse de membrii societăţii. Oamenii au o istorie, valori, preferinţe, opţiuni şi, în definitiv, o personalitate socială care le permite să participe la construcţia lumii sociale “datorită îndemânării, procedurilor şi regulilor de conduită însuşite de indivizi şi pentru cunoaşterea cărora sociologul nu deţine monopolul” În consecinţă, faptele sociale nu sunt lucruri, ci “îndepliniri practice” (M. Lallement, Istoria ideilor sociologice, t.II, “De la Parsons la contemporani”, Ed. Antet, 1998, pp.231-233) 2 Max Weber, Économie et société, Plon, Paris, 1995, p. 58. 3 Idem, Politica, o vocaţie şi o profesie, Ed. Anima, Bucureşti, 1992, p.12. Or, sub acest aspect, Durkeim caracteriza societatea ca pe o realitate independentă şi exterioară individului, deci inclusiv Statului. În realitate, « universaliile » durkheimiene sunt doar aparente, atât timp cât sociologul francez face constant referire la « normalitatea cadrelor » acţiunii sociale, evident naţionale. Pentru Weber, însă, acelaşi Stat echivalează cu « societatea naţiune », în care istituţiile formează cadrul normativ al acţiunii conştiente a actorilor sociali, asigurând controlul deplin al conduitelor individuale şi/sau de grup.

8

pretinde din partea autorităţii. În caz contrar, apar tensiuni şi conflicte sociale în urma cărora sistemul de drept poate fi înlocuit, total sau măcar parţial.

Totodată, pentru că oamenii sunt “fiinţe istorice” care “fac societatea” prin activitatea lor de zi cu zi, independenţa cadrelor normative - care le reglementează comportamentul -, nu este percepută ca o realitate ce li se impune din exterior, ci drept o expresie a voinţei lor interioare, reafirmată în tot ceea ce ei întreprind. Or, voinţa interioară are un caracter inerent subiectiv, ceea ce face ca şi modul de raportare la norme să se deosebească de la un individ la altul, în funcţie de contextul cultural în care acestea au fost însuşite (internalizate) de către fiecare actor social în parte. Deosebirile dintre diferitele grade de conformare a actorilor sociali la cerinţele legii din fiecare Stat, trebuie înţelese ca diferenţieri culturale de la o societate la alta. Dacă pentru un francez legea poate fi opresivă şi exterioară intereselor sale ca cetăţean al Statului, pentru un neamţ aceiaşi lege poate fi o structură care îl protejează în faţa abuzurilor administraţiei şi a puterii. Pentru cetăţeanul francez legea este un dat, un a priori căruia i se supune formal, lipsit de convingere, fiind tentat să-şi manifeste spiritul de frondă în forme mai mult sau mai puţin acceptate de societate pentru a-şi reafirma libertatea şi independenţa creativă. Prin comparaţie, conduita unui german este marcată de experienţa istorică a oraşului (a burgului, s.n.), în care participarea sa nemijlocită la administrarea interesului comunitar îl făcea să se simtă implicat, deopotrivă, la fixarea limitelor independenţei sale, dar şi la respectarea acestor limite de către el ori de către ceilalţi.

Dincolo de asemenea demarcaţii pedant-didacticiste, un fapt devine evident în urma celor prezentate, şi anume, că cele două perspective de abordare teoretică a realităţii sociale – susţinute de Durkheim şi de Weber –, se contrazic numai aparent. În realitate, ele suusţin acelaşi lucru, în sensul că în vreme ce “sociologismul obiectiv” susţine geneza subiectivă a “faptelor sociale”, “interacţionismul” weberian vede în actor un “constructor raţional” al realităţii sociale şi, implicit, un interpret mereu preocupat să le “înveţe” înţelesurile instituţionalizate (cadre a priori) la nivelul unei culturi. Distincţiile au relevanţă doar în măsura în care ele marchează zonele de interes şi perspectivele din care cei doi sociologi abordează aceeaşi realitate socială: unul se arată preocupat cu deosebire de orizontul holistic şi macrosociologic (Durkheim), în timp ce celălalt acordă o atenţie particulară celui subiectiv şi microsociologic (Weber). Demn de reţinut este, însă, că ambele perspective au constituit sursa generoasă pentru deschideri teoretice ulterioare, având o influenţă remarcabilă asupra orientărilor sociologice care au proliferat în decursul secolului al XX-lea. Toate, însă, urmăresc acelaşi scop: cunoaşterea şi înţelegerea realităţii sociale, a stilurilor de viaţă, a formelor de organizare socială, a structurilor de autoritate şi putere, a modurilor în care se produc schimbările în societate ori cine sunt cei care le provoacă, le produc sau le simbolizează.4

Cunoaşterea comună şi cunoaşterea savantă Interogaţiile adresate lumii înconjurătoare, în general, şi lumii sociale, în special, sunt o constantă a

reflecţiilor umane dintr-o bogată istorie a culturii şi civilizaţiei. Ele au avut fie un caracter sistematic, elaborat şi metodic, fie au avut un caracter spontan, cu totul aleatoriu. În general, oamenii privesc realităţile lumii în care trăiesc ca fapte independente de voinţa lor, le înţeleg şi le interpretează în funcţie de nivelul intelectiv şi educaţional al fiecăruia. Prin comparaţie, abordarea sociologică a acestor realităţi poate fi caracterizată drept “obiectivă”, în măsura în care ele sunt tratate ca “lucruri” exterior observabile, şi a căror semnificaţii s-au impus în experienţa istorică a unei culturi.

De cele mai multe ori, în existenţa fiecărui individ nu intervin gesturi de susceptibilitate faţă de lumea înconjurătoare, fiind mai degrabă atitudini de căutare a unui înţeles mai mult sau mai puţin profund al lucrurilor pe care le întâlneşte în experienţa sa cotidiană. Unii se arată mai interesaţi decât alţii, în timp ce unii manifestă o indiferenţă cvasi-totală faţă de tot ce este în jurul lor, considerând toate acestea “ca de la sine înţelese”. Dacă lumea este de la Dumnezeu sau de la Natură, dacă este dată ori construită, este o problematică inepuizabilă asupra 4 O foarte succintă evocare a principalelor orientări obligă la menţionarea abordărilor de tip structuralist şi funcţionalist (R. K. Merton, T. Parsons, A. Touraine etc.) izvodite pe temeiul studiilor şi analizelor ce s-au îndatorat cu deosebire “şcolii durkheimiene”, în timp ce o multitudine de alte orientări de tip interacţionist au fost inspirate de Weber. Între acestea, cercetările interacţionist-simbolice (G. H. Mead, E. Goffman), etnometodologice (H. Garfinkel), fenomenologice (A. Cicourel, A. Schütz), microsociologice (Ch. Cooley, H. Blumer, R. E. Park, S. A. Stouffer, E. Burgess, M. Mead), culturaliste (B. Malinovski, R. Linton), reprezintă principalele orientări ale sociologiei contemporane. Mai mult, versiunile de dată mai recentă ale cercetării sociologice acordă un spaţiu extins analizelor multi şi interdisciplinare, încercând să apropie cele două orizonturi ale cercetării în abordări de tip constructivist, cognitivist, comprehensiv sau “clinic-terapeutic”. Multe dintre acestea diferă între ele graţie unor particularităţi de ordin interpretativ, aşa cum pot fi întâlnite în lucrări ce aparţin lui P. Bourdieu, A. Giddens, N.Elias, J.Alexander, Th. Luckman, P. Berger.

9

cărora e bine să te apleci numai dacă îţi rămâne suficient timp să mai şi reflectezi. Pentru cei mai mulţi, însă, prezentul constituie prima şi cea mai importantă preocupare, iar soluţiile aflate la diversele probleme de viaţă sunt răspunsuri punctuale la tipul urgenţelor comunitare apărute la un moment dat.

Fără a fi mai “problematică” decât pentru oricare individ din societate, lumea socială i se prezintă sociologului într-o versiune mult mai abstractă şi mai “obiectualizată” în devenirea sa istorică. Ceea ce nu înseamnă că el nu-i sesisează diversitatea şi complexitatea în constructele sale teoretice. Dar, fiind abstracte pentru cei mai mulţi, întrebări de genul: ce este societatea? sau, cum poate fi cunoscută realitatea socială?, devin pentru sociolog o preocupare constantă şi sistematică.

În această privinţă – susţine Max Scheler –, sociologia cunoaşterii (Wiessenssoziologie) trebuie să îşi propună doar analiza modului în care este construită social o anumită realitate. Or, acest lucru diferă de la o epocă la alta şi de la o cultură la alta, forţând cercetătorul să ţină cont de fiecare dată de contextul cultural în care sunt utilizate conceptele teoretice pe care le-a elaborat şi în care sunt folosite diversele instrumente şi tehnici de cercetare.

În acest sens, Durkheim a elaborat un set de reguli metodologice menite să asigure demersului sociologic consistenţă, validitate şi obiectivitate, iar “mizeriile istoricităţii” să fie depăşite pe cât posibil. Tratatul de metodă conceput de sociologul francez (Les Règles de la méthode sociologique, 1895) conţine asemenea norme pe care orice cercetător trebuie să le respecte, încât rezultatele obţinute să aibă un autentic caracter ştiinţific: - regula definirii obiectului, având drept scop o delimitare clară a cercetării de tip sociologic de câmpul

investigaţiilor altor ştiinţe. - regula preciziei observaţiei, care înlătură ambivalenţa, echivocul şi relativismul datelor cu privire la realitatea

studiată; ea obligă la prezentarea unor date suplimentare care să permită localizarea, dimensionarea, relevanţa şi modul în care a fost cercetată un anume aspect al realităţii sociale.

- regula observării riguroase a faptelor sociale, constând în cerinţa evitării omisiunilor sau a exagerării unor aspecte cercetate de către sociolog;

- regula observaţiei sistematice, care impune obligaţia formulării unei ipoteze de lucru pentru a evita hazardul şi accidentalul în desfăşurarea unei cercetări;

- regula obiectivităţii, care respinge orice judecată a cercetătorului marcată de simpatiile, prejudecăţile, afectele, ideologia ori afinităţile de ordin axiologic ale acestuia;

- regula verificabilităţii faptelor, constând în posibilitatea de a constata aceleaşi situaţii în cazul unor observaţii repetate;

- regula distingerii normalităţii faptelor, în sensul definirii unor criterii suficient de stabile prin care normalitatea poate fi deosebită de anormalitate. Ca normă generală, demersul cognitiv al sociologiei trebuie să respecte principiul concordanţei dintre

gândirea umană şi contextul social în care aceasta apare şi se manifestă la un moment dat. Sub condiţia respectării acestei reguli esenţiale, sociologia îşi poate realiza cele trei funcţii importante ale sale:

a) funcţia expozitivă – descriere şi prezentare cât mai fidelă a faptelor, în forma unor sociografii;

b) funcţia explicativă – stabilirea conexiunilor, co-varianţelor şi inter-influenţelor dintre fapte pentru aflarea unui înţeles mai puţin evident;

c) funcţia critică – prin care rezultatele cercetării pot servii unor intervenţii eficiente pentru rezolvarea aspectelor sociale problematice. Ignorarea acestor cerinţe fundamentale într-un demers sociologic poate conduce – şi a şi condus de multe ori

–, la concluzii eronate asupra realităţii supuse investigaţiei. Cercetători aparţinând altor areale culturale decât cele pe care le studiau au trăit experienţa inadecvării modelelor de analiză şi a conceptelor la realitatea unor societăţi care prezentau moravuri, stiluri de viaţă şi tradiţii parţial sau cu totul diferite de cele existente în universul cultural în care ei înşişi s-au format ca cercetători. Cele mai frecvente situaţii de acest fel au fost întâlnite în cazul anchetelor de teren realizate în aşa numitele “societăţi primitive”. Instrumentele de lucru, metodele şi conceptele folosite de sociologi educaţi în spiritul “lumii civilizate” s-au dovedit incapabile să surprindă sensul multora din comportamentele afişate de “primitivi”. Acolo unde, însă, sociologii s-au ferit să recunoască acest lucru, au fost “brodate” teorii seducătoare, dar complet eronate cu privire la realităţile observate.5 5 Studiul lui M.Mead despre moravurile tinerelor din Samoa excelează prin astfel de judecăţi care, ulterior, s-au dovedit complet false.

10

Din astfel de experienţe rezultă, totuşi, o concluzie practică demnă de remarcat: “ceea ce este adevăr de o parte a Pirineilor, este minciună de partea cealaltă” (B. Pascal). Ceea ce vrea să însemne că disonanţele explicativ-interpretative ale discursului sociologic au ca fundament deosebirile dintre diferitele tipuri de societate, ori dintre culturi şi sub-culturi, chiar în interiorul aceleiaşi societăţi. Cu atât mai puţin pot fi acceptate acele atitudini discriminatorii faţă de anumite persoane sau grupuri care folosesc un model de cunoaştere a realităţii diferit de cel al sociologului, pe considerentul superiorităţii culturii din care provine acesta. Este o formă de refuz a diferenţei care nu are nimic a face cu ştiinţa, iar în cazul sociologiei este echivalent cu respingerea unui aspect major al problematicii socio-umane ce ţine de dreptul natural la existenţă a oricărei culturi. Felul în care fiecare îşi reprezintă fenomene şi procese ale mediului în care trăieşte, sau felul în care defineşte aspecte ale realităţii sociale – educaţia, familia, ocupaţia, amiciţia, reuşita în societate, participarea la viaţa politică ori spirituală –, constituie tot atâtea însemne ale specificităţii lumii din care provine.

Este adevărat că soluţiile formulate la astfel de situaţii de viaţă pot fi mai mult sau mai puţin fericite, pot dispune de mijloace de rezolvare mai rudimentare sau mai avansate, dar întotdeauna ele sunt consecinţa unor evaluări axiologice şi pragmatice în funcţie de experienţa intelectuală şi istorică a fiecărei persoane sau a fiecărei comunităţi în parte. Mai mult, aceste soluţii sunt schimbătoare sub influenţa unor factori endogeni şi/sau exogeni care pot modifica deciziile actorilor de la un moment la altul. Astfel, sub presiunea dezvoltării schimburilor de bunuri şi servicii ca efect al intrării în era globalităţii, criteriile selecţiei şi recrutării competenţelor profesionale au suferit modificări spectaculoase într-un ritm aproape sufocant. În acelaşi timp, piaţa internă a braţelor de muncă a solicitat noi profesii după 1990, recuzând progresiv meserii până nu demult considerate “sigure” şi de “mare viitor”: strungar, şofer, dactilografă, croitor, cizmar etc.

În principiu, la nivelul cunoaşterii comune operează un anume simţ al adaptării, respectiv acel “bun simţ”, înnăscut ori educat, care conduce actorul social – în împrejurări limită de viaţă –, la alegerea variantei celei mai favorabile de rezolvare a dificultăţilor întâlnite. Pe această convingere se bazează şi conduita omului obişnuit, constrâns de circumstanţe – mai mult sau mai puţin previzibile –, să se comporte ca un adevărat “expert al socialului”, adeseori cu nimic mai prejos decât cel mai prestigios sociolog. Practica pe teren a cercetării sociologice a demonstrat rafinamentul intelectual şi intuiţia cu totul neaşteptată a unor oameni lipsiţi de o instrucţie deosebită de a da soluţii eficiente la cele mai complicate probleme de ordin ştiinţific, social, politic, economic ori juridic.

În mediul rural, unii ţărani se comportă aidoma unor înţelepţi care ştiu să vadă şi să înţeleagă ceea ce conceptul sociologic este incapabil să redea. Cum se întâmplă şi în cazul unor popoare “primitive”, unde dansul ritualic al invocării ploii poate fi interpretat de un “modern” ca o manifestare naivă a unor înapoiaţi cultural. În realitate este vorba de un mod de exprimare specifică a importanţei acestui fenomen pentru o societate a cărei supravieţuire depinde esenţial de recolta agricolă. Conştiinţa neputinţei lor şi a limitelor de a interveni în producerea ploii, îi determină să-şi exteriorizeze respectul faţă de forţe ce le determină existenţa. Ceea ce pentru un “primitiv” este un lucru cât se poate de serios în semnificaţia dansului pe care îl interpretează, apare ca o formă de divertisment celui care priveşte “din afară” o astfel de manifestare.

De aceea, pentru a înţelege mai corect ceea ce se întâmplă în societăţile pe care le cercetează, sociologii recurg uneori la aşa numita “tehnică a participantului observator”. Ea se sprijină pe faptul că, de obicei, “omul locului” – mai bine familiarizat cu tradiţiile şi stereotipurile comportamentale ale celor din mijlocul cărora trăieşte –, dă lămuriri ce corespund mai deplin sensului atribuit unor acte ce par gratuite, nefireşti sau nejustificate. El poate distinge mai bine între aparent şi autentic, între ceea ce este normal şi ceea ce este anormal în conduita celor asemenea lui. Prin contribuţia sa, diferenţa dintre spontan şi ştiinţific în (re)cunoaşterea unor fenomene şi procese sociale de o anume complexitate ajunge să fie mai mult o problemă de limbaj, decât o chestiune de ordin teoretic. Cel puţin în sociologie astfel de situaţii sunt destul de frecvente şi nu pot fi înlăturate decât printr-o negociere semantică a sensului unor acte aparţinând altui orizont cultural decât cel al cercetătorului.

Această constatare nu îndreptăţeşte, totuşi, respingerea regulilor metodologice în realizarea unui demers sociologic cu adevărat ştiinţific. Utilizarea lor reduce superstiţiile, prejudecăţile, prenoţiunile şi sursele de eroare specifică în domeniul cercetării socialului. Multe dintre ele nici nu sunt reguli propriu-zise, cât mai ales principii de “bun simţ” de care trebuie să se ţină cont în orice anchetă sau studiu sociologic: - reducerea subiectivismului axiologic şi moral în descrierea, explicarea şi interpretarea faptelor sociale; - evitarea generalizărilor şi a absolutizării acolo unde este vorba doar de situaţii sociale specifice, accidentale;

11

- neconfundarea aspectelor şi relaţiilor aparente cu cele “de profunzime”, în funcţie de evidenţa ori ne-evidenţa acestora; exterioritatea observaţiei sociologice nu priveşte doar epifenomenalitatea socială, ci mai ales latenţele şi conexiunile inaparente din viaţa societăţii;

- renunţarea la conceptualizări vagi, imprecise, care nu au ca fundament date empirice, măsurări, cuantificări ori evaluări comparative; metafora sociologică este binevenită, dar numai între limite ce nu depăşesc nivelul argumentelor factuale demonstrabile;

- evitarea abuzului de stereotipuri lingvistice, de clişee şi judecăţi “de-a gata”, pentru a nu risca însuşirea “limbii de lemn” a specialistului desprins de realitatea vie a cercetării pe teren a realităţii sociale; Distincţia dintre cunoaşterea “comună” şi cea “savantă” îşi menţine relevanţa numai prin referinţă la metoda

şi tehnicile investigaţiei sociologice, nu şi sub aspect cognitiv. În esenţă, orice cunoaştere este validă sau nevalidă, dar instrumentele prin care se ajunge la această validitate pot diferi între ele în funcţie de nivelul înzestrării intelectuale a cercetătorului, de cât sunt ele de sistematice şi de eficiente în cercetarea efectivă a socialului.

Conţinutul complex şi diversitatea infinită a formelor de manifestare a socialului impun ca pe o normă a demersului ştiinţific menţinerea curiozităţii nelimitate a sociologului. În ultimă instanţă, orice fapt e un fapt de care trebuie să se ţină seama ori de câte ori este vorba de acte umane, procese şi fenomene ale realităţii cotidiene. Nu există lucruri importante şi lucruri neimportante, ci numai aprecierile noastre care fac deosebirea între ceea ce pare să ne intereseze mai mult decât altceva. Uneori judecăţile de ordin axiologic ne ajută, alteori nu…

De la explicaţii, la înţelesuri Realitatea socială se deosebeşte de toate celelalte forme ale realităţii, nu doar pentru că este cea mai

fragmentată şi plină de contradicţii, dar mai ales pentru că posibilitatea de a o cunoaşte ridică o mare problemă de ordin epistemic: subiectul cunoaşterii (cercetătorul) se include pe sine în însuşi obiectul cunoaşterii sale (societatea).

Sau, cum remarca Auguste Comte, paradoxul situaţiei constă în ipostaza cercetătorului ce “s-ar aşeza la fereastră pentru a se privi când trece pe stradă”. În această antinomie este concentrată întreaga dispută dintre adepţii cunoaşterii analitice (bazate pe raţionament ipotetico-deductiv) şi cei care insistă asupra specificităţii cunoaşterii dialectice (bazate pe raţionament statistico-interpretativ). Însă, ambele modalităţi de abordare a aceleiaşi realităţi (societatea – i.e.), întâmpină dificultăţi de ordin practic-metodologic. În primul caz, restrângerea investigaţiei doar la analogiile formale dintre sistemele materiale şi realităţile sociale riscă să elimine din cunoaştere tot ceea ce ţine de sfera valorilor, a motivaţiilor şi idealurilor unei societăţi. În al doilea rând, absolutizarea celei de a doua perspective de abordare riscă să conducă spre o psihologizare excesivă a cunoaşterii, la o subiectivizare şi particularizare nedorită a oricărui fapt de viaţă.

Modul în care aspectele instituţionalizate (stereotipuri, rutine) şi structurate (asocieri, organizaţii) ale vieţii sociale pot fi conectate cu cele individuale şi subiective ale fiecărui membru al societăţii (gesturi, atitudini, reacţii), constituie “marea provocare metodologică” a sociologiei. Concret, ea se referă la posibilitatea “transferului cognitiv” de la nivelul microsociologic la cel macrosociologic şi, invers. Ce anume îi permite cercetătorului să extrapoleze manifestări specifice grupului sau comunităţii la nivelul fiecăruia din membrii acestora, şi reciproc? Pentru J. Coleman asemenea probleme se înscriu în sensul “combinării principiilor comportamentului individual optim, cu luarea de decizii în colectiv, a emergenţei şi funcţionării actorului corporat şi autorităţii”.6

Ele s-au aflat şi în atenţia lui Max Weber, atunci când a avansat modelul original al explicării capitalismului în occidentul european. Pornind de la nivelul microsociologic al analizei conduitei religioase a protestanţilor calvini şi de la interpretarea “secularizantă” a valorilor spirituale practicate de aceştia, sociologul german a reuşit să transfere fapte sociale de natura maximei subiectivităţi în universul valorilor laice situate de protestanţi la baza unui întreg univers instituţional ce a dat naştere capitalismului apusean. Relaţia cauzală dintre etica protestanţilor calvini şi realitatea lumii capitaliste occidentale surprinde cu fineţe metodologică deplasarea dintre nivelul microsociologic şi cel macrosociologic în interpretarea genezei ordinii capitaliste în Occident. Ea poate fi exprimată sintetic prin trei propoziţii: 6 James Coleman, Policy Research in Social Sciences, Morristown, General Learning Press, 1972, p. 15.

12

- calvinismul promovează valorile ascetismului moral (datorie, chemare etc.); - protestanţii calvini sunt exponenţii reuşitei economice a capitalismului incipient, dar nelegitimat moral

(absenţa unei ideologii a succesului economic); - ascetismul religios se îmbină fericit cu ascetismul secular (pentru a legitima comportamentul burghezului

occidental). În esenţă, glisarea de la micro- la macro- şi, din nou la micro-, conferă plauzibilitate şi valoare explicativă

paradigmei naşterii capitalismului din vestul Europei, aşa cum a fost ea prezentată de Weber. Metoda aplicată de el în descrierea unei realităţi sociale foarte complexe, ale cărei rădăcini se întind până în straturile profunde ale civilizaţiei şi culturii occidentale, reprezintă o demonstraţie convingătoare a interpretării prin cauze a unor procese sociale cu o durată remarcabilă şi consecinţe economice, politice, morale, juridice şi spirituale de majoră importanţă.

În linii foarte generale, acest model explicativ se remarcă prin relevanţa dimensiunilor culturale şi economice integrate într-un proces coerent de dezvoltare a ordinii capitaliste. Trecerea de la nivelul micro la nivelul macro al interpretării cauzelor aflate la originea schimbărilor structurale care au culminat prin instaurarea noii societăţi capitaliste în Occident. Or, din acest punct de vedere, o atenţie deosebită este acordată elementelor de tip comprehensiv (interpretativ), pe care Weber le utilizează în absenţa unor date empirice dobândite printr-o observaţie directă. Pentru a suplini un asemenea deficit de ordin informaţional, el s-a angajat într-o vastă docu-mentare istorică, plină de concentrare şi rigoare în selectarea atentă, sistematică şi multilaterală a materialelor de arhivă, a actelor de comerţ ori a practicilor religioase din mediul culturii occidentale.

Absenţa izvoarelor directe privitoare la momentul genezei capitalismului apusean, constituia pentru cercetător un impediment major, o limită subiectivă aparent de nedepăşit. Or, situaţii de acest gen pot fi întâlnite frecvent de sociolog în câmpul cercetării practice, dar prin întrebuinţarea unor instrumente conceptuale adecvate, demersul său poate fi încununat de succes. Acolo unde acestea nu fac să avanseze procesul cunoaşterii, recursul la metafora sociologică poate reprezenta o soluţie la fel de eficientă, sub condiţia experienţei şi onestităţii ştiinţifice a cercetătorului:

Din punct de vedere metodologic, sociologia dispune de mijloace care pot preveni şi corecta erorile, apelând

la statistică, analize tipologice, ierarhice, factoriale ori de conţinut. Dilema “model empiric/hermeneutică”, este o falsă problemă, întrucât fără a fi în opoziţie, ele sunt complementare, fiecare probându-şi validitatea în măsura în care reuşeşte să furnizeze informaţie utilă procesului de cunoaştere. Nici cele mai concrete date şi informaţii asupra realităţii, dobândite cu ajutorul metodelor şi tehnicilor empirice de cercetare, nu pot substitui cu totul interesul pentru “retrăirea” sensului şi spiritului unor instituţii, epoci ori evenimente istorice, pentru a le recupera atmosfera, a le înţelege rostul şi semnificaţia în curgerea timpului istoric. Astfel, “analiza de tendinţă” (trends analysis), utilizată frecvent de specialiştii în domeniul sondajelor de opinie, nu face altceva decât să furnizeze “curbe de evoluţie istorică” privitoare la dinamica unor fenomene sau procese a căror relevanţă apare abia prin

Nivel macro

Trecere

Nivel micro

Doctrina protestant-calvină

1.

valori

2. Comportament

economic

(după J. Coleman)

3.

Capitalism

13

compararea unor măsurări sociologice făcute la intervale precise dintr-o perioadă mai lungă de timp. Cu atât mai mult analiza biografică pune la dispoziţia cercetătorului informaţii de o semnificaţie deosebită ce aparţin vieţii intime a actorilor, aşa cum s-a dovedit în cazul anchetei “Ţăranul polonez”, întreprinsă de W. Thomas şi Fl. Znaniecki la începutul secolului al XX-lea.

Altfel spus, analiza comprehensivă constituie mai curând un moment al explicaţiei sociologice de ansamblu (hermeneutica socială), iar nu un demers independent, subiectiv, limitat la experienţa intelectuală de care dispune cercetarea socială într-un anumit moment. Ea se fundamentează pe date obţinute prin observaţie, anchete de teren, documentări ori care sunt dobândite cu ajutorul tehnicilor specifice: chestionar, interviu (structurat/nestructurat), înregistrări scrise şi/sau audio-vizuale etc. Din acest motiv, aprecierea că explicaţia şi comprehensiunea sunt cei doi poli ai demersului cognitiv în sociologie, este pe deplin fundamentată. Pe de o parte explicaţia nu are relevanţă în absenţa unui înţeles subiectiv iar, pe de altă parte, interpretarea are nevoie întotdeauna de un cadru formal coerent.

Sub acest aspect, R. Aron constata existenţa a trei probleme de care trebuie să se ţină seama în cazul cercetării socialului:7 - o problemă de ordin metodologic, constând în lămurirea modului în care se întrepătrund dimensiunea

interpretativă şi dimensiunea cauzală la nivelul cunoaşterii realităţii sociale; - o problemă de logică, care implică un răspuns privitor la măsura în care o relaţie comprehensivă are nevoie de

o contraverificare cauzală pentru a dobândi recunoaştere ştiinţifică; - o problemă filosofică, legată de răspunsul la întrebarea privitoare la considerarea devenirii umane ca o

evoluţie biologică sau ca o consecinţă a unui determinism (meta)fizic; altfel spus, dacă schimbările sociale sunt considerate “un produs al unei necesităţi funcţionale”, atunci ce rol au imprevizibilitatea, hazardul şi efectele de sistem în desfăşurarea proceselor vieţii sociale? Aşa cum am arătat deja, acestor întrebări li s-au dat răspunsuri diferite, în funcţie de diversele orientări

sociologice. Sociologismul durkheimist a găsit formula “explicării socialului prin social”8, întemeindu-şi cercetarea pe invarianţe şi regularităţi nomologice, în timp ce “recursul la valori şi la semnificaţii” a dominat discursul comprehensivist dezvoltat de Weber. Într-o formulare sintetică, în domeniul socialului se poate vorbi de trei tipuri principale de ştiinţificitate de care ţine seama şi demersul sociologic actual:

(G.Ferréol-Dictionnaire de sociologie,1991)

7 R. Aron, Introducere în filozofia istoriei, Humanitas, Bucureşti,1997. 8 Durkheim insistă cu precădere asupra specificităţii “faptului social” pentru a face distincţia de “faptul psihologic”. Centrată pe ideea de “constrângere socială”, pledoaria sa nu are valenţe doctrinare, cât mai ales de ordin metodologic. Pentru a justifica pretenţiile de ştiinţificitate ale demersului său, sociologul trebuie “să considere fenomenele sociale în ele însele, detaşate de subiecţii conştienţi care le reprezintă; ele trebuie studiate din afară, ca lucruri exterioare” (Les règles de la méthode sociologique, PUF, 1990, p.4)

Tip de ştiinţificitate Caracteristici Interes

corespondent Curent teoretic

Tipul corelaţiei principale (obiect-subiect)

Empirico - Analitic

- Control experimental; - Obiectivism; - Instrumentalizare

Tehnic (explicaţii)

Pozitivism (Cercul de la

Viena)

Raportare exterioara a subiectului fata de obiect

(EU – EL)

Istorico- Hermeneutic

- Empatie - Interpretare

Practic ( inteles,

semnificatie)

Hermeneutic (Gadamer, Betti,

Weber)

Raportare implicativa intre subiect si obiect

(EU – TU)

Critic - Demistificare - Idealul unei cunoaşteri independente şi autonome

Emancipator (înnoiri

conceptuale)

Criticism (Şcoala de la

Frankfurt)

Raportare autoreflexiva intre subiect si obiect

(EU – EU)

14

Toate aceste tipuri de ştiinţificitate pot fi integrate într-o schemă explicativă sau într-un model raţional, pentru a face mai inteligibilă complexitatea conexiunilor care se stabilesc între fapte, evenimente, instituţii ori grupuri. Interpretarea semnificaţiei lor urmează să ţină cont de contextul istoric, cultural, economic, politic, juridic, religios sau moral în care acestea s-au petrecut, dar şi de cine, ori în ce mod le-a cules şi analizat. Mult mai explicit, acest lucru se observă din compararea demersului sociologic cu cel al altor ştiinţe sociale, demonstrând faptul că cercetarea socialului este un demers co-disciplinar şi interdisciplinar, datorită caracterului deosebit de complex al investigaţiei sociologice. Din orizontul acestei complexităţi, credinţele şi superstiţiile trebuie luate în considerare ca forme perfect raţionale de acţiune, întrucât raţionalitatea este un concept relativ. “Ce este raţional să crezi, depinde de ceea ce ştii deja. Deoarece deţin mai multă cunoaştere despre lume, oamenii de ştiinţă pot respinge uşor credinţa primitivă în puterea magiei, motivând că este iraţională. Din punctul lor de vedere, asemenea credinţe sunt simple superstiţii”. Aceste consideraţii ale lui Roger Trigg consem-nează, în fapt, momentul rupturii cu tehno-structura şi reperele “categorice” de tip aristotelic în analizarea faptelor sociale.9

În consecinţă, dincolo de precauţiunile de ordin general privitoare la statutul conceptelor, al procedurilor de observaţie ori de verificare a datelor de cercetare, trebuie reţinut faptul că în cadrul fiecărei discipline sociale se impun exigenţe particulare dictate de natura problemei studiate. Sociologia este o disciplină “istorică” pentru care valoarea ştiinţifică ori valoarea de cunoaştere a unei idei sau teorii nu trebuie estimată în funcţie de facultăţile şi demersurile care intervin în formularea ei, ci numai de concluziile derivate din punerea ei în probă prin teste care posedă o semnificaţie obiectivă, intersubiectivă.

9 R. Trigg, Înţelegerea ştiinţei sociale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1996. p. 120.

15

II. SOCIALITATE ŞI SOCIETATE

Societatea, o realitate mereu în schimbare

În dezbaterile sociologice a ultimilor ani, tema privitoare la actualitatea conceptului de “societate” tinde să revină constant în atenţia epistemologilor şi teoreticienilor din domeniul ştiinţelor sociale. Tot mai mulţi cercetători îşi pun, explicit sau implicit problema dacă, şi în ce măsură, se mai poate vorbi cu temei despre societate în termenii definiţi de fondatorii sociologiei clasice. De altfel, o asemenea preocupare a inspirat însuşi proiectul constituirii noii discipline socio-umane, din moment ce încă la debutul secolului trecut Georg Simmel se întreba dacă nu cumva prima şi cea mai importantă întrebare căreia trebuie să-i răspundă sociologia este “cum e cu putinţă societatea ?”1

Din moment ce Emile Durkheim fixase, deja, obiectul sociologiei prin caracteristicile definitorii ale “faptului social”, o asemenea întrebare pare să intre în sfera unei retorici lipsite de consistenţă. Cu atât mai mult, pornind de aici, survin alte interogaţii, cel puţin la fel de legitime: Ce anume face ca “lumea vieţii” să devină o “ordine socială”? În ce măsură se poate vorbi de un concept unitar privitor la “societate”? Ce anume se schimbă şi ce rămâne durabil în existenţa socială? Acestora li se adaugă cele generate de consecinţele procesului de globalizare, de mondializarea discursului politic şi emergenţa pieţelor economice spre o logică a schimburilor generalizate la scară planetară, inclusiv culturale. În paralel, nu puţini sociologi semnalează existenţa unui proces de degradare a instituţiilor care integrau până nu demult conduitele şi reprezentările individuale.

Răspunsurile la asemenea întrebări sunt, inerent, parţiale, contradictorii uneori şi, în mod cert, influenţate de perspectiva teoretică situată la baza definirii conceptului de “societate”. Totodată, varietatea răspunsurilor ridică şi o problemă suplimentară legată de specificul obiectului sociologiei ca ştiinţă de sine stătătoare: dacă există mai multe definiri ale obiectului său de cercetare, nu înseamnă asta că pot exista şi mai multe sociologii?

În orice caz, ideea că termenul de “societate” reprezintă un adevăr axiomatic, o “evidenţă” nedemonstrabilă, pare să piardă teren în faţa asaltului la care domeniul sociologiei este supus în mod sistematic, chiar din interiorul comunităţii celor care-i slujesc cu credinţă scopul unei cunoaşteri obiective a realităţii sociale. La prima vedere, soluţia depăşirii îndoielilor de natură epistemică ar consta în definirea unui criteriu valid, în baza căruia conceptul de societate să primească o caracterizare satisfăcătoare sub aspect epistemologic. Pentru a ieşi din impas, Roger Trigg avansează ideea acceptării a două principii de ordin metodic pentru a caracteriza devenirea istorică a conceptului de societate:

- întotdeauna conceptul de societate se subordonează perspectivei teoretice însuşite de cercetător; - orice comunitate umană exprimă cultural o anumită concepţie despre lumea în care trăieşte, o concepţie

prin care se diferenţiază în raport cu celelalte tipuri de societate existente sau care au existat până la ea.2 Cu toate acestea, Alain Touraine nu ezită să vorbească despre un « sfârşit al societăţii »3, iar John Urry să

afirme că acest concept şi-a epuizat resursele semantice pentru explicarea lumii contemporane, fiind necesare alte “metafore” pentru a înţelege mai adecvat procesele “post-societale” care guvernează în prezent realitatea socială. Observaţiile şi criticile formulate de doi dintre cei mai importanţi şi prestigioşi sociologi contemporani, reprezintă doar expresia concentrată a “vocilor” care văd în mondializare un fenomen cu profunde implicaţii culturale, economice, juridice, politice şi migratorii, în stare să dizolve reperele conceptuale ale termenului de societate. În fond, mulţi dintre cei care deplâng decesul celui mai important concept al “sociologiei clasice”, ţin să precizeze că asemenea evoluţii planetare nu fac decât să scoată la suprafaţă falii preexistente în unitatea discursului sociologic, care implică şi alţi termeni asociaţi conceptului de societate, între care cel de structură socială şi de formaţiune socială sunt cei mai frecvent invocaţi.

Consecinţa imediată a revizuirilor critice enunţate este aceea de a transfera în orizontul unui “naţionalism banal”, realităţi sociale complexe, precum cele de “ţară”, “stat” ori “naţiune”. Pentru părinţii fondatori ai sociologiei, studiul “societăţii” situa ca prim postulat al cunoaşterii lumii sociale faptul că practicile umane se 1 G.Simmel, Sociologie et epistemologie, PUF, 1981, p.48. 2 R.Trigg, op.cit., p.74 3 A. Touraine, Un nouveau paradigme. Pour comprendre le monde d'aujourd'hui, Fayard, Paris, 2005.

16

manifestau în interiorul unor cadre de experienţă social-politică bine definite, respectiv în spaţiul delimitat de frontiere naţionale între care administrarea intereselor comunitare avea un caracter suveran şi independent.4 În momentul apariţiei sociologiei ca ştiinţă, părinţii spirituali ai noii discipline – Durkheim, Weber, Tarde, Pareto ori Simmel –, aveau ca termen de referinţă pentru conceptul de “societate” propriile experienţe naţionale petrecute în Franţa, Germania ori Italia. Analiza faptelor sociale lua ca premisă a cercetării realităţi naţionale cvasi-autonome, detaşate de influenţe exterioare mediului comunitar, pentru care ideea unor relaţii transfrontaliere era exclusă din principiu.

Perspectiva realizării unor studii în condiţiile “de laborator” ale naţiunii, punea sub semnul îndoielii valoarea universală a concluziilor formulate, cu atât mai mult în situaţia unei discipline care se afla în luptă pentru recunoaşterea statutului său ştiinţific. De aceea, nu întâmplător, unii teoreticieni au sancţionat invirtuţile metodologice ale unui asemenea demers, arătând că nici o ţară nu poate fi complet izolată de influenţele ce vin din exterior, ignorând fluxurile care unesc diversele comunităţi şi state ale lumii. A face abstracţie de dinamica schimburilor şi interdependenţelor dintre state, precum şi de dezvoltarea unei conştiinţe a “identităţii terestre”, echivalează cu o veritabilă “ieşire din timp”.5

În acest sens, Arjun Appadurai consideră drept absolut necesară – pentru o înţelegere corectă a proceselor şi fenomenelor sociale din lumea de azi –, luarea în considerare a două schimbări majore petrecute în ultimele două decenii: anvergura şi dinamica fenomenului migraţionist, pe de o parte şi, dezvoltarea noilor tehnologii ale comunicării de masă, pe de altă parte.6 Altminteri este greu de presupus că ar fi posibilă înţelegerea unor concepte complet noi – inexistente la debutul sociologiei –, dar care astăzi reflectă realităţi dematerializate, intrate în universul reprezentărilor sociale cotidiene. Cele de “comunitate virtuală” ori de “cybersocietate” tind să se înce-tăţenească în vorbirea curentă, chiar şi în zone mai puţin favorizate de investiţiile făcute în domeniul tehnologiilor informatizate. Pentru antropologul indian, un nou efort de gândire şi de imaginaţie se impune în faţa cercetătorilor pentru a descrie procese şi fenomene transnaţionale, imposibil de realizat în afara noilor tehnologii ale comunicării. Migrarea capitalurilor, a persoanelor, a ideilor, ideologiilor şi mesajelor a cuprins întreaga planetă, generând interdependenţe şi constrângeri care sfidează sistemele tradiţionale de control, proprii societăţilor-naţiuni.

Analiza “dimensiunilor culturale ale mondializării” implică o reînnoire radicală a discursului sociologic şi o revizuire a aparatului conceptual moştenit din sociologia clasică. Pentru Appadurai conceptul cheie al acestei “reînnoiri” îl reprezintă noţiunea de “peisaj” (scape), pe care îl utilizează în scopul evidenţierii fluxurilor etnice care traversează planeta de la un capăt la altul (turişti, migranţi, refugiaţi etc.), a circulaţiei producţiilor mediatice (ştiri, filme, muzică, jocuri video etc.) ori a celor tehnice (inovaţii, descoperiri ştiinţifice), financiare (tranzacţii transfrontaliere, corporaţii multinaţionale, paradisuri fiscale) şi ideologice (stiluri de viaţă, sisteme de valori, prac-tici). Toate aceste “fluxuri” alcătuiesc diverse peisaje “fluide” cu contururi imprecise şi "forme neregulate", în baza cărora conceptul de "societate" este substituit de cel de "localitate". Este suficient să fie studiată modalitatea în care aceste “peisaje” se articulează într-un anume punct al globului pentru a da naştere unei combinaţii culturale inedite, prezentând aspecte semnificativ diferite de caracteristicile tradiţionale ale culturii locale. În asemenea contexte de viaţă structurate prin osmoză, influenţe şi întrepătrunderi a valorilor, practicilor, mentalităţilor şi producţiilor standardizate, cultura mai păstrează reperele identităţii numai în raport cu originalitatea combinării lor într-un amestec indistinct, fără demarcaţii etnice foarte riguros trasate.

În continuarea ideilor avansate de Appadurai, sociologul britanic J.Urry consideră că la scară planetară organizarea spaţială a acestor “fluxuri” şi “peisaje” repune în cauză conceptul “societăţii-naţiune”, având drept consecinţă imediată o deteritorializare a controlului social şi o dezinstituţionalizare a cadrelor de experienţă tradiţionale. Concepţiile clasice asupra culturii şi cetăţeniei sunt şi ele luxate din armătura lor tradiţională, forjată în jurul Statului suveran şi a dreptului de exercitare a controlului asupra unui teritoriu juridic determinat (Weber). În consecinţă, noile realităţi impun renunţarea la viziunea din primele decenii ale secolului trecut asupra procesului de aculturaţie, potrivit căruia imigranţii renunţă, mai devreme sau mai târziu, la propriile tradiţii. Mai mult, însăşi paradigma multiculturalistă suportă modificări semnificative, abandonând ideea potrivit căreia practicile populaţiilor care au experimentat condiţia de imigranţi vor afişa o anumită "retenţie culturală" în

4 J. Urry, Sociologie des mobilités. Une nouvelle frontière pour la sociologie ?, Paris, Armand Colin, 2005. 5 I.Mihăilescu, Gh.Teodorescu, The Brain-Drain Phenomenon and the Intellectual Labor Market, în Caiete Sociologice, revistă a ISR, n°2/2004, pp.42-92. 6 Arjun Appadurai, Après le colonialisme. Les conséquences culturelles de la globalisation, Payot, Paris, 2001, p. 37.

17

conduita lor. Dimpotrivă, imigranţii plonjează mai degrabă în spaţii transnaţionale, în sânul cărora practicile suportă un proces de reînoire permanentă, pendulând între cele mai recente succese muzicale din mediul de origine şi adoptarea ultimei mode vestimentare din mediul de primire.

În acest sens, migraţia românească de după 1990 a cunoscut curbe evolutive de creştere constantă, dar care după introducerea facilităţilor de acordare a vizelor de liberă circulaţie în spaţiul Schengen a urmat o dinamică exponenţială. Estimările anului 2004-2005 avansează valori cuprinse între 2 şi 4 milioane de români aflaţi la muncă, la studii ori ocupaţi cu diverse practici lucrative în străinătate. Toţi aceştia importă în mediul de origine stiluri de viaţă şi practici din mediile de sosire, transferând spre aceste zone producţii culturale şi moduri tradiţionale de petrecere a timpului liber, obiceiuri alimentare, conduite şi atitudini însuşite în procesul socializării din mediul de origine.

În astfel de condiţii, fluxurile migratorii transnaţionale se traduc în practici şi conduite politice, între care dubla cetăţenie a devenit forma cea mai curent întâlnită. Migranţii pot exercita o anumită influenţă asupra politicii externe a ţării de primire, iar cazul citat de J.Urry referitor la statutul evreilor americani, nu este singular. În acelaşi timp, aceiaşi migranţi sunt curtaţi de structurile guvernamentale ale ţării de origine, care văd în ei ambasadori eficienţi ai valorilor şi tradiţiilor din mediile de provenienţă sau, cel puţin, potenţiali investitori în proiecte de dezvoltare ale comunităţilor din care au plecat la un moment dat.

Toate aceste evoluţii converg spre o nouă formă de societate, mai puţin omogenă cultural şi lingvistic, traversată de o multitudine diversă de "semne" ale identităţii culturale, care circulă “fluid” peste diferitele “peisaje” locale ale planetei. Această realitate “osmotică” şi deteritorializată implică, totodată, şi o redefinire a însuşi obiectului sociologiei, după ce, decenii la rând, şi-a fixat ca teme dominante ale discursului definirea caracteristicilor sistemelor normative şi a diferitelor genuri de constrângeri ce se exercită asupra individului. Sociologia este acum chemată să exploreze mobilitatea socială într-un sens cu mult mai larg, respectiv ca pe un “ansamblu de tehnici şi comportamente care permit accesul la resurse sociale dezirabile”.7 Cum, însă, noţiunea de “mobilitate” înscrie practicile sociale în spaţiu şi timp, devine imperativă renunţarea la reprezentările « fotografice » şi la clişeele care trimit la modalităţi “geologice” de explorare a lumii sociale, aşa cum se întâmplă în cazul sociologiei clasice.

Potrivit acesteia, susţine Alain Touraine, prima preocupare o reprezintă formularea unei „definiţii a fiinţei umane ca fiinţă socială, caracterizată prin locul ocupat în societate şi în funcţie de care se structurează conduitele şi actele sale”8 Astfel privită realitatea socială, ideea conform căreia în spatele indivizilor se află întodeauna socie-tatea care acţionează („socialul se explică numai prin social”- Durkheim), elimină din discurs practicile individuale guvernate de norme sociale (căsătorie, realizare profesională etc.), discipline (educaţia ca dresaj!) sau care nu dobândesc un sens decât prin raportare la funcţia pe care o îndeplinesc la nivelul „organismului social”. Din acest punct de vedere, Touraine crede că un asemenea model şi-a dovedit o anumită utilitate, atât timp cât a servit explicării şi înţelegerii societăţilor industriale, respectiv cele născute odată cu capitalismul şi ajunse la apogeu spre jumătatea secolului trecut. Este vorba, cu alte cuvinte, de societăţi care s-au erijat în cadre absolute ale integrării personalităţii sociale, pentru care au furnizat un model de ordine socială şi au făcut din acţiunile deviante un păcat de neiertat.

Pentru sociologul francez, o asemenea schemă explicativă a existenţei sociale a devenit o formulă depăşită de noile realităţi, cu atât mai mult, din moment ce şi alţi cercetători acceptă ca pe un fapt evident existenţa unui proces de „dezinstituţionalizare” a societăţii moderne. Ordinea capitalistă, proprie etapei industrialiste, a generat un model de „societate disciplinară”9 în care indivizii au învăţat să se comporte în medii sociale închise, de tipul şcolii, uzinei, spitalului ori armatei. Începând cu veacul al XVIII-lea, logici similare de organizare a vieţii sociale s-au impus în fiecare din instituţiile lumii moderne. Indivizii sunt repartizaţi în cadrul acestora după raţiuni spaţiale, în funcţie de care li se atribuie un rang, iar supraveghetorilor li se dă posibilitatea să controleze dintr-o privire grupul (clasă, atelier, salon etc.). Aici li se livrează modele de cunoaştere, de organizare, de recunoaştere a autorităţii şi de comportare potrivit standardelor pre-definite ale ordinii sociale moderne. Normele contribuie la 7 A. Bourdin, Les mobilités et le programme de la sociologie, dossier « Mobilité et modernité », Cahiers internationaux de sociologie, vol. CXVIII, 2005. 8 A.Touraine, op.cit., p.117 9 Acest concept, preluat de J.Urry de la Michel Foucault, este utilizat pentru a reda în termeni foarte sugestivi caracteristicile societăţii de tip industrial, orientată spre dezvoltarea mecanismelor punitive ca proiect de reglementare a comportamentelor sociale : "Susţinută de omniprezenţa dispozitivelor de disciplină, sprijinindu-se pe toate aparaturile carcerale existente, această putere a devenit una din funcţiile majore ale societăţii noastre " (M. Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Humanitas, 1997, p.478).

18

disciplinarea conduitelor pentru a răspunde eficient la comenzi, constituind totodată pârghiile perfide prin care oamenii ajung să acţioneze asupra lor înşişi.

În consecinţă, a vorbi astăzi de „declinul instituţiilor”, vrea să însemne că modelul clasic de societate nu mai este suficient de pertinent pentru o înţelegere adecvată a structurării lumii contemporane. Nenumăratele forme de încătuşare, complicatele oprelişti, interdicţii şi constrângeri care condiţionau conduitele individuale în momentele de culminaţie ale erei industriale, par să fi devenit istorie. Între semnele cele mai concludente ale acestor schimbări, criza „mediilor închise” (şcoală, familie, spital) şi fragilizarea marilor figuri ale autorităţii (Tatăl, Profesorul, Patronul etc.), care asigurau ordinea socială până de curând, sunt proba deprecierii modelului ierarhic vertical şi o împlinire a criticilor societăţii capitaliste moderne (E.Fromm, J.Habermas, Th.Adorno, H.Marcuse, A.Gramsci), care i-au prezis, într-o oarecare măsură, sfârşitul. Prin comparaţie, în societăţile contemporane, afirmă Touraine, a sosit momentul acordării „tuturor libertăţilor imaginabile şi susceptibile să fie realizate”.

Există, însă, şi puncte de vedere ceva mai prudent exprimate cu privire la „despărţirea” societăţii modene clasice de societatea contemporană. Anthony Giddens ori Ulrich Beck se pronunţă în favoarea unei noi faze a modernităţii, chiar în condiţiile în care societăţile dovedesc aceiaşi pasiune pentru „creaţia distructivă”, constând în demolarea a tot ce s-a construit până în prezent, numai din raţiuni ce ţin de instaurarea „noului”. Spre deosebire de vechile societăţi industriale – considerate mai omogene şi „solide” –, în cele actuale constrângerile sociale au devenit întrucâtva mai „fluide”. Pentru Zigmunt Bauman, noua metaforă a societăţii prezente este "lichiditatea structurilor sociale". Din această perspectivă, "modernitatea lichidă"10 priveşte „denormativizarea şi privatizarea obligaţiilor şi îndatoririlor legate de modernizare”, în funcţie de care progresul – în măsura în care acesta există –, nu mai trebuie analizat la nivel colectiv, ci exclusiv la nivel individual. Cei care fac „progrese” sunt oamenii. Ei devin mai performanţi, mai creativi şi prosperi, făcând să se estompeze atributele „societăţii clasice”. Faptul că aceste contururi au devenit invizibile se datorează faptului că „societatea” s-a delocalizat în sânul fiecărui individ, iar prin această dislocare nu a pierdut nimic din greutate.

Rămâne de văzut în ce măsură procesul fluidizării societăţii nu va conduce şi la o „sociologie fluidă”, care să-şi pună probleme asupra temporalităţii practicilor umane, a ritmului şi stilurilor de viaţă, a dezvoltării personale şi colective. Instantaneitatea acţiunii umane la scară transnaţională datorează enorm noilor tehnologii ale comuni-cării, făcând să-şi piardă din relevanţă vechile reţele ale socialului. Începând din acest moment, indivizii nu mai sunt definiţi în funcţie de apartenenţa lor educaţională, profesională, familială ori politică, fiecăruia revenindu-i o anumită libertate de alegere între multiple alte forme de apartenenţă. În aceste condiţii, a mai vorbi despre societate, contravine însuşi principiului mobilităţii sociale în accepţiune post-modernă.

Socializarea şi “construcţia” culturală a personalităţii Din perspectiva celor prezentate mai sus, societatea nu este un construct abstract, o realitate în afara timpului

şi spaţiului, ci întotdeauna trebuie avute în vedere diferitele forme de exprimare “locală” a existenţei colective sau, potrivit formulării lui D.Gusti, anumite “unităţi sociale concrete”. Între acestea, familia, satul, cartierul sau oraşul, sunt tot atâtea universuri culturale specifice, care evoluează în timp şi diferă între ele prin caracteristici socio-demografice, jurisdicţionale, instituţionale, stiluri de viaţă ori ideologii. Mai mult, din punct de vedere biologic oamenii au caracteristici comune, dar ca fiinţe sociale ei se diferenţiază unii de alţii şi pot evolua ca personalitate în mod diferit chiar în interiorul aceleiaşi culturi. Ceea ce poate fi numit în continuare, cu titlu convenţional, societate, reprezintă pentru oameni o realitate obiectivă şi subiectivă, în mod simultan.11 Important este ca ea să fie privită din perspectiva devenirii istorice, care la nivelul personalităţii şi a comunităţii umane se desfăşoară în trei etape: 10 “Mulţi dintre noi ne mutăm – din locuinţă în locuinţă – sau trăim între locuri care nu ne aparţin. Unii nu au nevoie să iasă din casă pentru a călători: ei pot zbura, goni sau înota pe Internet, combinând şi intersectând pe ecranul calculatorului mesaje concepute în colţuri opuse ale lumii. Dar cei mai mulţi suntem în mişcare chiar dacă, fizic, stăm pe loc. Când, cum nu ne este obiceiul, stăm înfundaţi în fotoliu butonând telecomanda televizorului pentru a survola toate canalele, sărim dintr-un spaţiu străin în altul cu o viteză mult mai presus de puterea avioanelor supersonice sau a rachetelor cosmice, dar niciunde nu zăbovim cât să ne simţim chez soi, mai mult decât musafiri.” (Zygmunt Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale, Ed.ANTET, Bucureşti, 2001, p.77; a se vedea şi “Liquid modernity”, Polity Press Ltd., Oxford, 2000)

19

Mai întâi, lumea este privită ca exterioritate, respectiv ca o realitate independentă şi autonomă în raport cu subiectivitatea actorului. Ulterior, într-o a doua etapă, această lume tinde să-l includă în mod obiectiv pe actor, să-l integreze progresiv în structurile instituţionalizate ale comunităţii în care s-a născut (familie, prieteni, cunoscuţi). În cea de a treia etapă urmează procesul internalizării normelor convieţuirii comunitare, prin care acelaşi actor se auto-identifică din punct de vedere cultural ca membru al unei colectivităţi anume. Ordinea în care acestea se reflectă în conduita umană nu este neapărat de succesiune cronologică – exteriorizare, obiectivare, interiorizare –, dar aceste etape se vor regăsi cu certitudine în universul reprezentărilor, mentalităţilor, valorilor, prescriptorilor normativi şi simbolici care definesc climatul cultural al unei societăţi.

Oamenii nu se nasc membrii ai unei societăţi, ci dispun numai de anumite predispoziţii pentru socializare, care le dă o “şansă de viaţă” sub forma unui minim credit de integrare în universul vieţii sociale. Încă de la naştere ei participă la propriul lor proces de socializare, începând cu etapa interiorizării culturale a obiectelor lumii înconjurătoare. Între acestea, subiectivitatea conduitelor celor mai apropiaţi (părinţi, fraţi, rude etc.) constituie cele dintâi “obiecte semnificative” din viaţa noului venit în societate. Cu alte cuvinte, subiectivitatea celorlalţi îi este accesibilă în mod obiectiv noului candidat la integrare socială, chiar dacă semnificaţiile faptelor pe care aceştia le fac pot fi eronat interpretate, fie ca urmare a unui deficit intelectual “natural”, fie ca o consecinţă a unor eventuale deficienţe de ordin psiho-somatic.

Pentru cel aflat în prima etapă a socializării (socializarea primară), “ceilalţi semnificativi” reprezintă primii referenţi comportamentali care îi vor orienta decisiv atitudinile, credinţele, convingerile, idealurile, valorile etc. Toate acestea vor deveni caracteristici ale personalităţii sale viitoare. Prin acţiunea “celorlalţi semnificativi” asupra personalităţii incipiente a viitorului membru al societăţii, realitatea înconjurătoare este “luată în primire”, aşa cum este ea definită axiologic, pragmatic şi atitudinal de către “învăţătorii săi sociali”. De aceea, obiectivitatea acestei lumi trebuie considerată ca “de la sine înţeleasă” (taked for granted).12

Odată “luată în primire”, realitatea poate fi modificată şi (re)creată subiectiv de către fiecare personalitate în formare, în funcţie de soluţiile personale preferate pentru rezolvarea “problemelor” pe care viaţa le prezintă la tot pasul. “Lumea celorlalţi”, devine treptat “propria lume”. Ea este interiorizată simultan obiectiv (ca de la sine înţeleasă), dar şi subiectiv (aşa cum o înţelege fiecare), filtrată “biografic”. În această etapă a socializării, nu există o problemă a identificării, respectiv nu există posibilitatea de a alege cine sunt ceilalţi semnificativi. Societatea îi pune candidatului la socializare o serie pre-definită de alţi semnificativi (părinţi, rude), pe care trebuie să-i accepte ca atare, în afara oricărei alte opţiuni subiective. Acum conduita celui aflat în primele momente ale socializării este pasivă cât timp regulile jocului îi sunt impuse de alţii. Aşa se face că socializarea primară oferă prima structură fundamentală de înţelegere a vieţii sociale şi fixează cel mai temeinic normele esenţiale de con-vieţuire în societatea oamenilor. Ea îi este, într-un anume fel, impusă obiectiv individului aflat la primele momente ale socializării, este interiorizată aşa cum îi este ea “livrată” de ceilalţi semnificativi, selectată potrivit poziţiei pe care aceştia o ocupă în societate (perspectiva de clasă) şi a sistemului lor de valori, preferate ori respinse. “Definiţiile” pe care ei le dau fiecărei situaţii din realitatea trăită (“cunoaşterea reţetă”), respectiv modul în care candidatul la socializare caracterizează diversele împrejurări de viaţă, îi vor influenţa profund conduita de ansamblu a personalităţii pe parcursul întregii existenţe, marcându-i decisiv atitudinile, convingerile şi aspiraţiile. Achiziţiile culturale dobândite în timpul socializării primare se vor manifesta inclusiv după ce personalitatea a suportat efectele socializării secundare sub acţiunea proceselor educaţionale formale, non-formale sau informale (şcoală, biserică, colegi, prieteni, cluburi, asociaţii – şi, în general, “alţi semnificativ cunoscuţi”).

În raport cu socializarea secundară – care intervine în procesul formării personalităţii relativ târziu, socializarea primară poate fi considerată o socializare anticipată. Din acest punct de vedere, socializarea secundară constituie o modalitate – filtrată axiologic –, de integrare-adaptare subiectivă la diferitele situaţii de viaţă, în timp ce socializarea primară-anticipată reprezintă o consecinţă a fixării primelor stereotipuri şi rutine atitudinale fundamentale care “etichetează” definitiv personalitatea.

Se poate spune că, în timp ce socializarea primară este o socializare în oglindă (a Sinelui reflectat prin “alţii semnificativi”, sau “alţi intimi”), socializarea secundară implică o retragere progresivă din normele comportamentale impuse de alţii semnificativi încă de la naştere. La început copilul învaţă ceea ce este după cum

11 Perspectiva antropologizantă susţinută de Th. Luckman şi P. Berger are temeiuri solide în behaviorism, dar se impune cu remarcabilă coerenţă în argumentarea procesului de socializare. (Construirea socială a realităţii, Ed. Univers, Bucureşti,1999, pp. 32 sqq.). 12 H.Garfinkel, Studies in ethometodology, New Jersey, Prentice Hall, 1967, apud Alain Coulon, L’ethnométhodologie, PUF, 1987, p.20.

20

o numesc cei din jurul său şi (re)cunoaşte elementele lumii în care acum trăieşte, după cum a fost învăţat să le numească de către ceilalţi semnificativi. Socializarea primară dă prima formă a “conştiinţei de sine” a personalităţii sociale prin intermediul căreia va “filtra” toate celelalte achiziţii viitoare în procesul “construirii” sale ca membru integrat societăţii, ajungând să se identifice prin el însuşi în funcţie de reuşita/nereuşita soluţiilor pe care le găseşte problemelor întâlnite în viaţa de zi cu zi.

Este o viaţă “pe cont propriu”, în care practicile cotidiene sunt o consecinţă a auto-identificării Sinelui – susţine G. H. Mead –, dar şi a raportării sale active la ceilalţi semnificativi ca la un “altul generalizat” (generalized alter). Cu alte cuvinte, actorul social are o identitate nu numai faţă de cutare sau cutare altă persoană, ci şi o identitate “în general”, dar pe care o percepe subiectiv ca egală cu sine, indiferent de conduita altor semni-ficativi pe care-i întâlneşte.13

Dacă în socializarea primară experienţa de viaţă a celorlalţi este semnificativă pentru individ, în sensul că el se simte protejat prin ceilalţi, în cazul socializării secundare rolul principal în procesul adaptării la situaţiile noi de viaţă revine reconstrucţiei subiective, creatoare a acestor experienţe, furnizându-i condiţiile auto-protecţiei sale faţă de eventualele erori în interpretarea semnificaţiei date actelor din realitatea trăită. Lumea devine mai “familiară” pentru individ în măsura în care învaţă semnificaţiile corecte ale diverselor împrejurări de viaţă şi, o dată cu însuşirea acestor “definiţii”, el poate (re)cunoaşte şi folosi în propriul său avantaj caracteristicile mediului social.

“Societatea, identitatea şi realitatea sunt acum cristalizate subiectiv într-un proces unic, de interiorizare” care “decurge în paralel cu interiorizarea limbajului”, ceea ce înseamnă că “limbajul reprezintă instrumentul cel mai important al socializării”.14 Consecinţa acestei cristalizări în conştiinţă a realităţii este stabilirea unei relaţionări simetrice între “ceea ce este real în afară şi ceea ce este real înăuntru”, sau că realitatea obiectivă este tradusă în realitate subiectivă.

Berger şi Luckmann atrag, însă, atenţia asupra faptului că există şi unele aspecte ale realităţii subiective care nu provin din procesul socializării. Între acestea, conştiinţa propriului corp, reprezintă o cunoaştere pre-existentă oricărei alte învăţări sociale. De la început individul se percepe pe sine în mod simultan atât în interiorul, cât şi în exteriorul realităţii sociale, ceea ce presupune din partea sa o permanentă echilibrare între realitatea obiectivă şi cea subiectivă. Procesul neîntrerupt de echilibrare şi re-echilibrare dintre Ego şi Alter se realizează prin sistemul interacţiunilor sociale, un proces în care fiecare actor participă nemijlocit şi subiectiv la construirea socială a lumii, în ansamblul manifestărilor sale diverse, repetabile şi irepetabile. Este un proces emergent care, cu deosebire în etapa socializării secundare – desfăşurată pe parcursul întregii vieţi –, pune individul în situaţii de “alegere” între variante diferite de acţiune. Abia acum acesta îşi permite să aibă îndoieli cu privire la semnificaţia evenimentelor pe care le întâlneşte în realitatea trăită. Apariţia lor trebuie interpretată mai degrabă ca o consecinţă a unei incomplete socializări, a unei evoluţii “problematice” a personalităţii în medii parţial ori complet diferite celor pentru care se “programase” iniţial (şoc cultural, în cazul emiganţilor, i.e.), sau a ieşirii accidentale din programul socializării pre-construit subiectiv (la vârsta x+1 se învaţă de la părinţi, la vârsta x+2 şcoala devine mediul dominant al învăţării, la vârsta x+3 urmează universitatea etc.). Fiecare etapă din programul socializării este definită social ca fiind corespondentă unei anumite vârste, tip de personalitate în construcţie sau scopuri pre-definite ale socializării. Inversarea lor este considerată o abatere mai mult sau mai puţin permisă de societate. Cu precizarea că fiecare societate “compune” propriul său program de socializare potrivit caracteris-ticilor sale culturale.

Pentru a sintetiza viziunea lui Berger şi Luckman asupra proce-sului socializării, trebuie reţinut că socializarea primară are ca rezultat interiorizarea cunoaşterii general relevante, iar socializarea secundară interiorizarea cunoaşterii specific relevante, respectiv a unor versiuni ale realităţii. “Sub-lumile” interiorizate în cursul socializării secundare sunt de regulă realităţi parţiale (mero-realităţi), prin comparaţie cu “lumile de bază”, interiorizate în socializarea primară. Mai precis, “socializarea secundară înseamnă însuşirea unei cunoaşteri specifice la rol, rolurile fiind definite direct sau indirect prin diviziunea muncii”.15

Definiţiile date realităţii în etapa socializării primare, vor fi substituite de contra-definiţii ale aceleiaşi realităţi în etapa socializării secundare, pe măsura extinderii posibilităţilor de interacţiune socială ale individului cu alte grupuri, instituţii sau organizaţii. Ele se află la baza proceselor de schimbare atât din existenţa lui subiectivă, dar

13 Peter L. Berger, Th. Luckmann, Construirea socială a realităţii, Ed. Univers, Bucureşti, 1999, p. 155. 14 Ibidem, p.156. 15 Ibidem, p. 161.

21

şi a acţiunilor sociale de grup, contribuind la apariţia unor “zone personale de semnificaţie”, diferite de “zonele semantice de semnificaţie”, însuşite în copilărie.

Grupul social În domeniul matematicii, termenul de “grup” este folosit în teoria mulţimilor şi desemnează o sumă de

elemente juxtapuse după reguli neclare, destul de “vagi” (fuzzy). Această realitate relativ abstractă caracterizată prin imprecizie, într-o disciplină care excelează în rigoare şi exactitate, demonstrează dificultatea definirii unei noţiuni aparent simple.

Când acelaşi termen este folosit în sociologie, situaţia se complică şi mai mult întrucât însăşi realitatea socială este cu mult mai complicată. Variabilitatea dimensiunilor şi stabilitatea în timp a acestei forme de manifestare a socialului, sunt principalele obstacole în definirea unitară a conceptului de “grup social”. De la cuplu la popor, etnie sau naţiune, există o multitudine de modalităţi sociative ce pot fi desemnate cu ajutorul acestui cuvânt. Orice încercare de explicitare trebuie să ţină cont, însă, de două criterii definitorii:

- solidaritatea dintre membrii ce-l alcătuiesc; - nivelul interacţiunii dintre actorii care-l compun. Cu toate acestea, simpla existenţă a unor astfel de caracteristici – mai mult sau mai puţin observabile –, nu

conduce instantaneu la lămurirea deplină a înţelesului pe care îl atribuie sociologii termenului de grup social. Cel mai elocvent argument în această privinţă îl reprezintă riscul de a confunda “grupul” cu “echipa”, fapt lesne de constatat chiar în multe dintre exprimările vorbirii cotidiene. Pentru a preîntâmpina multe confuzii de acest gen, Jean Maisonneuve consideră util să precizeze că “echipa” reprezintă mai curând un mod de organizare socială bazat pe interesul creşterii eficienţei în atingerea scopurilor. Ea este ceva intermediar între o solidaritate socială bazată pe relaţii interumane insuficient de consolidate şi de stabile, pe de o parte, şi o formă de structurare episodică, dar foarte coezivă în jurul unui scop comun, pe de altă parte. Ca atare, funcţia sa cea mai importantă este de a face faţă unei “crize de organizare” a grupului prin concentrare asupra scopului.16

Ceea ce reuneşte mai multe persoane diferite ca temperament, voinţă, capacităţi, idealuri într-un “grup social”, este promovarea unui ideal sau a unui ţel comun (educativ, economic, cultural, divertismental etc.). Acesta dă sens interacţiunilor dintre actori şi conferă semnificaţie actelor colective. În numele acestor scopuri familia, şcoala, organizaţia în general, devin medii predilecte ale structurării grupului social. Un rol particular îl au lignajele familiale întrucât stau la originea unor raporturi, mai largi, de rudenie ce sunt întâlnite în cazul grupurilor sociale de talie relativ mare (clan, trib). În jurul acestora se dezvoltă elementele de forţă, ca o dimensiune specifică a grupului. Această forţă este dublu orientată:

- spre interior (ca formă de autoprotecţie faţă de ameninţări externe); - spre exterior (ca sursă de ameninţare la adresa altor grupuri concurente, inamice sau ostile). În acest sens, W. G. Sumner utilizează termenii de in-group şi de out-group pentru a marca astfel de

distincţii. Prin derivare, în studiile sociologiei culturaliste (R. Linton, E. Burgess) au introdus termenii de we-groups (grupul nostru) şi de others-groups (grupul celorlalţi). Într-o formulare sintetică ei se reduc la două expresii generice de genul “Noi” şi “Ei”, care redau sensul interiorităţii şi/sau exteriorităţii acţiunii colective. Astfel, prin “Noi” se au în vedere cu deosebire relaţiile de parentate (rudenie), de cooperare (asociere, vecinătate) şi de comuniune (afinităţi), în timp ce prin “Ei” sunt vizaţi “ceilalţi”, faţă de care predomină sentimentul înstrăinării, al neîncrederii şi, chiar al ostilităţii pe considerentul că sunt, pur şi simplu, “non-Noi”.

Criteriile separaţiei dintre “Noi” şi “Ei” sunt – în opinia lui R. K. Merton – de ordin obiectiv şi subiectiv. În primul caz este vorba de acceptabilitatea ordinii normative stabilită şi recunoscută de cei care aderă la grup, iar în al doilea este vorba de dorinţa de a fi împreună, de a împărtăşi anumite emoţii, valori, convingeri ori credinţe cu cei asemenea. Din acest motiv, în cazul grupului social solidaritatea este de multe ori dublată de sodalitate, respectiv de o susţinere reciprocă între membrii grupului, bazată pe afinităţi, afectivitate şi ataşament.

Nu trebuie pierdut din vedere, totuşi, că atributele de acest gen pot alimenta puternice sentimente identitare, stimulând uneori apariţia de atitudini etnocentrice cu consecinţe deosebit de periculoase. În acest sens, W. Sumner 16 J. Maisonneuve, La dynamique des groupes, PUF, 1975, pp. 35 sqq.

22

semnalează tendinţa etnocentricilor de a se considera pe sine mai cinstiţi, mai morali, mai demni de încredere şi de stimă, în vreme ce xenocentricii tind să-i considere pe cei din afara grupului ca fiind mai egoişti, violenţi, imorali şi, implicit, demni de dispreţ. Între “omul locului” şi “străin” sau “noul venit” apar de multe ori atitudini de mefienţă şi detestare reciprocă, iar naţionalismul proliferează nestingherit în situaţii de criză economică, politică sau socială.

Teoreticienii Şcolii clasice de la Chicago nu au trecut cu vederea faptul că “sociabilitatea naturală” a omului poate duce la constituirea “grupurilor instinctive” (grup primar), dar tot ei au făcut observaţia că acestea devin sub acţiunea normelor impuse de înaintarea în civilizaţie “grupuri raţionale” (grup secundar).17 Fără a se decomplica o dată cu trecerea spre modernitate – devenind mai “simplă” –, organizarea “raţională” a grupului a pretins constant un cadru formal şi un sistem de comunicare mai flexibile şi, deci, mai adaptabile ritmului alert al procesului de schimbare socială. Ceea ce nu înseamnă că o asemenea tendinţă a contribuit şi la o completă relativizare a normativităţii interne în raport cu rigorile coexistenţei practicate în cadrul grupului tradiţional. Tipul şi stilul comunicării intra-grup (primară sau etajată, circulară sau unidirecţionată, ascendentă sau descendentă, centralizată sau semi-centralizată) spune mult despre poziţia ocupată de fiecare actor în structura relaţională internă şi despre valoarea distanţelor sociale dintre aceştia. Cunoaşterea acestor lucruri este importantă şi din perspectiva calculării indicelui de periferialitate sau de centralitate în reţea, precum şi despre tipologia grupurilor, în general.

Georges Gurvitch a construit o astfel de taxonomie a grupurilor sociale, apelând la un set de cincisprezece criterii de clasificare, cu ajutorul cărora a reuşit să identifice nu mai puţin de şaizeci şi trei de ipostaze sub care se prezintă o asemenea realitate.18 Unifuncţionale ori multifuncţionale, mari sau mici, temporare sau permanente, formale sau neformale, dispersate ori reunite, voluntare sau accidentale etc, toată această suită de versiuni ale organizării grupului social indică – de fapt –, extrema complexitate a interacţiunilor dintre membrii unei comunităţi.

Coeziunea, autonomia ori gradul lor de conformism social constituie semnele dinamicităţii pe care le îmbracă o realitate mereu în schimbare, numită fie sectă religioasă, fie partid politic, etnie, asociaţie profesională sau corporaţie economică. Factorii favorizanţi ai acestei coeziuni pot fi “intrinseci” (de ordin socio-afectiv sau socio-operatoriu) şi “extrinseci” (norme, legi, convenţii ierarhice etc.). Latura socio-afectivă a condiţiilor de asociere grupală este centrată pe relaţii de apropiere-respingere între membrii, de realizare a scopurilor şi de con-vieţuire. În schimb, latura socio-operatorie priveşte dinamica raporturilor dintre poziţiile sociale, diviziunea funcţională a responsabilităţilor între membri şi raporturile de putere structurate la acest nivel de organizare socială.

Un alt aspect ce merită scos cu deosebire în evidenţă atunci când este vorba de structura internă a grupului social este forma sub care acţionează nucleul său de autoritate. Numeroase studii pe această temă au reliefat rolul deosebit al funcţiei de leadership (funcţie socio-operatorie de decizie şi control al acţiunii grupului) în constituirea raporturilor interpersonale din cadrul grupului social. O asemenea funcţie defineşte poziţia liderului (formală/informală), calitatea acţiunii organizaţionale a acestuia (coordonare, clarificare, catalizare), precum şi nivelul acceptabilităţii sale de către membrii grupului social (autoimpunere, acceptare, eligibilitate).

Modalităţile prin care se realizează funcţia de conducere a grupului sunt diverse şi satisfac, în egală măsură, cele două funcţii ale leadership-ului organizaţional: socio-operatorie şi socio-afectivă. Aceasta întrucât compo-nenta raţională în definirea rolului decident al liderului nu trebuie separată de cea emoţională care îl fac să fie urmat de către ceilalţi membri. Relaţia dintre lider şi subordonaţi poate fi de natură coercitivă, remunerativă sau normativă, iar modurile de implicare a membrilor grupului în acţiunea comună sunt fie alienante, calculate ori morale. Din acest punct de vedere, tipologia liderului este destul de controversată, dar în linii generale ea include următoarele socio-tipuri:

17 Pierre-Jean Simon, Histoire de la sociologie, PUF, Paris, 1991, pp. 453-475. 18 G. Gurvitch, Traité de sociologie, PUF, Paris, 1963.

23

Autoritar Cooperant Clarificator Apatic

influenţare directă prin presiune externă

influenţare prin exemplu personal

influenţare raţională cu prezentarea variantelor de acţiune

influenţare nulă

Autocratic

intimidare, indiferent la reacţia subordonaţilor

Paternalist

Solicită ascultare, re-spect şi iubire

Camaradesc

distanţa dintre “şef” şi subordonat este mică, suportabilă şi accepta-bilă

Edificator

stilul “non-directiv”, decizie în comun, în mod conştient

Indiferent

(stilul “laissez-faire” specific şefului formal)

Indiferent cât de puternic este conturată personalitatea liderului şi indiferent cât de puternice sunt

ierarhiile intra-grupale, formele prin care este mobilizat efortul colectiv cuprind diverse genuri de intervenţii: - prin stimularea şi menţinerea interesului pentru acţiune; - prin gratificare/sancţionare (promisiuni, încurajări, ameninţări, pedepse); - prin garantarea protecţiei în raport cu nivelul de risc al acţiunii;. - prin fixarea “limbajului comun”, astfel încât membrii grupului se pot recunoaşte unii pe alţii ca

“asemănători” în scopuri, valori, credinţe, aspiraţii etc. - prin clarificarea “motivelor reale” aflate la originea acţiunii întreprinse de către grup; - prin informarea asupra dificultăţilor şi mijloacelor ce trebuie cunoscute de către actori pentru a reuşi în

demersul lor practic; - prin definirea “stilului de conducere” (legal, charismatic, tradiţional); - prin coordonarea efortului colectiv; Asemenea “stiluri de conducere” pot fi întrebuinţate în situaţii specifice, de către lideri cu personalitate mai

mult ori mai puţin accentuată şi în contexte socio-culturale particulare. Adaptabilitatea sistemului de luare a deciziilor la diferitele împrejurări în care se realizează acţiunea grupului presupune o disponibilitate comparabilă şi în adoptarea unui “stil” eficient de a conduce, care să demonstreze o dată în plus că şeful este omul momentului şi al situaţiei.19

Familia De o atenţie specială s-a bucurat în sociologie modul de organizare a familiei, considerată a fi instituţia

socială cu istoria cea mai bogată în experienţe şi transformări de-a lungul timpului. Ca formă de structurare a socialului, familia reprezintă în opinia lui F.Tönnies, expresia cea mai deplină a comuniunii umane, iar starea de comunitate (Gemeinschaft) drept receptacolul valorilor, tradiţiilor şi obiceiurilor care conferă identitatea autentică şi profundă a personalităţii sociale. Din acest punct de vedere, Petre Andrei consideră familia tradiţională o rezultantă a diferenţierilor matrimoniale inter-venite în interiorul clanului, iar originea sa istorică trebuind să fie căutată în sistemele de alianţă derivate prin exogamie.

În funcţie de identitatea “strămoşului comun” (totem), descendenţa a fost definită fie în linie agnatică şi patri-lineară (după tată), fie în linie uterină şi matri-lineară (după mamă), fie în linie cognatică, respectiv urmând o filiaţie nediferenţiată din ambii genitori. Dar aceiaşi descendenţă a fost apreciată şi în funcţie de locul stabilirii iniţiale a cuplului ce constituie nucleul viitoarei familii, raportându-se la domiciliul părintesc al soţului, al soţiei sau la un eventual nou domiciliu. Din acest punct de vedere, descendenţa a fost caracterizată fie în ordine patri-locală, fie matri-locală ori, în sfârşit, neo-locală.

În esenţă, însă, curriculum-ul familiei a fost în mod constant definit în funcţie de două tipuri de liant social: parentate şi alianţă. Cel dintâi se raportează la consangvinitate şi lignaj, ca formă de manifestare a rudeniei după un strămoş comun, respectiv a structurării relaţiilor dintre descendenţii aceluiaşi nucleu familial originar. În ceea ce priveşte sistemele de alianţă familială, acestea se bazează pe diverse forme de uniune între persoane provenind

19 J. Maisonneuve, op.cit., p. 67

24

din familii diferite, dintre care căsătoria consacră caracterul legal-raţional al instituţiei în majoritatea epocilor şi culturilor în decursul istoriei. La unele populaţii, cum este cazul nuerilor din valea Nilului – prezentată într-un studiu remarcabil al antropologului britanic Sir Edward Evans-Pritchard –, poate fi întîlnită şi căsătoria fantomă, în care văduva soţului decedat are dreptul la recăsătoria cu o rudă apropiată a celui dispărut, iar urmaşii dobândiţi din noul mariaj să fie consideraţi descendenţii legali ai soţului defunct.20

Norma exogamiei a impus, aproape pretutindeni, o constrângere socială de neevitat: căutarea partenerului înafara familiei. Ea a generat o consecinţă la fel de imperativă în privinţa prevenirii incestului. O asemenea interdicţie condamnă practicarea sexualităţii în interiorul aceleiaşi familii, excepţie făcând partenerii cuplului iniţial. În sine, această regulă sacrosanctă în multe dintre modelele culturale de nupţialitate nu are un temei biologic real – reflectând teama că derapajele consangvinităţii ar avea efecte asupra descendenţilor –, fiind mai curând o cerinţă de ordin cultural legată de extinderea relaţiilor de schimb dintre grupurile sociale. Circulaţia femeilor se încadrează în logica acestei forme particulare de schimb, cu deosebire în situaţia societăţilor androcratice. Claude Lévy-Strauss semnalează existenţa a două logici care operează la nivelul acestor schimburi:

- o logică a schimburilor restânse, aflate la originea normei mariajelor bilaterale încrucişate, prin transferul reciproc al surorilor între două familii;

- o logică a schimburilor extinse şi generalizate, prin care un grup A oferă o femeie grupului B, care dă o altă femeie grupului C, iar acesta din urmă, dă şi el, la rândul său, o femeie grupului A.

Sociologul francez încadrează aceste schimburi în categoria căsătoriilor încrucişate de tip matrilateral ori patrilateral.21 Este vorba de uniuni ce se stabilesc cel mai adesea între ramurile colaterale cele mai apropiate, după principiul că nu este recomandabilă alegerea unui partener dintr-o familie prea apropiată, după cum devine aproape imposibil să-l întâlneşti prea departe. Cu atât mai mult, atunci când prin astfel de schimburi sunt atenuate şi, chiar eliminate complet eventualele ameniţări războinice dintre grupuri rivale. Din momentul în care aceste grupuri stabilesc relaţii de schimb având ca obiect transferul reciproc de femei, se dezvoltă în paralel şi alte genuri de schimb: de daruri, de datini, ceremonii, obiceiuri etc. Toate acestea diminuează considerabil sursele de conflict, mergând pînă la instituirea unui climat de încredere, de solidaritate şi cooperare în susţinerea unor proiecte sociale, economice şi politice comune. Familia devine, astfel, o sursă esenţială de stabilitate socială, iar modelul tradiţional (“familia matcă”) se va regăsi şi în multe din principiile de organizare a întreprinderii capitaliste moderne. Cu deosebire, anumite aspecte privind sistemul de relaţii intra-familiale (distribuţia rolurilor, formele de întrajutorare, modificări instituţionale etc.) au inspirat modele de succes ale managementului ştiinţific, construite în scopul optimizării comunicării din cadrul întreprinderii, a întăririi coeziunii şi cooperării dintre segmentele decizional şi de execuţie, dintre sindicate şi patronat, dintre salariaţi şi conducerea unităţii de muncă.

Multe din cercetările având ca obiect familia îşi îndreaptă atenţia spre problematica articulării acestei instituţii în procesul socializării, ca mediu decisiv al formării şi educaţiei copiilor. În această privinţă, rolul familiei devine preponderent, acoperind o sferă largă de imperative ale integrării sociale a tinerilor: percepţia mediului natural şi social înconjurător, însuşirea cadrelor de experienţă şi de orientare în universul instituţiilor din societate, formarea personalităţii, dobândirea capacităţii adaptative la condiţiile în continuă schimbare ce au loc, deopotrivă, în “propria lume” şi în “lumea celorlalţi”. Concepţiile pedagogice şi-au fixat dintotdeauna la astfel de imperative ale existenţei în societate, contribuind nemijlocit la dezvoltarea unui tip de personalitate perfect adaptate cerinţelor, ideologic definite, ale structurii politice şi de autoritate din epocă.

Însăşi tipologia grupului familial exprimă prefacerile pe care această instituţie, esenţială structurării socialului, le-a suportat de-a lungul timpului. Relaxarea constrângerilor de ordin moral, constată A.Michel, precum şi succesive revizuiri ale cadrului legislativ au determinat o alterare a “marilor echilibre familiale”22 Diviziunea muncii a acţionat din plin şi în ceea ce priveşte transformarea structurilor familiale, impunând o serie de adaptări la noile realităţi politice, economice, juridice şi culturale din societate.

Familia patriarhală este forma dominantă de organizare, având durata cea mai lungă în istorie şi fiind caracteristică economiilor agrare. Dimensiunea grupului social, alcătuit din membrii cuplului şi descendenţii acestuia în linie directă, este destul de variabilă de la o cultură la alta. Aşa cum este cazul multor societăţi

20 E.Evans-Pritchard, Les Nuers.Descriptions des modes de vie et des institutions politiques d’un peuple nilot,Gallimard, Paris, 1968, pp. 157-171. 21 Cl. Lévy-Strauss, Les structures élémentaires de la parenté, PUF, Paris, 1949, pp. 297-298 22 Andrée Michel, Sociologie de la famille et du marriage, PUF, Paris, 1972.

25

tradiţionale, nucleului “de bază” – format din părinţi şi copii –, i se adaugă şi alţi membri: fraţi, surori, veri ori unii antecesori în linie maternă ori paternă. Din perspectivă economică, ea reprezintă principala unitate a producţiei, în măsura în care fiecare din membrii săi – în funcţie de vârstă, sex, ordine a naşterii etc. –, participă la efortul colectiv, îndeplinind diverse sarcini specifice. Ca urmare, structura sistemului intern de autoritate se detaşează printr-o ierarhizare accentuată a poziţiilor deţinute de către fiecare membru, în condiţiile în care aceea a tatălui ocupă locul central. După modelul divinei familii, tatăl îşi asumă rolul Patriarhului, controlând şi orientând în mod absolut resursele disponibile sau atrase, în timp ce afectivitatea maternă – dublată de implicarea activă în universul producţieidomestice –, revine prin excelenţă femeii. Întreaga activitate se desfăşoară în interiorul unităţii familiale, a unui sistem productiv închis, orientat spre o economie de subzistenţă bazat pe mecanisme autoreglative, mai mult sau mai puţin eficiente.

Familia conjugală este tipul de organizare consacrat de procesul urbanizării şi industrializării23, în care tatăl este principalul aducător de venit, în timp ce mamei îi sunt rezervate, în continuare, activităţile menajere. Aportul financiar al femeii salariate se înscrie în ordinea unor venituri complementare în familie, care nu o scutesc de obligaţiile domestice care-i revin prin tradiţie. Prin comparaţie cu familia tradiţională – unde zestrea femeii la întemeierea familiei are un rol important în determinarea statusului său social şi, implicit, a viitoarei structuri familiale –, în cazul familiei conjugale zestrea reprezintă doar o premisă a unui confort economic viitor de care vor beneficia toţi membrii săi. Dar mai mult decât poate constitui o împlinire economică suplimentară, zestrea reprezintă pentru familia conjugală o sursă de recunoaştere simbolică în societate, o expresie a demnităţii şi onoarei mediului familial de origine.

Implicarea soţilor în formarea şi educaţia copiilor diminuează proporţional o dată cu creşterea posibilităţilor instituţionalizate oferite de societate prin intermediul şcolii. Orientarea profesională a descendenţilor este, încă, puternic dependentă de statutul şi ocupaţia părinţilor, în sensul reproducerii sociale şi economice a poziţiilor deţinute de aceştia de către copii.

Familia asociativă constituie modalitatea de structurare determinată de împărţirea egală a poziţiei economice deţinute de membri cuplului familial. Acest mod de organizare a rolurilor în interiorul mediului familial corespunde unui moment relativ târziu al modernităţii şi are drept consecinţă o repoziţionare simbolică a statusurilor deţinute de cei doi soţi în societate. Între altele, egalizarea şanselor de reuşită socio-profesională şi dobândirea accesului spre zonele decidenţei politice prin participarea la procesul votării democratice, a conferit femeii o poziţie juridică aproape egală cu a bărbatului. Adeseori, însă, responsabilităţile speciale atribuite mamei în creşterea şi educarea copiilor, au fost la originea acordării unor drepturi juridice suplimentare în favoarea sa.

Cu toate acestea, bărbatului i se recunosc mai multe prerogative sociale, politice şi economice în raport cu femeia, chiar şi în debutul mileniului III. Accesul femeilor la activităţi productive superior calificate şi în sfera deciziei guvernamentale rămîne o latură semnificativă a discriminării de gen şi în zilele noastre.

În ceea ce priveşte educaţia copiilor, gradul de independenţă al acestora în formularea opţiunii asupra viitoarei profesii este cu mult mai mare, întrucît şi spectrul specializărilor profesionale s-a extins considerabil. Influenţa mediului familial asupra formării personalităţii acestora se reduce doar la primii ani ai socializării timpurii. În rest, şcoala preia majoritatea atribuţiilor educaţionale ce reveneau prin tradiţie familiei.

Sistemul productiv şi structurile

ocupaţionale Tipul dominant de

familie Organizarea familiei în raport de

activitatea productivă Agricultură şi primă industrializare Familie patriarhală Femeia munceşte în cadrul familiei

(autoreglare economică) Dezvoltare, industrializare, salarizare Familie conjugală Femeia devine salariată (aport

complementar de venit) Transformarea raportului salarial prin împărţirea sarcinilor de muncă Familie asociativă Distribuire egală a poziţiilor economice în

familie (apud G. Ferréol et all., Dictionaire de sociologie, p.95)

23 În opinia lui T.Parsons, acest proces a contribuit la apariţia „familiei nucleare”, caracterizată prin unitatea consumului şi a locuirii. Prefacerile economice şi creşterea mobilităţii sociale au slăbit legăturile tradiţionale de rudenie, afectînd înseşi raporturile din interiorul familiei. Acestea au devenit mult mai „reci” şi mai conforme normelor de coabitare, decât afective şi apropiate între membrii săi. (T.Parsons, Le systéme des sociétés modernes, Seuil, Paris, 1973, pp. 41-53.)

26

În toate aceste forme de structurare a familiei cuplul reprezintă “nucleul dur” în jurul căruia se dezvoltă un întreg sistem de alianţe şi dependenţe socio-afective şi economice. Lumea contemporană cunoaşte, însă, un proces accentuat de individualizare a relaţiilor sociale, fapt pe care Durkheim l-a sesizat încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în urma cercetărilor întreprinse asupra “familiei conjugale”. O asemenea tendinţă nu putea să nu producă efecte şi asupra familiei, cu precădere în aspectele privitoare la semnificaţia socială a căsătoriei. Multă vreme condamnate de o moralitate ataşată valorilor culturii creştine, aşa numitele “mariaje aranjate” şi “mezalianţe” par să fi revenit din nou în actualitate sub forma căsătoriilor bazate pe “afinităţi elective”. Studii sociologice, având ca obiectiv cercetarea motivaţiei pentru uniune familială, au pus în evidenţă faptul că pe fondul eliberării oamenilor de sub tirania multor constrângeri de natură economică şi socială, s-au multiplicat situaţiile în care întemeierea unei familii are un suport solid în apartenenţa la medii socio-economice şi culturale apropiate sau identice. Homogamia a devenit, astfel, o manifestare a voinţei libere, între persoane libere şi cu drepturi egale, de a dispune asupra întemeierii familiei plecând de la concidenţa intereselor reciproce. O dovadă în plus a acestei tendinţe este deplasarea “pieţei matrimoniale” dinspre cupluri întemeiate în interiorul aceleiaşi clase de vârstă (cca. 2 ani diferenţă între soţi), spre acceptarea unui decalaj mult mai mare între clasele de vârstă din care provin viitorii soţi (cca.7-10 ani), cu deosebire în societăţile post-industriale.24 În acelaşi timp, homogamia se subordonează şi unor logici diferite, în măsura în care mediile de întâlnire, tradiţional preferate, se modifică vizibil, în funcţie de apartenenţa la o categorie socială sau alta a subiecţilor prezumtivi ai unei uniuni familiale. În locul “întâlnirilor aranjate” – la baluri, evenimente de familie, vizite între rude sau între vecini etc. –, situaţiile neprevăzute s-au înmulţit, devenind tot mai dese “întâlnirile elective”, între colegii de şcoală sau de serviciu, la agápe între prieteni ori frecventând diverse cluburi şi asociaţii.

Totodată, homogamia cunoaşte şi un oarecare “efect de structură”, ca urmare a unor variaţii observabile de la o categorie socială la alta. Ea poate fi "maximală" pentru mediile rural-agrare şi muncitoreşti sau, dimpotrivă, "limitată" în cazul cadrelor cu pregătire superioară. Mai precis, mobilitatea socială între mediile de apartenenţă socio-culturală ale actorilor susceptibili să încheie o căsătorie, poate creşte pe măsură ce creşte şi nivelul de instrucţie şcolară, dar în aceiaşi măsură ea manifestă o tendinţă de scădere, pe măsură ce se apropie de cei doi poli ai structurii socio-demografice. Astfel, actorii provenind din medii cu nivel educaţional scăzut şi venituri modeste tind să se asocieze cu precădere între ei, fiind mai puţin tentaţi spre uniuni cu actori ce se încadrează în clase superioare de instrucţie şi educaţie ; invers, la polul elitelor culturale, acelaşi tip de conservatorism în reproducerea clasei de educaţie şi pregătire profesională acţionează în forma unui anumit exclusivism socio-cultural. Intervalul dintre cei doi poli, deja, amintiţi este şi cel mai dinamic în privinţa mobilităţii actorilor între clase de instrucţie şi venit, relativ apropiate. Aceasta înseamnă că – potrivit exigenţelor normative de ordin axiologic, moral şi cultural –, în lumea actuală termenul de referinţă aplicat în definirea compatibilităţii membrilor unui cuplu are o puternică încărcătură intelectuală. Normalitatea epocii este dată de caracteristicile "societăţii cunoaşterii", în care munca şi activităţile umane, în general, se desfăşoară în spaţii culturale pentru care accesul la roluri şi statusuri este condiţionat de logica diplomei şi competenţei.

Totodată, literatura sociologică a ultimelor decenii aduce în discuţie cu destulă insistenţă ideea familiei ca o instituţie aflată în criză. Unii cercetători evocă procese de dislocare şi distrugere a valorilor tradiţionale asociate mariajului şi coabitării familiale, alţii, dimpotrivă se declară optimişti în resuscitarea vieţii în mediul echilibrat şi intimizat al căminului, ca un reflex aşteptat în faţa asaltului venind din sfera vieţii publice. În faţa acestor dileme, o certitudine pare să se impună în privinţa dispariţiei familiei numeroase şi a atomizării existenţei sociale în forma unor unităţi familiale cvasi-autonome. În paralel, multe din tabúurile morale legate de cuplu şi familie sunt depăşite, începând cu relaţiile inter-generaţionale şi continuând cu legalizarea formelor monoparentale şi monogame ale familiei contemporane. A vorbi de o criză a nupţialităţii şi de banalizarea divorţului, de dezvoltarea uniunilor libere şi de fecunditate ilegitimă, nu este doar o modă şi o supralicitare a unor stereotipuri hermeneutice post-moderne, ci reprezintă simptomele unei culturi a intimităţii aflate la răscruce. Dintr-o chestiune de interes limitat, circumscrisă unor teme privitoare la constituirea şi existenţa grupurilor mici şi mijloci, problematica familiei a devenit în majoritatea statelor civilizate o afacere de interes public major. Instituţiile autorităţii sunt angajate într-un proces legislativ complicat şi în formularea unor politici sociale explicit adresate familiei.

Familia apare în momentul de faţă ca o instituţie supusă acţiunii unor logici contradictorii: pe de o parte luptă în favoarea obţinerii independenţei sociale a membrilor săi, iar pe de altă parte se zbate să i se recunoască 24 A. Girard, Le choix du conjoint, PUF-INED, Paris, 1964, pp. 231-272.

27

prioritatea legăturilor afective în raport cu fidelităţile ideologic definite de stat; pe de o parte aspiră la o deaşare a constrângerilor lignajere şi parentale tradiţionale, iar în acelaşi timp caută stabilitatea şi echilibrul pierdute prin excesele individualiste ale lumii contemporane. Prin toate acestea, familia se dovedeşte în continuare receptacolul fidel al proceselor de schimbare din societate, dar şi barometrul sensibil al diferitelor ameninţări la adresa intimităţii profunde a individului…

Cetăţenie şi “ordine civică” Potrivit cercetătorilor britanici Sidney Verba şi Gabriel Almond, orice societate se individualizează în raport

cu altele prin modul particular în care îşi ordonează “sistemul obiectelor politice”, sistem alcătuit din trei categorii distincte de activităţi civice (clase de acţiuni):

- clasa instituţiilor (corpuri legislative şi de guvernare); - clasa decidenţilor (monarhi, legislatori, administratori, directori etc.); - clasa politicilor publice (politici sociale, decizii, hotărâri). Acest sistem dă marca unei civilizaţii şi sociotipul cultural dominant. Mai precis, oamenii se raportează în

permanenţă la universul valorilor civice specifice epocii lor, făcând efortul de a se înscrie în coordonatele cognitive, afective şi evaluative ale culturii în care trăiesc. Din acest punct de vedere, cultura nu reprezintă doar o sumă indistinctă de experienţe de viaţă ce s-au acumulat în timp, ci şi o expresie a capacităţii de a fi cetăţean. O asemenea calitate depinde de gradul în care actorul ajunge să recunoască structurile instituţionale, liderii pe care îi are, istoria culturii şi caracteristicile “constituţionale” ale universului său politic. Condiţia de cetăţean se constată şi din modul în care fiecare individ învaţă să-şi revendice drepturile, puterea şi obligaţiile ce îi revin în cadrul comunităţii din care face parte.

În ceea ce priveşte nivelul în care el reuşeşte să asimileze “cultura civică” a epocii în care trăieşte, acesta se constată din capacitatea sa de a recunoaşte “clasele de obiecte politice” şi din modul în care evoluează în interiorul sistemului societal. Condiţia de cetăţean poate fi raportată la trei socio-tipuri civice dominante: fidel, apatic şi alienat. Ele sunt consecinţa celor trei tipuri de cultură civică în care cetăţeanul are posibilitatea de a se socializa politic:

- o cultură civică parohială, specifică societăţilor tribale, unde “parohialul” nu aşteaptă nimic din partea sistemului politic instituit;

- o cultură civică de tip “dependent activ”, caracterizând o relaţie pasivă între actor şi instituţii; actorul conştientizează sistemul de autoritate existent, dar îi ignoră valoarea “strategică”;

- o cultură civică de tip “participativ”, specifică cetăţeanului integrat eficient în structurile vieţii sociale. 25 Coeziunea unei colectivităţi umane este garantată – în opinia lui Almond şi Verba – de complementaritatea

funcţiilor prin care o anumită realitate socială poate fi definită ca o societate. Din acest punct de vedere, societatea îşi probează forţa, vitalitatea şi moralitatea numai în măsura în care reuşeşte să-i integreze pe cei marginalizaţi şi izolaţi social. Virtuţile sociale şi crearea prosperităţii Statelor Unite – susţine Fukuyama – au la origine multe situaţii acute de izolare şi excluziune socială, în care individualismul a jucat un rol important. Nu întâmplător filosoful american pledează pentru refacerea unei valori morale esenţiale a capitalismului din cea mai dezvoltată ţară a lumii: încrederea între grupuri, indivizi şi structurile de autoritate.26 Aceasta se petrece nu atât ca urmare a unei ideologii explicit concurenţiale – deşi o asemenea realitate nu trebuie ignorată complet –, în care liberalismul economic produce inerente consecinţe de natură social-politică, cât mai ales datorită derapajelor morale din fazele incipiente ale capitalismului american. 25 G. Almond, S. Verba, Cultura civică, Ed. Du Style, Bucureşti, 1996, pp. 34-35. 26 “Statele Unite s-au schimbat însă în mod fundamental în ultimele două generaţii în ceea ce priveşte arta asocierii. Din multe puncte de vedere, societatea americană devine pe atât de individualistă pe cât au văzut-o dintotdeauna americanii: tendinţa inerentă, de tip liberal, cu accent pe respectarea drepturilor, către lărgirea lor în detrimental autorităţii tuturor comunităţilor existente, şi-a urmat cursul firesc spre un final logic. De asemenea, declinul încrederii şi al sociabilităţii în Statele Unite este vădit în multe alte schimbări ale societăţii americane: creşterea infracţionalităţii violente şi înmulţirea litigiilor civile; destrămarea structurii familiei; distrugerea unor structuri sociale intermediare, cum ar fi vecinii, biserica, sindicatele, cluburile şi societăţile de binefacere; lipsa de valori commune şi a comuniunii cu cei din jur – sentiment foarte răspândit printre americani.” (F.Fukuyama, TRUST. Încredere. Virtuţile sociale şi crearea prosperităţii, Ed.ANTET, Bucureşti, 1999, p.9)

28

Pentru pionierii Vestului absenţa unei conştiinţe comune – caracteristică oricărei naţiuni aflate în plin proces de formare –, a fost suplinită de apariţia unor forme nucleare de societate, precum familia, grupul de prieteni, vecinătăţile, cluburile ori asociaţiile.27 Acestea au constituit fundamentul pe care s-a construit o realitate socială pragmatică, dar sensibilă la orice ameninţare îndreptată asupra comunităţii şi, cu deosebire, a familiei. Considerate valori sacre, asemenea repere ale dezvoltării au făcut ca societatea americană să îmbrăţişeze, deopotrivă, ideologia individualistă, dar şi spiritul corporatist. Jean-Marie Lacrosse atrage, din acest punct de vedere, atenţia asupra faptului că neo-liberalismul americanilor – chiar în condiţiile unor precarităţi morale evidente –, rămâne esenţialmente democratic, întemeindu-se pe trei axiome definitorii:

- axioma puterii, situată la originea socialităţii şi sociabilităţii; - axioma independenţei, considerată esenţială pentru realizarea atributelor identităţii şi specificităţii civice; - axioma autonomiei, privită ca o tendinţă “naturală” a omului de “auto-reglementare” a exceselor

subiective, fără ca prin aceasta să abandoneze vreo clipă interesul său major faţă de schimbare”28. Privite ca referenţi normativi ai acţiunii sociale, aceste axiome, definesc nu doar forma, cât mai ales

conţinutul moral al civismului american. În acest sens, Philippe Braud consideră cetăţenia “un termen responsabilizant”, de vreme ce ea implică “datorii şi drepturi imprescriptibile” care merg de la acceptarea fiscalităţii şi până la “impozitul de sânge” în situaţii de război. În numele acestor obligaţii şi libertăţi el, cetăţeanul, îşi exercită prerogativa civică supremă: dreptul de vot.29 Acest “drept” trebuie interpretat ca un mod de exprimare a solidarităţii sociale, dar şi a protestului civic. Contradicţiile inerente dintre potenţialul egalităţii conţinut în logica dreptului şi realitatea inegalităţilor sociale alimentează sursele de conflict din societate încă din istorie. Ca urmare, analiza transformărilor actuale din sfera condiţiei de cetăţean trimite la o serie de fenomene cât se poate de eterogene, care participă în moduri diferite la mutaţiile ce au loc în sânul societăţilor democratice din ultimii ani: integrare regională, globalizare, localism, regiuni de dezvoltare etc. Toate la un loc şi, fiecare în mod independent, aduc în atenţia sociologiei teza emergenţei unui model de civism apt să impună o redefinire a raportului dintre actor şi comunitatea politică.

Peste toate aceste realităţi se aşează una virtuală, generată de apariţia noilor tehnologii comunicaţionale. Efectele provocate de progresul exponenţial al magistralelor comunicării prin Internet se regăsesc şi în deteritorializarea reperelor politice tradiţionale. Temeiurile suveranităţii şi jurisdicţiilor naţionale se relativizează până la pierderea sensului de cetăţenie, în accepţiunea originală a acestui termen. A fi “cetăţean global” a devenit o realitate cu mult înainte ca normele juridice şi cadrele legislative, în general, să fi avut timp să se adapteze noilor cerinţe de civism universal. În aceste condiţii, ce tip de responsabilizare îi mai poate fi atribuită condiţiei de cetăţean şi ce semnificaţie mai poate avea un asemenea termen pe fundalul relativizării frontierelor politice şi mentale?

Sunt întrebări cărora sociologii, la fel ca şi juriştii, economiştii, filosofii ori politologii urmează să le afle răspunsurile, mai devreme sau mai târziu. Dincolo de aceste interogaţii, problema civismului post-modern rămâne intactă, fiind o constantă a dezbaterilor teoretice pe această temă.

27 A. de Tocqueville, Despre democraţie în America, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992. 28 J. M. Lacrosse, Syllabus de Sociologie generale, I.S.F.S., Bruxelles, 1992. Sociologul belgian J. M. Lacrosse observă că această formă de individualism stimulează mai puţin egoismul şi mai mult spiritul cetăţeanului independent. Ea se distinge de formele religioase şi heteronome de individualim ce aparţin trecutului. 29 Ph. Braud, Grădina deliciilor democraţiei, Ed. Globus, Bucureşti, 1995, p. 70.

29

III. CONDUITA SOCIALĂ: RAŢIONALITATE ŞI SENS

Forme ale raţionalităţii acţiunii sociale Între primele tentative de elaborare a unei teorii unitare a acţiunii sociale, cea a lui Vilfredo Pareto se impune

prin caracterul său realist. Astfel, Tratatul de sociologie generală se remarcă prin abordarea comportamentului uman pornind de la o distincţie extrem de importantă, potrivit căreia omul nu trebuie privit ca un robot, ca o persoană cu o conduită egală, mereu aceeaşi şi, deci, perfect predictibilă. Oamenii fac mereu altceva, chiar atunci când fac acelaşi lucru, fiind în mod simultan mai multe persoane într-una singură: homo oeconomicus, homo politicus, homo religiosus, homo aesteticus ori homo sociologicus.

Realitatea demonstrează că oamenii nu se comportă niciodată în termenii unei raţionalităţi absolute, iar făptuirile lor sunt rareori perfect logice. Ele sunt mai degrabă „strategice”, subordonându-se îndeosebi unei raţionalităţi stocastice, probabiliste. În fond, o conduită perfect raţională nu există în realitate, ci doar în constructele teoretice ale cercetătorilor interesaţi să facă mai bine înţelese şi mai inteligibile diverse acte umane, de fiecare dată complexe şi subiective.

Cu toate acestea, varietatea ipostazelor sub care poate fi privită fiinţa umană, în calitate de membru al societăţii, nu constituie un argument în favoarea unei complete relativizări a continuităţii şi stabilităţii sensului actelor întreprinse de fiecare individ. Structura acţiunii umane are, totuşi, anumite repere stabile, indiferent de epocă ori mediul în care se manifestă, justificând temeinicia postulatului antropologic construit în jurul a ceea ce îndeobşte numim natura umană. Întotdeauna, conduita oamenilor va fi o rezultantă a mobilizării agentului acţiunii, a mijlocului acţiunii şi a scopului acţiunii. Definite obiectiv ori subiectiv, scopurile vor fi de fiecare dată la originea oricărei acţiuni umane, indiferent de aparenţa lor logică ori non-logică. Deosebirile dintre comportamentele individuale ţin de cadrul cultural în care acestea se realizează, de modul în care oamenii se implică subiectiv în desfăşurarea unei acţiuni, respectiv de sistemul axiologic şi de experienţa istorică a societăţii.

Din perspectivă antropologică şi culturalistă, actele întreprinse de oameni nu trebuie unidimensionalizate ori analizate prin ignorarea identităţii actorilor sociali. Aceştia au o biografie, o personalitate socială distinctă, care s-a forjat în condiţii particulare de viaţă. De aceea, o seamă de studii şi cercetări culturaliste, datorate în principal lui Bronislaw Malinowski, Ralph Linton, Edmund Burgess, Ruth Benedict, Clifford Geertz, Ernest Gellner etc. –, insistă asupra necesităţii relativizării modelului paretian de explicare şi înţelegere a conduitelor umane, pledând în favoarea factorilor culturali şi a dimensiunilor instructiv-educative ale formării sociale.

Un aport semnificativ în formularea teoriei acţiunii sociale îl au Talcott Parsons şi Alain Touraine. Ambii au dovedit un interes special pentru reabilitarea analizei teoretice în sociologie, ca o reacţie împotriva exceselor empiriste din epocă. Abordările structuralist-funcţionaliste şi, respectiv acţionaliste au fixat un cadru general al acţiunii sociale prin integrarea orientărilor sociologiste (E.Durkheim) şi interacţioniste (M.Weber). În mod programatic, aceste abordări şi-au propus să avanseze o teorie globală care să definească funcţiile prin care se menţine şi se reproduce sistemul acţiunilor umane. Din punctul de vedere al lui Parsons, un asemenea sistem nu ar putea exista fără a fi respectate patru imperative funcţionale:

- imperativul adaptării mijloacelor la scopuri, în condiţiile asumării contextului normativ al epocii; - imperativul realizării scopurilor colective şi a obiectivelor de atins, atât pentru întregul sistem, cât şi

pentru fiecare parte constitutivă a acestuia; - imperativul integrării unităţilor din sistem într-un ansamblu funcţional coerent; - imperativul stabilităţii modelelor de control social, prin internalizarea normelor şi valorilor de către

fiecare membru al societăţii.

Cele patru imperative ale sistemului acţiunii (AGIL)1 sunt integrate unei scheme destinate punerii în acord a diferitelor modele sistemice ale acţiunii sociale, în mare vogă prin anii ’70 –’80 ai secolului trecut. Mai mult, 1 Adaptation-Goal attainment-Integration-Latent pattern maintenance. A se vedea T.Parsons, Societés.Essai sur leur evolution comparée, Dunod, Paris,1973.

30

Parsons dezvoltă în jurul acestei scheme o viziune de ansamblu asupra societăţii, în măsura în care asociază celor patru imperative funcţionale, patru sub-sisteme aflate în inter-condiţionare şi inter-influenţare reciprocă:

- sub-sistemul cultural - sub-sistemul social - sub-sistemul politic - sub-sistemul economic

Dintr-o perspectivă destul de apropiată, dar cu importante nuanţări teoretice, abordarea lui Touraine se distinge prin interesul arătat proceselor istorice din societate, respectiv modului în care schimbarea socială afectează formele de a acţiona ale membrilor săi. Prin introducerea conceptului de istoricitate, sociologul francez atribuie fenomenelor din societate o dinamică, în funcţie de care societatea „se produce” neîntrerupt în consecinţa acţiunii fiecărui individ. El sugerează, astfel, faptul că practicile sociale şi culturale nu sunt decât o rezultantă a diferitelor moduri de a se combina ale concepţiei asupra lumii în care oamenii trăiesc (Weltanschaung), a experienţei culturale dobândite în timp şi a modelului etic dominant în societate. De altfel, cu deosebire în studiul privind mişcările sociale, Touraine pledează în favoarea unei sociologii a experienţei, în care cercetătorului i se rezervă un statut activ de investigare şi intervenţie în universul vieţii sociale.

Pornind de la asemenea considerente, trebuie consemnat un fapt imposibil de ignorat, nu doar din raţiuni metodologice, conform căruia orice fapt de viaţă, orice situaţie trecută, prezentă sau viitoare, la fel ca orice proiect legat de destinul unei persoane sau grup de indivizi, nu constituie o realitate dată, ci efectul emergent al unor acte individuale sau colective. Tot ceea ce oamenii manifestă ca interes, scopuri sau finalităţi implică voinţă, motivaţii şi acţiune, iar modurile în care ei înţeleg şi, adeseori reuşesc să-şi realizeze obiectivele pe care şi le propun, sunt cât se poate de diferite între ele. Datorită acestei împrejurări, cercetătorii din domeniul ştiinţelor socio-umane au formulat mai multe paradigme ale acţiunii (psihologice, economice, etnologice, sociologice etc), toate prezentând un număr important de versiuni şi sub-modele cu valoare explicativă din perspectiva uneia sau alteia dintre aceste discipline. Nici chiar schimbarea mentalităţilor nu poate fi analizată, înţeleasă şi apreciată în afara acţiunii sociale, întrucât aceasta reprezintă însuşi principiul socialităţii.

Dar dacă în privinţa aceasta nu prea sunt elemente de dezacord între sociologi, în schimb despre mobilurile ultime şi cele mai profunde ale acţiunii umane, nimeni şi nimic nu poate da seama în totalitate asupra lor. Nici chiar subiectul acţiunii propriu-zise nu dispune de completa înţelegere a propriilor sale acte, întotdeauna rămâ-nând ceva care scapă explicaţiilor şi interpretărilor ulterioare. Pentru Raymond Boudon, soluţia cea mai deplin responsabilă şi raţională dată unei asemenea împrejurării rămâne recursul la două principii fundamentale ale acţiunii sociale:

- orice fenomen social este întotdeauna consecinţa unei acţiuni; - orice explicaţie dată unei acţiuni priveşte “sensul” şi mobilurile ei. Cercetarea cauzelor acţiuni sociale vizează, deopotrivă, inepuizabilitatea libertăţii de alegere între diferite

variante de structurare a conduitei umane, relaţia dintre mijloace şi scopuri, dintre actor şi sistemul de norme sociale etc., fără a pierde din vedere predicabilitatea actelor subiective, atât de diverse şi adeseori greu de înţeles. În principiu, orice acţiune socială implică un raport între actori, o relaţie între două sau mai multe persoane care convin să realizeze ceva împreună. De unde rezultă că orice acţiune socială este în esenţă o inter-acţiune, dar care nu presupune cu necesitate co-prezenţa actorilor, ci doar co-existenţa lor, directă ori mediată. Subiectul acţiunii nu este o persoană izolată de lume, un individ (indivizibil) care pune în mişcare un întreg arsenal de mijloace în vederea atingerii unor scopuri personale, ci un Eu social multirelaţionat şi supus unei duble condiţionări, interne şi externe.

Din acest motiv, Boudon consideră că despre individualism în sociologie trebuie să se vorbească numai prin referire la individualizarea cauzelor aflate la originea unei acţiuni. Particularitatea contextului şi motivele personale (individuale) sunt situaţii cauzale care-i determină pe actori să ia hotărârea “de a face ceea ce fac sau de a crede ceea ce cred”2. De fiecare dată, debutul acţiunii este precedat de un calcul personal întreprins de orice actor ce se angajează la realizarea unui anumit scop. El se concentrează pe capacităţile, credinţele şi experienţa specifică de care crede că dispune la un moment dat. Sub acest aspect, societatea nu este o simplă juxtapunere de singurătăţi programatoare, ci consecinţa unei infintăţi de interacţiuni care au loc într-o reţea complexă de

2 R. Boudon, Tratat de sociologie, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 30.

31

angajamente, reuniri, susţineri – mijlocite sau nemijlocite –, de proiecte şi activităţi realizate de către oameni cu biografii şi experienţe de viaţă dintre cele mai diverse.

Pentru a evita dificultăţile ce provin din evaluarea separată a fiecărui set de cauze şi mobiluri ale acţiunii sociale, individualismul-metodologic recurge la categorizarea şi ideal-tipizarea lor3. Cu destulă frecvenţă, sociologii recurg la metoda personificării grupurilor ori a colectivităţilor pentru a înţelege relaţia cauzală dintre motivul personal al acţiunii şi mijloacele utilizate în vederea atingerii scopului. Această procedură nu are nimic a face cu sensul moral al termenului de individualism (egoism, subiectivism), ci subliniază specificitatea actelor întreprinse de actori. Categorizarea diverselor motive ale acţiunii, ideal-tipizarea lor, deci, se referă la identificarea lor pe calea observaţiei sistematice, la inventarierea statistică a frecvenţialităţii cu care acestea intervin în producerea unor situaţii precise de viaţă.

Dacă s-ar omite aceste aspecte de ordin motivaţional, voliţional şi, în general, psihologic din comportamentele oamenilor, s-ar putea crede că un act suicidogen este complet lipsit de motive personale, fiind doar o rezultantă a presiunii socialului asupra individului4. În realitate, de fiecare dată există anumite marje de autonomie a voinţei actorului social, în funcţie de care poate fi definitoriu pentru un anumit “stil” al acţiunii. Altminteri, orice explicaţie dată acţiunii sociale are în vedere mobiluri individuale, care pot fi lămurite numai dacă se are în vedere sensul acelei acţiuni.

Pentru aceasta sociologia acţiunii a preluat de la W. Dilthey conceptul de comportament social comprehensibil5, potrivit căruia, orice act uman are un înţeles, manifest sau latent. El trebuie “descoperit” de sociolog pentru a face inteligibile conduite dintre cele mai specifice. Pentru a le înţelege, sociologul urmează să analizeze oamenii în termenii societăţilor din care provin. Simpla “transpunere în act” (empatie) a sociologului constituie, de cele mai multe ori, mai curând o consecinţă a observării, decât o cale de “re-constituire” metodică a datelor existente. Pentru Boudon o asemenea re-facere a realităţii pe baze ipotetic-deductive, seamănă cu o anchetă de tip poliţist.

Sociologul francez atrage, totuşi, atenţia asupra riscului de a judeca o acţiune plecând de la modul în care s-ar comporta însuşi sociologul, ca om, în împrejurări asemănătoare celor trăite de subiectul observaţiei sale. Într-o astfel de eventualitate, crede Boudon, se produce o inadecvare flagrantă între nivelul de experienţă al cercetă-torului şi cel al subiectului său de anchetă, respectiv între aceştia existând multiple diferenţe de ordin cultural şi adaptativ care conduc inerent la concluzii eronate. Ca atare, recursul metodic la inversarea situaţiilor de viaţă pentru a înţelege mai bine ceea ce se întâmplă în realitate (“situarea în locul celuilalt”), poate reprezenta o premisă ipotetică, dar nicidecum o cale infailibilă de a descoperi motivele subiective ale acţiunii celuilalt.

Ceea ce pare bizar, iraţional, în comportamentul unui actor, poate fi bizar şi raţional doar din punctul de vedere al celui care estimează din exterior o anumită acţiune. În realitate, respectiva acţiune poate avea cauze perfect raţionale, dar greu de observat din pricina pre-noţiunilor şi pre-judecăţilor culturale ce pot afecta calitatea observaţiei. De aceea, susţinea W. Dilthey, metoda explicării celor mai lăuntrice imbolduri ale acţiunii se apropie mai curând de interpretare (hermeneutick) şi critică literară, decât de experimentul ştiinţific propriu ştiinţelor naturii (Naturwisenschaft). În esenţă, “obiectivul ştiinţelor sociale ar fi mai degrabă regăsirea sensului unor instituţii, al marilor epoci ale istoriei şi, în general, al fenomenelor istorice decât al cauzelor acestora. Ele ar fi deci mai curând interpretative, decât explicative”.6

De precizat, însă, că momentul comprehensiv este doar o etapă a demersului explicativ. Pentru Dilthey noţiunea de “sens” priveşte orientarea acţiunii istorice, în timp ce pentru Weber ea face referire la cauzele acţiunii. Ambiguitatea semantică a noţiunii de “sens” crează probleme de mare dificultate pentru sociolog sub aspectul definirii validităţii unei acţiuni. Din acest punct de vedere, sociologul german crede că o funcţie sacră a sociologiei este chiar aceea de a face inteligibile actele sociale complexe şi, prin aceasta, pline de neprevăzut pentru orice cercetător, oricât de familiarizat ar fi acesta cu mediul social investigat. Faptul că omul este o fiinţă înzestrată cu raţiune, nu constituie neapărat şi o premisă suficient de tare că el va şi produce inevitabil acte raţionale. Dimpotrivă, caracterul ilogic şi, de multe ori iraţional, al actelor umane se datorează adeseori reunirii unor condiţii şi cauze ce trebuie analizate dintr-o perspectivă multi- şi interdisciplinară pentru a fi interpretate corect. 3 M. Weber, Economie et Société, Plon, Paris, 1971. 4 R. Boudon, Tratat de sociologie, ed. cit., p. 32. 5 W. Dilthey, L’édification du monde historique dans les sciences de l’ésprit, Paris, Ed. Du Cerf, 1988. 6 R. Boudon, Tratat de sociologie, ed. cit., p. 34.

32

Problema pe care şi-o pune, însă, Weber este accea de a afla cum se pot înţelege oamenii între ei şi cum pot fi înţelese acţiunile lor? Altfel spus, problema raţionalităţii acţiunii umane îl poate pune în dificultate pe sociolog, obligându-l să recurgă la experienţa profesională şi spiritul său de observaţie pentru a interpreta cât mai adecvat înţelesul diverselor fapte şi conduite din realitatea socială. Ceea ce trebuie remarcat în această privinţă este acordul ori dezacordul dintre nivelul de raţionalitate al subiecţilor cercetaţi şi cel al cercetătorului. Or, sub acest aspect, criteriile proprii de stabilire a raţionalităţii derivă din universul cultural al celui care le utilizează şi concordă întotdeauna cu mediul cultural în care evoluează membrii comunităţilor sociale studiate. Din punctul de vedere al subiectului acţiunii umane, sensul activităţilor pe care le întreprinde este de a “maximiza” şi “optimiza” rezultatele aşteptate. Cu toate acestea, remarcă Boudon, este foarte dificil de precizat care ar fi cel mai bun mijloc, din cele aflate la dispoziţia actorului, pentru a atinge un obiectiv. În această privinţă experienţa socială are un rol determinant, în măsura în care cea mai bună opţiune de a evita situaţia recurgerii la cel mai păgubos mijloc de realizare a scopului se dovedeşte a nu fi soluţia “celui mai bun mijloc posibil”, ci a celui care este “cel mai puţin rău” dintre toate. Din acest motiv, pentru Pareto adevărul logic al acţiunii este mai puţin important decât utilitatea sa. Cei care iau decizii sau duc tratative diplomatice nu sunt şi cei mai interesaţi de o alegere perfectă a mijloacelor de realizare a scopurilor, ci îndeosebi de găsirea unor soluţii prudente. Acestea pot fi declarate satisfăcătoare întrucât contribuie la reducerea incertitudinii în privinţa eficienţei mijloacelor pentru care s-a optat. De altfel, în diplomaţie convingerea că “scopul scuză mijloacele” este uneori ridicată la rang de principiu al acţiunii în practica negocierilor. Dacă rezultatele sunt bune sau rele, aceasta o va judeca “istoria”. Important este sentimentul “datoriei împlinite” şi a onestităţii cu care s-au rezolvat situaţii ce amintesc de “aporia măgarului lui Buridan”7.

Din analiza unor asemenea aspecte, Raymond Boudon constată că teoria acţiunii sociale prezentată de Pareto se sprijină pe ipoteza incompletitudinii cunoaşterii umane. În fapt, niciodată actorul social nu dispune de toată informaţia pentru a lua cele mai bune decizii în cunoştinţă de cauză. Pentru a sublinia inerenţa deficitului de infor-maţie pe care îl resimte actorul în momentul alegerii soluţiei optime de acţiune, Boudon propune utilizarea unor noţiuni care să definească mai adecvat nivelul informaţional disponibil la debutul unei activităţi: gradualism, incrementalism şi satisfacţionism. În acest sens, locul raţionalităţii obiective este substituit de o raţionalitate subiectivă, mai aproape de experienţa practică a actorului. Prin repetare, această experienţă practică ajunge să acopere acel deficit de informaţie, deja menţionat, constituindu-se într-un autentic “depozit de cunoştinţe”. Singura obiecţie întemeiată privitoare la utilizarea fondului de experienţă cognitivă al societăţii, ţine de modul în care sunt valorificate conceptele, noţiunile, ideile şi priceperile ce intră în alcătuirea acestui fond de către actorii sociali. Este vorba de interpretarea pe care o dau aceştia ideilor, conceptelor, deprinderilor şi, în general oricărei achiziţii culturale, precum şi de sensul pe care însuşi cercetătorul îl atribuie unor asemenea achiziţii. Între nivelurile de raţionalitate al actorilor, pe de o parte, şi nivelul de raţionalitate al cercetătorului, pe de altă parte, nu există o concordanţă deplină.

În fond, criteriile proprii de stabilire a raţionalităţii derivă din universul cultural al celui care le utilizează şi concordă întotdeauna cu mediul cultural în care evoluează membrii comunităţilor sociale studiate. Ca urmare, actorul social este preocupat să evite erorile trecutului, apelând la căile verificate de reuşită în acţiuni cvasi-identice şi să renunţe – din comoditate sau teamă –, la experimentarea inutilă a altora noi. De unde rezultă că, în realitate, raţionalitatea subiectivă este mai curând o raţionalitate cognitivă.

Caracterul subiectiv al alegerii mijloacelor şi valoarea obiectivă a scopurilor constituie pentru Max Weber reperul distincţiei metodologice dintre cele două tipuri de raţionalitate aflate la baza acţiunii umane: o raţionalitate formală (echivalentă “probabilităţii logice” de realizare a scopului) şi o raţionalitate substanţială (inspirată de motivaţii, principii şi valori). Aceste două tipuri de raţionalitate se regăsesc în proporţii diferite în economia fiecărei acţiuni, în funcţie de contextul derulării sale. Prima, care se referă la eficienţa mijloacelor, nu o exclude pe a doua, care se referă la natura lor. Din acest punct de vedere, Weber menţionează faptul că interpretarea conţinutului raţional al acţiunii trebuie să ţină cont de importanţa scopului urmărit, de sistemul

7 În practică, orice om confruntat cu situaţii de “ultimă decizie”, procedează ca Buridan. Acesta urma să opteze între a da, fie fân, fie apă măgarului său pentru a supravieţui. Dilema lui Buridan consta în faptul că, indiferent cum ar fi procedat, până la urmă animalul tot ar fi murit, de vreme ce nu putea trăi nici numai cu apă, nici numai cu fân. De aceea, Buridan era împăcat cu sine, considerând că şi-a făcut datoria de conştiinţă şi că, deşi nu a ales cea mai bună cale, în mod cert a optat pentru cea mai puţin rea, respectiv de a acorda o şansă de supravieţuire sau de prelungire a vieţii.(apud R.Boudon, op.cit.,p.44)

33

axiologic de care se simte ataşat actorul, de forţa tradiţiei asupra libertăţii de a acţiona şi şi de afectele în numele cărora pot fi realizate multe din faptele noastre de fiecare zi. Ceea ce nu înseamnă că o acţiune este inspirată doar de unul din aceste motive, ci că fiecare dintre acestea se regăseşte în proporţii diferite în conţinutul său. Ca atare, nici explicaţiile nu vor putea fi unilaterale, fiind vorba de efecte de însumare şi nu de consecinţe univoce. Aşa cum actorii nu pot fi identici între ei, nici actele lor nu seamănă perfect între ele, ci au doar elemente comune, de o anumită invarianţă. Or, în cazul acţiunilor colective, acest lucru se observă şi mai bine.

Relaţia dintre conduita protestantului calvin şi procesul apariţiei capitalismului occidental, precum şi trecerea de la micro la macrosociologic, pot fi înţelese cel mai bine în foarte documentatul său studiu Etica protestantă şi spiritul capitalismului.8 Pentru a înţelege “enigma” genezei acestei „ordini”, sociologul german a întreprins o analiză sistematică, bazată pe un impresionant fond de date istorice cu referire la situaţiile economice, sociale, politice, culturale şi religioase susceptibile să influenţeze, într-un fel sau altul, apariţia noii ordini sociale în vestul continentului european. Studiul comparativ al acestor situaţii din Europa de Vest şi din America de Nord a permis observarea legăturilor şi influenţelor de natură să lămurească sursele vitalităţii remarcabile a capitalismului din această parte a lumii. Ceea ce părea a fi un miracol economic s-a dovedit, în fapt, o consecinţă firească a unui concurs de împrejurări, în care cultura a jucat un rol esenţial. Pentru că înainte de a fi o ordine socială propriu-zisă, capitalismul apusean a fost o idee culturală apărută pe fondul conflictelor religioase din sânul Bisericii catolice.

Observaţiile lui Weber au scos în evidenţă o serie de aspecte care fac diferenţa între realităţile întâlnite în “bătrânul continent” şi cele din “lumea nouă”. Astfel:

- simbolurile ierarhice sunt mai accentuate într-o societate cu o mobilitate socială foarte dinamică şi o ideologie a şanselor egale, cum este cea americană; prin comparaţie societatea europeană, în general, şi cea franceză îndeosebi (a se vedea comentariile lui A. de Tocqueville) sunt mult mai “aşezate”;

- Occidentul european este dominat de forţa unei instituţii bisericeşti rivală statului, în timp ce Statele Unite au fost de la început nestânjenite de activitatea fragmentată a cultelor şi sectelor numeroase din această ţară;

- piaţa americană se caracterizează prin anonimatul schimburilor dintre persoane, care se ignoră reciproc (consumatori şi vânzători, bancheri şi clienţi, perceptori şi contribuabili etc.), în timp ce în Europa există un sentiment de convivialitate între actori şi piaţă;

- existenţa mitului egalitar al Americii nu exlude prezenţa unei elite anglo-saxone, albe şi protestante (wasp), recunoscută astfel în numele argumentului istoric de “prim veniţi” pe pământ american a credincioşilor calvini;

- în Europa, simbolurile de stratificare socială (îmbrăcăminte, limbaj, stil de viaţă, proprietate) sunt mai evidente, iar actorii sociali se asociază între ei în condiţiile unei cunoaşteri reciproce efective; în America morala egalitaristă ignoră importanţa “semnelor exterioare” de recunoaştere a statusului social, preferând substituirea lor cu prestigiul conferit de secta căreia îi aparţine actorul. Sectele au în America rolul de a distribui, “certificate de onorabilitate” pentru cei care le obţin, ceea ce implică o competiţie acerbă între ele, şi o supralicitare a poziţiei lor în organizarea câmpului de putere în care îşi dispută interesele actorii sociali.9

Pornind de la aceste constatări, Weber ajunge să interpreteze apartenenţa religioasă ca semn al respectabilităţii sociale şi să definească sensul comportamentelor colective ca motivaţii ale unor actori independenţi. Nevoia de a-şi evalua reciproc importanţa şi credibilitatea socială le impune acestora referinţele simbolice de ordin religios 8 Demersul întreprins de Norbert Elias – un sociolog revenit puternic în actualitatea ultimilor ani -, se obstinează în a demonstra modul în care construcţia socială a realităţii şi principiile structuralismului genetic aduc argumente în sprijinul depăşirii opoziţiilor dintre individualism şi holism, dintre actor şi sistem, dintre libertate şi constrângere, pe care teoria sociologică le-a preluat necritic din filosofia clasică. El contestă însuşi faptul de fi utilizat termenul de “societate” – considerat prea abstract şi predispus la judecăţi de tip dihotomic -, pledând pentru versiunea mult mai puţin ideologizantă, de “societate a indivizilor”. În viziunea sa, oamenii nu pot acţiona decât într-un cadru social-istoric particular, situaţie care face necesară o redefinire a socialului. Elias propune, în consecinţă, termenul de configurare prin care trebuie să se înţeleagă o uniune de indivizi interdependenţi şi care, în baza acestei interdependenţe, constituie o societate într-un sens foarte larg (La société de cour, Flamarion,1985). Interdependenţele dintre indivizi nu sunt, însă, perceptibile în mod direct datorită anvergurii lor în timp şi spaţiu. Ca atare, configuraţia se prezintă ca un cadru structurat destinat menţinerii tensiunilor sociale la un stadiu de echilibru. În rezumat, concepţia lui N.Elias poate fi concentrată în formula “homo clausus”, care desfide ideea unor frontiere etanşe între mediile acţiunii aceluiaşi individ şi, pe cale de consecinţă, între sferele diferitelor discipline socio-umane. 9 R. Boudon, op.cit., pp. 36-37.

34

drept criterii ale diferenţierii şi stratificării sociale. În consecinţă, competiţia dintre poziţiile ocupate de actori în societate este determinată de competiţia dintre secte, fiecare dintre acestea încercând să-şi plaseze fidelii cât mai avantajos pe scara prestigiului social.

Tot în numele aceleiaşi morale religioase explică Weber şi “sâmburele iraţional” din conduita protestanţilor calvini. Aparenţa iraţională a “ascetismului lor secular” – constând din renunţarea la satisfacţia muncii pentru a reinvesti profitul –, este contrazisă de perfecta raţionalitate a unor acte întreprinse în numele unor scopuri şi valori superioare. Acest comportament, bizar la prima vedere, are însă motive întemeiate susţinute de morala calvină, pe care doar un context elucidant îi poate reda conţinutul inteligibil. Climatul profund religios întreţinut de interminabilele conflicte de idei ce au caracterizat perioada Reformei, reprezintă un asemnea context elucidant, în care “ascetismul secular” are relevanţă numai pentru cei care cred în salvare şi predestinare.

Pornind de la considerentele de ordin moral invocate de Weber în Etica protestantă, explicaţia glisează spre interpretarea cauzelor care au generat acest tip de comportament social în Occident. Astfel, pentru a fi mai bine înţeles rolul contextului în explicarea celor mai diverse conduite umane, Boudon face trimitere la două tipuri de enunţ – preluate dintr-un text mai vechi al lui H.Simon10-, pe care le supune unei evaluări comparative:

- “X avea motive întemeiate de a-l pălmui pe Y, pentru că era furios”; - “X nu avea motive întemeiate să-l pălmuiască pe Y, dar era furios”.

Cel dintâi este logic absurd, în timp ce al doilea poate fi considerat psihologic raţional, întrucât prezintă motive plauzibile în favoarea unui comportament rezonabil. De unde reiese faptul că, aşa cum poate fi acceptată o raţionalitate a acţiunii, trebuie să fie acceptată şi una a credinţei. Respingerea temeiurilor raţionale ale credinţei provine, în principal, de la considerarea ştiinţei drept unică formă de cunoaştere autentică, respectiv din aprecierea paradigmei ştiinţifice drept versiunea cea mai plauzibilă de manifestare a raţionalităţii. Este un fapt îndeobşte cunoscut acela că începând cu Epoca Luminilor discursul asupra realităţii a purtat amprenta raţionalităţii ştiinţifice, iar tot ceea ce nu încăpea în orizontul inferenţelor inductiv-deductive şi a experimentului trebuia considerat a fi superstiţie, magie ori speculaţie neverificabilă.

Dintr-o asemenea perspectivă pot fi condamnate multe alte forme de cunoaştere practicate de culturi şi sub-culturi complet diferite, fără ca ceva să îndreptăţească definirea lor drept “culturi primitive” şi, cu atât mai puţin, “înapoiate”. La fel, nimic nu justifică pretenţiile de infailibilitate ale metodelor ştiinţei de tip european în competiţia cu practicile şi procedeele întâlnite în diferite alte areale de cultură şi civilizaţie. Medicina şi tratamentele naturiste sunt un exemplu în acest sens. Aşa cum s-a constatat în nenumărate rânduri, adevărul credinţelor poate fi mai important decât raţionalitatea lor. Astăzi devine tot mai evident faptul că practicile magico-religioase, spre exemplu, îndeplinesc o funcţie compensatorie în diminuarea stării de ignoranţă, fiind deosebit de apreciate şi în cadrul unor societăţi foarte evoluate economic şi cultural. Rolul lor este mai curând simbolic, decât pragmatic, limitându-se mai mult la aspectul ritualizat şi la terapii care implică emoţii şi sugestionabilitate

Din acest punct de vcdere, însăşi rugăciunea umple un gol de raţionalitate în tentativa şi aspiraţia omului de a înţelege lumea. La fel, descântecul nu reflectă încrederea absolută a omului în funcţia exorcizantă a rostirii unor formule lingvistice ori în gesturile demonstrative ale taumaturgului de a conjura o natură ostilă. Ritualul magic atrage întotdeauna o participare deplină şi cât se poate de raţională a membrilor unei comunităţi tradiţionale, traducând conştiinţa membrilor săi în legătură cu o serie de realităţi mai mult sau mai puţin defavorabile societăţii în care trăiesc. Reunirea comunităţii în jurul şamanului, a vraciului ori a preotului semnifică solidaritatea socială faţă de pericol.11 Raţiunea principală a unei astfel de conduite este aceea de creştere a loialităţii faţă de grup, tot aşa cum pentru credinciosul lumii moderne ea poate însemna loialitatea faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică.

Ca mod sui generis al acţiunii umane, credinţa iese de sub controlul argumentelor utilitariste, îmbrăţişate cu nedisimulată pasiune de adepţii progresului “cu orice preţ”. Protestanţii calvini, la care se referă Weber, sunt oameni iraţionali din perspectiva acestei logici a interesului. Din această perspectivă paradigmele “acţionaliste”, formulate de M. Olson, T. Parsons, J. Buchanan sau G. Tullock, nu reuşesc să le acopere cu o semnificaţie raţională. O asemenea situaţie se datorează faptului că actorii sociali se comportă în viaţa de zi cu zi nu doar în funcţie de calculul avantajelor materiale, ci şi în raport de norme, tradiţii, obiceiuri, sentimente, valori ori simboluri. Chiar dacă, la prima vedere, respingerea avantajului economic într-o lume atât de pragmatică pare stranie, ea are temeiuri practice (morale – i.e.) foarte solide. Cel puţin aşa reiese din interpretarea conduitei 10 H.Simon, Models of bounded rationality: economic analysis and public policy, 1982 apud R.Boudon, op.cit., pp.46-47. 11 A. R. Radcliffe-Brown, “The Concept of Function”, în Man in Contemporary Society, Columbia University Press, 1962, p. 66.

35

fidelilor calvini, respectiv din faptul că logica acţiunii lor stă sub semnul maximului avantaj. Ceea ce prevalează în alegerea lor nu este acumularea de bunuri materiale trecătoare, ci dobânirea unei forme de răsplată mult mai înalte şi durabile: bucuria de a fi printre cei care-l slujesc cu devoţiune pe Dumnezeu, aici pe pământ. În această formă de renunţare profană rezidă “ascetismul secular” al unei importante părţi a lumii occidentale, atrasă – în momentul auroral al capitalismului –, spre o ideologie a cumpătării şi responsabilităţii acţiunii sociale. Esenţa acestei ideologii constă în legitimarea valorilor fundamentale ale unei burghezii în plină ascensiune socială: individualism, eficienţă, şi prosperitate. 12

Acţiune individuală şi acţiune colectivă Diferenţa dintre actele individuale şi cele colective are ca temei postulatul conform căruia orice “acţiune

colectivă se compune din acţiuni individuale”13. Sub aspect individual acţiunile au o logică sau o non-logică a lor, în timp ce comportamentul colectiv are referenţi normativi şi valorici foarte diferiţi, făcându-l să apară de multe ori ilogic şi iraţional. Din acest punct de vedere, mulţimea are o psihologie foarte diferită de aceea a indivizilor care o alcătuiesc. Studiile pe această temă au condus spre concluzii relevante, mai ales în ceea ce priveşte conduitele deviante. Ele demonstrează că în mulţime actorul devine individ, iar multe din actele pe care acesta le realizează în colectiv fie nu le-ar realiza niciodată din proprie iniţiativă, fie le realizează astfel pentru că este susţinut de ceilalţi. Marele legislator atenian Solon consemna faptul că în timp ce un singur atenian este “o vulpe şireată”, prin comparaţie, un grup de atenieni se comportă ca o “turmă de oi”. Şi tot astfel, un adagiu latin atrăgea atenţia asupra faptului că, luat în particular, orice membru al Senatului roman este o persoană stimabilă şi demnă de respect, dar privită ca membru al instituţiei senatoriale, conduita sa lasă foarte mult de dorit.14

De unde rezultă că mulţimea exercită o constrângere în stare să diminueze facultăţile reflexive ale individului, influenţându-le într-un sens regresiv. Ca atare, mulţimea nu excelează prin mari virtuţi intelective, dar invocă în susţinerea propriilor sale acte eventuala prezenţă în rândurile sale a oricărei personalităţi în stare să-i dea legitimitate datorită prestigiului de care se bucură în comunitate. Altminteri, ea este o alcătuire gregară, lipsită de repere axiologice ferme, lăsându-se cu uşurinţă antrenată în logica emoţiilor de moment. Insurgenţele revoluţionare sunt astfel de acţiuni colective care includ mulţi intelectuali, dar care adeseori rămânând la stadiul unor revolte nestructurate, bazate pe instinct şi vulnerabile în privinţa stabilităţii şi solidarităţii lor interne.

În principiu, conduitele de tip iraţional – propriu mulţimilor –, se plasează în zona marginalităţii sociale, luând aspectul unui segment bolnav din societate cu puternică încărcătură criminogenă. Fiind un conglomerat uman nestructurat, fără identitate socială şi proiecte de acţiune întemeiate pe criterii raţionale, mulţimea reuneşte categoriile declasate, lumea suburbiilor, lumpen-proletariatul şi plebea socială, interesate de rezolvarea unor urgenţe sociale imediate. În ce priveşte mijloacele preferate de acţiune, acestea excelează prin violenţă, agresivitate şi reacţii neselective la adresa sistemului de norme şi valori acceptat de societate.15

În numele interesului colectiv – mai mult sau mai puţin clar definit –, sunt justificate cele mai condamnabile acte sociale. Ceea ce este considerat drept un comportament criminal la nivel individual, constituie o variantă eroică pentru mulţime. Un individ înarmat cu o puşcă trăgând asupra altor persoane este un criminal, dar în contextul unui război atitudinea sa devine legitimă şi de înţeles. Anormalitatea acţiunii personale poate fi normalitatea operatorie pentru mulţime. Aşa cum în străfundurile psihicului uman se ascund cele mai primitive instincte, tot astfel, în mulţime rezidă un potenţial insondabil de refulări personale care sunt resuscitate din momentul în care individul s-a contopit în magma acţiunii colective. În astfel de împrejurări cenzura culturii încetează de a mai pune stavilă unor porniri iraţionale, facultăţile intelectuale sunt diminuate proporţional cu anvergura mulţimii, iar intensitatea emoţiilor îi deresponsabilizează moral pe cei care iau parte la diverse acte

12 M. Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Humanitas, Bucureşti, 1983. 13 J. M. Buchanan, G. Tullock, Calculul consensului. Fundamente logice ale democraţiei constituţionale, Ed. Expert, Bucureşti, 1995, p. 15. 14 “Senatores omnes boni viri, senatus romanus mala bestia”(lat.). 15 “De fiecare dată când indivizii se adună laolaltă, se observă imediat cum se creează şi începe să se manifeste o mulţime. Se întretaie, se amestecă, se metamorfozează. Capătă o natură comună care o înăbuşă pe a fiecăruia, acceptă impunerea unei voinţe colective care reduce la tăcere voinţa fiecăruia în parte.” (S.Moscovici, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Ed. Universităţii “Al.I.Cuza”, Iaşi, 1995, p.72)

36

colective. Preocuparea cea mai importantă a celor “topiţi” în masa participanţilor este de a nu face notă discordantă cu ceilalţi, de a se comporta cât mai “solidar” cu aceştia, pentru a nu fi priviţi cu ostilitate de cei din jur.16 Conduita lor o imită necritic pe a celorlalţi, Eul se percepe ca un foarte difuz Noi, iar orice iniţiativă personală este fie suspectată de diversiune, fie este urmată ca sub efectul unei narcoze generalizate de către ceilalţi. Îndeobşte, fascinaţia puterii pe care o acordă mulţimea atât celor lipsiţi de curaj şi forţa convingerilor personale, cât şi celor depăşiţi de forţa represivă a sistemului de autoritate, este o cauză a asocierii – spontane sau premeditate –, la acte colective.

Gradul de structurare a acţiunii mulţimilor este determinat de charisma şi forţa de sugestionare a liderului. El poate fi urmat cvasi-hipnotic, mizând pe nivelul intelectual mediu şi jos al mulţimii, respectiv pe nivelul celor mai puţin informaţi, inteligenţi şi competenţi în selectarea valorilor, scopurilor ori mijloacelor de acţiune. Rolul său este de a le sugera explicit sau implicit, prezentând propriile scopuri şi interese drept expresia voinţei unanime pentru a le face legitime. Totul depinde de capacitatea sa de a flata ignoranţa agresivă şi de a o canaliza spre o direcţie convenabilă lui.17 Funcţia sa cea mai importantă este aceea de a provoca dorinţa fidelilor de a-l copia cât mai bine, de a-şi însuşi inteligenţa, limbajul şi ideile pe care acesta le promovează, respectiv pentru a deveni ei înşişi propagatori ai valorilor şi idealurilor pe care le susţine liderul charismatic.

Cu toate acestea, nu orice acţiune colectivă se supune exigenţelor comportamentale specifice mulţimii. Solidaritatea de grup şi conştiinţa apartenenţei la o comunitate au reprezentat dintotdeauna valori sociale preţuite de individ. Reunirea în jurul unui scop ori simpla încartiruire la grup pentru a evita eventuale pericole la adresa individului solitar, constituie reacţii perfect umane, care nu trebuie asimilate împrejurărilor generate de agregările spontane ale mulţimii. Însăşi ideea de societate implică existenţa unui liant social, a unor legături mai mult sau mai puţin stabile între indivizii ce alcătuiesc o asemenea realitate socială. În mod firesc, fiecare dintre aceştia este purtătorul unor interese particulare, dar şi membrii integraţi ai unui sistem social care le impune un set de norme sociale ce trebuie respectate.

Important de înţeles în această privinţă este modul în care pot fi reconciliate interesele particulare – prin mecanismele schimbului şi ale negocierii –, cu interesele colective. Oamenii cooperează întrucât sunt diferiţi. Dar, fiind vorba de interese, conduita colectivă nu poate fi lămurită doar prin recursul la o “psihologie a mulţimilor”18, ci şi printr-o interpretare economică a relaţiilor de schimb dintre cei angrenaţi într-un demers comun. Schimburile dintre actori diferiţi ignoră principiul caeteris paribus19 pentru “bunurile” pe care aceştia le aduc în universul tranzacţiilor simbolice din societate.

James Buchanan şi Gordon Tullock demonstrează că realizarea consensului acţional în cazul demersului colectiv este o chestiune de calcul pragmatic, bazat pe evaluarea costurilor şi beneficiilor obţinute fie acţionând individual, fie în comun. După cei doi autori, marea problemă constă în imposibilitatea actorilor de a decide competent între acţiunea privată şi cea colectivă, decât numai după ce reuşesc să analizeze consecinţele opţiunilor alternative. În cazul acţiunii private, cel care decide este şi executantul acţiunii, în timp ce în cazul acţiunii colective trebuie precizată întotdeauna autoritatea decidentă de bază, respectiv cui îi revine responsabilitatea eşecului şi cât este ea capabilă de răspundere. De aceea, deciziile colective se iau numai în cazul în care a fost stabilită o regulă clară în stare să le justifice necesitatea ori oportunitatea. Altminteri nu se va şti cu precizie care variantă de acţiune este mai avantajoasă şi care nu. Dar întrucât aplicarea regulei unanimităţii pare foarte dificilă, în schimb, regula majorităţii (simple sau calificate) este foarte larg folosită în situaţii ce implică decizii colective. Asemenea situaţii sunt numeroase în cadrul structurilor instituţionale, a partidelor politice, a adunărilor reprezentative şi a scrutinurilor electorale din societăţile democratice. Ele încalcă de multe ori criteriile raţionale

16 “Nu suport să intru într-un teatru sau să asist la o serbare publică. Resimt deîndată o ciudată senzaţie de disconfort, insuportabilă, o enervare cumplită, ca şi cum aş lupta din toate puterile împotriva unei influenţe irezistibile şi misterioase. […] De câte ori n-am constatat că inteligenţa creşte şi se înalţă deîndată ce trăieşti singur şi că diminueză şi coboară atunci când te amesteci iarăşi printre ceilalţi oameni. […] Calităţile de iniţiativă intelectuală, de liber arbitru, de reflexie înţeleaptă şi chiar de pătrundere ale oricărui om izolat dispar în general deîndată ce acest om se amestecă cu un număr mare de oameni.” (G. De Maupassant, Sur l’eau, apud S.Moscovici, op.cit.,pp.72-73) 17 Nota bene: Acţiunea liderului se subordonează unor scopuri raţionale, declarate sau nu, în timp ce acţiunea celor cărora le-a influenţat conduita, este inspirată de fanatism şi adoraţie cvasi-mistică. Iraţionalitatea este o caracteristică a “fanilor” şi nu a liderului. Acesta poate suferi de paranoia, poate fi schizoid sau obsedat de putere. Politica poate fi uneori o cale raţională de exploatare a iraţionalităţii mulţimii. 18 G. Le Bon, Psihologia maselor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991. 19 “Toţi sunt asemănători” (t.n.).

37

după care sunt judecate deciziile poli-tice.20 Din acest punct de vedere, este binecunoscut faptul că normele negocierii deciziilor politice se supun mai curând principiului utilităţii acţiunii, în care prima condiţie de îndeplinit este obţinerea consimţământului social într-o proporţie suficient de mare pentru a da naştere unui suport minimal realizării acesteia.

Totodată, acceptarea costurilor implicate în construirea consimţământului social devine singura raţiune capabilă să inspire interesul grupului, iar deciziile la nivelul structurii de conducere să fie luate pe baza normelor subunanimităţii. Keneth Arrow21 a fost primul teoretician care a avut curajul să denunţe regula majorităţii în funcţionarea democraţiei şi, în speţă a luării deciziilor de interes colectiv. Sesizând pericolul afirmării unei tiranii a minorităţii, el a demontat piesă cu piesă complicata maşină de vot susceptibilă să conducă la consecinţe dintre cele mai puţin dezirabile pentru societate.

Conduite afişate, conduite ascunse Nu puţine din felurile de a se comporta ale oamenilor prezintă o inadecvare flagrantă între aşteptările,

respectiv semnificaţiile care le sunt asociate, şi cadrul instituţionalizat în care acestea se manifestă. Un asemenea decalaj evocă cel mai adesea intenţia actorului social de a prezerva o anumită atitudine ori o anumită imagine despre sine, având totuşi precauţia de a nu face acest lucru în mod explicit. Spre deosebire de situaţiile în care anumite conduite sunt expresia unei contra-normativităţi sociale, astfel de acţiuni tind să se îndepărteze de cadrul normativ de referinţă, alimentând acele moduri transversale de manifestare a identităţii socio-culturale. Mai exact, este vorba de aşa numitele “conduite ascunse” ori “disimulate”, care pot avea raţiuni dintre cele mai profunde, dar şi foarte diverse, în funcţie de obiectul acţiunii sau nivelul cenzurării lor sociale.

Conduitele ascunse tind, totodată, să se dezvolte în timp, să se transforme în obişnuinţe sau reflexe mai mult sau mai puţin controlabile. În mod tradiţional, evaluările asupra unor astfel de atitudini şi comportamente vizează individul, dar adeseori ele manifestă tendinţa de a se generaliza la nivel de grup şi comunitate. Apar, astfel, zone sociale cu pronunţat caracter marginal, de enclavă ori sectă, supuse unor presiuni de autonomizare a discursului public.

Ceea ce iniţial a fost consecinţa unei strategii subiective menită să protejeze Sinele intim al actorului social ori o anumită latură a vieţii private, devine o “a doua natură” a sa. Atitudinea rezervată se datorează, în cele mai multe dintre cazuri, modului în care fiecare individ apreciază o acţiune ca fiind convenabilă sau nu, de a fi făcută într-o anumită situaţie sau în prezenţa unor anumite persoane. În asemenea împrejurări corpul şi raporturile individului cu propriul corp vor face obiectul unor nenumărate convenţii, prin care anumite comportamente, atitudini sau intenţii vor fi manifestate doar în circumstanţe sociale, în spaţiul privat sau la adăpostul privirilor indiscrete. Atunci intervin acele preocupări de codificare simbolică a gesturilor, a practicilor şi conduitelor destinate să mascheze intenţiile reale ale actorului în spatele unor expresii “deturnate” de la sensul lor firesc. La acest nivel, neconformarea la setul de practici socialmente convenite se expune riscului de a primi reacţii de reproş, ca urmare a simplei încălcări a unor convenţii de ordin comportamental stabilite de către societate. În funcţie de aceasta, orice conduită poate fi privită ca o formă de devianţă de la normalitatea atitudinală adoptată în interiorul grupului sau colectivităţii, indiferent dacă acea conduită nu poate fi considerată, prin ea însăşi, drept ilegitimă.

Ca urmare, un comportament oarecare poate deveni ascuns abia ulterior, respectiv atunci când individul constată că, deşi firesc prin el însuşi, el nu este în conformitate cu normele admise de societate. Orice conduită trebuie judecată, din acest punct de vedere, numai prin raportarea sa la diferite paliere şi ordine de realitate, unde sistemul de norme conferă sau nu legitimitate acţiunii. Calificarea unui comportament drept bun sau rău, moral sau imoral, just ori injust, nu depinde atât de natura sa, cât de adecvarea acestuia la valorile sau sistemul de interese luate ca termeni de referinţă ai evaluării. Din acest punct de vedere, pot fi luate în considerare diferite cadre şi contexte normative pe care le poate experimenta un actor în anumite momente ale vieţii: afectiv, juridic,

20 J. M. Buchanan, G. Tullock, op. cit., 1995. 21 Keneth Arrow, Social Choice and Individual Value, Yale University Press, 1970.

38

economic, politic etc. Ele participă nemijlocit la configurarea sensului acţiunii umane, făcâd să fie comprehensibile şi raţionale chiar şi cele mai complicate manifestări de ordin subiectiv.

În afara conduitelor considerate explicit ascunse, şi care se înscriu în categoria strategiilor de ocultare deliberată a sensului unor acte cu profund caracter subiectiv, mai trebuie amintite acele comportamente puternic convenţionalizate, dar care poartă în sine o intenţionalitate flagrant contrastivă modului de exprimare imagologică ori gestuală cotidiană. Pe acestea, Erving Goffman le-a grupat şi tratat separat în cadrul aşa numitelor “adaptări secundare”, iar Howard Becker le-a inclus în categoria “mizelor adiacente”. În realitate, ambii sociologi vizau doar validarea consistenţei unor conduite care depăşesc circumstanţele stricte ale unui anumit context, respectiv că aşa numitele conduite “oblice” ori “secante” în raport cu situaţiile date pot provoca “efecte de integrare socială” cu totul particulare. Este vorba de acele forme “transversale” de integrare prin care grupurile minoritare reuşesc să depăşească inconvenientele adaptative la mediul cultural dominant. Din acest punct de vedere, comportamentele colective nu afişează întotdeauna intenţionalităţi explicite, fiind mai curând atrase de adoptarea unor atitudini centrate pe “ricoşeu”. Altfel spus, un comportament care este disimulat pe un anumit plan, poate constitui un semn al afirmării sale pe un alt plan.

În fond, însăşi disimularea unui comportament nu reprezintă decât o modalitate de subliniere cu mai multă forţă a importanţei sale. Prin comparaţie cu sociologiile clasice, se poate spune că noile sociologii manifestă o preocupare sporită faţă de mobilitatea şi intersubstituirea planurilor de analiză a conduitelor umane. Un asemenea interes poartă asupra redefinirii însăşi a noţiunii de identitate socială, în condiţiile în care aceasta a suportat cel mai direct efectele “deconstructiviste” ale hermeneuticilor post-moderne. Injoncţiunile globalizării şi multiculturalismului s-au repercutat nemijlocit asupra relevanţei reperelor identitare, alterându-i semnificativ unicitatea şi fixitatea în profitul unei aprehensiuni pluraliste a caracteristicilor definitorii. Ceea ce până nu demult părea să se constituie într-o “marcă” a subiectivităţii celei mai profunde, s-a transformat, în timp, într-o tensiune permanentă între diferitele registre ale realităţii în care pot fi judecate şi analizate conduitele cele mai personale. Pe de o parte asemenea conduite pot fi privite ca rezultat al tensiunii dintre intenţionalitatea acţiunii şi gestionarea sa defectuoasă, iar pe de altă parte, ele pot fi considerate o rezultantă a unui sistem complex de interacţiuni, deru-late pe parcursul unor biografii sau istorii colective, mai mult sau mai puţin alambicate.

Totodată, identitatea – chiar astfel decompusă analitic –, este întotdeauna prezentată ca o realitate ce se impune masiv, ca ceva ce poate fi imediat şi de la sine sesizat din exterior. Practica cercetării conduitelor identitare a relevat, însă, contrariul unei asemenea înţelegeri a identităţii sociale. Nu doar postulând faptul că nu poate fi sesizată ca o totalitate constantă, invariantă şi egală cu sine de-a lungul unei istorii de viaţă, dar chiar prin însuşi faptul că ea nici nu poate fi menţinută într-un acelaşi “spaţiu-plan” al interpretării, etern neschimbat.

Prin urmare, ori de câte ori sunt luate în considerare conduite disimulate, apare inevitabil aceiaşi întrebare legată de ceea ce se află în spatele unui astfel de comportament. Sub acest aspect, cât de importantă este partea care se vede şi cât de mare este partea invizibilă din conduita actorilor, rămâne latura provocatoare a cercetării psiho-sociologice a conduitelor disimulate. Pentru a stabili un raport corect între vizibil şi invizibil în atitudini şi conduite, trebuie determinat cât din intenţionalitatea aparentă se datorează angajamentelor anterioare şi cât constrângerilor cadrului social al acţiunii, cât de mult depind acestea de calitatea şi volumul resurselor mobilizabile în caracterizarea profilului identitar al unei colectivităţi, respectiv în ce măsură natura “oblică” a raporturilor interpersonale şi intergrupale se face ecoul diferitelor contexte ale acţiunii sociale. Dincolo de poziţiile disimetrice pe care le pot etala în diferite împrejurări actorii, este evident faptul că ei nu operează cu aceleaşi mijloace prin care ţin să-şi particularizeze prezenţa în spaţiul acţiunii sociale. În acest fel, a sesiza efectele pe care le produc devine o condiţie esenţială a înţelegerii noilor tipuri de inegalităţi şi noilor forme de manifestare a identităţii.

39

IV. MECANISME ŞI FORME DE STRUCTURARE A INTERACŢIUNILOR SOCIALE

Convenţii sociale şi structuri de plauzibilitate De cele mai multe ori conflictele sociale sunt generate de neînţelegeri între persoane, grupuri sau comunităţi

întregi, fiind expresia neputinţei actorilor sociali de a defini unitar sensul acţiunilor pe care le înfăptuiesc. Ei sunt, adeseori, prizonierii înclinaţiei lor sociocentriste de a ignora – conştient sau nu –, motivele acţiunii celorlalţi actori. Cauzele pot fi multiple, datorându-se fie unei “socializări ratate”, fie unor situaţii patologice, dar în mod cert şi într-un caz şi celălalt sunt afectate funcţiile vitale ale stabilităţii ordinii sociale: comunicarea şi partici-parea. Identificarea şi înţelegerea unor asemenea situaţii de natură să genreze tensiuni şi conflicte în societate reprezintă, însă, un demers dificil pentru oricare dintre ştiinţele socio-umane.

Prima şi cea mai mare dificultate – susţine Goffman –, constă în faptul că sub presiunea instituţiilor (normelor, regulilor) care le orientează comportamentul, oamenii au tendinţa de a nu arăta ceea ce sunt ei în realitate, ci ceea ce ei vor să fie sau să apară în faţa celorlalţi. Relaţia Eului cu Celălat este o reflectare “ca în oglindă” (looking glass self), o co-raportare a unuia la celălalt, o evaluare comparativă între două expectanţe comportamentale.1 Fiecare “aşteaptă” şi “se aşteaptă” la o anumită atitudine, la un anumit tip de reacţie din partea celuilalt. De aceea, experimentarea pe cont propriu a voinţei celuilalt (Moi, je suis un autre!), constituie un veritabil “şoc biografic” pentru oricine se află în situaţia de a se transpune în personalitatea celui cu care interacţionează. Este modalitatea cea mai firească de a “ghici” motivele acţiunii celuilalt şi de a adopta conduita cea mai “normală” din punctul de vedere a modelului cultural în care se petrece interacţiunea socială. În felul acesta subiectul acţiunii află că trăieşte într-o “pluralitate de lumi” (lumea celorlalţi), nu doar în “lumea lui”.

Totodată, evitarea “disensului” şi contradictorialităţii actelor umane se realizează numai prin raportare la un anumit continuum socio-cultural, la comportamente şi practici umane relativ stabile şi unitar definite ca înţeles. Acel continuum atitudinal-comportamental este reprezentat de mediul cultural în care se realizează procesul integrării sociale a actorilor. Cultura este, cu alte cuvinte, cadrul simbolic unitar al interacţiunilor umane, permiţând actorilor înţelegerea regulilor jocului social, precum şi o interpretare adecvată a sensului actelor pe care aceştia le produc în viaţa de zi cu zi. Fără a fi expresia unor invarianţe infinit repetabile, stereotipizarea schimburilor de semnificaţii dintre actori nu are drept consecinţă decât înţelegerea logicii acţiunii sociale în cadrele relative ale unei culturi. Numai într-un asememea cadru actorii “ştiu” ce înţeles trebuie să atribuie faptelor pe care le întreprind, evenimentelor la care participă, proceselor în care sunt implicaţi subiectiv. Ceea ce nu înseamnă că ei dispun şi de “toată cunoaşterea” în privinţa actelor petrecute în societate, ci doar că eventualele decizii pe care le iau la un moment dat pot fi considerate inteligibile, chiar şi atunci când acoperă o zonă limitată din realitatea în care trăiesc. Este o supunere parţială a realităţii pentru că la nivelul simţului comun, oamenii se conduc mai mult după o logică statistică, decât după rigorile logicii matematice.

Obişnuinţele, tradiţiile, normele ori diversele tipuri de convenţionalisme ce definesc “ordinea legală” creează premisele unui acord social minimal asupra semnificaţiilor, fiind codificări ale unor experienţe repetate de viaţă. Ele sunt expresia unei raţionalităţi limitate, atât timp cât neprevăzutul conduitelor subiective ţine de sfera valo-rilor, principiilor, idealurilor, aptitudinilor şi, în general, de latura psihologică a conduitei umane. Prin învăţare socială şi prin exerciţiul educaţiei, raţionalitatea subiectivă se restrânge făcând loc civismului, ca raţionalitate obiectivă, sub forma convenţiilor, normelor, regulilor de comportare dominante dintr-o societate.

Pentru P. Berger şi Th. Luckman, faptul că aceeaşi persoană poate interpreta simultan mai multe roluri în relaţiile interpersonale şi intracomunitare denotă capacitatea politropică a omului şi a culturii, în general. În fond, actorul social este o fiinţă ale cărei fapte se conjugă la plural pe măsură ce societatea a avansat mai adânc în civilizaţie. Ca atare, “pluralitatea sinelui” (the multiple self) nu poate fi decât un răspuns raţional la “pluralitatea situaţiilor de viaţă”, respectiv modalităţi diferite de interpretare a unor partituri sociale relativ stabile, însuşite prin experienţe socio-umane infinit repetate.

1 E. Goffman, Les Rites d’interaction, Paris, Minuit, 1974, pp.34 sqq.

40

Într-un univers social atât de fragmentat şi de complex articulat în era modernităţii, sensul acţiunilor subiective se construieşte neîntre-rupt în interiorul unor “structuri de plauzibilitate”. Acestea acţionează aidoma unui “laborator al socializării”, în care normele, convenţiile, stereotipurile ori rutinele sociale devin cadrele de referinţă ale conduitelor subiective. Astfel, actele sociale dobândesc un înţeles logic, devenind plauzibile din punct de vedere al raţionalităţii lor, atât sub aspect subiectiv, cât şi obiectiv. Asemenea “structuri” sunt şcoala, biserica, asociaţiile, organizaţiile etc., unde realizarea funcţiei de integrare socială a Eului se produce ca urmare a diminuării tendinţelor sale egocentriste în favoarea respectări cadrului instituţional din societate. Este o formă de “mortificare a sinelui” în sensul supunerii conduitei individuale rigorilor normative impuse de condiţia convie-ţuirii sociale. Ea constă dintr-o “încartiruire” a celor independenţi în mediul conduitelor admise de sistemul dominat de valori al epocii şi de spaţiul de cultură în care acestea se manifestă. Altfel spus, Sinele individual este sacrificat în numele Sinelui social, iar subiectivitatea naturală a actorului se “topeşte” în obiectivitatea acţiunii instituţionalizate.

De altfel, cadrul instituţional constituie şi suportul dedublării conduitelor subiective, fiind la originea situaţiilor de separare a vieţii oficiale (publice) de cea intimă (privată, clandestină).2 Aceasta întrucât prin instituţionalizare actorul este supus unei presiuni sociale care-l determină să-şi construiască o “carieră morală” cât mai respectabilă în cadrul comunităţii din care face parte. Urmarea unor astfel de constrângeri este adoptarea simultană a unei imagini pentru sine (personală) şi a unei imagini pentru societate (publică). Cea dintâi are o valoare prioritar subiectivă şi afectivă, în timp ce a doua are mai mult o valoare instrumentală şi raţională. Ambele, însă, sunt susceptibile de o doză relativă de nesinceritate, în măsura în care şi într-un caz şi în altul, Eul se proiectează cu “menajamente” atât la intimitatea sa cea mai profundă, cât şi la exterioritatea sa cea mai artificial construită. În viaţa cotidiană conduita actorului pendulează între cele două extreme, iar abaterea de la normalitatea acţiunii – definită axiologic şi social – indică gradul său de alienare sau de integrare în societate.

Merită remarcat, totuşi, că dedublarea conduitei potrivit exigenţelor “logicii faţadei” – impusă din considerente ce ţin de autoprotecţia Eului –, are şi un revers moral pozitiv. Convenţio-nalizarea şi artificializarea trăirilor subiective reprezintă o cale de “familiarizare” a actorilor cu suma prescriptorilor morali, juridici, culturali, politici ori economici din societate. Toate aceste norme ale co-existenţei au rolul de a diminua gradul de imprevi-zibilitate al actelor subiective, de a le face recognoscibile şi aşteptate de către ceilalţi actori în contexte de viaţă bine definite şi suficient de stabile.

În consecinţa procesului de socializare, prin actele înfăptuite, actorul va sfârşi prin a susţine valorile grupului şi ale culturii cărora le aparţine. Raţiunea pentru care el îşi doreşte o anumită “faţă” care să-l reprezinte social, este de a furniza reperele exterioare unei corecte înţelegeri şi recunoaşteri a motivelor ori stilului său de a se comporta în anumite situaţii de viaţă. Totul se concentrează în direcţia realizării unui acord minimal între intimitatea socială reală (ceea ce vrea actorul să facă) şi intimitatea socială virtuală (ceea ce ar trebui actorul să facă) a fiecărui individ, astfel încât zona de incertitudine a celorlalţi actori cu privire la conduita etalată în societate să se reducă semnificativ. Atunci când lumea se prezintă analizei sociologice ca un spectacol, cu actori şi partituri de viaţă – mai mult sau mai puţin bine interpretate –, recursul la o terminologie adecvată ce aminteşte întrucâtva de universul fascinant al teatrului, devine un fapt de la sine înţeles. Goffman a recurs cu multă convingere la virtuţile lor sugestive, valorificând din plin întreaga retorică a artei dramatice: scenă, scenariu, décor, culise (context), imagine (identitate socială), mască (identitate publică), regizor (lider), actor (individ) ori stil (moduri de acţiune în împrejurări tipice de viaţă). O astfel de asociere între “acţiune” şi “ficţiune”, între realitate şi model, între experienţă şi experiment, nu reprezintă o noutate în abordarea unor situaţii complexe de viaţă, pentru care metafora sociologică se dovedeşte cu mult mai eficientă în producerea explicaţiei raţionale, inteligibile şi încărcate de sens.

Conduita socială: de la intenţii la consecinţe Ştiinţelor sociale le revine rolul de a explica şi de a ajuta la înţelegerea acţiunilor complexe din societate, şi

mai puţin de a le reproduce mecanic cauzalitatea. Fiind rezultat al unor interacţiuni, actele umane nu pot fi interpretate doar în funcţie de intenţionalitatea lor, ci şi în funcţie de mulţi alţi factori, influenţe şi co-determinări

2 E. Goffman, Les Rites d’interaction, Paris, Minuit, 1974.

41

ce intervin pe parcurs. Ele sunt, din acest motiv, variante mai mult sau mai puţin „pure” ale unor intenţii acţionale originare. Forma finală a actelor umane rezultă din agregarea mai multor influenţe succesive şi/sau simultane pe care le suportă orice activitate. Nu se va şti niciodată de ce Hanibal nu a cucerit Roma atunci când toate argumentele militare erau în favoarea lui. Ceea ce părea să fie logic în desfăşurarea acţiunii sale de supunere a Cetăţii eterne, a devenit o enigmă a istoriei şi un fapt bizar, de neînţeles pentru cei care încearcă să ofere o explicaţie raţională unei decizii complet absurde în aparenţă. Altminteri, istoria nu ar fi decât un fel de “cronică a unui deznodământ anunţat”, o relatare corectă a unor fapte din trecut despre care, oricum “ştim ce va urma”. Aşa cum reconstrucţia mentală a împrejurărilor istorice ale unei acţiuni aparţinând trecutului lasă multe zone de incertitudine pe care istoricii se străduiesc să le acopere cu ipoteze plauzibile, tot astfel, când este vorba de lămurirea conduitelor sociale, sociologii pot aluneca fie pe panta sociologizării excesive, fie se lasă antrenaţi în speculaţii hermeneutice fără legătură cu realitatea. Ori se acordă un rol determinant “cadrelor de experienţă” în care actorul se comportă ca un neputincios “programat de structurile sociale”, ori acelaşi actor capătă statură demiurgică, ignorând cu seninătate presiunea instituţiilor asupra acţiunilor sale. Şi într-un caz şi în altul, predictibilitatea acţiunii este o problemă deschisă atât timp cât în desfăşurarea ei intervin noţiunile de libertate, alegere, anticipare sau intenţionalitate.

De altfel paradigma “omului intenţional” pare să fi rezistat cel mai bine timpului, fiind folosită predilect de sociologi încă şi astăzi. Dacă ea nu rezolvă, totuşi, problema predictibilităţii, are cel puţin meritul că face mai inteligibile multe aspecte din conţinutul actelor sociale. Indiferent dacă sunt deterministe sau interacţioniste, paradigmele folosite pentru a explica natura şi sensul acţiunii sociale iau ca premisă concursul de împrejurări obiective şi subiective în care sunt realizate acestea. De aceea, comportamentul actorului este privit ca un efect de compunere a mai multor circumstanţe interne şi externe ale acţiunii, respectiv care pot da naştere unor efecte neaşteptate sau perverse. Sub acest aspect, intenţiile se auto-împlinesc sau se auto-discreditează.

Reluând cunoscuta “teoremă a lui Thomas”3, R. Boudon prezintă un exemplu edificator de profeţie autorealizatoare (autocreatoare) sau, după caz, autoinfirmatoare (autodistructivă), pornind de la atitudinea prudentă a funcţionarilor unei bănci de a-şi proteja economiile prin retragerea lor, cu riscul de a antrena o dereglare financiară cu consecinţe falimentare pentru instituţia în care lucrează. El insistă asupra faptului că, oricât de indezirabile ar fi aceste efecte, ele nu sunt în nici un caz complet neaşteptate. Falimentul bancar putea fi anticipat dacă ar fi existat o analiză temeinică a situaţiei, înainte ca ea să devină o consecinţă nedorită.

De altfel, studiind aceste consecinţe nedorite sau contra-intuitive ale acţiunii, ala rândul lor, R. K. Merton, L. Festinger sau P. Bourdieu au demonstrat că ele ar putea fi evitate în bună măsură, chiar dacă în multe privinţe ele rămân în continuare sub semnul impredicabilităţii. Din acest motiv, Boudon sugerează că este mai corect să se vorbească de efecte emergente, de efecte de sistem sau, pur şi simplu, de efecte de comunicare. Cu referire la exemplul dat de sociologul francez, în practica relativ recentă a multor instituţii bancare intră deja funcţionarea unui serviciu de relaţii publice care este preocupat să amelioreze procesul comunicării cu clienţii. Acţiunea acestuia are toate şansele să preîntâmpine efecte perverse de genul celor amintite.

Tot astfel, în comunicarea politică dublarea canalelor oficiale (formale) cu cele neoficiale (informale) dă naştere multor ambivalenţe ale discursului guvernamental care, din acest motiv, se vede confruntat cu o seamă de efecte adiacente datorate, în principal, circulaţiei zvonurilor. De la intenţia prevenirii inflaţiei prin corelarea preţurilor la carburanţi cu celelalte preţuri se ajunge la consecinţe greu de anticipat şi, de multe ori, de nedorit: panică socială, cozi interminabile, cerere crescută pe piaţă, greve ş.a.m.d. Efectelor iniţial intenţionate, li se adaugă altele, mai mult sau mai puţin previzibile. Acestea din urmă derivă din compunerea mai multor efecte care se suprapun, se întretaie sau se potenţează reciproc. În funcţie de împrejurările în care se produc, de frecvenţa lor şi de personalitatea celor care le iniţiază, efectele de compunere pot fi simple sau complexe.

Din prima categorie, fac parte aşa-numitele efecte de însumare, rezultate din asocierea unor comportamente individuale, dar nerelevante la o anumită scară. Spre exemplu, multiplicarea cazurilor de sinucidere din armată poate conduce la o psihoză generală privitoare la dificultatea satisfacerii stagiului militar. Ceea ce pare nerelevant social la nivel individual, capătă semnificaţie prin însumarea numărului de cazuri de sinucidere. În consecinţă, modificarea regulamentului militar nu mai apare ca un fapt arbitrar, gratuit şi, pentru cei mai în vârstă, complet

3 “Dacă oamenii definesc o situaţie ca fiind reală, atunci această situaţie este reală prin consecinţele definirii ei ca reală” (W. I. Thomas, The Unadjusted Girl, Boston, Little Brown, 1923, p. 41, apud I. Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 124).

42

inexplicabil. Dimpotrivă, el poate fi perceput ca un efect “natural” al conştientizării unor situaţii independente, care pot deveni foarte curând un fenomen specific pentru un anumit mediu social.

Din cea de a doua categorie a efectelor de compunere fac parte cele cu o structură mai complexă şi cu aspect dilematic. Explicarea lor este mai dificilă, dar cu ajutorul unor raţionamente preluate din teoria jocurilor din matematică ele pot fi, totuşi, înţelese sub aspect raţional. De altfel, susţine R.Boudon, chiar în matematică – unde sunt cunoscute sub numele de “jocul asigurării” (insurance game) – se recunoaşte originea lor socială, ca procedee ale acţiunii purtate sub semnul maximizării rezultatului. Sociologia acţiunii le tratează ca pe fapte de viaţă, atribuindu-le o semnificaţie aparte în interpretarea unor conduite, în aparenţă, foarte complicate. Fie că aceste modele de acţiune poartă numele de “dilema prizonierului” (aşa cum o relatează Tucydide în Istoria războiului peloponesiac), fie că este cunoscută drept “parabola vânătorului” (relatată de Rousseau) ele privesc în mod direct structura actelor de decizie.

Fiind în situaţia de a opta asupra celei mai bune variante de acţiune, actorul se confruntă de multe ori cu alternativa de a coopera, sau nu, cu alt actor. El trebuie să se decidă, astfel, dacă să continue ori să renunţe de a mai coopera pentru a-şi majora şansele de reuşită. Conform teoriei jocurilor, actorii sociali au patru posibilităţi de a-şi combina opţiunile în fiecare din situaţiile descrise de Rousseau sau Tucydide.4 Concluzia la care ajunge Boudon în cazul parabolei vânătorului este aceea că, atunci când doi indivizi hotărăsc să se asocieze (coopereze) pentru a vâna un cerb, există posibilitatea ca ei să renunţe de a mai vâna iepurele ce tocmai le trece pe sub nas. În acest sens, renunţarea de a mai coopera este doar o alegere bună, întrucât se poate întâmpla ca cerbul să nu apară, dar şi iepurele să plece din cătarea puştii.

Urmând acelşi mod de interpretare a parabolei vânătorului, în cazul dilemei prizonierului, matricea combinărilor posibile între cooperare şi renunţare conduce la ideea că renunţarea la cooperare este în mod cert cea mai bună alegere. În acest sens, Tucydide prezintă argumentele aflate la originea deciziei cetăţilor Millet şi Efes – considerate “prizoniere” ale unui contract de alianţă militară cu Atena împotriva Spartei –, de a renunţa să mai participe la războiul peloponeziac. Cetăţile ionice ştiau că indiferent dacă va învinge sau va fi învinsă de Sparta, Atena va continua să fie interesată de menţinerea sistemului său de alianţe, iar probarea fidelităţii lor ca aliate în război nu le-ar fi atras vreun câştig deosebit. Dimpotrivă, dacă Atena ar învinge nu va împărţi cu ele Gloria, deşi costurile războiului au fost suportate în comun de toate cetăţile aliate. Cu atât mai mult în situaţia în care Atena ar fi învinsă de Sparta, aceasta ar presupune ca şi celelalte cetăţi aliate să fie implicate în consecinţele nedorite pe care urmează să le impună învingătorul celor învinşi.

O interpretare a profeţiei marxiste privind dispariţia capitalismului ca efect al competiţiei dure dintre capitalişti – după modelul dilemei prizonierului –, este de natură să invalideze cu argumente logice o asemenea teză. Evident, istoria a demonstrat deja inconsistenţa acesteia, dar merită observat raţionamentul propus de Boudon prin care mecanismul producţiei capitaliste descris de Marx prezintă slăbiciuni imposibil de ignorat. Acesta se datorează, în primul rând, faptului că părintele materialismului istoric s-a dovedit a fi prizonierul propriului său sofism, prin care izvorul absolut al profitului îl reprezintă exploatarea forţei de muncă umane.

Potrivit tezei marxiste, competiţia pentru maximizarea profitului urma să-i împingă pe deţinătorii de capital spre introducerea unor echipamente tot mai performante pentru a reduce aportul muncii omeneşti la crearea valorii şi, implicit pentru a face economii prin reducerea locurilor de muncă. Or, în opinia lui Marx, profitul nu reprezintă decât rezultatul exploatării forţei de muncă neplătite de capitalist. Dacă munca salariată dispare, dispare şi profitul, iar dacă profit nu mai este, nu mai poate exista nici capitalismul ca ordine socială bazată pe exploatare. Ceea ce din punct de vedere logic pare o consecinţă verosimilă, sub aspectul evoluţiei istorice a dezvoltării capitalismului s-a dovedit a fi o falsă profeţie. Ea ignora multe alte aspecte ale creşterii economiei capitaliste şi complexitatea sistemului de valori ce-i sunt specifice acestei ordini sociale, limitându-se la o interpretare strict empirică a faptelor de muncă din întreprinderea capitalistă.

Aceste exemple îl îndreptăţesc pe Raymond Boudon să rezume raţionamentul cu privire la modul în care se produc efectele de compunere complexe la următorul enunţ: “uneori, în viaţă, oameni care doresc să coopereze, pot să nu reuşească acest lucru în absenţa unei constrângeri morale sau juridice, încât există posibilitatea ca ei să se retragă şi să renunţe”. În acest fel, morala profundă a “liberului arbitru” confirmă în ordine raţională o caracteristică esenţială a acţiunii umane, pe care – mult timp înainte –, J. J. Rousseau a cuprins-o aforistic într-o frază rămasă celebră: “omul trebuie să fie forţat de a fi liber”...

4 R. Boudon, Tratat de sociologie, ed. cit., pp. 33 sqq.

43

Risc şi încredere în realizarea acţiunii sociale

Potrivit sociologiei clasice, teoria acţiunii sociale este pe de-a întregul raţională, atât timp cât se bazează pe principiul asigurării actorilor în privinţa tuturor consecinţelor posibile ce pot rezulta în urma activităţii lor. Din preocupările lor pare să fie exclus orice interes faţă de eventualele riscuri la care se expun, manifestând o totală încredere în valabilitatea soluţiilor alternative pentru fiecare dintre situaţiile de viaţă întâlnite, indiferent cât de complicate ar fi acestea. Termenii probabilişti în care sunt evaluate efectele acţiunii sociale privesc doar o estimare prealabilă a şanselor de a se îndeplini în conformitate cu intenţionalitatea ce li se conferă de către actor. Din perspectiva sociologiei “tradiţionale”, ideea identificării unei culturi a riscului nu intră în câmpul de analiză şi interpretare a cercetării actelor umane, iar zonele de incertitudine implică aspecte ce ţin de cooperare şi solidaritate între membrii unei colectivităţi.

În cadrul teoriilor mai recente ale sociologiei s-au conturat două abordări majore sub aspectul tratării faptelor cu caracter accidental, întâmplător ori care ţin pur şi simplu de hazard. O primă abordare este tributară, în continuare sociologiei durkheimiene sau clasice, fiind caracterizată prin valori şi idealuri morale care subîntind diferite “semnificaţii normative” ale acţiunii sociale. Permisivitatea şi interdicţia reprezintă termenii de referinţă ai activităţii sociale, fiecare individ având drept primă preocupare respectarea normelor definite instituţional la nivelul societăţii şi valabile pe durate mai lungi ori mai scurte de timp, respectiv de la o epocă istorică la alta. În baza semnificaţiilor normative ce li se atribuie, faptele umane devin inteligibile în interiorul unei culturi, iar actorii sociali sunt capabili să se angajeze raţional în diverse acte cu finalităţi mai mult sau mai puţin comunitare. Ca atare, prima şi cea mai importantă regulă constitutivă a sociologiei clasice constă în “asigurarea” condiţiilor, factorilor, influenţelor şi interdependenţelor care concură la realizarea inevitabilă a scopului acţiunii, astfel cum a fost el definit de către actori.

A doua abordare se înscrie în caracteristicile unei societăţi dominate de competiţie şi comunicare, în care rolul negocierilor şi deliberărilor colective a devenit cu mult mai pregnant. Este vorba de abordarea habermasiană, pentru care lumea socială prezintă mult mai multe contexte de risc (economic, social, politic), fiind prin aceasta şi mult mai preocupată de evitarea diverselor forme de pericol, primejdie ori de ameninţare. Din acest punct de vedere, orice acţiune implică o doză oarecare de risc, întrucât deciziile – mai ales cele colective – depind de nivelul motivaţiei, de contextul cultural şi axiotropic, de reprezentarea socială a eşecului, de trebuinţele şi scopurile fiecărui actor social în parte. De precizat, totuşi, că “noile sociologii” acordă grupului un rol determinant în deresponsabilizarea actorului în cazurile de eşec al acţiunii, în sensul redistribuirii şi atenuării consecinţelor morale ale ratării scopului în care acesta s-a angajat.

Cu atât mai mult comunitatea se confruntă cu sfidări ce ţin de asumarea unei culturi a riscului într-un plan mai generalizat al acţiunii sociale.5 Transferul de risc dinspre individ spre grup, asociaţie, colectivitate presupune o abordare mai nuanţată a fundamentelor axiologice, morale şi normative ale conduitei sociale, respectiv de evaluare a acţiunii colective la diferite paliere de responsabilitate şi de risc: fie ca “risc asumat” (risk taking), fie ca “risc impus” (risk accepting).

5 “O cultură este configuraţia comportamentelor învăţate şi a rezultatelor lor, ale căror elemente componente sunt împărtăşite şi transmise de către membrii societăţii date” (R. Linton, Fundamentul cultural al personalităţii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 68)

MOTIVATIONAL

INFORMATIONAL

Conduite de risc

CONTEXTUAL

SCOP

Risc impus

Risc asumat

N

IV

EL

44

În condiţiile “retribalizării” societăţii6 şi a “redescoperirii mulţimilor”7, conduita realizată în orizontul succesului sau eşecului reprezintă o constrângere normală care, la nivel societal, se manifestă diferenţiat, în funcţie de natura şi caracteristicile socio-demografice, culturale ori geografice ale actorilor (venit, nivel de instruire, vârstă, sex, mediu cultural, apartenenţă la grup, modă etc). Or, sub acest aspect, teoria acţiunii nu mai poate fi gândită doar din perspectiva raţionalităţii sau iraţionalităţii sale, fiind nevoită să ţină seama de multiplele interacţiuni şi co-determinări obiectiv/subiective care intervin în procesul luării deciziilor, atât la nivel individual, cât şi colectiv. Este suficient de menţionat faptul că în condiţiile lumii globale, dimensiunea socială a incertitudinii şi a riscului a suferit modificări esenţiale, marcând sfârşitul ireversibil al teoriilor bazate pe iluzoria convingere asupra predictibilităţii viitorului. Certitudinile – atât cât pot fi ele astfel definite –, nu mai au robusteţea din trecut, dovedindu-şi vulnerabilitatea în faţa injoncţiunilor şi multiplelor surse de ameninţare care planează asupra acţiunii umane. În acest sens, “modernii au redevenit normali” – susţine Bruno Latour8 –, din moment ce au depăşit o lungă perioadă în care oamenii s-au considerat protejaţi în faţa imprevizibilului şi întâmplătorului. Sociologia clasică a reprodus cu fidelitate condiţiile de raţionalitate ale comportamentului “normal”, abandonând destinului circumstanţele accidentale şi neaşteptate. În termenii lumii contemporane, sentimentul insecurităţii este întreţinut mai mult ca oricând prin contribuţia ştiinţei şi a noilor tehnologii ale comunicării. Afluxul uriaş de informaţii nu produce, proporţional, şi mai multă cunoaştere, fiind adeseori sursa celor mai regretabile confuzii şi erori. Ştiinţele sunt producătoare de incertitudine şi riscuri nu doar prin faptul că dotează umanitatea cu instrumente a căror “utilizare socială” rămâne necunoscută, ci pentru că sunt cel puţin tot atât de avide de non-cunoaştere, ca şi de cunoaştere.9 Riscul apare, sub acest aspect, drept o formă de anticipare şi preîntâmpinare a unui eşec, manifestat ca o încercare de reconstrucţie în imaginar a situaţiei viitoare, pentru care pot fi gândite soluţii reparatorii.

De altfel, cum remarcă şi Nicolae Perpelea –, “accidente au existat dintotdeauna, dar abia o dată cu dezvoltarea tehnicilor de asigurare ele au luat semnificaţia de pagubă de reparat.10 Ca atare, riscul prezintă trei mari însuşiri de care acţiunea socială nu poate face abstracţie: a) poate fi calculat; b) poate fi asumat colectiv; c) poate fi capitalizat. Un sens mai puţin remarcat al birocratizării activităţii umane este şi acela de a inventaria statistica faptelor accidentale, urmărind diminuarea împrejurărilor potenţial dezavantajoase acţiunii sociale. În interiorul maşinii birocratice, riscul este îmblânzit prin multiplicarea reglementărilor, standardizărilor şi normelor de conduită, fapt aproape imposibil de conceput în cadrul “sistemelor reticulare” de structurare a relaţiilor inter-grup. Pentru asemenea forme de organizare a acţiunii umane sunt gândite tehnici sofisticate de negociere a riscului, în care încrederea constituie capitalul esenţial de conservare a şanselor de reuşită.

Neo-sociologiile abordează încrederea în cadrul mecanismelor de coordonare şi gestiune a acţiunii sociale, prin care se încearcă reducerea costurilor de obţinere a informaţiei “strategice” în stare să pună la adăpost grupul sau comunitatea de eventualele pierderi. Altfel spus, încrederea prezintă toate caracteristicile unei afaceri de cu-noaştere, în sensul în care Russell Hardin o descrie ca suprapunere de interese la nivelul actorilor sociali. Mai precis, pentru sociologul britanic cineva care “acordă încredere” altcuiva afirmă, în realitate, că are o cunoaştere pertinentă asupra motivaţiilor acţiunii acestuia, precum şi a unor aşteptări în privinţa efectelor pe care acţiunea celuilalt le poate produce asupra sa.11 Încrederea se converteşte, astfel, într-o credinţă şi este tratată ca un capital ori ca o investiţie de la care se aşteaptă un anumit randament în plan moral. Nereuşita sau eşecul sunt considerate

6 În societăţile postmoderne declinul individualismului a condus la noi forme de socialitate, mai convulsive şi instabile, mai ritualizate şi convenţionalizate, mai spectaculare şi hedonice, definind o epocă în care metamorfozele “liantului social” poartă amprenta «tribalităţii». (M.Maffesoli, Le temps des tribus. Le déclin de l’individualisme dans les sociétés postmodèrnes, La Table Ronde, Paris, 2000, p.III. 7 "Mulţimile sunt agregări de indivizi care se reunesc în jurul instituţiilor, împotriva instituţiilor, având caracter efemer. Într-un cuvânt, mulţimile sunt asociale, dar formate din asociaţi. Ele rezultă din descompunerea provizorie sau permanentă a grupurilor sau claselor. Un muncitor sau salariat care părăseşte atelierul ori biroul pentru a reveni acasă, evadează timp de o oră sau două din cadrele normale ale societăţii.” (S.Moscovici, L’Åge des foules. Un traité historique de psychologie de masses, Editions Complexe, Bruxelles, 1991, p. 103. 8 B. Latour, Nous n’avons jamais été modernes. Essai d’anthropologie symetrique, La Decouverte, Paris, 1991. 9 N.Perpelea, Argumente şi concepte pentru o analiză sociologică a « discursurilor asupra riscului », apud www.racal.ro-RISC1-Nicolae Perpelea.pdf. 10 Ibidem. 11 "A zice « îţi acord încredere » înseamnă că ştiu, sau mă gândesc că ştiu, lucruri pertinente în ceea ce te priveşte, cu precădere în legătură cu motivaţiile pe care le ai faţă de mine". (R.Hardin, Do we want trust in government ? în Waren M.E. [ed], Democracy and trust, Cambridge, 1999, apud N. Perpelea, op.cit.).

45

pierderi anticipate, dar evident, nedorite. Ele afectează, deopotrivă pe cel care avansează încredere, ca şi pe cel care primeşte încredere. Primul le resimte ca pagubă şi dezamăgire, în timp ce al doilea le percepe ca pe o stare de disconfort moral, în măsura în care nu a fost demn de încredere, respectiv nu a confirmat încrederea sau nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor. Mai mult decât în cazul unei persoane, nimic nu poate înlocui deprimarea unei comunităţi atunci când încrederea i-a fost înşelată. Proiectarea unui orizont de aşteptare supradimensionat, riscă tot atât de mult să dezamăgească, aşa cum procesul extinderii europene ar putea fi compromis de nerealizarea aşteptărilor de prosperitate, protecţie socială ori liberă circulaţie a persoanelor pe continent.

Încrederea este un tip particular de capital social, care – în opinia lui Francis Fukuyama –, se obiectivează la nivelul unei societăţi sau măcar a unei părţi a acesteia, sub forma unei anumite capacităţi generatoare de stabilitate a interacţiunilor şi a schimburilor dintre persoane şi diferitele subsisteme societale. Un asemenea capital (trust) poate fi inclus în grupul social de bază, familia, precum şi în grupul cel mai mare, naţiunea, sau în orice alt tip de grup intermediar. Din acest punct de vedere, “comunităţile depind de încrederea reciprocă, deci crearea lor spontană este imposibilă în absenţa acesteia. Ierarhiile sunt necesare deoarece nu toţi oamenii din sânul unei comunităţi pot fi crezuţi că se vor călăuzi exclusiv după reguli etice implicite. Unii dintre ei, puţini la număr, pot avea un caracter asocial pronunţat, căutând să submineze sau să exploateze grupul fie prin fraudă, fie prin rea voinţă. Alţii, hotărât mai mulţi, manifestă tendinţa spre individualism, profitând de avantajele apartenenţei la un grup fără a contribui la cauza comună. Ierarhiile sunt necesare pentru că nimeni nu poate avea încredere că toţi oamenii trăiesc, în fiecare clipă, după regulile etice interne ale grupului. În cele din urmă, ei trebuie constrânşi prin legi şi sancţiuni explicite, prevăzute pentru cazul în care nu-şi îndeplinesc felia lor de datorie în cadrul grupului.”12

Dintr-o astfel de perspectivă, funcţionarii publici vor avea tendinţa de a se comporta corect în relaţia cu cetăţeanul, doar întrucât presupun că populaţia are încredere în ei. Atitudinea lor denotă o formă de “loialitate civică indusă”, care acţionează ca o auto-stimulare a sensibilităţii la încredere. Proporţional, riscul de a rămâne indiferenţi la enormul capital de încredere ce li se comunică din partea comunităţilor în slujba cărora se află, diminuează semnificativ. Dimpotrivă, dacă acest capital este tratat cu indiferenţă sau, şi mai grav, batjocorit de către funcţionarii administraţiei publice, eticheta corupţiei se ataşează ca un blam social greu de şters în perioada următoare, iar reacţiile comunităţii sunt pe măsură: evaziune fiscală, întârziere sau sustragere de la diverse obligaţii de ordin comunitar, desconsiderare a autorităţilor etc. Cele două “agende” civice – a cetăţeanului şi a administraţiei –, nu mai coincid, la fel cum nici interesele acestora nu mai pot fi coincidente, devenind uneori chiar adverse.

Calificarea societăţii actuale ca o societate de risc câştigă teren în studiile de sociologie din ultimii ani (Niklas Luhman, Jürgen Habermas, Bruno Latour, Anthony Giddens, Michel Maffesoli ş.a.) iar leadership-ul politic se arată din ce în ce mai interesat de identificarea modalităţilor eficiente de reconstrucţie a încrederii sociale în scopul diminuării zonelor de incertitudine ce se instalează în relaţia guvernaţi-guvernanţi. Riscul apariţiei unor situaţii de criză dificil de controlat nu constituie un sentiment uşor de suportat nici de unii, nici de alţii. În acest sens, jocul cu posibilul constituie o provocare extrem de riscantă, întrucât se înscrie pe o traiectorie ce traversează universul acţiunii sociale de la situaţii “non-problematice” la cele “sever problematice”, al căror deznodământ nu poate fi întotdeauna estimat dinainte.

Pentru foarte multă lume, însă, riscul este aproape o meserie, pendulând între “jocul ca maladie” şi jocul ca “stil de viaţă”. După cum constată E.Bergler, “Jocul [...] corespunde unei tentative amăgitoare de a elimina aspectele dezagreabile ale principiului realităţii, în favoarea principiului plăcerii.”13 El conexează conceptul de „joc” cu cel de „speculaţie”, pentru a sesiza mai bine diferenţele semnificative care le separă: diferenţa între jucător şi speculator nu stă în aceea că primul se expune la riscuri pe care altul şi le asumă în mod voluntar, ci într-un „fapt social”, anume că jucătorul îşi asumă riscuri legate de rangul său social, pe când speculatorul îşi asumă riscuri legate de o activitate oarecare. În fiecare din cele două situaţii, însă, riscul este considerat „drumul scurt” spre succes, cel puţin în mentalitatea şi reprezentările celor care fac din joc un veritabil mod de a trăi. Ca atare, Ulrich Beck ţine să remarce faptul că în societatea contemporană realizarea prosperităţii economice se împleteşte fericit cu „producţia socială a riscurilor”. Or, aici se regăsesc, deopotrivă, „cheia succesului”, dar şi 12 F.Fukuyama, TRUST (încredere). Virtuţile sociale şi crearea prosperităţi, Ed.Antet, Bucureşti, 1998. 13 B. Bergler, The Psychology of Gambling, IUP, New York, 1985 (apud N.Perpelea).

46

„maxima vulnerabilitate” a acţiunilor investiţionale. Clădite pe terenul nesigur al speculaţiei oportunităţilor „de nişă” apărute pe piaţa Occidentului, performanţele „tigrilor economici” din spaţiul sud-est asiatic au condus, în egală măsură, spre succese financiare de invidiat, dar şi spre „căderi spectaculoase” la bursa încrederii economice, cu consecinţe sociale dintre cele mai dramatice.

În esenţă, construcţia socială a riscului reprezintă o cale de întărire a sentimentului de securitate în faţa situaţiilor potenţial primejdioase. Ea se obiectivează în modele adecvate de administrare a factorilor de risc în zone particulare de realitate: administraţie, guvernare, management ori activităţi financiar-bancare. Operând în medii foarte dinamice şi de complexitate ridicată, acest tip de responsabilizare instituţională vizează însuşirea permanentă a tehnicilor cele mai sofisticate de „control al riscului” (risk control), apelând la diferite modele de gestiune a incertitudinii:obiectiviste, constructiviste, culturaliste, interacţioniste, cognitiviste, comprehensiviste etc. Fiecare dintre acestea îşi propune să „orienteze” conduita actorilor sociali – tradiţional refractari la situaţiile de incertitudine –, prin formularea unui tip de răspuns instituţional, care să acopere un deficit semnificativ de informaţie asupra viitorilor-posibili. Acţiunea lor constă, deci, din construcţia de mesaje preventive care sunt îndreptate spre grupuri şi comunităţi ameninţate, valorificând în acest sens caracteristicile modelului cultural de întâmpinare a situaţiilor cu înalt potenţial de pericol.

Un rol esenţial în această privinţă îl are percepţia socială a riscului, respectiv felul în care actorii sociali definesc situaţiile periculoase şi probează o capacitate adecvată de înţelegere/interpretare a efectelor la care se pot aştepta. Caracteristicile socio-demografice a populaţiilor cu grad ridicat de expunere la risc sunt un factor deter-minant al tipului de reacţie socială în astfel de împrejurări. Nivelul de educaţie constituie o premisă importantă a modului în care diferitele categorii sociale se vor raporta la asemenea situaţii, la fel cum experienţa dată de vârstă poate fi considerată o condiţie a abordării mai raţionale a unei ameninţări.

Sub acest aspect, faptul că este vorba de un risc aşteptat sau de un risc involuntar are o relevanţă aparte în economia de ansamblu a gestiunii situaţiilor de risc. În fond, orice acţiune comportă un şir de opţiuni raţionale asupra variantelor posibile, iar fiecare dintre acestea „beneficiază” de propriul său „portofoliu de riscuri”. „A împărtăşi aceleaşi valori, înseamnă a avea şi aceleaşi temeri, dar şi invers, aceleaşi certitudini.”14 Ca urmare, în cadrul noilor sociologii „teoria G&G” (Grid and Group) se bucură de un interes aparte din partea cercetătorilor angajaţi în studierea şi analizarea situaţiilor de risc. Aceasta întrucât, analiza interacţiunilor sociale se realizează pornind de la modul de structurare (grid) al raporturilor dintre membrii grupurilor, precum şi a sistemului de relaţii instituite la nivel inter-grup sau inter-comunitar. Poate fi vorba, astfel, fie de raporturi egalitare sau ierarhizate, fie de dominaţie sau de supunere, fie – în sfârşit -, de structuri rigide ori negociate. Până la urmă ele ajung să definească însuşirile coezive particulare ale mediului comunitar, nivelul de solidaritate intra-grup, capacitatea de mobilizare şi participare socială pentru împrejurări considerate periculoase, precum şi gradul de integrare socială a populaţiilor vulnerabile care trăiesc în medii de risc accentuat.

Din acest punct de vedere, Mary Douglas ţine să demonstreze faptul că, din moment ce este supus unor analize de acest gen, spaţiul social se grupează în patru „cadrane” distincte, corespunzător tipului de „grid” afişat de fiecare segment al populaţiei în parte:

- Ierarhizat (grid puternic vs. grup puternic); - Sectar/egalitar (grid slab vs. grup puternic); - Fatalist (grid puternic vs. grup slab); - Individualist (grid slab vs. grup slab).15

14 M. Douglas, A. Wildavsky, Risk and Culture, Berkeley University, 1982, apud N.Perpelea. 15 M. Douglas, Cum gândesc instituţiile, Polirom, Iaşi, 2002

47

Autoarea ţine să sublinieze faptul că la nivelul fiecăreia dintre aceste categorii sociale se dezvoltă un tip particular de discurs, iar analiza acestor discursuri conduce la o estimare a „programelor anti-risc” pe care actorii le construiesc în mod independent. Individualiştii, spre exemplu, consideră riscul ca pe o şansă ori oportunitate, acceptând cu mai multă lejeritate situaţiile de competiţie şi concurenţă pe piaţă, la fel ca şi în orice alte împrejurări de viaţă unde pot fi identificate „reguli de joc” puternic standardizate. Prin comparaţie, birocraţii se arată mai precauţi cu situaţiile de incertitudine, pe care le percep ca pe ameninţări, frici şi pericole de natură să producă instabilitate şi relativizare a normelor interne de acţiune socială, respectiv acelea pe care le cunosc şi le conferă confort existenţial.

În ceea ce-i priveşte pe fatalişti, aceştia afişează o dependenţă accentuată faţă de destin, de ierarhie şi dominaţia normei/cutumei. Pentru ei riscurile nu sunt foarte explicit formulate şi, în consecinţă, nu acţionează „în cunoştinţă de cauză”, acceptând cu relaxare „ceea ce este dat” de la Dumnezeu, de la Natură ori de la autoritatea căreia i se subordonează necondiţionat. În schimb sectarii se comportă exclusivist, manifestându-se refractar la orice formă de autoritate şi căutând soluţii cât mai originale de depăşire a situaţiilor de risc şi, în măsura posibilităţilor, pe cont propriu.

Tranziţia şi reformele structurale la care societatea românească a fost supusă după 1989, au adus în prim planul interesului politic şi de cercetare aspecte care definesc noile contexte de risc apărute ca urmare a constituirii noilor sisteme instituţionale, specifice mediilor concurenţiale de tip capitalist. Pentru acestea populaţia a fost surprinsă complet descoperită, neavând echiparea intelectuală şi morală necesare pentru a le întâmpina corespunzător gravităţii şi periculozităţii lor intrinseci. Cu atât mai mult, integrarea eruropeană a României – proces care nu se opreşte la nivelul lui 2007 -, pune ca problemă prioritară informarea populaţiei asupra rigorilor concurenţiale ale economiei globalizate, transmiterea către aceasta – din timp –, de mesaje preventive, încercând o diminuare proporţională a riscurilor posibile la care se expune în viitor.

FATALIŞTI

excluşi, dependenţi

SECTARI/ EGALITARI slabă ierarhie

internă, enclavă

INDIVIDUALIŞTI antreprenor, „reguli

de joc”

BIROCRAŢI ierarhie internă puternică, reguli

formale

48

V. NORMĂ ŞI VALOARE

Rol şi Status Începând cu primele momente ale vieţii oamenii participă la un proces complex şi de durată care constă în

însuşirea primelor norme de conduită în societate şi continuă cu adoptarea diverselor practici şi deprinderi care le vor caracteriza personalitatea de-a lungul întregii existenţe. După cum s-a putut constata încă dintr-un capitol anterior, socializarea este un proces de învăţare permanentă întrucât situaţiile întâlnite în decursul vieţii sunt extrem de diverse şi de schimbătoare. În consecinţă, şi reperele normative – în funcţie de care oamenii îşi orientează comportamentele –, suportă modificări semnificative de la o etapă la alta pentru a menţine în cadre coerente şi stabile relaţiile sociale. Integrarea socială depinde în mare măsură de învăţarea regulilor după care se structurează aceste relaţii, dar şi de capacitatea subiectivă de adaptare a conduitei la situaţii pentru care nu sunt definite norme foarte precise de acţiune.

La fel ca în teatru – unde actorii învaţă roluri ale unor personaje care interpretează o partitură dramatică –, în existenţa lor cotidiană, oamenii învaţă prin socializare să interpreteze cât mai eficient şi corect rolul social care le revine în cadrul unei partituri colective, cu mai mulţi actori şi situaţii mai mult sau mai puţin repetabile. În acest proces, fiecare individ este, în mod simultan, actor şi regizor al propriilor acte pe scena vieţii sociale. Rolurile pe care oamenii învaţă să le interpreteze – mai bine sau mai rău –, sunt seturi de reguli precise, recognoscibile subiectiv si obiectiv, prin care conduita umană poate fi înţeleasă şi anticipată.1 Deprinderea acestor reguli se realizează într-un context dinamic, în care – pe măsura înaintării în civilizaţie –, societatea îşi complică permanent structurile, făcând necesară convenţionalizarea raporturilor interumane şi specializarea progresivă a competenţelor şi responsabilităţilor comunitare. Într-o realitate socială din ce în ce mai fragmentată, competenţele şi responsabilităţile se distribuie între mai mulţi participanţi la procesul univoc ascendent al diviziunii muncii sociale, marcând ireversibil înaintarea dinspre tradiţional spre modern.2

Cu alte cuvinte, rolul social este expresia obiectivată a procesului de socializare şi o condiţie determinantă a funcţionalităţii socialului prin faptul că reprezintă o formă particulară de caracterizare a conduitei. El dă posibilitatea fiecărui actor social să interpreteze corect înţelesul – subiectiv şi obiectiv – al acţiunilor întreprinse în mod obişnuit. Or, a stabili înţelesul unei acţiuni oarecare petrecute într-o situaţie anume de viaţă, presupune o familiarizare cu rolurile pe care le “joacă” actorii în cadrul unei societăţi cu o identitate culturală bine conturată. Cultura este patrimoniul experienţelor de viaţă întipărite în memoria unei societăţi şi transmise din generaţie în generaţie ca tipificaţii, rutine, stereotipuri ori habitus social.

În acest sens, orice “rol personal” face parte dintr-un “ansamblu de roluri” (role-set) – coerent articulate unele cu altele –, pe care le interpretează toţi membrii societăţii într-un proces interactiv neîntrerupt. Aceasta nu înseamnă că oamenii se comportă mecanic, manifestându-se ca nişte roboţi care reacţionează invariabil la situaţii comparabile de viaţă. Pur şi simplu ele dau dimensiunea raţională a existenţei sociale, în vreme ce interpretarea lor subiectivă conferă originalitate şi identitate existenţelor individuale sau colective. Cu atât mai mult, atunci când o persoană îndeplineşte, simultan sau succesiv, mai multe roluri posibile (the multiple-role) în diferitele împrejurări de viaţă, acţiunea umană dobândeşte mai multă specificitate şi imprevizibilitate.

Jocul inocent şi infantil din primii ani de viaţă se află în mare măsură sub semnul devenirii personalităţii sociale a copilului. În virtutea reflectării creative a conduitei adulţilor din mediul lor de referinţă culturală, aceştia tind să interpreteze “în virtual” diferite roluri sociale susceptibile să le definească o posibilă “carieră morală” în societate, ca viitori adulţi. Prin comparaţie cu etapa iniţială a formării personalităţii sociale, experienţa maturităţii diferă de copilărie prin capacitatea superioară de interpretare a mai multor roluri şi de a răspunde, astfel, mai eficient diverselor provocări ale vieţii sociale. Mutadis mutandis, la scară istorică distincţia dintre societăţile tradi-ţionale şi cele moderne poate fi analizată şi din orizontul multiplicării progresive a numărului de roluri ce revin unui actor social în cursul aceleiaşi existenţe.

1 E. Goffman, La mise en scène de la vie quotidienne, 2 t., Les Editions de Minuit, Paris, 1973. 2 É. Durkheim, De la division du travail social, PUF, Paris, 1967.

49

Astfel, dacă în societăţile tradiţionale rolurile pe care le poate îndeplini simultan o persoană sunt relativ puţin numeroase – limitându-se doar la câteva tipuri de specializări strict funcţionale pe care i le solicită viaţa în comun –, în lumea modernă lucrurile stau complet diferit. Diviziunea socială a muncii şi complexitatea tot mai accentuată a societăţii au contribuit din plin la înmulţirea rolurilor pe care le are de îndeplinit omul modern. Condiţia sa socială îl constrânge de a fi în acelaşi timp părinte, coleg, prieten, soţ în familie şi şef în colectivul de muncă, membru al asociaţiei de locatari şi suporter al echipei sportive preferate etc. În societăţile tradiţionale, varietatea acestor roluri era infinit mai restrictivă, unui individ atribuindu-i-se fie rolul de comandant militar, fie de vraci sau şaman, de servitor ori stăpân, de vânător ori de agricultor.3

Cu toate acestea, rolurile nu sunt doar sociale, în general, ci ele sunt urmarea unei socializări pe mai multe planuri ale personalităţii omului: la nivel economic, politic, religios, juridic, militar sau cultural. Din acest punct de vedere, învăţarea socială constituie cheia înţelegerii unor acte preluate de la o generaţie la alta (fiul imită tatăl, ucenicul pe meşter, novicele pe maestru etc.), sau de la o cultură la alta prin procesul de aculturaţie (convieţuiri inter-etnice, zone de frontieră, globalizare…).

Neîndoielnic, orice om are propria sa opţiune în adoptarea unui rol pe care să-l interpreteze în viaţă, mai ales atunci când el se suprapune vocaţiei sale intelectuale şi profesionale, dar aceasta nu înseamnă că toate celelalte dimensiuni ale socializării ar gravita în jurul unui asemenea gest subiectiv. Dimpotrivă, în cadrul acestui proces se realizează şi integrarea organică a individului în structura reticulară a sistemelor de raporturi cu ceilalţi actori ai vieţii sociale. Sub acest aspect, rolurile pot fi atribuite sau dobândite, preluate de la naştere (rolul de prinţ), sau pot fi urmarea unor sugestii, recomandări sau ordine de conformare la diferite reguli de conduită (rol de medic, de caporal, de parlamentar etc). Asumarea rolului implică o inevitabilă “modelare” a conduitei pentru a răspunde adecvat setului de reguli ce sunt prescrise numai pentru acel rol. Modul de a acţiona în societate se subordonează, mai mult sau mai puţin episodic, unor “obligaţii de rol” (role-prescribe), iar “jocul de rol” ar consta într-o interpretare mai mult sau mai puţin convingătoare a unei “partituri de viaţă” (rol-scripts) cât mai concordante cu tipul de personalitate al actorului (rolurile de director, preşedinte, preot, călugăr sau profesor) şi ceea ce aşteaptă ceilalţi membrii ai societăţii din partea lui.

Din momentul în care condiţia socială este asumată de către actor, implicit, el îşi asumă şi obligaţiile corespunzătoare unui anumit rol în societate. Ele corespund în planul interacţiunilor sociale unor “aşteptări de rol”, respectiv ceea ce se poate anticipa din partea celui care “joacă” un anumit rol. Concordanţa ori neconcordanţa dintre aceste obligaţii şi aşteptări pun în evidenţă fie consensul, fie disensul sau, chiar, haosul social (dezordine, anarhie, anomie). În felul acesta, rolul social îndeplineşte o funcţie normativă necesară stabilizării sensului infinităţii tipurilor de acţiuni pe care le întreprind actorii în viaţa de zi cu zi, iar diversitatea conduitelor individuale şi independente pot fi definite în spaţiul social, recunoscute şi acceptate la nivelul unei culturi.4

În funcţie de valoarea normativă a rolului se defineşte şi poziţia ocupată de actor în structura ierarhică a societăţii, respectiv statusul social pe care îl deţine acesta la un moment dat. Altfel spus, prin asociere cu “rolul social”, statusul defineşte rangul sau situarea în societate a fiecărei persoane sau grup social, implicând anumite privilegii, o anumită onorabilitate şi prestigiu, dar şi suficiente interdicţii. Ca şi în cazul rolului social, statusul pretinde din partea celui ce ocupă o anumită poziţie în societate, unele “obligaţii de status” şi, respectiv unele “aşteptări de status”. Nerespectarea lor atrage după sine fie dezaprobarea publică, fie penalizarea juridică, fie alte forme de sancţionare datorate încălcării nepermise a normelor pretinse de acel status.

Spre exemplu, statutul de academician implică un anumit nivel intelectual, o etică şi un simţ al responsabilităţii civice de o înaltă ţinută care, o dată ce nu mai sunt practicate şi respectate de cel ce ocupă această poziţie, conduce la respingerea sa fie de către comunitatea ştiinţifică de care aparţine, fie de opinia publică, în general. În măsura în care cineva este perceput drept un beneficiar nelegitim al unei asemenea poziţii sociale, situaţia va fi calificată drept o inconsistenţă de status.

Anii din urmă au readus în atenţia cercetării sociologice preocupările legate de evaluarea conceptului de reputaţie, asupra căruia şi-au centrat interesul cu precădere „teoriile cognitiviste”. În acest sens a fost avansată ideea determinării mai exacte a felului în care oamenii îşi reprezintă „cognitiv” poziţia pe care o ocupă fiecare în sistemul de relaţii cu ceilalţi. Pe bază de observaţii, psihosociologul britanic D.B. Bromley ajunge să constate

3 Ibidem, pp. 101 sqq. 4 R. K.Merton, Eléments de theorie et de méthode sociologique, Plon, Paris, 1965.

50

faptul că reputaţia nu este decât „ceea ce se spune” sau „ceea ce se crede” la nivelul unei colectivăţi despre o persoană sau despre un lucru. Cu alte cuvinte, definiţia reputaţiei ar implica o evaluare a atitudinilor pe care indivizii le au în interiorul câmpului de acţiune socială, precizându-se faptul că în contextul lumii moderne poziţiile ocupate de aceştia nu pot fi detaşate de prestigiul structurilor şi reţelelor sociale care-i integrează la un moment dat.5 Orice persoană aparţine unei comunităţi, unui grup sau unei forme oarecare de sociere umană, iar în această împrejurare a vorbi despre reputaţia sa presupune referinţe, formale sau informale, la performanţele organizaţiilor, asociaţiilor şi structurilor sociale. Prin aceasta, înseşi atitudinile nu reprezintă decât o formă de răspuns la o anumită evaluare subiectivă: unele se bazează pe cogniţii, în timp ce multe altele au drept suport doar simple judecăţi privitoare la ariile de performanţă în care se manifestă actorii. Particularitatea „teoriilor cognitiviste” rezidă în atribuirea unui rol determinant în evaluarea reputaţiei a unei cantităţi cât mai mari de informaţie relevantă din viaţa comunităţii, respectiv a acelor însuşiri, calităţi, atribute, considerate definitorii din perspectiva personalităţii examinate. În principal, ele se referă la următoarele aspecte:

- conduita etică a grupului/organizaţiei - raportul dintre zona decidentă şi zona executorie a acţiunii sociale - caracteristicile culturale ale mediului social - eficienţa/performanţa acţiunii colective - nivelul determinării/motivării acţiunii sociale - gradul de responsabilitate/încredere generat de apartenenţa la grup/organizaţie - dimensiunea sentimentului de mândrie/demnitate datorat apartenenţei la grup.

Printre susţinătorii acestor abordări „cognitiviste” domină opinia că în multe situaţii evaluările privitoare la „prestigiu” şi „reputaţie” sunt afectate de calitatea informaţiilor asupra mediului cultural de referinţă. Studiile sociografice şi etnografice abundă în surse secundare de date, care furnizează mai mult informaţii de “mâna a doua”, contribuind decisiv la fundamentarea unor reprezentări cognitive asupra persoanelor şi structurilor analizate, măcar parţial eronate. Din acest motiv, trebuie admis postulatul antrologic al inexistenţei conduitei prestigioase „ca un dat înainte de experienţă”, că ea poartă în sine însemnele unei culturi şi civilizaţii. Ceea ce nici nu înseamnă că reputaţia ar fi o realitate „direct construită”, o consecinţă nemijlocită a interdependenţelor şi interacţiunilor dintre membrii comunităţii, undeva în afara timpului şi spaţiului. Ea constituie mai degrabă o realitate socială care suportă permanente influenţe şi modificări în procesul devenirii istorice a unei societăţi.

Sub acest aspect, dinamica poziţiilor ocupate de diferitele persoane în interiorul unui câmp social dobândeşte un sens numai prin referire la dinamica sistemelor de valori, a mentalităţilor şi reprezentărilor sociale. Ceea ce a reprezentat o poziţie demnă de respect şi admiraţie într-o epocă, poate deveni un fapt banal şi derizoriu, în cel mai bun caz, într-o altă epocă. Or, din acest punct de vedere, adepţii teoriei cognitive a reputaţiei îşi exprimă constant preferinţa utilizării întrebărilor deschise în chestionare. Exemplul cel mai elocvent îl reprezintă solicitarea subiecţilor de a exprima printr-o frază sau două tot ce le vine în minte atunci când se gândesc la diferite instituţii, lideri sau grupuri, selectate după anumite criterii de relevanţă metodologică. În consecinţa acestei proceduri se apelează la o schemă de codificare a răspunsurilor, pornindu-se de la diferite tipuri de reprezentări cognitive asupra realităţilor sociale evaluate.

În esenţă, asemenea reprezentări cognitive se referă la următoarele aspecte: - obiecte: produse, servicii, instituţii, grupuri, organizaţii, lideri etc; - atribute: dimensiuni, dinamism, eficienţă etc; - conexiuni: asocieri între „obiecte” şi „atribute”.

Astfel, reputaţia poate rezulta din diversele combinaţii posibile ale „obiectelor” cu „atributele” intrate în sfera răspunsurilor primite la întrebările din chestionar. Asocieri de genul: „Logan este o maşină elegantă şi spaţioasă” sau, „Mugur Isărescu este guvernatorul BNR”, pun în evidenţă diferite zone de prestigiu în caracterizarea unor realităţi sociale, mai mult sau mai puţin complexe ori transparente social. Asemena „asocieri”, care conduc la identificarea „prestigiului” într-o anumită epocă şi într-o anumită cultură, susţin şi exerciţiul retoric al judecăţilor de valoare exprimate cotidian în limbajul curent. Ele redau aspectele de conţinut ale atitudinilor şi conduitelor adoptate de actorii vieţii sociale, dincolo de variabilitatea criteriilor de preferinţă cu încărcătură subiectivă inevitabilă.

5 D. B. Bromley, Reputation, Image and Impression Management, John Wiley & Sons, London, 1993.

51

Merită semnalat faptul că, măcar în parte, cercetările întreprinse în scopul definirii reputaţiei şi prestigiului au confirmat ipoteza „interinfluenţărilor reciproce” în caracterizarea conduitelor, a reţelelor sociale şi a poziţiilor afişate de actori într-o mare diversitate de universuri organizaţionale şi societale. Comportamentul oamenilor în cadrul diverselor instituţii, întreprinderi, grupuri sau organizaţii sunt o funcţie a sistemelor de valori, practici, mentalităţi şi reprezentări cognitive pe care le aceştia le împărtăşesc în calitate de subiecţi ai acţiunii sociale. Acestea sunt, de altfel, şi elementele-suport ale rolurilor şi statusurilor sociale, precum şi termenii de referinţă ai măsurării distanţei sociale care separă poziţiile ocupate de actori în câmpul acţiunii sociale, Valoarea acestei distanţe caracterizează evaluările normative cu privire la reputaţie şi prestigiu în societate.

Luate împreună, rolurile şi statusurile participă la definirea „puterii” pe care o poate etala o anumită persoană sau grup în mediul acţiunii sociale, fiind, deci, un indicator al influenţei pe care aceasta o poate exercita din orizontul poziţiei deţinute în societate. Ca urmare, prin efectele lor normative, rolurile şi statusurile sunt instituţii sociale, care conferă stabilitate conduitelor şi semnificaţiilor lor simbolice în societate. Fiind „pre-determinări sociale”, iar nu individuale şi subiective, rolurile şi statusurile sociale supravieţuiesc ocupanţilor lor vremelnici, făcând necesară o evaluare a acestora pe două paliere analitice distincte:

- cel al structurilor normative; - cel al structurilor interactive.

La primul nivel, analiza se face prin raportarea la obligaţiile de rol sau de status, iar la al doilea nivel analiza se raportează la contextul social al funcţionării lor ca structuri normative. În ceea ce priveşte nivelul interactiv al analizei, trebuie precizat faptul că sunt necesare raporturi sociale constituite pe un fundament axiologic comun. Altminteri, construcţia unitară şi coerentă a realităţii sociale devine de neconceput, transformând ordinea în haos şi raţionalitatea într-o formă de manifestare a absurdului. În practică, aceste raporturi şi acest stoc comun de cunoştinţe şi valori nu sunt suficiente pentru a defini ordinea socială ca pe o concordie universală, ca pe o realitate distribuită simetric între preferinţe valorice şi scopuri dintre cele mai diverse. Socializarea produce o dată cu reperele normative ale conduitei sociale şi diferenţieri între tipurile de personalitate ce rezultă din acest proces. Prin urmare, fiecare tip de personalitate are propria sa definiţie a realităţii, iar practicile culturale comune unifică semnificaţiile pe care le atribuie membrii unei colectivităţi aceleiaşi realităţi. Prin extensiune, sintagma celor “zece mii de culturi şi a unei singure civilizaţii”6 sugerează dialectica raportului dintre general şi particular, dintre multiculturalism şi globalizare. Oamenii au conştinţa de a avea o “lume proprie” care nu exclude existenţa “lumii celuilalt”.

Caracterul schimbător şi dinamic al acestor definiţii contribuie în mare măsură la explicarea apariţiei conflictului de rol. Pe de o parte, rolurile şi statusurile fac parte dintr-un ansamblu de roluri şi statusuri sociale – integrate şi corelate unele faţă de altele –, iar pe de altă parte, fiecare actor are posibilitatea să îndeplinească roluri multiple în cursul aceleiaşi existenţe. Totul sub condiţia logică de a evita situaţiile în care acestea pot deveni contradictorii unele în raport de altele. Însă, în general, fiecare actor social oscilează între practicarea unor roluri principale (strategice) şi a unor roluri secundare (adaptative). Confundarea situaţiilor de viaţă (contra-definiri subiective ale situaţiilor pre-definite social) poate conduce la adoptarea unor atitudini nespecifice anumitor roluri şi statusuri, generând ambivalenţă şi dezorientare în conduita actorilor. Altfel spus, nediferenţierea între contextele sociale în care poate fi practicat un anumit rol, alimentează conflictul de rol. Tandreţea specifică rolului de soţ în familie nu este recomandabilă rolului de şef al unei instituţii în raport cu colegele de serviciu. O asemenea conduită este percepută ca a-normală şi a-tipică din perspectiva sistemelor de valori practicate în spaţiul culturii europene, o cultură sedimentată sub semnul influenţei exercitate de biserică şi dogmele ideologiei creştine. Este o contra-definire a definiţiei date instituţiei familiei şi, în consecinţă caracterizată ca o dereglare intervenită în universul simbolic al vieţii cuplului ori ca o defectare a “maşinăriilor conceptuale” care fixează normele de rol pentru protagoniştii interacţiunilor sociale şi, ca atare, va fi prompt sancţionată de societate.

Influenţa acestei dereglări se regăseşte şi la nivelul statusului social prin apariţia unor conduite străine trebuinţelor şi intereselor imediate ale individului. Cel mai elocvent exemplu este “consumul de status” (efect Veblen), sau “consumul demonstrativ”, constând în preocuparea de a procura produse şi servicii nu ca urmare a unor trebuinţe reale de consum, ci pentru a impune şi conserva o anumită imagine publică. Conduita naturală se subordonează, în acest caz, constrângerilor unui joc al aparenţelor ca “joc de societate” (play) şi nu condiţiilor libertăţii individuale de consum, ca într-un joc gratuit şi lipsit de obligaţii extrinseci (game). Pentru a marca mai

6 M. Maliţa, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie. Spre geomodernitatea secolului XXI, Nemira, Bucureşti, 2001.

52

evident diferenţa de status, actorii lumii moderne şi-au convenţionalizat şi artificializat profund existenţa, chiar şi în cele mai intime manifestări ale vieţii personale.

În consecinţă, se poate afirma că rolurile şi statusurile sociale reprezintă criterii valide de estimare a conduitelor individuale sau de grup, sunt instituţii cu valoare normativă prezente în totalitatea acţiunilor sociale, au valoare orientativă în cunoaşterea structurii acestor conduite, fiind totodată independente şi obiective în raport cu voinţa şi conştiinţa fiecărui actor social.

Tipuri de norme şi stiluri de control social Conduita oamenilor este caracterizată în funcţie de capacitatea lor de a înţelege atât exigenţele impuse de

rolurile şi statusurile sociale, dar şi de menţinerea unor zone de ambivalenţă privitor la relaţia dintre interdicţie şi permisivitate în manifestarea voinţei subiective. Din acest punct de vedere, inovarea socială reprezintă o cale spre libertatea acţiunii, dar şi o formă de exprimare a identităţii culturale. Învăţarea regulilor jocului social are drept principală finalitate orientarea comportamentului actorilor spre normalitate, prin respectarea acelor norme pe care societatea le consideră obligaţii sau recomandări de conduită pentru membrii săi. Fundamentul cultural şi axiologic al normelor contribuie nemijlocit la diversitatea lor, iar deosebirea între diferite tipuri de norme se face în funcţie de o multitudine de criterii:

- după domeniul de activitate, poate fi vorba de norme profesionale, politice, economice, ştiinţifice etc.; - după valorile încorporate, pot exista norme etice, juridice, estetice, canonice etc.; - după modul de manifestare, normele pot fi explicite/implicite, formale/informale, licite/ilicite; - după conţinutul recomandării, normele sunt fie imperative/ supletive, fie prescriptive/proscriptive; - după utilitatea socială, se poate vorbi de norme realiste, ideale, obiective ori subiective; - după gradul de libertate acordat acţiunii, normele pot fi conservatoare, liberale, autonome, heteronome; - după gradul de generalitate al acţiunii lor, pot fi deosebite norme universale/particulare,

generale/specifice; - după caracterul sancţiunilor asociate, pot fi norme repressive sau restitutive.7 În funcţie de contextele de aplicare, această prezentare taxonomică a normelor întâlnite în sfera vieţii sociale

poate fi sintetizată în două clase fundamentale: - norme de status – care prescriu poziţiile ocupate de fiecare individ în societate; - norme de rol – care definesc atitudinile şi responsabilităţile ce revin ocupanţilor unui anumit status social. Acordul sau dezacordul dintre aceste tipuri de norme indică, după caz, normalitatea sau anormalitatea socială

(anomie). Multe dintre aceste norme nu au, însă, un aspect juridic, moral, legal sau cutumiar, ci pot avea o formă inedită de acţiune, la fel de eficientă în societate. În acest sens, Richard M. Emerson şi Edward Alsworth Ross menţionează blamul public, batjocura, dispreţul afişat şi respingerea simbolică ca fiind modalităţi foarte prezente în exercitarea controlului social, practicate în paralel cu formele instituţionalizate de reglementare a acţiunii sociale. La fel, “opinia publică” este o expresie a presiuni normative ce se exercită asupra Eului individual (etic, estetic, politic sau religios) al actorilor sociali.

În ceea ce priveşte consecinţele la care se expun cei care încalcă regulile convieţuirii normale din societate, acestea poartă amprenta unui “stil” de aplicare a pedepselor:

- stilul penal, care insistă pe forţa pedepsei în corijarea morală a celui care a violat normele consfinţite de societate;

- stilul compensator, preocupat de administrarea unor reparaţii celor afectaţi de o eventuală încălcare a normei;

- stilul conciliator, interesat de găsirea unor variante de compensare reciprocă – pe cale negociată –, între cel ce “încalcă” legea şi victima sa;

- stilul terapeutic, orientat spre recuperarea socială şi morală a celor care încalcă normele, fie prin tratament clinic, fie prin asistare socială.8

7 S. M. Rădulescu, Homo sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană, Casa de editură “Şansa”, Bucureşti, 1994, p. 61. 8 Allan. Harowitz, The Logic of Social Control, New York, Plenum Press, 1990, p. 23.

53

Asigurarea unui control social eficient constituie o condiţie a ordinei în societate, o formă de menţinere a echilibrului dintre interese, valori şi scopuri (individuale sau “de grup”), care într-o lume angajată în concurenţa priorităţilor sectoriale pot degenera în fenomene dintre cele mai grave. Infracţiunea îl opune pe individ întregului corp social, iar împotriva lui – pentru a-l pedepsi –, societatea are dreptul să se ridice în întregul ei. Pe măsură ce încălcarea legii îi afectează pe mai mulţi, se ajunge la constituirea unui formidabil drept de a pedepsi, infractorul devenind duşmanul comun. Chiar mai rău decât ar fi un duşman – susţine Michel Foucault –, acesta loveşte societatea din interior, fiind un trădător.9 Sau, potrivit lui Jean-Jacques Rousseau, principiul pedepsirii se justifică prin faptul că “orice răufăcător, atacând dreptul social, devine, din pricina nelegiuirii pe care a comis-o, un răzvrătit şi un trădător de patrie; în cazul acesta menţinerea statului şi a sa devin incompatibile; trebuie ca unul să piară (sau să piardă – n.n.), iar, când se hotărăşte pieirea vinovatului, asta i se întâmplă nu în calitatea lui de cetăţean, ci de duşman”.10 Statul are obligaţia de a-l proteja pe cetăţean, dar măsurarea pedepsei trebuie să se facă după mărimea infracţiunii, fără a sacrifica, în numele umanităţii, umanitatea însăşi.

Ca urmare, lumea modernă a făcut trecerea de la dreptul represiv, la dreptul restitutiv, transferînd, totodată, dreptul de a pedepsi dinspre raţiunea vindicativă a suveranului, spre raţiunea protejării cetăţii. Motivul principal al acestei deplasări l-a constituit dezvoltarea şi complicarea structurilor sociale prin apariţia mulţimilor urbane şi a maselor. O dată cu instituirea unei relaţii nemijlocite între individ şi societate, excedarea posibilităţilor de supraveghere tradiţională a făcut inoperant vechiul sistem de sancţiuni bazat pe dihotomiile pedepsei şi recompensei. Acestuia nu i se mai poate atribui decât o valoare orientativă în raport cu noile sisteme corective utilizate în conceperea şi administrarea sancţiunilor îndreptate asupra celor care nu respectă normele convieţuirii sociale:

- sancţiuni fizice, care apelează, în principal, la violenţa corporală între limite destul de largi: de la palma desmierdătoare a mamei şi până la pedeapsa supremă soldată cu dispariţia celui care a adus daune unor interese fundamentale ale societăţii;

- sancţiuni economice, frecvente în mediile sociale care implică angajamente materiale şi băneşti, care iau forma unor amenzi, taxe prohibitive, anularea unor drepturi financiare etc;

- sancţiuni sociale, variabile în funcţie de gravitatea consecinţelor pentru colectivitate a eventualelor încălcări de normă: izolare, excludere, “punere la index”, retragerea încrederii, ridicularizare publică etc;

- sancţiuni supranaturale (magice sau religioase), considerate a fi cele mai vechi în practica pedepsirii infracţiunilor: blestem, rugăciune de dreptate, ritualuri şi incantaţii cu finalitate pedepsitoare etc.

Corijarea conduitei celui care prin faptele sale a adus o atingere semnificativă intereselor individuale sau civice nu presupune necesarmente o pedepsire pe cale juridică ori simbolică, ci – de multe ori – acest lucru se poate obţine şi prin acordarea unor gratificaţii, materiale sau morale. Ele pot lua forme diverse, de la aprecierea publică şi promovare socială, până la recunoaşterea profesională ori stimularea financiară. În general, sunt luate în considerare toate genurile de compensaţie care pot induce modificări atitudinale în sensul celor urmărite de aplicanţii legali ori morali ai normelor sociale. Important de reţinut este, însă, faptul că pentru lumea modernă contextul aplicării acestor forme de sancţionare s-a modificat prin influenţa exercitată de mass media. Tele-normativitatea a devenit instanţa cea mai temută de cetăţean, dar mai cu seamă de omul politic. Supravegherea mediatică a conduitei cetăţeanului a luat o amploare fără precedent începând din a doua jumătate a secolului XIX, ajungând să joace un rol – uneori nefast –, chiar prin orientarea actului de justiţie după criterii ce aparţin emoţiei şi simţului comun. Cazul Dreyfuss a rămas celebru, din acest punct de vedere, fiind un exemplu analizat şi astăzi în manualele de drept şi de sociologie juridică.

Cât priveşte mediul politic, acesta suferă, în egală măsură, de mediafilie şi de mediafobie. Pe de o parte, actele sale depind de natura relaţiei sale cu presa, iar pe de altă parte, temerile faţă de reacţia jurnaliştilor incomozi îi impune de fiecare dată o gestionare atentă a raporturilor cu mass media. Imaginea publică a devenit tot mai mult preocuparea obsedantă a liderilor politici, o trebuinţă irepresibilă de a se şti în atenţia celor care-i dau voturi, de a nu fi uitat şi, implicit, considerat necompetitiv din punctul de vedere al investiturii civice care i s-ar acorda la viitoarele alegeri. Ca urmare, conştienţa supravegherii actelor sale de către opinia publică prin intermediul presei reprezintă o cenzură morală foarte greu de evitat.

9 M. Foucault, A supraveghea şi a pedepsi.Naşterea închisorii, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 143. 10 J. J. Rousseau, Contrat social, cartea II, cap.V.

54

Instituţiile, structuri ale autorităţii normative În sensul atribuit de Emile Durkheim, instituţiile sunt acele “fapte sociale” cu caracter reglativ, care exercită

o anumită constrângere asupra individului, conferind normalitate şi ordine existenţei colective. Chiar dacă nu orice activitate din societate poate fi considerată un “fapt social”, în cea mai mare parte a lor actele umane sunt orientate de referenţi stabili care delimitează starea de societate de starea de natură. Funcţia lor socială este foarte importantă, acoperind zone complexe de reglementare prin convenţii, tradiţii, obiceiuri, norme sau legi, separând în acest fel normalitatea socială de ceea ce este anormal şi patologic în societate.În esenţă, acţiunea lor constă în faptul că:

- prescriu, recomandă şi evaluează conduita sub aspectul normalităţii sociale; - obligă, constrâng şi impun conduite de viaţă, în funcţie de situaţiile specifice întâlnite în experienţa personală

şi colectivă; - produc motivaţia necesară declanşării unei acţiuni. Orice încălcare a regulilor cu caracter instituţionalizat este considerată o abatere de la normalitate şi calificată

drept conduită deviantă. Dar tot instituţiile sunt acelea care dau nota originalităţii şi identităţii culturale a unei comunităţi prin forma de reglementare a acţiunii sociale. Sub acest aspect, ele au un dublu rol: a) de diminuare a riscurilor de eşec în comportamentul actorilor sociali şi, b) de limitare a situaţiilor contradictorii din societate provocate de eventualele conflicte “de rol” sau “de interese”.

Din perspectiva valorilor promovate într-o lume democratică, libertatea conduitei este înţeleasă ca o modalitate de exprimare a voinţei subiective în cadrul ordinii raţionale constituite prin acţiunea instituţiilor obiective. Ele reprezintă “cadre de experienţă” şi veritabile sisteme de referinţă – cognitive şi emoţionale –, situate la baza actelor umane, dând posibilitatea actorilor sociali să disocieze între posibil şi imposibil, între ceea ce este permis şi ce este interzis, între necesar şi relativ în orice moment al acţiunii lor sociale. De menţionat faptul că, întotdeauna, eficienţa normativă a instituţiilor depinde de nivelul autorităţii cu care acestea sunt investite şi de modul în care ele sunt percepute de majoritatea membrilor societăţii. Altfel spus, autoritatea lor reglemen-tativă se bazează pe credibilitatea lor, pe forţa şi legitimitatea lor – juridică şi morală –, dar şi pe convingerea actorilor în valoarea practică a funcţionării lor ca “agende motivante” pentru acţiunea umană.

Din acest punct de vedere, instituţiile trebuie să fie satisfăcătoare emoţional, relevante cultural, utile social şi atrăgătoare în multe alte privinţe. Prezenţa lor în societate conferă un sentiment liniştitor, elimină stresul şi disconfortul din activitatea persoanelor şi grupurilor, întrucât le ajută în orientarea comportamentului pentru a nu se expune inutil pericolelor de orice fel. Pierderea reperelor normative de către cei care se instalează în alt context instituţional decât cel însuşit prin socializare în mediul cultural de origine – ca în cazul migranţilor – ridică de fiecare dată probleme de ordin adaptativ. La fel, schimbarea mediului social de evoluţie a personalităţii de către elevii care devin studenţi, sau de către salariaţii care îşi schimbă locul de muncă, implică probleme de re-adaptare instituţională în scopul redobândirii climatului de stabilitate şi siguranţă pe care l-au pierdut – sau abandonat –, din diferite motive.

Cunoaşterea sistemului instituţional contribuie la o mai bună înţelegere a realităţii sociale, făcând-o mai inteligibilă din punct de vedere sociologic. Ceea ce nu înseamnă că prin intermediul instituţiilor poate fi explicată diversitatea infinită a conduitelor din societate, dar în mod cert ele pot servi drept bază a justificării lor raţionale, legitimându-le sau nu. La nivelul familiei – unde relaţiile dintre membrii nu sunt excesiv de complicate –, autoritatea poate fi condiţionată biologic prin ascendenţa celor mai bătrâni asupra celor mai tineri sau ca discriminare între sexe, în raport de care se construiesc zone de influenţă specifice. De unde rezultă că instituţiile pot servi şi ca indicator de localizare a sursei de autoritate din cadrul societăţii, unde raporturile interpersonale şi intergrupale sunt cu mult mai complexe.

La fel, diviziunea socială a muncii are un rol determinant în marcarea zonelor de autoritate care se fixează instituţional şi la nivel simbolic prin anumiţi indicatori de status (culturali, economici, politici, juridici etc.). Prin învăţare socială, personalitatea este pregătită să se orienteze în universul instituţiilor sociale, pornind de la impor-tanţa fiecărei activităţi într-o societate polisegmentată. Dar, neîndoielnic, la baza autorităţii numeroaselor instituţii care asigură funcţionalitatea sistemului social se află o multitudine de alte instanţe şi situaţii de viaţă care se “întipăresc” cultural prin acţiuni de muncă, de schimb, de comunicare şi participare la viaţa socială ori de educaţie şi cunoaştere la nivelul fiecărui actor. Prin “tipificarea” acestor acte în forma unor rutine şi stereotipuri comportamnetale, actorii sociali îşi construiesc o identitate culturală, dar şi un specific al societăţii din care fac parte.

55

În acelaşi timp, ocuparea unui status superior, deţinerea unei funcţii de mare responsabilitate într-o organizaţie, angajarea la o firmă prestigioasă, apartenenţa la un club select, afişarea “ostentativă” a confortului şi a disponibilităţilor financiare, reputaţia şcolii absolvite ori a diplomei deţinute, gradul militar în armată etc., sunt tot atâtea repere ale autorităţii şi puterii definite cu ajutorul instituţiilor. Pe baza acestor “repere instituţionalizate” se acordă “drepturi” şi se atribuie “responsabilităţi” în diferitele genuri de activitate socială, economică, politică, culturală ori religioasă. Managerii sunt ascultaţi şi respectaţi nu atât pentru ceea ce reprezintă ei ca oameni, ci ca urmare a statutului funcţiei ocupate, în raport de care este apreciată competenţa organizatorică şi administrativă aşteptată din partea lor.

Şcoala este structura cea mai eficientă de orientare instituţională a personalităţii sociale, întrucât aici se învaţă recunoaşterea şi respectul ce trebuie acordate Bisericii, Statului, Justiţiei, Educaţiei, ca referenţi fundamentali ai acţiunii sociale. De aceea, programele de învăţământ reflectă, explicit sau implicit, preocuparea structurilor guvernamentale de a asigura prin educaţie sistematică reproducerea sistemului instituţional din societate.

Conformitate şi devianţă Instituţiile şi, în general, reperele normative din societate au caracter istoric şi cultural. Din perspectivă

istorică, normele nu sunt identice de la o epocă la alta şi, nici chiar de la o generaţie la alta. Sub aspect cultural, societatea îşi probează viabilitatea prin capacitatea de reproducere şi menţinere a sistemului său normativ, în acord cu evoluţia sistemelor de valori şi a idealurilor promovate de fiecare generaţie.

Adecvarea comportamentului social la sistemul exigenţelor instituţionale presupune, implicit, o conformare a acestuia la sistemul de valori admis de societate. Fiind vorba de un proces dificil şi îndelung, care implică acţiunea culturii şi a structurilor de autoritate, conformitatea socială este o expresie obiectivă a gradului de civilizaţie a unei societăţi. Este vorba de un proces continuu, având drept scop realizarea unei relative coerenţe atitudinale la nivelul convingerilor, opiniilor şi limbajului folosit de actori. În această privinţă, originalitatea conduitelor individuale este limitată de acţiunea cadrului instituţional, în sensul că orice “depăşire” a prescriptorilor admişi de societate va fi considerată o conduită deviantă sau, după caz, variantă.

Principial, “deviantul poate fi definit ca membru al unui grup determinat care, singur sau însoţit de o minoritate, alege – mai mult sau mai puţin deliberat – să transgreseze ori să transforme normele acestui grup pe plan practic sau ideologic, în sensul provocării împotriva sa a reacţiilor mai mult sau mai puţin violente ale majorităţii conformiste”.11 Prin urmare, rezistenţa opusă oricărei forme de devianţă socială reprezintă o manifestare a conformităţii sociale şi – într-un sens mai general –, o modalitate de împotrivire la fenomenul schimbării sociale. Forţa şi eficienţa acţiunii de contracarare a fenomenelor deviante depinde de influenţa exercitată de anumiţi factori endogeni şi exogeni.

În cazul în care presiunea externă a instituţiilor asupra actelor individuale este slabă sau inexistentă, se manifestă o tendinţă mai accentuată de abandon a conformităţii în favoarea conduitei deviante. Între anumite limite, societatea poate suporta astfel de abateri, sub condiţia adoptării unei strategii de aşteptare a momentului care va consemna deprecierea unor asemenea conduite ori a căutării unor formule de compromis obţinute prin negociere. Atunci când întâlneşte un refuz vehement din partea celor consideraţi devianţi de a negocia o versiune comportamentală acceptabilă şi de a admite unele concesii formale de intrare în conformitatea socială, majoritatea conformistă reacţionează prin atitudini de izolare, marginalizare, sancţionare şi chiar expulzare a acestora din societate.

De aici rezultă că devianţa poate fi caracterizată drept o disfuncţie socială colectivă12, având o explicaţie imediată în incapacitatea adaptativă a grupului, respectiv în neputinţa acestuia de a renunţa la un model tradiţional de conduită în împrejurări noi de viaţă. Ea se manifestă ca o insuficienţă sau ca o uzură prematură a normelor atunci când schimbările sociale sunt mult prea rapide pentru a fi preluate şi interiorizate de către actori. Dispariţia vechilor norme nu este contracarată de apariţia altora noi, conforme cu valorile şi idealurile aduse de procesul schimbării sociale. În asemenea situaţii pot apărea atitudini şi conduite “de tranziţie”, care surprind prin insolitul lor. Aşa se explică de ce, în multe ocazii, apariţia unui curent reformator în societate este resimţit de majoritatea

11 J. Maisonneuve, La dynamique des groupes, PUF, 1976, pp. 29-30. 12 R. K. Merton, op.cit., pp. 85-87.

56

conformistă a populaţiei ca o devianţă, chiar dacă, ulterior, el poate fi preluat şi generalizat ca un “nou stil de viaţă”.

Iniţial, devianţa apare ca o manifestare a originalităţii, ca o expresie a discreditării şi refuzului ordinii existente prin afişarea unei conduite variante, diferită de aceea a majorităţii dominante. Această atitudine nu este privită cu ostilitate de către autorităţi şi nici de către majoritatea conformistă a societăţii, atât timp cât ea se menţine între limite morale, juridice şi sociale tolerabile. Non-conformismul constituie o astfel de manifestare a “stilului variant” de comportare, care reflectă inovarea suportabilă în ordinea conduitelor permise de societate. Fără a fi considerată o încălcare propriu-zisă şi gravă a normelor sociale, conduita variantă este mai curând o alternativă atitudinală în raport cu sistemul oficial de norme. De cele mai multe ori non-conformismul este o conduită specifică tinerilor, fiind mai rar întâlnită la alte vârste. El este o formă de protest non-violent şi de militantism nezgomotos în favoarea unor schimbări mai conforme cu noile idealuri promovate şi susţinute de anumite minorităţi sociale: tineri, grupuri etnice, structuri sindicalizate etc. Comportamentul acestor grupuri şi categorii sociale este o consecinţă a distanţării tot mai evidente dintre idealurile, scopurile şi aspiraţiile pe care le promovează, pe de o parte, şi mijloacele de care dispun pentru a le realiza, pe de altă parte. Efectul acestei discrepanţe între idealuri şi mijloace constă în apariţia unui sentiment de frustrare, sau de “privare relativă” la nivelul conduitei celor care aspiră la un statut superior în societate.13

Este o “privare relativă” întrucât conţinutul sentimentului de frustrare nu se manifestă în general, ca saturaţie normativă, ci se raportează la lucruri şi persoane foarte concrete din realitatea vieţii cotidiene. Reuşita socială a unui grup sau a unei persoane – care se folosesc de alte mijloace decât cele admise şi recunoscute oficial de societate –, provoacă o stare de disconfort în rândul celor care respectă cu scrupulozitate normele legal-definite ale realizării performanţei şi succesului social. Altfel spus, frustrarea relativă este una dintre modalităţile curente de contestare a pseudo-reuşitei sociale. Ea contestă atât utilizarea mijloacelor incorecte şi nelegitime pentru atingerea scopurilor (corupţia – i.e.), cât şi competiţia purtată cu mijloace inegale ori caracterizată printr-un acces inegal la mijloacele legale (concurenţa neloială – i.e). Respingerea unor asemenea realităţi se face, de regulă, din orizontul principiilor de moralitate a acţiunii, care trebuie să asigure un echilibru convenabil între mijloace şi scopuri la nivelul fiecărui actor social. Mai curând decât “resurse egale” pentru toţi, se cuvin “şanse egale de viaţă” pentru fiecare (life chances), este de părere sociologul britanic Anthony Giddens.14

În realitate – ţine să precizeze Robert K. Merton –, un acord deplin între resurse, mijloace şi scopuri poate fi mai curând un ideal, decât o posibilitate efectivă. Întotdeauna au existat şi vor exista minorităţi sociale avantajate, în paralel cu o majoritate frustrată. Într-o societate a competiţiei dintre actori problema nu este atât a legitimităţii mijloacelor, cât a eficienţei lor, este de părere sociologul american. Ca de fiecare dată, în astfel de împrejurări, succesul este condiţionat de adoptarea unei “raţionalităţi strategice” sau “imperfecte”15, constând dintr-o maximizare a avantajelor personale prin evitarea sancţiunilor legale. Devianţa – ca fenomen social marginal –, poate fi neutralizată prin efortul colectiv al societăţii, dar dacă ea se generalizează, atunci se poate transforma într-o normă dominantă a acţiunii şi o condiţie a recunoaşterii conformităţii sociale.

Anvergura conduitei deviante depinde de calitatea instituţiilor şi de existenţa unor împrejurări sociale favorabile manifestării sale. Dacă instituţiile nu sunt suficient de consolidate, conduitele deviante au şanse reale de a discredita conformitatea socială prin decristalizarea progresivă a normelor şi valorilor instituite. Ca atare, devianţa poate fi pozitivă sau negativă, în funcţie de efectele pe care le produce asupra societăţii. În cazul în care este pozitivă, promotorii săi pot fi apreciaţi ca precursori ai unei noi ordini sociale, faţă de care au dovedit o mai mare sensibilitate în raport cu tendinţele latente de schimbare apărute la un moment dat în societate. Un asemenea moment crucial al schimbării este acela în care devianţa socială tinde să preia leadership-ul transformărilor din societate, iar cei care sunt iniţial respinşi ca devianţi tind să devină exponenţii reformelor promovate. Dizidenţii politici de astăzi, pot deveni liderii reformatori ai sistemului politic de mâine, iar conduita deviantă să devină model al unui nou tip de conformitate socială.

În opinia lui Merton, pierderea sau ignorarea deliberată a reperelor instituţionale are ca efect instalarea în anomie şi fenomene brutale de desocializare, periferializare şi marginalizare sociale. Cazul cel mai ilustrativ este cel al societăţilor care suportă consecinţa unor “valuri” migraţioniste, prin “importarea” unor actori socializaţi în 13 În studiul intitulat “The American Soldier”, (1949), sociologul Samuel A. Stouffer analizează insatisfacţia de ordin afectiv pe care o afişau militarii americani aflaţi pe front în timpul celui de al doilea Război Mondial. Concluzia acestui studiu este că nu atât dificultăţile provocate de război le provoca starea depresivă, ci faptul că se simţeau privaţi de dreptul lor natural la tinereţe, o tinereţe pe care ar fi putut să o trăiască mult mai deplin în condiţii de pace. 14 A. Giddens, Sociologie, Ed. ALL, Bucureşti, 2000, p. 308. 15 M. Crozier, L’acteur et le systeme. Les contraintes de l’action collective, Paris, PUF, 1977.

57

medii culturale diferite. “Noii veniţi” resimt absenţa cadrului instituţional cu care s-au obişnuit (mediul de plecare), fiind dezorientaţi în universul instituţional în care s-au instalat (mediul de primire). În astfel de cazuri, strategiile adaptative la noile contexte de viaţă generează diferite formule de integrare socială:

+ acceptare - respingere (-,+) ambivalenţă

Potrivit ideologiei utilitariste, care susţine mitul “omului de succes” (succesfull man) şi a reuşitei sociale “cu orice preţ”, distincţia între mijloacele licite şi cele ilicite în realizarea scopurilor reprezintă o preocupare secundară. În anumite privinţe, “dezordinea normativă” este considerată mai curând un prilej favorabil de exprimare a libertăţii de acţiune, o ocazie de a scăpa de constrângerile instituţionale excesive, decât o disfuncţie socială ce atentează asupra ordinii din societate. Ancheta sociologică întreprinsă de W. Thomas şi Fl. Znaniecki pe cazul migranţilor polonezi în America începutului de secol XX, a condus la rezultate semnificative sub acest aspect. Este vorba de apariţia sentimentelor de frustrare culturală şi de neputinţă adaptativă la noile situaţii de viaţă întâlnite în SUA de către cohortele de emigranţi europeni. Ca urmare, aceştia au adoptat formule de integrare socială, mai mult sau mai puţin originale:

- filistin, conservator în raport cu tradiţiile mediului instituţional de origine; - boem, disponibil adaptării neproblematice, prin acceptarea noii realităţi sociale; - creator, dispus să inoveze “stiluri de viaţă” variante, prin îmbinarea vechilor deprinderi orientative din

universul instituţional de origine, cu cele preluate din noul mediu “de sosire”. Neadaptarea şi neintegrarea în sistemul instituţional a celor ce aparţin altor modele de convieţuire socială,

contribuie la apariţia devianţei ca formă de respingere a normelor impuse de societatea în care “au sosit”. Ca răspuns la această situaţie, reacţia societăţii “de adopţie” constă în calificarea noilor veniţi cu apelativul de “venetici”. Un asemenea “stigmat social” îi condamnă pe emigranţi la izolare şi excluziune sociale, în măsura în care percepţia autohtonilor cu privire la aceşti “outsideri” este aceea de “pecetluiţi ai soartei”, cărora li se ataşează instantaneu o “etichetă” dezonorantă. De aici rezultă distanţarea şi ambivalenţa atitudinală (conduite duplicitare), inadaptarea şi anomia psihică (manifestări anxioase, de nesiguranţă) a celor aflaţi în căutarea norocului în medii social-economice – mai mult sau mai puţin diferite –, în raport cu cele din care provin.

În multe cazuri, devianţa propriu-zisă apare abia după aplicarea “stigmatului”, ceea ce înseamnă că purtătorii acestor “etichete sociale” nu constituie o realitate “primară”, ci suportă consecinţa unui verdict judecătoresc, a unui diagnostic politic, economic ori medical sau – pur şi simplu –, a unei porecle defăimătoare admnistrată generic de societate. Caracterizarea noilor veniţi într-un mediu social nu totdeauna foarte primitor, se face plecând de la percepţia difuză a unei ameninţări la adresa comunităţii “de primire” din partea oricărui “străin”. Ea este o formă de autoprotejare a societăţii în faţa necunoscutului şi de reacţie non-violentă împotriva oricărei ingerinţe nedorite dinafară.

Moduri adaptative Scopuri culturale Mijloace licite/ilicite

Conformism + +

Inovare + –

Ritualism – +

Evazionism – –

Răzvrătire (–, +) (–, +)

58

VI. ORGANIZAREA SOCIALĂ

Era industrială şi spiritul organizaţionist Structurile sociative au un evident caracter istoric, întrucât stabilitatea lor în timp nu a fost niciodată egală;

unele au existat temporar, efemer, în vreme ce altele şi-au menţinut funcţiile sociale pe o durată mai lungă de timp. Permanenţa unor asemenea structuri depinde şi de persistenţa condiţilor care le-a determinat apariţia, iar durabilitatea lor poate să indice o capacitate specială de a se adapta la noi contexte de viaţă. În principiu, orice formă de structurare a realităţii sociale reprezintă o reacţie din partea societăţii faţă de complicarea sistemului de relaţii dintre oameni şi instituţii, având un rol reglativ şi orientativ prin convertirea “dez-ordinii” într-o “ordine” inteligibilă. Ele conferă un înţeles explicit actelor sociale, organizând sistemul interacţiunilor umane potrivit cerinţelor divizării şi diferenţierii intereselor, scopurilor şi finalităţilor formulate de actorii sociali. Pe măsură ce actele întreprinse de oameni tind spre diversificare şi complicare, în sens invers, se dezvoltă o mişcare a sistemului social spre raţionalizare şi inteligibilizare a conduitelor umane, preluând totodată modele ale interpretării acţiunii oamenilor inspirate din sfera ştiinţelor exacte. Astfel, fenomene şi procese de mare complexitate pot fi simplificate cu ajutorul unor scheme mentale şi înţelese adecvat de către cercetătorii vieţii sociale.

Progresul înregistrat în sensul unei mai corecte explicitări a versiunilor idiomatice şi irepetabile ale acţiunii sociale se observă şi din multiplicarea modelelor, paradigmelor şi construcţiilor ideal-tipice întâlnite în diversele analize sociologice încă din primele momente ale apariţiei acestei noi discipline. Începând cu paradigma naşterii capitalismului (M. Weber) şi continuând cu paradigmele democraţiei (A. de Tocqueville), a reproducţiei şcolare (P. Bourdieu), a socializării anticipate (R. K. Merton), a urbanizării (R. E. Park, E. Burgess), a conflictului social (K. Marx, R. Dahrendorf), a familiei nucleare (T. Parsons), a acţiunii colective (M. Olson, J. Buchanan, G. Tullock), a privării relative (S. A. Stouffer) şi până la aceea a logicii semnelor (Jean Baudrillard), proiectele explicative cuprind o mare varietate de procedee destinate unei înţelegeri mai depline a lumii în care trăim.

Era modernă s-a impus prin apariţia unor noi necesităţi într-o lume dominată de logica schimbului şi a extinderii pieţelor. Cerinţele dezvoltării nu mai puteau fi satisfăcute – cantitativ şi, mai ales, calitaliv – la nivelul unei producţii artizanale şi manufacturiere. Pe de o parte, productivitatea scăzută nu permitea o acoperire satisfăcătoare cu bunuri a cererii, iar pe de altă parte, clivajele sociale duceau la o segmentare a consumului. Societatea medievală se regrupa spre mediile urbane, transformând cetatea în burguri prospere şi dinamice. Noul urbanism implica, însă, noi probleme de ordin edilitar legate de locuire, consum, transporturi, administrare şi autoritate. Aglomerările urbane concentrate în jurul centrelor de producţie şi fabricii capitaliste au determinat o reordonare a criteriilor habitatului pornind de la caracteristici neomogene de populaţie şi de la precaritatea spaţiului de locuire. Reţelele transportului intravilan şi extravilan s-au dezvoltat pentru a face faţă cerinţelor distributive ale marii producţii de mărfuri.

Piaţa capitalistă a expandat pe trei direcţii principale: spre marile intersecţii ale drumurilor comerciale, spre colonii şi spre centrele de mare aglomerare urbană. Ea a constituit unul din primele imbolduri ale raţionalizării reţelelor de transport, ale amplasării viitoarelor centre industriale, ale diviziunii sociale a muncii şi a distribuţiei zonelor de rezidenţă urbană după criterii de venit.1

Privit din perspectiva unor asemenea complicări şi polisegmentări sociale, industrialismul modern a preluat din plin valenţele structurale ale organizării muncii pe criterii şi convenţii sociative stabile şi eficiente. Mai precis, convingerea că prin reunirea şi acordul voinţelor în regim de competiţie poate lua naştere o formă de organizare care dă mai multe şanse de succes atingerii unor obiective ce sunt mult mai greu realizabile prin efort individual, s-a aflat la originea noului spirit întreprinzător al capitalismului occidental.

1 Sub acest ultim aspect, configuraţia burgului medieval în funcţie de proprietate şi prestigiu se va modifica radical sub presiunea reaşezării poziţiilor sociale definite prin nivelul veniturilor. Nobilimea “de sânge” va fi treptat substituită de nobilimea “de robă”, iar dinamica statusurilor sociale va da un ritm mai alert mobilităţii societăţii capitaliste.

59

Faptul că acţiunea colectivă, lucrul în echipă, sporesc eficienţa muncii – fiind direct legate de “punerea în ordine” a lucrurilor şi energiilor autonome –, era o chestiune dovedită practic încă din istorie.2 Dar, o dată cu apariţia ordinei capitaliste s-a afirmat şi spiritul întreprid al omului “calculat”, precis în toate actele pe care le realizează cu scopul de a-şi maximiza profitul în raport cu investiţia făcută (economică, politică, simbolică sau culturală). Filosofiile practice au proliferat pentru a legitima o nouă morală a muncii, iar teoriile organizării activităţii industriale au devenit manuale ale întreprinzătorului modern. Problematica mediilor organizaţionale a fost condensată – împreună cu soluţiile practice date acestui nou gen de probleme –, în orientări teoretice definite în funcţie de autorul lor: taylorism, fordism şi fayolism.

Anchetele realizate în secolul al XIX-lea de Fr.Le Play în Franţa sau de Ch.Booth în Anglia, au reliefat multe din virtuţile şi slăbiciunile fabricii capitaliste şi, într-un sens mult mai larg, ale societăţii industriale moderne. În raport cu acestea, tezele puse în circulaţie de K.Marx şi Fr.Engels au exercitat o influenţă considerabilă asupra mediilor intelectuale din epocă, contribuind la afirmarea unui current de gândire critică la adresa societăţii capitaliste. Din această perspectivă procesul diviziunii sociale a muncii tinde să se amplifice pe măsura avansării în era industrialismului dezvoltat. Or, procesul producţiei capitaliste nu face, în opinia acestor teoreticieni, decât să amplifice sciziunea dintre muncă şi capital, respectiv diviziunea tehnică urmând să conducă la apariţia divizării lumii sociale între interese contrare ireductibile. În consecinţă, Marx considera că o parte a bogăţiei produse de salariaţi nu le revine acestora, făcând obiectul unei însuşiri nedrepte de către capitalist. Urmarea acestei situaţii este starea de alienare a salariatului în raport cu obiectul muncii sale, detaşarea sa de propria sa muncă şi transformarea producţiei într-o marfă vândută pe o piaţă din ce în ce mai vastă. Marx denumeşte această realitate prin aşa numitul fetişism al mărfii, în care salariatul devine, el însuşi, o marfă ca oricare alta.

Toate aceste aspecte nu ar fi relevante din perspectiva teoriilor clasice ale organizării sociale, dacă nu ar fi debordat cu nuanţe şi argumente mai mult sau mai puţin întemeiate, în câmpul gândirii sociologice. Ele au generat un aşa numit efect al teoriei asupra concepţiilor privitoare la organizarea muncii şi a întreprinderii capitaliste. Durkheim s-a arătat extrem de preocupat de analiza formelor de coeziune socială în cadrul societăţii moderne, subliniind în mod repetat consecinţele trecerii de la tipul de solidaritate mecanică la una de tip organic. Spre deosebire de viziunea eminamente economicistă avansată în timp de Adam Smith şi Karl Marx, abordarea durkheimistă excelează prin extinderea conceptului de diviziune a muncii la toate sferele acţiunii sociale. În felul acesta, activitatea economică nu va mai fi doar cauza, ci însăşi ilustrarea unui process social, infinit mai vast, care cuprinde întreaga societate. Dacă în societatea tradiţională proximitatea celor angajaţi într-un proces productiv avea drept urmare o similitudine a activităţilor desfăşurate, în schimb, societatea industrială modernă se remarcă printr-o mare diferenţiere a acestor activităţi şi prin gradul ridicat de complementaritate dintre domeniile de acţiune socială. Creşterea în volum a populaţiei şi mărirea densităţii morale în lumea modernă, nu anulează emergenţa unui proces complementar cum este cel al accentuării individualismului, în măsura în care individul tinde să se emancipeze din spaţiul grupurilor primare al familiei, vecinătăţii şi diverselor forme de apartenenţă comunitară. În locul acestora, Durkheim le întrevede pe acelea care socializează prin muncă indivizii, în cadrul aşa numitelor grupuri profesionale. Atelierele fabricii capitaliste devin, astfel, laboratoarele unui nou tip de solidaritate socială, bazat pe o morală profesională şi un acut sentiment al cooperării între sectoare şi salariaţi în mediul organizaţional industrialist.

Teorii clasice ale organizării sociale Caracteristica celor mai multe dintre aceste teorii constă în interesul pe care îl poartă pentru definirea unei

aşa numite “ştiinţe a organizării”, care să aibă drept fundamente studiul mişcării, a timpului şi a “celei mai bune modalităţi” (one best way) de realizare a activităţii în regimul muncii colective.3 Astfel, în concepţia lui Frederick Winslow Taylor (1856-1915) orice activitate – oricât de simplă ar fi –, trebuie să fie realizată apelând la un set precis de operaţii şi la procedee optim reglate normativ, încât succesul ei să fie garantat. Ca urmare a crizei de timp, de resurse, dar şi de necesităţi – care vor însoţi de acum înainte lumea modernă –, toate detaliile procedural-acţionale trebuie luate în calcul cu maximă exigenţă pentru atingerea maximei eficienţe. Or, maximizarea efectelor muncii – presupunea Taylor – implică aplicarea celor patru principii ale managementului ştiinţific:

- dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice; - selecţia competenţelor profesionale în context competitiv;

2 Chris Argyris, Integrating, the Individual and the Organization, N.Y. John Wiley &Sons. Inc., 1964. p. 35. 3 M. Vlăsceanu, Psihosociologia organizaţiilor şi a conducerii, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993, p. 31.

60

- stimularea interesului pentru ştiinţă a personalului recrutat pe baza performanţelor profesionale individuale;

- instituirea diviziunii muncii prin separarea actelor decizionale şi de control al deciziei, de cele executorii.3

În acelaşi timp, Taylor punea în relaţie – pentru prima oară în mod explicit –, valoarea şi calitatea muncii, cu valoarea şi calitatea recompensei, ajungând la definirea conceptului de conducere funcţională. Această “descoperire” îi va da posibilitatea să argumenteze logic necesitatea extremei specializări profesionale care trebuie să se manifeste atât la nivelul actelor de conducere, cât şi la cel al execuţiei. În opinia sa, legitimitatea ierarhiei se bazează pe o punere în ordine a proceselor de muncă pentru a preîntâmpina apariţia haosului tehnic şi social. Organizarea activităţilor în cadrele structurante ale întreprinderii capitaliste implică, însă, respectarea a două postulate fundamentale:

- există o muncă pentru fiecare tip de personalitate; - nu se munceşte bine decât în vederea satisfacerii propriilor interese (pentru că, nu-i aşa, homo

sociologicus este şi homo oeconomicus…). Max Weber vedea în întreprinderea tayloristă expresia spiritului întreprinzător, în care fiecare membru al

organizaţiei şi fiecare din componentele structurii antreprenoriale alcătuiau un întreg funcţional. Munca pe bandă, standardizarea producţiei, distribuirea activităţilor şi centrarea lor pe sarcină, permiteau gestiunea întreprinderii sub aspect tehnic, comercial, financiar şi administrativ. Începând din acest moment, toate aceste dimensiuni ale acţiunii organizaţionale vor fi reunite într-un concept sacru al capitalismului dezvoltat: managementul întreprinderii.

Repartizarea activităţii şi responsabilităţilor presupune, din acest punct de vedere, existenţa unor structuri ierarhice de muncă, care să cuprindă decidenţi, cadre tehnice, personal de execuţie, precum şi o motivaţie economică a muncii. În legătură cu acest ultim aspect, trebuia înţeles faptul că motivaţia muncii nu este împărtăşită în mod egal de către toţi membrii unei întreprinderi, dar că, în mod cert, fiecare actor are propria sa motivaţie de a muncii.

Dacă în privinţa structurilor tehnice ale producţiei industriale, doctrina taylorismului clasic se arată extrem de interesată să menţioneze până la detaliu importanţa fiecărui parametru şi a fiecărei norme de lucru, în privinţa structurilor de socializare a muncii în colectiv, interesul este cu mult mai scăzut. Sesizând destul de repede această invirtute a sistemului producţiei capitaliste, Elton Mayo a întreprins în cel de al treilea deceniu al secolului trecut un macro-experiment sociologic la Western Electric Company din Hawthorne, pentru a evalua influenţa relaţiilor sociale din cadrul întreprinderii asupra productivităţii muncii. Din această cercetare au rezultat două concluzii principale:

- eficienţa muncii creşte pe măsură ce angajaţii se simt ascultaţi, consultaţi şi respectaţi de conducere, cu atât mai mult cu cât ocupă o poziţie mai joasă în structura ierarhică a organizaţiei;

- relaţiile sociale informale pot avea o importanţă mai mare decât cele formale (demonstrând că raporturile dintre angajaţi nu au doar un caracter pur instrumental, aşa cum sugera teoria lui Taylor).4

Aceste constatări vor reveni în atenţia sociologilor mult mai târziu – prin anii ’60 –, graţie cercetărilor întreprinse în cadrul Institutului Tavistock din Londra. Cea mai importantă contribuţie a acestor cercetări la dezvoltarea managementului capitalist va fi punerea în circulaţie a unei teorii a sistemelor socio-tehnice, mai atentă la problema concilierii dimensiunilor sociale cu cele tehnice ale producţiei industriale. În acest sens, principala concluzie care trebuie reţinută este aceea că munca în atelier nu mai trebuie să satisfacă doar necesităţi de ordin material, ci şi de ordin psihologic ori moral (realizarea de sine, recunoaşterea şi prestigiul social, apro-pierea afectivă dintre membrii colectivului de muncă etc.). Acordul dintre scopurile organizaţiei şi cele ale angajaţilor devenea, astfel, o condiţie a eficienţei sistemului de muncă.

Până la urmă, chiar taylorismul viza – prin aplicarea justă a celor două postulate ale organizării muncii industriale –, o diminuare a actelor arbitrare, pline de echivoc şi de subiectivitate ce pot apărea în diversele situaţii ale gestionării proceselor productive. Dar în concepţia lui F. W. Taylor, numai o minoritate competentă din cadrul organizaţiei ar fi avut dreptul să controleze raporturile de muncă pentru evitarea dezordinei tehnice şi/sau profesionale ce ar fi ameninţat în vreun fel realizarea maximei eficienţe, ignorând complet implicarea responsabilităţilor sectoriale şi individuale în menţinerea unor relaţii eficiente de muncă. 3 F. W. Taylor, La direction scientifique des entreprises, Dunod, Paris, 1965. 4 E.Mayo, The Human Problems of Industrial Civilization, New York, Macmillan, 1933, apud Raymond-Alain Thiétart, Le management, PUF, 1999, p.8

61

Această viziune asupra structurării acţiunii sociale în cadre organizaţionale, susţinută de părintele organizaţionismului clasic, va fi amendată mult mai târziu de observaţia lui M. Crozier că, în realitate, la toate nivelurile actorii arbitrează între mai multe soluţii posibile de acţiune, optând finalmente doar pentru aceea care pare să asigure eficienţa maximă. Din acest motiv, ar fi impropriu să se vorbească de existenţa “unei strategii”, în loc de a lua în calcul mai multe posibile “strategii concurente” care pot fi valorificate în interesul optimizării acţiunii productive. Or, aceste strategii sunt adoptate în funcţie de interesele specifice ale actorilor şi în raport cu gradul de libertate pe care îl acordă fiecare nivel al organizării celor care pot lua decizii manageriale.

Din acest punct de vedere, Renaud Sainsaunlieu face o clară delimitare între patru modele ale normativităţii şi sistemele de valori practicate în mod frecvent la nivelul structurilor productive:

- modelul fuzional, caracteristic mediilor dominate de prezenţa personalului necalificat, considerate mai solidare şi coezive ca urmare a unor relaţii afective şi camaradereşti ce se instituie între actori;

- modelul divergenţelor negociabile, specific mediilor cu personal calificat, unde tehnicienii sunt purtători ai unor valori şi interese deosebite, dar pe care le “acomodează democratic” prin negocieri care ţin cont de manifestarea unor “diferenţe între egali” şi de recunoaşterea experienţei şi competenţei fiecăruia;

- modelul selectiv (sau al afinităţilor elective), care funcţio-nează acolo unde ponderea personalului angajat dispune de o cultură profesională predominant autodidactă, iar membrii colectivului de muncă este format din persoane care au reuşit în viaţă, în general, pe cont propriu (self made man); această situaţie explică apetenţa actorilor pentru diferenţă şi ierarhie;

- modelul automarginalizării socio-profesionale şi al dependenţei de o subcultură organizaţională particulară, ce poate fi întâlnit mai ales acolo unde anumite categorii de personal angajat (imigranţi, minori, femei) practică sisteme diferite de valori – de regulă contrare normelor organizaţionale dominante –, iar conduita lor exprimă un soi de refuz al relaţiilor de muncă pe care le suportă exclusiv ca pe nişte constrângeri economice de neevitat.5

Pornind de la idei similare şi de la temeiuri identice, Henry Ford a “forjat” propriile sale principii ale lucrului “pe bandă”, dar care au condus până la urmă la apriţia “efectului Hawthorne” (criticat de Elton Mayo, într-una din celebrele sale anchete sociale). Demersul său s-a apropiat foarte mult de ideile francezului Henry Fayol, la rândul lui atras de mirajul standardizării muncii şi de perspectiva eliminării risipei de efort în procesele productive. Mai mult, Fayol a ajuns să formuleze 14 principii ale organizării acţiunii în context industrial, pe care le-a integrat într-o aşa numită “teorie a gestiunii administrative”, care s-a bucurat de un deosebit succes în epocă. În cadrul acestei teorii, Fayol a luat ca repere ale acţiunii eficiente diviziunea muncii, unitatea de scop şi de comandă, reţelele comunicării din mediul organizaţional, problemele autorităţii şi responsabilităţii, precum şi relaţia dintre echitate, iniţiativă, stabilitate şi spiritul de echipă (ésprit du corps).6

Ca atare, taylorismul, fordismul sau fayolismul au reflectat esenţa profundă a “spiritului maşinist” ce caracteriza momentul de mare expansiune a muncii industriale din primele decenii ale secolului al XIX-lea. Aceste doctrine ale industrialismului clasic au fetişizat producţia ignorând cvasitotal problemele sociale ce au rezultat din frenezia tehnicistă şi structuralistă a erei moderne. Asemenea realităţi s-au aflat în atenţia analizelor neo-marxiste atunci când şi-au îndreptat observaţiile critice la adresa ordinii capitaliste, contestând nu atât eficienţa muncii, cât – mai ales –, calitatea morală a relaţiilor dintre structurile decidente şi cele executorii din cadrul organizaţiilor industriale. Scrierile acide ale unor teoreticieni ce s-au declarat ostili sistemelor clasice de organizare a muncii în capitalismul dezvoltat – deşi ei înşişi trăiau în interiorul unei astfel de societăţi care impunea criterii mult mai raţionale procesului de producţie –, au reprezentat un semnal convingător pentru renunţarea la o filosofie a muncii contrazisă de evoluţia trebuinţelor sociale şi a noilor tehnologii. Max Horchkeimer, Herbert Marcuse, Erich Fromm, Louis Althusser şi – mai recent –, Jean Baudrillard ori Jürgen Habermas, au denunţat excesele alienante ale muncii, dar şi spectacolul inutil al consumului întreţinut de o publicitate scăpată de sub control. Începând de acum vor prinde contur noile teorii ale contingenţei – inspirate din neoraţionalismul filosofic contemporan –, în măsura în care au reuşit să surprindă corelaţia intimă dintre motivaţia acţiunii şi caracteristicile mediului organizaţional. Consecinţa cea mai importantă a acestor analize a fost aceea că între conţinutul abstract al proiectelor de optimizare a acţiunii productive şi realitatea concretă din organizaţiile de muncă există o inadecvare flagrantă. Ideea centrală a unor asemenea demersuri teoretice este că,

5 R. Sensaunlieu, L’identité du travail, Presses de la FNSP, 1977. 6 H.Fayol, Administration industrielle et générale (1916), Dunod, Paris, 1970.

62

în esenţă, organizaţia constituie tot o construcţie umană, ceea ce înseamnă că fiecare aspect al muncii trebuie să fie tratat ca orice problemă de viaţă, în care actorii trebuie priviţi ca oameni, iar nu ca simple entităţi productive.

Considerarea exigenţelor rentabilităţii şi eficienţei acţiunii sociale din perspective abstracte – modelate exclusiv după criterii economice care ignoră personalitatea actorului – denotă derapajul moral al unei întregi filosofii a dezvoltării capitaliste. Aşa se explică faptul că abordările mai apropiate din domeniul sociologiei organizaţiior complexe par să sugereze o aplecare mai atentă asupra problemelor sociale, o mai sensibilă prezenţă a temelor de moralitate a muncii în discursul organizaţionist prin tratarea fiecărei probleme – indiferent de natura sa –, în funcţie de contextul specific în care ea se manifestă.7

Studiile pe această temă ale lui Ph. Selznick, G. M. Stalker, Joan Woodward, J. Lorsch, Ch. Perrow, Reusis Lickert ş.a., insistă asupra faptului că nu poate exista o singură şi “cea mai bună” structură organizaţională, respectiv nici nu pot fi formulate principii universal valabile de obţinere a maximei eficienţe organizaţionale. Mult mai realistă este recunoaşterea faptului că aceleaşi principii pot conduce la rezultate diferite, în situaţii diferite. Dar, dincolo de imperativele raţionalizării muncii industriale, subzistă în continuare tentaţia formalului, atracţia spre structuri şi logici funcţionaliste de ordonare a diversităţii şi complexităţii specifice spiritului “calculat” şi întreprinzător al ordinii capitaliste. Elaborarea unor scheme şi “figuri” prin care pot fi reprezentate raporturile ierarhice de muncă, cadrele colaborării colegiale în întreprindere ori ritmurile acţiunii productive s-a făcut în numele unor analogii din care nu au lipsit scara, balanţa, piramida sau orologiul. Asemenea procedee sunt legitime, în măsura în care – potrivit lui Norbert Wiener –, între caracteristicile simbolice şi logice ale unei situaţii relativ simple şi proprietăţile structurale ale sistemului factual originar nu există diferenţe. Inferenţele de tip analogic tind să simplifice, fără a fi simpliste şi se justifică doar dacă nu ameninţă cu pierderea unor aspecte ce ţin de esenţa fenomenelor sau proceselor pe care le (re)produc în imaginarul demersului ştiinţific.

Birocraţie şi tehnostructuri “neo-corporatiste” Pentru a răspunde urgenţelor de natură organizaţională, dictate de eficienţă şi competiţia dintre agenţi

economici, în domeniul administrării muncii capitaliste şi al gestionării problemelor conducerii întreprinderii moderne, s-a impus modelul birocratic, care venea în întâmpinarea tendinţelor raţionalizatoare ale părinţilor organizaţionismului clasic.

Caracteristicile acestui model – derivat dintr-o fenomenlogie organizaţională destul de complicată şi divers aplicată în realitatea practică –, sunt reluate de Max Weber într-una dintre cele mai citate lucrări ale sociologiei clasice, Economie şi societate. Înainte de a se transforma într-un veritabil fenomen socio-organizaţional, birocraţia reprezintă o modalitate sui generis de structurare a raporturilor dintre angajaţii întreprinderii capitaliste. Ea se bazează pe câteva principii funcţionale, având drept scop maximizarea eficienţei în cadrul organizaţiei de muncă:

- grad înalt de specializare a atribuţiilor şi competenţelor profesionale; - structură ierarhică autoritară în raport de funcţia ocupată în sistemul organizaţional; - existenţa unui sistem de reguli şi reglementări formale, unanim acceptate şi respectate; - caracterul impersonal, imparţial şi anonim al acţiunii şi deciziei organizaţionale; - existenţa unor criterii universale de promovare în funcţie, unanim recunoscute şi acceptate în cadrul

organizaţiei; - asigurarea maximei eficienţe a acţiunii productive. Birocraţia – ca mod de organizare a acţiunii –, reflectă cel mai deplin sensul relaţiei dintre minimizarea

efortului şi maximizarea efectelor, dovedindu-se cel mai eficient mod de a gestiona un volum limitat al resurselor existente în scopul satisfacerii trebuinţelor mereu în creştere şi diversificare ale organizaţiei şi colectivului de muncă. Dar accepţiunile “modelului” sunt la fel de diverse ca şi contextul cultural în care acesta funcţionează.8

7 Şt. Buzărnescu, Introducere în sociologia organizaţională şi a conducerii, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1995, p.37. 8 Termenul de “birocraţie” este atribuit în mod tradiţional economistului francez Vincent de Gourmay (1712-1759), având la început sensul de administrare formală şi ineficientă. Cu această semnificaţie a fost el preluat şi de Marx, care va sublinia vocaţia sa obstaculantă şi conservatoare în cazul administraţiei franceze din vremea lui Napoleon al III-lea. Pentru părintele materialismului istoric, structura birocratică era sinonimă cu un monstru înfricoşător întrucât favorizează secretomania, incompetenţa, interesul meschin, conduitele timorate ori excesiv discreţionare ale funcţionarului public. Dar ca fenomen social, birocraţia este un reflex al idealurilor utopic-contractualiste lansate pe orbita culturii moderne de iluminismul european. Ceea ce nu înseamnă nicidecum excluderea unor asemenea tentaţii

63

Fenomenul birocratic este, sub acest aspect, mai degrabă consecinţa unui ansamblu de măsuri legislative şi reglementative, în termenii căruia autoritatea ierarhică se regăseşte mai mult sau mai puţin exprimată. În ceea ce priveşte eficienţa acestui mod de structurare a muncii, birocraţia prezintă suficiente avantaje, dar şi multe inconveniente care îndreptăţesc criticile la adresa sa. Cele mai întemeiate par a fi cele formulate de R. K. Merton:

- insuficienta adaptabilitate la situaţii sociale noi; - menţinerea tensiunilor conflictuale între persoane şi grupuri, ori între nivelurile ierarhice ale

organizaţiei, producându-se pierderi inutile de energie ce afectează eficienţa de ansamblu a organismului antreprenorial;

- favorizarea conformismului social şi a “gândirii de grup”, având ca efect imediat o reprimare a iniţiativei creatoare;

- modificarea structurii de personalitate a “omului organizaţional”, transformat într-un individ fricos, timorat şi modest în aspiraţii; 9

Asemenea invirtuţi funcţionale trebuie, totusi, evaluate sub rezerva aprecierii contextului cultural în care funcţionează o astfel de structură socială. Astfel, în măsura în care sistemul birocratic se întemeiază pe un sistem de valori care favorizează stabilitatea carierei, diminuarea arbitrarului din sistemul raporturilor de autoritate serveşte definirii scopurilor, a obligaţiilor şi a responsabilităţilor, ori contribuie la stimularea încrederii şi demnităţii actorilor, susţine M. Crozier. Din punctual său de vedere, mediul cultural şi sistemul dominant de valori din societate poate exercita fie o influenţă potenţatoare, fie una blocantă asupra acţiunii sociale.10

Argumentul cel mai convingător al acestei ultime aprecieri date birocraţiei îl constituie realitatea că, acolo unde valorile pragmatismului au triumfat cel mai evident – iar acest lucru se observă mai ales în cazul Lumii Noi –, faptul s-a datorat în principal forţei creative individuale, faţă de care modelul organizării birocratice nu a repre-zentat un stimulent al eficienţei. Dimpotrivă, acolo unde cultura nu a impus un model individualist de realizare a personalităţii – cum este cazul Germaniei –, cadrele birocratice s-au dovedit cele mai rezistente, cu tot cortegiul lor de consecinţe, adeseori nepractice.

Chiar şi în mediile anglo-saxone, mai receptive la imperativele ordinei şi raţionalităţii acţiunii, pot fi decelate “efecte perverse” ale structurilor birocratizate. Relevant este faptul că un umorist britanic de succes11 a reuşit să surprindă dezinteresul faţă de performanţa acţiunii pe care îl manifestă funcţionarul birocrat, în consecinţa unei aşa numite “legi a multiplicării muncii şi a subordonaţilor”, cunoscută ulterior sub denumirea de “lege a lui Parkinson”.

Enunţul acestei “legi” afirmă că “activitatea se dilată în scopul acoperirii timpului disponibil pentru realizarea ei”. Concluzia primă ce se poate trage se referă la două tipuri de consecinţe posibile ale acţiunii acestei “legi”:

- mai întâi, ea conduce la o multiplicare a subordonaţilor, prin care aceeaşi activitate tinde să fie realizată cu mai mulţi actori decât ar fi necesar în realitate;

- în al doilea rând, ea presupune o multiplicare a muncii, prin care aceeiaşi muncă ar implica un efort mult mai mare decât în mod obişnuit.

Prima situaţie constă în faptul că un actor, să zicem A, poate reclama la un moment dat că are prea mult de lucru în raport cu timpul de care dispune şi de posibilităţile sale fizice ori intelectuale. În această împrejurare el are trei posibilităţi de a rezolva acest inconvenient:

- fie să-şi dea demisia; - fie să solicite ajutorul unui coleg, să zicem B; - fie să solicite dreptul de a avea alţi doi subordonaţi, C şi D.

organizaţioniste încă din timpurile străvechi, unde justa chibzuinţă a acţiunii echivala cu suma virtuţilor puse în slujba cetăţii.Aprecieri favorabile la adresa birocraţiei pot fi întâlnite şi la Tocqueville sau la Durkheim. În primul caz este vorba de o “mişcare de centralizare administrativă” destinată asigurării unei autonomizări a corpului funcţionăresc în raport cu viaţa politică a societăţii. În cel de al doilea caz este vorba de aprecierea lui Durkheim potrivit căreia birocraţia ar echivala cu “o structură administrativă ce încarnează conştiinţa colectivă, singura capabilă să impună o nouă morală societăţii civile într-o lume caracterizată prin diviziunea muncii şi polisegmentarea intereselor particulare” (É. Durkheim, De la division de travail social, PUF, Paris, 1967, p. 191). 9 R. K. Merton, Eléments de théorie et de méthode sociologique, Plon, Paris, 1965. În această privinţă, Goffman ar caracteriza o asemenea stare drept o mortificare a Sinelui individual în profitul Sinelui social. 10 M. Crozier, L’acteur et le systeme. Les contreintes de l’action collective, Seuil, Paris, 1981; vezi, de asemenea, şi Phenomene Birocratique, Seuil, Paris, 1964. 11 Este vorba de scriitorul englez C. Northcote Parkinson şi de satirele sale la adresa încetinelii cu care funcţionează maşina birocratică din administraţia britanică.

64

Experienţa practică a dovedit că de cele mai multe ori opţiunea lui A se îndreaptă către cea de a treia variantă, întrucât a doua îi creează un rival nedorit, iar prima este respinsă ab initio, neintrând de fapt în calcul. Prin urmare, primind dreptul de a-şi angaja doi subordonaţi, “A” pare să fi găsit soluţia cea mai bună unei probleme aproape fără ieşire. Dar, de acum încolo, cei doi subalterni se vor concura între ei confirmând, totodată, utilitatea lui “A” de a rămâne în funcţie pentru a media în rivalitatea dintre ei. Dar nu numai că cei doi subordonaţi, “C” şi “D”, nu-i vor ameninţa poziţia de şef, ci vor prelua în totalitate şi munca lui “A”, până când, la rândul lor – considerându-se şi ei excedaţi de nivelul problemelor de rezolvat –, vor solicita fiecare câte alţi doi subordonaţi pentru pentru a reuşi să se achite de obligaţiile de serviciu. Aflat acum în fruntea unui veritabil compartiment organizaţional, cu o ierarhie clară, “A” speră să fie promovat pe o funcţie superioară din sistem…

În împrejurarea nou creată prin multiplicarea subordonaţilor din cadrul structurii birocratice, munca pe care o făcea până acum “A” o vor face de acum înainte şapte angajaţi, toţi la fel de ocupaţi ca şi el. Sau, mai exact, din acest moment “A” mai are o sarcină în plus: aceea de a-şi controla şi îndruma subordonaţii, fără însă ca rezultatul de ansamblu să se modifice12.

O consecinţă imediată a legii lui Parkinson este că tendinţa spre complicare şi supraîncărcare a birocraţiilor, nu provine dintr-o multiplicare propriu-zisă a sarcinilor repartizate funcţionarilor, ci din anumite necesităţi “de imagine”. Este vorba de o căutare deliberată a ipostazei de “om ocupat”, care nu corespunde unei acaparări totale şi permanente a timpului de lucru încât să descurajeze orice intenţie de a i se mai atribui alte sarcini “de serviciu”. Autenticul “birocrat” din sfera administraţiei – ţinta oricărei promovări dinspre executant spre decident –, este un adevărat maestru al inventării unor sarcini imaginare, veritabil artist în tehnica regizării efortului, înconjurându-se de mormane uriaşe de dosare înghesuite pe biroul de lucru. Tot acest efort are drept unică finalitate proiectarea unei imagini desăvârşite a oboselii, a unui individ copleşit de anvergura şi importanţa muncii depuse în scopul soluţionării unor probleme deosebit de grave.

În asemenea condiţii, dovedindu-şi carenţele funcţionale, modelul birocratic este sortit dispariţiei – susţine Alvin Töffler.13 În opinia viitorologului american, acest mod de organizare al acţiunii se confruntă cu un progres tehnologic căruia nu-i poate face faţă, respectiv cu necesitatea creşterii vitezei de transmitere a datelor şi informa-ţiilor, în asociere cu o mobilitate inter- şi intra-organizaţională de neimaginat la începuturile erei industriale. Soluţia depăşirii impasului organizaţional în care se află birocratismul în acest moment este – după acest vizionar de talent – ad-hocraţia (lat., acum şi aici).

Prin comparaţie cu “birocratul” – interesat de stabilitatea angajării într-o întreprindere, de promovarea în funcţie, ori de prestigiul dobândit prin obedienţa faţă de structurile ierarhice din organizaţie –, “ad-hocratul” nu se simte îndatorat instituţiei în care lucrează, ci propriei sale evoluţii în carieră. Devotamentul său este eminamente centrat pe propria sa personalitate, iar alianţele pe care le încheie sunt pasagere, subordonate strict dinamicii intereselor de moment.

Dar o asemenea situaţie oferă nu numai avantaje practice, ci şi multiple surse de disconfort. Ad-hocraţia – de exploatare sau pur administrativă –, “măreşte gradul de adaptabilitate al organizaţiilor, dar îl slăbeşte pe cel al adaptabilităţii oamenilor”14. Omul asociativ, astfel caracterizat de Töffler, resimte dificultatea schimbărilor rapide şi presiunea obligativităţii de a învăţa în permanenţă “noi reguli de joc”, generatoare de stress, anxietate şi dezechilibru psihic pe fond nevrotic. Dacă acţionează în cadrul dinamic al ad-hocraţiei “de exploatare” – caracterizată prin inovare, creativitate şi originalitate a soluţiilor găsite pentru probleme particulare (publicitate, cinema) –, el este constrâns să realizeze activităţi în care distincţiile dintre concepere, planificare şi execuţie sunt greu de făcut. Dar şi în cazul ad-hocraţiilor “de administrare”, dificultăţile de adaptare la cerinţele muncii – după reguli stabilite “pe faze de producţie” şi la nivelul fiecărui sector de muncă în parte –, nu sunt chiar simple.

Dacă prin mecanismele birocratice s-ar realiza o supleţe corespunzătoare structurilor formale ale organizaţiei, astfel încât să se obţină o combinaţie optimală între stabilitate şi adaptabilitate, şansele de supravieţuire ale birocraţiei ar creşte considerabil, susţine J. K. Galbraith. În acest sens, tehnostructurile corespund mai bine cerinţelor organizaţiilor ce au “componente la distanţă”, ca urmare a îndepărtării lor de multiple condiţionări generate de rigorismul birocratic. Situaţia este tipică pentru societăţile multinaţionale şi sistemele de muncă de tip reticular (network systemes). Reţelele informaţionale au contribuit la apariţia telematicii (munca la domiciliu), a tele-vânzării ori a tele-educaţiei, detaşând structurile de comandă, de cele de execuţie. În aceeaşi măsură s-au

12 M. Vlăsceanu, Psihosociologia organizaţiilor şi a conducerii, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993, pp. 108-111. 13 A. Töffler, Al treilea val, Ed. Politică, Bucureşti, 1983. 14 Ibidem, p. 159.

65

autonomizat întregi segmente de producţie din punct de vedere gestionar şi s-au disipat tradiţionalele colective “de atelier” într-o diversitate de alianţe şi colaborări ad-hoc, după cum au dictat exigenţele muncii şi ale pieţelor în dezvoltare (emergent markets). În noul tip de organizare a muncii, competenţa unică, anonimă şi autoritară – ce deţinea pârghiile decizionale absolute în cadrul structurii birocratice –, a fost substituită printr-o gestiune colectivă a informaţiei şi deciziei.

În cadrul “întreprinderii reţea”, caracterul democratic al asumării sarcinilor şi responsabilităţilor se raportează la prestigiul şcolii absolvite, la calitatea ştiinţifică a diplomelor ori la experienţa managerială dovedită. Distribuţia competenţelor şi responsabilităţilor în astfel de structuri organizaţionale, precum şi a sistemelor de coordonare reflectă caracteristicile unor situaţii acţionale cărora noile sisteme de organizare a muncii trebuie să le facă faţă:

- nucleu decizional şi strategic; - nucleu operaţional de coordonare; - structura conectivă inter-sectorială; - tehnostructura funcţională; - structurile auxiliare.

Complementaritatea competenţelor decizionale conduce la o anihilare reciprocă a “efectelor perverse” generate de eventualele contradicţii interne ale organismului productiv. Un rol important în acest sens îl au sindicatele, lobby-urile, coaliţiile profesionale etc., care acţionează aidoma grupurilor de presiune la nivelul structurilor decidente. Uneori devine imposibil de localizat cu exactitate poziţia centrelor de decizie, mai ales când este vorba de macrostructuri organizaţionale ce au în componenţa lor subsisteme decizionale autonome. La fiecare palier al deciziei şi acţiunii se procedează în virtutea unor logici antreprenoriale diferite:15

Logici ale:

Capitalului Directorilor Managerilor 1. Recrutare Proprietate Diploma Cariera 2. Dinamica acţiunii Eficacitate Concepere Competenţa 3. Rolul statului Garantarea proprietăţii şi descurajarea

rolului eredităţii în acordarea şanselor egale de reuşită

Democratizarea şcolii şi a informaţiei

Promovare meritocratică

La vârful piramidei organizaţionale se petrece o autentică “revoluţie tăcută”, în urma căreia “divorţul” dintre

proprietate şi competenţă, dintre proprietari şi manageri, are drept efect o redefinire a poziţiei liderului formal şi a celui informal în stabilirea strategiei antreprenoriale. Treptat, centrul de greutate al executării se va suprapune cu cel al deciziei, marcând trecerea dinspre acţiunea “gulerelor albastre” spre aceea a “gulerelor albe”.16 De altfel, tipologia organizaţiilor, în general, reflectă etapa tehnologică în care se află o civilizaţie, iar din acest punct de vedere, rapiditatea schimbărilor de ordin structural din sfera producţiei bunurilor şi serviciilor pune tot mai multe probleme de natură psihologică, ergonomică, sociologică ori juridică.

15 M. Bauer, Les 200, Seuil, Paris, 1987 . 16 Jean-Francois Lyotard, La condition postmoderne. Rapport sur le savoir, Minuit, Paris, 1979.

66

VII. IERARHIE, MOBILITATE ŞI INEGALITĂŢI SOCIALE

Fundamente culturale ale “diferenţei sociale” O întreagă tradiţie a filosofiei sociale şi-a îndreptat atenţia asupra înţelegerii şi argumentării diferenţelor

sociale, ori a legitimităţii ierarhiilor din societate. Mai întâi, Platon şi Aristotel au definit condiţiile separării lumii sociale de lumea naturală, în care apariţia polis-ului şi a comunităţii civile au avut un rol determinant. Ulterior, stoicii şi marii părinţi ai Bisericii creştine au evidenţiat deosebirea dintre lumea politică şi lumea profană, arătând că această situaţie este un dat înscris în însuşi proiectul divin. În numele unui aşa-numit “dualism critic”, Sf. Augustin susţinea că, aici pe pământ, deosebirile dintre oameni s-ar datora faptului că Cetatea terestră este mai puţin morală decât Cetatea lui Dumnezeu. Pentru Sfântul Părinte, societatea este o ordine imperfectă, întrucât izgonirea edenică a întrerupt starea de concordie universală, dând naştere unei stări de neîntrerupt conflict între interese, pasiuni şi voinţe subiective îndreptate spre dobândirea unor poziţii cât mai avantajoase în cadrul piramidei sociale. Diferenţa legitimă, în funcţie de care se structurează ierarhiile în societate, ţine de natura morală a oamenilor şi vine de la Dumnezeu.1

Mult mai explicit, pe la 1030 d.H., Adalberon – episcop de Laon – îi prezenta regelui capeţian Robert Evlaviosul “legea celor trei ordine” tot ca o pildă divină2, demonstrând că diferenţa este o necesitate a convieţuirii. Ea constă în “arta transfigurării junglei medievale feudale într-o capodoperă a armoniei sociale”. O lume alcătuită din structuri de muncă (laboratores), politico-spirituale (oratores) şi militar-coercitive (bellatores), răspunzând imperativelor “diviziunii sociale a muncii” din Evul Mediu, în care ierarhia reprezenta esenţa acestei ordini. De altfel, toată această “ordine” era concepută ca o communitas communitatum (comuniune comunitară), unde “prima datorie a individului era de a-şi servi comunitatea căreia îi aparţine”3.

Această viziune “corporatistă” asupra societăţii este reluată şi de J. J. Rousseau în binecunoscutul său Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţilor printre oameni (1755)4, pentru a exprima ideea existenţei unor inegalităţi de la natură care s-ar afla la originea diferenţelor dintre oameni. Armonia contractualistă se baza, însă, pe principiul “dreptului egalitar”, potrivit căruia inegalitaţile naturale pot fi atenuate prin educaţie şi acord moral între membrii societăţii.

Sociologii clujeni Traian Rotariu şi Petre Iluţ consideră că a fi bogat sau sărac, tânăr sau bătrân, bărbat sau femeie, sunt diferenţe care nu au avut aceiaşi semnificaţie în toate timpurile, şi nici măcar în toate comunităţile ori grupurile sociale. De cele mai multe ori inegalitatea accesului la resurse materiale (bani, avere, bunuri moştenite) sau dematerializate (notorietate, prestigiu, recunoaştere) a fost privită ca o sursă importantă a deosebirilor dintre oameni, fiind percepută ca atare în societate.5

În acest sens, Émile Durkheim semnala faptul că diferenţa socială nu provine numai din manifestarea factorilor naturali ci – într-o măsură apreciabilă – şi din constrângerile şi influenţele pe care individul le suportă din partea societăţii. El aprecia, în consecinţă că “structura politică a unei societăţi nu este decât modul în care diferi-tele segmente s-au obişnuit să trăiască unele cu altele; dacă raporturile lor sunt tradiţional strânse, segmentele caută să se contopească: în caz contrar, să se deosebească”6.

Există, însă, şi diferenţieri neierarhizante, care ţin de sistemul interdependenţelor, complementarităţilor şi intercondiţionărilor instituite social, fără a implica cu necesitate raporturi de tip “superior-inferior” ori „dominant-

1 Aureliu Augustin, Despre Cetatea lui Dumnezeu, t.I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1998: “Fiindcă astfel stau lucrurile, să nu atribuim puterea de a acorda domnia peste un regat sau o împărăţie decât adevăratului Dumnezeu, care hărăzeşte fericirea în împărăţia cerească numai dreptcredincioşilor. În schimb domnia pământească el o acordă şi celor credincioşi şi celor necredincioşi, aşa cum găseşte el de cuviinţă, şi căruia nu îi este pe plac nici o nedreptate” (p. 358). 2 “Casa Domnului este, prin urmare, împărţită în trei: unii se roagă, alţii se luptă, alţii în sfârşit, muncesc. Aceste trei părţi ce coexistă, nu suportă a fi despărţite; serviciile oferite de una dintre ele sunt condiţionate de lucrarea celorlalte două; fiecare la rândul său se angajează să susţină ansamblul. Astfel, acest triplu ansamblaj nu este, prin aceasta, mai puţin unit şi, numai în acest fel, legea a putut triumfa, iar lumea să se bucure de linişte” (G. Duby, Les trois ordres ou l'imaginaire du feodalisme, Paris, Gallimard, 1978, p. 15). 3 R. Nisbet, The social philosophers.Community and conflict in Western thought, New York, Crowell, 1973, pp. 193-194. 4 J. J. Rousseau, Oeuvres completes, vol. III, Paris, Gallimard, 1964, p. 134. 5 T. Rotariu, P. Iluţ, Sociologie, Ed. Mesagerul Transilvan, Cluj, 1996, p. 148 6 É. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 67.

67

dominat”. Un asemenea raport constituie rezultatul unor valorizări sociale independente de structurile autorităţii politice, dar care se dovedesc relevante în privinţa organizării muncii ori a funcţionării sistemului social, spre exemplu. La fel cum se întâmplă şi în cazul structurării raporturilor intra-familiale, unde – aşa cum lesne se poate constata din multe studii şi cercetări etnologice –, apar importante diferenţieri sociale datorate poziţiei membrilor în interiorul grupului, respectiv a cosangvinităţii şi lignajelor.

Pe fondul acestor surse de diferenţiere, trebuie menţionat că, în funcţie de repertoriul normativ al fiecărei culturi, asemenea caracteristici se impun cu o intensitate diferită. Pentru mediul culturii europene, acestea sunt reproduse în principal prin creditare, cooptare ori selecţie, în timp ce pentru alte areale de cultură şi civilizaţie ele se raportează la aspecte care privesc responsabilitatea, cooperarea şi integrarea socială. Din acest motiv, europenii vor fi tentaţi să considere într-o mai mare măsură actele de guvernare drept o formă de manifestare a dominaţiei – implicând, în acest sens, exercitaea puterii politice –, în timp ce în multe alte culturi non-europene guvernarea a fost definită ca regimen, cu referire principală la ideea de necesitate politică.7

Un aspect demn de remarcat este şi cel întâlnit în cazul societăţii tradiţionale hinduse, unde sistemul valorilor sociale nu se construieşte în jurul ideii de egalitate. Ideile de egalitate sau de inegalitate sunt pur şi simplu ignorate din perspectiva moralei tradiţionale, puternic influenţată de precepte budiste, cu atât mai mult într-o societate în care opulenţa sfidează sărăcia ca nici într-o altă parte a lumii. Sau, cel puţin la vedere, comportamentul tradiţional al indienilor nu lasă să se întrevadă atitudini de respingere a diferenţei cauzate de inegalitatea economică. Stilul pacifist al protestului exprimat de Mahatma Gandhi faţă de practicile dominative ale colonialismului britanic la mijlocul secolului trecut, poate fi un argument la fel de bun pentru a susţine contrariului “insensibilităţii” lumii indiene faţă de enormele decalaje care separau Nordul bogat de Sudul sărac, cel din urmă fiind condamnat să accepte eternul statut de “periferie”.

Din această constatare, Louis Dumont trage concluzia că societatea europeană şi-a făcut din egalitate un ideal cât se poate de original, prin comparaţie cu societatea indiană.8 În numele acestui ideal s-au forjat categoriile intelectuale prin care este legitimat modul de structurare al societăţii europene. O societate care – după cum observă J. P. Fitoussi şi P. Rosanvallon – se vede confruntată cu o “nouă epocă a inegalităţilor”, unde de multe ori egalitatea nu este cu nimic mai morală decât inegalitatea, întrucât ambele generează sentimente de frustrare şi disconfort social. Principiul “egalităţii în distribuire” pe care l-au aplicat cu pasiune comuniştii în numele propriului lor concept de “dreptate”, nu a reuşit să elimine diferenţele, ci doar să le ascundă în spatele unor lozinci ideologice. Această situaţie a alimentat din plin nemulţumirile mocnite ale segmentelor sociale private arbitrar de avantajele cuvenite în mod legitim, pe bază de merit individual.

Pentru cei doi autori, multiplicarea formelor de inegalitate nu face decât să repună în discuţie problema egalităţii, în sensul unei redefiniri a deosebirilor dintre oameni şi a criteriilor în funcţie de care pot fi recunoscute situaţiile egalitare. Faptul că subzistă încă discriminare între sexe în legătură cu diviziunea sarcinilor domestice, făcând incompatibile funcţiile parentale cu cele profesionale la nivelul familiei, arată cât de ambivalente sunt referinţele culturale asupra egalităţii, chiar într-o lume caracterizată de o civilizaţie avansată.

Prin urmare, egalitatea este o valoare sinergică, care decurge din combinarea altor două valori, respectiv din asocierea libertăţii şi a moralităţii, în virtutea cărora reglarea decalajelor sociale intolerabile se realizează prin acordarea unor şanse egale de viaţă pentru fiecare membru al societăţii. Dar pentru aceasta, orice societate trebuie să dispună de un sistem eficient de control, care să împiedice “transformarea mijloacelor în scopuri” şi să asigure “primordialitatea politicului asupra economicului”. Din acest punct de vedere, Seymour M. Lipset este de părere că bunăstarea socială este o condiţie a democraţiei, iar eficienţa politică trebuie judecată numai din perspectiva capacităţii structurilor autorităţii publice de a “satisface funcţiile de bază ale guvernării”, aşa cum sunt ele definite de aşteptările majorităţii membrilor societăţii”.

Multele explicaţii ce se dau azi instabilităţii politice din societate pun în relaţie dezvoltarea economică şi funcţionarea instituţiilor democratice. Acumularea şi concentrarea avantajelor economice conduc la acumularea şi concentrarea celor politice, având ca efect o subminare a egalităţii politice şi o diminuare a supunerii faţă de

7 A se vedea G.Balandier, Antropologie politică, Ed.Amarcord-CEU, Timişoara, 1998 şi Michel Senellart, Artele guvernării. De la conceptul de regimen medieval la cel de guvernare, Ed.Meridiane, Bucureşti, 1998. Din acelaşi punct de vedere etnologic, G. P. Murdoch subliniază rolul sclaviei, eredităţii şi bogăţiei în structurarea societăţii în “clase sociale” (The Social Structure, Paris, Payot, 1972). 8 L. Dumont, Homo hierarchicus. Le systéme des castes et ses implications, Paris, Gallimard, 1966, p. 17.

68

procedurile democratice. Când structurile democratice sunt puse la lucru într-o societate inegalitară, minorităţile dezavantajate tind să diminueze distanţele sociale, economice şi politice prin intermediul procesului electoral, în scopul reaşezării proprietăţii şi veniturilor. Orice încercare de obstaculare a acestui proces produce consecinţe grave asupra legitimităţii instituţiilor democratice, erodând încrederea în funcţia lor redistributivă şi orientând acţiunea socială spre forme non-democratice de satisfacere a aşteptărilor exprimate de cetăţean. Inegalitatea, la fel ca şi egalitatea sunt concepte politice prin excelenţă, indiferent dacă funcţiile pe care le satisfac sunt, în principal, de ordin civic. Eficacitatea sistemului politic de a redistribui “bunurile rare” (bani, servicii, oportunităţi, şanse) către grupuri şi comunităţi, depinde de cantitatea alocării, de urgenţele şi beneficiarii ei, dar şi de concordanţa dintre aşteptări şi satisfacerea lor. În funcţie de toate acestea pot fi judecate inegalitatea şi sărăcia; prima ca diferenţă între poziţiile sociale ocupate, cealaltă ca diferenţă între venituri. Ambele pot fi absolute sau relative, totul depinzând de anvergura şi gradul de structurare a fenomenelor de polarizare socială. Clase, categorii şi straturi sociale

Două perspective metodologice s-au impus în analizele privind diferenţa socială: una de inspiraţie

structuralistă şi macrosociologică, iar cealaltă de orientare interacţionistă şi microsociologică. Prima operează cu noţiunile de “clasă” şi “structură”, acordând prioritate aspectelor socio-economice, veniturilor şi relaţiilor de proprietate prin intermediul cărora sunt definite ierarhiile şi inegalităţile din societate. A doua perspectivă se raportează la o realitate socială mult mai fragmentată, a cărei complexitate nu poate fi redată prin simplificări conceptuale de tip macrostructural. În accepţiune microsociologică, societatea este alcătuită din “straturi sociale”, sub-culturi, “grupuri mici” ori din colectivităţi afine, aflate în interacţiune.

În multe dintre studiile sociologice mai recente există tendinţa de a se renunţa la noţiunea de “clasă socială”, ca urmare a impreciziei sale semantice şi a dificultăţilor pe care le ridică utilizarea ei în delimitarea structurilor grupale. Faptul că această noţiune se referă la “macro-structuri” demografice – cu un contur foarte fluid –, conduce la situaţii destul de confuze în ceea ce priveşte caracteristicile de personalitate a indivizilor care intră în componenţa grupurilor, în sensul că diferenţele care îi separă sunt mai numeroase decât caracteristicile care îi unesc. Cercetările de acest gen au tendinţe generalizante, taxonomice şi clasificatorii după criterii extrem de abstracte care ignoră existenţa unor individualităţi sociale distincte.

De altfel, teoriile care au recurs la explicaţii exhaustive asupra conduitei umane şi au investigat realitatea socială dintr-o perspectivă holistică se înscriu în perimetrul explicaţiilor sociologiste, aflate o bună perioadă sub influenţa analizelor marxiste. Axate în principal pe tema diviziunii sociale a muncii, aceste teorii au acordat o atenţie specială aspectelor contradictorii din societate. Contradicţia esenţială a fost considerată aceea dintre forma şi conţinutul fiecărei societăţi, iar tensiunea ce lua naştere ca urmare a acestei contradicţii ireductibile nu avea decât un singur deznodământ: conflictul social. Acesta reprezenta rezolvarea “dialectică” a disputelor dintre macro-interesele de “clasă” – circumscrise prioritar zonelor economic şi politic –, care diviza societatea între exploatatori şi exploataţi, între clasa dominantă şi clasa dominată. Cei care nu “încăpeau” în parametrii sociali-economici, culturali şi politici ai celor două clase, trebuiau consideraţi apartenenţi ai unor conglomerate umane difuze şi marginale, aflate la periferia societăţii: intelectuali, practicanţi ai unor profesii liberale, mici fermieri şi deţinători ai unor gospodării ţărăneşti individuale etc.

În general, abordările structuraliste ale marxismului au sedus multe spirite cultivate încă din primele momente ale sociologiei.9 Ca viziune „pozitivă” asupra realităţii sociale, structuralismul părea să ofere suportul cel mai solid majorităţii teoriilor secolului al XIX-lea privind diferenţierile din societate. În acest sens, Auguste

9 Diferenţierea tipurilor de societate în baza criteriului universalist (“modul de producţie”) introdus de Marx, a fost considerată mult timp drept o modalitate obiectivă de analiză a vieţii sociale, aplicabilă la toate tipurile de societate cunoscute. Cu variante mai mult sau mai puţin subtile, destule clasificări bazate pe criterii la fel de abstracte au proliferat în studiile unor sociologi care au crezut cu sinceritate în mirajul obiectivităţii ştiinţifice de tip “materialist”.

Folosind criterii dihotomice de analiză, asemenea cercetări au manifestat o atracţie specială pentru descriptivism şi hiperierarhizare, ajungând la “decuparea” unor tipuri generice de societate pentru mari momente ale istoriei. Într-o astfel de viziune, trecerea de la o etapă la alta avea o unică explicaţie: acumulările cantitative conduc necesarmente la schimbări calitative în societate. Acolo unde continuităţile evolutive nu puteau fi identificate, saltul calitativ ţinea loc de argument suprem al revoluţiilor şi oricăror alte situaţii de ruptură violentă în devenirea lumii sociale.

69

Comte a considerat nivelul cunoaşterii ştiinţifice drept unicul criteriu valid al distincţiei sociale. El a adoptat un asemenea criteriu exterior, deci obiectiv, doar întrucât oferea o justă separare a claselor sociale, respectiv o înţelegere mai raţională a ceea ce face să se deosebească oamenii, grupurile ori comunităţile între ele, de la o ţară la alta, de la o generaţie la alta şi de la o epocă la alta. În această privinţă, Comte a reuşit să distingă în evoluţia istorică a lumii trei mari epoci (stadii) ale devenirii civilizaţiei umane: stadiul teologic, stadiul metafizic şi cel pozitiv. Fiecărui stadiu i-a corespuns o ideologie a diferenţei sociale, o definire a raporturilor de dominaţie din societate şi un sistem de coduri prin care asemenea diferenţe pot fi recunoscute.

La rândul său, F. Tönnies considera fundamentele psihice ale vieţii sociale un astfel de criteriu, la fel de universal şi valid în privinţa înţelegerii modului de structurare a relaţiilor sociale din fiecare epocă în parte. Din perspectiva acestui criteriu, aceiaşi istorie a cunoscut două tipuri de organizare socială: comunitatea (Gemeinschaft) şi societatea (Geselschaft). Primul, excelând prin existenţa unor raporturi „calde”, apropiate între diferitele forme de comunitate tradiţională (de sânge, de loc şi de spirit), în timp ce al doilea caracterizat de relaţii „reci”, distante şi anonime între membrii unor colectivităţi vaste, cum părea să devină lumea modernă.

În nota aceloraşi căutări a criteriului absolut, pe baza căruia să fie interpretată diferenţa socială, se înscriu şi studiile lui Herbert Spencer, Émile Durkheim ori Talcott Parsons. Fiecare din ei a optat în favoarea unui anume criteriu intern de caracterizare a deosebirilor dintre membrii societăţii şi, implicit, a tipurilor istorice de societate. Spencer, de pildă, a întrevăzut în creşterea complexităţii vieţii sociale cheia înţelegerii resorturilor profunde care dictează logica ordinii sociale la un moment dat în istorie, în vreme ce pentru Durkheim tipul de solidaritate socială a reprezentat reperul în funcţie de care a definit atît sistemul de relaţii sociale, dar şi separaţia dintre tradiţional şi modern. În ceea ce îl priveşte, Parsons a încercat să depăşească asemenea viziuni dihotomice asupra realităţii sociale printr-o abordare dinamică a sistemului de raporturi din societate. El a privilegiat, în consecinţă, capacitatea adaptativă la schimbare a indivizilor în determinarea unui sistem social capabil să supravieţuiască permanentelor transformări generate de înaintarea în civilizaţie.

Pentru a sintetiza toate aceste abordări ale diferenţei sociale, trebuie menţionat faptul că, în linii generale şi cu nuanţe prea puţin importante, aceste criterii au susţinut ideea unui proces evolutiv univoc ascendent al omenirii – mai mult ori mai puţin linear –, dinspre faza primitivă (vânători, culegători, cultivatori), spre fazele intermediare ale sclavagismului şi feudalismului, pentru ca, în final, să se ajungă la fazele modernă şi postmodernă de organizare a societăţii. Proprietatea, mentalităţile, stilul de viaţă, nivelul de cultură au fost indicii larg acceptate – în special până în deceniul şapte al secolului trecut –, de către cea mai mare parte a sociologiei europene. Abuzul noţiunilor şi categoriilor uniformizante, tentaţiile reducţioniste şi căutarea prea insistentă a “structurii” acolo unde situaţiile de viaţă aveau o încărcătură subiectivă evidentă, precum şi explicarea oricărei acţiuni sociale exclusiv prin cauze, au condus la abandonul unor teorii devenite tot mai inactuale în raport cu realităţile lumii contemporane.

Prin comparaţie, abordarea stratificaţionistă a ordinii sociale s-a dovedit mai flexibilă şi mai “realistă” decât varianta structuralistă ce aborda aceiaşi realitate în termeni de “clasă”. În timp, s-a dovedit că noţiunea de “strat” desemna o realitate socială mai apropiată de conceptele de rol şi de status, în funcţie de care inegalităţile se manifestă şi în interiorul grupului, nu doar la nivel intergrupal. Faptul că în societate există poziţii egale de status ce sunt deţinute de un anumit număr de indivizi, se dovedeşte o judecată mult mai nuanţată, mai subtilă şi convingătoare în ceea ce priveşte realitatea diferenţierilor sociale.

Termenul de strat nu indică exclusiv deosebirile de ordin ierarhic, ci şi acele deosebiri datorate deţinerii unor poziţii ori funcţii sociale diferite. A fi catolic sau ortodox, român sau sârb, profesor sau medic, nu implică prezenţa unor raporturi de subordonare. Ele sunt doar exprimări mult mai flexibile ale modului în care sunt integrate social diferenţele dintre actori, respectiv în termeni care indică asocierea, cooperarea, complementaritatea sau interdependenţa dintre persoane şi grupuri. Sub acest aspect, redefinirea conceptului de proprietate, a iniţiativei private şi a libertăţii antreprenoriale a contribuit la “pulverizarea” tradiţionalelor “clase muncitoare” în perioada “tranziţiei economice şi politice” româneşti, sub presiunea schimbărilor impuse de societatea civilă.

Cu toate acestea, din repertoriul sociologiei nu au dispărut cu totul unele “variante de compromis”, prin care anumiţi cercetători încearcă o apropiere între cele două perspective de analiză a diferenţei sociale: holistă şi hiper-empiristă. Cea mai frecventă motivare a acestei tendinţe este aceea că dă posibilitatea formulării unor concluzii mult mai pertinente despre realităţi deosebit de complexe, implicând analize adaptate diferitelor contexte culturale. Abordarea propusă de Yannick Lemel aduce în prim plan ideea conform căreia, „în orice societate pot fi

70

întâlnite, în egală măsură, atât straturi, dar şi clase sociale”.10 Atunci când interesul cercetării se îndreaptă prioritar asupra funcţionalităţii sociale – cum este şi cazul sociologului francez –, noţiunea de clasă este mai eficientă în surprinderea co-determinărilor, inter-influnţelor şi, în general, a raporturilor dintre grupuri şi comunităţi sociale. Dimpotrivă, atunci când interesul este orientat spre aspectele dinamice, de mobilitate socială – inclusiv cele legate de sfera mentalităţilor şi sistemelor de valori asociate unor asemenea conduite –, termenul de strat social este cu mult mai relevant pentru cercetători din perspectiva explicaţiilor şi interpretărilor ce pot fi date unor realităţi sociale din ce în ce mai complexe.

Astfel, nivelul tehnologic sau relaţiile de proprietate pot fi considerate criterii care permit o mai bună explicare a ierarhiei sociale, în sensul clasificării şi redării poziţiei unor categorii sociale definite într-un mod mult mai general. Dar dacă, dimpotrivă, sunt vizate nivelul de educaţie, prestigiul, profesia, stilul de viaţă, sau nivelul consumului, noţiunea de strat exprimă cu mai mult rafinament complexităţi “de conţinut”, nu doar “de formă”. Caracterul multi-, inter-, şi cros-disciplinar al investigaţiilor sociologice din ultimii ani a făcut necesară analiza multi-criterială (multivariată) în selectarea, caracterizarea şi valorificarea conceptelor utilizate în stabilirea ori evaluarea situaţiilor de diferenţă socială.

Studiile lui Gosta Carlsson11 privitoare la dinamica fenomenelor de mobilitate şi stratificare sociale sunt un exemplu în acest sens. La fel şi în cazul scalei sociale, pe care sociologul american Lloyd Warner a construit-o pornind de la evaluarea rolurilor şi statusurilor deţinute de actori în societate pentru a formula o paradigmă de mare succes şi în zilele noastre. Este vorba de o scală ce cuprinde şase trepte ale prestigiului social, definite pe baza opiniilor exprimate de diferiţi subiecţi intervievaţi cu privire la modul în care se percep unii faţă de alţii, în cadrul aceleiaşi comunităţi. Premisa metodologică de la care a pornit cercetătorul american în experimentul său social, a fost binecunoscuta “teoremă a lui Thomas”. Conform acesteia, “realitatea socială este aceea pe care o percep oamenii şi nu aceea pe care o presupun speculaţiile filosofice”, cea ce în mod concret s-ar traduce prin faptul că “nimeni nu este ceea ce crede că este, ci ceea ce ajung alţii să creadă că este”.

Pornind de la această constatare, Warner a conceput un instrument de clasificare a diverselor categorii şi straturi sociale, precum şi a unui “indice de stratificare” (indicele Warner), obţinut din corelarea următoarelor variabile: ocupaţie, venit, locuire, şi zonă de rezidenţă.11 În acest fel au fost identificate şase paliere ale prestigiului social, pe care, ulterior, tot Warner le-a redus la trei pentru a simplifica segmentarea socială în numele respectării principiului lui Ockham12 în realizarea demersului sociologic:

- superior – superior (upper – upper); - superior – inferior (upper – lower); - mijlociu – superior (upper – midle); - mijlociu – inferior (lower-midle); - inferior – superior (upper – lower); - inferior – inferior (lower-lower).

Considerată o “paradigmă funcţională” pentru cazul societăţii americane în perioada industrialismului clasic, această diferenţiere între diversele categorii sociale s-a dovedit un instrument destul de greoi şi relativ infidel pentru analizele întreprinse în alte spaţii de cultură. Ca urmare, foarte mulţi cercetători au optat pentru varianta cu trei “trepte de prestigiu”, mult mai uzuală şi mai cunoscută chiar printre nespecialişti: clasă inferioară, mijlocie şi superioară. Din acest punct de vedere, trebuie făcută precizarea că, spre exemplu, prin “midle class” sau “working class” se înţeleg realităţi sociale diferite de la o societate la alta. Astfel, clasa mijlocie americană seamănă destul de puţin cu clasa mijlocie franceză şi, aproape deloc cu cea românească. Mai mult, versiunea simplificată a paradigmei cu doar trei trepte, a pus în mare dificultate sociologii care au întreprins cercetări socio- 10 Y. Lemel, Stratifications et mobilite sociale, Paris, Armand Colin, 1991, p. 16. 11 G. Carlsson, Social Mobility and Class Structure, Lund, Glecrup, 1969. 11 Indicele statutar construit de Warner se bazează pe un calcul relativ necomplicat. Pornind de la patru criterii de referinţă – profesie, sursă de venit, tip de locuire şi zonă de rezidenţă -, el a acordat o valoare matematică diferită, în ordine ierarhică de la 1 la 7, pentru a indica nivelul percepţiei sociale asupra fiecăruia din aceste criterii. Totodată, Warner a atribuit şi un coeficient propriu de importanţă în definirea statusului social al unui individ, respectiv 4-3-3-2. Astfel, persoanele care obţin totalul cel mai scăzut sunt, totodată, cele mai bine poziţionate pe scala prestigiului social. Directorul unei Regii Autonome care beneficiază de un venit important, având o vilă confortabilă, plasată într-un cartier rezidenţial, va totaliza: 4x1+3x1+3x1+ 2x1=12p, în timp ce un muncitor necalificat, cu un salariu modest, locuind într-un apartament de bloc dintr-un cartier periferic, va obţine: 4x7+3x7+3x7+2x7=84p. 12 Filosoful Wiliam Ockham (1300-1349) a susţinut principiul asigurării maximei clarităţi în formularea judecăţilor analitice, cunoscut şi sub numele de “briciul lui Ockham”: Entia non multiplicanda, sed necessaria” (lucrurile nu trebuie complicate în mod inutil – t.n.).

71

demografice în perioada de reforme specifice tranziţiei structurale din societatea românească. Dificultatea definirii criteriilor după care să fie analizată stratificarea ocupaţională pentru o populaţie aflată într-un proces amplu de transformări social-economice – din care nu lipsesc activităţile economice “invizibile” ori “subterane” –, a viciat de multe ori rezultatele evaluărilor statistice din această perioadă. Obstacolul major privea construirea unui “nomenclator socio-profesional” (NSP), care să ţină seama de două aspecte deosebit de relevante:

- dinamica extremă a profesiilor practicate pe intervale scurte de timp; - absenţa unor cadre conceptuale suficient de flexibile pentru a reflecta această dinamicitate ocupaţională.

Din acest motiv, majoritatea studiilor au avut un caracter provizoriu, temporar şi descriptiv, furnizând date ce surprind o realitate de moment, care se modificau sensibil de la un an la altul şi, în anumite privinţe, chiar în cursul aceluiaşi an. Criteriile de stratificare (varia-bilele de cercetare) au excelat prin diversitate şi neomogenitate, fiind definite fie în funcţie de “obiectul ierarhiei” (poziţii sociale, statusuri, roluri), fie de consistenţa straturilor (“reale”, “materiale”, “obiective”, “convenţionale”), fie de natura indicatorilor (obiectivi/ subiectivi, interni/externi), fie de aria de cuprindere (nivel local, regional, naţional), fie de tipul variabilei utilizate (discrete, continue), fie, în sfârşit, de numărul de indicatori folosiţi (clasificări uni-criteriale, multi-criteriale). Or, asemenea criterii – susţin T. Rotariu şi P. Iluţ13 – ar avea o oarecare eficienţă doar în cazul unor structuri sociale stabile (organizaţii, întreprinderi), fiind mai puţin eficiente în situaţii complexe de viaţă, cu o mobilitate socială foarte accentuată.

Dificultăţi metodologice de acest gen au fost avute în vedere şi în cazul modelului de analiză funcţionalistă pe care îl propune T. Parsons14, model centrat pe sistemul valorilor dominante ale fiecărei societăţi. El urmăreşte dinamica şi stabilitatea conjuncturilor dintr-un context social marcat de concurenţa intereselor, unde valoarea morală a acţiunii sociale devine singurul reper valid în caracterizarea diferenţelor dintre grupuri.

Competiţia dintre „capitalul material” şi „capitalul cultural” reprezintă – în opinia lui P. Bourdieu15 –, cadrul afirmării poziţiei dominante în societate. Originalitatea interpretării date de sociologul francez dinamicii raporturilor dintre grupuri, constă în substituirea întrebărilor de tip “de ce?” cu cele de tip “cum?” în formularea explicaţiilor asupra inegalităţilor sociale şi, cu deosebire, a celor de ordin simbolic. El insistă, totodată, asupra rolului şcolii ca mediu propice de reproducere şi legitimare a inegalităţilor de status din societate, în măsura în care stimulează menţinerea şi amplificarea decalajelor culturale dintre elevi. În mod semnificativ, reproducerea diferenţierilor sociale nu se referă la consolidarea unor inegalităţi naturale – genetice sau bazate pe merite personale incontestabile –, ci preia argumente din orizonturi axiologice diferite de cele ale contextului social în care se judecă diferenţa. Astfel, pot fi întâlnite cazuri de status superior – deţinut în funcţie de utilizarea criteriului economic – şi de status inferior, prin raportarea la alte criterii de evaluare: moral, cultural, intelectual etc. Consecinţa imediată şi cea mai frecvent întâlnită a modificării – mai mult sau mai puţin arbitrare – a criteriilor de evaluare a poziţiei sociale este apariţia inconsistenţei de status. Relativizarea meritelor şi a calităţilor atribuite unor persoane şi categorii sociale care au “ştiinţa” profitului maxim din exploatarea unei situaţii de ambivalenţă axiologică – specifică epocilor “de tranziţie” – este exemplificată de istoricul Paul Veyne prin statutul social ambiguu al liberţilor la romani.16 Datorită faptului că aceştia ajunseseră să deţină la un moment dat o poziţie socială deosebit de echivocă – de superiori şi inferiori, în mod simultan, în raport cu cetăţenii liberi ai Romei –, au reuşit să producă indignarea majorităţii populaţiei libere din imperiu. La fel, în cazul vremurilor aflate în schimbare, când universul valorilor este fluctuant şi nu sunt clar definite criteriile de recunoaştere a legitimităţii noilor statusuri apărute, se întâmplă asemenea neconcordanţe între valoarea actorilor şi statusurile în care aceştia reuşesc să se “instaleze”, pentru o durată mai mare sau mai mică de timp.

13 T. Rorariu, P. Iluţ, op..cit, pp. 158-154. 14 T. Parsons, Le systéme des sociétés modernes, Paris, col “Organisation et sciences humaines”, 1973. 15 P. Bourdieu, La distinction.Critique sociale du jugement, Paris, Minuit, 1979. 16 T. Rotariu, P. Iluţ, op.cit., p. 173. Liberţii erau sclavi eliberaţi, dobândind simultan drepturile civice ale oricărui cetăţean roman, dar nedepăşind statutul de “marginal social”.

72

Mobilitatea socială Apariţia în 1941 a lucrării lui Pitirim Sorokin, Social and cultural mobility17, făcea să revină în atenţia

sociologilor problematica dinamicii sociale printr-un studiu comparativ aplicat societăţilor europene şi nord-americane. Acesta aborda fenomenul din perspectiva competiţiei dintre poziţiile de putere deţinute de actorii şi grupurile sociale, o competiţie purtată în contextul unor societăţi deschise şi democratice, aflate sub influenţa ideologiei egalităţii de şanse. Sorokin lansa, astfel, ipoteza că mobilitatea socială reflectă tendinţa grupurilor şi persoanelor de a ocupa poziţii cât mai bine situate în ierarhia societăţii şi că o asemenea tendinţă se manifestă pe trei direcţii principale: ascendentă, descendentă şi circulară.

În virtutea acestui model, sociologul american – el însuşi trăind experienţa părăsirii unui mediu cultural de origine şi a abandonării unui statut profesional respectabil în Rusia – afirmă că, în realitate, nu pot fi întâlnite societăţi complet închise. În pofida oricăror rigori juridice sau morale, nimeni şi nimic nu poate împiedica deplasarea actorilor sociali în universul poziţiilor de status dintr-o societate. Indiferent cât de conservatoare ar fi structurile instituţionale ale acesteia, se găsesc de fiecare dată posibilităţi şi mijloace de transgresare a barierelor impuse ideologic sau în virtutea unor cutume tradiţionale. Din punct de vedere individual, fenomenul mobilităţii sociale are efecte benefice asupra dezvoltării intelectuale a personalităţii, iar din perspectiva vieţii comunitare acest fenomen contribuie la creşterea inventivităţii sociale, a prosperităţii economice şi la optimizarea distribuţiei statusurilor în interiorul societăţii.

Din perspectiva dinamicii sociale, mobilitatea constituie premisa dezvoltării nivelului de înţelegere al individului, a creşterii adaptabilităţii şi curiozităţii sale naturale care, la rândul lor, pot influenţa dezvoltarea economică şi spirituală a societăţii. Ea reprezintă un substitut de revoluţie socială prin faptul că oferă debuşee controlabile unei reaşezări mai corecte a statusurilor inechitabil orânduite în consecinţa unei acţiuni defectuoase a sistemului instituţiilor puterii din societate. Prevenirea unor mişcări violente, de natură să ameninţe stabilitatea ordinii sociale instituite, reprezintă o miză suficient de convingătoare pentru orice cercetător, atunci când îşi propune să decodifice resorturile profunde ale unui fenomen de mare însemnătate din lumea modernă.

Tot astfel, nu poate fi negată nici existenţa unor consecinţe mai puţin dezirabile ale mobilităţii sociale asupra societăţii, între care modificarea compoziţiei sociale şi alterarea calităţii relaţiilor moral-afective dintre indivizi, nu pot fi trecute cu vederea. Dinamica acestui fenomen nu poate, însă, anula complet ierarhiile datorate diferenţelor înnăscute dintre indivizi, precum şi a celor datorate discrepanţelor economice dintre mediile de sociale din care provin aceştia.19 Ea doar poate atenua anumite efecte, fără a conduce la uniformizări sociale în numele moralei egalitariste. Funcţia socială majoră a acestui fenomen este de a stimula competiţia dintre actori cu “şanse egale”, în condiţiile unei funcţionări normale a instituţiilor democratice. Prin aceasta, Sorokin se dovedeşte un adversar al spiritului colectivist, considerând fenomenul mobilităţii sociale o formă ipocrită de exprimare a idealului egalitarist, în măsura în care el dă numai “sentimentul superficial al unei egalităţi formale, în spatele căreia sporeşte permanent individualismul celui dornic să reuşească socialmente sărind cât mai repede şi cât mai multe poziţii în ierarhia socială”20.

Uneori, ritmul prea rapid în care se derulează această competiţie cu timpul şi cu limitele adaptative ale fiecărui individ, poate da naştere unor efecte perverse ale mobilităţii sociale. “Panica de status” este unul dintre simptomele sale cele mai cunoscute, pe care Ch. W. Mills îl semnalează cu referire la comportamentul actorilor sociali, cu deosebire în perioadele de “tranziţie”. În asemenea momente, când au loc schimbări structurale prea rapide – susţine sociologul american –, apar unele “personaje” care se comportă relativ hilar, aidoma unor “roboţi veseli”. Semnul cel mai evident de recunoaştere a acestui sociotip uman este individul “descurcăreţ”, deplin convins de faptul că stăpâneşte perfect – aidoma unui robot –, arta folosirii mijloacelor de a reuşi în viaţă. Faptul că deţine o abilitate specială de acest gen nu i se pare suficient, de vreme ce el ţine morţiş să şi probeze de fiecare dată – pe orice cale şi oricui este dispus să-i acorde o minimă atenţie –, că aceste abilităţi sunt şi foarte importante. De aceea “ştiinţa vieţii” reprezintă prima virtute pe care el doreşte să o etaleze demonstrativ, sfidând din principiu tot ce ţine de competenţa dobândită în şcoală, iar faptul că şi reuşeşte să ocupe o poziţie superioară în societate, nu poate decât să-i ofere motive justificate de “veselie”. Din punctul său de vedere, mobilitatea nu are decât un sens univoc: de jos în sus. Ea este eminamente o promovare socială, o înaintare în ierarhia societăţii care atrage după 17 Pitirim Sorokin, Social and cultural mobility, Glencoe, The Free Press, 1959. 19 I. Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Humanitas, Bucureşti, 1990, pp. 161-162. 20 Ibidem, p. 165.

73

sine diferite genuri de prestigiu: moral, profesional, economic ori politic. Dimpotrivă, o mişcare descendentă nu poate înseamna decât retrogradare, eşec social şi depreciere de status.

Există, însă, şi o mobilitate circulară (sau orizontală), caracterizată printr-o deplasare în câmpul poziţiilor sociale, fără ca prin aceasta să fie considerată avansare sau regresare în planul realizării personale. În unele împrejurări, cum sunt cele din viaţa unei întreprinderi, anumite raţiuni manageriale pot impune schimbarea sectorului de activitate, a locului de muncă ori a funcţiei în cadrul organizaţiei. Acest gen de mobilitate se remarcă prin faptul că nu modifică “cota” prestigiului social al actorilor, având consecinţe doar în planul reorientării lor profesionale.

În ceea ce priveşte dinamica statusurilor, aceasta trebuie analizată sub un dublu aspect: - ca devenire istorică, în forma mobilităţii intergeneraţionale, şi având ca reper al schimbării modificarea

categoriei sociale a succedenţilor în raport cu antecesorii lor parentali; - ca situare socială, în forma mobilităţii intrageneraţionale (de carieră), reflectând traiectoria socio-

profesională a persona-lităţii, începând de la prima meserie sau ocupaţie practicată. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că gradul de mobilitate socială depinde de flexibilitatea sistemului

social-politic şi de caracteristicile culturale ale societăţii. Sub acest aspect, K. Popper a ajuns să constate că în decursul timpului s-au impus două tipuri distincte de societate, una “magică, tribală sau colectivistă” pe care o numeşte societate închisă, iar cealaltă caracterizată printr-un înalt grad de libertate acordat deciziilor personale ale actorilor, pe care o numeşte societate deschisă21.

Premisa metodologică a separării celor două tipuri de societate enunţate de Popper reprezintă o adaptare originală a discriminării făcute de Weber între societăţile de clasă şi cele de status. Primele acordă şanse egale şi stimulează competiţia dintre actori pe criterii axiologice, astfel că fiecare se poate impune în ierarhia socială în funcţie de meritele pe care le are. Este, deci, o lume meritocratică şi democratică în sens absolut, întrucât se arată deschisă faţă de iniţiativă şi spirit întreprinzător. Prin comparaţie, societăţile de status sunt societăţi închise, în care există infinite bariere juridice, tradiţionale sau morale, aşa cum a funcţionat sistemul castelor din vechea societate indiană. Acest sistem are “meritul” de a conserva tradiţiile, demonstrând o capacitate specială de a bloca energia şi potenţele creative ale personalităţii prin imobilismul structurilor sale instituţionale. Regimurile totalitariste excelează prin aceleaşi tentaţii conservatoriste pe care le reproduc sistematic prin mijloace ideologice.

21 K. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, Humanitas, Bucureşti, 1993.

74

VIII. FENOMENUL MIGRAŢIONIST

Atribute, dimensiuni, tendinţe, motivaţii şi etape ale migrării Într-o primă definire, prin “migraţie” se înţelege “deplasarea unor mase de persoane dintr-o arie teritorială în

alta, deplasare însoţită de schimbarea domiciliului, a rezidenţei”1 Elementele ce caracterizează un asemenea fenomen sunt, prin urmare, spaţiul şi timpul. În acest fel, migraţia nu se confundă cu navetismul sau turismul, considerate fenomene relativ înrudite, dar având caracteristici importante care le separă. Pentru a evita asemenea confuzii, trebuie precizat de la început că în cazul unei migraţii este inevitabilă deplasarea teritorială a unui grup, iar această deplasare trebuie să se realizeze pe o arie ce depăşeşte obligatoriu “limitele adminstrativ-teritoriale ale unei unităţi de habitat”. Totodată, ea trebuie să dureze şi suficient de mult timp, obligând pe cei care migrează să-şi schimbe reşedinţa.2 Prin aceasta, fenomenul migraţionist pune de fiecare dată în relaţie un mediu de origine cu un mediu de sosire (primire), făcând să se vorbească fie despre o emigraţie, fie despre o imigraţie.

În abordările economiciste, migraţia a fost tratată adeseori ca un rău social, respectiv ca o realitate ce aparţine mediilor economice subdezvoltate. Alteori, acelaşi fenomen a fost asociat societăţilor aflate în plin avânt economic. Fără a fi, însă, eminamente o consecinţă economică, migraţia poate fi totuşi interpretată ca o nouă şansă spre prosperitate ori ca un multiplicator de oportunităţi de realizare socială acolo unde posibilităţile şansele de reuşită sunt relativ precare.

În ceea ce priveşte contextul juridic în care se desfăşoară un astfel de fenomen, trebuie menţionat faptul că unele migraţii pot fi oficiale (cazurile de repatriere a evreilor, nemţilor), în timp ce altele pot avea un caracter clandestin ori semi-clandestin (mexicanii, portoricanii, romii, albanezii, cubanezii etc.). Pentru majoritatea celor antrenaţi într-o asemenea mişcare spaţio-temporală, migraţiile sunt soluţii sociale de criză pentru împrejurări critice de viaţă. Unele pot avea un caracter imediat şi de circumstanţă (românii, sârbii), iar altele pot fi de durată mai lungă ori, chiar definitive (evreii). În cazul migraţiilor temporare, soluţiile de criză gravitează în jurul unor oportunităţi sociale şi economice, care apar pe termen scurt în legătură cu anumite facilităţi vamale, de acordare a vizelor de liberă circulaţie transfrontalieră ori de perspectiva unor avantaje irezistibile oferite de o piaţă a muncii mult mai atractivă. Din acest motiv, trebuie menţionat faptul că orice migraţie temporară implică, într-un anume fel, şi o remigraţie ipotetică, de cele mai multe ori explicată prin ataşamentul migrantului la mediul său de origine (motilitate socială). Aceasta face ca migraţiile temporare să fie cunoscute şi ca migraţii circulare.

În ceea ce priveşte efectele sociale şi economice ale migraţiei, acestea privesc, deopotrivă, mediul de origine (deficitul forţei de muncă, scăderea ritmului de dezvoltare etc.), cât şi mediul de primire (suprapopulare, şomaj, conflicte rasiale şi etnice etc.). Dificultăţile de adaptare, absenţa cadrului cultural de “acasă”, lipsa prietenilor sau a membrilor familiei, induc o dorinţă puternică de revenire în mediul de plecare, situaţie definită ca o stare de motilitate. Este latura dramatică a fenomenului, concretizată prin regretul manifest faţă de stabilitatea socială pierdută ori prin trăirea unui sentiment difuz de lipsă a protecţiei sub acţiunea diverşilor factori de dislocare culturală, care contribuie nemijlocit la internalizarea condiţiei de “dezrădăcinat”.

Diferenţa între starea de motilitate a migranţilor interni şi aceea a migranţilor externi constă în intensitatea dorinţei de revenire la vatra culturală, în mediul comunitar de apartenenţă. Cei care şi-au găsit ocupaţii profesionale în zone economice mai dezvoltate ale ţării simt nevoia de reîntâlnire cu locurile din care provin la intervale regulate, de obicei cu prilejul unor sărbători, a concediilor de odihnă sau când intervin evenimente semnificative în viaţa unor membrii apropiaţi ai familiei. Sentimentul îndepărtării este prezent, dar mult atenuat de conştiinţa relativei uşurinţe de a reveni “acasă”.

În vreme ce deplasările migraţioniste internaţionale sunt stimulate (sau, după caz, obstaculate) de interese economice, politice sau religioase de moment, prin comparaţie, migraţia internă nu întâmpină nici o formă de constrângere juridică. Trebuie spus, totuşi, că fluxul dominant al migraţiilor interne este orientat dinspre sat spre

1 T. Rotariu, P. Iluţ, Sociologie, Ed. Mesagerul, Cluj, 1996, p. 195. 2 Prin convenţie, se consideră că cea mai mică unitate de habitat este localitatea (Ibidem, p. 196).

75

oraş, fiind considerat de către sociologi drept un fenomen al lumii moderne, caracteristic momentelor de avânt economic, când industrializarea orientează circulaţia dinspre periferie spre centru, antrenând îndeosebi tinerii atraşi de mirajul locurilor de muncă mai bine plătite, de posibilităţile multiple de divertisment şi de nivelul condiţiilor de confort pe care promite să le ofere mediul urban.3 Acest lucru este valabil în general, întrucât, în contextul afirmării societăţii post-moderne, fluxul migraţionist tinde să capete o direcţie inversă, dinspre centru spre periferie, respectiv dinspre oraş spre sat. În felul acesta, sunt valorificate avantajele dezaglomerării si reducerii poluării urbane prin dezvoltarea în paralel a unei infrastructuri rutiere şi comunicaţionale care reconectează mediul rural şi periurban la confortul oraşului, mai ales pentru cei aflaţi la vârsta retragerii din sfera vieţii active. Din acest punct de vedere, ele pot fi mai degrabă consecinţa unor opţiuni individuale şi, mai rar rezultatul unor constrângeri exterioare.

Literatura de specialitate menţionează patru forme principale de migraţie, definite în funcţie de zona de rezidenţă a persoanelor şi a grupurilor implicate într-un astfel de proces:

- rural-urbană; - urban-rurală; - inter/intra rurală; - inter/intra urbană.

Dacă sub aspect “spaţial” aceste patru forme de migraţie se referă la deplasări naturale de populaţie pe un anumit teritoriu jurisdicţional, în ceea ce priveşte “durata” lor, acestea pot fi definitive, temporare, cotidiene (micul trafic), multiple şi de week-end.4 La baza unor asemenea deplasări se află factori de ordin subiectiv şi obiectiv, identificabili la nivelul celor trei planuri de analiză ale fenomenului:

- al “locului de origine” - al “locului de primire” - al raportului “mediu de origine/mediu de primire”. Prin urmare, în funcţie de nivelul la care se analizează acest fenomen, pot fi determinaţi anumiţi inductori ai

migrării: de ordin cauzal (condiţii materiale, socio-politice, religioase etc.), incitativ (predispoziţii pozitive ori negative) ori motivaţional (factori psiho-afectivi). Una sau mai multe din cele trei categorii de inductori pot fi aduse în susţinerea deciziei de a părăsi mediul natal, de origine. Cele mai des invocate argumente în acest sens au fundament economic, fiind legate de fenomene care depăşesc capacitatea individuală de adaptare ori de contracarare a efectelor provocate la nivelul unor întregi comunităţi şi categorii socio-profesionale:

- industrializarea – excedent de locuri de muncă, - tehnologizarea şi tehnicizarea agriculturii – excedent de braţe de muncă, - terţializarea – ca ocupare potenţială în sfera serviciilor a “armatei de rezervă a muncii” (J. M. Keynes), - quaternalizarea – prin dezvoltarea “industriilor fictive” din universul show-business-ului, a loisir-ului şi a

celor de tipul voluntariatului şi benevolatului. Atunci când ponderea acestor condiţii se modifică în sensul regreselor şi stagnărilor economice datorate unor

decizii politice sau juridice care produc o relaxare a fluxurilor migratorii dinspre sat spre oraş, are loc un proces remigraţionist, ca mişcare reversibilă de populaţie dinspre oraş spre sat. Remigraţia nu mai reprezintă un fapt ipotetic”, ci o mişcare reală, devenind un fenomen tipic al perioadelor de tranziţie social-economică, aşa cum s-a petrecut şi în România ultimilor ani. Din raţiuni complet diferite, această mişcare a fost înregistrată şi în cazul categoriilor defavorizate, şi în cazul unor segmente de privilegiaţi economic. Revenirea la “vatră” a reprezentat pentru proscrişii reformelor din industrie o “strategie de viaţă”, în timp ce pentru “oamenii de succes” şansa de a deţine o a doua locuinţă s-a tranformat într-un fenomen din ce în ce mai amplu, cu deosebire după anul 2002.

Un aspect ce merită subliniat în legătură cu fenomenul migraţiei interne dinspre sat spre oraş este apariţia unor comportamente specifice derivate din acţiunea sinergică a mai multor categorii de factori: materiali/spirituali, obiectivi/subiectivi, sociali/psihologici ori raţionali/afectivi.5 Metamorfozele suferite de migrant, în consecinţa frământărilor prin care trece din momentul în care gândul părăsirii mediului social începe 3 V. Miftode, Migraţiile şi dezvoltarea urbană, Junimea, Iaşi, 1978. In aceasta sectiune din capitol am utilizat pe larg paradigmele lucrarii sociologului iesean, pe care le consider de mare actualitate, reprezentand o baza conceptuala eficienta de intelegere a fenomenului migrationist contemporan. 4 Ibidem, p. 81. 5 V. Miftode, op. cit., p. 95.

76

să-l preocupe cu o anumită insistenţă, traversează o paletă largă de emoţii, iar conduita se modifică în mod vizibil. Este un proces care nu ia sfîrşit nici după ce plecarea a devenit un fapt împlinit. Însăşi condiţia de „dislocat” social îi impune o atitudine particulară în raport cu noii cunoscuţi, colegi şi vecini pe care îi întâlneşte la destinaţie, după cum de fiecare dată când va reveni la „obârşii” se va simţi dator să etaleze o ţinută anume.

În opinia sociologului american Udai Pareek, acest fenomen poate fi mai eficient explicat cu ajutorul conceptelor de motivaţie, comportament şi anticipaţie care, însă, nu trebuie corelate mecanic potrivit schemei “determinant/determinat” sau “cauză/efect”6. Pareek consideră că opiniile, atitudinile şi motivaţiile contribuie activ la structurarea comportamentului migraţionist, fară a exclude, totuşi, acţiunea altor factori intermediari: constrângeri, aspiraţii ori diferite interese, mai mult sau mai puţin personale: constrângeri sistem social motivaţie ideal, speranţă factori de comportament consolidare migraţionist anticipaţie

Astfel, motivaţia ca “nevoie de reuşită” (need for achievement) – descrisă de psihologul David C. McClelland7 – este caracteristică celor ce vor să se realizeze profesional “la oraş”, într-un “mediu social” mai conform cu aspiraţiile lor. Sub acest aspect, decizia de a migra se raportează de fiecare dată la incitaţii pozitiv/negative care justifică derularea în etape a migrării:

I II III IV

Decizia de a migra

(ipotetică, reală)

Emigraţia efectivă

Integrarea în zona de imigraţie

Remigraţia

(ipotetică, reală) Acţiunea factorilor

obiectivi şi a incitaţiilor negative (în zona de emigrare)

Acţiunea factorilor şi incitaţilor pozitive

(în zona de imigrare

Imigraţia efectivă (spaţială: urbană,

culturală şi efectivă)

Acţiunea factorilor şi incitaţiilor pozitive (în zona

iniţială de emigraţie) şi negative

(în zona iniţială de imigrare)

Etapele migraţiei (după V. Miftode)

Privitor la frământările sufleteşti subiective - preliminare actului plecării propriu-zise -, trebuie amintită precizarea lui Vasile Miftode, potrivit căreia “decizia de a migra” nu este întotdeauna echivalentă cu “plecarea efectivă”, fiind determinată de o multitudine de alţi factori obiectivi: normativi ori socio-psihologici. Ca atare, aceştia trebuie analizaţi separat şi, abia ulterior reuniţi pentru a “întări” argumentele explicative legate de comportamentul migrantului. O bogată literatură s-a scris pe seama momentelor de mare tensiune sufletească, trăite contradictoriu de emigranţi înainte de a renunţa la locurile natale, la bucuria de a fi împreună cu cei dragi, chiar în condiţii economice deloc fericite. Între emoţie şi raţiune, aşa s-ar traduce momentul luării deciziei de a migra, aducând în susţinerea propriilor nelinişti justificări de ordin social şi economic bazate pe sofisticate evaluări subiective a raportului cost/beneficii (avantaje/ dezavantaje). Dacă rezultatul acestui mod “calculat” de evaluare a şanselor de integrare mai rapidă sau mai lentă în mediul social de primire este pozitiv, atunci intervine şi relaxarea morală în privinţa părăsirii locurilor şi a celor apropiaţi de care se leagă un întreg univers de experienţe trăite în comun.

6 U. Pareek, “Les schemes de motivation et la planification des changements sociaux”, în RISS, nr. 3/1968, pp. 508-518. 7 D. C. Mc Clelland, The Achieving society, The Free Press, New-York, 1961.

77

Elocvent este, în acest sens, cazul migraţiei ţăranilor dinspre sat spre oraş în contextul industrializării forţate realizate de regimul comunist din România între 1950-1989. Ceea ce merită subliniat în legătură cu procesul industrializării şi, nu în ultimul rînd, a urbanizării forţate a ţăranului român este dislocarea sa sub multiple aspecte: cultural, profesional, habitudinal, religios ori moral.8

(după V. Miftode)

Această desprindere brutală şi prea rapidă a ţăranului de sat explică în mare parte dificila sa adaptare la

exigenţele oraşului şi asimilarea “originală” – deci incompletă –, a culturii citadine. Instalarea ruralilor în mediul orăşenesc a dat naştere unor “sate urbane”, sub forma unor cvartale cu populaţie cvasi-omogenă de migranţi ce proveneau din localităţi rurale relativ apropiate (aşa numitele “bazine de plecare”, dinspre sat spre oraş). Pe acest fundal demografic heteroclit, adaptarea şi asimilarea condiţiilor de viaţă – deşi sunt procese aparent independente –, în realitate ele sunt puternic corelate într-un proces mult mai amplu de integrare socială a migranţilor. O analiză atent întreprinsă poate pune în evidenţă atât relaţiile imigrantului cu mediul său de origine la nivelul normelor sociale, a valorilor, practicilor şi atitudinilor, precum şi gradul său de participare la activităţile comunităţii de primire, în calitate de “nou venit”.

Astfel, observaţii sistematice făcute asupra comportamentului “rural-citadinului” au relevat dezinteresul şi mimarea formală a preocupării sale pentru problemele edilitar administrative ale cartierului, asociaţiei de locatari sau ale colectivului de muncă din întreprinderea în care lucrează. Transformarea sa rapidă dintr-un exponent activ al unor valori în care credea, într-un soi de hibrid cultural implantat în universul cosmopolit al oraşului, s-a realizat cu “pierderi” greu de estimat. Ceea ce nu înseamnă că n-ar exista o mişcare naturală dinspre sat spre oraş, sau că acest fenomen ar fi în sine reprobabil. Modalitatea în care se face această deplasare şi ritmul schimbărilor pe care le suportă protagoniştii unor asemenea procese demografice, constituie aspectul controversat şi criticabil al fenomenului. În acest sens, V. Miftode susţine că a “urbaniza o populaţie nu înseamnă a o muta pur şi simplu la oraş”, întrucat “integrarea culturală a imigranţilor este un proces dificil şi contradictoriu care nu concordă cu ritmul impus de integrarea profesională”. Între politicile sociale dezvoltate de guverne şi deplasările intervenite pe piaţa muncii nu există, de cele mai multe ori, decât o concordanţă destul de aproximativă obţinută adesea prin presiune şi conflict social. Ele sunt alimentate de imperfecţiunea programelor de integrare a populaţiilor implicate în acest proces, atât sub aspect economic, dar cu deosebire social.

Navetism şi zone de “revărsare” ale urbanului La nivelul unor arii teritoriale relativ restrânse, echilibrarea dintre oportunităţile economice şi excedentele

demografice se realizează în multe împrejurări prin fenomenul navetist. Modalitatea de autoreglare a raportului dintre necesarul de forţă de muncă şi sporul natural al populaţiei depinde de o multitudine de factori obiectivi şi subiectivi, începând cu dinamica creşterii economice, a formării profesionale şi a potenţialului de resurse oferite de mediu, pe de o parte, şi continuând cu tradiţiile, mentalităţile şi aspiraţiile sociale dintr-o anumită zonă de dezvoltare. Un rol important revine, sub acest aspect, dimensiunii “continuumului rural-urban”9 în cadrul căruia au loc deplasări umane de la o localitate la alta, în interes economic. Ceea diferenţiază fenomenul navetist de cel migraţionist este anvergura, durata şi, mai ales, frecvenţa acestor deplasări. 8 A se vedea şi studiile de “sociologia dezvoltării” ale lui Mihail M. Cernea din perioada activităţii sale ca responsabil al Băncii Mondiale pentru programele iniţiate în zonele supuse unor prefaceri “tehno-economice” de structură. 9 Este vorba de acel spaţiu alcătuit – în opinia sociologilor R. Redfield şi E. Rogers –, din “vecinătatea rurală – satul agricol – micul orăşel – aria rural-urbană – comunitatea suburbană – oraşul mic – oraşul metropolitan”, care defineşte tipul de clasificare a localităţilor folosit în SUA (D. Abraham, Introducere în sociologia urbană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 163).

Etapele conduitei migranţioniste I II III IV V

A Social Rural Rural-Citadin Citadin-Rural Citadin

B Profesional Ţăran Ţăran-Muncitor (navetist)

Muncitor-Ţăran (lumpen urban)

Muncitor (status urban)

78

Există, deci, un spaţiu al interdependenţelor dintre sat şi oraş, unde deplasările sunt mai mult sau mai puţin cotidiene, spaţiu definit sociologic prin termenii de “umland”, “suburb”, “banlieu” ori “zonă de influenţă”.10 Întrucât aceste deplasări sunt cel mai adesea cotidiene, săptămânale sau, chiar mai rare, contribuie la conturarea mentală a unui mediu sub-urban sau peri-urban (umland), considerat drept “zona de revărsare” a excedentului demografic al oraşului. Prin umlandizare se produce o întrepătrundere complexă între sat şi oraş, implicând o serie de aspecte economice, sociale şi culturale cu reverberaţii semnificative în timp. Populaţia angajată într-un asemenea proces de complicată “metisare” culturală aparţine unei aşa numite “zone gri”, undeva între “ruralul profund” şi “urbanul profund”, un spaţiu cu o identitate social-economică şi culturală greu de precizat (hinterland). Din interiorul acestui spaţiu provine acel sociotip al ruralului citadinizat, aflat permanent în mişcare şi pentru care trenul sau autobuzul sunt principala lui “casă”.

O prejudecată îndelung vehiculată în anumite studii de sociologia muncii atribuia invariant navetistului un profil cultural şi profesional destul de modest împlinit, văzând în el un personaj constrâns să opteze pentru o soluţie de viaţă “la limită”, cu sacrificii de timp şi de ordin familial numai de el ştiute. Din această perspectivă angajarea ţăranului ca muncitor la o întreprindere urbană, reprezenta o şansă acordată unei lumi tradiţionale aflate în criză de dezvoltare economică. Dintr-o asemenea paradigmă lipsea aproape sistematic problematica intelectua-lităţii tehnice sau umaniste chemate să dea curs unei cereri de specialişti pentru satisfacerea unor trebuinţe specifice lumii rurale, iar pentru aceasta să accepte corvoada unor deplasări incomode de zi cu zi de la oraş la sat. Ataşaţi prin legături mult prea profunde de mediul citadin pentru a renunţa la navetă, cei câţiva ingineri, profesori, învăţători, medici, contabili etc., nu par să se fi arătat vreodată intereaţi cu adevărat de perspectiva unei eventuale rezidenţe la “ţară”.

Cât priveşte profilul ţăranului-navetist, acesta tinde să-şi conserve caracteristicile de locuire specifice mediului rural de origine, dar căutând, totodată, să-şi amelioreze cât mai mult veniturile prin ocuparea unui loc de muncă mai bine plătit la oraş. Comportamental, acest sociotip se distinge printr-o rezistenţă activă la valorile “zonei de primire” (de tip urban), preluând, cu toate acestea, multe din semnele exterioare ale culturii orăşeneşti (vestimentaţie, limbaj, forme de cultură etc.). Până la urmă el sfârşeşte prin a dobândi un profil inconfundabil de rural-citadin, pe care peisajul literar românesc îl include cu întregul său pitorec de marginalizat social (mocofan, ţoapă, venetic…).

Tranziţia socială şi economică – care a debutat în 1989 şi în România – a produs (mai ales la ruralii care nu ajunseseră să fie deplin integraţi mediului urban), un proces de “ruralizare a citadinilor recenţi” constând dintr-o remigraţie sui generis. Cauzele acestui proces, aparent paradoxal, sunt în principal de ordin economic pentru marea majoritate a cazurilor, dar ele sunt potenţate şi de un reflex al motilităţii, îndelung suportate şi amplificate de ritmul de viaţă impus de naveta sat-oraş sau de disconfortul “vieţii la bloc”.

La astfel de concluzii au ajuns şi sociologii Placide Rambaud, Raymond Ledrut ori P. H. Chombart de Lauwe care au constatat acest fenomen remigraţionist şi în alte zone ale Europei. Ei au sesizat faptul că, de pildă, aculturaţia este un proces social care generează fenomene colaterale cvasi-imprevizibile, între care pe primul plan se află cele de contracultură11 şi de multiculturalism12. Este ceea ce M. E. Julliard numeşte “spaţiu funcţional”, respectiv acel mediu structurat în jurul oraşului, orientat după “axele de influenţă urbană” ce rezultă din exploatarea “axelor de circulaţie” (sau “infrastructurale”), pe care le pune la dispoziţie orice zonă economică dezvoltată şi civilizată. Întreprinderea capitalistă – la fel ca fabrica socialistă – au generat astfel de “zone interferente cultural”, constrânse să adăpostească pe suprafeţe retrânse adevărate “oraşe în oraş”. Aici s-au dezvoltat forme de cultură absolut originale, rezultate din melanjul urban-rural, cu puternice manifestări sociale periferice. Voga producţiei muzicale “de cartier” are în reprezentarea simplificată a erosului o explicaţie imediată, care nu exclude extrema accesibilitate melodică ori nivelul submediocru al textelor în asociere cu modalitatea spontană de exprimare a bucuriei de a trăi. Nota vitalistă în care sunt realizate “manelele” şi debordantele “chefuri de chefuri” denotă o formă de revanşă culturală a celor excluşi şi marginalizaţi adresată, deopotrivă, satului şi

10 Conceptul de “zonă urbană” este interpretat în sociologie, de regulă, cu sensul de “unitate dinamică”, dar fără a exista o accepţiune comună asupra criteriilor după care ea poate fi definită astfel. Din perspectiva funcţionalităţii sale socio-economice şi a “teoriei locurilor centrale”, ea se caracterizează prin câţiva indicatori infrastructurali, comerciali şi demografici care redau esenţa “modelului gravitaţional” pus în circulaţie de unii reprezentanţi ai Şcolii de la Chicago. Mediul “pre-urban” şi “peri-urban” gravitează în jurul “oraşului bazar”, a “oraşului maşină”, a “oraşului organism” sau a “oraşului junglă”, descrise de Louis Wirth (Urbanism as a Way of Life, 1938), E. Burgess (The Growth of the City, 1925) sau M. Castells (La question urbaine, 1974). Vezi D. Abraham, op.cit., pp. 122-193. 11 Respingere inter-culturală, excluziune axiologică şi refuz al coexistenţei dintre culturi. 12 V. Miftode, op. cit., p. 124.

79

oraşului. Din acest punct de vedere, rădăcinile “noii culturi” se înfig adânc în aşa numitul folclor nou, înălţat la rang de cultură de masă în cadrul regimului comunist, iar larga audienţă a unor asemenea creaţii “populare” este profund îndatorată fenomenului navetist din era industrialismului socialist.

Sub acest aspect, navetismul nu trebuie să rămână doar un fenomen definit prin simpla deplasare cotidiană între două localităţi a unor oameni aflaţi în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit, ci ca un fenomen social deosebit de complex şi un stil de viaţă care se construieşte în orizontul gărilor şi autogărilor din zonele industriali-zate. În cea mai mare măsură acest fenomen se leagă de navetismul sat-oraş, deşi nu lipsite de importanţă sunt şi formele mai puţin studiate care implică mobilităţi semnificative între sat şi comună (relativ redus), între oraş şi oraş (dinamică moderată, dar în creştere spectaculoasă) ori dintre oraş şi sat (situaţii de criză).

Aşa cum s-a menţionat deja, această din urmă formă de navetism frapează prin structura socio-demografică dominantă a populaţiei afectate. În marea sa majoritate ea cuprinde specialişti şi cadre cu pregătire superioară chemaţi să-şi exercite – de cele mai multe ori pasager –, profesiile în afara oraşului. Acestora li se asociază cei aflaţi în şomaj temporar sau definitiv, dar care nu reuşesc să se desprindă de facilităţile culturale ori de confort ale oraşului (şcolarizarea copiilor, acces rapid la asistenţă medicală, dinamica oportunităţilor economice specifice etc.).

O formă agreabilă de navetism de la oraş la sat sunt deplasările de week-end, în vacanţe sau concedii, când mulţi citadini tratează ca pe un mod plăcut şi necesar petrecerea timpului liber în mediul mai “ecologic” al satului. Dar, ca un aspect colateral al relaţiei dintre sat şi oraş, în anii tranziţiei economice, acest hinterland cultural – reprezentat de mediul peri-urban – se comprimă semnificativ în ultimii ani. Fără a fi considerat un navetism propriu-zis, deplasarea celor care au optat să-şi fixeze rezidenţa în spaţiul ce se întinde pe distanţe importante, începând de la periferia oraşului înspre zonele de agreement aflate la mică depărtare, poate dura între douăzeci de minute şi o oră şi este orientată numai într-un singur sens.

Este uşor de constatat tendinţa unui segment nu foarte mare de populaţie care dispune de venituri ce depăşesc sensibil media naţională, de a construi locuinţe de un confort superior şi mai aproape de natură, fie din considerente materiale, fie pentru a-şi reproduce prestigiul social prin acte cu importantă încărcătură simbolică. Condiţia principală a unei asemenea opţiuni se referă la disponibilitatea mişcării, respectiv la deţinerea unuia sau a mai multor mijloace de transport aflate la dispoziţia exclusivă a acestui gen de navetişti. Din punct de vedere al caracteristicilor culturale, acest navetism se încadrează în categoria oraş-oraş, însă standardul instrucţiei este încă destul de indistinct, fiind vorba de actori care excelează prin disponibilitate economică şi mai puţin printr-o legitimitate culturală certă. Sau, cel puţin, consumul cultural dominant urmează criterii neselective pe o plajă ce se întinde de la telenovele şi barbecue la iarbă verde, până la CNN şi vacanţe petrecute în Azore.

Fiind un fenomen care se regăseşte în majoritatea statelor unde condiţiile economice fac posibilă o astfel de dezvoltare pe orizontală a urbanului, în România el întâmpină obstacole ce se referă de obicei la reţeaua rutieră şi la utilităţile funcţionale ale locuirii existente în zona de rezidenţă proiectată (gaze, telefon, apă, energie electrică ori canalizare). Aceste neajunsuri sunt depăşite printr-un efort investiţional suplimentar care transformă consumul de necesitate al unei noi locuinţe, într-un consum de status. Ca reprezentare socială a succesului economic sau ca expresie a standardului de viaţă atins, o rezidenţă confortabilă – adesea luxoasă – constituie un capital simbolic prin care se legitimează un viitor parteneriat de afaceri.

Paradigme clasice ale migrării Cercetările Şcolii sociologice de la Chicago au atras atenţia asupra dificultăţilor prin care trec toţi cei care

emigrează imediat ce ajung la destinaţie. Sentimentul dominant pe care îl trăiesc cu deosebită intensitate toţi imigranţii este acela de marginalizare socială, respectiv de a nu fi acceptaţi şi asimilaţi mediului de sosire. Cauza acestei stări de disconfort social rezidă în radicalitatea schimbărilor intervenite în existenţa lor de “dislocaţi cultural”, de oameni care aparţin unor “cadre de experienţă” sensibil diferite de cele în care vor fi nevoiţi să trăiască o perioadă însemnată de acum înainte. Soluţiile de viaţă spre care optează în mod instinctiv, iau cu precădere în calcul adoptarea unor moduri de viaţă “în circuit închis”, rezultate din gruparea noilor veniţi în veritabile enclave citadine. Această opţiune constituie mai puţin o dovadă de exclusivism social, cât mai ales o

80

formă spontană de autoprotecţie culturală (mai ales în cazul populaţiilor provenite din areale geografice şi sprirituale apropiate, sau chiar identice).13

De fiecare dată integrarea socială este precedată de o integrare culturală, ambele fiind procese ce se derulează în etape, aşa cum se poate observa şi în paradigma concepută de Edmund Burgess. Aceasta reflectă, în principal, creşterea gradului de asimilare în cazul migraţiilor intra-urbane, în care grupurile de “noi veniţi” imprimă vieţii citadine o mişcare pulsatorie între centru şi periferie. Este vorba de mobilităţi sociale în asociere cu anumite deplasări teritoriale, pe care sociologul american le consideră drept forme particulare de migraţie:

- migraţie prin schimbarea domiciliului; - migraţie prin schimbarea ocupaţiei sau a locului de muncă.

Modelul lui Burgess se bazează pe o aşa numită “ipoteză zonală” de la care se dezvoltă un demers complicat de “topografiere socială”, destinat să reflecte inteligibil realităţi deosebit de complexe ale procesului de urbanizare. În acest sens, “topografia” oraşului Los Angeles se remarcă prin exisenţa “reşedinţelor secundare” care nu mai amintesc decât foarte vag de imaginea “clasică” a urbanismului industrialist. Cu toate acestea, recursul la modelul “ipotezei zonale” a dat rezultate interesante şi în cercetările de sociologie urbană întreprinse de M. R. Davie, J. A. Quinn, R. McKenzie, Th. Hansen, ori R. Freedman. Studiile acestora au adus amendamente metodologice semnificative cercetărilor urbanistice, îndeosebi în cele privitoare la neo-urbanismul post-industrialist din spaţiul nord american.14 Dezvoltarea conurba-ţiilor şi a megapolisurilor au pus în dificultate modelele tradiţionale de înţelegere a expansiunii urbanului, care prezentau o dezvoltare radială, în stea, a oraşului. Faptul că o asemenea reprezentare schematizată limita înţelegerea diversităţii formelor de structurare a vieţii citadine, a condus la revizuirea acestei paradigme de către M.R. Davie pentru a răspunde mai adecvat cerinţelor de ordin funcţional a oraşului contemporan. Sub acest aspect, el constată existenţa unor direcţii de expansiune ce ţin seama de “zonarea” spaţiului citadin:

- zone centrale administrative şi de afaceri; - zone comerciale; - zone industriale; - zone rezidenţiale marginale (slums, favelas, bidonvile), care concentrează “cohortele” forţei de muncă în

condiţii precare de locuire urbană; - zone rezidenţiale privilegiate, plasate în spaţii ecologice şi de confort citadin superior. Fără a produce schimbări esenţiale în paradigma interpretării proceselor de dezvoltare a oraşului, observaţiile

critice şi amenda-mentele formulate de Davie pot fi totuşi considerate o contribuţie importantă adusă teoriilor de sociologie urbană.

La rândul său, Ronald McKenzie a introdus conceptul de “invazie urbană” pentru a sublinia succesiunea fazelor de creştere, de echilibru şi de declin pe care le-a cunoscut în evoluţia sa viaţa citadină, cu deosebire în etapa sa modernă. Modelul propus de acest cercetător dezvoltă ideea unei “ciclicităţi” în evoluţia “marelui oraş”, accentuând dimensiunea devenirii sale istorice în “stadii” care se succed într-o ordine implacabilă, începând cu cel iniţial şi continuând cu cel secundar şi ultim. Ocuparea zonelor de rezidenţă urbană – susţine sociologul american – urmează logica unei acţiuni de cucerire de noi teritorii, cunoscând momente de “invazie”, de “succesiune”, de “competiţie” ori de “acomodare” la cerinţele locuirii în medii foarte aglomerate. Faptul că “oraşele sunt în mişcare” – după cum susţine Arnold Toynebe –, se datorează unor evoluţii demografice de integrare progresivă a imigranţilor în caracteristicile psihologice şi culturale de tip citadin.

Cercetările noii generaţii a “Şcolii de la Chicago” (Th. Hansen, Roderick Freedman), au reliefat laturile disfuncţionale ale urbanizării, între care fenomenele de destructurare afectivă, de criminalitate şi de segregare rasială pe care le provoacă migraţia, nu pot fi trecute sub tăcere. De aceea Edward G. Ravenstein crede că sunt improprii şi nerelevante teoriile care susţin ideea “modelului unic” de migrare şi dezvoltare urbană, fie şi datorită complexităţii deosebite a acestor fenomene. 13 Reprezentanţii acesteia – R. E. Park, W. J. Thomas, W. E. Burgess, Ph. Hansen, D. Bogue, R. D. McKenzie ş.a. – au încercat o sinteză între ecologic şi cultural în studiul migraţiilor, elaborând modele, toptografii şi reprezetntări cartografice ale grupurilor de populaţie imigrantă pe baza unor criterii de ordin cultural. Astfel, R. E. Park, în studiul “The Yankee City”, a oferit “harta concentrică” a dispunerii diferitelor grupuri etnice care s-au “aşezat” în spaţiul citadin al localităţii Chicago. “Tehnica introspecţiei comprehensive” propusă de Ch. Cooley a fost utilizată de E. W. Burgess pentru a pune în valoare câteva caracteristici ale migraţiilor urbane: 1) expansiunea urbană se realizează în forma unor zone concentrice pe etape succesive în, 2) jurul unui nucleu urban central considerat “miezul” afacerilor importante, iar 3) fiecare zonă de expansiune devine la rândul său un nucleu de expansiune generând dispersia “nucleului central”. 14 V. Miftode, op. cit.

81

Pentru a nu se lăsa amăgit de aparenţe şi pentru a-şi justifica propriile afirmaţii, Ravenstein a făcut cercetări amănunţite şi foarte riguroase pornind de la recensămintele britanice dintre 1871 şi 1881, ajungând să formuleze unele legităţi ale procesului migraţionist:

- majoritatea migranţilor parcurg o distanţă geografică relativ scurtă de la “zona de plecare”, la “zona de primire”;

- migraţia se desfăşoară în etape succesive; - migraţia este predominant orientată dinspre zonele rural-agricole, spre zonele puternic industrializate; - oraşele sporesc demografic în special pe seama sporului migratoriu; - condiţiile determinante ale migraţiei sunt de ordin economic; - femeile sunt mai mobile cu deosebire în “mediile de origine” (prin căsătorie), în timp ce bărbaţii se simt

mai atraşi de perspectiva plecării spre noi “medii de primire” (de realizare socială şi profesională); - adulţii tineri migrează mai mult decât adulţii maturi; - orice migraţie se asociază în proporţii diferite cu o re-migraţie.

Pentru Samuel A. Stouffer, prima “lege” a lui Ravenstein se referă la multiplicarea “oportunităţilor de migrare” (intervenning opportunities), cu referire expresă la dinamica ocupării, a şanselor superioare de formare profesională ori a facilităţilor de succes economic întrevăzute de migranţi. Forţa cu care se impun asemenea tentaţii depinde de valoarea raportului dintre distanţa geografică a migrării şi presiunea oportunităţilor social-economice asupra deciziei de a migra.

În ceea ce priveşte interacţiunea dintre factorii economici şi cei sociali care duc la mobilităţi fizice şi demografice, Everett Lee si James Tarver au formulat un model tip pull-push15 care reflectă tensiunea dintre potenţialul economic şi cel demografic din zonele cu niveluri inegale de dezvoltare. O asemenea teză – larg comentată în anii ’70 ai secolului trecut –, a fost aceea promovată de Immanuel Wallerstein.16 Analiza întreprinsă de sociologul britanic din perspectiva unei “economii mondiale” – deşi argumentele pe care le utilizează privesc aproape în exclusivitate istoria europeană –, ajunge la constatarea că noua diviziune a muncii a condus la o dezvoltare inegală a Vechiului Continent. Europa s-a divizat în trei arii principale de civilizaţie: nucleul (considerat centrul economiei mondiale şi localizat în zona nord-vestică din continent); semiperiferia (proprie Europei Centrale) şi periferia (sud-estul european).

“Nucleul” – specializat în activităţi industriale –, a subordonat şi continuă să subordoneze o “periferie” eminamente agricolă. State ca Serbia, Macedonia, România, Bulgaria, Ucraina sau Moldova reprezintă zona geopolitică fascinată de progresele Vestului, constituind mari bazine ale migraţiei dinspre sud-est spre vest şi nord-vest, îndeosebi după 1989. Această situaţie a alertat îndeajuns Europa prosperă, pentru a pune în aplicare politici cu finalităţi restrictive de preîntâmpinare a valurilor impresionante de noi migranţi.

Tot din cadrul Şcolii de la Chicago provine şi cel mai cunoscut studiu privitor la migraţie. Acesta se datorează lui Florian Znaniecki şi William Thomas, concentrându-şi atenţia asupra emigraţiei poloneze din primele decenii ale secolului trecut. Intitulat “Ţăranul polonez” (1919)17, acest studiu – cu alură de roman fluviu – se remarcă prin multidimensionalitatea investigaţiei sociale asupra raporturilor rural-urbane, migraţie internă-migraţie externă, integrare-neintegrare-enclavizare etc. Ancheta sociologică întreprinsă de cei doi sociologi americani are ca principal suport relatarea detaliată a unui emigrant polonez – prezentată nu atât ca o “poveste de viaţă” (life story), cît mai ales o formă de CV sau de cazier judiciar (life records), din care rezultă o serie de concluzii teoretice şi metodologice deosebit de relevante, dintre care cea mai importantă relevă faptul că intenţia de a migra este alimentată de factori contextuali de natură psiho-afectivă şi de conjuncturi economice, politice, culturale ori juridice trecătoare. Sub aspect metodologic, autorii studiului consideră că “povestirile vieţii personale, complete în limita posibilului, constituie tipul perfect de materiale sociologice”.18

În esenţă, ancheta “Ţăranul polonez” rămâne un exerciţiu de metodă cu certe virtuţi explicativ-comprehensive, care a marcat destinul metodologic al sociologiei prin rafinamentul şi subtilitatea observaţiilor

15 J. Tarver, “Predicting Migration”, în T. Rotariu, P. Iluţ., Sociologie, Ed. Mesager, Cluj, 1995, p. 206: “Există diferenţe economico-sociale între regiunile unei ţări întrucât aceste regiuni evoluând diferit implică dezechilibre între volumul populaţiei şi ocuparea sa, iar echilibrarea acestor diferenţe antrenează fluxuri migraţioniste”. 16 I. Wallerstein, Sistemul mondial modern, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1992. 17 W. I. Thomas, F. Znaniecki, Le paysan polonais en Europe et en Amérique, récit de vie d’un migrant, Nathan, Paris, 1998. 18 Ibidem, p.46.

82

prezentate. Fenomenul migraţiei transfrontaliere a continuat să incite cercetările ulterioare pentru elucidarea unor aspecte complexe şi contradictorii ce s-au învederat de-a lungul timpului.

Caracteristici şi tendinţe ale migraţiei contemporane Începând cu a doua jumătate a secolului XX migraţiile internaţionale au devenit unul dintre principalii factori

de dezvoltare şi de schimbare pretutindeni în lume, iar importanţa lor a crescut in semnificatie si proportii in consecinta unor circumstante extrem de stimulative in anii ’90 si, cu deosebire, după 2000. Este vorba de amplificarea proceselor de globalizare, pe de o parte, iar ca o particularitate a “batrânului continent”, trebuie luat în calcul procesul de extindere a Uniuni Europene, pe de altă parte. Acest din urmă fenomen a cuprins îndeosebi zona fostelor state socialiste din Centrul si Estul Europei, neocolind nici Romania, devenita unul dintre bazinele fecunde ale migratiei continentale. Dntr-o astfel de perspectivă migraţiile sunt un fenomen ce derivă din procesele integrării comunităţilor locale şi a economiilor naţionale în circuitele globale legate de mondializare. Chiar şi cei care nu migrează efectiv sunt implicaţi într-un fel sau altul în acest fenomen, în calitatea lor de rude, cunoştinţe sau parteneri de afaceri cu cei ce migrează.

Inscriindu-se în această categorie a populaţiei cu mare potenţial de mobilitate transfrontalieră, românii s-au impus atenţiei observatorilor europeni într-un mod relativ contradictoriu, respectiv ca având un profil sui generis de emigranţi harnici, pricepuţi, dar cu serioase probleme în privinţa menţinerii unităţii familiei. Astfel, potrivit raportului întocmit de ECAS (European Citizen Action Service) pe 2007, pentru angajatorii occidentali emigranţii români reprezintă o soluţie avantajoasă datorită pregătirii lor profesionale şi disponibilităţii ridicate de a accepta programe de lucru prelungite la niveluri de salarizare cu mult mai scăzute decât cele pretinse de muncitorii indigeni. Situaţia priveşte, potrivit estimărilor recente, o populaţie de peste 2,5 milioane de români, în proporţie aproape egală de femei şi bărbaţi, care s-a îndreptat cu precădere spre Italia, Spania, Germania, Marea Britanie, Irlanda, Franţa şi, într-o măsură mai mică, spre Austria, Belgia, Danemarca, Grecia, Ungaria, Olanda, Luxemburg, Malta, Portugalia. În multe state sosirea emigranţilor români a fost bine salutată de autorităţi, în timp ce altele au impus restricţii de natură să limiteze instalarea acestora în economiile naţionale.

Cea mai importanţă motivaţie a emigrării românilor o constituie depăşirea unei existenţe precare generată de dclinul economic al anilor ’90. Sub acest aspect, profilul emigrantului român a suferit modificări semnificative din momentul debutului migrării în masă a cohortelor de populaţie rurală şi orăşenească, în special în anii imediat următori căderii regimului comunist. Din acest punct de vedere, dacă în primele momente postrevoluţionare predominau bărbaţii între 18 şi 59 de ani, absolvenţi de şcoli de meserii sau liceu, provenind din zone rurale, în timp a crescut şi numărul femeilor, atât din mediul rural (cu vârste cuprinse între 30 şi 59 de ani), cât şi din cel urban (între 18 şi 29 de ani), care s-au angajat în sectorul domestic. În prezent, raportul bărbaţi-femei ajunge la 45%-55%. Constrânşi de dificultăţi majore de ordin legislativ de a circula liber prin Europa, foarte mulţi români au fost nevoiţi săşi limiteze drastic revenirile în ţară, mulţumindu-se cu faptul de a trimite periodic sume modice celor « de acasă », pentru care aceşti bani reprezentau la un moment dat unica bază de subzistenţă socială. Angajaţi în domeniile agriculturii, construcţiilor ori a serviciilor de îngrijire a copiilor şi persoanelor cu handicap din ţările de destinaţie, aceşti emgranţi au adoptat ca pe o “strategie de viaţă” soluţia rezolvării problemelor economice ale familiei, dar cu un preţ adeseori greu de suportat în planul menţinerii legăturilor intra-familiale. Ca atare, rata divorţurilor a crescut, iar cea a naşterilor a scăzut, pentru un pericol la fel de mare să atingă multe familii de emigranţi ai căror copii au rămas în ţară în îngrijirea unor tutori mai mult sau mai puţin pregătiţi să facă faţă unor cerinţe legate de educaţie, întreţinere şi integrare socială. În această din urmă situaţie se aflau în 2007 – potrivit OIM -, aproximativ 20.000 de copii numai din judeţele Moldovei

Tratată iniţial ca o povară greu de suportat de economiile ţărilor dezvoltate ale Occidentului, emigraţia din Est şi, în particular, cea din spaţiul românesc a devenit din ce în ce mai bine tolerată de cancelariile acestor ţări, care au trecut la măsuri spectaculoase de liberalizare a pieţei muncii pentru un număr tot mai mare de profesii. În loc să aibă un impact negativ asupra acestor economii, valul migraţionist din Est a contribuit la relansarea serviciilor din domeniile sănătăţii şi protecţiei sociale, a comerţului şi a domeniilor care petind calificare informatică superioară în industriile Vestului. Mai mult, emigranţi din ţările estice sunt în situaţia de a plăti taxe şi impozite în valoare mai mare decât serviciile publice de care beneficiază.

83

Dincolo de efectele beneficie reciproce ale migraţiei transfrontaliere - atât pentru mediul de plecare cât şi pentru cel de destinaţie -, acest fenomen a constituit şi o oportunitate de “export de infracţionalitate” dinspre Est spre Vest. Mediatizarea crescândă a cazurilor de efracţie, tâlhărie, criminalitate economică în reţele organizate, trafic de carne vie şi transportul de droguri pe filiere internaţionale repezintă o problematică tot mai alarmantă pentru securitatea statelor intrate în orbita acestor activităi cu caracter ilicit. De foarte multe ori asemenea fapte au constituit surse de tensiune politică între statele pe teritoriul cărora acţionează asemenea reţele infracţionale, fiind exploatate cu atât mai mult în contexte cu puternică încărcătură electorală.19

Până la urmă, migraţiile sunt un simptom al transformărilor antrenate de dinamica lumii contemporane care impune necesitatea ieşirii din autarhisme economice, culturale şi sociale pentru a păşi într-o lume a interde-pendenţelor. Numai astfel pot fi contracarate efecte ce ţin de o distribuţie inegalitară la nivelul resurselor mondiale, de existenţa unor raporturi politice internaţionale asimetrice şi de reproducerea unor forme de societate care sfidează noile oportunităţi tehnologice în domeniul schimburilor şi comunicării dintre comunităţile viitorului. Aceste aspecte repun în discuţie tradiţiile culturale, identitatea naţională şi instituţiile politice, contribuind la slăbirea autonomiei generate de Statul-naţiune. Asemenea considerente stau la baza considerării migraţiei internaţionale ca o sursă de probleme majore ale prezentului şi viitorului, un fenomen ce trebuie atent ţinut sub controlul instituţiilor democratice pentru a nu antrena consecinţe mai mult sau mai puţin imprevizibile.

19 Vezi studiul „Cine se teme de extinderea din 2007 a Uniunii Europene?“, privind impactul aderării României şi Bulgariei la UE, eliberat de European Citizen Action Service (ECAS).

84

Semnificaţia acestor consecinţe este interpretată diferit de la o societate la alta şi de la o epocă la alta, dar în

esenţă principalele categorii de populaţie cuprinse în acest fenomen se referă la: - muncitori cu contracte temporare de muncă în străinătate, persoane interesate de transferarea unor

fonduri din mediul de primire în mediul de origine, de care se leagă cele mai multe proiecte de viaţă; - muncitori cu înaltă calificare şi specialişti, cuprinzând directori, tehnicieni, cadre de specialitate angajaţi

în proiecte de colaborare interguvernamentală sau de afaceri private, care sunt solicitaţi pentru competenţele lor pe o piaţă a muncii mult lărgite şi mai atractive financiar, fiind priviţi cu simpatie şi aşteptaţi cu încredere în multe ţări care cunosc procese importante de dezvoltare economică;

85

- migranţi cu o situaţie socială şi profesională neclară, numiţi şi “sans papiers”, fără documente şi atestări legale, dar care se află în căutarea unui loc de muncă suficient de convenabil pentru a înfrunta riscul intrării în conflict cu autorităţile ţării “de primire”. Uneori, guvernele încurajează tacit aceste migrări pentru a beneficia de braţe de muncă fără a se angaja la susţinerea costului social pretins de prezenţa acestor oameni pe teritoriul ţării lor;

- refugiaţi politici şi discriminaţi social, cuprinzând persoane de rase diferite, de confesiuni religioase diferite ori de convingeri politice diferite, care au cunoscut un tratament de natură să le inducă teama de a mai rămâne în ţara lor pentru a suporta alte persecuţii;

- solicitanţi de azil politic, care pot fi persoane ce preferă să-şi părăsească ţara pentru a obţine protecţie, fără ca motivele să răspundă în totalitate criteriilor prevăzute în Convenţia Naţiunilor Unite din 1951 pentru refugiaţi, în sensul că aceste persoane nu sunt doar disidenţi politici, rasiali ori religioşi, ci şi cei care se sustrag unei pedepse penale/civile în ţara de origine sau care sunt discriminaţi sexual;

- grupuri şi persoane constrânse să emigreze, ca urmare a unor catastrofe ecologice ori ca efect al unor proiecte de dezvoltare care le afectează habitatul;

- persoane care optează la întregire familială, determinate să-şi urmeze unul sau mai mulţi membri ai familiei - deja instalaţi în mediul de sosire si care au emigrat cu mai mult timp în urmă -, sau, la rigoare, pot fi “remigranti” care opteaza sa revină în “patria natală”.

Cauzele, la fel ca şi categoriile de populaţie antrenate în acest complex fenomen social la scară internaţională, sunt diverse şi greu de clasificat. Potrivit teoriei economiei neoclasice, cea mai directă explicaţie dată migraţiei este centrată pe dorinţa indivizilor de a trece de la o economie a salariilor mici, la una cu salarii mai mari. Cum, însă, decizia de a emigra nu aparţine totdeauna indivizilor, ci sunt o expresie a unei veritabile strategii de familie, acest gen de mobilitate trans-frontalieră face parte dintr-o “economie familială globală”.20 Dar diferenţierile de venit, de ocupare şi de ordin demografic (natalitate, mortalitate, structură pe vârste etc.) influenţează în mare măsură intensitatea şi volumul acestor deplasări. Cert este faptul că ele sunt un indicator sensibil al mondializării prin creşterea rapidă a fluxurilor trans-frontaliere din ultimii ani în domenii dintre cele mai diferite: comerciale, financiare, ecologice, ideologice sau produse multimedia. Cea mai însemnată structură a acestor fluxuri este reţeaua transnaţională, sub diferite forme de acţiune: organizaţională, piaţă a muncii, intercomunitară ori sindicate ale crimei.

Dacă în ceea ce priveşte fluxurile de capital şi cele de mărfuri sunt în general bine primite de state, în privinţa imigranţilor există foarte multă reţinere, văzându-se în prezenţa acestora o sursă de instabilitate economică şi socială care ameninţă identitatea şi suveranitatea naţională. Relaţia dintre migraţie şi sărăcie nu este deloc simplu de analizat, în sensul că precaritatea subzistenţei induce automat procese migraţioniste. Zonele cu sărăcie absolută şi endemică nu constituie rezervoare ale fenomenului întrucât nu există nici resursa financiară emigrării şi, uneori, nici măcar cultura informaţională care să-l alimenteze. Numai o catastrofă care să aneantizeze şi minimile disponibilităţi ale unui trai foarte precar poate determina plecări în masă ale unei populaţii aduse în stare de disperare. Altfel spus, migraţiile sunt o consecinţă şi o cauză a dezvoltării, ceea ce face necesară o “teorie a sistemelor migratorii” căreia să-i fie ataşată o metodă utilă de analiză a diverşilor factori care provoacă şi întreţin tendinţele de emigrare.21 O dată provocate, mişcările migraţioniste devin procese sociale autoreproductibile, generând o întreagă industrie a mobilităţilor transfrontaliere, cu organisme de recrutare specializate care dispun de reţele complicate şi extinse întreţinute de agenţi şi călăuze “calificate” pentru astfel de activităţi.

În consecinţă, migraţiile reprezintă indicatorul cel mai important care pune în evidenţă volumul şi structura schimbului de elemente, norme şi valori prin transferul de populaţie de la un mediu social la altul, înscriindu-se în procesul inexorabil al mondializării. Viitorul anunţă apariţia unor noi forme de societate, mult mai diversificate, şi a unui nou tip de cetăţenie multiculturală.22

20 E. J. Taylor, “The new economics of labour migration and the role of remittances in the migration process”, în International Migration Revue, nr.37/1999, pp. 63-88. 21 M. M. Kritz, L. L. Zlotnik (coord), International Migration Systems: A Global Approach, Oxford, Clarendon Press, 1992, apud Stephen Castles, “Les migrations internationales au début du XXIe siècle: tendances et problèmes mondiaux”, în RISS, nr. 165/septembre 2000, p. 317. 22 Vezi revista Dilema, nov/2002: “Cetăţenia europeană”.

86

IX. SCHIMBAREA SOCIALĂ

Evoluţie şi devenire istorică Tema “schimbării” a fost dintotdeauna o preocupare a sociologiei, suscitând cele mai diverese descrieri,

explicaţii sau interpretări, fie dintr-o perspectivă microsociologică şi predominant calitativistă, fie din orizontul cantităţii şi al macrostructurilor sociale. Privite ca evoluţie sau devenire istorică, momentele de transformare care intervin în viaţa societăţii aduc de fiecare dată prefaceri mai mult sau mai puţin profunde, mai mult sau mai puţin observabile şi semnificative. Dar, indiferent de anvergura analizelor şi a cercetărilor sociologice întreprinse, problematica schimbării sociale gravitează în jurul procesualităţii şi a specificităţii transformărilor din societate. În mod constant, orice societate a cunoscut etape de acumulare şi relativă stabilitate social-economică, urmată de momente în care ritmul de dezvoltare, de creştere şi de înălţare culturală s-au împletit cu cele de declin, de regres şi de decadenţă, parcurgând acel corsi i ricorsi1 în urma căruia calitatea sistemelor politice, economice, culturale, juridice, religioase ori sociale suportă modificări semnificative.

Ca urmare, cercetătorii şi-au îndreptat demersul metodologic cu deosebire înspre acele laturi ale fenomenelor de transformare socială care s-au dovedit relevante din punct de vedere explicativ. Astfel, în timp ce abordările micro-sociologice şi-au concentrat atenţia prioritar spre dinamica şi natura subsistemelor sociale, spre caracteristicile instituţionale şi particularităţile acţiunii grupurilor din societate, în schimb, studiile şi anchetele macro-sociologice excelează prin interesul manifest faţă de aspectele holistice ale schimbării, între care cele privind creşterea, dezvoltarea ori progresul societăţii deţin un loc aparte. În ceea ce priveşte interpretarea dată proceselor de schimbare, aceasta a diferit de la o epocă la alta, în funcţie de ideologii, Weltanschauung, sisteme de valori şi orizontul cultural al cercetătorilor.

Pentru Auguste Comte, mutaţiile petrecute în ordinea vieţii sociale au un caracter dialectic şi evolutiv, iar societatea a cunoscut în decursul istoriei sale trei stadii importante de dezvoltare a culturii şi civilizaţiei: stadiul teologic, stadiul metafizic şi stadiul pozitiv (modern sau ştiinţific). Studiul societăţii implică, în opinia sociolo-gului francez, o metodă care să poată da seama, deopotrivă, asupra fenomenelor statice, dar şi a celor dinamice, pentru a înţelege sensul dezvoltării şi progresului ei în istorie. Orice înaintare consemnată experimental în ordinea acestei evoluţii trebuie să se raporteze la progresul cunoaşterii umane, considerat a fi acel criteriu exterior, valid şi obiectiv, potrivit căruia transformările din societate pot fi apreciate ca o înaintare dinspre simplu spre complex, de la ordinea tradiţională spre interdependenţele structurale ale lumii moderne. Din aceeaşi perspectivă evoluţionistă – dar dintr-o interpretare complet diferită a progresului –, Herbert Spencer privea schimbarea socială ca pe un proces emergent, orientat dinspre eterogenitate şi destructurare, spre omogenitate, ordine şi stabilitate.

Însă viziunea continuităţii evoluţioniste va fi contrazisă de interpretarea dată de Durkheim schimbării sociale, în sensul că aceasta ar reprezenta o consecinţă “naturală” şi normală a unui proces cu mult mai complex ce ţine de diviziunea muncii. Creşterea în volum a populaţiei a contribuit, în opinia acestui sociolog, în mod decisiv la o mărire a “densităţii morale” în viaţa societăţilor, la o formă superioară de stimulare a creativităţii sociale şi, implicit, la o creştere a solidarităţii sociale bazată pe principiul subsidiarităţii. De la solidaritatea mecanică şi lipsită de o diferenţiere semnificativă a rolurilor – specifică lumii tradiţionale –, s-a trecut la forme organice de solidaritate, mult mai apropiate de particularităţile structurale ale modernităţii. Pentru a deveni “ordonate” şi “normale” societăţile au fost constrânse să-şi integreze sub-sistemele, domeniile de activitate, scopurile şi interesele. Caracterul obştesc al activităţilor tradiţionale s-a alterat progresiv în sensul cerinţelor cooperării dintre activităţi individualizate, specializate şi cvasi-autonome impuse de performanţele superioare ale acţiunii sociale moderne.

La rândul său, Vilfredo Pareto definea aspectul transformator din viaţa societăţilor drept un apanaj al acţiunii elitelor. Primenirea straturilor sociale inferioare poate fi realizată numai prin intervenţia lor emancipatoare, ca

1 Giambattista Vico, Ştiinţa nouă, Ed. Univers, Bucureşti, 1972. Sintagma corsi i ricorsi – devenită celebră după apariţia în 1725 a lucrării “Principi di scienza nuova d’intorno alla comune natura delle nazioni” – este definitorie pentru o filosofie a istoriei în care “naţiunile” parcurg cicluri de dezvoltare (corsi) repetabile (ricorsi). Perioadele de “barbarie” alternează cu cele de înflorire spirituală, iar situaţii de viaţă întâlnite în vremuri trecute revin la anumite intervale de timp, demonstrând continuitatea şi constanţa faptelor în istorie (p. 239).

87

efect al alternanţei elitelor liberale şi inovatoare (“elite vulpi”) cu cele conservatoare şi păstrătoare a continuităţii valorilor, moravurilor şi stilurilor de viaţă din cultura unui popor (“elite lei”). În opinia sociologului italian, “legea circulaţiei elitelor” reprezintă “motorul” şi esenţa schimbării sociale, întrucât personalităţilor şi grupurile cultivate din societate le revine misiunea istorică de a “aristocratiza” masele, de a “înălţa moravurile” şi de a primeni instituţiile. Afirmarea rolului determinant al politicului în raport cu economicul face să crească şi importanţa ideologiilor promovate de elite ca purtătoare ale “noului”, anunţând astfel momentele viitoare spre care se îndreaptă civilizaţia şi cultura unui popor. În acelaşi timp, păturile inferioare au tendinţa de a urma pilda excelenţei sociale, prin copierea conduitelor şi stilurilor de viaţă a celor care au reuşit să-şi probeze succesul economic, politic ori cultural. Acest motor al schimbării – susţine Gabriel Tarde –, întrerupe ciclul repetabilităţii actelor sociale, introduce discontinuitatea şi saltul în devenirea unei societăţi, potrivit unor aşa zise “legi ale imitaţiei”. Pendulând între imitaţia obicei şi inovaţia modă, categoriile inovative introduc dimensiuni originale şi novatoare ale existenţei în societate.2 Fiecare generaţie simte nevoia de a ieşi din cadrele trecutului, de a păşi spre noi forme de exprimare a identităţii, dar şi de a fi “sincronă” prefacerilor din spaţiile culturale de referinţă.

Tot astfel, Maiorescu vedea în aşa numita “teorie a formelor fără fond” o posibilă explicaţie pentru procese care modifică doar laturile superficiale ale realităţii sociale, dar care nu afectează esenţa funcţională a sistemului instituţiilor din societate. Acest gen de transformări sunt tranzitorii – la fel ca tranziţia însăşi –, întrucât aparţin fazelor intermediare de asimilare şi internalizare a noilor valori şi mentalităţi ce vor intra în conştiinţa socială a unei societăţi abia peste mult timp. Ele caracterizează momentele de dezbatere şi evaluare critică a vechilor moravuri sociale, privite ca obstacole ce trebuie depăşite pe calea civilizaţiei şi progresului. Orientarea dinspre tradiţional spre modern a mişcării societăţii poate fi concepută fie ca o trecere de la formele de organizare comunitară (Gemeinschaft) spre cele de tip societal (Geselschaft)3, fie ca un rezultat al modificărilor intervenite în “modul de producţie”4 .

Ca urmare, faptul că lumea se schimbă de la o generaţie la alta este o realitate care a interesat dintotdeauna filosofii şi istoricii, începând de la Hesiod (tema “degradării” vârstei “de aur” până la cea “de fier”) şi până la Daniel Bell5 sau Francis Fukuyama6. Reflecţiile lor despre ordine şi schimbare par să confirme mai mult ideea că stabilitatea socială ţine de permanenţa transformărilor, fiind mai puţin o realitate a structurilor imuabile. Invarianţa trebuie acceptată numai în ordinea valorilor, ca o formă de adaptare la cerinţele epocii, nu şi în noutatea lor, iar aceasta cu atât mai mult într-o epocă definită nu doar una a schimbărilor structurale dintre cele mai profunde pe care le-a cunoscut omenirea, dar şi a revizuirilor la fel de profunde pe care le comportă paradigma interpretării şi înţelegerii semnificaţiilor pentru societate a acestor schimbări.

Forme şi atribute ale schimbării sociale De cele mai multe ori situaţiile de natură să indice producerea unor transformări importante în societate sunt

greu de observat. Indeterminarea momentului la care aceste procese sau fenomene pot fi evaluate, interpretate şi definite de către sociolog, constituie un obstacol epistemic autoasumat. Ori de câte ori ceva trebuie cercetat sau analizat, acel ceva este deja istorie, clipă trecută şi memorie actualizată.

În ceea ce priveşte continuitatea desfăşurării evenimentelor care înscriu în memoria lor timpul schimbărilor pe care le suportă oamenii şi instituţiile din societate, aceasta nu se petrece într-un vid social, într-o realitate ideală, ci urmează o evoluţie contradictorie şi plină de neprevăzut. Predicţiile asupra viitorilor posibili nu iau ca premisă linearitatea proceselor de schimbare, ci probabilitatea lor statistic determinabilă.

În acest sens, Pitirim Sorokin aprecia că studierea ritmurilor, oscilaţiilor, fluctuaţiilor, ciclurilor şi periodicităţilor legate de modificări sociale relevante, reprezintă o modalitate mult mai eficientă de surprindere a

2 G. Tarde, Les lois de l’imitation. Etude sociologique, Alcan, Paris, 1921. În opinia sociologului francez trecerea de la o etapă la alta în evoluţia popoarelor urmează câteva legi ale imitaţiei: legea imitării de jos în sus, legea imitării dinspre interior spre exterior şi legea imitării formei înaintea fondului. 3 Societatea cunoaşte două forme principale de structurare: comunitatea - care se bazează pe relaţii de rudenie, vecinătate sau amiciţie şi dominată de “căldura” raporturilor dintre membrii grupului - şi societatea, definită prin interacţiuni “reci”, calculate şi raţionale între oameni. (F. Tönnies, Communauté et societé. Categories fondamentales de la sociologie pure, Retz, Paris, 1977). 4 K. Marx, Contribuţii la critica economiei politice.Prefaţă, în K. Marx, F. Engels, Opere alese, vol. I, Ed. Politică, Bucureşti, 1966, pp. 312 sqq. 5 D. Bell, The Coming of Post-Industrial Society, Bable Brooks, New York, 1973. 6 F. Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994.

88

complexităţii acestor procese.7 Multitudinea şi variabilitatea semnelor care indică transformări majore în viaţa socială, complică mult înţelegerea direcţiei spre care se îndreaptă “lumea” la un moment dat. E greu de definit un sens al dezvoltării atunci când faptele de aparenţă se amestecă indistinct cu cele de esenţă, amplificând confuzia şi caracterizând uneori involuţia drept progres. Prin urmare, ce importanţă, ce înţeles, ce amploare şi către ce se îndreaptă societatea aflată în plin proces de schimbare, sunt enunţuri interogative care preocupă lumea sociologilor, politologilor, istoricilor, economiştilor ori a oamenilor de cultură. Unde încep şi unde sfârşesc aceste schimbări? Cine le provoacă, cine sunt beneficiarii sau victimele sale?

Este îndeobşte unanim acceptată astăzi ideea că marele “păcat” al evoluţionismului este de a fi privit schimbarea socială ca pe o mişcare “liniară”, univocă şi pe termen lung (la long durée), ignorând conjuncturile, accidentalul ori împrejurările conflictuale din societate (la courte durée). Prin comparaţie, perspectiva “non-lineară”, “fractală” şi discontinuă asupra schimbării se apropie mai mult de teoria complexităţii, apelând la un nou limbaj pentru a da consistenţă unor constatări aflate sub semnul trecătorului. Se vorbeşte de un nou tip de atenţie ştiinţifică, de atractori universali, de structuri noesice, de haos şi catastrofe, de conduite sinergice şi realităţi nexialiste, care iau în calcul şi transformările pe termen mediu şi scurt, peste care se trecea cu destulă uşurinţă până nu demult. Ceea ce nu înseamnă că schimbarea socială poate fi confundată cu “evenimentul social”, întrucât – susţin R. Boudon şi F. Bourricaud –, “un eveniment poate avea sau nu efecte asupra vieţii sociale”8. Înlocuirea unui ministru sau prim-ministru nu modifică esenţial statu-quo-ul componentelor sociale aflate într-un proces oarecare de schimbare. De unde reiese că un asemenea proces trebuie judecat după alte criterii pentru a realiza o tipologie relevantă a fenomenelor şi însemnelor prin care se defineşte.

Talcott Parsons consideră profunzimea şi anvergura modificărilor drept criteriul cel mai valid pentru a caracteroiza procesele de schimbare socială. În măsura în care prefacerile din societate tind să afecteze stabilitatea şi ordinea sistemului social, se poate vorbi de schimbare. Termenii de referinţă ai transformărilor sociale vor fi, în consecinţă: 9

- schimbarea de echilibru, constând din prefaceri superficiale în ordinea instituţională, din modificări care nu lasă “urme” importante în conduitele actorilor sociali şi influenţează nesemnificativ sistemul axiotropic al unei societăţi; deci, “schimbările de echilibru” privesc doar anumite laturi ale sistemului social, lăsând aproape intact fondul valorilor şi mentalităţilor pe care le practică membrii comunităţii;

- schimbarea de structură, avînd drept finalitate o modificare profundă a ordinii sociale şi leadership-ului politic din societate, fiind în mod esenţial o schimbare de natură calitativă; în consecinţă, “schimbările de structură” conduc la înlocuirea regimului politic, a formei de proprietate, a sistemului de drept şi a legislaţiei, precum şi a sistemului dominant de valori din societate.

Tot Parsons a definit şi principalele caracteristici ale procesului de schimbare, încercând să reducă pe cât posibil aspectele ambivalente care intervin în multe dintre analizele sociologice pe această temă. Ca atare, în opinia sa, cele mai importante distincţii privitoare la tipologia schimbării pot fi astfel sintetizate:

- în timp ce schimbarea de structură priveşte transformări de amploare la nivelul întregului sistem social, prin comparaţie schimbarea de echilibru implică procese adaptative, de detaliu şi neesenţiale, care nu pot afecta stabilitatea sistemului. Spre exemplu, în prima categorie de schimbări se înscriu revoluţiile “Estului”, care au reconfigurat mediul geopolitic al spaţiului controlat de fostul stat sovietic, iar în cea de-a doua categorie de schimbări pot fi încadrate “ajustările” suportate de anumite zone economice ale Chinei, sau realitatea social-politică a Rusiei gorbacioviste.

- în timp ce schimbarea de structură rezultă din acumularea unor tensiuni puternice între componentele sistemului social, fiind de natură să provoace dezechilibre şi dezordine sociale care nu pot fi decât cu greu gestionate prin forţa leadership-ului politic, prin comparaţie schimbarea de echilibru este cel mai adesea urmarea unui proces incomplet de transformări sociale; în primul caz este vorba de o totală ori parţială inadaptare a guvernării la manifestările centrifuge ale subsistemelor economice, politice ori culturale, iar în al doilea caz societatea se dovedeşte incapabilă să asigure un cadru adecvat de negociere a intereselor pe care le promovează diferitele grupuri sau comunităţi sociale, riscând, astfel, să se ajungă la contradicţii dificil de controlat;

7 P. A. Sorokin, Dinamique socio-culturelle et évolutionisme, în G. Gurvitch, La Sociologie au XX-eme siècle, PUF, Paris, 1947, p. 114. 8 R. Boudon, F. Bourricaud, Dictionaire critique de la sociologie, PUF, Paris, 1982, p. 62. 9 T. Parsons, The Social System, Routledge & Kegan Paul Ltd., London, 1951, trad. fr. Le systeme social, PUF, 1971.

89

- schimbarea de structură presupune întotdeauna transformări profunde în sistemul axiologic al societăţii, la nivelul mentalităţilor şi reprezentărilor sociale, dereglând ordinea normativă a unei comunităţi, în timp ce schimbarea de echilibru afecteză nesemnificativ sau chiar deloc aceste dimensiuni ale organizării sociale.

Realitatea socială este o “lume a vieţii”, un tot organic aflat într-o continuă prefacere şi adaptare la exigenţele dezvoltării ştiinţifice şi tehnice, pentru a nu mai aminti provocările globalizării şi ale multiculturalităţii. Amploarea şi profunzimea acestor schimbări depinde de susţinerea sau rezistenţa manifestată de actori, grupuri, instituţii ori regimuri politice faţă de procesele transformatoare din societate. Mai mult, chiar sistemul social, în întregul său, poate constitui un obstacol important pentru schimbare. Tentaţia stabilităţii şi a statu qou-ului prin conservarea structurilor normative şi a practicilor economice, politice ori culturale este aproape irezistibilă. Societatea pare de multe ori mai dispusă să accepte variante substitutive de acţiune socială, decât să încerce înlocuirea celor deja depăşite. Orice proces de schimbare aduce cu sine o slăbire a capacităţii de control şi o mai mare toleranţă faţă de conduitele non-conforme şi deviante. Este, oricum, preferabilă situaţia în care gesturile de contestare să se consume în interiorul sistemului social, dacă astfel ordinea şi continuitatea acţiunii sociale pot fi menţinute.

Un exemplu relevant este, în acest sens, faptul că multe state acceptă cu mai multă uşurinţă protestul minorităţilor revendicative, decât să procedeze la modificări semnificative în conţinutul politicilor aplicate acestor grupuri. Într-un sistem democratic practica negocierilor inteminabile, a contrapunerii intereselor şi reordonarea priorităţilor după criterii ce ţin mai puţin de logica satisfacerii şi, mai mult de o logică a controlului politic, constituie modalitatea cea mai frecventă de menţinere a proceselor de schimbare la o temperatură suportabilă.10 Aparenta stabilitate obţinută prin astfel de proceduri este întreruptă de momentul social “exploziv”, în care conflictul latent devine manifest, forţând exponenţii structurilor rezistente la schimbare să cedeze, fie adoptând o serie de transformări radicale, fie abandonând zonele decidente în favoarea celor ce susţin şi simbolizează valori mai conforme cu interese anterior marginalizate. Este cazul mişcărilor considerate non-conforrmiste care, ignorate şi respinse radical, vor sfârşi prin a-şi impune propriul radicalism de tip anarhist, extremist sau revoluţionar.

Complexitatea unor asemenea procese şi fenomene de masă a făcut necesară abordarea lor multidisciplinară, ceea ce nu exclude interesul de a formula o teorie sociologică a schimbării, mai coerentă şi mai pragmatică decât cele ce-şi îndreaptă atenţia doar asupra unor obiective relativ modeste ale analizei. O asemenea teorie trebuie să dispună de suficiente repere conceptuale şi epistemice pentru a permite o bună diagnosticare a realităţii sociale în schimbare. Între acestea, existenţa unui criteriu valid, care să dea posibilitatea contraverificării supoziţiilor şi ipotezelor referitoare la acest fenomen, constituie o precondiţie a depăşirii fazei “bunelor intenţii”.

Este un fapt bine ştiut că nivelul actual al cunoaşterii sociologice recuză atât explicaţiile unice, absolutizante şi irevocabile date unui fenomen din realitatea socială, după cum nu pot fi emise pretenţii exagerate în privinţa avansării unor predicţii cu valoare universală. Scientismul radical s-a dovedit de fiecare dată o capcană pentru acei cercetători care s-au lăsat seduşi de perspectiva explicaţiilor unilaterale şi definitive. Dimpotrivă, cei care au manifestat o atitudine prudentă şi nuanţată faţă de schimbare, interesându-se prioritar de aspectele care pot fi întâlnite în orice proces de transformare socială, au ajuns la enunţuri “neutre axiologic”, dar definitorii pentru a înţelege esenţa unui asemenea complicat “fapt social”:

- schimbarea socială constituie un fenomen colectiv, care afectează condiţiile, modul de viaţă şi universul mentalităţilor unei societăţi;

- schimbarea socială este întotdeauna o schimbare de structură, o modificare semnificativă a ordinii instituţionale şi axiologice din societate;

- schimbarea socială este un proces evolutiv, iar acest proces trebuie semnalat şi identificat prin raportarea sa la un moment de referinţă istorică, precedent momentului de schimbare analizat;

- schimbarea socială este o transformare durabilă, în sensul că prezintă suficiente elemente de persistenţă în timp, astfel încât să nu poată fi confundată cu anumite modificări superficiale şi pasagere petrecute într-o societate;

10 Sursa inepuizabilă a contestării o reprezintă sistemul alocativ care stimulează inegalităţi sociale ce pot deveni insuportabile. Toate sistemele politice mobilizează reţelele birocratic-administrative în avantajul net al celor ce susţin ordinea distributivă existentă. Modelul transmiterii solicitărilor de schimbare conceput de P. Bachrach şi M. Baratz, pune în evidenţă un sistem complicat de obstacole ce se interpun între solicitanţi şi decidenţi, pentru încetinirea sau blocarea presiunilor transformatoare din societate (vezi Gh. Teodorescu, Putere, autoritate şi comunicare politică, Ed. Nemira, Bucureşti, 2000, pp. 112-118).

90

- schimbarea socială afectează mersul istoric al unei societăţi, îi influenţează destinul, identitatea şi valorile în mod decisiv.

Sintetizând toate aceste “enunţuri”, Guy Rocher le-a dat o formulare concisă şi sugestivă, din care rezultă că prin schimbare socială trebuie să se înţeleagă “orice transformare observabilă în timp, care afectează într-un mod ce nu poate fi nici provizoriu şi nici efemer, structura ori funcţionarea organizării sociale, astfel încât să-i fie modificat întregul curs al istoriei sale”11. Referinţa finală la istorie nu este întâmplătoare, întrucât schimbarea socială nu este doar o mişcare de o amploare deosebită, ci şi de o mare profunzime. În opinia lui Raymond Boudon acţiunea istorică integrează “un ansamblu de activităţi desfăşurate de actorii sociali, care au drept scop provocarea, intensificarea sau frânarea diverselor transformări ale organizării sociale în totalitatea ori în componentele esenţiale ale sistemului social”12.

Merită a fi, totuşi, menţionat faptul că sunt destul de rare cazurile în care membrii unei societăţi sunt implicaţi cu aceeaşi intensitate în procesul schimbării sociale, existând multă participare formală sau indirectă în desfăşurarea sa. Chiar dacă pentru anumite grupuri sau entităţi politico-economice rezistenţa sau opoziţia nu este făţişă în mod explicit, ea poate fi – cu toate acestea –, cât se poate de reală. Atunci când noutatea este acceptată din diferite motive, se poate întâmpla ca prin acţiunea acestor forţe rezistente schimbarea să fie întârziată, amânată sau reorientată. Eficienţa acestei acţiuni poate fi favorizată şi de caracterul dificil, contradictoriu şi nelinear al procesului de schimbare, un proces care cuprinde etape, secvenţe şi înlănţuiri de evenimente sau fenomene, aparent fără legătură între ele. Caracterul procesual decurge, astfel, şi dintr-o serie de aspecte privitoare la derularea, ordonarea sau ierarhizarea anumitor scopuri, priorităţi de dezvoltare sau opţiuni axiologice. Din analiza acestora se observă mai mult evoluţia evenimentelor, decât pot fi deduse explicaţii convingătoare cu privire la transformările petrecute în societate. Sub acest aspect, izolarea unor factori, a unor agenţi sau a anumitor condiţii care definesc acest proces, constituie o procedură care dă rezultate dintre cele mai concludente.

În funcţie de natura factorilor, a condiţiilor şi de tipul agenţilor sociali care contribuie direct sau indirect la realizarea schimbării, acest proces social fundamental poate fi caracterizat şi prin dilemele, întrebările sau tipul de probleme pe care le ridică:

- ce anume se schimbă şi care sunt “zonele” semnificative ale schimbării ? - în ce mod se produce schimbarea, dacă acest proces este continuu sau discontinuu, cât de mare este

rezistenţa ce i se opune, care sunt obstacolele cele mai dificile, din ce “zone” ale societăţii provine această rezistenţă şi sub ce formă se manifestă ea ?

- în ce ritm se desfăşoară, cât de lente sau de brutale sunt transformările care au loc? ce sens au aceste schimbări: progresist sau restaurator ?

- cum pot fi interpretate şi analizate condiţiile, factorii sau acţiunea agenţilor schimbării ? - care sunt grupurile, persoanele, ori entităţile sociale care provoacă şi simbolizează schimbarea, sau care

o împiedică şi i se opun ? - în ce măsură şi cum pot fi prevăzute transformările sociale ce vor avea loc în viitor, cum poate şti

sociologul dinainte în ce direcţie se va îndrepta societatea aflată pe calea unor mutaţii profunde la un moment dat ?

Numai corelând între ei factorii, condiţiile şi agenţii schimbării poate fi evaluată amploarea şi profunzimea acestui proces:13

FACTORI PROCES FORME demografic

(D. Riesman) conflict

(R. Dahrendorf, J. Freund) lineară

(D. Rostow) progres tehnic (K. Marx,

L. Mumford, D. Bell) difuziune

(H. Mendras, P. Lazarsfeld) ciclică

(P. Sorokin) sistem de valori

(M. Weber, T. Parsons) efect de compunere

(M. Olson) multilineară (G. Sahlins)

ideologie (R. Boudon)

reprezentări, mentalităţi (C. Castoriadis)

propagată (J. Habermas)

11 Guy Rocher, Introduction á la sociologie générale, Ed. HMH, Toronto, 1968, t.III, p. 22. 12 R. Boudon, F. Bourricaud, Dictionaire critique de la sociologie, PUF, Paris, 1982. 13 G. Ferreol (coord.), Dictionnaire de sociologie, Armand Colin, Paris, 1991, p. 18.

91

Având în vedere aceste aspecte, cercetarea schimbării sociale a fost abordată din trei orizonturi teoretice mai importante:

a) Perspectiva lewiniană14, potrivit căreia sistemul social se prezintă ca un ansamblu funcţional, structurat pe mai multe niveluri, între care pot apărea – în anumite condiţii –, tensiuni sociale ce se autoechilibrează semi-staţionar printr-o diminuare a stării tensionale anterioare. Schimbarea nu este privită ca o ruptură radicală între diferitele stări ale sistemului social, ci ca o diminuare a disfuncţiilor apărute la un moment dat în sistem. Cu alte cuvinte, are loc o reducere a forţelor ce se opun schimbării, în paralel cu întărirea şi consolidarea celor care o susţin sau o impun. Este o abordare predominant psihologistă, la nivelul atitudinilor, percepţiilor ori valorilor culturale exprimate prin diferite superstiţii, tabuuri, prejudecăţi şi stereotipuri sociale cvasi-instituţionalizate. Pentru reprezentanţii orientării lewiniene, grupul social constituie mediul ideal de învăţare şi de integrare a noilor repere comportamentale. Aici se fixează informaţiile noi despre evoluţia sistemului în întregul lui, iar câmpul percepţiilor colective acţionează în sensul declanşării unei acţiuni autoreglative de “cristalizare” şi “re-cristalizare” a noului tip de ordine socială.

b) Perspectiva psihanalitică, tot de sorginte psihologistă, este, totuşi la antipodul celei lewiniene, bazându-se pe dinamica inconştientului colectiv care, potrivit acestei paradigme, asigură funcţionarea sistemului social. Tezele freudiene privitoare la caracterul incontrolabil al subconştientului sub acţiunea unor factori de natură psihologică de genul amneziilor (lapsus), apraxiilor (absenţa echilibrului raţional), a libido-ului, ori a oniricului (visele), constituie suportul teoretic al acestor abordări. În mod explicit, exponentul principal al acestei orientări, André Lévy15 respinge cu fermitate ideea de legitate ori de repetiţie în sistemul relaţiilor umane. El susţine ideea unor înfruntări permanente între “forţele pulsiunilor vieţii” şi cele ale “compulsiunii repetitive”, făcând o egală trimitere la anorganicul originar, dar şi la instinctul morţii. Pe un asemenea suport argumentativ, Lévy îşi întemeiază distincţiile între schimbarea socială (ca proces colectiv şi neorganic) şi schimbarea actorilor acţiunii sociale (ca modificare a structurilor psihice subiective). În opinia sa, procesele de schimbare sunt o formă de competiţie cu necunoscutul, cu incertitudinile vieţii, care implică riscuri din partea actorilor sociali. Transformările pe care le suportă mediul şi agenţii schimbării sociale nu sunt nici totale, dar nici nu reproduc invariant condiţiile iniţiale ale procesului de schimbare.

c) Perspectiva sociologică, insistă asupra ideii de “mişcare socială”, de acţiune a grupurilor şi colectivităţilor la diferite niveluri ale schimbării. Acţiunea colectivă este definită – într-o asemenea abordare teoretică – drept “un ansamblu de practici îndreptate spre modificarea modelului dominant, antrenând, în mod simultan, o serie de transformări şi orientări în interiorul sistemului social existent”. În acest fel, noţiunea de “mişcare socială” se apropie foarte mult de sensul celei de “acţiune socială”, pentru care optează Guy Rocher16.

Dimensiuni ale procesului de schimbare socială Radicale sau parţiale, schimbările se înscriu într-o fenomenologie socială complicată, având cauze multiple şi

consecinţe complexe pentru societate. Au fost invocaţi, separat sau în asociere, mediul fizic, rasa, nivelul cunoaşterii, structurile tehnologice şi de producţie, credinţele etc., ca factori de influenţă ai acestui proces. Ponderea acestora în orientarea transformărilor nu este, în mod evident, egală în importanţă, ceea ce implică o diferenţiere în ordinea influenţei pe care o exercită asupra proceselor din realitatea socială, împreună ori în mod separat. De aceea, predominanţa unuia din factori trebuie judecată numai prin referire la un context, la o conjunctură ori la un anumit moment al istoriei.

În mod curent, analizele sociologice despre schimbare iau în considerare procesele care au loc în patru subsisteme ale socialului: economic, politic, instituţional şi cultural. Toate aceste componente structurale ale societăţii interacţionează unele cu altele, direct sau indirect, în funcţie de acţiunea diferenţiată a factorilor tehnico-economici, sociali, situaţionali, socio-culturali ori psihologici. Astfel, pentru a da un diagnostic cu privire la

14 Kurt Lewin, “Décisions de groupe et changement social”, în A. Lévy et all., Psychologie sociale. Textes fondamentaux anglais et americains, Dunod, Paris, 1978, pp. 498-519. 15 A. Lévy, Le Changement comme travail, PUF, 1973. 16 Guy Rocher, op. cit., t.III, p. 23.

92

modificările intervenite în sub-sistemul relaţiilor sociale, în atitudinile şi semnificaţia unor comportamente individuale şi/sau colective, se cer identificate mai întâi acele tendinţe şi legături cauzale semnificative care privesc instituţiile, convenţiile, ceremoniile, ritualurile şi stereotipurile sociale.17 Cunoaşterea unor asemenea tendinţe oferă şanse sporite de control asupra consecinţelor schimbării, prevenind din timp efecte economice, sociale ori culturale nedorite. Aceasta cu atât mai mult dacă se are în vedere faptul că nu orice schimbare socială poate fi interpretată ca un act de progres şi o înaintare spre mai bine a societăţii, în întregul ei sau doar a unora din părţile care o alcătuiesc. Schimbarea poate induce şi dezavantaje importante sub aspectul progresului, a calităţii vieţii sau a stării de securitate socială. Un progres anarhic, lipsit de un proiect adecvat asupra stării de sănătate, a efectelor de mediu, a creşterii populaţiei, a multiplicării industriilor poluante sau a unor eventuale distrugeri militare cauzate de un război regional, poate constitui mai curând o calamitate decât o schimbare necesară în ordinea dezvoltării.18

Tendinţele de schimbare sunt primul semnal al prefacerilor care urmează, al ritmului şi anvergurii lor sociale. Nu toate au aceleaşi consecinţe, nu toate pot fi la fel de prompt sesizate şi nu toate afectează aceleaşi segmente de populaţie. În acest sens, John Naisbitt reţine doar zece asemenea “trenduri” – privitoare la evoluţia societăţii americane –, pe care el le consideră de o relevanţă aparte:

- deplasarea dinspre “societatea industrializată” spre societatea “informaţiei strategice”; - trecerea de la “principiul tehnologiilor înalte” la “principiul reacţiilor înalte” sau, altfel spus,

impersonalismul şi anonimatul tehnicii să fie compensat de un “nou umanism al dezvoltării”; - ieşirea din “stilul” economiilor autarhice şi intrarea în “globalitate”; - preeminenţa strategiilor pe termen scurt în raport cu cele pe termen lung; - stimularea “localismului” în dezvoltarea societăţii, odată cu descentralizarea alocării resurselor; - “personalizarea” acţiunii sociale concomitent cu diminuarea ponderii acţiunilor instituţionalizate; - substituirea democraţiei “reprezentative” cu una “direct participativă”; - optimizarea circuitelor informaţiei în favoarea contactului nemijlocit dintre “decizie” şi “execuţie”; - renunţarea la structurile “piramidale” de cooperare ierarhică în favoarea “structurilor reticulare”, de

echipă; - deplasarea dinspre Nordul industriilor tradiţionale spre Sudul şi Vestul “industriilor informatizate”

(California); - dezvoltarea posibilităţilor opţionale ale cetăţeanului de la sisteme binare (sau/sau), la cele cu variante

multiple (şi/şi).19 Cu toate acestea, preocuparea de a defini schimbarea doar prin zece categorii-concept – mai ales într-o lume

în care evenimentele şi ideile sunt analizate cu “distanţare critică” şi disecate cu un sentiment detaşat de realitatea vieţii –, nu poate justifica tentaţia expedierii rapide, superficiale şi pe considerentul unui aşa numit “apetit pentru structură” a unui fenomen atît de complicat. Nici John Naisbitt nu poate trece peste această constatare fără a remarca faptul că o tendinţă constituie mai mult un diagnostic teoretic, decât o elucidare convingătoare a sensului profund al transformărilor din societate. În fond, valoarea explicativă a unor indicatori statistici – oricât de relevanţi ar fi aceştia –, rămâne limitată, iar cercetătorii care se opresc la simpla lor lectură nu fac decât să genereze mai multă confuzie decît să ofere explicaţii convingătoare în jurul acestui fenomen, mai cu seamă în condiţiile globalizării mutaţiilor şi transformărilor din lumea contemporană.

În consecinţă, Louis Dirn ia în calcul o durată de cca. douăzeci de ani pentru a estima mai precis reperele fenomenului de schimbare, folosindu-se de o matrice care cuprinde şaizeci de tendinţe, identificate şi analizate pe cazul societăţii franceze a anilor ’70. Astfel, el ajunge să constate existenţa unor fenomene structurale aflate în evoluţie pe care le acreditează drept relevante din punctul de vedere al unor prefaceri cu mult mai profunde şi mai complexe. La momentul cercetării întreprinse de Dirn, acestea se refereau în principal la următoarele aspecte:

- instabilitatea socio-profesională a tinerilor (şomaj, migraţii);

17 M. Forsé, L’analyse structurelle du changement social, PUF, Paris, 1991. 18 Creşterea economică este un concept susceptibil de o ideologie a dezvoltării, în care cantitatea nu constituie criteriul cel mai relevant al prosperităţii. Calitatea vieţii şi ecoeficienţa tind să devină noile repere ale civilizaţiei viitorului, iar descreşterea economică să se impună ca o soluţie “umană” în faţa provocărilor aduse de criza planetară a resurselor strategice: după războaiele petrolului, vor urma cele ale apei, ale pădurilor şi oxigenului. În condiţiile date, creşterea nu este nici sustenabilă, nici dezirabilă (Serge Latouche, Pour une société de decroissance, în Le Monde Diplomatique, noiembrie 2003, pp. 18-19). 19 J. Naisbitt, Megatendinţe, Ed. Politică, Bucureşti, 1989.

93

- creşterea speranţei de viaţă a vârstei a treia în asociere cu adoptarea unui stil specific de viaţă; - creşterea importanţei grupului în atribuirea unei identităţi sociale; - afirmarea localismului şi a decentralizării; - afirmarea spiritului neo-asociaţionist şi a nupţialităţii instabile; - extinderea “clasei mijlocii” şi a “prosperităţii durabile”; - “miniaturizarea conflictelor” şi rezolvarea lor “prin negociere”; - prelungirea şcolarităţii şi unilateralizarea profesională; - amplificarea consensului prin “acord social minimal”; - multiplicarea şi diversificarea semnelor de anomie. Urmînd această cale, sociologul francez ajunge ca în finalul cercetărilor sale să-şi exprime convingerea că –

pentru societatea franceză, cel puţin – asincronismul schimbărilor interne au drept explicaţie majoră acţiunea diferenţiată şi nesimetrică a factorilor care provoacă sau influenţează transformările sociale.20 Este o concluzie care confirmă încă o dată faptul că asemenea “reţete” de analiză, oricât de complete s-ar dori, nu pot reflecta decât secvenţial şi accidental complexele modificări structurale care au marcat societatea franceză în deceniile şase şi şapte ale secolului trecut. Este un motiv în plus de a renunţa la modelizări holistice şi la diagnostici exhaustiviste în cazul explicaţiilor date proceselor de schimbare socială. Fiind vorba de fenomene care prin amploare, ritm şi imprevizibilitate au depăşit parametrii specifici paradigmelor schimbării, evaluarea multiplelor şi complicatelor lor consecinţe a fost cu atât mai dificilă. Tot ceea ce se ştia cu privire la schimbare a trebuit revizuit, completat şi amendat sub acţiunea cercetărilor şi studiilor care s-au grupat într-o inedită “teorie a tranziţiei” sau, simplu, tranzitologie.

Potrivit noii “teorii”, transformările care privesc schimbarea nu sunt limitate doar la nivelul unor simple “procese de ruptură” (breakdowns), ci au o influenţă considerabilă asupra raporturilor sociale, în sectoare şi sfere de activitate dintre cele mai diverse. Noutatea acestei noi abordări a proceselor “de tranziţie” constă în caracterul multidisciplinar al demersului şi în aspectul “problematic” ori “provocator” al definirii “situaţiilor de schimbare”. Spre deosebire de excesele economiciste şi politologiste ale vechilor cercetări, actualmente sunt luate în considerare cu mai multă atenţie dimensiunile psihologice, culturale, legislative, comunicaţionale şi informaţionale care leagă fenomene aparent independente de prefaceri regionale şi globale mult mai ample. Evident, nu trebuie pierdut din vedere obiectivul central afirmat al analizei şi nici tendinţa de a neglija aşa numitele “contra-performanţe” sau “efecte perverse” ale tranziţiei, numai din dorinţa identificării unei eventuale “căi ideale” (the one best way) ce merită urmată în atingerea scopurilor schimbării. Distanţa dintre o asemenea cale ideală şi avatariile practice ale tranziţiei poate fi evaluată prin intermediul unor indicatori socio-economici şi politici care exprimă nivelul funcţionalităţii instituţiilor democratice, calitatea dialogului politic, volumul şi structura alocării resurselor, comparativitatea standardelor de producţie şi consum ori gradul de mobilitate fizică şi socială.

Totodată, sunt abandonate tendinţele “profetizante” asupra evoluţiei şi finalităţii acestor procese, acordându-se mai multă atenţie “dilemelor viitorului”. Apetenţa pentru reprezentarea tranziţiei ca o dezvoltare arborescentă – cu priorităţi şi opţiuni decisive – este justificată de unii cercetători cu argumente care asociază procesele de schimbare cu traiectoria particulară a fiecărei societăţi în istorie. Într-o asemenea perspectivă, fenomene şi procese care sunt considerate prin tradiţie drept incompatibile ori abordabile secvenţial, pot fi corelate şi analizate în sincronicitatea lor. Tranziţia economică nu o exclude pe cea socială, iar crearea instituţiilor nu trebuie despărţită de evoluţia mentalităţilor şi de sensul cultural al schimbărilor din societate. Crizele sau recesiunile economice – însoţite de nenumărate nemulţumiri, frustrări ori dezechilibre sociale – nu se transformă instantaneu în tot atâtea revolte deschise, mobilizări contestatare şi crize politice de amploare, ci au drept consecinţă imediată practicarea unei “economii politice a răbdării”, care pot conduce încet, dar sigur, spre compromiterea sistemelor democratice.

Cercetările tranzitologice, având ca “obiect” suita prefacerilor suportate de societate în decursul unei perioade mai mari sau mai mici de timp, se raportează la indicatori şi referenţi instituţionali, la standarde şi variabile ale dezvoltării pre-definite economic şi ideologic, care de multe ori diferă sensibil în conţinut şi formă de ceea ce s-a intenţionat iniţial sub acest aspect. Aşa se explică de ce în ultimii zece-cincisprezece ani s-a renunţat la perspectivele deterministe şi structuraliste în favoarea unor modele de analiză ale fenomenelor tranziţiei care insistă mai mult asupra “soluţiilor rezonabile”, decât asupra “opţiunilor raţionale”. Mai important se dovedeşte a fi 20 L. Dirn, La société française en tendance, PUF, Paris, 1990.

94

“stockul de experienţe disponibile”, decât o evaluare robustă printr-un “calcul matematic al avantajelor” care să ţină cont îndeosebi de termenii comparativi cei mai adecvaţi.

Dilemele schimbării au fost inevitabil preluate de cercetare, polarizând discursul metodologic între adepţii unei “tranzitologii clasice” şi exponenţii “neo-tranzitologiei”.21 Ca urmare, scopurile, itinerariile critice şi rezultatele la care parvin cele două orientări independente în finalul analizelor întreprinse, tind să acrediteze existenţa mai multor forme de capitalism şi, implicit, a mai multor versiuni ale democraţiei. Analizele de situaţie nu mai privilegiază ca până acum, universaliile schimbării, constantele sale ireductibile şi “modelele de succes”, deja testate, ci se raportează la varietatea contextelor culturale din fiecare societate aflată într-un proces oarecare de schimbare.

În acest sens, tranzitologia clasică s-a impus prin “importarea” pe o realitate empirică a unor problematici, scheme de analiză şi ipoteze de lucru inspirate din spaţii şi experienţe socio-economice considerate a priori ca foarte diferite între ele, cuprinzând experienţe ale tranziţiei din America latină şi din sudul Europei. Centrul de greutate al acestor analize se fixează în zona dilemelor tactice, a opţiunilor actorilor pentru o cale anume de dezvoltare, a reticenţelor lor axiologice sau a compromisurilor dintre forţele sociale şi politice care-şi dispută leadership-ul deciziilor strategice.

Prin comparaţie, neo-tranzitologia s-a afirmat o dată cu experienţele legate de transformările structurale din centrul şi răsăritul Europei, caracterizate printr-o comparativitate superioară în privinţa sistemelor instituţionale, axiologice şi politice. Dacă în ceea ce priveşte varianta clasică a tranzitologiei accentul se pune pe conjuncturi, pe ubicuitatea situaţiilor şi, în general, pe procese şi fenomene ce se înscriu în aşa numita durată scurtă, în cazul neo-tranzitologiei interesul principal se îndreaptă asupra duratei lungi şi a rolului pe care îl au experienţa şi trecutul istoric în desfăşurarea tranziţiei. Mai precis, această din urmă variantă ia în calcul moştenirea istorică a fiecărei societăţi intrate într-un proces de schimbare, atrăgând atenţia asupra influenţelor decisive pe care le exercită trecutul asupra dinamicii, finalităţilor şi a “traiectoriei” tranziţiei din fiecare ţară. Dependenţa de “traiectoria în istorie” (path dependence), respectiv de trecutul unei anume societăţi, explică specificitatea rezultatelor tranziţiei din ţările central şi est europene, iar cercetătorii ataşaţi acestei perspective metodologice invocă prioritar elementele de continuitate în schimbare, decât pe acelea care indică “rupturi”, “fractalii” ori discontinuităţi. Tentaţia de a “decanta” o cale ideală de maximă eficienţă – care să reducă la minimum durata suferinţelor sociale datorate unor transformări deosebit de profunde – s-a dovedit de fiecare dată o himeră. Excesiva preocupare de a evita sacrificiile prin alegerea “căii ideale” de schimbare a condus fie la întârzieri irecuperabile, fie la eşec. Ideea revoluţiei care o “rupe cu trecutul” pentru a da consistenţă unui “nou început”, care nu vrea să repete erorile altora prin încercarea preluării exclusive a “reţetelor de succes”, s-a dovedit complet neviabilă. Dimpotrivă, societatea care îşi asumă trecutul, încercâd să se înţeleagă mai bine pe sine prin definirea unui sens al său în istorie, are şansa de a avansa mai rapid spre “capătul tunelului”. Lăsându-se mai puţin influenţată în evoluţia sa de permanenta raportare la standardele economice, sociale, politice şi culturale pe care şi le-a fixat, societatea tinde să se adapteze din mers la cerinţele integrării în circuitele mondiale ale schimbului şi ale schimbărilor. Aceasta nu înseamnă că absenţa proiectului (tranziţia către ce?) ar fi o virtute a proceselor de schimbare, ci dimpotrivă, că înseşi proiectele trebuie revizuite permanent pentru a răspunde unor criterii şi standarde “în mişcare”. Începutul tranziţiei româneşti nu se raporta la o situaţie identică celei din 2003 şi, cu atât mai puţin la ceea ce va fi în 2007. Noi realităţi, înseamnă noi provocări şi noi eforturi de adaptare la cerinţele unei lumi în continuă schimbare...

21 M. Dobry, Les voies incertaines de la transitologie.Choix strategiques, sequences historique, bifurcations et processus de path dependence, în RFSP, t.50, nr. 4-5/august-octombrie 2000, PFNSP, pp. 585-613.

95

BIBLIOGRAFIE Abraham, D., Introducere în sociologia urbană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991. Adler, A., Cunoaşterea omului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991. Almond, G., Verba, S., Cultura civică, Du Style, Bucureşti, 1996. Arendt, H., La crise de la culture. Huit exercices de pensée politique, Gallimard, Paris, 1972. Appadurai, A., Après le colonialisme. Les conséquences culturelles de la globalisation, Payot, Paris, 2001 Argyris, Chris, Integrating, the Individual and the Organization, N. Y. John Wiley &Sons. Inc., 1964. Aron, R., Introducere în filozofia istoriei, Humanitas, Bucureşti, 1997. Aulin, A., The Cybernetic Laws of Social Progress, Oxford, Pergamon Press, 1982. Aureliu Augustin, Despre Cetatea lui Dumnezeu, t. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1998. Bădescu, Ilie, Dungaciu, D., Baltasiu, R., Istoria sociologiei. Teorii contemporane (I), Ed. Eminescu, Bucureşti,

1996. Bădescu, Ilie, Istoria Sociologiei, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1997. Balibar, E., Wallerstein, I., Race, nation, classe, des identités ambigués, La Decouverte, Paris, 1988. Baudrillard, J., Guillaume, M., Figures de l’alterité, Ed. Descartes & Cie, Paris, 1994. Bauer, M., Les 200, Seuil, Paris, 1997. Bauman, Z., Globalizarea şi efectele ei sociale, Ed.ANTET, Bucureşti, 2001 Bell, D., The Coming of Post-Industrial Society, Bable Brooks, New York, 1973. Benda, J., Trădarea cărturarilor, Humanitas, Bucureşti, 1993. Bergler, B., The Psychology of Gambling, IUP, New York, 1985 Berthelot, J. M., La construction de la sociologie, PUF, Paris, 1991. Blaga, L., Trilogia culturii, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1944. Boudon, R., L’inegalité des chances. La mobilité sociale dans les sociétés industrielles, Armand Colin, Paris,

1973. Boudon, R., Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997. Bourdieu, P., Choses dites, Les Editions de Minuit, Paris, 1987. Bourdieu, P., La distinction. Critique sociale du jugement, Paris, Minuit, 1979. Bourdieu, P., Passeron, J.-Cl., La rèproduction. Eléments pour une thèorie du système d’enseignement, Paris,

Minuit, 1970. Bourricaud, F., Boudon, R., Dictionnaire critique de la sociologie, PUF, Paris, 1982. Braud, Ph., Grădina deliciilor democraţiei, Ed. Globus, Bucureşti, 1995. Buchanan, J. M., Tullock, G., Calculul consensului. Fundamente logice ale democraţiei constituţionale, Ed. Expert,

Bucureşti, 1995. Buzărnescu, Şt., Introducere în sociologia organizaţională şi a conducerii, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A.,

Bucureşti, 1995. Carlsson, G., Social Mobility and Class Structure, Lund, Glecrup, 1969. Chirot, D., Societăţi în tranziţie? Societăţi în schimbare, Ed. ATHENA, Bucureşti, 1996. Cohen, A., Urban ethnicity, Tavistock, London, 1974. Coleman, James, Policy Research in Social Sciences, Morristown, General Learning Press, 1972. Crozier, M., L’acteur et le système. Les contraintes de l’action collective, PUF, Paris,1977. Dahrendorf, R., Classes et conflits de classe dans la société industrielle, La Haye-Mouton, Paris, 1972. Dahrendorf, R., Conflictul social modern. Eseu despre politica libertăţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, Ed.

Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, CEU-Press, 1996. Dahrendorf, R., Reflecţii asupra Revoluţiei din Europa, Humanitas, Bucureşti, 1993. de Tocqueville, A., Despre democraţie în America, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992. de Tocqueville, A., L’ancien régime et la Révolution, Gallimard, Paris, 1967. Dilthey, W., L’édification du monde historique dans les sciences de l’ésprit, Paris, Ed. Du Cerf, 1988. Dirn, L., La société française en tendance, PUF, Paris, 1990. Douglas, M., Wildavsky, A., Risk and Culture, Berkeley University, 1982 Douglas, M., Cum gândesc instituţiile, Polirom, Iaşi, 2002 Drăgulescu, A., Lungu, O., Neculau, A. (coord.), Ţiganii. O abordare psihosociologică, Ed. Universităţii “Al. I.

Cuza”, Iaşi, 1996.

96

Duby, G., Les trois ordres ou l'imaginaire du feodalisme, Paris, Gallimard, 1978. Dumont, L., Homo hierarchicus. Le systeme des castes et ses implications, Paris, Gallimard, 1966. Durand, Gilbert, Les structures antropologiques de l’imaginaire, Ed. Bordas, Paris, 1987. Durkheim, É., De la division du travail social, PUF, Paris, 1973. Durkheim, É., Regulile metodei sociologice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974. Elias, N., La société de cour, Flamarion, Paris, 1985. Eyal, G., Szélenyi, I., Townsley, E., Capitalism fără capitalişti. Noua elită conducătoare din Europa de Est, Ed.

OMEGA, Bucureşti, 2001. Ferreol, G. (coord.), Dictionnaire de sociologie, Armand Colin, Paris, 1991. Festinger, L., La Dissonance cognitive, A. Colin, Paris, 1974. Fisher, Gustave-Nicholas, Les concepts fundamentaux de la psychologie sociale, La Decouverte, Paris, 1987. Forsé, M., L’analyse structurelle du changement social, PUF, Paris, 1991. Foucault, M., A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997. Fukuyama, F., Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994. Fukuyama, F., TRUST (încredere). Virtuţile sociale şi crearea prosperităţi, Ed.Antet, Bucureşti, 1998. Giddens, A., La construction de la société, PUF, Paris, 1987. Giddens, A., Sociologie, Ed. ALL, Bucureşti, 2000. Glazer, N., Moynihan, D. P., Ethnicity; Theory and Experience, Cambridge, Massachusetts, 1975. Goffman, E., La Mise en scene de la vie quotidienne, t. I, “La Presentation de Soi”, Les Éditions de Minuit, Paris,

1973. Goffman, E., Les Rites d’interaction, Paris, Minuit, 1974. Goffman, E., Stigmate. Les usages sociaux des handicaps, Les Editions de Minuit, Paris, 1975. Gordon, M., Assimilation in american life, Oxford University Press, New York,1978. Gurvitch, G., Traité de sociologie, PUF, Paris, 1963, Harowitz, A., The Logic of Social Control, New York, Plenum Press, 1990. Hirschman, A. O., The Passions and the Interests. Political Arguments for Capitalism before, Princeton,

University Press, 1981. Hughes, E. C., MacGill Hughes, H. Where people meet. Racial and ethnic frontieres, Westport Connecticut,

Greenwood Press Publishers, 1952. Ionescu, I., Stan, D., Elemente de sociologie, Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1997. Janne, H., Le systéme social. Essai de théorie generale, Éditions de l’Institut de Sociologie de l’Université Libre

de Bruxelles, 1968. Lacrosse, J. M., Syllabus de Sociologie generale, I.S.F.S., Bruxelles, 1992. Latour, B., Nous n’avons jamais été modernes. Essai d’anthropologie symetrique, La Decouverte, Paris, 1991. Le Bon, G., Psihologia maselor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991. Le Play, Fr., Oeuvres choisies. Principes de paix sociale. La famile, Plon, Paris, 1989. Lemel, Y., Stratifications et mobilité sociale, Paris, Armand Colin, 1991. Lemieux, V., La structuration du pouvoir dans les systèmes politiques, Presses de l’Université Laval, Qebec,

1989. Lévy, A., Le Changement comme travail, PUF, Paris,1973. Lévy, B. Henri, Éloge des intéllectuels, Grasset, Paris, 1987. Linton, R., Fundamentul cultural al personalităţii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968. Luckman, Th., Berger P., Construirea socială a realităţii, Ed. Univers, Bucureşti,1999. Lyotard, Jean-Francois, La condition postmoderne. Rapport sur le savoir, Minuit, Paris, 1979. Maisonneuve, J., La dynamique des groupes, PUF, Paris, 1976. Maliţa, M., Zece mii de culturi, o singură civilizaţie. Spre geomodernitatea secolului XXI, Nemira, Bucureşti,

2001. Malthus, Th. R., Eseu asupra principiului populaţiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992. Mannheim, K., Idéologie et utopie, Marcel Riviere et Cie, Paris, 1956. Marcuse, H., Scrieri filozofice, Ed. Politică, Bucureşti, 1977. McClelland, D. C., The Achieving society, The Free Press, New York, 1961. Merton, R. K., Eléments de theorie et de méthode sociologique, Plon, Paris, 1965. Meynaud, J., Les Groupes de pression, PUF, Paris, 1965.

97

Miftode, V., Migraţiile şi dezvoltarea urbană, Junimea, Iaşi, 1978. Mosca, G., The Rulling Class, New York/London, 1939. Mugny, G., Perez, J. A., Strategii de influenţare socială şi de persuasiune: teoria elaborării conflictului, Polirom,

Iaşi, 1996. Mumford, L., Technique et Civilisation, Du Seuil, Paris, 1950. Murdoch, G. P., The Social Structure, Paris, Payot, 1972. Naisbitt, J., Megatendinţe, Ed. Politică, Bucureşti, 1989. Nisbet, R., The social philosophers. Community and conflict in Western thought, New York, Crowell, 1973. Pareto, V., The Rise and Fall of the Elites, The Bedminster Press, 1968. Pareto, V., Traité de sociologie genèrale, în Oeuvres completes, Geneve, Droz, 1964-1976. Parsons, T., Le système des sociétés modernes, Paris, col “Organisation et sciences humaines”, 1973. Parsons, T., Le système social, PUF, Paris, 1971. Popper, K., Societatea deschisă şi duşmanii ei, Humanitas, Bucureşti, 1993. Poutignat, Ph., Streiff-Fenart, J., Théorie de l'ethnicité, PUF, Paris, 1995 Prélot, M., Sociologie politique, Dalloz, Toulouse, 1973. Radcliffe-Brown, A. R., The Concept of Function, în “Man in Contemporary Society”, Columbia University

Press, 1962. Rădulescu, S. M., Homo sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană, Bucureşti, Casa de

editură “Şansa”, 1994. Riesman, D., La Foule solitaire: anatomie de la société moderne, Arthaud, Paris, 1964. Rocher, Guy, Introduction à la Sociologie Genérale, t. 1-3, Paris, Seuil, 1990. Rotariu, T., Iluţ, P., Sociologie, Cluj, Ed. Mesagerul Transilvan, 1996. Rousseau, J. J., Oeuvres completes, vol. III, Paris, Gallimard, 1964. Sensaunlieu, R., L’identité du travail, Presses de la FNSP, Bruxelles, 1977. Simon, Pierre-Jean, Histoire de la sociologie, PUF, Paris, 1991. Sorokin, Pitirim, Social and cultural mobility, Glencoe, The Free Press, 1959. Speranţia, Eugeniu, Fenomenul social ca proces spiritual de educaţie”, Tipografia Bereş Carol, Oradea, 1930. Tarde, G., Les lois de l’imitation. Etude sociologique, Alcan, Paris, 1921. Taylor, F. W., La direction scientifique des entreprises, Dunod, Paris, 1969. Thomas, W. I., The Unadjusted Girl, Boston, Little Brown, 1923. Thomas, W. I., Znaniecki, F., Le paysan polonais en Europe et en Amérique, récit de vie d’un migrant, Nathan,

Paris, 1998. Töffler, A., Al treilea val, Ed. Politică, Bucureşti, 1983. Tönnies, F., Communauté et societé. Categories fondamentaux de la sociologie pure, Retz, Paris, 1977. Touraine, A., Le Voix et le régard, Seuil, Paris, 1978. Touraine, A., Production de la société, Ed. Seuil, Paris, 1973. Touraine, A., Un nouveau paradigme. Pour comprendre le monde d'aujourd'hui, Fayard, Paris, 2005 Trigg, R., Înţelegerea ştiinţei sociale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1996. Tumin, M., La stratification sociale. Les formes de l’inegalite, Gembloux, Duculot, 1971. Ungureanu, I., Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990. Urry, J., Sociologie des mobilités. Une nouvelle frontière pour la sociologie ?, Paris, Armand Colin, 2005 Vico, G., Ştiinţa nouă, Ed. Univers, Bucureşti, 1972. Vlăsceanu, M., Psihosociologia organizaţiilor şi a conducerii, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993. von Bertalanffy, L., Théorie des systemes. Phisique, biologie, psychologie, sociologie, philosophie, Dunod, Paris,

1973. Wallerstein, I., The Modern World-Sistem: Capitalist, Agriculture and the Origin of the European World

Economy in the Sexteenth Century, New York, 1974. Weber, M., Économie et société, Paris, Plon, 1971. Weber, M., Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Humanitas, Bucureşti, 1983. Weber, M., Politica, o vocaţie şi o profesie, Ed. Anima, Bucureşti, 1992. Wiewiorka, M., La démocratie à l'epreuve. Nationalisme, populisme, ethnicité, La Decouverte/ Essais, Paris,

1993.