ADOLF HITLERMEIN KAMPFLUPTA MEAVolumul IIMIŞCAREA NAŢIONAL - SOCIALISTĂEDITURA BELADICoperta. Petre PopRedactor TEOFIL CRAIOVEANUTehnoredactare computerizată: EBOS SOFT S.R,L.I. S. B. N. 973-96555-1-3*Capitolul I<titlu>Opinie filosofică şi partidPe data de 24 februarie 1920 a avut loc primul miting însemnatal tinerei noastre mişcări. In sala de festivităţi. Hofbraus. în Mtinchcn.ce le douăzeci şi cinci de puncte ale programului nostru au tbst expuseîn faţa unei mulţimi de aproape două mu de oameni şi fiecare din acestepuncte s-a bucurat de o aprobare entuziastă. Astfel, au fost prezentate,pentru întâia oară în faţa publicului, principiile şi directivele luptei ceunna să ne elibereze de un adevărat talmeş-balmeş de idei şi opiniiperimate, cu tendinţe confuze şi chiar dăunătoare Era necesar ca înaceastă lume burgheză, laşă şi trândavă, să se manifeste o forţă nouăcare să se împotrivească triumfului valului marxist, pentru a opri înultimul moment amil destinului.Era evident că noua mişcare nu putea spera să dobândeascăimportanţa şi torţa, deopotrivă necesare acestei lupte uriaşe, decât clacăar reuşi de la bun început să trezească în sufletul aderenţilor săiconvingerea sfântă că viaţa politică nu ar primi numai o formulăelectorală nouă. dar şi că ea s-ar afla în faţa unei concepţii filosofice noide o însemnătate fundamentală.Este nevoie să ne imaginăm acea adunătură de idei vrednică demilă care serveşte, de obicei, la acea muncă de mântuială ce estedenumită ..program al unui partid . apoi cum. din când în când, acestaeste dichisit şi migălit. Trebuie mai ales să priveşti cu foarte mare atenţiemobiIutile comisiilor de redactarea a programelor burgheze pentru aputea preţui la justa lor valoare acele progenitun programatice; o unicăgrijă determinată, fără îndoială, fie stabilirea unui nou program, demodificarea celui dinainte: grija pentru rezultatul alegerilor electoraleviitoare,.îndată ce se naşte bănuiala în minţile acestor artişti parlamentaucă poporul cel cumsecade vrea să se revolte şi să sedescotorosească de hamurile vechii cănite al partidelor, ei se apucăimediat să-i vopsească din nou oiştea. Atunci intervin cititorii în steleşi astrologii partidelor. „oameni cu experienţă" şi „experţii", de cele mai4 Comisiile programului burghezmulte ori, parlamentari vechi, în stare să-şi amintească cazuri similaredin „vremea bogată în învăţăminte a uceniciei lor politice" ;cazuri în care răbdarea greu pusă la încercare a maselor rupseseşleaurile ; ei simt cum, din nou, o ameninţare asemănătoare dătârcoale atelajului lor. Atunci recurg la vechile metode, instituie o„comisie", îşi apleacă atent urechea la vorbele mulţimii, vânea/ăarticolele din presă şi adulmecă îndelung pentru a putea alia camce-ar putea fi pe placul scumpului public larg, ce nu-i place şi cesperă. Orice grup profesional, orice categorie de salariaţi sunt supuseunui studiu foarte minuţios si dorinţele lor cele mai intime sunt

atent cercetate. Atunci, până şi „soluţiile"' periculoasei opo/iţii devin,brusc, bune pentru o examinare serioasă şi, de altfel, de cele maimulte ori, aceste rezerve de comori de ştiinţă ale vechilor partide sedovedesc total vrednice de milă spre marea surprindere a celor cele-au descoperit şi propagat.Şi comisiile se reunesc, trec la revizuirea vechiului program(şi aceşti domni îşi schimbă convingerile aşa cum îşi schimbă soldaţiicămaşa în timpul campaniei, adică numai atunci când ultima s-afăcut bucăţi).Ei născocesc un program nou în care fiecăruia i se dă ce i secuvine de drept. Ţăranului i se garantează protecţia agriculturii ;industriaşului protecţia produselor sale ; consumatorului protecţiaa ceea ce cumpără ; retribuţiile învăţătorilor sunt mărite, cele alepensionarilor şi salariaţilor sunt îmbunătăţite, iar statului îi revineîn mare măsură obligaţia să creeze o situaţie orfanilor şi văduvelor,negoţul trebuie favorizat, tarifele trebuie micşorate şi chiar impoziteletrebuie să fie, dacă nu în întregime, cel puţin în mare partesuprimate. Adeseori se întâmplă să fie trecută cu vederea vreocorporaţie sau să nu fie cunoscută vreo cerere eu mare trecere înpopor. Atunci, în mare grabă, se mai adaugă petice până când sesocotesc îndreptăţite să spere că armata micilor burghezi „demijloc", cât şi a soţiilor lor au fost din nou potolită şi pe deplinsatisfăcută şi, astfel, refăcuţi, ei pot începe, cu credinţa în Dumnezeuşi în neclintita prostie a cetăţeanului alegător, lupta pentru „reforma"statului, aşa cum este ea numită.Când ziua alegerilor a trecut şi parlamentarii şi-au ţinut şiuiiirm. uir. icuniunile lor populare pentru o perioadă de cinci ani, eitrec de la acest dresaj al gloatei la înfăptuirea îndatoririlor lor celemai înalte şi cele mai plăcute.Comisia de redactare a programului este dizolvată, iar lup iapentru o formă nouă a mersului lucrurilor îmbracă forma luptei5 Viaţa reprezentantului poporuluipentru pâinea cea de toate zilele : adică, pentru un deputat, indemnizaţiajarlamentară.In fiecare dimineaţă, M, reprezentant al poporului, seîndreaptă spre „casa-cea-mare" şi dacă nu intră chiar înlăuntrul ei,cel puţin ajunge în antecameră unde se află listele de prezenţă, înslujba poporului, îşi înscrie numele pe listă şi primeşte răsplatameritată, şi anume o mică indemnizaţie parlamentară pentru eforturilesale neîntrerupte şi istovitoare.După patru ani sau în cursul unor săptămâni decisive, cândpericolul dizolvării corporaţiilor parlamentare devine din ce în cemai ameninţător, o pornire nestăvilită şi năvalnică îi cuprinde peaceşti domni. Aşa cum larvei îi este dat să se schimbe în cărăbuş, lafel şi aceste crisalide parlamentare părăsesc marele falanster şi-şi iauzborul, purtaţi de aripile lor noi către dragul popor. Ei vorbesc dinnou în faţa alegătorilor lor, le povestesc despre munca lor colosalăşi despre încăpăţânarea rău intenţionată a celorlalţi ; adeseori,nepriceputa mulţime de alegători, în locul unei aprobări încărcatăde recunoştinţă, le azvîrle în faţă cuvinte duşmănoase.Atunci cînd această nerecunoştinţă a poporului ajunge la unanumit grad nu există decât un remediu : trebuie înviorată aceaparte strălucitoare a partidului: programul partidului are nevoie deîmbunătăţiri.Reapare comisia şi înşelăciunea reîncepe ca şi mai înainte.Dat fiind prostia tare ca stînca a omenirii nici nu trebuie să te arăţi

mirat de rezultat.Sub îndrumarea presei lor, orbită de noul şi seducătorulprogram, turma care îşi dă votul „burghezilor",cât şi cea care voteazăcu proletarii, se întoarce în staulul comun şi îl alege din nou pe celcare l-a înşelat.În acest fel, omul popular şi candidat al clasei muncitoareredevine omidă parlamentară. El continuă să se hrănească pe cracavieţii publice, devine mai gras şi mai mare şi în patru ani se transformădin nou înlr-un fluture strălucitor.Nimic nu este mai deprimant decât să observi aceste uneltiriîn prozaica lor realitate şi să fii obligat să asişti la această înşelătoriemereu reînnoită. Cu un asemenea fond de decădere intelectuală nupoţi găsi, într-adevăr, în tabăra burgheză, acea forţă necesară pentrua purta lupta împotriva forţei organizate a marxismului.De altfel, aceşti domni nici nu se gândesc în mod serios s-ofacă. Oricât de mărginiţi şi de proşti, aşa cum trebuie să recunoaştemcă sunt aceşti şarlatani parlamentari de rasă albă, nu putem admite6 Marxismul şi principiile democraticecă ei se gândesc serios să intre în luptă, prin mijlocirea unei democraţiioccidentale, împotriva teoriilor marxisteIntr-adevăr. pentru această teorie, întregul sistem democratic nueste. în cel mai bun caz. decât un mijloc în atingerea scopurilor sale; eaîl foloseşte pentru a-şi paraliza adversarul şi pentru a avea teren liber. Şiatunci când o parte a marxismului încearcă, acum. şi de-alttel într-unmod foarte abil. să dea iluzia ataşamentului său trainic la principiiledemocratice este bine să nu uităm că în momentul decisiv acestor domninu le-ar păsa nici cât negru sub unghie de o hotărâre a majorităţiiconforme concepţiei occidentale despre democraţie.In acele momente, când parlamentam burghezi vedeau înmonumentala prostie a numărului preponderent garanţia securităţii ţării,marxismul, cu o trupă de vagabonzi din cartiere rău famate, dedezertori, de benzi de partide şi de literaţi evrei, a pus mâna dintr-un focpe putere, dând o palmă răsunătoare chiar aceleaşi democraţi. De aceea,ar trebui să ai credulitatea unuia din şamanii parlamentan ai democraţieinoastre burgheze pentru a-ţi putea imagina că brutala hotărâre aprofitorilor sau a susţinătorilor acestei ciume mondiale ar putea fivreodată îmblânzită cu tbmuilele exorciste ale vieţii parlamentareoccidentaleMarxismul va merge mână în mână cu democraţia atâta timp câtnu va reuşi să-şi câştige de partea sa bunăvoinţa spiritului naţional pecare 1-a destinat pieirii unnănndu-şi. pe căi ocolite, şi proiectele sakdistrugătoare. Dar dacă astăzi, el ar ajunge la corn ingerea că în cazanulvrăjitoarelor democraţiei noastre parlamentare s-ar putea baisc manevradupă bunul său plac. măcar de-ar fi vorba numai de coipul legislativ, omajoritate care să atace serios marxismul, atunci locul de prestidigitaţieparlamentara ar lua sfârşit ca pnn farmec. .Portdrapeleleinternaţionalei roşii ar adresa atunci un apel înflăcărat maselor populare.în loc să invoce conştiinţa democratică şi lupta ai" fi deplasată dintr-odată. din aerul stătut al sălilor de şedinţe parlamentare, în uzine şi pestradă Astfel, democraţia ar fi lichidată pe loc; şi ceea ce subtilitatea degândire a acestor apostoli populan nu a putut realiza, ar reuşi s-o facă laiuţeală, cu rapiditatea unui fulger, cleştele şi ciocanele de forjă alemaselor proletare surexcitate; ca în toamna anului i 91 S. ele ar arata,într-un mod izbitor, lumii burgheze cât de lipsit de sens este să tegândeşti că poţi opn cucenrea mondială evreiască cu mijloace de care

dispune democraţia occidentală.Aşa cum am mai spus. trebuie să ai o minte naivă pentru casă te legi singur, pus faţă în faţă cu un astfel de partener, prin nişte7 -Lupta concepţiilor filosoficereguli care nu sunt pentru ei decât nişte simple bluff-uri sau care nu-iservesc decât lui şi care vor fi azvârlite peste bord de îndată ce nu îi vormai aduce avantaje.în toate partidele burgheze, lupta politică se rezumă, de fapt. la odispută pentru câtev a locuri în Parlament, luptă în care principiile sunt.la nevoie, aruncate peste bord ca un balast, iar programele lor se resimtdin această cauză şi la fel se resimte propna lor putere. Le lipseşte aceeaputernică atracţie magnetică care nu se poate exercita asupra maselordecât prin influenţa marilor idei. aceea forţă de convingere, singura caredă o încredere absolută în principiile sale şi hotărârea fanatică le tace sătriumfe. Dar. m momentul în care umil ctm [xirlide. înarmat cu toatearmele unei concepţii filosofice, fie ea de-o mie de oii criminală,porneşte la asalt, împotriva unei ordini slahilite. celălalt esteconstrâns la rezistenţă, dacă nu ia forma unei noi dogme, doşynăpolitică în cazul de faţă ,y/ dacă nu înlocuieşte cuvintele de apăramlipsite de forţă şi Icqc pnn strigătul războinic al unui atac curajos .y/hruial. De aceea când unii. în mod deosebit miniştrii aşa-zişi naţionalidin posturile burgheze sau centail bavarez, adresează mişcăni noastrereproşul perfid că lucrează pentru o revoluţie, noi nu putem da decât unrăspuns acestei concepţii politice de două parale: desigur, noi încercămsă recâştigăm ceai ce voi. în criminala voastră prostie, aţi lăsat să văscape. Aţi contribuit, pnn manevrele voastre de samsan parlamentan. Iatârârea naţiunii spre prăpastie; clar noi. pnn stabilirea unei noi concepţiifilosofice şi pnn neclintita şi fanatica apărare a pnncipiilor sale. vomconstrui pentm popor treptele pe care el să urce într-o zi din nou cătretemplul libertăţii.Astfel, prima noastră gn|ă. la vremea fondăm mişcăni noastre.era să veghem mereu ca o trupă fonnată din soldaţi cu o convingereadmirabilă să nu devină o asociaţie care să tâvonzeze intereseleparlamentare.Pnma dintre măsurile preventive a fost crearea unui programcare. în mod sistematic, accentua pnn însăşi amploarea lor. tendinţelede natură să ţină la distanţă minţile debile şi meschine ale partidelorpolitice de astăzi. Câtă dreptate avusesem când am apreciat ca necesareţelun atât de bine conturate pentru programul nostru, şi aceasta se poateînţelege uşor văzând spectacolul fatalei slăbiciuni care a condus laprăbuşirea Germaniei.Cunoaşterea acestor fapte vrea să conducă la o nouă concepţiede spre stat. concepţie care. la rândul ei. constituie o parte esenţială aconcepţiei noastre noi despre lume.***8 Conceptul „Volkisch"M-am explicat deja, în primul volum, asupra cuvântului volkisch,atunci când a trebuit să arăt că, de fapt, acest termen nu are osemnificaţie suficient de exactă pentru a putea face din el baza uneicomuniuni de acţiuni şi de luptă. Tot ce se poale imagina a fi maidiferit prin esenţa sa se grupea/ă a/i sub pavilionul cuvântuluivdtkisch. De aceea, înainte de a trece la problemele şi scopurilePartidului Muncitoresc German Naţional-Socialist aş vrea să precizezsensul cuvântului volkisch, legăturile pe care le are cu mişcarea noastră.Termenul volkisch apare insuficient de clar definit, el putând

fi interpretat în diverse feluri şi în practică poate servi unor întrebuinţărila fel de numeroase, ca şi cuvântul „religios".Aproape că nu putem să-i atribuim acestui calificativ un sensabsolut exact, fie că este vorba de definiţia teoretică sau de folosireasa uzuală. Termenul „religios" nu poate fi pus decât în legătură cu oformă bine determinată de realizări care îi suni proprii.Este o foarte frumoasă apreciere şi cel mai ades justificată,alunei când natura unui om este caracterizată ca „profund religioasă".Fără îndoială, unii vor fi satisfăcuţi de o apreciere atât deuniversală ; pentru câţiva chiar ea poale să evoce, într-un fel mai clarsau mai puţin clar o anume stare sufletească. Dar, marea masă nu secompune numai din filosofi şi sfinţi. O asemenea idee religioasăfoarie generală nu va face cel mai adesea decât să dea fiecăruialibertatea sa de gândire şi de acţiune. Ea nu va fi deloc mobilul unoracţiuni, aşa cum se întâmplă cu sentimeii'ul religios profund, înmomentul în care o dogmă precisă capătă formă în lumea nedeterminatăa metafizicii pure. Cu siguranţă, această dogmă nu este unscop „în sine", ci un mijloc ; dar un mijloc absolut necesar pentruatingerea scopului. Acest scop nu este totuşi exclusiv ideal: dimpotrivă,în fond el este eminamente practic. Trebuie să-ţi dai seama căidealurile cele mai înalte răspund într-adevăr unor nevoi vitaleprofunde ; tot aşa cum canoanele frumuseţii celei mai desăvârşitedecurg logic, în ultimă instanţă, din utilitatea lor.Aşa cum ajută la înălţarea omului deasupra unei vieţi animaleşi tihnite, tot aşa credinţa contribuie la întărirea şi asigurareaexistenţei sale: să i se ia omenirii de azi principiile religioase, întăritede educaţie, care suni în fapt principii de moralitate şi de moravurisănătoase ; să fie suprimată această educaţie religioasă fără să fieînlocuită cu ceva echivalent şi vom vedea rezultatul sub forma uneiputernice zguduiri a bazelor propriei noastre exisienţe. Se poate, deci,pune în axiomă principiul conform căruia nu numai omul trăieştepentru a servi idealul cel mai înălţător, dar şi că acest ideal consti-9 De la sentimentul religios la devotamentul indiscutabiltuie, la rândul sau o condiţie a existenţei omului Astfel, cercul seînchideîn chip firesc, în definiţia foarte generală a cuvântului ..religios"sunt cuprinse noţiuni şi convingeri fundamentale, de exemplu aceleade nemurire a sufletului, viaţă veşnică, existenţa unor fiinţe superioareetc.Dar toate aceste judecăţi, oricâtă forţă de convingere ar exercitaasupra individului. rămân supuse examenului său critic şi unoralternative de acceptare sau de refuz, până în ziua în care credinţaapodictică capătă putere de lege asupra sentimentului şi raţiunii.Credinţa este instrumentul care deschide calea şi croieşte drumrecunoaşterii concepţiilor religioase fundamentale.Fără o dogmă precisă, religiozitatea cu miile ei de forme prostdefinite, nu numai că ar fi lipsită de valoare pentru viaţa omenească, dar.în plus. ar contribui neîndoielnic la degradarea generală.La fel stau lucrurile în cazul cuvântului volkisch. ca şi în privinţatermenului „religios" Şi el conţine diverse noţiuni fundamentale. Dar.deşi sunt de cea mai mare importanţă, ele apar sub o formă atât de prostdefinită, încât nu se vor ridica deasupra valorii unei simple opiniiadmise, atâta vreme cât nu vor fi privite ca principii fundamentale încadrul unui partid politic. Căci realizarea unui ideal teoretic şi aconsecinţelor sale logice rezultă într-o tot atât de mică măsură din

simplul fapt sau sentiment al unei voinţe interioare a omului încîtcucerirea nu provine din aspiraţia universală spre această stare.Nu, numai atunci când elanul ideal către independenţă primeşte oorganizare de luptă şi o putere militară, numai atunci arzătoareadorinţă a unui popor poate să se schimbe într-o realitate măreaţă.O opinie filosofică se poate dovedi de mii de ori corectă şi poate vizanumai binele omenirii, ea va fi fără valoarea practică pentru viaţaunuipopor, Atîta timp cît aceste principii nu au devenit stindardul deluptă a vreunei mişcări politice. La rândul său această mişcare varămâne un simplu partid atâta vreme cît acţiunea sa nu a condus lavictoria ideilor sale. iar dogmele de partid nu au devenit pentru poporlegi de bază ale comunităţii sale.Dar. când o concepţie abstractă cu caracter general trebuiesă servească de bază pentm o evoluţie viitoare, atunci prima condiţieeste să se facă lumină deplină asupra naturii şi a influenţei sale.Numai pe o asemenea bază se poate crai o mişcare curc-şigăseşte forţa necesară pentru luptă în unitatea convingerilor sale.Iar un program politic se constmieşte numai pornind de la conceptegenerale, tot aşa cum un sistem filosofic trebuie să se sprijine pe o10 Sentimentul rasistdogmă politică. Aceasta nu trebuie să ţintească un scop inaccesibilşi să se consacre numai ideilor, ci să ţină seama şi de mijloacele deluptă care există şi pe care le poate pune în mişcare pentru victorialor. Concepţiei spirituale adevărate în planul teoretic, care aparţinecelui care a trasat programul să-1 impună, trebuie să i se adaugeştiinţa practică a omului politic.Astfel, din nefericire, un ideal etern, pentru a servi de steacălăuzitoare a umanităţii, trebuie să accepte slăbiciunile acesteiumanităţi pentru a nu eşua încă de la pornire din cauza imperfecţiuniloromeneşti. Aceluia care a avut revelaţia, trebuie asociatcineva care cunoaşte sufletul poporului, care va extrage din domeniuladevărului etern şi al idealului ceea ce este accesibil muritorilorde rând şi îi va da o formă.Această transmutaţie a unui sistem filosofic adevărat în planulideal, într-o comuniune politică de credinţă şi de luptă clardefinite, organizată rigid, însufleţită de o credinţă unică şi de o unicăvoinţă, aceasta este problema esenţială. Toate şansele de victorie sesprijină în întregime pe soluţionarea, în chip fericit, a acesteiprobleme. Şi numai atunci din această armată de milioane de oameni,care cu toţii sunt mai mult sau mai puţin pătrunşi de acesteadevăruri, unii ajungând chiar până la o înţelegere parţială a lor, unbărbat trebuie să apară dintre ei şi el trebuie să fie însufleţit de oputere de apostol. Din ideile nebuloase ale marelui public, el extrageprincipii şi forme, având tăria unor stânci de granit, conduce luptapentru adevărul unic pe care aceste adevăruri îl conţin până când,din valurile agitate ale lumii libere a ideilor, iese la suprafaţă stâncaneclintită a uniunii celor care împărtăşesc aceeaşi credinţă şi voinţă.Dintr-un unghi de vedere universal, necesitatea justifică dreptulde a acţiona în acest fel; succesul justifică dreptul individului.* * *Dacă încercăm să extragem din cuvântul volkisch sensul săucel mai adânc, vom ajunge la următoarea constatare :Concepţia filosofică a zilelor noastre constă, în general, dinpunct de vedere politic, în a atribui statului însuşi o forţă creatoareşi civilizatoare.

Dar, el nu ar mai avea ce face cu condiţiile prealabile desprerasă ; statul ar rezulta mai curând din necesităţi economice, sau, încel mai bun caz, din jocul forţelor politice. Această concepţie fundamentalăconduce în mod logic la o ignorare a forţelor primitivelegate de rasă şi la subestimarea valorii individului. Cel care neagădeosebirea dintre rase în ce priveşte aptitudinea lor de a da naştere11 Profesiunea credinţei politicela civilizaţii, se înşeală inevitabil şi atunci când judecă indivizii. Ideeaacceptării egalităţii raselor atrage după sine o judecareasemănătoare a popoarelor şi oamenilor, însuşi marxismul internaţionalnu este decât transformarea făcută de evreul Karl Marxa unei concepţii filosofice deja existente într-o doctrină politicăprecisă. Fără această otrăvire prealabilă, succesul politic extraordinaral acestei doctrine nu ar fi fost posibil. Karl Marx a fost însăsingurul, în mocirla unei lumi descompuse, care a recunoscut, cu aceasiguranţă specifică privirii unui profet, materiile cele mai toxice posibil;el le-a luat în stăpânire şi asemenea unui iniţiat în magia neagră, le-afolosit în doze masive pentru a nimici existenţa independentă anaţiunilor din această lume. Toate acestea, desigur, în folosul rasei sale.Astfel, doctrina marxistă este, în rezumat, esenţa însăşi asistemului filosofic general valabil în prezent. Din această cauză,deja, orice luptă a ceea ce se numeşte lume burgheză împotriva saeste imposibilă şi chiar ridicolă, fiindcă această lume burgheză esteîmbibată cu aceste otrăvuri mai mult ca oricând şi omagiază oconcepţie filosofică care, în linii mari, nu se deosebeşte de concepţiamarxistă decât prin nuanţe sau chestiuni legale de persoane. Lumeaburghează este marxistă, dar crede că este posibilă dominarea unorgrupuri delimitate de oameni (burghezia), în timp ce marxismulfrizează în mod deliberat readucerea acestei lumi în stăpânireaevreilor.Dimpotrivă, concepţia „rasistă"1 face loc valorii diferitelorrase primitive ale omenirii, în principiu, ea nu vede în stat decât unscop şi acesta este menţinerea existenţei raselor umane, Ea nu crededeloc în egalitatea lor dar, le recunoaşte în schimb şi valoarea şidiversitatea lor, mai mult sau mai puţin ridicată.Această cunoaştere îi conferă obligaţia, conform voinţei eternecare guvernează această lume, de a favoriza victoria celui mai bun şicelui mai puternic, de a cere supunerea celor slabi şi a celor răi.Ea aduce, astfel, un omagiu principiului aristocratic al naturii şi credeîn valoarea acestei legi până la treapta inferioară a scării fiinţeloromeneşti. Ea îşi dă seama nu nurnai de diferenţa de valori a raselor,dar şi de diversitatea de valori a indivizilor, în mulţime i se dezvăluievaloarea persoanei şi, prin aceasta, ea acţionează ca o putere organizatoareîn prezenţa unui marxism distrugător. Ea crede necesar să dea<notă>1. Vom traduce aici şi vom traduce şi de-acum înainte, în principiu, volldschprin rasist.</notă>12 Marxismul contra rasei şi personalităţiiomenirii un ideal, căci aceasta i se pare a fi prima condiţie a existenţeiacestei omcnin Dar nu poate recunoaşte dreptul la existenţă a unei eticioarecare atunci când aceasta repre/intă un jxricol pontai supravieţuirearasei care apără o etica mai înaltă; căci. în această lume. în care raseles-au încrucişat şi care a fost invadată de urmaşii negrilor, toateconcepţiile umane despre frumuseţe şi nobleţe, ca şi toate speranţele

într-un viitor ideal al omenirii ar fi pierdute ix-ntai totdeauna.Cultura şi civilizaţia umană sunt pe acest continent indisolubillegate de existenţa arianului Dispariţia sau împuţinarea sa ar tace săcoboare pe acest pământ valurile întunecate ale unei epoci de barbarie.Dar. subminarea existenţei civilizaţiei omeneşti, prin exterminareaacelor care o deţin, apare ca cui mai oribilă cnniă. Acela careîndrăzneşte să ridice mâna asupra imaginii însăşi a Domnului, în formasa cea mai înaltă, îl jigneşte pe Creator şi contribuie la pierdereaparadisului.Concepţia rasistă răspunde voinţei cele mai profunde a naturii,atunci când ea restabileşte liberul joc al torţelor care trebuie să conducăla progres prin selecţie Intr-o /.i. în acest fel. o omenire mai bună. care acucerit această lume. \a \edca deschizându-i-se în mod liber toatedomeniile de activitateSimţim cu toţii că într-un viitor îndepărtat oamenii vor fîconthmtaţi cu probleme pe aire numai un popor de stăpâni, de cai maiînaltă clas;! \a ti chemat să le re/olve. el dispunând de tcxite mijloaceleşi resursele lumii întregi.* * * i -•<-'•liste de la sine înţeles ai o examinare atât de generală aconţinutului abstract al unei concepţii filosofice rasiste poate duce la celemai felurite interpretări. De fapt. toate tinei'ele noastre croaţii politice seprcvalca/â de unul sau altul din punctele noastre.Kxistcnţa lor simultană do\edeşte tocmai diversitatea concepţiilor.Astfel, filosofici marxiste, condusă de o organizaţie centralizata, i seopune o adunătură de concepţii pe care le putem judcai chiar de peacum prai puţin eficiente în ţaţa frontului strâns al duşmanului. Nu poţiobţine victorii cu arme atât de slabeNumai atunci când se \a opune concepţiei filosofice internaţionalistecondusă din punct de vedere politic de marxismulorganizat frontul unic al unei concepţii filosofice rasiste, care s-ocombată cu aceeaşi torţă. \a fi în măsură să iasă victorios eternuladevărDar, pentru a organiza punerea în aplicare a unei concepţii13 Favorizarea liberului joc al forţelor, întărirea partiduluifilosofice, este indispensabil ca. mai întâi, să punem bazele uneidefiniţii clare a ei: principiile fundamentale ale partidului reprezitnăpentru im /Kirlid politic în formaţi' ceea ce reprezintă dogmele pentrucredinţă. \a Irehi/i. deci. să se a.siguiv concepţiei rasiste un instrumentde luptă toi la fel cum organizaţia de partid marxistă deschide caleliberă internaţionalismului.Acesta este scopul urmărit de Partidul naţionalist-socialistgerman. A fixa pentru partid doctrina rasistă este condiţia prealabilă asuccesului concepţiilor rasiste. Cea mai bună dovadă este dată indirectchiar de adversarii acestei regrupări a partidului Tot ei sunt cei care numai ostenesc să afirme că aceste concepţii rasiste nu sunt deloc apanajulunuia singur, ci. dimpotnvâ. ele stau amorţite sau ..trăiesc în sufletul amilioane de oameni pe care numai Dumnezeu îi poate şti; ei bine. aceştianu au decât să verifice, ai să vadă. că prezenţa efectivă a acestorconcepţii nu a putut niciodată să se opună cu nimic triumfuluiconcepţiilor adverse, apărate de un partid politic clasicDacă lucrurile ar fi stat altfel, poporul german ar fi. trebuitnegreşit să ti obţinut, până acum. o victorie uriaşă şi nu s-ar mai aflaacum pe marginea prăpastiei. Ceai ce a asigurat succesul concepţiilorintema-ţionaliste este apărarea lor de către un partid organizat în

secţiuni de asalt (Siurmahteilung: S.A.). Dacă concepţiile opuse aupierit, acaista s-a întâmplat numai fiindcă nu a existat un front deapărare unicAm considerat, deci. că era de datoria mea să desprind, dinsubstanţa bogată şi fără fonnă a unei concepţii filosofice generale, ideileesenţiale şi să le dau o formă mai mult sau mai puţin dogmatica Astfel,curăţite de ceea ce era de pnsos şi clarificate, ele vor putea gmpa pe aceioameni care vor voi să le dea ascultare. Altfel spus; Partidul naţionalsocialist al muncitorilor germani extrage caracteristicile esenţiale aleunei concepţii rasiste asupra universului şi face din ea. ţinând cont derealităţile practice ale epocii, de materialul uman şi de slăbiciunile sale.un ansamblu doctrina! politic, aire pune. de acum înainte, el însuşi'bazele triumfului final al acestei concepţii filosofice, printr-o organizarecît se poate de riguroasă a maselor largi de oameni.14Capitolul II<titlu>Statulîncepând cu anii 1920 şi 1921, unele cercuri, rămăşiţe aleacestei lumi burgheze a căror domnie este acum sfârşită, reproşauconstant tânărului nostru partid faptul că a luat poziţie împotrivaformei actuale de stat: iar bătăuşii plătiţi, aflaţi în serviciul partidelorpolitice de toate culorile trăgeau de aici concluzia că este permis săduci. prin toate mijloacele posibile, o luptă de exterminare a acestortineri supărători, promotori ai unei noi concepţii despre lume. Ladrept vorbind, toată lumea se ferea să recunoască că burgheziaactuală este incapabilă să conceapă o noţiune coerentă sub denumireade stat, cuvânt pentru care nu există şi nu poate exista o definiţiecoerentă. Şi cel mai adeseori, cei care sunt titularii catedrelor dinînvăţământul nostru superior oficial vorbesc în calitate de profesoride drept public, care trebuie să găsească mai ales explicaţii şi interpretărice justifică existenţa mai mult sau mai puţin fericită a guvernelorcare le asigură pâinea. Cu cât un stat este constituit în modilogic, cu atât mai conlu/e, mai artificiale şi mai de neînţeles sun,tdefiniţiile care se dau pentru a justifica raţiunea existenţei sale. Ceputea să spună, de exemplu, altădată, un profesor de la Universitateaimperială şi regală despre semnificaţia şi scopurile unui stat, într-oţară a cărei constituţie politică era monstrul cel mai diform alsecolului douăzeci ? Grea sarcină dacă ne gândim că, în zilelenoastre, un profesor de drept public este mai puţin forţat să spunăadevărul şi mai mult obligat să servească unui scop precis. Acest scopeste apărarea cu orice preţ a existenţei monstruosului mecanismuman despre care este vorba şi care este denumit în zilele noastrestat. Să nu ne mirăm, deci, dacă, discutând despre această problemă,ei evită pe cât posibil cercetarea faptelor pentru a se putea ascundeîn spatele unei harababuri de principii „etice", „morale", „moralizatoare"şj de valori, sarcini şi scopuri imaginare.în mare, se pol distinge trei sisteme :a) Cei care văd în stat doar o grupare, mai mult sau mai puţin15 Trei concepţii dominante în statvoluntară, de oameni supuşi autorităţii unui guvern.Aceştia sunt cei mai numeroşi. Printre ei se află şi adoratoriicontemporani ai principiului legitimităţii, în ochii cărora voinţaoamenilor nu are dejucat nici un rol. Pentru ei, faptul că statul existăeste suficient ca să-1 facă inviolabil şi sfânt. Pentru a proteja aceastăconcepţie de creiere demente, de orice prejudiciu, se predică adorarea

servilă a ceea ce se numeşte autoritatea statului, în minteaacestor oameni, mijlocul devine, într-o clipită, scopul definitiv.Statul nu e făcut pentru a-i servi pe oameni, ci aceştia sunt acolopentru a adora o autoritate a statului, la care participă şi cel maimodest slujbaş, oricare ar fi funcţiile sale. Pentru ca această veneraremută şi extatică să nu se transforme în dezordine, autoritatea statului,în ceea ce-o priveşte, nu există decât pentru menţinerea calculuişi a deplinei ordini. Ea nu mai este, deci, în cele din urmă nici mijloc,nici ţel. Statul trebuie să vegheze la menţinerea calmului şi ordiniişi reciproc, calmul şi ordinea trebuie să permită statului să existe. Iarviaţa comunităţii trebuie să se învârtă între aceşti doi poli.în Bavaria, această concepţie este îndeosebi reprezentată deartiştii politici al Centrului bavarez, care se numeşte Partidul popularbavarez ; în Austria, ei se intitulau legilimiştii negru-galben. Chiarşi în Reich există, din nefericire, elemente zise conservatoare careacţionează conform unor astfel de concepţii despre stat.b) Alţi teoreticieni, mai puţin numeroşi, pun cel puţin anumitecondiţii existenţei statului. Ei vor să existe nu numai o singurăadministraţie, dar şi o singură limbă, fie şi numai când ar fi vorbadespre considerente tehnice de administrare în general.Autoritatea statului nu mai este raţiunea unică şi exclusivă asa. El trebuie, să contribuie, pe lângă aceasta, şi la bunăstareasupuşilor săi. Idei de „libertate", dar în majoritatea timpului greşitînţelese, se strecoară în concepţia acestei şcoli.Forma de guvernare nu mai pare instabilă, din simplul fapt alexistenţei sale ; se examinează şi utilitatea pe care o poate avea.Respectul faţă de trecut nu o fereşte de criticile prezentului, înrezumat, această şcoală aşteaptă în primul rând de la stat ca el să deao formă vieţii economice care să fie favorabilă individului ; ea îljudecă practic şi după concepţii generale de economie politică, dinpunct de vedere al rentabilităţii. Principalii reprezentanţi ai acesteiopinii pot fi întâlniţi în cercurile burgheziei noastre germane mijlocii,în mod deosebit în rândurile celor ce aparţin democraţiei liberale.c) Al treilea grup este cel mai puţin reprezentativ din punctde vedere numeric. El concepe statul ca un mijloc de realizare a16 Concepţii eronate despre „germanizare”tendinţelor imperialiste de cele mai multe ori confuz: acest grup vrea săajungă la întemeierea unui stat popular foarte unit şi căruia o limbăcomună să-i dea un caracter precis conturat Dacă el vrea o limbă unică,o face numai în speranţa de a da astfel acestui stat o bază solidă, oiresă-i permită să-şi sporească autoritatea în exterior, ci mai ales. conformpărerii de-altfel pe deplin falsă că unificarea limbii ar putea să ducăla bun sfârşit o naţionalizare îndreptată într-un sens anume.Hste lamentabil să \ezi cum. în cursul ultimului secol, toarte desşi cu bună credinţă, s-a tăcut uz de cuvântul ..a germaniza" într-un moduşuratic, îmi amintesc şi azi cum. pe vremea tinereţii mele. acest termenera folosit pentru a sugera idei incredibil de greşite Auzeai pe atunci,chiar şi-n cercurile pangermaniste. exprimată părerea că germanii dinAustria ar putai foarte bine, cu concursul guvernului, să germanizezepe slavii din Austria; nu-şi dădeau seama că germanizarea nu se aplicădecât teutonului, niciodată oamenilor. De obicei, prin acest cuvânt seînţelegea folosnai limbii germane, impusă .cu forţa şi folosită în viaţapublică, înseamnă să comiţi o greşeală de raţionament de neconceputsâ-ţi imaginezi că ar fi posibil să faci un german, de exemplu, dintr-unnegru sau dintr-un chinez, învăţându-l germană şi deoarece de acum

el \orbestc limba germană, poate chiar să şi voteze pentru un partidpolitic german.Burghezii noştri naţionali nu pricepeau că acest gen degcnnamzare era în realitate o dcgermanizare. Căci. daca diferenţele careexistă între popoare şi care până în prezent sunt evidente şi sar în ochi.ar putea ti atenuate şi în cele din urmă şterse, impunând din voinţasuveranului folosirea unei limbi comune, această măsură ar duce laîncrucişarea raselor, şi în cazul nostru, nu la gemianizare. ci la nimicireatotală a elementului germanicSe întâmplă, şi nu lipsesc exemplele în istone. ca un poporcuceritor să reuşească, prin mijloace de constrângere externa, să-şiimpună limba învinşilor, însă. o mie de ani. acaistă limbă este vorbită deun popor nou şi învingătorii au devenit astfel, de fapt. învinşiCum naţionalitatea, sau mai bine spus. rasa nu depinde de limbă,ci de sânge, nu se poate \orbi de gemianizare decât dacă. printr-unastfel de procedeu, s-ar reuşi schimbarea sângelui celui îimns. Ori acestluciu este imposibil.De-ar ti să se întâmple, acest lucru nu s-ar putea tacedecât pnntr-un amestec de sânge, care ar determina scăderea niveluluirasei superioare. Rezultatul final al unui astfel de proces ar fidispariţia calităţilor care l-au făcut pe poporul cuceritor capabil să17 Concepţii eronate despre „germanizare”învingă. Prin încrucişarea cu o rasă inferioară ar dispare mai alesenergiile civilizatoare, chiar dacă poporul provenit din acest amestecar vorbi mult şi bine limba fostei rase superioare.Ar mai putea apărea, pentru o anumită perioadă de timp, şiun fel de luptă între gândiri diferite şi poporul, lăsat pradă unuiiremediabil proces de decădere; ar putea, într-o ultimă tresărire, săscoată la lumină capodopere ale unei civilizaţii surprinzătoare.Autorii nu ar fi în acest caz decât reprezentanţi izolaţi ai raseisuperioare sau chiar metişi proveniţi dintr-o primă încrucişare, lacare domină sângele superior şi caută să-şi croiască drum ; ei n-auînsă niciodată produsele ultime ale metisajului. Acesta din urmă vafi întotdeauna însoţit de un recul al civilizaţiei.Trebuie să ne considerăm fericiţi astăzi, că o germanizare, aşacum o concepuse losif al II-lea, nu a reuşit în Austria. După toateaparenţele, succesul său ar fi avut ca efect menţinerea în viaţă astatului austriac, dar ar fi condus, prin comunitatea de limbă, la oscădere a nivelului etnic al naţiunii germane. De-a lungul secolelor,un anumit instinct gregar s-ar fi putut dezvolta, dar atunci turmaînsăşi şi-ar fi pierdut valoarea.S-ar fi născut, poate, un popor rezultat dintr-o comunitate decultură. A fost mai bine pentru naţiunea germană că acest metisajnu a avut loc, deşi ea a renunţat la el nu din raţiuni inteligente şinobile, ci pentru că Habsburgii erau nişte suverani mărginiţi. Dacălucrurile s-ar fi petrecut altfel, cu mare greutate am mai fi putut numiastăzi poporul german, factor de civilizaţie.Nu numai în Austria, dar şi în Germania cercurile zise naţionaleau fost şi sunt încă îmboldite cu raţionamente tot atât de greşite.Politica poloneză, cerută de atâţia germani şi care tindea lagermanizarea Estului, se sprijină, din nefericire, aproape întotdeauna,pe un sofism asemănător. Şi acolo se credea că se va reuşigermanizarea elementelor poloneze prin simpla impunere a limbiigermane. Rezultatul ar fi fost, de asemenea, nefast şi acolo: un poporde rasă străină exprimând în limba germană ideile sale străine şi

aducând prejudicii nobleţei şi demnităţii naturii noastre prin naturasa inferioară.Deja este suficient de înspăimântător gândul că răul făcutrasei noastre germanice, atunci când ignoranţa americanilor îi treceîn contul nostru pe murdarii evrei care debarcă la ei, pentru că eivorbesc germana în jargonul lor jidănesc.Totuşi, nimănui nu îi va da prin cap că faptul, pur întâmplătorcă aceşti imigranţi păduchioşi, veniţi din Est, vorbesc germana,18 Singura soluţie trebuie să fie„germanizarea”dovedeşte că sunt de origine germană şi fac parte cu adevărat dinpoporul nostru.Ceea ce de-alungul istoriei a punii fi germanizat a i folos a fostteritoriul cucerit de strămoşii noştri cu sabia în mânaşi apoi colonizatde ţărani germani, în măsura în care ei au făcut să intre, în acelaşi timp,un sânge străin în corpul poporului nostru, ei au contribuit la începutulnefastului proces de fărâmiţare a caracterului nostru etnic şi care semanifestă prin acest individualism hipertrofiat caracteristic germanilorşi, din păcate, s-a ajuns chiar, adeseori, până la elogierea lui.Pentru această a treia şcoală, stalul este, de asemenea, într-unanumit sens un scop în sine şi păstrarea statului devine principalasarcină^a vieţii oamenilor.în rezumat, se poate stabili că toate aceste teorii nu auînţelegere profundă a faptului că forţele creatoare de civili/aţii şi devalori au drept bază rasa şi că statul trebuie în mod logic să considereca principala sa sarcină păstrarea şi ameliorarea rasei însăşi, condiţiefundamentală a oricărui progres uman.Consecinţa extremă a acestor concepţii şi opinii greşiteasupra naturii şi raţiunii de a fi a statului a putut fi apoi trasă deevreul Marx ; separând noţiunea de stat de obligaţiile faţă de rasă,fără a putea formula altă definiţie care să fie admisă în aceeaşimăsură, burghezia a deschis calea spre o doctrină care neagă statul.De aceea, lupta dusă de burghezie împotriva marxismuluiinternaţional se îndreaptă, pe acest teren, spre un eşec sigur. Burgheziademult nu mai dă două parale pe temeliile de care sistemulsău politic nu se putea lipsi. Abilul ei adversar politic a descoperitpunctele slabe ale edificiului pe care ea îl înălţase şi-1 atacă cu armelepe care chiar ea i le-a furnizat fără voie.Prima îndatorire a noului partid care se plasează pe terenulconcepţiilor rasiste este, prin urmare, formularea cu claritate a concepţieice trebuie avută despre natura şi raţiunea de a exista a statului.Noţiunea fundamentală este că statul nu este un scop, ci unmijloc. El este într-adevăr condiţia pusă, în prealabil, pentru formareaunei civilizaţii umane de valoare superioară, dar nu este cauza sa directă.Aceasta stă exclusiv în existenţa unei rase apte pentru civilizaţie.Chiar dacă pe pământ ar fi sute de state model, în cazul în care omularian, care este stâlpul civilizaţiei, s-ar întâmpla să dispară, nu ar maiexista o c'v ili/aţie care să corespundă în plan spiritual gradului atinsde popoarele de rasă superioară. Se poate merge şi mai departe şispune că existenţa statelor omeneşti nu ar exclude eventualitateadistrugerii definitive a rasei umane, deoarece dispariţia reprezentantu-19 Statul nu este decât un scop în sinelui rasei civilizatoare ar atrage după sine pierderea calităţilor intelectualesuperioare de rezistenţă şi de adaptare.Dacă, de pildă, un seism ar zgudui scoarţa terestră şi o nouăHimalaie ar apărea brusc din valurile oceanului, civilizaţia omenească

ar fi nimicită de teribilul cataclism.Nu ar mai exista nici un stat, toate legăturile care menţinordinea ar fi rupte, creaţiile unei civilizaţii milenare ar fi transformateîn ruine, suprafaţa pământului n-ar mai fi decât un cimitiracoperit de apă şi mâl. Dar ar fi de-ajuns ca în acest haosînspăimântător să fi supravieţuit câţiva oameni aparţinând unei rasecivilizatoare, pentru ca, fie şi după scurgerea a o mie de ani, pământul,odată liniştit, să poarte iar roadele forţei creatoare a omului. Numaidispariţia definitivă a ultimilor reprezentanţi ai rasei superioare artransforma pământul pentru totdeauna într-un deşert.Şi invers, exemplele luate din epoca actuală dovedesc căstate, a căror baze au fost puse de reprezentanţii unor rase lipsitede capacităţi politice absolut necesare, nu au putut, în ciuda tuturormăsurilor luate de guvernele lor, să scape de la pieire. Aşa cumspeciile de animale mari din epocile preistorice au trebuit să dealocul altora şi să se stingă, la fel şi rasele umane lipsite de o anumeforţă intelectuală, singura care poate să-i ajute să găsească armelenecesare supravieţuirii lor, vor trebui să dea întâietate altora.Nu statul este cel care face să se nască un anumit grad decultură ; el nu poate decât menţine rasa, cauza dintâi a ridicăriinivelului de cultură, în caz contrar, statul îşi poate continua existenţatimp de secole fără vreo schimbare vizibilă, în vreme ce, ca urmarea amestecului de rase pe care nu 1-a împiedicat, capacitatea civilizatoare,şi istoria însăşi a acestui popor, care este reflectarea ei, auînceput de multă vreme să suporte profunde deformări. De exemplu,statul nostru actual, un mecanism funcţionând în gol, poate, pentruo perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, să mai creeze o impresiefavorabilă şi să pară că trăieşte totuşi ; denaturarea rasei, de caresuferă trupul poporului nostru, duce la o decădere a civilizaţiei salecare se manifestă deja în chip înfricoşător.Condiţia prealabilă pusă existenţei durabile a unei umanităţisuperioare nu este deci stand, este rasa care posedă însuşirile cemte.Trebuie ştiut că aceste însuşiri există oricum şi că este deajunssă fie stimulate de împrejurări exterioare pentru ca ele să semanifeste. Naţiunile sau mai curând rasele civilizatoare posedăaceste însuşiri binefăcătoare în stare latentă chiar dacă împrejurărileexterioare nefavorabile nu le permit să acţioneze.20 Rasa condiţionează gradul de civilizaţieDe aceea, a-i prezenta pe vechii germani, din vremurile anterioarecreştinismului, ca pe nişte oameni „fără civilizaţie", ca pe niştebarbari este o incredibilă nedreptate. Ei nu au fost niciodată astfel.Numai asprimea climei din sălaşurile lor nordice le impunea un gende viaţă care nu era favorabil dezvoltării forţelor lor creatoare. Dacăei ar fi sosit, şi aici nu e luată în discuţie lumea antică, în regiuni maiblânde, din sud, şi dacă ar fi găsit, în materialul uman furnizat derasele inferioare, primele mijloace tehnice, capacitatea de a crea ocivilizaţie care dormita în ei, ar fi produs o înflorire la fel de strălucitoareca cea a elenilor.Dar nu trebuie să se atribuie această forţă primară caregenerează civilizaţia numai faptului că ei trăiau într-o climă nordică.Un lapon, transportat în sud, ar contribui tot aşa de puţin la dezvoltareacivilizaţiei ca şi un eschimos. Nu, această splendidă însuşire dea crea şi de a modela a fost acordată pe drept arianului, pentru ca easă existe în el în stadiu latent sau pentru ca el s-o dăruiască vieţii carese trezeşte, după cum nişte împrejurări favorabile permit acest lucru

sau dimpotrivă o natură neospitalieră îl împiedică s-o facă.De aici se poate deduce ideea următoare :Stand este un mijloc pentru a atinge un ţel. Ţelul este menţinereaşi favorizarea dezvoltării unei comunităţi de fiinţe care, fizic şi moral,sunt din aceeaşi specie. El trebuie să menţină, în primul rând, caracteristicileesenţiale ale rasei, ca o condiţie a liberei dezvoltări a niturorînsuşirilor latente ale acesteia. Din aceste însuşiri, o pane va seni mereu laîntreţinerea vieţii fizice şi o altă parte la favorizarea progreselor intelectuale.Dar, de fapt, prima este întotdeauna condiţia celei de-a doua.Statele care nu vizează acest scop sunt nişte organisme defectuoase,creaţii moarte în faşă. Faptul că ele există nu schimbă nimic, aşacum nici succesele obţinute de un grup de piraţi nu justifică pirateria.Noi, naţional-socialiştii, care luptăm pentru o altă concepţiedespre lume, noi nu ne plasăm pe faimosul „teren al faptelor",de-altfel nişte scorneli.Noi nu am mai fi atunci apărătorii unei mari idei noi, ci niştesimpli cărăuşi ai minciunii care domneşte în zilele noaste.Noi trebuie să facem o distincţie foarte netă între stat, carenu este decât forma, şi rasă, care este conţinutul său. Această formănu-şi justifică existenţa decât atunci când este capabilă să păstreze şisă protejeze conţinutul; altfel e lipsită de valoare.Ca urmare, scopul suprem al standui rasist trebuie să fie acela dea veghea la păstrarea reprezentanţilor de rasă primară, care răspândesccivilizaţia şi care fac frumuseţea şi valoarea unei umanităţi superioare.21 Concepţia naţional-socialistă despre statNoi, în calitate de arieni, nu-l putem imagina decât ca un organism viupe care-I constituie un popor, organism care nu numai că asigurăexistenţa acestui popor, dar, în plus, dezvoltându-i însuşirile morale şiintelectuale, o face să ajungă la cel mai înalt grad de libertate.Ceea ce se încearcă astăzi să ni se impună ca stat este produsulmonstruos a erorii omeneşti cele mai profunde, cu întregul ei cortegiude suferinţe de nedescris.Noi, naţional-socialiştii ştim că seva considera această concepţieca revoluţionară şi vom fi înfieraţi cu acest nume. Dar, opiniileşi actele noastre nu trebuie să fie rezultatul aprobării sau dezaprobăriiepocii noastre, nu trebuie să fie rezultatul obligaţiei imperioasede a sluji adevărul de care suntem conştienţi.Putem fi convinşi că mintea mai pătrunzătoare a posterităţiinu numai că va înţelege motivele acţiunii noastre, dar îi va recunoaşteutilitatea şi îi va aduce omagiu.* * *Cele spuse mai sus ne dă nouă, naţional-socialiştilor, măsuravalorii unui stat. Această valoare este relativă, judecată dintr-unpunct de vedere specific fiecărei naţiuni ; ea va fi absolută dacă neridicăm la punctul de vedere al umanităţii în sine. Altfel spus :Utilitatea unui stat poate fi apreciată luând drept criteriu nivelul decivilizaţie Ia care a ajuns sau importanţa pe care i-o conferă puterea sa înlume; aceasta se poate face exclusiv după utilitatea pe care o poate aveaacest organism pentru fiecare popor analizat.Putem susţine că un stat este ideal, nu numai dacă el corespundecondiţiilor de existenţă ale poporului pe care trebuie să-1 reprezinte,ci şi dacă existenţa sa asigură practic pe cea a poporului, oricare arfi, de altminteri, importanţa culturală pe care o poate avea în lumeforma acestui stat. Căci sarcina statului nu este să creeze, ci săcroiască drum forţelor virtuale. Un stat poate fi, deci, calificat defavorabil,

dacă, deşi a atins cel mai înalt nivel de civilizaţie, lasă să sedistrugă omogenitatea rasială a reprezentanţilor acestei civilizaţii.Căci, atunci practic el nu respectă condiţia prealabilă aexistenţei unei culturi, care nu este produsul său, ci produsul unuipopor civilizator, întărit de sinteza vie a statului. Statul nu reprezintăo substanţă, ci o formă. Gradul de civilizaţie la care a ajuns un poporanumit nu permite, deci, să proporţionăm doza utilităţii statului încare el trăieşte.Este uşor de înţeles că un popor, deosebit de dotat pentrucivilizaţie, oferă o imagine preferabilă unui trib de negri ; totuşi,organismul creat de vreme sub forma unui stat, poate fi, prin felul22 Criteriul valorii unui statcum îi îndeplineşte scopul, mai rău decât cel al negrilor.Deşi statul cel mai bun şi cea mai bună constituţie suntincapabile să scoată de la un popor însuşiri pe care el nu le are şi nule-a avut niciodată, o formă nepotrivită de stat va aduce cu sineinevitabil, odată cu scurgerea timpului, permiţând sau chiar provocânddispariţia reprentanţilor rasei civilizatoare, pierdereaînsuşirilor pe care aceasta le avea la început virtual.Ca urmare, aprecierea pe care o vom face asupra valorii unuistat va fi mai întâi determinată de utilitatea pe care poate s-o aibăpentru un popor anumit şi în nici-un caz de importanţa proprie arolului său în istoria lumii.Ne putem face repede o opinie exactă asupra acestui punct devedere care este foarte relativ ; dar este greu să facem aprecieriasupra valorii absolute a unui stat, pentru că această aprecieredefinitivă nu depinde numai de statul însuşi, ci mai degrabă devaloarea şi de nivelul poporului luat în considerare.Când se vorbeşte de înalta misiune a statului, nu trebuieniciodată uitat că această înaltă misiune îi revine mai cu seamăpoporului al cărui stat nu are alt rol decât să facă posibilă liberadezvoltare, datorită puterii de organizare a existenţei lui.Şi dacă ne întrebăm atunci cum trebuie să fie constituit statulde care avem nevoie, noi ceilalţi germani trebuie mai întâi săprecizăm două puncte : ce fel de bărbaţi trebuie să reunească statulşi ce scopuri finale trebuie să urmărească.Din nenorocire, poporul nostru german nu mai are ca bază orasă omogenă. Şi contopirea elementelor primare n-a făcut asemeneaprogrese încât să putem vorbi de o rasă nouă ieşită din aceastăcontopire, în realitate, contaminările succesive, care, mai ales de larăzboiul de treizeci de ;ini încoace, au stricat sângele poporuluinostru, nu 1-au descompus numai pe el, au acţionat şi asupra sufletuluinostru. Graniţele deschise ale patriei noastre, contactul cucorpuri politice ce nu erau germane, de-a lungul regiunilor defrontieră, îndeosebi puternicul val de sânge străin din interiorulReich-ului, nu lasă, prin reînnoirea sa constantă, timpul necesarpentru realizarea unei fuziuni complete. Din această amestecăturănu a ieşit o rasă nouă ; elementele etnice rămân juxtapuse, iarrezultatul a fost că, în momentele decisive, în care de obicei o turmăse adună, poporul german s-a împrăştiat în toate direcţiile. Nunumai că repartizarea teritorială e elementelor constitutive ale raseise referă la regiuni diferite, dar ele coexistă şi în limitele aceleiaşiregiuni. Oamenii din nord sunt aproape de cei din est, aproape de23 Consecinţele diferenţelor noastre etniceaceştia locuitorii din Dalmaţia, aproape de amândoi oamenii occidentului

; şi asta fără să mai luăm in considerare amestecurile.Această stare de lucruri are, din anumite privinţe, inconvenientemari ; le lipseşte germanilor puternicul instinct gregar, efect alidentităţii de sânge, imperios necesar în momentele de cumpănăcare previne prăbuşirea naţiunilor, ştergând, pe loc, la popoarelecare sunt înzestrate cu acest instinct, toate diferenţele secundare şideterminându-i să opună duşmanului comun frontul unit al uneiturme omogene. Ceea ce se defineşte la noi prin hiperindividualismprovine din faptul că elementele rasei noastre, care fiecare areparticularităţile sale, s-au obişnuit să trăiască unii alături de alţii,fără să ^ajungă să se amestece.în vreme de pace, el poate prezenta adeseori avantaje, dar,examinând mai atent, vedem că ne-a costat stăpânirea lumii. Dacăpoporul german, de-a lungul istoriei sale, ar fi posedat aceastăunitate gregară, care a fost atât de folositoare la alte popoare,Reich-ul german ar fi fost azi stăpânul lumii. Istoria lumii ar fi luatun alt curs şi nimeni nu e în stare să spună hotărât dacă omenirea,urmând această cale, nu şi-ar fi atins scopul pe care atâţia pacifiştiorbiţi speră astăzi să-1 atingă prin văicărerile şi smiorcăielile lor : opace nu garantată cu ramuri de măslin pe care le agită smiorcăiţiipacifişti, gata oricând să izbucnească în lacrimi, ci garantată desabia victorioasă a unui neam de stăpâni care pune întreaga lumeîn slujba unei civilizaşi superioare.Faptul că poporului nostru îi lipseşte coeziunea, pe care oconferă un sânge comun şi care a rămas pur, ne-a cauzat suferinţede nedescris.El a oferii nişte capitaluri unei mulţimi de mici potentaţigermani, dar a lipsit poporul german de drepturile sale senioriale.Şi astăzi încă, poporul german suferă de pe urma acestei lipse decoeziune intimă ; dar, ceea ce a provocat suferinţa noastră, în trecutşi în prezent, poate deveni în viitor o sursă de binecuvântări. Căci,oricât de nefaste au fost lipsa unei fuziuni absolute a elementelorcare compuneau la origine rasa noastră şi imposibilitatea în carene-am aflat mai târziu de a da un trup omogen poporului nostru, esteo fericire, în schimb, că o parte măcar din ceea ce era mai bun însângele nostru a rămas pur şi a scăpat de decadenţa care a distrusrestul rasei noastre.Este sigur că un amalgam complet al elementelor iniţiale alerasei noastre ar fi dat naştere unui popor care ar fi constituit unorganism desăvârşit; dar el ar fi fost, ca orice rasă hibridă, înzestrat24 Misiunea poporului germancu o capacitate mai mică de a face să progreseze civilizaţia decât ceade care se bucura la origine cel mai nobil dintre clementele sale.Această absenţă a unui amestec integral este, deci, o binefacere : maiavem încă şi în prezent, în neamul nostru german, mari rezerve deoameni de rasă germanică din nord, al cărui sânge a rămas neamestecatşi pe care-1 putem considera ca cea mai preţioasă bogăţiepentru viitorul nostru, în acele vremuri triste în care legile rasei eraunecunoscute, când se vedea în om, luat în sine, o fiinţă perfectasemănătoare semenilor săi, nimeni nu deosebea diferenţele de valoarecare existau între diferitele elemente primare. Ştim astăzi că unamalgam complet de elemente constitutive ale corpului poporuluinostru şi coeziunea care ar fi rezultat de aici, ne-ar fi făcut foarteputernici la exterior, dar că scopul suprem la care trebuie să tindăomenirea ne-ar fi rămas inaccesibil ; singura specie de oameni pe

care destinul în mod evident 1-a ales pentru a-şi duce opera la bunsfârşit ar fi fost înecată în fiertura de rase pe care o formează unpopor unificat.Dar. ceea ce destinul binevoitor a împiedicat, fără ca noi săavem vreun amestec, trebuie astăzi să se examineze cu atenţie,deţinând forţa şi siguranţa pe care o dă înarmarea, o noţiune decurând dobândită, să tragem de aici toate foloasele.Cine vorbeşte astăzi de o misiune dată poporului german peacest pământ trebuie să ştie că ea constă mai presus de orice în a formaun stat, care să considere ca scop suprem păstrarea şi apărarea celormai nobile elemente ale poporului nostru, rămase nealterate, şi caresunt şi cele ale umanităţii întregi.Prin aceasta, statul cunoaşte, pentru prima dată, un scopintern înalt, în faţa lozincii ridicole care îi atribuia rolul vegherii lacalm şi menţinerea ordinii, cu scopul de a permite cetăţenilor să setragă pe sfoară reciproc după bunul lor plac, sarcina care constă înpăstrarea şi apărarea unei specii umane, cu care bunătatea Atotnuterniculuia înzestrat acest pământ, apare ca o misiune cuadevărat nobilă.Mecanismul fără suflet, care pretinde că are dreptul laexistenţă prin el însuşi, trebuie transformat într-un organism al căruiunic scop este să servească unei idei superioare.Reich-ul, în calitatea sa de stat trebuie să-i înţeleagă pe toţigermanii şi şă-şi ia asupra sa răspunderea nu numai de a reuni şi de apăstra rezervele preţioase pe care poporul, prin elementele primare alerasei sale, le posedă, dar şi să-lfacă să ajungă încet şi sigur la o situaţiepredominantă.25 Statul, arma luptei pentru existenţă***Unei perioade care este, dacă pătrundem până în miezullucrurilor, cea de amorţeală şi de stagnare, va urma o perioadă deluptă. Dar aşa cum dictonul : „Cine se odihneşte, rugineşte" sepotriveşte aici, la fel se potriveşte părerea că atacul aduce victoria.Cu cât scopul luptei noastre este mai înalt şi cu cât mulţimeaeste în prezent incapabilă să-1 înţeleagă, cu atât mai uriaşe vor fisuccesele — aşa cum ne-a învăţat deja istoria — şi importanţa acestuisucces ; este de ajuns să vedem în mod clar scopul spre care trebuiesă tindem şi să ducem lupta cu o stăruinţă neclintită.Mulţi funcţionari care conduc în prezent statul nostru potgândi că e mai puţin riscant să lucreze pentru menţinerea stării delucruri existente decât să lupte pentru ce va fi mâine. Li se pare maicomod să vadă în stat un mecanism a cărei raţiune unică este să semenţină în viaţă, la fel cum viaţa lor „aparţine statului", aşa cumobişnuiesc să spună ca şi când ceea ce îşi are rădăcinile în popor arputea servi în mod logic un alt stăpân decât poporul. Este fireştecomod, cum am spus-o, să nu vezi în autoritatea statului decât mecanismulpur automat a unei organizaţii, mai curând decât să o consideri caîntruchiparea suverană a instinctului de conservare a unui popor.într-adevăr, în primul caz, statul şi autoritatea de stat sunt, pentrucei săraci cu duhul, scopuri în sine ; în al doilea caz, ele sunt armeputernice în slujba măreţei şi veşnicei lupte duse pentru existenţă, şinu maşină oarbă, ci expresia voinţei unanime a unei comunităţi carevrea să trăiască.De aceea, pentru lupta dată în favoarea noii noastre concepţiidespre stat — concepţie care răspunde în întregime sensului primar

al lucrurilor—vom găsi foarte putini camarazi de luptă în sânul uneisocietăţi îmbătrânite fizic, îmbătrânite adeseori şi în gândire şi încuraj. In aceste pături ale populaţiei nu vom găsi, decât în modexcepţional, recruţi, bătrâni al căror suflet şi-a păstrat tinereţea, iarmintea prospeţimea ; dar, niciodată nu vom vedea în preajmanoastră pe aceia ce consideră ca sarcină esenţială a vieţii lor menţinereaunei stări de lucruri deja existente.Avem în faţa noastră tot mai puţini din aceia care sunt, în modvoit, mai răuvoitori decât armata nenumărată de indiferenţi din leneintelectuală şi mai ales oameni interesaţi în menţinerea statuluiactual. Dar, tocmai pentru că această luptă aspră pare fără speranţă,sarcina nostră capătă măreţie şi constituie singura noastră şansă desucces. Strigătul de luptă care sperie la început, sau mai curânddescurajează minţile reduse, va fi semnalul grupării firilor cu26 Inferioritatea sângelui amestecatadevărat combative.Şi trebuie să ne dăm seama de aceasta : când însânul unui popor se unesc, pentru a urmări un singur scop, un anumitnumăr de oameni înzestraţi în cel mai înalt grad cu energie şi forţăactivaşi când ei sunt astfel definitiv scoşi din starea de lene în care zacde obicei masele, aceşti câţiva oameni devin stăpânii întregului popor!Istoria lumii este făurită de minoritate, de fiecare dată când minorităţile,ca număr, întruchipează majoritatea, ca voinţă şi energie.De aceea, ce pare azi multora o îngreunare a sarcinii noastreeste, în realitate, condiţia necesară victoriei noastre. Tocmai pentrucă sarcina este mare şi grea vom găsi fără îndoială cei mai bunisusţinători pentru a duce lupta noastră. Această elită ne garanteazăsuccesul.* * *Natura corectează, de obicei, prin rânduieli potrivite efectulamestecurilor de sânge care dăunează purităţii raselor umane. Ea searată puţin binevoitoare cu metişii. Primele produse ale acestorîncrucişări au avut crunt de suferit, câteodată până la a treia, a patra,a cincea generaţie. Ceea ce făcea valoarea elementului primar superiorpărtaş la încrucişare, lor le era refuzat; în plus lipsa unităţii desânge implică discordanţa voinţelor şi energiilor vitale. In toatemomentele hotărâtoare în care omul de rasă pură ia hotărâriînţelepte şi coerente, sângele amestecat îşi pierde capul sau nu iadecât semi-decizii. Rezultatul este că cel din urmă se lasă dominatde omul de sânge pur, şi că, în practică, el este expus unei dispariţiimai rapide, în împrejurările în care rasa rezistă victorios, metisul selasă doborât; am putea cita nenumărate exemple ale acestui fapt.Aici se poate vedea rectificarea făcută de natură. Dar, se întâmplăadeseori ca ea să meargă şi mai departe ; limitează reproducerea ;încrucişările repetate duc la sterilitate şi dispar.Dacă, de exemplu, individul dintr-o rasă dată s-ar uni cureprezentantul unei rase inferioare, rezultatul încrucişării ar fi oscădere a nivelului în sine şi, pe deasupra, şi urmaşi mai slabi decâtindivizii de rasă rămasă pură în mijlocul cărora ea ar urma sătrăiască, în cazul în care orice nouă contribuţie de sânge a raseisuperioare ar fi împiedicată, încrucişările continue ar da naştere lametişi pe care diminuarea forţei de rezistenţă, cu înţelepciune făcutăde natură, i-ar condamna la o dispariţie promptă ; sau, s-ar forma,în cursul mileniilor, un nou amalgam în care elementele primare, înîntregime amestecate prin încrucişări multiple, nu ar mai putea fiuşor recunoscute ; s-ar forma, astfel, un nou popor înzestrat cu o

anumită capacitate gregară, dar a cărei valoarea artistică şi intelec-27 Procesul natural al regenerării raselortuală ar fi mult inferioară rasei superioare care a contribuit la primaîncrucişare.Dar, chiar în acest ultim caz, acest produs hibrid ar pieri înlupta pentru existenţă, împotriva unei rase superioare al cărui sângear fi rămas pur. Solidaritatea gregară, dezvoltată in cursul miilor deani, şi care ar asigura coeziunea acestui popor nou, ar fi — oricât demare este ea — ca urmare a scăderii nivelului rasei şi al diminuăriifacultăţii de adaptare şi al capacităţilor creatoare — incapabilă săpermită o rezistenţă victorioasă la atacurile unei rase pure, unite şiea, şi superioară ca dezvoltare intelectuală şi ca civilizaţie.Se poate, deci, enunţa următorul principiu :Orice încrucişare de rasă aduce obligatoriu cu sine, mai devremesau mai târziu, dispariţia hibrizilor care rezultă din aceasta, atâta timpcât aceştia se găsesc în prezenţa elementului superior care a participatla încntcişare şi care a păstrat unitatea ce conferă puritatea sângelui.Pericolul pentru hibrid nu încetează decât odată cu metisajul ultimuluielement individual al rasei superioare.Aceasta este sursa regenerării progresive, deşi lente, efectuatăde natură, care elimină puţin câte puţin produsele denaturaţiiraselor, numai să mai existe încă vreo rădăcină a rasei pure şi să nuse mai producă noi încrucişări de rase.Acest fenomen se poate manifesta de la sine la fiinţele înzestratecu un puternic instinct de rasă, pe care împrejurări deosebitesau vreo constrângere specială i-a împins în afara căii normale demultiplicare care menţine puritatea rasei. De îndată ce constrângereaîncetează, elementul rămas pur tinde imediat să revină la împerechereaîntre egali, ceea ce pune capăt oricărei încrucişări ulterioare.Produsele încrucişării de rase se retrag atunci din proprievoinţă în umbră, numai dacă numărul lor n-a devenit atât de mareîncât elementele de rasă pură să nu se mai poată gândi să le reziste.Omul, devenit surd la sugestiile instinctului şi necunoscândîndatoririle pe care i le-a impus natura, nu trebuie să se bizuie pecorecţiile pe care ea le aduce, atâta vreme cât sugestiile instinctuluipierdut nu va fi înlocuit de sclipirile inteligenţei ; inteligenţei îirevine deci să îndeplinească munca de regenerare necesară. Darmare este pericolul ca omul, odată orbit, să nu continue să doboarebarierele care despart rasele, până ce va pierde definitiv tot ce aveamai bun în el. Nu va mai rămâne atunci decât un terci omogen dincare faimoşii reformatori pe care îi auzim astăzi îşi fac un ideal; daracest amestec inform ar însemna moartea oricărui ideal în aceastălume. Recunosc : s-ar putea astfel forma o turmă mare, s-ar putea28 Pericolele amestecului de rasefabrica prin acest amestec un animalgregar, dar din acest amestec nuva ieşi niciodată un om care să fie stâlp al civilizaţiei sau, mai mult, unfondator şi un creator de civilizaţie. S-ar putea aprecia atunci căomenirea a dat greş definitiv în misiunea sa.Dacă nu vrem ca pământul să cadă în această stare, trebuie săne alăturăm ideii că misiunea statelor germanice este, înainte detoate, să vegheze ca orice încrucişare de rase să încete/e definitiv.Generaţia de netrebnici, care s-a impus atenţiei contemporanilornoştri, va scoate cu siguranţă ţipete la enunţul acestei idei şise va plânge , gemând, că lovesc în sacrosantele drepturi ale omului.Nu, omul nu are decât un drept sacru şi acest drept este în acelaşi timp

cea mai sfântă dintre datorii, să vegheze ca sângele să rămână pur,pentru ca păstrarea a ceea ce e mai bun în omenire să facă posibilă odezvoltare tot mai perfectă a acestor fiinţe privilegiate.Un stat rasist trebuie, deci, înainte de toate, să facă să iesecăsătoria din starea de decădere în care a cufundat-o continua alterarea rasei şi să-i restituie sfinţenia unei instituţii, destinată să creeze flintedupă chipul şi asemănarea Domnului şi nu monştri aflaţi la jumătateaevoluţiei între maimuţă şi om.Protestele care, din motive zise umanitare, se pot ridica împotrivatezei mele, sunt grox.av.de puţin justificate într-o epocă în care,pe de-o parte, oferă tuturor degeneraţilor posibilitatea să seînmulţească — şi impune astfel urmaşilor lor, ca şi contemporanilor,suferinţe de nedescris—în vreme ce, pe de altă parte, se pot cumpăraîn drogherii şi chiar de la negustori ambulanţi preparate permiţândchiar celor mai sănătoşi părinţi să nu aibă copii, în statul în care, înzilele noastre, calmul şi ordinea sunt asigurate, după cum credapărătorii săi, naţional-burghezi de treabă, ar fi o crimă să le ieidreptul la procreere sifiliticilor, tuberculoşilor, fiinţelor atinse detare ereditare, sau celor cu diformităţi, cretinilor ; dimpotrivă, ca săiei milioanelor de fiinţe sănătoase dreptul de procreere nu esteconsiderată o acţiune greşită şi nu şochează bunele moravuri aleacestei societăţi ipocrite, ba chiar le măguleşte miopia şi leneaintelectuală. Căci, altfel ar trebui să-şi frământe creierii pentru a găsimijlocul de a menţine în viaţă şi a păstra indivizi care constituiesănătatea poporului nostru şi din care se va naşte generaţiaurmătoare.Cât de lipsit de ideal şi de nobleţe este tot acest sistem dinzilele noastre ! Nu mai există grija de a creşte pe cei mai buni îninteresul posterităţii ; lucrurile sunt lăsate să-şi urmeze cursul.Faptul că bisericile noastre păcătuiesc împotriva respectului datorat29 Statul rasist şi igiena raseiomului, imagine a lui Dumnezeu pe pământ, asemănare pe care eainsistă atât de mult, corespunde pe deplin liniei lor de conduită ; căvorbesc mereu de Spirit şi lasă să decadă la nivelul proletariatuluidegenerat, receptacolul Spiritului. Apoi se şi miră cu un aer prostescde prea puţina influenţă pe care credinţa creştină o are în proprialor ţară, de îngrozitoarea lipsă de credinţă a acestei nenorocitesărăcimi degradată fizic şi a cărei stare morală este în chip firesc lafel de viciată ; şi repară pagubele predicând cu succes doctrinaevanghelică hotentoţilor şi cafrilor în vreme ce popoarele noastredin Europa, întru lauda şi gloria Domnului, sunt roase de leprămorală şi fizică; piosul misionar se duce în Africa şi întemeiază sediiale misiunilor pentru negrii până ce „civilizaţia noastră superioară"reuşeşte să facă din aceşti oameni sănătoşi, deşi primitivi şi înapoiaţi,o stirpe de mulatri trândavi.Cele două confesiuni creştine ale noastre ar corespunde cumult mai bine nobilelor aspiraţii omeneşti dacă, în loc să-i supere penegri cu misiunile lor a căror învăţătură ei nici n-o doresc şi nici nupot s-o înţeleagă, ele ar binevoi să consimtă mai bine să-i facă săînţeleagă într-un mod foarte serios pe locuitorii din Europa căfamiliile cu o sănătate precară ar face un lucru mult mai plăcutDomnului, dacă ar avea milă de micul orfan sănătos şi robust şi i-arţine loc de tată şi mamă, în loc să dea viaţă unui copil bolnăvicios,care va fi pentru el însuşi şi pentru ceilalţi pricină de nefericire şimâhnire adâncă.

Statul rasist va avea de reparat pagubele cauzate de tot ceeace se neglijează astăzi să se facă în acest domeniu. El va trebui să facădin rasă centrul vieţii comunităţii; să vegheze ca ea să rămână pură;să declare că bunul cel mai de preţ al oricărui popor este copilul Vatrebui să aibă grijă ca numai individul sănătos să procreeze copii; el vaspune că nu există decât o singură faptă ruşinoasă: să aduci pe lumecopii când eşti un om expus bolilor şi când ai deficienţe şi că lucrul ce!mai onorabil ar fi să renunţi. Invers, va declara că a refuza naţiuniiprocreerea unor copii sănătoşi este o faptă condamnabilă. Statul trebuiesă intervină ca şi când ar fi depozitam! unui viitor de mii de ani,faţă de care dorinţele şi egoismul individului nu înseamnă nimic în faţacărora trebuie să se închine : el Trebuie să utilizeze resursele mediciniicelei mai moderne pentru a-i lumina credinţa ; trebuie să declare căorice individ, vădit bolnav sau atins de tare ereditare, deci transmisibilela vlăstarele sale, nu are dreptul la procreere şi Trebuie să i se ia efectivaceastă calitate. Invers, trebuie să vegheze ca fecunditatea femeiisănătoase să nu fie limitată de dezgustătoarea politică financiară a unui30 Colonizarea zonelor comune de frontierăsistem de guvernare care face din acest dar al cerului, care este oposteritate numeroasă, un blestem pentru părinţi. El trebuie să punăcapăt acestei indiferenţe trândave şi chiar criminale, care se manifestăastăzi faţade condiţiile sociale, ce permit formarea de familii prolifice,şi să se simtă protectorul suprem al acesttti bun de nepreţuit pentntpopor. Atenţia sa trebuie să se manifeste faţă de copil mai mult decâtfaţade adult.Cel care nu e sănătos, fizic şi moral, şi în consecinţă nu arevaloare din punct de vedere social, nu trebuie să transmită bolile saleîn trupul copiilor săi.Statul rasist are o sarcină uriaşă de îndeplinii din punct de vedereal educaţiei. Dar această sarcină va apărea mai târziu ceva multmai măreţ decât războaiele victorioase ale epocii noastre burghezeactuale. Statul trebuie să-l facă să înţeleagă pe individ, prin educaţie,că nu e o ruşine, ci o nenorocire demnă de milă să fii bolnăvicios si slab,dar că, dimpotrivă, este o crimă şi o ruşine să iei în batjocură aceastănenorocire prin egoismul tău, făcând-o să cadă asupra unei fiinţenevinovate; că, pe de altă pane, atunci când individul care suferă de oboală, de care nu este răspunzător, renunţă să aibă copii şi-şi revarsăafecţiunea şi tandreţea asupra unui tânăr vlăstar nevoiaş din rasa sa,a cănii stare de sănătate lasă să se prevadă că va deveni într-o bună ziun membru robust al unei comunităţi viguroase, dovedeşte o stare despirit cu adevărat nobilă şi sentimentele omeneşti cele mai admirabile,îndeplinind această sarcină educativă, stand prelungeşte, din punct devedere moral, activitatea sa practica. Nu se va strădui să afle dacă esteînţeles sau nu, aprobat sau blamat, pentru a acţiona conform principiilorsale.Dacă, timp de şase sute de ani, indivizii degeneraţi fizic saucare suferă de boli mintale ar fi împiedicaţi să procreeze, umanitateaar fi eliberată de boli de o gravitate imensă ; ea s-ar bucura de osănătate despre care cu greu ne-o putem face o idee în ziua de azi.Favorizând în mod conştient şi sistematic fecunditatea elementelorcelor mai robuste, se va obţine o rasă al cărui rol va fi, cel puţin laînceput, să elimine germenii decăderii fizice şi, după aceea, morale,de care suferim astăzi.Căci, atunci un popor şi un stat vor porni deja pe această cale,se vor preocupa în mod firesc să dezvolte calitatea a ceea ce constituie

esenţa cea mai preţioasă a rasei şi să sporească fecunditateapentru ca o întreagă naţiune să participe la acest bun suprem : o rasăobţinută după principiile eugeniei.Pentru a ajunge aici, trebuie mai înainte de toate ca un stat să31 Apel către tânăra generaţie germanănu lase la întâmplare grija colonizării regiunilor recent cucerite, ci săsupună acesta colonizare unor reguli bine stabilite. Comisii pentruprobleme de rasă, constituite special, trebuie să elibereze indivizilorun permis de colonizare ; o puritate de rasă, precis determinată şicare trebuie susţinută cu probe, va fi condiţia pusă pentru obţinereaacestui permis. Numai astfel vor putea fi întemeiate, încetul cuîncetul, colonii marginale ai căror colonişti vor fi exclusiv reprezentanţidin rasa cea mai pură şi înzestraţi, în consecinţă, cu calităţilecele mai remarcabile ale acestei rase. Aceste colonii vor fi, pentruîntreaga naţiune, un preţios tezaur naţional ; dezvoltarea lor vaumple de mândrie şi de încrederea voioasă pe oricare membru alcomunităţii, pentru că ele vor conţine germenele unei fericite dezvoltăriviitoare al poporului însuşi şi al umanităţii.Concepţiilor rasiste puse în aplicare în statul rasist Ie vor revenisarcina de a face sase nască o epocă mai bună: oamenii nu se vor maiconsacra atunci îmbunătăţirii creşterii raselor canine, cabaline saufeline : ei vor căuta să îmbunătăţească rasa umană; în această epocăa istoriei umanităţii, unii, care au distins adevărul, i se vor devota întăcere, ceilalţi îşi vor danii bucuros propria fiinţă. Că această stare despirit este posibilă, este un fapt ce nu poate fi negat într-o lume încare sute de mii de oameni îşi impun în mod voluntar celibatul fără a ficonstrânşi şi obligaţi altfel decât prin lege religioasă.De ce o astfel de renunţare ar fi imposibilă dacă, în locul uneiporunci a bisericii, ar interveni un avertisment solemn invitând peoameni să pună, în sfârşit, capăt adevăratului păcat originar, consecinţeloratât de durabile, şi să dea Creatorului, stăpânilor atotputernic,fiinţe aşa cum el însuşi a creat la început ?Desigur, jalnica turmă de mici burghezi de astăzi nu va puteaînţelege acest lucru niciodată. Vor râde sau vor ridica din umerii lorprost clădiţi şi vor repeta suspinând scuza pe care o dau mereu : „Arfi foarte frumos în teorie, dar este imposibil î" Cu ei, într-adevăr, esteimposibil; lumea lor nu este făcută pentru asta. Ei n-au decât o unicăgrijă : viaţa lor proprie şi un unic Dumnezeu : banii lor ! numai cănoi nu ne adresăm lor ci marii armate a celor ce sunt prea săracipentru ca propria lor existenţă să li se pară cea mai mare fericire datăpe acest pământ, acelora care nu privesc aurul ca un stăpân ce lehotăreşte destinul, dar care cred în alţi zei. Ne adresăm, înainte detoate, puternicei armate pe care o formează tineretul nostru german.Ea creşte într-o epocă care reprezintă o cotitură în istorie, şi leneaşi indiferenţa taţilor lor îi obligă la luptă. Tinerii germani vor fi într-obună zi fie arhitecţii unui nou stat rasist, fie ultimii martori ai unei32 Lipsa de energie a burghezieidefinitive prăbuşiri, ai morţii lumii burgheze.Căci, atunci când o generaţie suferă de defecte pe care ea lerecunoaşte şi la care consimte chiar, mărginindu-se, cum face astăzilumea burgheză, cu scuza ieftină că nu e nimic de făcut pentru a oîndrepta, o astfel de lume este sortită pieirii. Ceea ce caracterizeazăsocietatea noastră burgheză este faptul că ea nu-şi mai poate negapropriile defecte. Este forţată să mărturisească că sunt multe lucruriputrede şi rele, dar nu mai e capabilă să ia decizii pentru a reacţiona

împotriva răului; nu mai are forţa de a mobiliza un popor de şaizecisau şaptezeci de milioane de oameni şi să-i inspire energia disperatăcu care ea ar trebui să facă ultimele eforturi pentru a se pune laadăpost în faţa pericolului.Ba, dimpotrivă : când o astfel de campanie este întreprinsă dealtă ţară, faptul nu-i inspiră decât comentarii prosteşti şi se caută săse arate că, teoretic, tentativa nu putea izbândi, că succesul estepractic de neconceput. Nu există argumente, oricât de stupide arputea fi, care să nu fie scoase în faţă pentru a justifica pasivitateaacestor pitici şi slăbiciunea lor intelectuală şi morală. Atunci când,de exemplu, un continent declară, în sfârşit, război intoxicării cualcool, pentru a smulge un întreg popor din braţele acestui viciudevastator, lumea burgheză în Europa nu are altă reacţie decât sădeschidă larg ochii ei stupizi, să clatine din cap cu un aer de îndoialăsau să găsească, cu un aer de superioritate, că toate astea suntridicole — opinie care se potriveşte ca o mânuşă acestei ridicolesocietăţi. Dar, când toate aceste maimuţăreli nu au efect, şi undevaaiurea în lume este atacată nobila şi inviolabila rutină, şi chiar cusucces, micii noştri burghezi se străduiesc, cum am spus-o deja, săpună cel puţin la îndoială acest succes şi să-i diminueze importanţafără a se feri chiar să invoce principiile moralei burgheze împotrivaunei campanii care caută să scoată lumea din cea mai periculoasăimoralitate.Nu, noi trebuie cu toţii să nu ne facem nici o iluzie asupraacestui punct; burghezia noastră actuală nu poate chiar de pe acumsă servească cu nimic nobilelor sarcini ce revin omenirii ; fără ceamai mică bază, ea este deasupra şi mult prea abjectă — după părereamea — mai puţin din răutate decât dintr-o incredibilă indolenţă. Şitot ceea ce decurge din ea. De aceea, aceste cluburi politice caretrăiesc de azi pe mâine sub denumirea de „partide burgheze" nu maisunt, de multă vreme, decât nişte asociaţii de interese, formate deanumite grupări profesionale şi de anumite clase ; iar scopul lorprincipal este de a apăra pe cât de bine cu putinţă interesele cele mai33 Bazele educaţiei în statul rasistegoiste. Este evident că o asemenea corporaţie de „burghezi" politicieninu este câtuşi de puţin capabilă să ducă o luptă, mai ales cândadversarul se recrutează nu dintre aceşti îmbogăţiţi prudenţi, ci dinrândul maselor proletare, împinşi la revoltă prin provocările celemai violente şi gata să facă orice.* * *Dacă ne dăm seama de acest fapt, prima datorie a statului,care este în slujba poporului şi nu are în vedere decât binele lui, estesă păstreze cele mai bune elemente ale rasei, să le poarte de grijă şisă favorizeze dezvoltarea lor, atunci conchidem logic că sarcina sanu se mărgineşte să facă să se nască urmaşi demni de popor şi de rasă,dar că el trebuie şi să le dea o educaţie care va face din ei mai târziumembrii utili ai comunităţii şi capabili să contribuie la mărirea ei.Deoarece, în ansamblu, randamentul intelectual al indiviziloreste consecinţa directă a calităţilor de rasă ale materialului umandat, educaţia fiecăruia trebuie să aibă ca prim ţel întreţinerea şidezvoltarea sănătăţii fizice. Căci, în majoritatea cazurilor, o mintesănătoasă şi energică nu se găseşte decât într-un corp sănătos şirobust. Faptul că oamenii de geniu au uneori o constituţie mai puţinrobustă sau chiar bolnăvicioasă, nu infirmă acest principiu. Estevorba de excepţii care, ca pretutindeni, confirmă regula. Dar, când

un popor se compune în majoritatea lui din oameni degeneraţi fizic,se întâmplă extrem de rar ca o minte cu adevărat strălucită să seivească din această mocirlă. Influenţa sa nu va cunoaşte, în toatecazurile, niciodată un mare succes. Ori că această plebe de degeneraţiva fi incapabilă să-1 înţeleagă, ori că puterea voinţei sale va fi slăbităprea mult pentru ca să poată urma pe acest şoim în plin elan.Stand rasist, conştient de acest adevăr, nu va considera căsarcina sa educativă se mărgineşte să pompeze ştiinţa în aceste creiere;el se va dedica obţinerii, printr-o creştere adecvată, a unor trupuriabsolut sănătoase. Cultivarea calităţilor intelectuale vine în al doilearând. Dar, şi aici, chiar scopul principal va fi formarea caracterului,îndeosebi dezvoltarea puterii de voinţă şi capacitatea de decizie; tineriivor fi obişnuiţi în acelaşi timp să-şi asume bucuros responsabilitateafaptelor.Instruirea propriu-zisă nu va veni decât în ultimul rând. Statulrasist trebuie să plece de la principiul că un om a cărui cultură ştiinţificăeste rudimentară, dar are un trup sănătos, un caracter cinstit şi hotărât,doreşte ş$ i®.o decizie şi este înzestrat cu putere de voinţă, este unmembru maUfotositor comunităţii naţionale decât un infirm, oricare arfi calităţile intelectuale ale acestuia. Un popor de savanţi degeneraţi34 Bazele educaţiei în statul rasistfizic, cu o voinţă slabă, practicând un pacifism laş, nu va puteaniciodată cuceri cerul ; nu va fi nici măcar capabil să-şi asigureexistenţa pe acest pământ. Rar se întâmplă ca, în aspra luptă pe carene-o rezervă destinul, să piară cel mai puţin învăţat ; învinsul esteîntotdeauna cel care extrage, din totalitatea cunoştinţelor sale,hotărârile cele mai puţin energice şi care le pune în practică în modulcel mai jalnic cu putinţă, în sfârşit, trebuie să existe o anumităarmonie între fizic şi moral. Un corp ros de cangrenă nu devine delocmai frumos prin simpla strălucire a spiritului şi-ar fi chiar nedreptsă dăm formaţia intelectuală cea mai completă unor oameni nedezvoltaţisau schilozi şi pe care lipsa de energie şi de caracter i-ar facenişte laşi şi nişte nehotărâţi. Ceea ce face nemuritor idealul defrumuseţe, conceput de greci, este minunata îngemănare a celeimai splendide frumuseţi fizice cu strălucirea de spirit şi nobleţeasufletească.Dacă spusele lui Moltke sunt adevărate i „Nu există norocnemeritat", acest lucru este cu siguranţă valabil şi pentru raporturiledintre corp şi spirit; un spirit sănătos nu sălăşuieşte îndeobşte decâtîntr-un corp sănătos.A face corpurile să devină viguroase nu este deci într-un statrasist problema indivizilor; nu este nici o chestiune care îi priveşteîn primul rând pe părinţi şi numai în al doilea sau al treilea rând pecetăţeni în ansamblul lor : este o necesitate pentru conservareapoporului, pe care statul îl reprezintă şi îl protejează. Aşa cum înproblemele vizând educaţia, statul încalcă deja dreptul liberei determinăria individului şi-i opune dreptul colectivităţii, supunând pecopil educaţiei obligatorii, fără a ţine seama de voinţa părinţilor —tot aşa statul rasist trebuie să facă, într-o şi mai mare măsură, sătriumfe autoritatea sa împotriva ignoranţei şi a lipsei capacităţii deînţelegere a indivizilor în probleme care privesc salvarea naţiunii.Este nevoie ca el să organizeze activitatea sa educativă în aşa fel încâtcorpul tinerilor să fie îngrijit de la cea mai fragedă vârstă în vedereascopului urmărit şi să ajungă la aceea călire a organismului de careva avea nevoie mai târziu.

Trebuie, mai ales, să fim foarte atenţi ca să nu formăm ogeneraţie crescută în incubator.Această muncă de educare trebuie să se facă mai întâi cutinerele mame. Câţiva zeci de ani de eforturi s-au concretizat prinfaptul că naşterile sunt complet aseptice şi cazurile de febră puerperalăau devenit extrem de rare ; trebuie să fie şi va fi posibil, făcândeducaţia temeinică mamelor şi infirmierelor, să se ajungă la a se da35 Valoarea sportuluicopiilor, încă de la vârstă mică, astfel de îngrijiri încât creşterea lorulterioară să se facă în cele mai bune condiţii.într-un stat rasist, şcoala va consacra mult mai mult timpexerciţiilor fizice. Nu este necesar să supraîncărcăm minţile tinerecu un bagaj inutil; experienţa ne învaţă că nu le rămân în minte decâtnişte fragmente şi, în plus, ceea ce rămâne nu este esenţialul, ci niştedetalii secundare şi nefolositoare ; un copil mic este, într-adevăr,incapabil să facă o triere raţională a materiilor cu care a fost îndopat.A consacra, cum se face în prezent, două ore scurte din programulsăptămânal din şcolile medii gimnasticii şi, pe deasupra, a faceprezenţa facultativă, înseamnă să comiţi o gravă greşeală, chiar dinpunct de vedere al formării intelectuale. Nu ar trebui să treacă nicimăcar o zi fără ca tânărul să nu consacre, cel puţin o oră dimineaţaşi seara, exerciţiilor fizice, în toate ramurile sportului şi gimnasticii,îndeosebi nu trebuie neglijat boxul, care în ochii unui număr foartenumeros de aşa zişi rasişti este un sport brutal şi vulgar. Este denecrezut câte păreri false au fost răspândite în această privinţă încercurile „cultivate". Ca tânărul să înveţe scrima, apoi să-şi petreacătimpul bătându-se în duel, iată ceva ce trece drept foarte firesc şirespectabil, iar boxul, inevitabil, ca ceva brutal ! De ce ? Nu existăalt sport care să dezvolte atât de mult ca acesta spiritul combativ, săceară luarea de decizii rapide ca fulgerul şi să dea corpului supleţeşi tăria oţelului. Nu e cu nimic mai brutal, pentru doi tineri, să punăcapăt unei dispute, stârnite dintr-o divergenţă de păreri, cu lovituride pumn decât s-o facă cu tăişul unei arme bine ascuţite. Este maipuţin josnic, pentru un om atacat, să-şi respingă agresorul cu pumnii,decât să o ia la fugă chemând poliţia în ajutor. Dar, înainte de toate,băiatul tânăr şi cu corp sănătos trebuie să înveţe să reziste la lovituri.Acest principiu va părea, fireşte, susţinătorilor întâietăţii spiritului,demn de un sălbatic. Statul rasist nu are deloc rolul de a face educaţiavreunei colonii de isteţi pacifişti şi de oameni degeneraţi fizic. Imagineaideală pe care şi-o face despre omenire nu are ca modele onorabilulmic burghez sau fata bătrână virtuoasă, ci oameni înzestraţi cuenergie virilă şi mândră, şi femei capabile să aducă pe lume bărbaţiadevăraţi.Astfel, sportul nu are numai menirea să-1 facă pe individputernic, îndemânatic şi îndrăzneţ, el trebuie de asemenea să-1întărească şi să-1 înveţe să suporte loviturile şi încercările sorţii.Dacă întreaga clasă superioară a intelectualilor noştri nu arfi fost exclusiv educată conform principiului de a face numai ce secade şi este distins, dacă, în schimb, ar fi învăţat boxul, o revoluţie36 încrederea în sinegermană făcută de proxeneţi, de dezertori şi alte asemenea secături,nu ar fi fost posibilă ; căci această revoluţie şi-a datorat succesul nuîndrăznelii şi curajului autorilor, ci laşei şi jalnicei nehotărâri a celorce guvernau statul şi care erau conducătorii răspunzători ai lui.Aceasta, fiindcă toţi cei care ne conduceau intelectualiceşte nu

primiseră decât o formaţie „intelectuală" şi se găseau dezarmaţi înmomentul în care partea adversă a folosit, în locul armelor intelectuale,solide bare de fier. Totul a fost posibil numai pentru că şcolilenoastre superioare aveau drept principiu formarea nu a unorbărbaţi, ci formarea de funcţionari, de ingineri, de tehnicieni, dechimişti, de literaţi şi, pentru ca această intelectualitate să nu dispară,de profesori.Din punct de vedere intelectual, conducătorii noştri auobţinut rezultate uimitoare, dar când a fost vorba să dea dovadă devoinţă s-au dovedit mai prejos de orice bărbat.Este sigur că educaţia este incapabilă să facă un curajosdintr-un bărbat fundamental laş, dar este la fel de sigur că un bărbat,chiar înzestrat de la natură cu un oarecare curaj, nu-şi va puteadezvolta capacităţile, dacă lipsurile educaţiei sale 1-au adus în starede inferioritate în privinţa forţei şi abilităţii lui corporale, în specialîn armată se poate vedea în ce măsură cunoaşterea resurselor fizicepoate dezvolta la un bărbat curajul şi chiar spiritul combativ. Nuîntâlneşti aici numai eroi : tipul mijlociu este din plin reprezentat.Totuşi, excelentul antrenament al soldatului german pe timp de pacea inoculat acestui organism gigantic o încredere în sine a cărui forţăadversarii n-au bănuit-o.Dovezile nemuritoare de îndrăzneală şi de dinamism pe carearmatele germane 1-au dat pe întreaga perioadă de la sfârşitul verii şitoată toamna anului 1914, în timpul înaintării lor, când ele măturautotul din calea lor, au fost rezultatul acestei educaţii neobositsusţinute, în timpul nesfârşiţilor ani de pace ea obişnuise unităţile,de multe ori puţin rezistente, cu performanţele cele mai incredibileşi dăduse soldaţilor aceea încredere în sine pe care ororile celor maiteribile bătălii nu au putut-o zdruncina.Poporul nostru german, astăzi zdrobit şi zăcând la pământ, lăsatpradă, fără apărare, loviturilor de picior date de restul lumii, are nevoietocmai de această forţă, născută din autosugestionarea pe care o dăîncrederea în sine. Dar această încredere în sine trebuie transmisăcopiilor poporului nostru prin educaţie din primii lor ani de viaţă. Totsistemul de educaţie şi cultură trebuie să urmărească să le dea convingereacă sunt absolut superiori altor popoare. Forţa şi abilitatea corporală37 Vanitatea, mijloc de educaţietrebuie să le dea încrederea în invincibilitatea poporului căruia îiaparţin. Ceea ce a condus, altă dată armata germană la victorie, erasuma încrederii pe care fiecare soldat o avea în el însuşi şi a încrederiituturora în cei ce îi comandau. Ceea ce va pune pe picioare poporulgerman va fi convingerea că va putea să~şi recucerească libertatea. Daraceastă convingere nu va fi decât rezultam! unei convingeri identice amilioane de indivizi.Să nu ne facem nici în acest caz iluzii:Uriaşă a fost prăbuşirea poporului nostru ; uriaşe vor trebuisă fie şi eforturile noastre pentru a pune capăt suferinţei sale cumplite.Cel care crede că munca actuală de educaţie burgheză, efectuatăîn rândul poporului în vederea păstrării calmului şi ordinii, îi va daforţa ca într-o zi să facă să înceteze starea actuală de lucruri, cauzăa prăbuşirii noastre, şi să le arunce în obraz duşmanilor noştrilanţurile noastre de sclavi, acela se înşeală amarnic. Numai printr-unsurplus de energie naţională, de sete de libertate şi de înflăcărarepasionată vom compensa tot ce ne lipsea.* * *

îmbrăcămintea tinerilor trebuie să fie, de asemenea, adaptatăla ţelul urmărit. Este cu adevărat lamentabil să vezi tineretul nostruconformându-se unei mode stupide, care dă un sens peiorativ vechiuluiproverb : „Haina face pe om".Tocmai la tineri îmbrăcămintea trebuie să fie pusă în slujbaeducaţiei. Tânărul, care se plimbă în pantaloni lungi, şi înveşmântatpână la gât, este, din acest motiv, puţin înclinat să se consacre unuiexerciţiu fizic, căci, s-o recunoaştem deschis, trebuie să facem apelnu numai la ambiţie, dar şi la vanitate; nu la vanitatea de a avea hainefrumoase pe care nu poate toată lumea să le cumpere, ci orgoliulunui trup bine făcut, pe care fiecare şi-1 poate şlefui.Acest raţionament va avea mai târziu rolul său. Tânăra trebuiesă-şi cunoască cavalerul. Dacă în zilele noastre frumuseţeacorporală nu ar fi atât de complet surghiunită pe planul al doilea denerozia modei, sute de mii de tinere nu s-ar lăsa fermecate debastarzii evrei respingători cu picioarele strâmbe. Existenţa celormai frumoase trupuri este şi în interesul naţiunii, conferind, astfel,rasei o nouă frumuseţe.Aceasta este astăzi o necesitate prioritară, deoarece instrucţiamilitară lipseşte şi astfel a fost suprimată singura instituţie care, întimp de pace, îndrepta în parte neglijenţele modului nostru deeducaţie. Avantajele sale nu se mărgineau numai la formarea individuluiînsuşi, dar exercită şi o influenţă bună asupra raporturilor38 Armata — şcoala supremădintre cele două sexe. Tânăra îl prefera pe soldat celui care nu intraîn armată.Statul rasist trebuie nu numai să vegheze la dezvoltarea forjeicorporale în timpul anilor de şcoală, el trebuie să se ocupe de acestlucru şi în perioada postşcolară, atâta vreme cât procesul de creştereal tinerilor nu e terminat, pentru ca aceasta să se facă în bunecondiţii. Este absurd să se creadă că dreptul de supraveghere acetăţenilor de către stat încetează în momentul când ei terminăşcoala, şi nu intră din nou în vigoare decât în perioada serviciuluimilitar. Acest drept este, în realitate, o datorie permanentă. Statulactual, care se preocupă prea puţin să aibă cetăţeni sănătoşi, a arătat0 neglijenţă criminală faţă de această îndatorire.El lasă astăzi tineretul să se depraveze pe străzi şi-n locuri dedesfrâu, în loc să-şi asume responsabilitatea faţă de acesta, să aibăgrijă de formarea sa fizică până în momentul când vor deveni adulţisănătoşi şi viguroşi.Problema de a şti sub ce formă exactă va organiza statuleducaţia postşcolară este, pentru moment, fără importanţă ;esenţialul este ca acest lucru să fie făcut; el va găsi căile şi mijloacelede realizare. Statul trebuie să considere dezvoltarea fizică a tinerilorîn perioada şcolară, ca una din atribuţiile sale, egală ca importanţăcu dezvoltarea lor intelectuală şi trebuie să asigure acest lucru prininstituţii de stal. Educaţia fizică poate deveni, în linii mari, opregătire pentru serviciul militar. Armaia nu va mai avea atuncinevoie ca allădaiă să-1 înveţe pe tânăr noţiunile elementare aleregulamentului de manevre militare ; ea nu va mai primi recruţi, înaccepţia de azi a cuvânlului ; nu va mai avea de făcui decât sătransforme în soldat pe tânărul care deja a primit o pregătire fizicădesăvârşită.în stalul rasisl, armala nu va mai fi, deci, obligală să-1 înveţepe individ să mărşăluiască şi să siea cu arma la umăr; ea va fi o şcoală

superioară de educaţie patriotică. Tânărul recrut va primi la regimentinstrucţia militară necesară, dar va continua în acelaşi timp săse pregătească pentru rolul pe care îl va avea de îndeplinit mai târziuîn viaţă. principalul obiectiv al educaţiei militare trebuie să rămânătotuşi acela care era deja în vechea armată şi care făcea valoarea sacea mai mare : această şcoală trebuie să facă din tânăr un bărbat; ea nutrebuie să-l înveţe numai să se supună ordinelor, dar şi să-l facăcapabil să comande într-o bună zi; el va învăţa să tacă, nu numai cândprimeşte un blam justificat, dar să ştie să suporte în tăcere şi nedreptatea.El trebuie, în plus, să fie încrezător în propria sa forţă, cucerit,39 Formarea caracteruluica fiecare, de spiritul de trupă militară, să se convingă că poporul săueste invincibil.Soldatul care şi-a îndeplinit serviciul militar va primi douădocumente : o diplomă de cetăiean, adică un aci legal care îi vapermile să exerciie o funcţie publică şi un certificat de sănătate,atestând că este apt pentru căsătorie.Aşa cum procedează în cazul băieţilor, stalul rasisl se vaocupa şi de educaţia fetelor şi se va conduce după aceleaşi principii.Şi aici importanţa principală irebuie să fie acordată formaţiei fizice;numai după aceea urmează educaţia caractejului, în sfârşit, în ullimulrând, dezvoltarea de aptiludini intelectuale.Nu trebuie niciodată pierdut din vedere că scopul educaţieifeminine este pregătirea pentru rolul de mamă.* * *În al doilea rând, numai statul rasist va trebui să favorizeze,sub toate formele, formarea caracterului.Esie de neiăgăduil că irăsăturile esenţiale ale caracteruluifiecăruia suni dale dinainte; egoisiul esie şi va rămâne un egoisi, lafel cum un idealisi va fi esenţialmenie idealist. Dar, între aceste douătipuri aflate la extreme, se găsesc milioane de exemplare a cărortrăsăiură dominanlă esie vagă şi greu de descifrat. Criminalulînnăscul rămâne un criminal; dar mulţi oameni care nu vădesc decâl oanumită lendinţă către acte criminale, pot,, prinlr-o educaţie corespunzătoare,să devină membri uliii comunităţii ; invers, caraclereindecise şi şovăielnice pol să devină elemenle rele, dacă educaţia afosi defeciuoasă.De câte ori în limpul războiului, nu ne-am plâns de lipsa dediscreţie a poporului noslru ! Câte dificullăţi nu am avui, din cauzaacestui defect, pentru ca să evităm ca duşmanul să nu afle secrete,unele chiar importante ! Dar să ne punem întrebarea : Cum puteaeducaţia dată poporului german, înaintea războiului, să-1 facă să fiediscret ? Nu oare, încă din şcoală, micul pârâcios era preferat adeseoricolegilor care erau mai puţin vorbăreţi ? Oare denunţul nu era,şi nu este încă, considerat ca o dovadă de „sinceritaie", iar discreţiaca o ruşinoasă încăpăţânare ?Şi-a dai cineva osieneală să prezinle copiilor discreţia ca ovirtute preţioasă şi bărbătească ? Nu, căci în ochii pedagogilor noştrimoderni ţoale asiea suni fleacuri. Dar acesie fleacuri costă siatulnenumăraie milioane drept cheltuieli de judecaiă pentru că 90% dinprocese pentru defăimare sau alie motive asemănăloare rezultă dinaceastă lipsă de discreţie. Vorbe spuse fără să-ţi asumi răspunderea40 A învăţa să fii discretlor sunt repetate fără chibzuială ; interesele economice ale poporuluinostru sunt lezate în continuu, pentru că sunt dezvăluite fără

nici-o judecată importante secrete de fabricaţie etc.; chiar pregătirilesecrete pentru apărarea ţării sunt zădărnicite, pentru că poporulnostru n-a învăţat să tacă şi repetă tot ce a auzit spunându-se. în timpde război, această manie a pălăvrăgelii ne poate face să pierdembătălii şi să purtăm aproape întreaga povară a sfârşitului nenorocital războiului. Trebuie să fim convinşi că în acest domeniu lipsa uneiformaţii precoce nu poate fi remediată la o vârstă matură. Unînvăţător, de exemplu, nu trebuie din principiu să caute, să aflefarsele proaste ale elevilor săi, încurajându-le cele mai rele obiceiuride denunţare.Tineretul formează un stat aparte, el opune adultului un felde front solidar şi este firesc să fie aşa. Legătura care se crează întreun copil de zece ani şi colegii lui de clasă este mai puternică decâtcea care ar putea exista între el şi adulţi. Copilul care-şi denunţă uncoleg comite o trădare şi manifestă astfel o stare de spirit care, numităbrutal şi transpusă într-un plan mai larg, corespunde celei a unui omvinovat de înaltă trădare. Un astfel de copil nu poate fi privit ca uncopil de treabă şi cinstii, ci ca un caracter prea puţin demn de stimă.Este poate comod pentru învăţător să se folosească de asemeneadefecte pentru a-şi întări autoritatea, dar făcând aceasta sădeşte însufletul copilului sămânţa unei dispoziţii de spirit care poate aveamai târziu consecinţe fatale. S-a întâmplat de nenumărate ori ca unastfel de mic pârâcios să devină o mare canalie.Aceasta trebuie să servească de exemplu multor oameni.Astăzi, dezvoltarea voită a unei nobleţi de caracter joacă în şcoală unrol aproape inexistent. Va trebui ca într-o zi să i se acorde o cu totulaltă importanţă. Loialitatea, abnegaţia, discreţia sunt virtuţi absolutnecesare pentru un popor mare ; a le dezvolta şi a le desăvârşi prineducaţia dată în şcoală are mai multă importanţă decât multe materiicare în zilele noastre umplu planurile de învăţământ. A-i determinape copii să piardă obiceiul smiorcăielilor şi a ţipetelor de durere faceparte, de asemenea, din acest program de educaţie. "Când pedagogiiuită că trebuie să transmită copilului, de la cea mai fragedă vârstă alui, obiceiul să suporte în tăcere suferinţele şi nedreptăţile, nu e demirare că mai târziu, in clipe hotărâtoare —- când, de pildă, un bărbateste pe front — poşta să fie ocupată "numai cu transmiterealamentaţiilor şi văicărelilor reciproce. Dacă şcolile primare ar fiturnat în mintea tineretului nostru un pic mai puţină ştiinţă de carte,dar, în schimb mai multă stăpânire de sine, noi am fi fost generos41 Dezvoltarea simţului răspunderiirăsplătiţi în perioada 1915-1918.Astfel, statul rasist trebuie, pentru a-şi îndeplini sarcina deeducator, să pună mult preţ în formarea caracterelor, ca şi a trupurilor.Multe defecte actuale ale poporului nostru pot fi, dacă nu suprimate,cel puţin mult atenuate printr-o astfel de metodă de educaţie.* * *Este de cea mai mare importanţă să se dezvolte puterea devoinţă şi capacitatea de decizie, la felea şi înclinaţia pentru asumareaunei responsabilităţi cu plăcere.Altădată în armată era admis principiul că este mai bine sădai un ordin oarecare decât să nu dai niciunul; trebuie ca să-i facempe tineri să înţeleagă că un răspuns oarecare este întotdeauna preferabilabsenţei răspunsului. Frica de a da un răspuns fals este mai dezonorantădecât greşeala din răspuns. Trebuie să ne sprijinim pe această axiomăpentru a-i obişnui pe tineri să aibă curajul faptelor lor.

S-au auzit adesea plângeri că în lunile noiembrie şi decembrie1918 toate autorităţile şi-au pierdut curajul, că, de la suveran până laultimul divizionar, nimeni nu ar mai fi găsit forţa de a lua o hotărâredin proprie iniţiativă. Acest groaznic exemplu trebuie să fie unavertisment grav pentru noul sistem educativ, căci această catastrofănu a făcut decât să scoată în evidenţă la o scară mai mare ceea ceexista pretutindeni la o scară mai mică. Lipsa de voinţă, şi nu lipsa dearme, ne-a făcut astă/i incapabili de o rezistenţă serioasă. Aceastălipsă de energie este solid ancorată în trupul întregului nostru popor,îl face incapabil să ia o decizie ce comportă riscuri : ca şi când ceeace face măreţia unei fapte nu ar fi tocmai partea de risc pe care ocuprinde. Fără să aibă habar de acesta, un general neamţ a găsitformula clasică pentru a exprima această jalnică lipsă de voinţă : „Eunu acţionez decât atunci când am calculat că am cincizeci şi una lasută şanse de reuşită". Acest „cincizeci şi unu la sută" explică cazultragic al prăbuşirii germane ; cel care cere destinului să-i garantezesuccesul, renunţă, tocmai prin aceasta, să dea dovadă de eroism, căcieroismul înseamnă că atunci când eşti convins că o situaţie reprezintăun pericol mortal, să faci aceea încercare care poate conduce la succes.Un canceros în pericol de moarte n-are nevoie de cincizeci şi unala sută de şanse pentru a risca o operaţie. Chiar dacă aceasta nu-ipromite decât o jumătate la sută de şansă de vindecare, un om curajosva risca, altfel el nu are dreptul să-şi plângă moartea apropiată.Examinând atent lucrurile, această laşă incapacitate de a vreaşi de a lua o hotărâre, care este flagelul epocii noastre, este mai alesconsecinţa unei educaţii complet false dată tineretului; influenţa sa42 Principii pentru instruirenefastă se menţine şi la adult şi-şi are ca punct culminant lipsa de curajcivil observată la oamenii de stat aflaţi la putere. Se poate spune acelaşilucru despre frica de responsabilităţi care bântuie în prezent. Acestviciu, de care este răspunzătoare tot educaţia se manifestă în întreagaviaţă publică şi-şi atinge culmea sa durabilă prin regimul parlamentar.La şcoală se acordă mai mult preţ mărturisirii unuia, care se„căieşte" şi unui „act de căinţă" decât unei mărturisiri sincere şideschise. Aceasta ultimă, în ochii celor mai mulţi educatori estesemnul vădit a unei depravări de nevindecat şi, oricât ar părea degreu de crezut este sortit în majoritatea cazurilor celor mai asprepedepse, un copil care dă dovadă de înclinaţii ce ar fi de o valoarenepreţuită, dacă ele ar fi apanajul poporului.Aşa cum stantl rasist va trebui într-o zi să-şi manifeste întreagaatenţie pentru educarea voinţei si spiritului de decizie, în egală măsurăel va trebui să imprime în sufletul tinerilor, de la cea maifracedă vârstă,simţulrăspunderiiliberconsimţit şi curajul acţiunilor sale. Numai dacăînţelege bine importanţa şi necesitatea acestei sarcini statul rasist vaajunge, după secole de aplicare a acestui sistem educativ, să creezeîn sfârşit un popor, eliberat de slăbiciunile care au contribuit într-unmod atât de dăunător la decăderea noastră actuală.***Statul rasist nu va trebui decât să aducă câteva modificăriuşoare la instruirea făcută de şcoală, instruire care se rezumă la totceea ce statul face în prezent pentru educaţia poporului. Acestemodificări vor fi de trei feluri:Mai întâi creierul tinerilor nu trebuie să fie supraîncărcat cucunoştinţe care le sunt nefolositoare, în proporţie de nouăzeci şi cincihi sută şi care, prin urmare, vorfî uitate repede. Programele şcolilor

primare şi gimnaziale, îndeosebi, sunt în zilele noastre un absurdtalmeş-balmeş, în majoritatea cazurilor, surplusul de materii predateeste aşa mare încât creierul copiilor nu poate păstra decâtfragmente şi pe lângă asta numai un singur fragment din aceastăgrămadă de cunoştinţe îşi poate găsi întrebuinţarea; pe de altă parte,ele rămân insuficiente pentru cel care îmbrăţişează o profesie bineprecizată şi este obligat să-şi câştige pâinea. Adresaţi-vă, de exemplu,unui funcţionar obişnuit care a trecut cu succes bacalaureatul sauexamenul final al unei şcoli primare superioare şi care acum are între3>5 şi 40 de ani : şi să vedeţi ce a reţinut el din cunoştinţele pe careşcoala i le-a vârât cu greutate în cap. îi rămân foarte puţine lucruridin tot ce i s-a turnat în cap cu pâlnia odinioară. Este adevărat că ise va răspunde : „Aceasta este pentru că grămada de cunoştinţe43 Studiul limbilordobândite atunci nu avea numai scopul să-l facă pe elev să posede oerudiţie întinsă şi variată ; se dorea să i se dezvolte capacitatea deasimilare, aptitudinea de a gândi şi mai ales spiritul de observaţie".Răspuns corect în parte; dar, atunci este expus pericolului de a înecasub noianul unei afluente de impresii un creier tânăr care numaifoarte rar va ajunge să le stăpânească, să le trieze şi să le claseze înfuncţie de importanţa lor mai mare sau mai mică ; şi se va întâmpla,ca, de obicei, esenţialul să fie sacrificai în favoarea accidentalului şicomplet uitat. Scopul principal al acestei instruiri încărcate nu va fideci, atins, căci nu poţi face capabil creierul să înveţe îndcsându-inoţiuni; acest scop, dimpotrivă, trebuie să fie de a furniza fiecăruiabogăţia de cunoştinţe ce îi va fi utilă mai târziu şi care va fi profitabilăpentru întreaga comunitate. Dar, această tentativă este zadarnicăatunci când supraabundenţa noţiunilor, pătrunse cu forţa într-uncreier tânăr, îl face să uite cu totul sau îl face să uite esenţialul.Nu este de înţeles, de pildă, motivul pentru care milioane deoameni trebuie, timp de ani de zile, să înveţe două sau trei limbistrăine. Numai un număr neînsemnat dintre ei va putea trage folosdin asta şi pentru acest motiv majoritatea le vor uita cu desăvârşire;astfel, din o sută de mii de elevi care învaţă franceza, de-abia douămii se vor servi mai târziu in mod serios de această limbă, în vremece ceilalţi nouăzeci şi opt de mii nu vor avea, niciodată în viaţa lor,ocazia să folosească în practică ce li s-a predat în tinereţe. Ei şi-auconsacrat astfel mii de ore unui studiu fără valoare pentru ei. Argumentulîn virtutea căruia studiul limbilor contribuie la culturagenerală nu rezistă ; nu este convingător decât dacă oamenii continuăsă folosească în timpul întregii lor vieţi ceea ce au învăţat laşcoală. Astfel, faţă de două mii, cărora cunoaşterea acestei limbi leva fi utilă, vor exista nouăzeci şi opt de mii care se vor osteni degeabaşi vor sacrifica un timp preţios.în cazul prezent este vorba şi despre o limbă de care nu sepoate spune că te învaţă să gândeşti într-un mod riguros logic, cumeste cazul latinei. Ar fi deci mai nimerit ca o astfel de limbă să nu fiepredată elevului decât în linii mari, sau, mai precis, să i se prezinte oschemă a mecanismului său interior; ar trebui semnalate trăsăturilecaracteristice deosebite, elevul ar fi iniţiat în elementele de gramatică,s-ar expune, cu ajutorul unor exemple tipice, regulilor depronunţie, de construcţie etc. Această metodă ar fi suficientă pentrumarea masă de elevi şi, furnizând o vedere de ansamblu mai clară şimai uşor de reţinut — ar fi mai utilă decât metoda folosită astăzi;ea cere să vâre cu forţa orice limbă în memoria elevului, când, în

44 Predarea istorieirealitate, acesta nu reuşeşte niciodată s-o stăpânească bine şi apoi ouită. în acelaşi timp, nu ar exista riscul ca această abundenţăcopleşitoare de noţiuni să lase în memorie numai fragmente incoerente,reţinute la întâmplare ; tânărul nu va mai avea de învăţatdecât ceea ce este într-adevăr demn de atenţie şi s-ar face astfel oselecţie între ce este esenţial şi ce este de importanţă secundară.Un învăţământ bazat pe aceste principii generale ar fi suficientpentru majoritatea elevilor pe tot restul vieţii lor. Cei care maitârziu vor fi puşi în situaţia de a folosi efectiv această limbă ardispune de o ba/ă suficientă pentru ca să se ocupe apoi deîmbogăţirea ei printr-un studiu aprofundat.Programele ar face o economie de timp si ar putea mai uşorsă lase locul cuvenit exerciţiilor fizice şi dezvoltării caracterului,lucruri despre care am vorbit mai sus.O reformă deosebit de importantă este aceea a metodeloractuale de predare a istoriei. Puţine popoare au nevoie de lecţiile pecare le dă istoria mai mult decât germanii; dar puţini sunt cei careau ştiut să profite mai puţin de ele. Dacă politica este materia istorieiviitoare, predarea istoriei cum se face ea acum este judecată şicondamnată de modul cum ne conducem astăzi politica. Şi aici nueste vorba să ne plângem de rezultatele jalnice ale politicii noastre,dacă nu suntem hotărâţi să educăm mai bine poporul nostru înaceastă privinţă. Bilanţul predării istoriei, aşa cum se face azi, esteridicol în 99•''•'< din cazuri. Nu se reţin din istorie decât câteva dalegravate pe monezi şi medalii, câteva date de naştere şi câteva nume ;trăsăturile de ansamblu lipsesc cu desăvârşire. Ideile fundamentale,care reprezintă totuşi esenţialul, nu sunt expuse ; se lasă pe seamainteligenţei, mai mult sau mai puţin dezvoltate, a elevilor, grija de aextrage din noianul de date, şi din simpla înşiruire a evenimentelor,înţelegerea cauzelor adânci. Te poţi revolta împotriva acestei amareconstatări cât doreşti ; să se citească numai cu o oarecare atenţiediscursurile, pe care, într-o singură sesiune, domnii noştri parlamentarile-au pronunţat privitor la politică ; să medităm, în acelaşi timpla faptul că aici este vorba — aşa se spune cel puţin—de elita naţiuniigermane şi că, în orice caz, o mare parte din aceşti oameni şi-au ruptfundul pantalonilor pe băncile liceelor şi chiar a facultăţilor ; neputem da seama de insuficienţa totală a cunoştinţelor acestoroameni în domeniul istoriei. Dacă n-ar fi studiat deloc şi dacă arposeda numai un instinct sigur, ar fi poate mult mai bine pentrunaţiune.Mai ales în predarea istoriei, programele trebuie să fie mai45 Cultură generală şi specializarepuţin încărcate. Principala utilitate a acestui studiu este să te facă sădescoperi legile care guvernează cursul evenimentelor. Dacăînvăţământul se limitează la această sarcină suntem îndreptăţiţi săsperăm că fiecare elev va avea mai târziu un folos din ceea ce a învăţatşi că suma cunoştinţelor dobândite va fi trecută la activul comunităţii.Căci istoria nu se învaţă pentru a ştii ce a fost în trecui:se predă ca să te înveţe comportarea pe care va trebui să o ai în viitor,pentru a asigura existenţa propriului tău popor. Acesta este ţelul;iar istoria nu este decât unul din mijloace pentru a-1 atinge. Dar, înzilele noastre ţelul a devenit tot un mijloc, iar ţelul în sine se pierdecu desăvârşire. Să nu spună cineva că un studiu aprofundat al istorieicere să te preocupi de fixarea celui mai mare număr posibil de date

pentru că numai prin ele pot fi definite trăsăturile de ansamblu.Aceasta este treaba istoricilor de profesie. Individul obişnuit nu-iprofesor. Istoria nu are altă justificare a existenţei sale decât aceeacă-i dă înţelegerea faptelor istorice, ceea ce-i va permite să-şi formezeo părere despre problemele politice care intersectează naturasa. Cel care vrea să devină profesor de istorie, va putea mai târziu să sededice unui studiu foarte aprofundat. Ei va trebui, fireşte să se preocupede toate amănuntele, chiar cele mai nesemnificative. Predarea istoriei,aşa cum e făcută astăzi, nu i-ar ajunge de altfel, căci ea este prea vastăpentru elevi, iar pentru specialişti este în schimb prea limitată.Pe deasupra, sarcina statului' rasist este să vegheze să fiet însfârşit, scrisă o istorie universală în care problema rasei să fie pusă peprimul loc.***Să rezumăm : Statul rasist va trebui să dea predării decunoştinţe generale o formă prescurtată, care să nu conţină decâtesenţialul. Acest învăţământ trebuie să-i dea elevului posibilitateade a merge mai departe, să-şi însuşească o cultură şi cunoştinţe maiaprofundate. Este de-ajuns ca individul să dobândească noţiunigenerale, trăsăturile mari care vor servi de bază pentru activitatea saintelectuală ; el nu va primi o educaţie aprofundată, specializată şiamănunţită decât în cazul cunoştinţelor ce-i vor fi mai târziu necesareîn sfera sa de activitate. Cultura generală va fi obligatorie latoate disciplinele ; cultura personală va fi lăsată în seama fiecăruia.Simplificarea programelor şi micşorarea orelor de curs pecare le va aduce această reformă vor fi făcute în favoarea exerciţiilordestinate fortificării organismului, formării caracterului, dezvoltăriivoinţei şi spiritului de decizie.Prea puţina utilitate din punct de vedere al profesiei ce va fi46 Ştiinţele umanisteîmbrăţişată, a învăţământului practicat în prezent în şcolile noastre,îndeosebi în învăşământul mediu, este dovedită în mod limpede prinfaptul că oameni, care au absolvit şcoli de un profil complet diferii,pot astăzi să ajungă la aceeaşi situaţie. Ceea ce este intr-adevărhotărâtor, este cultura generală şi nu cunoştinţele speciale cu cares-a umplut până la refuz creierul elevilor. De altfel, dacă cunoştinţelespeciale sunt necesare, programele pentru învăţământul mediu —cum am spus-o deja — sunt incapabile să le ofere.Va trebui ca statul rasist să pună capăt, într-o zi, la acestesemimăsuri.* * *A doua modificare pe care statul rasist va trebui s-o aducă laplanurile de învăţământ este următoarea :Este o trăsătură caracteristică a epocii noastre materialistefaptul că învăţământul se îndreaptă cu o prioritate, din ce în ce maimult, spre disciplinele utilitare : matematică, fizică, chimie etc. Desigur,aceste cunoştinţe sunt utile într-o epocă dominată de tehnică şichimie şi în care viaţa cotidiană oferă dovezile cele mai evidente aleacestui fapt. Ar exista, totuşi, un pericol, ca ceea ce formează culturagenerală a unei naţiuni să se bazeze exclusiv pe ele. Dimpotrivă,această cultură trebuie să ţină seama întotdeauna de un ideal. Eatrebuie să aibă la bază studiile umaniste şi să ofere numai punctelede pornire necesare, mai târziu, pentru o cultură profesională maidezvoltată.în caz contrar, se risipesc forţe care vor avea întotdeauna mai

multă importanţă pentru existenţa naţiunii decât toate cunoştinţeletehnice şi decâi alte cunoştinţe. Mai cu seamă nu trebuie neglijatstudiul antichităţii în predarea istoriei. Istoria romană, dacă îicunoşti exact trăsăturile generale, va fi totdeauna cel mai bun ghidpentru vremurile prezente şi pentru toate timpurile. Noi trebuie, deasemenea, să păstrăm idealul grec de civilizaţie în toată splendoarealui. Diferenţele între popoare nu trebuie să ne împiedice să vedemcomunitatea de rasă care le uneşte şi a cărei importanţă este multmai mare. Lupta care face ravagii în prezent are obiective mari : ocivilizaţie luptă pentru existenţa sa şi această civilizaţie a durat miide ani; ea cuprinde elenismul şi germanismul.Trebuie făcută o distincţie foarte clară între cultura generalăşi cunoştinţele profesionale. Tocmai în zilele noastre, acestea suntdin ce în ce mai mult pe cale să se pună în slujba lui Mammon şicultura generală trebuie apărată pentru a contrabalansa acest faptprin caracterul său mai idealist. Şi mai trebuie încă să fim pătrunşi47 Educaţia „patriotică” obişnuităde principiul că industria şi tehnica, comerţul şi meseriile nu suntînfloritoare decât atâta vreme cât o comunitate naţională, susţinută deun ideal, le asigură condiţiile prealabile şi necesare dezvoltării. Acestecondiţii nu depind de un egoism înrobit materiei, ci de un spirit desacrificiu care-şi găseşte satisfacţia în renunţare.* * *Formaţia oferită astăzi unui tânăr presupune, în general, cemai întâi să se pompe/e în mintea lui, cunoştinţele de care va aveanevoie mai târziu pentru a reuşi în carieră. Se spune : „Trebuie caacest băiat să fie într-o zi un membru util al societăţii". Se înţelegeprin aceasta capacitatea lui de a-şi câştiga mai târziu pâinea zilnicăîn mod cinstit. Educaţia civică superficială, care merge mână în mânăcu acest gen de instruire, se sprijină pe o bază şubredă. Cum statulnu este în sine decât o simplă formă, este foarte greu să educi oamenicare să fie utili acestei forme şi mai ales să le impui îndatoriri faţă deea. O formă poate fi uşor distrusă. Noţiunea de „stat" nu are înprezent, aşa cum am văzut, un sens clar. Nu mai rămâne, deci, nimicaltceva decât educaţia „patriotică" obişnuită, în vechea Germanie, eaconsta mai ales în adorarea, într-un mod lipsit de inteligenţă şi deentuziasm, a celor mai mediocri suverani, a căror mulţime neîmpiedica să apreciem la justa sa valoare importanţa poporului nostru.Rezultatul acestei adoraţii era că marea masă nu avea decât o ideenesatisfăcătoare despre istoria germană. Şi aici lipsea o prezentare atrăsăturilor generale.Este evident că nu în acest fel putea să ia naştere un entuziasmnaţional adevărat. Sistemul nostru de educaţie nu poseda arta de apune în evidenţă nume alese din istoria poporului nostru şi de a facedin ele bunul comun al tuturor germanilor. Pentru întreaga naţiune,aceste cunoştinţe comune şi acest entuziasm ar fi creat o legăturăindestructibilă între fiii săi.Sistemul educaţional nu a ştiut să prezinte în faţa tinereigeneraţii pe adevăraţii oameni mari ca pe nişte eroi; nu a ştiut cumsă atragă atenţia tuturor asupra lor şi să dea astfel naştere unui spiritnaţional pe deplin omogen, în anumite ramuri ale învăţământuluiera incapabil să transmită elevilor ceea ce era pentru gloria naţiuniisă se ridice deasupra nivelului unei exprimări seci şi să înflăcărezemândria naţională citând exemple strălucite ; acest procedeu ar fifost calificat de şovinism şi ar fi fost foarte nepopular. Patriotismul

dinastic şi mic burghez părea mai acceptabil şi mai uşor de suportatdecât pasiunea arzătoare, rod al celui mai înalt orgoliu naţional.Primul era întotdeauna gata să se supună, cel de-al doilea putea48 Trezirea sentimentului de mândrie naţionalăîntr-o zi să vrea să domine. Patriotismul monarhic era întruchipatde asociaţiile de veterani. Ar fi fost greu să încurajezi pe această calepasiunea "naţională : un pur sânge nu suportă orice şa ; nu este demirare că s-a preparat să se evite acest pericol. Nimeni nu credeaposibil ca într-o bună zi să izbucnească un război în care bombardamentulcu foc continuu şi valurile de gaze ar pune la grea încercaretrăinicia patriotismului. Dar, atunci când s-a dezlănţuit războiul, aufost cu cruzime pedepsiţi pentru lipsa acestei pasiuni patrioticearzătoare. Oamenii nu prea doreau să-şi sacrifice viaţa pentru suveraniiimperiali sau regali; pe de altă parte, majoritatea nu ştiau ce însemna„naţiunea".De când a început revoluţia în Germania şi, drept urmare,patriotismul monarhic s-a stins de la sine, scopul predării istoriei numai înseamnă însuşirea unor simple cunoştinţe. Acest stat nu arc ceface cu entuziasmul patriotic şi, ceea ce ar vrea el să obţină, nu vaavea niciodată; căci, dacă patriotismul dinastic nu putea da soldatului,într-o epocă în care domină principiul naţionalităţilor, forţa de arezista până la capăt, entuziasmul republican este şi mai puţincapabil să o facă. Este în afara oricărei îndoieli că lozinca : „Pentrurepublică", nu ar face poporul german să stea timp de patru ani şijumătate pe câmpul de bătălie ; şi chiar aceia care au inventat acestminunat miraj au rămas acolo cât mai puţin timp posibil.în fapt, această republică nu a fost lăsaiă să stea liniştită pentrucă ea a fost întotdeauna gata sa achite birurile care i-aufost impuse şisă semneze toate (.-.'dările de teritorii care i-aufost cerute. Ea se bucurăde simpatia restului lumii, aşa cum orice fiinţă slabă este preferată,de cei ce se servesc de ea, unei fiinţe cu caracter dificil. Este adevăratcă simpatia dovedită de duşmanii noştri fată de această formă deguvernământ înseamnă condamnarea sa absolută. Republica germanăeste iubită şi i se permite să trăiască pentru că nu ar putea existaun aliat mai bun pentru ţinerea poporului nostru în sclavie. Aceastaeste raţiunea unică^pentru care această splendidă creaţie trebuie săcontinue să existe, în consecinţă, ea poate renunţa la orice sistem deeducaţie cu adevărat naţional şi poate să se mulţumească eu uraleleeroilor stindardului Reich-ului, care, de altfel, dacă va fi vorba să-şiverse sângele pentru acest drapel, ar da bir cu fugiţii.Statul rasist va trebui să lupte pentru existenţa lui. El nu o vaputea salva în baza planului Dawcs. Va avea nevoie, pentru a trăi şia-şi asigura securitatea, tocmai de ceea ce crede astăzi că poateabandona. Cu cât forma pe care o va îmbrăca şi spiritul care o vaînsufleţi vor avea valoare şi îşi vor dovedi superioritatea necom-49 Teama de şovinismparabilă, cu atât mai stârnite vor fi gelozia şi opoziţia adversarilor.El nu-şi va afla atunci cele mai bune mijloace de apărare în armelesale, ci în cetăţenii săi. Nu şanţurile de apărare ale fortăreţelor îl vorapăra cel mai bine, ci zidul viu pe care-1 vor forma bărbaţii şi femeilecuprinşi de cel mai arzător patriotism şi de un entuziasm naţionalfanatic.Al treilea punct de luat in considerare privitor la învăţământulpublic este următorul:învăţământul trebuie să ofere statului rasist mijlocul de a dezvolta

sentimentul mândriei naţionale. Acesta este punctul de vedere dela care trebuie să pornească predarea istoriei universale ji a istorieigenerale a civilizaţiei. Un inventator nu va trebui să fie mare numai cainventator; el trebuie să fie şi mai mare în calitatea sa de reprezentantal poporului.Admiraţia arătată faţă de orice acţiune măreaţă trebuie să setransforme în orgoliu la fericitul copil al rasei care a înfăptuit-o.Trebuie să alegem în menţinerea de nume mari ale istoriei germane peacelea care sunt cele mai importante, să le punem în mod deosebit învaloare şi să atragem atenţia tineretului asupra lor cu o insistenţăsuficientă pentru ca ele să devină baza unui sentiment naţional denezdruncinat.învăţământul trebuie organizat în mod sistematic, conformacestui punct de vedere, chiar şi educaţia, astfel încât tânărul carepărăseşte şcoala să nu devină un semi-pacifist, un semi-democrat sauceva asemănător, ci un german integral.Pentru ca sentimentul naţional să fie, de la bun început, sincerşi nu prefăcut, trebuie să vârâm în creiele tinere, care mai pot fi încăprelucrate, acest principiu implacabil:Cine îşi iubeşte poporul, nu-şi poate arăta dragostea decât prinsacrifici i le pe care este pregătit saşi le impună. Un sentiment naţional, carenu are în vedere decât interesul, este inexistent, cum nu există de altfel unnaţionalism care să cuprindă numai clase sociale. A scoate urale nudovedeşte nimic şi nu dă dreptul de a te considera patriot, mai este nevoieşi de preocuparea înflăcărată şi nobilă de a apăra existenţa ji puritateadeplină a rasei. Nu eşti îndreptăţit să fii mândru de poporul tău decât atuncicând nu mai trebuie să-ţifie ruşine pentru niciuna din clasele sociale. Dar,când o jumătate din acest popor este nenorocită, roasă de griji şi chiardepravată, el oferă un spectacol atât de penibil încât nimeni nu poate fimândru că face parte din el. Numai atunci un popor este în întregimesănătos la minte şi trup, numai atunci bucuria de a face parte din el poate săse ridice, pe bună dreptate, pe acea treaptă superioară numită mândrie50 Sentimentul de rasănaţionalăTrebuie sădit în tinerele inimi acea contopire intimă a naţionalismuluicu sentimentul de dreptate socială. Se va naşte astfel un popor decetăţeni, unit şi contopii prin sentimentul de dragoste şi mândrienaţională, de nezdruncinat şi de neînvins de-a pururi.Teama pe care o inspiră şovinismul în epoca noastră estesemnul neputinţei sale. îi lipseşte orice formă de energie nestăvilită, bachiar este nedorită: destinul nu-l va mai hărăzi unor sentimente măreţe,căci cele mai mari transformări care au anii loc pe acest pământ ar fifost de neconceput dacă forţa lor ar fi avut la bază, în loc de pasiunifanatice şi chiar isterice, virtuţile burgheze care iubesc calmul şi ordinea.Este sigur că lumea noastră se îndreaptă către o revoluţie profundă.Adevărata întrebare este de a şti dacă ea se va face pentrusalvarea omenirii ariene sau în folosul veşnicului evreu.Statul rasist va trebui, printr-o educaţie corespunzătoare a tineretului,să vegheze la conservarea rasei, care va trebui să fie suficient demantră ca să suporte această încercare supremă şi decisivă.Victoria va fi a aceluia care va porni primul pe această cale.* * *Scopul suprem de instructor şi educator al statului rasist va fiatins atunci când el va reuşi să sădească în sufletul tinerilor, care i-aufost încredinţaţi, spiritul şi sentimentul de rasă. Trebuie ca nici măcar

un singur băiat sau o singură fată să părăsească şcoala fără să fi ajunsla o deplină cunoaştere a ceea ce înseamnă puritatea sângelui şinecesitatea sa. Se va satisface astfel condiţia prealabilă : conservarearasei, temelia solidă a poporului nostru şi, prin aceasta, va fi asiguratădezvoltarea ulterioară a civilizaţiei noastre.Căci, orice formă de educaţie intelectuală şi fizică ar fi zadarnicăîn ultimă analiză, dacă ea n-ar fi folositoare unei entităţi pedeplin capabilă să-şi păstreze caracterele sale deosebite şi care să fie,pe de altă parte, şi hotărâtă să facă acest lucru.în caz contrar, s-ar întâmpla aceleaşi lucruri de care noi ceilalţigermani ne plângem deja, deşi puterea acestei tragice calamităţi nua fost poate până în prezent bine înţeleasă: rămânem încă şi pe viitorgunoiul civilizaţiei — nu în sensul limitai pe care modul de a privilucntrile al burgheziei noastre îl dă acestei expresii şi care nu vede în. pierderea unui frate de-al nostru de rasă decât pierderea unui concetăţean—, ci în sensul care i se dă cu durere atunci când eşti capabilsă înţelegi că în ciuda ştiinţei noastre şi a rururor calităţilor noastre,sângele nostru este condamnat să se degredeze. Unindu-ne mereu cualte rase, noi le ridicăm mult, la un nivel superior de civilizaţie, dar51 Statul şi formarea unei elitesuntem pentru totdeauna detronaţi de pe culmea pe care o atinsesemDe altfel, educaţia, în ceea ce priveşte rasa, îşi va afladesăvârşirea completă în efectuarea serviciului militar. Această perioadătrebuie să fie considerată ca un ultim stadiu al educaţiei normaledate germanului mijlociu.* * *Oricât de important ar fi în statul rasist sistemul de educaţiefizică şi intelectuală, formaţia unei elite joacă un rol capital, cu nimicmai prejos decât primul. Astăzi, nimeni nu se mai sinchiseşte de acestlucru. In general, numai copiii provenind din părinţi ce ocupă un rangsau situaţii înalte sunt consideraţi a fi demni de a face studii superioare.Problema înclinaţiilor personale rămâne pe cel de-al doilea plan ;un copil de ţăran poate fi cu mult mai dotat decât copilul născutîntr-o familie ce se bucură, de mai multe generaţii, de o situaţiesocială înaltă, chiar dacă cunoştinţele primului sunt inferioare celorale burghezului. Superioritatea acestuia, din acest punct de vedere,nu are nimic de a face cu înclinaţiile sale naturale, ea provine dinsuma de impresii mai însemnată pe care el o primeşte neîntreruptdatorită unei instruiri mai largi şi a culturii persoanelor din jurulsău. Dacă copilul de ţăran, înzestrat, ar fi crescut şi el, din primii anide viaţă, într-un mediu asemănător, capacităţile sale intelectuale arfi fost total altele. Există, poate, astăzi un singur domeniu undeoriginea este mai puţin determinantă decât calităţile înnăscute : celal artei. Aici nu se pune problema de „a învăţa" totul, există de lanaştere în stare latentă, şi nu face decât să se dezvolte într-o mai micăsau mai mare măsura mai târziu, dacă înclinaţiile naturale suntcultivate în mod inteligent: banii şi situaţia părinţilor nu au aproapenici un rol! Acest lucru dovedeşte în mod vădit că geniul nu depindede situaţia socială şi nici chiar de avere. Nu rare sunt cazurile cândcei mai mari artişti au provenit din familiile sărace. Şi, de multe ori,un mic sătean a devenit un maestru ilustru.Faptul că astfel de exemple nu au avut o influenţă binefăcătoareisupra ansamblului vieţii intelectuale este o constatare care nuvorbeşte în favoarea puterii de raţionament a epocii noastre. Sepretinde că ceea ce este incontestabil pentru artă nu mai este valabil

pentru ştiinţele cu aplicaţie practică.Desigur, se poate da unui om, prin educaţie, p anumită dexteritatemecanică, la fel ca cea a unui dresor abil care poate face uncaniş ascultător să execute cele mai incredibile numere de circ. Daraceastă dresură îl face pe animalul capabil să execute exerciţiile fărăca inteligenţa să aibă vreun rol. La fel se întâmplă şi la om. Poţi, fără.52 Statul şi formarea unei elitea ţine seama de înclinaţiile individuale ale unui om, să-l faci capabilsă execute tururi de forţă ştiinţifică, dar modul în care el procedeazăeste, la fel ca la animal, pur mecanic şi în afara oricărei activităţiintelectuale. Se poate, cu ajutorul unui dresaj intelectual precis, săvâri cu forţa în creierul omului de mijloc cunoştinţe superioaremediei; dar nu e decât o ştiinţă moartă şi, în final, sterilă. De aicirezultă un om care poate fi asemenea unui dicţionar viu, şi care totuşiin situaţii delicate şi în momente decisive, să se comporte în modjalnic : trebuie instruit întotdeauna dinainte cum să facă faţă înfiecare împrejurare, chiar cea mai neînsemnată, dar este incapabilsă contribuie prin propriile sale forţe la progresul umanitar. O astfelde ştiinţă mecanică, învăţată prin dresaj, îl face cel mult capabil săîndeplinească funcţii de stal în felul cum sunt ele îndeplinite azi.Este de la sine înţeles că se pot găsi în rândurile tuturorindivizilor, care formează un popor, talente aple să îndeplinească ofuncţie în toate domeniile imaginabile ale vieţii cotidiene. La fel defiresc este ca valoarea totalităţii cunoştinţelor să fie cu atât mai marecu cât talentul individului va şti să dea viaţă la ceea ce nu este în sinedecât materie moartă. Adevăratele creolii suni rodul îmbinării capacităţiicu cimoşriniele avute.în ce grad umanitatea s-a angajat pe un Urum greşit estedovedii de exemplul următor.Din când in când, ziarele ilustrate pun sub ochii burghezilornoştri germani cumsecade portretul vreunui negru, care, în cutaresau cutare loc, a devenit avocat, profesor sau pastor, sau chiar tenor,deţinând rolurile principale sau ceva pe aproape, în timp ce burgheziinoştri imbecili admiră efectele miraculoase ale acestei dresuri şisunt pătrunşi de respect pentru rezultatele pedagogiei moderne,evreul şiret descoperă în asta un nou argument în sprijinul teorieipe care caută s-o vâre în mintea popoarelor şi care proclamă egalitateaoamenilor. Această burghezie în decădere nu are nici cea maivagă bănuială a păcatului pe care-1 comite astfel împotriva naţiunii;căci este de o nebunie criminală să dresezi o fiinţă, care prin originee pe jumătate maimuţă, încât este luată drept avocat, în timp cemilioane de reprezentanţi ai rasei celei mai civilizate trebuie să ducăo viaţă obscură în situaţii nedemne de ei. Se păcătuieşie împotrivavoinţei Creatorului, atunci când sunt lăsaţi oamenii cei mai bineînzestraţi să se sufoce cu sutele de mii în mocirla proletariatuluiactual, în vreme ce nişte hotentoţi sau nişte cafrii sunt dresaţi săexercite profesiuni liberale. Căci nu e vorba decât de un dresaj, ca încazul unui caniş şi nu de o „cultură" ştiinţifică. Dacă aceleaşi preo-53 Statul şi formarea unei elitecupări şi aceleaşi eforturi ar fi consacrate instruirii raselor înzestratecu inteligenţă, oricare din reprezentanţii săi s-ar dovedi de mii de orimai capabil în obţinerea unor astfel de rezultate.Oricât de intolerabilă ar fi această stare de lucruri, dacă ar fifost aici vorba de altceva şi nu de cazuri de excepţie, situaţia actualănu este nici ea mai puţin intolci abilă pentru că nici talentul, nici

calităţile naturale nu-i desemnea/ă în mod precis pe cei care trebuiesă primească o cultură superioară. Desigur, este greu de suportatgândul că, în fiecare an, sute de mii de oameni, complet lipsiţi deaptitudini, sunt judecaţi demni de a primi o cultură superioară, învreme ce alte sute de mii, foarte dotaţi, sunt lipsiţi de orice culturăsimilară. Este incalculabil ce pierde astfel naţiunea. Dacă in perioadaultimilor zeci de ani, numărul de invenţii de mare răsunet a sporitconsiderabil, mai ales în America de Nord; aceasta, s-a întâmplat în mareparte pentru că oamenii de cea mai umilă origine găsesc acolo mai uşorocazia de a primi o cultură superioară decât în Europa centrală.Şi aceasta pentru că darul invenţiei nu provine din învăţăturăcare nu e decât compilaţie; trebuiesc aptitudini naturale care să deaviaţă acestei învăţături. Dar, la noi, până în prezent, nu i s-a acordatacestui fapt nici o valoare ; nota bună este singurul criteriu.Şi aici, sistemul de educaţie adoptat de stalul rasist va trebuisă intervină. Starul rasist nu ia asupra sa men{inerea unei clase socialecare e posesoarea influenţei predominante pe care ea a exercitai-opânăatunci ; sarcina sa este să meargă să caute, printre toii membriisocietăiii, cele mai strălucite minţi şi să le acorde funcţii publice şidemnităţi.Rolul său nu este numai de a da in şcoala primară o educaţieoarecare tuturor copiilor ; el are şi datoria să îndrume talentul pecalea care i se potriveşte. El trebuia mai ales să considere lucrulacesta ca cea mai importantă sarcină a sa, să deschidă porţile instituţiilorsuperioare ale învăţământului de stat tuturor oamenilorfoarte înzestraţi, indiferent de origine. Aceasta este, de altminteri, onecesitate imperioasă, căci numai astfel vor ieşi dintr-o clasă de reprezentanţiai unei ştiinţe moarte conducătorii de geniu ai naţiunii.Mai există un motiv pentru ca statul să ia măsuri în acest sens;cercurile intelectuale sunt la noi atât de închise şi încremenite înforma lor încât le lipseşte orice legătură vie cu clasele inferioare.Acest exclusivism este dăunător din două puncte de vedere: mai întâi,aceste cercuri rămân rupte de ideile şi sentimentele care însufleţescmasa populară. Ele au pierdut de prea multă vreme contactul cuaceasta pentru ca să mai poată înţelege psihologia poporului. Popo54Biserica catolică păstrează legătura cu poporulrul i-a devenit complet indiferent, în al doilea rând, aceste clasesuperioare nu mai au puterea de voinţă necesară, în mediile în carecultivarea inteligenţei i-a dat caracterul unei caste închise, putereade voinţă este întotdeauna mai slabă decât în rândul masei rămaseinculte. Dumnezeu ştie că nouă germanilor nu ne-a lipsit niciodatăcultura ştiinţifică, nu suntem decât mai lipsiţi de puterea de voinţăşi de capacitatea de a lua o hotărâre. De pildă, cu cât oamenii noştri destat au strălucit prin aptitudinile lor intelectuale, cu atât activitatealor practică a fost mai neînsemnată. Pregătirea politică, ca şi echipamentultehnic în timpul războiului mondial au fost insuficiente,nu fiindcă creierul celor care ne guvernau a fost prea puţin cultivat,ci tocmai pentru că aceşti conducători erau oameni hipercultivaţi,îndopaţi până la refuz cu ştiinţă şi inteligenţă, dar lipsiţi de instinctsănătos şi de orice energie şi îndrăzneală.A fost o nenorocire pentru poporul nostru să fie condamnatsă poarte o bătălie a cărei miză era existenţa sa, în momentul în carecancelarul Reich-ului era un filosof şi un om lipsit de vlagă şinepriceput.Dacă în locul unui Bethmann - Hollweg, am fi avut drept

conducător un om din popor mai energic, sângele eroic al umiluluigrenadier n-ar fi curs zadarnic. La fel, instruirea superioară, exclusivşi exagerat intelectuală, pe care au primit-o conducătorii noştri, a fostcel mai bun aliat pentru canaliile care au provocat revoluţia dinnoiembrie. Ţinând în rezervă în modul cel mai ruşinos cu putinţătezaurul naţional care îi fusese încredinţat, în loc să-1 pună pe tot înjoc, această clasă intelectuală a creat condiţiile necesare pentrutriumful altora.în această privinţă, biserica catolică poate servi de exemplu şide model. Celibatul preoţilor săi o constrânge, pentru că bisericanu-şi poate recruta preoţii din propriile sale rânduri, să apelezepermanent la masa de oameni din popor. Mulţi nu recunosc importanţacelibatului acest punct de vedere. Acestui fapt trebuie să-iatribuim incredibila vigoare cu care este înzestrată o instituţie atâtde veche. Căci, recrutându-şi fără întrerupere imensa sa armată dedemnitari ecleziaşti din păturile cele mai de jos ale populaţiei,biserica nu menţine numai legătura, din instinct, cu atmosfera maselorpopulare; ea îşi asigură, astfel, dotarea cu vigoare şi energie, carese va găsi veşnic în acest grad în mulţime. Numai de aici provineuimitoarea tinereţe a acestui organism gigantic, supleţea sa intelectualăşi voinţa sa de fier.Sistemul de învăţământ adoptat de statul rasist va trebui să55 Reabilitarea munciivegheze ca păturile sociale cultivate să fie în permanenţă reîmprospătateprintr-un aflux de sânge curat provenit din clasele inferioare. Statul aredatoria să facă o selecţie foarte atentă şi deosebit de minuţioasă înansamblul populaţiei, pentru a scoate la iveală materialul umanvizibil înzestrat de natură şi să-1 pună în slujba întregii comunităţi.Raţiunea de a fi a statului şi a funţiilor de stat nu este furnizarea devenituri unor anumite clase, ci îndeplinirea sarcinilor ce le revin.Dar, acest lucru nu este posibil decât dacă statul formeazăsistematic personalităţi capabile şi energice pentru a îndeplini acesteresponsabilităţi. Acest principiu nu este valabil doar pentru slujbelepublice, se aplică şi direcţiei morale care trebuie dată naţiunii întoate domeniile. Măreţia unui popor este direct condiţionată dereuşita acestui plan : a forma minţile cele mai capabile în toate domeniileactivităţii umane şi a le pune în slujba comunităţii.Când doua popoare, a căror aptitudini naturale sunt de valoareegală, se află în concurenţă, victoria va fi a aceluia în care oamenii cei maiînzestraţi vor exercita conducerea generală şi morală, iar acela al căniiguvern nu este decât un simplu cadru pentru anumite clase, fără să-şifiluat în considerare aptitudinile înnăscute ale membrilor săi, va pieri.Este adevărat că o asemenea reformă pare, la prima vedere,imposibilă în societatea noastră actuală. Ni se va obiecta imediat cănu poţi cere fiului iubit al unui înalt funcţionar să devină, de exemplu,lucrător manual, fiindcă oricare altul, ai cărui părinţi sunt eiînşişi muncitori, va avea mai multe înclinaţii decât primul. Aceastăobiecţie poate să fie fondată, dat fiind opinia care există astăzi desprevaloarea muncii manuale. Iată de ce statul rasist trebuie să porneascăîn aprecierea ideii de muncă de la un cu totul alt principiu. El trebuie,chiar dacă ar consacra secole întregi operei sale de educare, să punăcapăt nedreptăţii care constă în a dispreţul munca fizică. El va avea caprincipiu aprecierea individului, nu după specificul muncii sale, ci dupăcalitatea a ceea produce. Acest principiu poate părea monstruosîntr-o epocă în care cel mai mediocru scriitor este mai preţuit decât

cel mai inteligent dintre muncitorii mecanici calificaţi, şi asta numaipentru că primul foloseşte pana de scris. Această falsă apreciere nuprovine, şi am mai spus-o, din natura lucrurilor, este un produsartificial al educaţiei, care exista odinioară. Starea anormală în carene găsim la ora actuală face parte din acele fenomene morbide cecaracterizează decăderea materialistă a epocii noastre.Prin definiţie, valoarea oricărei munci este dublă : pur materialăşi ideală. Valoarea materială depinde de importanţa munciişi de aplicaţia practică pe care o poate avea o muncă pentru viaţa56 Reabilitarea munciisocială. Cu cât va fi mai mare numărul cetăţenilor cărora produsulunei munci oarecare le va fi direct sau indirect util, cu atât mai multva fi preţuită valoarea sa materială. Această apreciere îşi găseşteexpresia sa concretă în salariul pe care individul îl primeşte pentrumunca sa. Acestei valori pur materiale i se opune valoarea ideală.Aceasta nu depinde de importanţa produsului muncii, apreciatădin punct de vedere material, ci de necesitatea sa intrinsecă.Este sigur că utilitatea materială a unei invenţii poate fi superioarăcelei pe care o reprezintă munca zilnică a unui muncilor necalificat;nu e mai puţin adevărat că modestele servicii aduse de muncitorulnecalificat societăţii sunt tot atât de necesare societăţii ca şi aceleamult mai impresionante pe care i le aduce o invenţie. Din punct devedere material, criteriul valoric poate face o diferenţiere întrevaloarea pe care o reprezintă pentru comunitate munca fiecăruiindivid în parte şi să se exprime această diferenţiere prin mărireasalariului; dar, din punct de vedere ideal trebuie să pună pe acelaşiplan lucrările pe care fiecare dintre muncitori, oricare i-ar fi meseria,le execută cât mai bine. Aprecierea valorii unui om trebuie făcutăconform acestui principiu şi nu în funcţie de salariul pe care-1primeşte.într-un stat în care domneşte raţiunea, trebuie avut grijă să sedea individului acel gen de activitate care se potriveşte cu aptitudinilesale, sau, altfel spus, să dai diverselor aptitudini educaţiacorespunzătoare sarcinilor care îl aşteaptă; cum aptitudinea nu esteun produs al educaţiei, ci este înnăscută în individ, cum ea este deciun dar al naturii şi un merit al celui ce o are, judecata pe care o emitein general burghezia asupra valorii muncii nu se poate deci sprijinipe natura sarcinii, care până la un anumit grad a fost impusă individului.Căci, această sarcină depinde de naşterea şi de educaţia primită înconsecinţă şi care i-a fost dată de comunitate. Activitatea desfăşuratăde individ nu este scopul existenţei sale, ci mijlocul pentru a oasigura. El trebuie, în plus, să continue să dezvolte şi să înnobilezevaloarea sa ca om, dar nu trebuie s-o facă decât în cadrul comunităţiide cultură, care prin forţa împrejurărilor trebuie să se sprijineîntotdeauna pe temelia unui stat. El trebuie să contribue la menţinereaacestei temelii. Natura este cea care determină forma acesteicontribuţii; datoria individului este să restituie comunităţii naţionale,prin zelul şi cinstea sa, ceea ce a primit de la ea. Cel care acţioneazăastfel merită cea mai mare stimă şi cea mai înaltă consideraţie.Răsplata materială acordată unui individ poate corespunde utilităiiipecare produsul muncii sale îl are pentru comunitate; dar, răsplata ideală57 Reabilitarea munciitrebuie să fie stima pe care orice om, care pune în slujba poporului săutoate calităţile cu care natura l-a înzestrat şi pe care comunitatea le-adezvoltat complet, poate fi îndreptăţit s-o pretindă. A fi un bun muncitor

nu mai este atunci motiv de ruşine, mai ruşinos este să fii unfuncţionar incapabil care risipeşte timpul dat de la Dumnezeu şipâinea zilnică a bravului popor. Atunci va deveni foarte firesc ca sănu se mai dea o sarcină unui om care, în principiu, este incapabil s-oîndeplinească.De altfel, o activitate asemănătoare celei despre care tocmaiam vorbit furnizează singurul criteriu pentru a hotărî dacă un individare dreptul să ia parte, în aceeaşi măsură ca şi concetăţenii săi, laviaţa comunităţii.Epoca actuală se autodistruge: ea introduce în stat principiulsufragiului universal, emite o grămadă de prostii despre egalitateaîn drepturi, dar nu găseşte nimic pe ce să bazeze aceste principii. Eavede în răsplata materială expresia valorii unui om şi distruge astfelbazele celei mai nobile egalităţi posibile. Căci, principiul egalităţiinu are şi nu poate să aibă ca bază produsul muncii individului,evaluat după valoarea sa intrinsecă ; ea nu se poate face decât ţinândcont de modul cum fiecare cetăţean îşi îndeplineşte datoriile saleindividuale. Numai astfel se poate elimina aceea parte de întâmplarepe care o constituie aptitudinile naturale, când vrei să judeci valoareaunui om şi când individul este el însuşi făuritorul importanţeisale sociale.în epoca actuală, în care grupuri de oameni nu ştiu să-şiaprecieze reciproc propria valoare decât în funcţie de mărimeasalariului, care-i împarte în clase diferite, astfel de principii, cum ammai spus de fapt, nu pot fi înţelese.Dar, această lipsă de înţelegere nu trebuie să ne facă sărenunţăm la apărarea ideilor noastre. Dimpotrivă : cel care vrea săvindece o epocă roasă pe dinăuntru de boală şi putredă trebuie să aibămai întâi curajul să recunoască cauzele răului. Prima grijă a mişcăriinaiional-socialiste trebuie, trecând peste capetele viciilor burgheziei şiapelând la oamenii din popor, să adune şi să coordoneze toate energiilecapabile să lupte pentru o nouă concepţie despre lume.* * *Cu siguranţă, nu vor lipsi obiecţiunile şi anume că este, îngeneral, greu să separi valoarea materială de valoarea spirituală şi,dacă muncile fizice sunt mai puţin apreciate, este din cauza salariilormai mici. Se va pretinde că scăderea de salariu aduce cu sine omicşorare a participării fiecăruia la binefacerile civilizaţiei. Seva mai58 Eşalonarea salariilorspune şi că această stare de lucruri face rău culturii morale a omului,cultură care nu are nimic de-a face cu activitatea în sine ; că acestaar fi motivul fricii de munca fizică, pentru că, fiind prost retribuită,gradul de cultură a lucrătorului manual este astfel coborât, ceea cejustifică preţuirea mai mică care i se acordă în general.Este mult adevăr în aceste obiecţiuni. Tocmai aceasta neconduce la ideea că, pe viitor, diferenţele prea mari între salarii săfie evitate. Şi să nu se spună că în acest fel randamentul muncii vascădea. Ar însemna să pui în seama unei întregi epoci unul din celemai triste semne de decadenţă, dacă salariile mai mari ar fi singurulconsiderent care să-i facă pe oameni să-şi dorească să-şi de/voltecapacităţile intelectuale. Dacă această concepţie ar fi avut întâietatepână în zilele noastre în această lume, omenirea nu ar fi pututniciodată beneficia de bunurile nepreţuite pe care le datoreazăştiinţei şi civilizaţiei. Căci, cele mai mari invenţii, cele mai maridescoperiri, lucrările care au revoluţionat în modul cel mai profund

ştiinţa, momentele cele mai frumoase ale civilizaţiei omeneşti nu arfi fost dăruite lumii dacă s-ar fi urmărit numai câştiguri materiale.Dimpotrivă, dacă ele au văzul lumina zilei, acest lucru s-a întâmplatadeseori pentru că autorii lor au renunţat la fericirea materială pecare o dă bogăţia.Se poate ca, astăzi, aurul să fie singurul numitor comun alexistenţei, totuşi va veni o zi când omul va aduce omagii unor zei mainobili. Multe lucruri îşi pot datora astăzi existenţa setei de bani şi deavere, dar puţine sunt dintre cele a căror lipsă ar face omenirea maisăracă.Este şi aceasta una din sarcinile mişcării noastre şi anume săanunţe de pe acum sosirea timpului când individul va primi tot ceare nevoie pentru a trăi; şi noi va trebui, în acelaşi timp, să păstrămprincipiul că omul trăieşte numai pentru plăceri pur materiale.Acest principiu îşi va găsi expresia într-o bună zi în înţeleaptăeşalonare a şalăi iilor, care, în toate cazurile, va permite şi celor maiumili lucrători cinstiţi să ducă viaţa favorabilă şi decentă pe care ocere calitatea sa de membru al comunităţii şi calitatea sa de om.Să nu se spună că ar fi aici vorba despre o stare de lucruriideală pe care această lume nu şi-ar putea-o permite în practică şi lacare este incapabilă să ajungă. Noi nu suntem oameni atât de naivi şisimpli ca să credem că se va ajunge vreodată la o epocă în care lotuleste perfect. Dar acest lucru nu ne scuteşte de obligaţia de a combategreşelile a căror existenţă le-am constatat, de a ne domina slăbiciunileşi de a tinde către ideal. Cruda realitate nu face decât să aducă un59 Ideal şi realitatenumăr mai mare de îngrădiri cuceririlor noastre. Dar, tocmai de aceeaeste de datoria omului să încerce să progreseze către ţelul final propusşi eşecurile nu trebuie să-l facă să renunţe la acţiunea sa, aşa cum depildă nu trebuie să desfiinţăm tribunalele, pentru că se întâmplă să seivească greşeli, sau nu condamnăm la pieire medicina, penmi că vorexista boli întotdeauna.Trebuie să ne ferim să subestimăm forţa unui ideal. Celorcărora le lipseşte astăzi curajul în această privinţă, aş vrea să lereamintesc, dacă au fost odată soldaţi, acea vreme când eroismul aarătat în modul cel mai convingător cu putinţă ce forţă reprezintămotivaţiile unei acţiuni inspirate de ideal. Căci, dacă oamenii se lăsauomorâţi, ei nu o făceau din grija pâinii de fiecare zi, ci în numeledragostei de ţară, din credinţa în măreţia ei, din sentimentul că eraîn joc onoarea naţiunii. Şi numai atunci când poporul german arenunţai la acest ideal, pentru a se lăsa fascinat de promisiunile defericire materială pe care i le promitea revoluţia, atunci când aaruncat armele pentru ca să-şi ia traista cu mâncare, în loc să intreîn paradisul terestru visat, a fost azvârlit în purgatoriul dispreţuluişi mizeriei universale.De aceea, trebuie neapărat să opunem acestor făuritori airepublicii realiste actuale credinţa în izbânda unui Reich idealist.60Capitolul III<titlu>Supuşi ai statului şi cetăţeniîn general, formaţia politică căreia i se atribuie în mod abuzivnumele de stat nu cunoaşte decât două tipuri de oameni: cetăţeniişi străinii. Cetăţeni sunt cei care, în virturea naşterii sau pe baza unuiact de naturalizare, posedă drepturi civilekstrăini toţi care se bucurăde aceleaşi drepturi în cadrul unui alt stat. Intre aceste două categorii

fixe, se găsesc, sporadic, cei care sunt denumiţi heimatlos. Suntoamenii care nu au onoarea să aparţină vreunuia din statele existenteastăzi şi care, în consecinţă, nu se bucură nicăieri de drepturi civile.Pentru a poseda aceste drepturi, trebuie mai întâi, cum a maifost spus mai sus, să fii născut în inleriorulfrontierelor unui stat. Rasasau consangvinitatea etnică nu joacă nici un rol în această afacere.Un negru, care trăia odinioară într-un protectorat german şi careeste acum un rezident în Germania, aduce astfel pe lume un copilcare este „cetăţean german", în aceleaşi condiţii, copilul oricăruievreu, polonez, african sau asiatic poate fi, fără alte forme procedurale,^declarat cetăţean german.în afara naturalizării conferite de locul de naştere, există onaturalizare care poate fi obţinută ulterior. Ea este supusă unorcondiţii prealabile ; de exemplu, candidatul nu trebuie să fie, pe câtposibil, un proxenet sau un spărgător ; el nu trebuie să fie suspectdin punct de vedere politic — adică trebuie să fie un creştin inofensivîn această privinţă — el nu trebuie, în sfârşit, să trăiască pe spinareastatului al cărui cetăţean devine. Prin aceasta se înţeleg, fireşte, înepoca noastră materialistă, greutăţile băneşti pe care le-ar puteaimpune noii sale patrii. Şi dacă candidatul pare a fi un contribuabilcu un venit excelent, aceasta este o recomandare foarte folositoareşi care îi permite astăzi să obţină mult mai rapid naturalizarea.Criteriul rasei nu are nici un rol în toate aceste demersuri.Calea de urmat pentru dobândirea dreptului de cetăţenie într-ur.stat nu e foarte diferită de cea pe care trebuie s-o respecţi pentru a fiadmis, de pildă, într-un club automobilistic. Candidatul îşi prezintă61 Cum poţi devemi cetăţeancererea, care este examinată şi pe care se pune un aviz favorabil, apoiprimeşte într-o zi hârtia oficială care-1 înştiinţează că a devenit cetăţean.Acest aviz este pe deasupra redactat într-o formă cu adevărat umoristică; într-adevăr, candidatului care până atunci fusese poate un cafru ise spune : „Ca urmare sunteţi de acum înainte german".Această lovitură de baghetă magică este dată de şeful statului.O transformare, care, chiar şi unui zeu i-ar fi imposibil s-o înfăptuiască,este făcută într-o clipită, de acest Paracelse funcţionar. Cu o mişcare apeniţei un nenorocit de slav, venit din Mongolia, este transformat în„german" autentic.Nu numai că nimeni nu se îngrijeşte să ştie cărei rase îiaparţine un astfel de nou cetăţean; nici măcar nu se preocupă nimenisă examineze starea sănătăţii sale fizice. Nu contează că acest individpoate fi ros de sifilis, el va fi la fel de binevenit ca cetăţean într-unstat modern cu condiţia ca, aşa cum am spus-o, să nu constituie opovară din punct de vedere financiar sau un pericol datorită obiceiurilorsale politice. Şi astfel, formaţiile politice, care poartă denumireade stat, absorb în organismul lor toxine cărora cu greu potapoi să le vină de hac.Ceea ce deosebeşte încă un cetăţean de un străin, este căprimul are acces liber la toate funcţiile publice, că trebuie eventualsă-şi satisfacă serviciul militar şi poate, în schimb, să participe în modactiv sau pasiv la alegeri. Acestea sunt în esenţă toate privilegiilesale, căci în ce priveşte drepturile individuale şi libertatea personală,străinul se bucură de aceeaşi protecţie şi chiar adeseori de o protecţiemai eficace ; astfel se petrec astăzi lucrurile în republica germană.Ştiu bine că, a auzi spunându-se astfel de lucruri, nu e pe placul nimănui.Totuşi, greu poţi găsi ceva mai lipsit de logică şi chiar complet

nebunesc ca dreptul nostru civil contemporan. Există, în vremurilenoastre, o ţară unde se pot observa măcar nişte timide încercăriinspirate de o mai bună concepţie despre rolul statului. Fireşte nueste vorba de republica noastră germană model; este cazul StatelorUnite ale Americii care, se străduie cel puţin în parte, să asculteglasul raţiunii. Refuzând dreptul de intrare pe teritoriul lor, unorimigranţi a căror stare de sănătate este proastă, excluzând dreptul lanaturalizare pentru reprezentanţii anumitor rase, ei se apropiecumva de concepţia rasistă despre rolul statului.Starul rasist îşi împarte locuitorii în trei clase: cetăţeni, supuşiai statului (sau resortisanţi) şi străini.în principiu, naşterea nu conferă decât calitatea de resortisant.Această calitate nu dă dreptul, numai ea singură, să ai acces la o62 Cetăţean,resortisant,străinfuncţie publică, nici să iei parte la viaţa politică, de exemplu laalegeri. Pentru orice resortisant, este esenţial să se stabilească cuexactitate rasa şi naţionalitatea, în acelaşi timp, este la latitudinea sa sărenunţe la calitatea sa de supus al unui stat anume şi să devină cetăţeanîn ţara în care locuitorii au aceeaşi naţionalitate cu a lui. Singuradeosebire între un străin şi un resortisant provine din faptul că primuleste supusul unui alt stat.Tânărul resortisant de naţionalitate germană este obligat săparcurgă întreg ciclul de educare şi instruire şcolară impusă oricăruigerman. El se supune astfel educaţiei care va face din el un membruconştient al rasei sale şi pătruns de spiritul naţional. Va trebui, apoi,să satisfacă toate celelalte dispoziţii ale statului privitor la exerciţiilefizice şi în final va fi încorporat în armată. Educaţia dată de armatăeste o educaţie generală ; ea trebuie dată tuturor germanilor şi săinstruiască pe fiecare dintre ei pentru a putea ocupa postul în armacare corespunde aptitudinilor sale fizice şi intelectuale.Titlul de cetăţean, cu toate drepturile pe care i le conferă, va fiacordat în modul cel mai solemn posibil tânărului cu o sănătate bună,cu o bună reputaţie, după ce-şi va efectua stagiul militar. Diplomacare îi va fi înmânată va trebui să fie cel mai important documentprimit în întreaga sa existenţă. Acest document îi va permite să-şiexercite toate drepturile ca cetăţean şi să se bucure de toate privilegiilece decurg din această calitate. Căci, statul trebuie să facă odiferenţiere foarte clară între cetăţeni, susţinători şi apărători aiexistenţei şi măreţiei sale, pe de-o parte, şi cei care s-au fixat peteritoriul unui stat pentru a juca numai un rol de „umplutură".înmânarea diplomei de cetăţean va fi însoţită de depunerea, încadru solemn, al unui jurământ, jurământ prin care noul cetăţean vajura fidelitate comunităţii şi statului. Această diplomă reprezintă olegătură care-i uneşte pe toţi membrii comunităţii ; se ştergdiferenţele de clasă socială. Un măturător pe stradă trebuie sase simtămai onorat că este cetăiean al Reich-ului, decât dacă ar fi regele unuistat străin.Drepturile cetăţenilor prevalează asupra drepturilor străinilor.Este stăpânul şi senionil Reich-ului. Dar un rang mai înalt presupuneşi alte îndatoriri. Omul fără onoare sau fără caracter, criminalul de dreptcomun, trădătorul de ţară etc. pot fi şi deposedaţi de această demnitate.Ei decad atunci la rangul de supuşi ai statului.Tânăra germană este „resortisantă", şi nu= devine cetăţeandecât prin căsătorie. Totuşi, dreptul de cetăţenie îi poate fi acordatdacă este germană şi îşi câştigă existenţa din munca sa.

63Capitolul IV<titlu>Personalitatea şi concepţia rasistă despre statDacă statul rasist naţional - socialist are ca scop principaleducarea şi menţinerea acelor care sunt susţinătorii statului, el nutrebuie să se mărginească numai la protejarea elementelor de rasăca atare, să le crească şi să le formeze pentru viaţa practică ; este, deasemenea, absolut necesar să-şi pună în concordanţă organizarea cusarcina propusă.Dar ar fi absurd să vrei să apreciezi valoarea oamenilor dupărasa lor şi-apoi să declari război punctului de vedere marxist :„oamenii sunt egali", fără să fi hotărât să mergi până la capăt. Arecunoaşte importanţa rasei, a recunoaşte principiul rasial în universalitateasa, conduce logic la ideea că trebuie să ţii seamă de valoareaproprie a individului. Aşa cum eu sunt obligat să apreciez diferitoamenii după rasa căreia aparţin, la fel trebuie procedat în sânulunei comunităţi importanţa individului.Un popor nu e identic cu alt popor şi, în interiorul unei comunităţi,o minte nu poate fi egală cu alta ; elementele constitutive aparţinaceluiaşi sânge, dar privit în amănunt oferă mii de diferenţe subtile.Admiterea acestui postulat incită, mai întâi, fără să caute vreosubtilitate, la favorizarea în rândul comunităţii a elementelor superioarerecunoscute ca atare, şi să te ocupi în mod deosebit de sporireanumărului lor.Este problema cea mai uşoară, căci poate fi pusă şi rezolvatăîn mod automat. Este mai greu să deosebeşti în mulţime minţile careau într- adevăr cea mai mare valoare intelectuală, şi să ai grijă ca elesă beneficieze de drepturile ce se cuvin minţilor superioare, şi maiales să distingi în mulţime aceea minte care este cea mai folositoarepentru naţiune. Această alegere de valoare şi de aptitudini nu maidepinde de folosirea unor mijloace automate; ea nu poate fi dusă labun sfârşit fără un efort permanent zi cu zi.64 Doctrina fondată pe un principiu democraticO doctrină care, îndepărtându-se de ideea democratică amulţimii, tinde să dea acest pământ poporului cel mai bun, adică unorindivizi superiori, trebuie în mod logic să se conformeze aceluiaşiprincipiu aristocratic în interiorul acestui popoţ şi să păstreze pentrucele mai luminate minţi comanda şi influenţa. In loc să clădească unstai numai pe ideea de majoritate, această doctrină se bazează şi pepersonalitate.Cel care crede astăzi că un stat rasist naţional-socialist nutrebuie să se deosebească de alte state decât prin diferenţa purmaterială dată de o mai bună organizare economică, fie printr-unmai bun echilibru între bogăţie şi sărăcie, fie printr-o posibilitatejuridică de a avea control asupra participării claselor inferioare laprocesul economic sau prin salarii mai echitabile sau judiciosîmpărţite, acela este cel de pe urmă înapoiat mintal şi nu are nici ceamai vagă înţelegere a doctrinei noastre. Tot ceea ce am menţionatacum nu prezintă caracter de permanenţă sau de măreţie. Un poporcare s-ar limita la reforme cu un caracter atât de superficial, nu aravea nici cea mai mică şansă să triumfe în acest amestec universal depopoare, O mişcare care nu ar vedea în misiunea sa decât realizareaunor reforme egalitare, altfel echitabile, nu ar mai poseda putere şinici eficienţă când s-ar pune problema unei reforme profunde a unuimediu, întreaga sa acţiune ar rămâne, definitiv limitată la obiective

superficiale ; nu ar da poporului acea armătură morală care să-iasigure triumful — aş zice aproape în ciuda lui — asupra slăbiciunilorde care suferim astăzi.Pentru a înţelege mai bine, poate este util să mai aruncăm oprivire asupra originilor şi cauzelor reale ale dezvoltării culturiiumane.Primul pas care a îndepărtat vizibil pe om de starea de animala fost acela pe care 1-a făcut spre invenţie. Aceasta a constat, laînceput, în descoperirea unor şiretenii şi tertipuri, a căror punere înpractică trebuia să facă mai uşoară şi, chiar pur şi simplu posibilă,lupta pentru existenţă.Aceste prime invenţii, foarte primitive pot să nu pună cuclaritate în evidenţă rolul pe care 1-a avut individul, căci, pentrugeneraţiile următoare, şi cu atât mai mult pentru omul de astăzi, elenu apar decât ca manifestări ale inteligenţei colective, după cumanumite şiretenii şi ingeniozităţi pe care omul le poate observa laanimal nu mai apar în ochii săi decât ca un fapt de necontestat ;incapabil să-i stabilească cauzele de origine, se mulţumeşte să lecalifice drept procedee „instinctuale".65 Personalitatea şi progresele civilizaţieiÎn cazul nostru, ultimul cuvânt nu are semnificaţie. Oricinecrede într-o evoluţie care să amelioreze fiinţele, trebuie să accepteideea că toate formele şi manifestările activităţilor nu au existatîntotdeauna sub forma lor actuală; a trebuit ca un individ anume săfi făcut primul gest care apoi a fost repetat din ce în ce mai des deindivizi din ce în ce mai numeroşi, până a trecut în subconştientulfiecăruia din reprezentanţii speciei şi s-a manifestat atunci ca instinct.Acest mecanism, se poate înţelege şi se admite mai uşor laom. Primele şiretenii în lupta împotriva animalelor au fost, fărăîndoială, la origine, faptele unor fiinţe deosebit de înzestrate. Şi înacest caz, personalitatea a fost, fără putinţă de tăgăduială, la bazahotărârilor şi realizărilor, care, mai târziu, au fost preluate ca evidentede omenirea întreagă. La fel, orice principiu militar evident,care este astăzi pentru noi principiul de bază al oricărei strategii, şi-adatorat în mod obligatoriu, la origine, concepţia sa unei minţi preciseşi numai după mulţi ani, chiar milenii, a sfârşit prin a fi admisde toţi ca incontestabil, evident.Omul adaugă o a doua invenţie celei dintâi; el învaţă să punăîn slujba sa alte obiecte şi chiar alte fiinţe vii şi atunci începe să semanifeste activitatea creatoare proprie omului, aşa cum o înţelegemastăzi ; folosirea pietrei cioplite, domesticirea animalelor, descoperireazarului etc.; fiecare din aceste invenţii, incluzând aici chiarşi pe cele care ne uimesc în zilele noastre, dovedesc clar că au la bazalor munca creatoare a individului; acest lucru ne apare cu atât mailimpede cu cât ele sunt mai recente, mai importante şi au un caractermai uimitor. Ştim, deci, în deplină cunoştinţă de cauză, că invenţiilemateriale pe care le vedem în jurul nostru sunt produsul forţeicreatoare şi a aptitudinilor unui individ luat izolat.Aceste creaţii contribuie, în final, să ridice din ce în ce maimult omul deasupra animalului, până se ajunge la o deosebiredesăvârşită. Astfel, ele constituie baza însăşi a progreselor constanteale speciei umane. Şi această şiretenie primară, care permitea odinioarăvânătorului din pădurea preistorică să-şi apere viaţa, îi maiajută pe oameni în viaţa lor de astăzi, sub forma celor mai minunatecuceriri în viaţa lor de astăzi, sub fotma celor mai minunate cuceriri

ştiinţifice şi le permite să-şi făurească armuri pentru luptele viitoare.Dacă ne gândim bine, orice invenţie omenească uşurează, în final,luptele omului pe această planetă, chiar dacă nu iese în evidenţă, pemoment, uiilitaiea practică a unei invenţii, a unei descoperiri sau aunei aprecieri ştiinţifice profunde. Şi toate acestea contribuie laridicarea omului deasupra fiinţelor vii care-l înconjoară, întăreşte şi66 Valoarea personalităţiiconsolidează situaţia sa până în acel punct în care sub toate raporturile,el devine creatura rege a acestui pământ.Vedem că toate invenţiile sunt rezultatul puterii creatoare aunor indivizi izolaţi. Aceştia sunt, astfel, într-o anumită măsură, dinproprie voinţă sau nu, binefăcători ai umanităţii. Acţiunea lor puneîn mâna milioanelor şi chiar miliardelor de fiinţe omeneşti mijloacecare le vor face lupta pentru existenţă mai uşoară.La originea civilizaţieimateriale din zilele noastre, vom găsi întotdeauna personalitateaunor inventatori care se completează şi duc mai departecunoştinţele celor dinaintea lor. La fel se întâmplă când este vorbade punerea în funcţie şi aplicare practică a invenţiilor sau a descoperirilor.Căci, ansamblul metodelor de producţie depinde încă demunca de invenţie şi în consecinţă de munca individuală, în sfârşit,munca intelectuală pur teoretică, care scapă oricăror norme, darcare este condiţia esenţială a oricărei invenţii tehnice ulterioare,apare de asemenea ca produsul exclusiv al personalităţii. Numulţimea crează, după cum nu majoritatea este cea care organizeazăsau gândeşte, ci, totdeauna şi pretutindeni individul izolat. El estecel care face aceste lucruri. O comunitate de oameni apare ca bineorganizată atunci când ea uşurează la maximum munca acestor forţecreatoare şi le utilizează pentru a servi cât mai bine interesuluicomunităţii. Partea cea mai de preţ a unei invenţii, fie la nivelmaterial, fie la nivelul gândirii, este înainte de toate persoana inventatorului.Prima şi suprema datorie în organizarea unei comunităţi estesă o utilizeze în folosul tuturor.într-adevăr, organizaţia însăşi nu trebuie să scape din vederenici-o clipă aplicarea acestui principiu. Numai astfel ea va fi eliberatăde pericolul de a deveni un singur mecanism şi va deveni un organism viu.Ea trebuie să fie însăşi personificarea tendinţei de a aşeza deasupramulţimii minţile luminate şi, reciproc, de apune mulţimea sub ordinele lor.Prin urmare, nu numai că o organizaţie nu are dreptul săîmpiedice minţile înzestrate „să iasă" din rând, ci, dimpotrivă, prinnatura sa trebuie s-o permită şi să o uşureze în cel mai înalt gradposibil, în această privinţă, ea trebuie să pornească de la principiulcă salvarea omenirii nu este în mulţime, ci în creierele sale creatoare,care sunt adevăratele binefăcătoare ale rasei umane. Este în interesultuturor să li se asigure o influenţă hotărâtoare şi să li se uşurezeacţiunea. Căci, cu siguranţă, nici dominaţia imbecililor sau a incapabililor,nici, şi asta sub nici-o formă, cultul maselor nu va servi acestinteres comun tuturora ; este absolut necesar ca indivizii foarte67 Principiul majorităţiidotaţi să-şi ia asupra lor această răspundere.Găsirea unor astfel de oameni se face mai ales, cum am maispus, prin aspra selecţie a luptei pentru supravieţuire. Mulţi suntdoborâţi la pământ şi pier, arătând astfel că nu sunt cei desemnaţi şifoarte puţini apar în final ca fiind cei aleşi, în domeniul gândirii, alcreaţiei artistice, chiar al economiei, acest proces de selecţie semanifestă şi astăzi,deşi, mult împovărat în acest ultim domeniu.

Guvernul statului şi puterea reprezentată de organizarea militarăsunt, de asemenea, dominate de această idee a personalităţii ; oregăsim pretutindeni sub forma autorităţii absolute asupra subordonaţilor,a răspunderii depline faţă de şefi. Numai viaţa politicăastăzi scapă în întregime acestei obligaţii fireşti. Orice civilizaţieomenească rezultă din actualitatea creatoare a individului, si, totuşi,principiul majorităţii iese învingător în tot guvernul, mai ales însferele sale cele mai înalte, şi de la vârf el otrăveşte puţin câte puţinviaţa întregii naţiuni, şi o sfârşeşte prin a descompune!Trebuie, de asemenea, în fond, să imputăm acţiuni» distrugătoarea iudaismului, constantele eforturi pentru a submina,la popoarele care 1-au primit, influenţa personalităţii şi a-i substituipe aceea a maselor. Principial constructiv al popoarelor ariene Iasăloc principiului distrugător al evreilor. Aceştia devin „fermenţi dedescompunere" a popoarelor şi raselor, şi înlr-un sens mai larg ducla spulberarea civilizaţiei umane. Cât despre marxism, el exprimă înfapt efortul evreului în domeniul civilizaţiei pure de a exclude dintoate formele de activitate umană rolul preponderent al personalităţiişi a-1 înlocui cu cel a numărului. Acestei doctrine îi corespunde, dinpunct de vedere politic, forma parlamentară ale cărei urmări nefastele putem vedea începând de la neînsemnata celulă a comunei pânăîn vârful naţiunii; în domeniul economic, el provoacă agitaţii sindicale,care, de altfel, nu servesc deloc intereselor adevărate ale munciîorilor,ci numai concepţiilor distructive ale evreimiiinternaţionale. Economia va pierde preţioasa sa putere creatoare şiva fi marcată de o inevitabilă regresiune în raport direct proporţionalcu îndepărtarea ei de la principiul afirmării personalităţii si intrăriiei sub influenţa şi acţiunea maselor. Toate organizaţiile consultativeprofesionale care, în loc să se ocupe cu adevărat de intereseleangajaţilor, se străduie să dobândească o influenţă asupra producţieiînsăşi, servesc acelaşi scop dis^nictiv. Ele aduc prejudicii produefkigenerale şi prin aceasta chiar indivktalui.Căci nu cu fraze şi ca teorii pot fi satisfăcute nevoik supuşilorstatului. Acest lucru îl datorăm acelei părţi de bunuri colective care68 Marxismul respinge valoarea personalităţiirevin, fiecăruia zilnic, şi care îi dovedeşte că interesele individuluisunt apărate de comunitate, datorită muncii tuturor.întrebarea nu este să aflăm dacă marxismul, bazându-se peteoria maselor, ar fi capabil să ia şi să continue greaua sarcină aeconomiei actuale; discuţia care să decidă dacă acest principiu estecorect sau fals, nu ar ajunge la un rezultat pe deplin limpede prindovada aptitudinii sale de a administra în viitor starea de lucruriexistentă ; el nu ar putea fi pe deplin limpezit decât prin dovadacapacităţii sale de a crea o civilizaţie asemănătoare.Zadarnic ar relua economia actuală şi ar continua să-i dirijezefuncţionarea. Oricare ar fi succesul activităţii sale, acest succes n-aravea nici cel mai mic răsunet faţă de faptul incontestabil că marxismulnu ar putea niciodată, prin aplicarea propriilor lor principii, săorganizeze ceea ce ar fi moştenit astfel.Şi, de fapt, marxismul ne-a oferit o dovadă al acestui fapt. Nunumai că el n-a creat niciodată nici cea mai neînsemnată civilizaţie,cel mai neînsemnat sistem economic, dar n-a fost măcar capabil săfolosească, cu principiile sale, organismele care i-au fost încredinţate;după un foarte scurt interval de timp, el a trebuit să cedeze şi să facăconcesii principiului personalităţii, dovadă că propria ei organizaţie

nu poate scăpa acestei legi.Ceea ce trebuie să distingă în fond concepţiile noastre rasiste decele marxiste este că primele recunosc nu numai valoarea rasei, dar şiimportanţa personaltăţii şi fac din aceste principii baza oricărei construcţiipozitive. Aceştia sunt factori esenţiali ai filosofici noastre.Dacă, din întâmplare, mişcarea naţional-socialistă nu arînţelege importanţa fundamentală a acestei noţiuni esenţiale, dacăs-ar mărgini să îndrepte de bine, de rău, starea noastră actuală şi aradmite domnia majorităţii, ea nu ar fi în realitate decât un partidconcurent al marxismului ; şi nu ar mai avea începând din acestmoment, dreptul să se considere o doctrină filosofică.Dacă programul social al mişcării s-ar limita la eliminareapersonalităţii şi la înlocuirea ei cu majoritatea, atunci naţionalsocialismular fi la rândul său ros de otrava marxismului, aşa cumsunt actualmente partidele burgheze.Statul rasist trebuie să vegheze la bunăstarea cetăţenilor săi,recunoscând în toate împrejurările importanţa personalităţii; va fisporită astfel capacitatea de producţie a tuturor şi, prin aceasta,bunăstarea fiecăruia.Astfel, statul rasist trebuie să debaraseze toate cercurile conducătoareşi în mod special cercurile politice de bruiajul parlamen-69 Cea mai bună concepţie despre stattar al majorităţii, adică de decizia dată de mase ; trebuie să îisubstituie, fără nici-o rezervă, principiul personalităţii.Rezultă de aici că :Cea mai bună Constituţie şi cea mai bună formă a statului estecea care va asigura celor mai bune elemente ale comunităţii autoritateaconducătorului şi influenţa unui model de gândire.în viaţa economică, cei mai capabili nu pot fi desemnaţi desus, ci trebuie să iese în evidenţă prin ei înşişi; la toate nivelurile,începând cu cea mai mică prăvălioară şi terminând cu cea mai mareîntreprindere, existenţa însăşi continuă să te supună unor examene; lafel este evident că şefii politici nu se pot „descoperi" într-o zi. Geniilede mare forţă nu sunt supuse aceloraşi reguli ca omenirea obişnuită.Orice organizaţie de stat trebuie să decurgă din principiulpersonalităţii, de la cea mai mică celulă, şi anume comuna, până laguvernarea supremă a ansamblului ţării.Nu există decizii ale majorităţii, ci numai conducători responsabilişi cuvântul „consiliu" trebuie să-i reia semnificaţia sa primară.Fiecare om poate să aibă lângă sine consilieri, dar decizia îi revineunuia singur.Trebuie să transmitem principiul care a făcut altădată dinarmata prusacă o admirabilă unealtă a poporului german şi să-1punem chiar la baza sistemului nostru politic : deplina autoritate afiecărui şef asupra subordonaţilor săi şi deplina sa răspundere faţăde superiori.Chiar în momentul prezent, noi nu ne vom putea lipsi deaceste corporaţii ce sunt numite parlamente. Numai că toate deliberărilevor deveni într-adevăr consilii şi un singur om va putea şiva trebui să fie investit cu responsabilitate, împreună cu autoritateaşi dreptul de comandă.Parlamentele sunt prin ele însăşi necesare, căci, înainte detoate, ele constituie un mediu în care se poate face treptat educaţiaconducătorilor cărora li se vor putea încredinţa într-o zi răspunderi.Şi noi am putea zugrăvi atunci următorul tablou :

Statul rasist, de la comună până la guvernul Reich-ului, nu vaavea nici-un corp legislativ reprezentativ care să decidă în oriceproblemă s-ar ivi prin votul majorităţii, ci numai corpuri consultativecare se vor găsi permanent lângă conducător şi care vor primi sarcinide la el ; uneori, chiar ele vor putea, în caz de nevoie, în anumitedomenii, să-şi asume răspunderi depline, cum a fost întotdeaunacazul pentru toţi şefii sau preşedinţii de corporaţie.Statul rasist nu poate tolera să se ceară o părere sau o hotărâre70 Consilii şi conducători răspunzătoriîn probleme specifice—de exemplu, în chestiuni legate de economie— unor oameni care prin formaţia şi activitatea lor sunt completincompetenţi, în consecinţă, el îşi va împărţi corpurile legislativereprezentate în Camere politice şi Camere corporative. Pentru ocooperare fructuoasă, deasupra lor se va aşeza un corp legislativales : Senatul. Nici în Camere, nici în Senat, nu se va vota. Ele suntorganisme de lucru, nu maşini de votare. Fiecare din membrii săi aredrept de vot consultativ, dar nici unul nu are putere de decizie.Aceasta aparţine exclusiv preşedintelui şi el are răspunderea deplinăa hotărârii luate.Acest principiu de a asocia fără nici-o restricţie răspundereaabsolută cu autoritatea absolută va determina în timp o elită de şefi(aşa cum ne-am putea-o închipui astăzi) în epoca noastră de lipsăde responsabilitate parlamentară.Astfel, Constituţia statului va fi în deplină armonie cu principiulcăruia îi datorează deja măreţia în domeniul civilizaţiei şi aleconomiei.* * *în ceea ce priveşte posibilitatea de a realiza aceste concepţii,să nu se uite că principiul parlamentar de decizie de către majoritaten-a dominat lumea veşnic, ci dimpotrivă, nu-i aflăm urma în istoriedecât în perioade foarte scurte ; şi aceste perioade corespund întotdeaunacu prăbuşirea de popoare şi de state ! N-ar trebui, totuşi, săse creadă că nişte măsuri pur teoretice, luate de sus în jos, pot aducecu ele o asemenea schimbare, care, în mod logic, nu trebuie să selimiteze la Constituţia unui stat, ci să intereseze legislaţia, săpătrundă în viaţa publică a fiecăruia. O asemenea revoluţie nu sepoate produce şi nu se va produce decât sub influenţa unui partidhrănit cu aceste idei şi purtând în el germanele statului viitorului.De aceea, partidul naţional-socialist trebuie, astăzi, să sepătrundă de aceste idei; el trebuie să-şi orienteze organizarea sainternă către acţiunea politică, pentru a putea, nu numai să deaîntr-o zi statului directive, dar şi pentru a-i putea oferi corpullegislativ constituit de propriul său stat.71Capitolul V<titlu>Concepţie filosofică şi organizareStatul rasist, al cărui tablou de ansamblu am încercat să-lzugrăvesc, nu devine un lucru înfăptuit numai pentru că îi cunoaştemcondiţiile absolut obligatorii ale existenţei sale. Nu este sufucient săştim cum va arăta un stat rasist; trebuie mai întâi să-1 creăm. Nu neputem aştepta ca partidele actuale, care înainte de toate trag foloasede la stat în forma lui actuală, să ajungă de la sine la ideea uneischimbări radicale şi să-şi schimbe în mod spontan atitudinea, cu atât,mai mult cu cât conducătorii lor sunt evrei, peste tot numai evrei.Evoluţia prin care ne pregătim să trecem, dacă nu i s- ar pune

piedici, ne-ar pune într-o zi în faţa profeţiei panevreieşti: „Evreulva devora efectiv popoarele de pe pământ şi va deveni stăpânitorul lor".Astfel, faţă de milioane de „burghezi" sau de „proletari" germani,care, în majoritatea cazurilor se îndreaptă spre propria lorpieire din lene şi din prostie, amândouă dublate de laşitate, evreul,pe deplin conştient de scopul pe care-1 urmăreşte, nu întâmpinănici-o rezistenţă în calea sa. Un partid condus de el nu poate luptapentru nimic altceva decât pentru apărarea intereselor evreieşti, şiaceste interese nu au nimic în comun cu aspiraţiile fundamentale alepopoarelor ariene.Dacă vom vrea să transpunem statul rasist din domeniul idealîn cel real, trebuie mai întâi să căutăm, în afara tuturor puteriloractuale ale vieţii publice, o forţă nouă care să aibă voinţa şimijloacele de a duce bătălia pentru un astfel de ideal ! Căci, estevorba într-adevăr de o bătălie : prima noastră sarcină nu este săcreăm o formă de stat rasist, ci să distrugem statul evreiesc actual.Cum istoria ne-a arătat foarte des, principala greutate nu o constituieinstituirea unei noi stări de lucruri, ci pregătirea terenuluipentru realizarea scopului propus. Prejudecăţi şi interese se împletesctrainic într-o organizaţie paramilitară compactă şi încearcă săîmpiedice, prin toate mijloacele, victoria unei idei care nu le este peplac sau li se pare ameninţătoare.72 Lupta şi criticaDe aceea, orice oştean care s-a pus în slujba noului ideal,trebuie, în ciuda entuziasmului său pozitiv, să ducă mai întâi o luptănegativă pentru a se descotorosi de starea actuală.O doctrină tânără şi cu caracter nobil, cu principii noi şi de-oimportanţă fundamentală, va trebui, oricât de neplăcut i-ar fifiecăruia din susţinătorii săi, să folosească, mai întâi, fără nici oreţinere, arma criticii.îi auzim astăzi pe aşa zişi rasişti repetând în orice împrejurare— şi acest lucru dovedeşte lipsa de profunzime a vederilor loristorice — că ei refuză să se consacre unei critici negative, pentru a-şiconsacra, în schimb, întreaga lor activitate unei munci consmtctive ;bâlbâială puerilă şi stupidă, autentic „rasistă" într-un cuvânt; dovadăcă istoria propriei lor epoci nu a lăsat nici cea mai vagă amintire înaceste creiere. Şi marxismul avea un scop, şi lui îi era cunoscuttermenul de muncă constructivă (dacă nu ar fi vorba aici mai curândde a instaura despotismul evreismului internaţional şi al marilorfinanciari î), dar asta nu 1-a împiedicat să înceapă printr-o activitatecritică care a durat 70 de ani; critică distructivă şi nimicitoare, totnumai critică şi mereu critică, până când acidul coroziv a ros până larădăcină vechiul stat şi i-a pregătit astfel prăbuşirea. Numai atuncia fost începută pretinsa „construcţie". Era evident, corect şi logic. Ostare de lucruri existentă nu se poate spulbera simplu, numai prinprezenţa profeţilor şi avocaţilor unei stări viitoare. Este inadmisibilca partizanii primului, sau cei care manifestă numai un oarecareinteres să fie pe deplin convertiţi numai prin simpla constatare a uneinecesităţi absolute sau câştigaţi astfel de ideea unui regim nou.Prea adeseori, cele două regimuri vor continua, dimpotrivă, săcoexiste şi pretinsa doctrină filozofică seva fereca pentru întotdeaunaîn cadrul strâmt al unui partid, căci o doctrină nu este tolerantă ; eanu poate fi „un partid printre altele" ; ea reclamă imperios recunoaştereaexclusivă şi totală a concepţiilor sale, care trebuie sătransforme întreaga viaţa publică. Ea nu poate tolera alături de ea

nici o rămăşiţă a vechiului regim.Acelaşi lucru îl putem spune şi despre religii.Nici creştinismul nu s-a putut mulţumi să-şi înalţe propriilealtare; el trebuia să treacă şi la distrugerea altarelor păgâne. Numaiaceastă intoleranţa fanatică avea să creeze credinţa apodictică ; eaera condiţia dintâi şi cu caracter absolut.Se poate obiecta, pe bună dreptate, că aceste două precedenteistorice sunt de sorginte evreiască — şi chiar că acest gen de intoleranţăşi de fanatism sunt profund evreieşti.73 Doctrinele sunt lipsite de toleranţăAcest lucru se poate dovedi de mii de ori adevărat şi poate fiprofund deplâns. Se poate constata, nu fără o nelinişte mai multdecât justificată, că apariţia acestei doctrine în istoria omeniriiaducea ceva necunoscut până atunci; dar răul s-a produs şi vorbimîn prezent de o stare de fapt. Oamenii care vor să scoată poporulgerman din situaţia sa actuală, nu trebuie să-şi bată capul pentru a-şiimagina ce frumos ar fi dacă cutare şi cutare lucru n-ar exista; ei artrebui să caute şi să decidă cum să înlăture ceea ce există deja. Dar,o doctrină, dominată de cea mai diabolică intoleranţă, nu va finimicită decât printr-o doctrină însufleţită de acelaşi spirit combativ,care va lupta cu aceeaşi voinţă dură şi care, pe deasupra, va purta înea o nouă gândire pură şi absolut conformă cu realitatea.Fiecare poate astăzi să constate cu regret că, în lumea antică,mult mai liberă ca a noastră, creştinismul a adus cu el prima manifestarede teroare spirituală ; dar nu poate face nimic în legătură cufaptul că începând cu acea epocă lumea trăieşte sub stăpânireaacestei constrângeri. Şi nu se poate înlătura o formă de constrângeredecât tot prin constrângere, iar teroarea tot prin teroare. Numaiatunci se poate institui noul regim. Partidele politice sunt înclinate săfacă compromisuri ; doctrinele filozofice niciodată. Partidele politicecad la învoială chiar cu adversarii, doctrinele filosofice se declarăinfailibile.Şi partidele politice au, la origine, intenţia de a ajunge la ostăpânire despotică şi exclusivă ; ele au o înclinaţie marcantă cătreuna sau alta din doctrinele filozofice. Dar deja îngustimea de gândirea programului lor le ia eroismul pe care îl cere apărarea uneidoctrine filozofice. Voinţa lor împăciuitoare adună în jurul lorspiritele mărunte şi slabe, cu care nu s-ar putea purta e cruciadă.Şi ei rămân, astfel, cel mai adesea izolate, de la început, înjalnica lor meschinărie. Abandonând lupta pentru sistem, ei sestrăduie să câştige cât mai rapid posibil, datorită aşa-zisei „colaborăripozitive", un locşor cât de mic instituţiilor existente şi sărămână acolo cât mai mult posibil. La aceasta se mărgineşte efortul lor.Şi dacă vreodată sunt îndepărtaţi de la masa cu bucate de unconcurent un pic mai brutal, atunci n-au decât o idee în cap : prinforţă sau prin şiretenie să ajungă din nou în rândul celor ce strigă :„Şi mie mi-e foame !" pentru a putea din nou, chiar cu preţulsacrificării celor mai sfinte convingeri ale lor, să fie iar parteneri lamasa cu bucate.Nişte şacali ai politicii, nimic mai mult!O doctrină filozofică nu ar putea să fie gata să cadă la învoială74 Partidele politice „ cad la învoială"cu alta ; ea nu ar mai putea accepta colaborarea cu o stare pe carede fapt o condamnă ; dimpotrivă, ea se va simţi obligată să combatăacest regim şi toată lumea spirituală adversă, într-un cuvânt să-i

pregătească prăbuşirea.Această luptă pur distructivă — al cărei pericol este imediatsimţit de ceilalţi şi care se izbeşte de un front unit de rezistenţă —ca şi orice luptă pozitivă purtată pentru a consfinţi succesul noiiconcepţii ideale a lumii, cere luptători hotărâţi. Aceasta înseamnă,deci, că o doctrină nu va face să triumfe ideile sale decât dacă adunăsub steagul său de luptă elementele cele mai curajoase şi cele maiactive din epoca şi din rândurile poporului său, într-o organizaţieputernică de luptă. Şi mai trebuie ca, în plus, ţinând cont de acesteelemente, să aleagă din ansamblul filozofiei sale un anumit numărde idei şi să le dea o formă exactă şi concisă, putând servi ca punctimportant al credinţei unei noi grupări de oameni. In timp ce programulunui simplu partid politic nu este decât o reţetă care săasigure ieşirea favorabilă din alegerile electorale viitoare, programulunei doctrine filozofice are valoarea unei declaraţii de război împotrivaunei ordini stabilite, împotriva unei stări de lucruri existente,împotriva unei viziuni practice despre existenţă.De altfel, nu este necesar ca fiecare din cei ce luptă pentrudoctrină să fie deplin puşi la curent şi nici să cunoască exact fiecareaspect al gândirii şefului mişcării. Esenţial este ca el să fie limpedeinstruit cu câteva principii fundamentale, puţin numeroase, dar foarteimportante, începând din acel moment, el va fi pentru totdeaunapătruns de aceste principii, convins, de asemeni, de necesitatea victorieipartidului său şi al doctrinei sale. Nici soldatul nu trebuie amestecatîn planurile şefilor. Aşa cum este de preferai să-1 formezi pe soldat,în spiritul unei discipline severe, cu convingerea că lupta sa estedreaptă şi trebuie să biruie şi că el trebuie să se dedice trup şi suflet,tot aşa acelaşi principiu trebuie să fie valabil pentru fiecare adept alunei mişcări de mare amploare, sortite unui viitor strălucit, susţinutde voinţa cea mai fermă.Ce s-ar putea face cu o armată în care toţi soldaţii ar figenerali, chiar de-ar avea calităţile cerute. La fel, cât de folositor arfi, pentru apărarea unei doctrine, un partid care n- ar fi decât unrezervor de oameni „eminenţi". Nu, este nevoie şi de soldatul simplu,fără de care nu se poate ajunge la o disciplină internă.Prin însăşi natura sa, organizata nu poate rezista decât avândun înalt comandant inteligent, servit de o mulţime condusă maidegrabă de sentiment. O companie de două sute de oameni, pe cât75 O comunitate bazată pe o nouă doctrinăde inteligenţi pe atât de capabili ,va deveni, cu timpul, mai greu decondus decât dacă ea ar cuprinde o sută nouăzeci de oameni maipuţin înzestraţi, ceilalţi zece având o formaţie superioară.Social-democraţia a tras cel mai mare folos din acest fapt. Eaşi-a întins dominaţia asupra nenumăraţilor reprezentanţi din diferitepături populare, asupra unor oameni de curând eliberaţi şi carefuseseră obişnuiţi cu disciplina ; ea le-a impus o disciplină de partidla fel de rigidă ca prima. Şi în acest caz, organizaţia cuprindea ofiţerişi soldaţi. Terminând serviciul militar, muncitorul german deveneasoldat, iar intelectualul evreu devenea ofiţer ; angajaţii sindicatelorerau oarecum echivalentul subofiţerilor. Ceea ce făcea întotdeaunaburghezia voastră să clatine din cap — adică faptul că numai maselezise neştiutoare aderau la marxism — era, în realitate, condiţia de bazăa succesului marxist, în timp ce partidele burgheze, în uniformitatealor intelectuală, constituiau o masă nedisciplinată şi incapabilă deacţiune, marxismul constituia, cu un material uman mai puţin inteligent,

o armată de militanţi care se supuneau orbeşte conducătoruluievreu tot aşa cum se supuseseră altă dată ofiţerului lor german.Burghezia germană, care nu s-a preocupat niciodată în mod seriosde probleme de psihologie, considerându-se mult deasupra unorasifel de lucruri, nu a găsit necesar, nici de data aceasta, să reflectezesuficient de mult pentru a recunoaşte sensul adânc şi pericolullăuntric al acestei situaţii de fapt. Se credea, dimpotrivă, că o mişcarepolitică care recrutează elemente numai din mediile „intelectuale",posedă prin acest fapt în sine mai multă valoare şi că are pretenţiimai bine fondate şi şanse mai mari decât mulţimea incultă, ca săajungă la putere. Nu s-a înţeles niciodată că forţa unui partid politicnu stă deloc în inteligenţa şi independenţa de gândire a fiecăruia dinmembrii săi, ci mai curând în supunerea şi spiritul de disciplină cu careaceştia îl urmează pe conducătorul lor spiritual. Cei care au rolhotărâtor sunt şefii înşişi. Când două trupe se înfruntă, victoria nuva fi a aceleia care a primit instruirea mai energică, ci a aceleia careare în fruntea sa pe cel mai bun comandant şi trupa cea mai disciplinată,cea mai antrenată şi care se supune orbeşte.Aceasta este o noţiune fundamentală, pe care nu trebuie s-opierdem niciodată din vedere, atunci când examinăm posibilităţilede transpunere în practică a unui sistem filozofic. Dacă, deci, pentruca să facem să triumfe concepţiile noastre, trebuie să le transformămîntr-un partid de luptă, trebuie în mod logic, ca programul acestuiadin urmă să ţină seama de materialul uman de care dispune. Pe câtde neclintite trebuie să fie obiectivele şi ideile conducătoare, trebuie76 Şefii şi executanţiica programul de propagandă să fie adaptat exact cu inteligenţă şi obună cunoaştere a psihologiei sufletului celor tară ajutorul căroracea mai frumoasă dintre idei nu va rămâne veşnic decât o simplăideeDacă ideea rasistă, care astăzi este o neînsemnată veleitate,vrea să obţină un succes strălucitor, trebuie ca ea să-şi extragă dmsistemul sau ideal un anumit număr de principii călăuzitoare, acăror formă .y; conţinut să poată să se impună unei mari mase deoameni, şi chiar aceleia care este garanţia succesului lupteidoctrinale a acestei idei. şi am numii astfel clasa muncitoaregermană.De aceea, programul noului partid a fost concentrat în câtevaprincipii fundamentale, şi anume în douăzeci şi cinci de puncte cutotul. Ele sunt destinate să dea. în primul rând. omului din popor oimagine sumară a aspiraţiilor mişcării. Ele constituie, într-o anumitămăsură, o profesiune de credinţă politică care câştigă oamenipentru cauză şi care. pe deasupra, materializând o obligaţie comună,uneşte şi omogenizează ansamblul noilor aderenţi.In toate acestea, nu trebuie să pierdem niciodată din vederecă programul partidului, de o justeţe absolută în ceea ce priveşteobiectivele sale. a trebuit să ţină seama, în redactarea sa de anumiteconsideraţii importante din punct de vedere psihologic; şi putemajunge odată cu scurgerea timpului la convingerea că un anumitnumăr de principii călăuzitoare ar fi putut fi formulate în alt mod.redactate într-o formă mai potrivită Dar. orice încercare de acest felar avea un efect dezastruos. Şi astfel un lucru care trebuie să fie absolutde neclintit, este lăsat în voia valurilor discuţiilor Or. îndată ceun punct luat aparte este separat de dogmă, discuţia nu poate ajungepur şi simplu la elaborarea unui enunţ nou mai bun şi mai ales a

unui enunţ care să întărească omogenitatea dogmei, ci conduce maidegrabă la dezbateri nesfârşite şi la o concluzie generală. Intr-unasemenea caz trebuie întotdeauna să observăm cu grijă ce este depreferat: o redactare nouă. care prilejuieşte o împărţire în interiorulmişcării, sau o formă care. pe moment, nu este poate cea mai bunădintre toate, dar se constituie ca un organism autonom, solid şi cu odesăvârşită unitate internă şi orice cercetare amănunţită va demonstracă ultima soluţie este singura de reţinut. Căci modificările carevizează întotdeauna forma exterioară care trebuie dată. este firesc,vor apărea mereu astfel de modificări posibile sau de dorit.Dar, marele pericol este că firea superficială a oamenilor sănu-i facă să vadă sarcina esenţială a mişcării în această problemă purformală a redactării unui program. In aceste condiţii, voinţa şi forma77 Principiile călăuzitoare ale partiduluide a lupta pentru o idee dispare şi activitatea care trebuia să seîndrepte în afară, se degradează prin certuri interne pentru definireaprogramului. Pentru o doctrină a cărei justeţe a trăsăturilor generalenu este pusă în discuţie, este mai puţin dăunător să păstreze un enunţchiar dacă nu corespunde pe deplin realităţii, — decât să vrea săîmbunătăţească, lăsând în voia discuţiilor generale dogma partidului,până atunci neclintită ca o stâncă. Ceea ce este imposibil în modspecial în perioada când partidul luptă încă pentru a-şi asiguratriumful. Căci cum să vrei să insufli încredere deplină oamenilor, înjusteţea unei doctrine, atunci când propagi îndoiala şi nesiguranţaprin continua modificare a structurii sale exterioare.Niciodată nu trebuie căutat esenţialul în forma exterioară, cinumai în sensul său adânc.Acesta are un caracter de permanenţă şi chiar în propriul săuinteres nu putem decât să dorim ca mişcarea să-şi păstreze putereanecesară pentru a-1 face să triumfe, înlăturând toate cauzele care auprovocat şovăieli şi divizări.Şi, tot aici, trebuie să învăţăm din lecţiile pe care ni le dăBiserica Catolică. Deşi edificiul său doctrinal — asupra nu numai aunui singur punct, — şi adeseori de altfel mai mult aparent — intrăîn conflict cu soluţia exactă şi observaţia, că refuză lotuşi să schimbeşi o literă din termenii doctrinei sale.A recunoscut cu foarte multă justeţe că forţa sa de rezistenţănu stă în acordul mai mult sau mai puţin perfect cu rezultateleştiinţifice de moment, rezultate care, de altfel, nu au un caracterdefinitiv, ci în ataşamentul său de neclintit la dogmele stabilite odatăpentru totdeauna şi singurele care conferă ansamblului caracterulunei credinţe. De aceea, şi astăzi se menţine mai puternică ca niciodată.Se poate chiar face profeţia că, în măsura în care fenomeneleinsesizabile sfidează şi vor continua să sfideze legile ştiinţifice fărăîncetare modificate, ea va fi din ce în ce mai mult polul de stabilitatecătre care se va îndrepta orbeşte ataşamentul a nenumărate fiinţeumane. Deci, oricine doreşte cu adevărat si în mod serios victoriaideilor rasiste, trebuie să fie pătruns de ideea că acest triumf cere maiîntâi în mod obligatoriu inten>enţia unui partid de luptă; după aceeasă înţeleagă că un astfel de partid nu ar putea supravieţui fără să aibăbaza neclintită, condiţia siguranţei şi trăiniciei sale, pe care o constituieun program. Partidul nu are dreptul să facă concesii spiritului epociipentru redactarea programului său ; dimpotrivă, odată ce acesta estefixai în forma sa cea mai bună, trebuie să-1 urmeze, dacă nu penfiutotdeauna, în tot cazul până când victoria va încununa eforturile lor.

78 Naţional-socialismul şi ideea „ rasistă"înainte de acest termen, orice încercare de a provoca discuţii asupraoportunităţii unui punct sau altul al programului va distruge pentrutotdeauna unitatea partidului, va slăbi spiritul combativ a acelor dinadepţii săi care s-au lăsat antrenaţi în discuţie. Acest lucru nuînseamnă, de altfel, că o astfel de „îmbunătăţire" odată făcută, arscăpa în viitor unei noi cercetări critice şi că ea n-ar trebui mai lâr/iusă cedeze locul unei forme mai bune. Oricine răstoarnă bariereleînălţate deschide o cale, al cărei început se poate vedea bine, dar alcărei capăt se pierde în zare.Tânărul partid naţionalist nu ar trebui să piardă din vedereînsemnătatea practică a acestor învăţăminte. Partidul muncitorescgerman naţional-socialist, cu programul său de bază de douăzeci şicinci de puncte, a primit o bază solidă care trebuie să rămânăpermanentă. Nu revine în sarcina membrilor săi actuali sau viitorisă le critice sau să le schimbe; ele sunt cele care trasează îndatoririlelor. Fără aceasta, viitoarea generaţie va avea acelaşi drept de a-şiconsuma din nou forţele într-o muncă de pură formalitate în interiorulpartidului, în loc să-i aducă forţa nouă a unor aderenţi noi.Pentru majoritatea adepţilor, esenţialul mişcării nu va fi, deci, atâtîn respectarea literă eu literă a principiilor călăuzitoare, cal îninteligenţa cu care noi putem să le dăm viaţă.Acestea sunt consideraţiile cărora odinioară tânăra noasrrămişcare îi datora numele, şi mai târziu programul; pe ele trebuie sasebazeze în continuare modul nostru de propagandă. Pentru a ajuta ideilenoastre să triumfe a trebuii să se creeze un partid popular, partid carenu cuprinde numai un stat major de intelectuali, ci şi lucratori manuali.Orice încercare de a da viaţă teoriilor rasiste fără o asemeneaorganizaţie de luptă ar fi zadarnică astăzi, ca şi în trecut, şi ca, de altfel,într-un viitor oarecare. Iată de ce mişcarea noastră are nu numaidreptul, dar şi datoria de a se considera apărătoarea şi reprezentantaideilor rasiste. Cu cât ideile de Iu baza mişcării noastre sunt rasiste, cuatât, dinspre partea lor ideile rasiste aparţin naţional-socialismultii.Şi dacă acesta din urmă vrea să câştige, trebuie să se raliezefără rezerve, şi într-un mod exclusiv, acestui punct de vedere. El arenu numai dreptul, dar şi datoria de a sublinia, că orice încercare dea prezenta ideile rasiste în afara naţional-socialismului trebuie săsfârşească cu un eşec şi, de altminteri, cum se întâmplă în majoritateacazurilor, este lipsită de sinceritate.Când se reproşează mişcării noastre că „a închiriat" ideearasistă, nu putem da decât un răspuns :Nu numai că a luat-o cu chirie, dar a făcut-o şi rentabilă.79 Naţional-socialismul şi ideea » rasistă"Căci, ceea ce se înţelegea înainte prin aceste vorbe nu puteadeloc să aibă vreo influenţă oarecare asupra destinului poporuluinostru. Le lipsea acestor idei o formă clară şi coerentă. Cel maiadesea nu era vorba decât de noţiuni izolate, fără legătură între ele, maimult sau mai puţin exacte — şi care se contraziceau uneori, în tot cazulfără nici o legătură profundă — şi dacă aceasta ar fi existat, ar fi fostprea slabă pentru a fonda şi a construi pe bazele sale, un partid.Numai partidul naţional - socialist a dus la bun sfârşit aceastăsarcină.***Dacă astăzi toate asociaţiile, toate grupurile mici sau mari —şi după părerea mea, chiar „ marile partide" — îşi revendică cuvântul

„rasist", aceasta este consecinţa 'dcliunii partidului naţional-socialist.Fără munca sa, nici una din aceste organizaţii nu s-ar fi gândit măcarsă pronunţe cuvântul „rasist" ; acest termen n-ar fi însemnat nimicpentru ei, şi conducătorii lor nu ar fi avut vreo legătură cu el. Numaiacţiunea N.S.D.A.P.-ului a dat acestui cuvânt o semnificaţie substanţialăşi l- a adus pe buzele tuturor, înainte de orice, partidul a arătat,prin succesul propriei sale propagande, forţa ideii rasiste, şi atracţiacâştigului i-a împins pe ceilalţi să vrea la fel, cel puţin în vorbe.Tot aşa cum, până atunci, ei puseseră totul în slujba meschinelorspeculaţii electorale, tot aşa aceste partide nu văd astăzi în cuvântul„rasist" decât o formulă goală şi fără rost, cu care ei încearcă săneutralizeze forţa de atracţie pe care o exercită partidul naţionalsocialistasupra propriilor săi membri. Căci, numai grija pentrupropria lor existenţă şi neliniştea în faţa succeselor tot mai mari aledoctrinei partidului nostru — a cărei importanţă universală şipericuloasă intransigenţă ei o presimt — le aduce acest cuvânt pebuze : îl ignorau acum opt ani; făceau haz de el acum şase ani; înanul următor 1-au urât, iar acum un an 1-au supus persecuţiei ; însfârşit, acum doi ani 1-au luat în stăpânire pentru a se servi de el cade un strigăt de război în luptă, împreună cu restul vocabularului lor.Şi este necesar astăzi să mai facem remarca că, toate acestepartide nu au nici cea mai vagă idee de ceea ce are nevoie poporulgerman. Este suficient să vezi cu câtă uşurinţă le merge meliţa cândpronunţă cuvântul rasist.Nu mai puţin periculoşi sunt toţi aceşti aparenţi „rasişti", carenu încetează să pună la cale planuri fantastice, ce nu se sprijină celmai adesea decât pe o idee fixă, dreaptă poate în sine, dar, care nuar putea, dacă o luăm în considerare numai pe ea, să aibă cea maimică valoare pentru formarea unei comunităţi de luptă, şi în orice80 Naţional-socialismul şi ideea „rasistă”caz, pentru a edifica una.Toţi aceşti oameni, care ţes un program compus jumătateprin propria lor gândire, jumătate din rodul lecţiilor lor, sunt adeseamai periculoşi decât duşmanii declaraţi ai ideii rasiste.Ei sunt, chiar în cea mai fericită situaţie, teoreticieni sterili,dar adeseori şi palavragii nefaşti care, cu barba lor impresionantă şijucându-se de-a teutonii, îşi imaginează că acoperă golul activităţiişi ştiinţelor.De aceea, este bine să se opună tuturor acestor încercărineputincioase amintirea epocii în care tânăra noastră mişcarenaţional-socialistă intră în arena politică.81Capitolul VI<titlu>Lupta de început. însemnătatea cuvântuluiAmintirea primei mari adunări, cea din 24 februarie 1920, însala de festivitate de la HofbrauhausJ vibra încă în sufletele noastrecând a trebuii s-o pregătim pe cea de-a doua. Dacă până atuncine-am îndoit că se poate organiza în fiecare lună, sau din două îndouă săptămâni, o mică adunare într-un oraş ca Munchen, acum sepunea problema ca, o dată pe săptămână, să aibă loc o mare adunarepopulară. Nu mai este nevoie să subliniez că o singură grijă nefrământa : oamenii vor veni să ne asculte ? La drept vorbind, în ceeace mă priveşte, aveam această convingere neclintită : odată ce oameniivor fi acolo, vor rămâne şi vor asculta discursurile noastre.în acele timpuri, sala de festivitate de la Hofbrauhaus din

Munchen a căpătat^ o importanţă aproape solemnă pentru noi,naţional-socialiştii. în fiecare săptămână, o adunare, aproape întotdeaunaţinută în aceeaţi sala şi de fiecare dată o sală tot mai plină şiauditorii mai entuziaşti!S-a vorbit de aproape tot ce avea o oarecare importanţăpentru propagandă sau ce era necesar din punct de vedere ideologic,începând cu problema „responsabilităţilor de război", în privinţacărora nimeni nu-şi făcea griji şi a tratatelor de pace. Câte lucruri aprezis atunci mişcarea noastră, fără încetare, marilor mase, şi cumaproape totul s-a realizat până acum !Astăzi este mai uşor să vorbeşti sau să scrii despre acestelucruri, dar, atunci se considera că o mare adunare publică, care nuse adresa burghezilor bogaţi, ci unor proletari derutaţi pe tema„Tratatului de la Versailles", era un atac împotriva republicii şi<notă>1. Localul berăriei Curţii, numele unei mari berării din Munchen</notă>82 Lupta împotriva propagandei'pervertitesemnul unei mentalităţi reacţionare şi chiar monarhiste. De la primafra7.ă conţinând o critică a Tratatului de la Versailles, ţi se arunca înfaţă replica stereotipă : „Dar Brest-Litowsk ? Brcst-Litowsk !"Masele urlau aceste cuvinte până îşi pierdeau răsuflarea sau pânărăguşeau, sau chiar până ce^conferenţiarul renunţa în final la încercareasa de a-i convinge, îţi venea să izbeşti eu capul de zid dedisperare în faţa unui astfel de popor. El nu voia nici să audă, nici săînţeleagă că Versailles era o ruşine şi o infamie, nici că acest Diktaiînsemna spolierea nemaipomenită a poporului nostru. Munca distrugătoarea marxiştilor şi perfidia propagandei duşmane îi lipsea peaceşti oameni de orice judecată. Şi nu aveam nici măcar dreptul săne plângem de acest lucru. Burghezia, ce a făcut ea pentru a opriaceastă destrămare groa/nică, pentru a i se opune, pentru a deschidecalea adevărului clarificând mai bine şi mai limpede situaţia ? Nimic,absolut nimic ! Nu i-am văzut atunci nicăieri, pe aceşti apostolirasişti de astăzi. Poale au vorbit în cercuri restrânse, în saloanele deceai, sau în medii care împărtăşeau aceleaşi opinii; dar ei nu se găseauacolo unde ar fi trebuit să fie, în mijlocul haitei de lupi ; acolo nuîndrăzneau să apară, numai în ocaziile când puteau urla la unison cu ei.îmi era limpede atunci că pentru primii militanţi din care eraformată la început mişcarea noastră, trebuia să lămurim în profunzimeproblema responsabilităţilor de război şi să le lămurim însensul adevărului istoric. Condiţia prealabilă a succesului mişcăriinoastre era ca ea să aducă la cunoştinţă maselor largi înţelegereatratatului de pace. în acea epocă, în care toţi vedeau încă în aceastăpace o victorie a democraţiei, era nevoie să ţinem piept acestei ideişi să întipărim pentru totdeauna în creierul oamenilor ideea cătrebuie să fie duşmani ai acestui tratat, pentru ea amintirea atitudiniinoastre în această chestiune să ne aducă încrederea maselor, atuncicând cruda realitate va îndepărta acest văl de o falsă strălucire şiadevărul gol-goluţ va scoate în evidenţă fondul lor de ură.începând cu acea epocă, am insistat mereu ca, în problemelemari de principiu, asupra cărora întreaga opinie publică avea oatitudine greşită, noi să ne ridicăm împotriva ei fără teama că nu vomfi populari sau că vom fi urâţi. Partidul muncitor naţional-socialistnu trebuia să fie jandarmul opiniei publice, trebuia s-o domine. Elnu trebuie să fie valetul, ci stăpânul maselor.

Fireşte, există, mai ales pentru orice mişcare încă slabă, o maretentaţie în momentele în care un adversar cu mult mai puternic areuşit, prin arta sa seducătoare să sugereze poporului o hotărârenesocotită sau o opinie falsă : este tentaţia de a merge şi a striga83 împotriva curentuluialături de ceilalţi, mai ales când câteva argumente — deşi iluzorii —te aduc la concluzii ce merg în acelaşi sens cu propriul punct devedere al tinerii mişcări. Laşitatea umană va căuta, în acest caz, astfelde argumente, cu tot atât de multă ardoare cu care ştie să găseascăaproape întotdeauna ceva care să-i dea măcar iluzia unui drept,„propriului său punct de vedere", ca să fie părtaş la o asemenea crimă.Am făcut mai multe experienţe asemănătoare în care a fost nevoiede o energie maximă pentru a împiedica barca mişcării noastre să seavânte în curentul general în mod artificial provocat, sau mai degrabăsă se lase dus de acest curent. Ultima oară când s-a întâmplatacest lucru a fost când diabolica noastră presă, căreia poporul nostruîi acordă importanţă tot mai mult, ca glasul Hecubei \ reuşeşte sădea problemei Tirolului de Sud o importanţă ce putea fi fatalăpoporului german. Fără să se întrebe pentru cine lucrau în acestmod, un număr mare de oameni, de partide, de ligi de tendinţă careeste numită „naţională", şi-au alăturat glasurile strigătelor de protest;din laşitate, în faţa opiniei publice modelată de evrei, şi-au contribuitprosteşte la sprijinirea luptei împotriva unui sistem pe care noi,germanii ar trebui să-1 considerăm, de pe poziţia noastră actuală, casingura ameliorare momentană în această lume decadentă, în vremece evreul, fără patrie şi internaţional, ne sugrumă încet, dar sigur, aşazişii noştri patrioţi urlă împotriva omului şi sistemului care aîndrăznit, fie şi pe un singur punct de pe glob, să se elibereze destrânsoarea iudeo-masonică şi să opună o rezistenţă naţionalistăacestei otrăviri a ideologiei internaţionale şi universale. Dar a fostprea atrăgător pentru caracterele slabe să coboare numai pânzele încalea furtunii şi să capituleze în faţa strigătelor opiniei publice. Căcieste vorba aici de o capitulare. Oamenii, în falsitatea şi josnicia lor,pot să nu admită acest lucru, chiar în forul lor interior, dar rămâneun adevăr faptul că numai laşitatea şi frica lor de o agitaţie popularăprovocată de evrei i-a împins să meargă alături de ceilalţi. Toatecelelalte motive nu sunt decât şiretlicuri jalnice ale bieţilor păcătoşiconştienţi de greşelile lor.A trebuit atunci să schimbăm mersu! bărcii noastre cu o mânăde fier pentru ca mişcarea să nu-şi piardă direcţia. Orice încercare înacest sens, în acest moment, când opinia publică se avânta, ca oflacără aţâţată, nu putea fi populară ; ea putea să fie chiar un pericol<Notă>1. Soţia lui Priam (Iliada)</notă>84 Polifică de mare răsunet. Oratoriamortal pentru îndrăzneţul care se angaja în această acţiune. Dar înistorie, numeroşi sunt oamenii în care s-a aruncat cu piatra înmomente asemănătoare pentru acţiuni care le-au adus apoi recunoştinţaposterităţii.Pe acest lucru trebuie să conteze o mişcare şi nu pe aprobareaefemeră a prezentului. Se poate întâmpla ca în acele momente caunul sau altul să fi fost speriat în sinea sa, dar el să nu uite niciodatăcă, după o astfel de clipă, va veni eliberarea, şi că o mişcare care vreasă regenereze lumea trebuie să servească viitorul şi nu prezentul.

Se poate stabili aici că succesele cele mai mari şi cele maidurabile din istorie sunt în general acelea care, la începutul lor, suntcel mai puţin înţelese, pentru că sunt în opoziţie puternică cu opiniapublică obişnuită, cu vederile şi dorinţele sale.Am putut să ne dăm seama de acest lucru încă de la primanoastră adunare publică. Noi niciodată nu am măgulit „pasiunilemaselor", noi ne-am opus peste tot nebuniei populare. Aproapeîntotdeauna, în acei ani, mă adresam unor oameni care credeaucontrariul de ceea ce urma eu să le spun şi care credeau contrariulde ceea ce eu credeam necesar. Sarcina era deci aceasta: în două ore,să distrug convingerile a două-trei milioane de oameni, să subminez,prin lovituri repetate, bazele opiniilor, şi să-i conduc, în sfârşit, peterenul^ convingerii noastre şi a înţelegerii noastre despre lucruri.într-o perioadă scurtă de timp, am învăţat un lucru esenţial:că trebuia mai întâi să smulgi din braţele duşmanului arma riposteisale. Am observat curând că adversarii noştri, mai ales oratorii lorcare provocau la discuţii în contradictoriu în adunările noastre,perorau întotdeauna urmând acelaşi „repertoriu", ridicând împotrivaafirmaţiilor noastre obiecţii care se repetau astfel încât regularitateaacestui fenomen ne-a dus la concluzia că este vorba de oeducaţie uniformă şi orientată spre acelaşi scop. Şi, într-adevăr, aşastăteau lucrurile. Am putut aprecia, cu această ocazie, remarcabiladisciplină a manifestărilor propagandistice a adversarilor noştri şieste şi astăzi un motiv de orgoliu pentru mine că am găsit mijloculnu numai să neutralizez această propagandă, dar să-i şi bat peadversari cu propriile lor arme. Doi ani mai târziu am devenit unadevărat maestru în această artă.Era esenţial să prevezi înaintea oricărui discurs natura probabilăşi forma obiecţiunilor care puteau apărea în toiul discuţiilor şi să leexaminezi critic la început în cadrul aceluiaşi discurs. Trebuie săexpui, de la început, obiecţiunile care se pot ivi şi să dovedeşti că nuau nici o bază ; auditoriul care a venit îndopat deja cu obiecţiunile85 Lămuriri cu privire la tratatele de pacecare i-au fost insuflate, dar care rămâne de bună credinţă, se lasă uşorcucerit, auzind cum i se resping argumentele care i-au fost imprimateîn memorie. Tot ceea ce a fost învăţat, se elimină de la sine, iaratenţia sa este din ce în ce mai mult captată de conferinţă.Din acest motiv, după prima conferinţă asupra „Tratatului dela Versailles", fiecare am ţinut-o deja în faţa trupei în calitate de„instructor", am schimbat conţinutul şi am vorbit de atunci înaintede tratatele de pace de la Brest - Litowsk şi de Versailles. Căci, într-untimp foarte scurt, am putut constata, în timpul discuţiei că oameniinu ştiau, de fapt, nimic despre tratatul de la Brest - Litowsk, dar căo abilă propagandă de partid ajunsese să o prezinte ca unul din acteleviolente cele mai condamnabile din istorie. Această insistenţă, de aprezenta maselor largi mereu aceeaşi minciună, explică de ce milioanede germani vedeau în Tratatul de la Versailles o ispăşiredreaptă pentru crima pe care am comis-o la Brest - Litowsk ; eiconsiderau, în consecinţă, că lupta împotriva Tratatului de la Versaillesnu era îndreptăţită şi provoca în sufletele lor o indignarefoarte sinceră. Tot din acest motiv s-a ajuns la situaţia ca un termenca „despăgubirea", termen pe cât de monstruos pe atât de neruşinat,să se încetăţenească în Germania. Această formulare ipocrită şimincinoasă a părut milioanelor noştri de compatrioţi rătăciţi sentinţaunei justiţii superioare. Este un fapt îngrozitor, dar aşa a fost.

Cea mai bună dovadă o constituie succesul propagandei împotrivaTratatului de la Versailles, tratat a cărei prezentare o precedam prinlămuriri asupra tratatului de la Brest - Litowsk. Aşezam cele douătratate faţă în faţă, le comparam punct cu punct, demonstram că unuldin aceste tratate dovedea o omenie fără margini în comparaţie cucruzimea inumană a celuilalt, iar rezultatul a fost uimitor. Vorbeampe această temă în adunări de două mii de oameni şi,uneori, privirilea trei mii şase sute de ochi ostili se concentrau asupra mea. Trei oremai târziu, aveam în faţa mea o masă de oameni, care fremăta, plinăde indignarea cea mai sfântă şi însufleţită de o furie fără margini.Odată mai mult o minciună fusese smulsă din sufletul şi minţile uneimulţimi de mii de oameni şi un adevăr îi lua locul.Am considerat atunci că aceste conferinţe : „Adevăratelecauze ale războiului mondial" şi „Tratatele de pace de la Brest-Litowsk şi de la Versailles" erau cele mai importante şi le-amrepetat mereu şi întotdeauna sub o formă mereu reîmprospătată,până când o concepţie clară şi constantă a căpătat formă, cel puţinasupra acestui punct, printre oamenii din rândul cărora mişcareanoastră şi-a recrutat primii săi membrii.86 Vorba este mai eficace decât cuvântul scrisAceste adunări au avut şi au avantaj pentru mine personal :mă adaptam greu la rolul de orator în marile adunări populare, amdobândit acel elan patetic şi acele gesturi pe care le cere de la tine osală plină cu mii de oameni.Nu am constatat la acea vreme din partea partidelor care semândresc astăzi că au provocat o schimbare totală a opiniei publice,nici un efort făcut pentru a deschide ochii poporului în aceastădirecţie, făcând abstracţie doar de micile cenacluri deja menţionate.Când un politician aşa-zis naţionalist ţinea o conferinţă înacest sens, aceasta avea loc întotdeauna într-un mediu care-iîmpărtăşea deja convingerile şi pe care aceste argumente nu puteau,în cel mai bun caz, decât să-1 întărească în opiniile lui. Dar nu acestaera lucrul cel mai important; esenţialul era, mai presus de orice, a-icâştiga prin instruire şi propagandă, pe cei ce aparţinuseră pânăatunci, prin educaţie şi convingeri, taberei adverse.Pentru a deschide ochii poporului, ne-am folosit şi de proclamaţii.Pe vremea când făceam încă parte din trupă, am redactat oproclamaţie care punea faţă în faţă tratatele de la Brest - Litowsk şide la Versailles; ea a avut un tiraj important şi o largă difuzare, maitârziu am pus să fie din nou imprimată de către partid şi acţiunea eis-a dovedit din nou foarte eficientă. Primele adunări s-au remarcatprin faptul că toate mesele erau pline de reclamaţii, ziare, broşuri,ele. Dar, esenţialul efortului nostru se concentra pe forţa vorbelorîn adunări.Am expus deja, în primul volum, ideea că toate evenimentelecare au răscolit lumea întreagă au fost provocate de cuvânt şi nu delucrări scrise. Pe această temă s-a pornit o discuţie destul de prelungităîn rândurile unei anumite părţi a presei şi, fireşte, această opiniea fost larg combătută, mai ales de către vulpoii noştri burghezi.Dar, însăşi raţiunea acestei atitudini i-a redus la tăcere pesceptici. Intelectualii burgh<"i protestea/ă împotriva acestei opiniinumai pentru că forţa şi darul de a influenţa masele prin cuvânt estetocmai ce le lipseşte lor în mod evident, căci ei s-au consacratîntotdeauna cuvântului scris, renunţând, astfel, la acţiunea cu o realăvaîoare propagandistică a vorbelor. Un astfel de obicei aduce cu sine

în mod inevitabil acele calităţi care caracterizează astăzi burghezianoastră, adică pierderea instinctului psihologic necesar pentru aacţiona asupra maselor şi a le influenţa.în vreme ce oratorul primeşte permanent direct din rândurilemulţimii însăşi, în cursul conferinţei sale, rectificările necesare,putând măsura prin însăşi expresia auditorilor în ce măsură87 Vorba este mai eficace decât cuvîntul scrisurmăresc expunerea sa, şi dacă impresia făcută şi acţiunea cuvintelorsale conduc spre scopul propus, scriitorul nu-şi cunoaşte deloccititorii, în consecinţă, el nu se poate orienta după un auditoriuconcret, după o mulţime care se află acolo, în faţa ochilor săi; el vatrebui să dea expunerii sale un caracter mai general. Prin aceasta, elpierde, într-o anumită măsură, în fineţe psihologică, şi, în consecinţă,în flexibilitate. Un vorbitor strălucit va putea, deci, în general vorbind,să scrie întotdeauna mai bine decât va putea vorbi liber, unscriitor strălucit, cu excepţia cazului când acesta din urmă se exerseazămult în această artă. Mai trebuie adăugat ca, în general, omuldin mulţime este leneş, că se complace în rutina creată de vechilesale obiceiuri, şi că nu-i place să ia în mână scrierile care nu corespundconvingerilor sale sau care nu-i aduc ceea ce el aşteaptă de la ele. Oscriere de o tendinţă oarecare are mai multe şanse să fie citită de ceicare aparţin deja acestei tendinţe.Numai proclamaţia sau afişul au ceva mai multe şanse de a ficitite, pentru că sunt mai scurte şi pot atrage atenţia de moment aunui adversar. Imaginea sub toate formele, incluzând chiar filmul,are şi mai multă influenţă sub acest aspect.în ca/ul acesta omul este şi mai puţin solicitat ca gândire; estesuficient să privească şi să citească, cel mult, textele cele mai scurte;şi foarte numeroşi sunt aceia care vor fi mai curând atraşi de odemonstraţie făcută cu ajutorul imaginii decât de lectura unei scrierimai mult sau mai puţin lungi. Imaginea aduce omului într-un timpcu mult mai scurt, aş zice chiar dintr-o dată, demonstraţia pe care elnu o poate extrage dintr-o scriere decât printr-o lectură obositoare.Dar, ceeea ce este esenţial, este că, în cazul unei scrier^nu seştie în ce mâini va ajunge; şi ea totuşi, trebuie să-şi păstreze aceeaşiformă. Influenţa sa, în general, va fi mai mult sau mai puţin importantă,după cum redactarea sa corespunde nivelului intelectual şi particularităţilorde mtdiu a celor cei vor fi cititori.O carte destinată maselor largi trebuie, de la bun început, săîncerce să influenţeze prin stilul şi nivelul său, în alt mod decât olucrare destinată păturilor intelectuale superioare.Numai adaptându-se acestor condiţii, scrisul va putea să seapropie de exprimarea orală a unei idei. Vorbitorul poate, după cumdoreşte, să trateze aceeaşi temă cu a cărţii dacă este un mare oratorpopular, un orator genial, de două ori în acelaşi fel. El se va lăsaîntotdeauna condus de atmosfera de care e cuprinsă marea masă,astfel că va şti să găsească întotdeauna cuvintele potrivite, din instinct,pentru a putea ajunge la inima ascultătorilor săi. Dacă va comite88 Vorba este mai eficace decât cuvântul scrisgreşeala cea mai uşoară, el va avea în faţa lui imaginea vie a greşelii sale.Cum am mai spus deja, el poate citi pe feţele ascultătorilor săi -.primo,dacă înţeleg ce spune; secundo, dacă pot urmări expunerea sa generală;terţio, până la ce punct a reuşit să-i convingă că are dreptate.Dacă vede, primo, că nu înţeleg ce spune, el se va explicaîntr-un mod atât de simplu şi clar încât şi ultimul din ascultători o

să înţeleagă ; dacă simte, — secundo — că ei nu-1 pot urmări, îşi vaeşalona expunerea într-un mod atât de lent şi progresiv încât şi celmai slab la minte dintre ei nu va rămâne în urmă, şi — terţio — dacăi se pare că ei nu sunt încă convinşi de temeinicia spuselor sale, le varepeta neobosit, cu noi exemple care să vină în sprijinul celor spusede el, va expune chiar el obiecţiunile neexprimate, dar pe care le simtela ascultători, le va respinge şi le va ataca până ce şi ultimele grupuride adversari ai ideii expuse vor sfârşi, prin a mărturisi, prin atitudineaşi expresia chipului lor, că se dau bătuţi în faţa argumentării sale.Este vorba, cel mai adesea, de a învinge la oameni prejudecăţicare nu se sprijină pe raţiune, ci sunt, în majoritatea ca/urilor,neconştientizate, şi înrădăcinate numai la nivelul sentimentului.Trecerea peste această barieră de antipatie instinctuală, de urăînflăcărată, de prejudecată ostilă, este de o mie de ori mai grea decâtcorectarea unei opinii ştiinţifice, greşită sau imperfectă. Putemelimina concepţiile false şi lipsa de cunoştinţe prin instruire, dar nuvom putea învinge forţa sentimentului astfel. Numai un apel făcutacestor forţe misterioase poate avea efect; şi de cele mai multe orinu scriitorul, ci aproape întotdeauna oratorul este cel care estecapabil să realizeze aşa ceva. Şi iată dovada cea mai evidentă a acesteiafirmaţii : deşi presa burgheză, adeseori cu foarte mare abilitate„făcută", fusese răspândită în popor în nu ştiu câte milioane deexemplare, ea nu a putut împiedica marea masă să devină un duşmannecruţător al acestei lumi burgheze. Tot acest potop de ziare, de cărţiproduse an de an de intelectuali, alunecă pe deasupra poporului caapa pe o bucată de piele unsă cu grăsime. Aceasta nu se poate explicadecât în două feluri: sau conţinutul întregii producţii literare a lumiinoastre burgheze nu valorează nimic, sau este imposibil să ajungi lasufletul mulţimii numai prin cuvântul scris. Faptul este evident şi cuatât mai adevărat cu cât literatura pusă în discuţie va face dovadă demai puţină cunoaştere psihologică, cum este cazul aici.Şi mai ales să nu ni se aducă argumentul (cum a făcut un ziarnaţionalist din Berlin) că marxismul însuşi, prin literatura sa, şi maiales prin influenţa operei fundamentale a lui Marx, dovedeşte contrariulacestei afirmaţii. Niciodată nu s-a adus un argument mai89 Succesele marxismului se datorează cuvântuluisuperficial în sprijinul unei teze false. Ceea ce a adus marxismuluiaceea influenţă uimitoare asupra maselor populare nu este în niciun caz produsul formal, exprimat prin scris, efort al gândirii evreieşti,este dimpotrivă numai pomenitul val de propagandă orală care ainfluenţat, în timp, masele de muncitori. Din o sută de mii demuncitori germani, nu se vor găsi, în medie, o sută care să cunoascăopera, care este studiată într-o mult mai largă măsură de intelectualişi mai ales de evrei, decât de adevăraţii adepţi ai acestei mişcări dinmulţimea proletarilor.într-adevăr, această lucrare nu a fost niciodată scrisă pentrumasele largi, ci în exclusivitate pentru echipa conducătoare amaşinăriei evreieşti de cucerit lumea ; ea a fost apoi servită caldă,datorită unui alt combustibil : presa. Căci iată ce deosebeşte presamarxistă de presa noastră burgheză : în presa marxistă scriu propagandiştii,iar presa burgheză lasă propaganda în mâinile unorscriitori.Neînsemnatul redactor socialist,care aproape că nu trece pela redacţie decât când vine de la vreun miting, îşi cunoaşte oameniica nimeni altul. Dar scribul burghez, care dacă iese din cabinetul său

de lucru pentru a da ochi cu mulţimea, se simte deja bolnav numaila mirosul mulţimii, va fi şi mai neputincios în faţa ei, cînd nuîntrebuinţează limbajul scris.Ceea ce a adus de partea marxismului milioane de muncitorinu au fost atât operele acestor părinţi ai bisericii marxiste, cât maidegrabă propaganda neobosită şi într-adevăr fantastică a zecilor demii de agitatori neobosiţi, începând cu marele apostol al urii pânăla cel mai neînsemnat angajat sindical, până la omul de încredere şipână la vorbitorul care intervine în discuţii; au fost acele sute de miide adunări, în care aceşti vorbitori populari, în picioare, pe masăîntr-o sală oarecare a unei berării plină de fani, insuflau, cu argumenteputernice ca nişte lovituri de ciocan, ideile maselor ; înacest mod, ei au dobândit o cunoaştere perfectă a acestui materialuman, cunoaştere care le-a dat mijloacele să-şi aleagă armele potrivitepentru a lua cu asalt citadela opiniei publice. Şi apoi a venitrândul demonstraţiilor uriaşe, acelor defilări de sute de mii deoameni care insuflau oamenilor de rând, necăjiţi, trufaşa convingerecă, deşi nu erau decât nişte bieţi viermi ai pământului, ei erau şimembrii acestui uriaş dragon, a cărei respiraţie fierbinte avea să deafoc acestei lumi burgheze atât de urâte, şi că dictatura proletariatuluiîşi va sărbători într-o bună zi victoria.Această propagandă forma, apoi, pe oamenii care erau dispuşi90 Condiţiile psihologice ale acţiunilor oratoriceşi pregătiţi să citească o presă socialistă ; dar este vorba de o presămai curând vorbită decât scrisă. Căci, în vreme ce, în tabăra adversă,profesorii, literaţii, teoreticienii şi scriitorii de mâna a doua, de totfelul, încercau uneori să vorbească, la marxişti, oratorii erau cei careîncercau uneori să şi scrie. Şi tocmai evreul, de care este vorba, înspecial, în această ocazie, prin abilitatea sa dialectică mincinoasă, şiflexibilitatea sa, va rămâne chiar în calitate de scriitor, mai degrabăun orator propagandist decât un narator care scrie.Şi iată de ce lumea presei burgheze (făcând abstracţie defaptul că ea însăşi este în mare parte pătrunsă de influenţe evreieşti,şi n-are deci nici un interes să educe masele largi) nu poate exercitanici o influenţă asupra opiniei păturilor celor mai numeroase alepoporului nostru. Cat este de greu să învingi prejudecăţile, stărilesufleteşti, senzaţiile etc., şi să le înlocuieşti cu altele, de câtă influenţăşi de câte condiţii, ce cu greu pot fi prevăzute, depinde succesul,numai oratorul care are nervii destul de sensibili poate să aprecieze,căci chiar şi ora la care urmează să aibă loc conferinţa poate avea oinfluenţă hotărâtoare asupra rezultatului. Aceeaşi conferinţă,acelaşi orator, acelaşi subiect produc o impresie diferită la ora zecedimineaţa, la ora trei după-amia/ă şi alta seara. Când eram încăîncepător, îmi fixam adunările câteodată în cursul dimineţii şi îmiamintesc în mod deosebit o manifestaţie pe care noi o organizasemla berăria Kindlkeller în Munchen pentru a protesta împotriva„opresiunii teritoriilor germane".Era, la acea vreme, cea mai mare sală din Munchen şi risculpărea mare. Pentru a oferi membrilor şi tuturor celor care vroiau săvină, toate înlesnirile posibile am fixat adunarea pentru duminică laora zece dimineaţa. Rezultatul a fost deprimant, dar foarte instructiv:sala era plină, ceea ce avea un efect nemaipomenit, dar auditoriul arămas rece ca gheaţa ; nimeni nu se încălzea, şi chiar eu ca orator,mă simţeam profund nefericit că nu puteam stabili nici o legătură,nici cel mai mic contact cu ascultătorii mei. Nu cred că am vorbit mai

prost ca de obicei, dar efectul produs era egal cu zero. Am părăsitiidunarea foarte nemulţumit, dar îmbogăţit cu o nouă experienţă,încercările de acelaşi gen pe care le-am făcut mai târziu au dus laacelaşi rezultat.Nu este deloc de mirare. Mergeţi la o reprezentaţie teatrală,sau urmăriţi o piesă la ora trei şi la aceeaşi piesă, cu aceiaşi actori,la ora opt seara, veţi fi surprinşi de diferenţa de efect şi de impresie.Un om foarte sensibil, şi capabil să-şi dea seama de stările luisufleteşti, va observa imediat că reprezentaţia din cursul după-amie-91 Oratorul şi revoluţiazii, produce o impresie mai mică decât spectacolul din cursul serii.Acelaşi lucru e valabil pentru cinematograf, ceea ce este şi maiedificator, pentru că, dacă în teatru poţi să spui că actorul nu şi-a datpoate tot atâta osteneală în cursul după-amiezii cât în cursul serii,filmul este acelaşi şi după-amiaza şi la nouă seara. Nu, ora are oinfluenţă certă, la fel de mult ca şi locul ales. Există localuri care nute atrag deloc, reci, din cauze ce nu pot fi percepute uşor, dar careopun o rezistenţă înverşunată oricărei încercări de a crea atmosferă.O reprezentaţie a lui Parsifal la Beirut va avea întotdeauna un altefect decât în oricare alt loc din lume. Farmecul misterios al caseiînălţate pe deal ce o face favorabilă unei atmosferi sărbătoreşti, înstrăvechiul oraş al margrafilor, nu poate fi înlocuit şi nici atins,nicăieri în altă parte.în toate cazurile, este vorba de slăbirea liberului arbitru alomului. Este îndeosebi cazul adunărilor, la care vin oameni cuprejudecăţi care se înfruntă, şi pe care îţi propui să-i converteşti laideile tale. Dimineaţa, şi chiar în cursul zilei, puterea de voinţă aoamenilor opune rezistenţă cu o energie mai mare încercărilor de ale sugera o voinţă străină, o opinie diferită. Dar seara, cedează maiuşor în faţa forţei dominatoare a unei voinţe mai puternice. Căci, înrealitate, fiecare adunare de acest fel, este o luptă între două forţeopuse. Puternicul talent oratoric, specific dominator al apostolului,va reuşi mai uşor să insufle o nouă voinţă unor oameni care ausuferit, în mod natural, micşorare a puterii lor de rezistenţă decâtdacă ea ar fi în deplină stăpânire a tuturor resurselor lor spiritualeşi de voinţă.Acelaşi scop este atins datorită influenţei penumbrei artificialeşi totuşi încărcate de mister a bisericilor catolice, datoritălumânărilor, a tămâiei, a cădelniţelor etc.în această luptă a oratorului cu adversarii pe care vrea să-iconvertească, el dobândeşte puţin câte puţin o înţelegere minunatăa condiţiilor psihologice ale propagandei, ceea ce lipseşte aproapecu desăvârşire scriitorului. Din această cauză, scrierile, cu efectul lorlimitat, nu vor servi, în general, decât la păstrarea, întărirea şiaprofundarea concepţiilor şi părerilor deja existente. Nici una dinmarile revoluţii istorice n-a fost provocată de cuvântul scris, el doarle-a însoţit.Şi să nu ne treacă prin minte că revoluţia franceză ar fi depăşitvreodată cadrul teoriilor filozofice, dacă nu ar fi găsit o armată deagitatori condusă de demagogi în stil mare, care au aţâţat pasiunilepoporului în suferinţă până ce a avut loc teribila erupţie vulcanică,92 Talentele oratorice ale lui Bethmann şi Lloyd Georgece a îngheţat de spaimă întreaga Europă. La fel, cea mai marefrământare revoluţionară a vremurilor noi, revoluţia bolşevică dinRusia, a fost provocată nu de scrierile lui Lenin, ci de activitatea

oratorică încărcată de ură a nenumăraţilor apostoli — mici şi mari— ai propagandei orale.Acest popor care nu ştia să scrie, nu putea să se înflăcărezecu adevărat pentru revoluţia comunistă citindu-1 pe Marx, dar afăcut-o, pentru că mii de agitatori — cu toţi, este adevărat, în slujbaaceleiaşi idei — i-au promis toate bogăţiile cerului.Aşa a fost întotdeauna şi aşa va rămâne. Intelectualii noştrigermani, cu lipsa lor totală de simţ practic, cred că un scriitor trebuiesă aibă neapărat mai mult spirit decât un orator. Această opţiuneeste ilustrată cu rafinament de un articol din ziarul naţionalistmenţionat deja, care declara că lumea a fost deseori decepţionatăcitind discursul unui orator de mare renume. Asta îmi aminteşte oaltă critică care mi-a căzut în mână în timpul războiului; ea examinacu lupa discursurile lui Lloyd George (atunci doar ministru al armatei)pentru a ajunge la concluzia spirituală că aceste discursuri eraude mâna a doua din punct de vedere moral şi ştiinţific, şi că era vorbade prezentări banale şi triviale. Mai târziu, mi-au căzut în mână uneledintre aceste discursuri sub formă de broşură şi n-am putut să nu râdîn hohote văzând cum cavalerul nostru german al scrisului rămăseseignorant în capodopere de psihologie şi a acestei arte de a manipulasufletul mulţimilor. El judeca aceste discursuri exclusiv după impresiape care o producea asupra propriului său spirit blazat, învreme ce marele demagog englez le concepuse doar în scopul unicde a exercita o maximă influenţă asupra masei auditorilor săi şi,într-un sens mai larg, asupra întregului popor englez.Din acest punct de vedere, discursurile acestui englez erau ocapodoperă prestigioasă, căci ele demonstrau o cunoaştere surprinzătoarea sufletului păturilor neinstruite ale populaţiei. Şi efectullor a fost imens.Şi să le comparăm cu tatonarea neputincioasă a unui BethmannHollweg! Aparent, discursurile sale erau cu siguranţă mai spirituale,dar, în realitate, ele nu demonstrau decât incapacitatea acestui omde a vorbi poporului pe care nu-1 cunoştea deloc. Totuşi, în creierullui de vrabie, un mâzgălitor de hârtie german — perfect instruit ce-idrept — vine să evalueze spiritul unui ministru englez cu efectul pecare discursurile sale, concepute pentru o acţiune asupra maselor, îlproducea asupra sufletului său secătuit de excesul de cunoaştere şisă-l compare cu spiritul unui om de stat german a cărui flecăreală93 Necesitatea marilor adunări popularespirituală găsea la el un teren mai propice. Lloyd George a fost, pringeniul său, nu numai egal, dar de mii de ori superior lui BeihmannHollweg, fapt ce a fost demonstrat dând discursurilor sale forma şiexpresia care i-au deschis sufletul poporului său şi care au făcut caacest popor să se supună, fără rezerve, voinţei sale.Mai precis, limbajul simplu şi forma elementară a expresiilorsale, utilizarea unor exemple simple şi uşor de înţeles, dovedescmarele talent al acestui englez. Căci trebuie evaluat discursul unui omde stat în f aia poporului său nu după impresia pe care o produce asupraunui profesor universitar, ci prin acţiunea sa asupra poporului însuşi.Doar aceasta dă măsura geniului unui orator.* * *Dezvoltarea surprinzătoare a mişcării noastre, care a apărutcu puţini ani în urmă din neant şi care este considerată astăzi demnăde persecuţiile duşmanilor interni şi externi ai poporului nostru, ţinede faptul că noi am înţeles această idee şi că am pus-o in practică.

Oricât de importantă ar fi pentru o mişcare literatura departid, scopul său va fi întotdeauna mai degrabă de a perfecţiona şia uniformiza educaţia şefilor superiori sau inferiori, decât de apermite cucerirea maselor cu o mentalitate ostilă. Un social-democratconvins sau un comunist fanatic nu se va înjosi, decât în cazurilecele mai rare, să cumpere o broşură şi cu atât mai puţin o cartenaţional-socialistă, şi s-o citească pentru a arunca o privire asuprafilozofiei noastre sau pentru a studia critica noastră la adresa filozofieisale. Ei nu vor citi decât foarte vag un ziar care nu poartă efigiapartidului lor.Şi asta n-ar fi decât de o utilitate foarte restrânsă, căci sumarulunui singur număr al ziarului este prea fragmentar şi prea dispersatIn acţiunea lui pentru a putea aştepta de la el vreo influenţă asnpracititorului ocazional. Şi nu trebuie să presupunem, mai ales când evorba de pfeningi, că cineva se va abona cu regularitate ia un ziarinamic doar din dorinţa de informare obiectivă. Abia dacă o va faceunul la zece mii.Doar cel care este deja câştigat de mişcare va citi organulpartidului privind informarea curentă asupia mişcării sale.Proclamaţia „vorbită" este, desigur, altceva !Pe aceasta, oricine va fi gata să o accepte, mai ales dacă oprimeşte gratuit; şi o va face cu atât mai bucuros cu cât titlul anunţăvizibil un subiect care este, la acest moment, pe buzele tuturor.Parcurgând-o cu mai multă sau mai puţină atenţie, seîntâmplă să te simţi ales, prin această proclamaţie, de noi puncte de94 Necesitatea marilor adunări popularevedere şi de opinii noi sau chiar să te intereseze această nouă mişcare.Dar, în cazul cel mai favorabil, aceasta nu va putea da decât un uşorimpuls, dar niciodată nu va provoca o decizie definitivă. Căci, proclamaţianu poate, nici ea, decât să stimuleze la ceva sau să desemne/e ceva şi acţiunea ei nu se va face simţită decât în raport cu oeducaţie sau o instruire corespunzătoare a cititorului, a cărui opinieeste deja formată. Şi mijlocul de a acţiona rămâne încă şi pentrutotdeauna marea adunare populară.Marea adunare populară este deja necesară datorită fapntlui că:în cadrul ei omul care se simţea izolat la debutul calităţii sale de viitorpartizan al unei tinere mişcări, şi care cedează uşor temerii de a fi singur,îşi formează pentru prima dată imaginea unei comunităţi mai largi,ceea ce produce asupra majorităţii oamenilor efecnd unei încurajări şic, unei reconfort ari.Acest om ar fi pornit la atac în cadrul companiei sau batalionuluisău, înconjurat de toţi camarazii săi, cu sufletul mai uşor decâtar fi făcut-o părăsit de propriile sale forţe, înconjurat de ceilalţi, else simte întotdeauna mai în siguranţă, chiar dacă, în realitate, mii deargumente demonstrează contrariul.Comunitatea unei mari manifestaţii nu-1 reconfortează doarpe izolat, ea declanşează unirea, ajută să se creeze un spirit decolectivitate. Omul care, în calitate de prim reprezentant al unei noidoctrine, întâmpină mari dificultăţi în întreprinderea sau în atelierulsău, resimte nevoia urgentă a unui sprijin pe care-1 găseşte în convingereacă este un membru, un militant al unei mari şi vastecorporaţii. Impresia că el aparţine acestei corporaţii o primeştepentru prima oară la marea adunare populară comună. Când, venindde la micul lui atelier sau de la marea uzină, în care se simte atât demic, pătrunde pentru prima dată într-o mare adunare populară, când

se vede înconjurat de mii de oameni care au acelaş crez, sau când,dacă e vorba de cineva care încă se mai caută pe sine, se simteantrenat de acţiunea puternică a sugestiei colective şi a entuziasmuluia 3 - 4 mii de oameni; când succesul vizibil şi miile de aprobări îiconfirmă fundamentarea noii doctrine şi pentru prima dată trezescîn el îndoieli asupra adevărului vechilor sale concepţii, atunci intrăsub influenţa miraculoasă pe care o numim sugestia masei.Voinţa, aspiraţiile, dar şi forţa miilor de oameni se acumuleazăîn fiecare dintre ei. Omul care pătrunde într-o astfel de adunare,încă ezitant şi nehotărât, o părăseşte foarte reconfortat: el adevenit membru al unei comunităţi.Mişcarea naţional-socialistă nu trebuie să uite asta niciodată;95 Necesitatea marilor adunări populareşi mai ales nu trebuie să intre sub influenţa acestor burghezi vanitoşicare cred că ştiu tot, dar care totuşi au pierdut un stat mare şi proprialor existenţă o dată cu dominaţia clasei lor. Da, ei sunt într-adevărinteligenţi, ştiu totul, înţeleg totul; dar, n-au ştiut un lucru : să eviteca poporul german să cadă în braţele marxismului. Asupra acestuipunct, ei s-au arătat neputincioşi, în maniera cea mai mizerabilă şimai demnă de milă, şi părerea foarte bună pe care o mai au despreei înşişi nu este decât expresia vanităţii lor, ori aceasta alături deprostie sunt, dacă e să credem proverbul, aşchia aceluiaşi trunchi.Dacă aceşti oameni acordă azi puţină importanţă cuvântului,n-o fac decât pentru a-şi da seama, slavă Domnului, în ce măsurăelucubraţiile lor personale au rămas neputincioase.96Capitolul VII<titlu>Lupta împotriva frontului roşuîn 1918 - 1920, precum şi în 1921, am asistat şi eu la adunăricare se numeau burgheze, îmi produceau întotdeauna aceeaşi impresiepe care o avea o lingură de untură de peşte luată în tinereţe.Trebuia s-o înghit şi poate că făcea bine, dar gustul era mizerabil!Dacă poporul german ar putea fi legat fedeleş sau ar putea fitârât cu forţa la aceste manifestări „burgheze", ţinând toate porţileînchise până la sfârşitul spectacolului şi nelăsând pe nimeni să iasă,atunci poate în câteva secole s-ar ajunge la reuşită. E drept că trebuiesă mărturisesc deschis că, în acest caz, viaţa n-ar mai avea pentrumine nici un haz şi că atunci n-aş mai fi preferat să fiu neamţ. Darcum, slavă Domnului !, nu poate fi vorba despre asta, nu trebuie săne mirăm că un popor sănătos şi integru fuge de aceste „adunăriburgheze de masă" ca dracu de tămâie. Am învăţat să-i cunosc peaceşti profeţi ai unei concepţii burgheze despre viaţă, şi nu mă mirîntr-adevăr, dar înţeleg de ce ei nu acordă nici o importanţă arteioratorice. Am frecventat apoi adunările democraţilor, ale naţionaliştilorgermani, ale partidului populist german şi ale partidului populistbavarez (centrul bavarez).Ceea ce sărea imediat în ochi era omogenitatea auditorilor.Aproape că nu erau decât membri ai partidului cei ce asistam laadunare. Totul, fără nici o disciplină, seamănă mai degrabă cu unclub în care lumea cască jucând cărţi, decât cu o adunare a unoroameni care au trecut cea mai mare revoluţie. Conferenţiarul făceatot posibilul să menţină puternică această atmosferă.Oratorii vorbeau, sau mai de grabă îşi citeau cu voce tarediscursurile, în stilul unui articol jurnalistic spiritual sau în cel alunei disertaţii ştiinţifice, evitau toate expresiile tari şi strecurau, pe

ici-colo, o glumă profesională anodină, care făcea să râdă, din politeţe,pe toată lumea venerabilului birou: nu în hohote, ceea ce ar fi fostprovocator, ci în surdină, cu rezervă şi distincţie.Oh ! Acel birou !97 „Marile adunări” burgghezeAm văzut o dată o adunare în sala Wagner, la Munchen, era omanifestare cu ocazia aniversării bătăliei naţiunilor la Leipzig. Discursula fost citit de un venerabil domn în vârstă, profesor al uneiuniversităţi oarecare. La tribună stătea biroul adunării. Un monoclula stânga, un altul la dreapta şi în mijloc un domn fără monoclu. Toţitrei în redingotă : aveai impresia unui tribunal care tocmai anunţaseo condamnare la moarte sau a unui botez solemn, în orice caz.impresia unei ceremonii mai curând religioase. Pretinsul discurscare, tipărit ar fi fost poate destul de drăguţ, producea un efect purşi simplu înfricoşător. După nici trei sferuri de oră toată asistenţacăzuse într-un fel de somn hipnotic, tulburat doar când ieşea vreunbărbat sau o femeie, sau de zgomotul pe care-1 făceau chelneriţelesau de căscatul din ce în ce mai frecvent al auditorilor.Trei muncitori prezenţi la această adunare, fie din curiozitate,fie delegaţi de partidul lor, se priveau din când în când cu surâsuriironice prost disimulate ; îşi dădură, în sfârşit, coate şi părăsiră încetsala. Se putea vedea că nu voiau cu nici un preţ să tulbure adunarea ! Eadevărat că nu merita efortul să se discute ;ntr-o astfel de ambianţă, însfârşit, adunarea părea să se apropie de sfârşit. Când profesorul, a căruivoce devenise din ce în ce mai stinsă, şi-a terminat conferinţa, preşedinteleadunării, cel care era aşezat între cei doi purtători de monoclu, s-aridicat şi cu o voce limpede s-a adresat „surorilor germane" şi „fraţilor"care erau acolo, declarându-şi sentimentul de profundă recunoştiinţăpentru conferinţa unică şi admirabilă pe care profesorul X... tocmai le-oţinuse într-o manieră pe cât de agreabilă, pe atât de conştincioasă şiprofundă, această conferinţă fiind un „eveniment intern" în sensul celmai adevărat al acestui cuvânt şi chiar „o acţiune". Ar fi o profanare aacestei ore atât de sublime să se pună în discuţie aceste disertaţiiluminoase, iată de ce, sigur de a fi interpretul tuturor auditorilor, el arenunţat să deschidă vreo dis-cuţie şi a propus tuturor să rid'ce şedinţaşi să cânte în cor: „Noi sântem toţi un popor unit de fraţi"J etc.în sfârşit, declarând închisa adunarea, a propus să se cânteimnul naţional german.Şi 1-au cântat; mi s-a părul că ia strofa a doua vocile au devenitmai puţin numeroase, ca să se amplifice doar la refren ; la strofa atreia această impresie se mai întări astfel încât am avut senzaţia cănu erau prea siguri de text.Dar ce contează asta când un asemenea cântec se înalţă spre<Notă>1. Wilhelm Tell. Jurământul lui Rutli.</notă>98 Marile adunări naţional-socialistecer, plin de zel, din adâncul unui suflet de patriot german ?Şi adunarea s-a risipit, adică fiecare s-a grăbit să iasă cât mairepede pentru a lua o bere, alţii o cafea, iar alţii pentru a fi în aer liber.Ah ! Da, să ieşi la aer, să fii liber !Asta era şi singura mea dorinţă. Şi asta trebuia să serveascăluptei eroice a sutelor de mii de prusaci şi de nemţi ? La dracu cuastfel de manifestaţii !Guvernului, desigur, părea că-i convine. Cert este că era o

adunare „paşnică". Acolo un ministru n-avea să se teamă „pentruordine şi securitate", că valurile de entuziasm ar depăşi măsuraadministrativă a corecţiei burgheze ; el n-avea să se teamă că oamenii,în euforia entuziasmului, se vor avânta din sală pentru a ajungemai repede la o cafea sau o braserie, ci pentru a parcurge în şir decâte patru, mergând cadenţat şi cântând : „Onoare Germaniei !" pestrăzile oraşului şi a cauza, astfel, neplăceri poliţiei care avea marenevoie de odihnă.Nu, poţi fi mulţumit de astfel de concetăţeni !* * *Adunările naţional-socialiste, din contră, nu erau adunări„liniştite". Aici neclaritatea a două concepţii de viaţă se ciocneau şinu se terminau, cu declaraţii fade de cântece patriotice, ci cu oerupţie fanatică a pasiunilor rasiste şi naţionale.Conta de la început să stabilim în adunările noastre o disciplinăriguroasă şi să asigurăm biroului autoritate absolută.Căci, discursurile noastre nu erau o flecăreală neputincioasăde „conferenţiari" burghezi, ci erau făcuţi, prin subiectul şi formalor, să provoace riposta adversarului. Şi au existat adversari laadunările noastre ! Foarte adesea ei veneau în grupuri compacte,încadrând câţiva demagogi şi feţele lor trădau această convingere :„Astăzi vom termina cu voi !"Da, adeseori, prietenii noştri din partidul comunist au fostaduşi la noi în adevărate coloane, cu mandatul bine însuşit dinainte,să închidă în seara aceea toată prăvălia şi să termine cu povestea asta.Şi de câte ori totul a atârnat doar de un fir şi numainemărginita energie a bivolului nostru şi combativitatea brutală apoliţiei noastre de sală au mai reuşii odată să contracareze planurileadversarilor noştri.Şi aveau toate motivele să fie porniţi împotriva noastră.Numai culoarea roşie a afişelor noastre îi atrăgea în sălile adunărilornoastre. Burghezia de rând a fost înspăimântată când am ales roşulbolşevicilor şi a văzut în asta ceva foarte dubios. Naţionaliştii ger-99 Roşul suspect al afişelor noastremani împrăştiau zvonul că noi nu eram, de fapt, decât o variantă amarxismului, că nu eram decât nişte socialişti în faşă. Căci, acestecapete tari n-au înţeles până atunci diferenţa între adevărat ui socialismşi marxism. Mai ales când s-a descoperit că la adunările noastre noine adresam nu cu „doamnelor şi domnilor", ci doar „compatrioţi", şică ne tratam între noi ca tovarăşi de partid ; atunci, mulţi dintreadversarii noştri ne-au luat drept marxişti. Adeseori, ne-am prăpăditde râs în faţa panicii acelor burghezi stupizi şi laşi, în faţa acelui jocspiritual de ghicitori privind originea noastră, intenţiile şi scopulnostru.***Am ales culoarea roşie pentru afişele noastre după o reflectarematură şi solidă, pentru a înfuria stânga, pentru a le provocaindignarea şi pentru a-i determina să vină la adunările noastre, fie şinumai în scopul de a ni le sabota, pentru că era singura manieră dea-i face pe acei oameni să ne înţeleagă.A fost îmbucurător în acei ani să urmărim schimbările permanenteale tacticii duşmanilor noştri, care dovedeau că se simţeaudezorientaţi şi neputincioşi. De început am ordonat partizanilor lorsă nu ne acorde nici o atenţie şi să evite adunările noastre.în general acest consemn a fost respectai.

Dar cum, încetul cu încetul, unii dintre ai lor au venii, totuşi, şicum numărul lor tindea să crească uşor, şi cum impresia făcută dedoctrina noastră asupra lor era vizibilă, şefii au devenit nervoşi şineliniştiţi şi s-au convins că nu se puteau limita să rămână veşnicspectatori ai acestei evoluţii, ci trebuiau să termine cu ea prin teroare.Atunci s-au lansai apelurile la „proletarii conştienţi şi organizaţi",care irebuiau să vină în masă la adunările noastre pentrua ridica pumnii proletariatului împotriva „agitaţiei monarhiste şireacţionare" în persoana reprezentanţilor săi.Atunci, dintr-odată, s-a întâmplat ca sălile noastre de adunărisă fie pline de muncitori cu trei sferturi de oră înaintea deschideriişedinţei. Erau asemănătoare onor butoaie de pulbere care puteausări în aer în orice clipă, fitilul fiind aprins. Dar. se întâmplă înio--deauna altfel. Acei oameni veniseră ca duşmani si au plecat, dacă nudeja partizani, cel puţin cu îndoieli asupra valorii propriei lor doctrine.Treptat, am ajuns să transformăm partizanii şi adversarii,după un discurs de irei ore, într-o masă entuziasmată, unitară. Oricesemnal de întrerupere a adunării era zadarnic. Şefii au fost cuprinşiîntr-adevăr, de teamă şi, în sfârşit a imins părerea celor care seopuseseră dinainte acestei tactici de participare la adunări şi care100 Tactica ezitantă a marxiştilorputeau acum, cu raţiune simulată să declare că experienţa a demonstratcă trebuia să li se interzică muncitorilor, ca o regulă, să vină laşedinţele noastre.Din nou n-au mai venit sau mai degrabă au venit mai puţini.Dar, curând a reînceput acelaşi joc.Interdicţia n-a fost respectată, tovarăşii veneau în număr totmai mare şi, în sfârşit, partizanii unei tactici radicale au fost cei careau învins. Trebuiau să facă imposibile adunările noastre.Când s-a dovedit, după două, trei, adeseori după opt sau zeceadunări că era mai uşor să le întrerupă teoretic decât practic, şi cărezultatul fiecărei adunări era fărâmiţarea trupelor roşii de luptă, s-afăcut auzită iar cealaltă lozincă :„Tovarăşi, muncitori şi muncitoare, evitaţi adunările agitatorilornaţional-socialişti!"Această ezitare în tactică s-a regăsit şi în presa roşie, uneorise depuneau eforturi să ne învăluie în tăcere, apoi, dându-şi seamacă era inoperant, s-a recurs iar la metoda contrară. Ne „menţionau"în fiecare zi într-un fel sau altul şi i se demonstra muncitorului câtde ridicolă era activitatea noastră. Treptat, aceşti domni au trebuitsă realizeze, în sfârşit, că nu ne dăuna deloc, ba dimpotrivă, căci mulţioameni au început să se întrebe de ce se destinau atâtea fraze mişcăriinoastre dacă era atât de ridicolă.S-a trezit curiozitatea oamenilor. Atunci s-a schimbat opiniaşi pentru o vreme au început să ne prezinte în faţa lumii ca pe niştecriminali înspăimântători. Articol după articol, comentând şi demonstrândmereu cuvintele noastre, poveşti scandaloase în caretotul, de la A la Z era inventat în întregime, totul trebuia să încununezeaceastă muncă. Dar păreau, să-şi dea seama curând că şi acestgen de atac era fără efect; în fond, el n-a făcut decât să contribuie laconcentrarea atenţiei generale asupra noastră. Atunci am adoptaturmătoarea atitudine : nu contează că-şi bat joc de noi sau că nejignesc ; că ne prezintă ca pe nişte lichele sau ca pe nişte criminali;esenţialul este că vorbesc despre noi, că se ocupă de noi; că treptatnoi apărem în ochii muncitorilor ca singura forţă cu care trebuie să

lupte. Ce eram noi în realitate, ce vroiam de fapt, vom şti s-odemonstrăm într-o zi haitei evreieşti a presei.Unul dintre motivele pentru care, la drept vorbind, nu au fostsabotate adunările noastre a fost şi laşitatea aproape inimaginabilăa şefilor adversarilor noştri, în toate aceste cazuri critice, ei n-autrimis în prima linie decât subalterni şi, cel mult, au aşteptat să seproducă încăierarea în afara sălii.101 Adversarii noştri ne fac cunoscuţiEram aproape foarte bine informaţi asupra intenţiilor acestordomni. Nu numai că lăsam, din motive de oportunitate, pe mulţidintre ai noştri în formaţiunile roşii, ci pentru că informatorii roşiiau fost atinşi de o predispoziţie la trăncăneală, fapt care ne-a fostfoarte util, dar care, în general, se întâlneşte foarte des, din nefericire,la poporul german. Ei nu-şi puteau ţine gura când au conceputvreun plan şi în majoritatea cazurilor cârâiau înainte de a oua.Foarte des, aşa ne-am făcut pregătirile cele mai detaliate fărăca echipele de spărgători roşii să se bănuiască câtuşi de puţin căaveau să fie aruncaţi imediat afară.In acea perioadă erau siliţi să facem noi înşine poliţie laadunările noastre ; nu puteam conta niciodată pe protecţiaautorităţilor ; dimpotrivă, ele nu-i protejau decât pe autorii tulburărilor,aşa cum o dovedeşte practica. Căci singurul rezultat realal unei intervenţii a autorităţilor, adică a poliţiei, era dispersareaunei adunări, adică închiderea ei. Şi acesta era scopul şi unicaintenţie a sabotorilor duşmani.De altfel, se încetăţenise în poliţie, în această privinţă, unobiciei care este cel mai monstruos şi mai contrar oricărei noţiunide drept, care se putea imagina.Când autorităţile află cumva că există teama de o tentativă dea face o adunare să eşueze, nu numai că nu fac nimic pentru a opriperturbatorii, dar chiar interzic celorlalţi, nevinovaţilor, să-şi ţinăadunarea şi o minte normală de poliţist consideră asta încă o dovadăde mare înţelepciune. Ei o numesc „o măsură preventivă pentru aîmpiedica o încălcare a legilor".Banditul hotărât are, deci, întotdeauna posibilitatea să facăimposibilă orice acţiune sau activitate politică a omului onest, înnumele securităţii şi ordinii, autoritatea statului se declină în faţabanditului şi ordonă numai să binevoiască să nu-1 provoace.Astfel, când naţional-socialiştii voiau să ţină adunări într-unN val sau altul şi când sindicatele declarau că asta i-ar determina pemembrii lor să li se opună prin violenţă, poliţia, nu numai că nu-iînchidea pe aceşti domni şantajişti, ba chiar închidea adunareanoastră. Da, aceşti reprezentanţi ai legii aveau chiar neruşinareaincredibilă de a ne transmite asta în scris de nu ştiu câte ori.Dacă doream să ne protejăm împotriva acestor situaţii trebuiasă luăm măsuri pentru ca această tentativă de dezordine să fiezădărnicită încă de la început.La asta s-ar adăuga următoarea consideraţie:Orice adunare care este protejată doar de poliţie îşi discreditează102 Psihologia organizării adunărilor publiceorganizatorii în ochii masei de oameni. Adunările care necesită protecţiaunui baraj poliţienesc puternic nu exercită nici o atracţie,pentru că o desfăşurare de forţă este condiţia prealabilă a succesuluiîn păturile inferioare ale populaţiei.Aşa cum un bărbat curajos poate cuceri mai uşor decât un laş

sufletul femeilor, o mişcare eroică cucereşte sufletul unui popor mairapid decât o mişcare lipsită de curaj, nemenţinându-se decât graţieprotecţiei poliţiei.Mai ales pentru acest motiv, tânărul partid a trebuit să-şi iamăsuri pentru a-şi apăra singur existenţa şi a distruge terorismuladversarului prin propriile sale forţe.Protecţia adunărilor a fost obţinută :1. Conducându-le cu energie şi simt psihologic sigur.2. Datorită unui gn.tp de camarazi însărcinaţi cu menţinereaordinii.Când organizăm o adunare, noi sântem şefii şi nimeni altcineva.Şi am afirmat, neobosit şi în toate ocaziile, acest drept de arămâne stăpâni. Adversarii noştri ştiau foarte bine că cel care ne-arprovoca ar fi datafară fără nici o indulgenţă, chiar dacă n-am fi decât12 contra 500. în adunările de atunci, mai ales în afara oraşuluiMunchen, se întâmpla să fie 15 — 16 naţional-socialişli în faţa a 5,6,7 sau 800 de adversari. Dar n-am fi tolerat vreo provocare, şi ceicare asistau la adunările noastre ştiau foarte bine că mai degrabăne-am fi sinucis pe loc decât să capitulăm. S-a întâmplat de mai multeori ca o mână de camarazi de-ai noştri să se afirme cu eroism în faţaunei mase enorme de roşii care urlauş i loveau. E adevărat că în finaln-ar fi putut să triumfe în faţa celor 15 — 20 de oameni. Dar ceilalţiştiau că mai înainte cel puţin un număr dublu sau triplu al partizanilorlor ar fi avut capetele sparte şi nu riscau asta cu uşurinţă.Am încercat, deci, să ne instruim, studiind tactica adunărilormarxiste şi burgheze, şi acele observaţii au dat roade.Marxiştii au avut dintotdeauna o disciplină oarbă la nivelul lacare însăşi problema de a încerca să sabotezi o adunare marxistă nuse putea pune, cel puţin din partea burghezilor. Dimpotrivă, roşiicultivau din plin acele intenţii. Nu numai că atinseseră o adevăratăvirtuozitate, dar ajunseseră să intoneze în anumite provincii ideeacă doar organizarea unei adunări nemarxiste ar fî o provocare laadresa proletariatului ; mai ales când cei ce trăgeau sforile la eipresimţeau că, la această adunare, s-ar fi putut întocmi lista crimelorlor şi s-ar fi putut dezvălui josnicia mincinoşilor înverşunaţi să înşelepoporul. Când o astfel de adunare era anunţată toată presa roşie103 Tehnica adunărilor burghezelansa un furios atac şi adeseori aceşti detractori sistematici ai legilorse adresau mai întâi autorităţilor cu rugămintea stăruitoare dar şiameninţătoare, de a interzice imediat acea provocare a proletariatuluipentru ca „răul să fie evitat".Ei îşi adaptau limbajul la prostia administrativi şi obţineauastfel succesul dorit. Dar dacă întâmplător se aflau nu în faţa uneicreaturi jalnice, nedemne de funcţiile sale, ci în faţa unui adevăratfuncţionar german care le-ar respinge ruşinosul şantaj, ar lansaapelul bine cunoscut de a nu tolera o astfel de „provocare a proletariatului"şi de a fi la o anumită dată, în masă, la acea adunare,pentru „a închide gura mizerabililor burghezi cu pumnii noduroşi aiproletariatului".Ah ! Trebuia să fi văzut una din acele adunări burgheze, să fiasistat o dată la întreaga deprimare şi anxietate a biroului său !Foarte adesea, în faţa unor astfel de ameninţări, renunţau la adunare.Sau, frica rămânea atât de intensă încât n-o începeau decât la orele9 fără un sfert sau la orele 9 în loc de orele 8. Preşedintele îşi dădeatoată silinţa să explice „domnilor din opoziţie" prezenţi, făcându-le mii

de complimente, cât era de plăcut (minciună curată !) pentru el şiceilalţi asistenţi că nişte oameni care, încă nu le împărtăşeau convingerile,veniseră acolo; căci doar o discuţie contradictorie (pe care astfelo promitea solemn anticipat) poate confrunta opiniile, poate declanşao înţelegere mutuală şi poate realiza o punte de la unii la alţii, îi maiasigura, în plus, că scopurile adunării nu vizau să determine pe cinevasă devină infidel vechii sale opinii. De fapt, fiecare poate ajunge în raiîn felul său1, trebuie, deci, să-i acorzi celuilalt libertatea de opinie; elroagă deci, să i se permită conferenţiarului să-şi termine discursul, care,de altfel, nu va fi lung, şi că, cel puţin la această adunare, nu se va oferilumii spectacolul ruşinos al discordiei între fraţii germani... Ah !Bravii fraţi de stânga, în majoritatea lor, n-au arătat delocblândeţe ; conferenţiarul n-a avut timp să-şi înceapă discursul cătrebuia deja să facă bagajul sub o ploaie de injurii dintre cele maiviolente ; şi adeseori s-a creat impresia că trebuia să mulţumeascăsorţii că i se scurta astfel martirajul. Sub o avalanşă de huiduieli, toţiacei toreadori ai adunărilor burgheze părăseau arena, dacă nu erauobligaţi să coboare scara grăbiţi, cu capetele pline de cucuie, ceea cese întâmpla destul de des.Deci, era ceva nou pentru marxişti, când noi, naţional-so-<Notă>1. Cuvânt al lui Frederic cel Mare : „Ein jeder mag nach seiner Fasson seligwerden"</notă>104 Serviciul de ordine al naţional-socialiştilorcialiştii, ne organizam adunările şi mai ales felul în care ni le organizam.Ei veneau la noi, siguri că vor putea repeta în mod firesc acestmic joc pe care-1 jucaseră de atâtea ori. „Astăzi terminăm cu indiviziiăştia !". Foarte frecvent, unul dintre ei striga cu mândrie aceastăfrază, intrând în sala noastră, dar era dat afară pe loc înainte de a fiputut profera vreo injurie.Mai întâi, aveam o cu totul altă metodă de a conduceadunările. La noi nu se solicita ca publicul să aibă bunăvoinţa de ane asculta conferinţele, nu promiteam o discuţie interminabilă,decretam încă de la început că eram stăpânii adunării şi că cel ce-şipermitea, fie şi o singură dată, să ne întrerupă, va fi dat afară fărămilă. Ne declinam din capul locului orice responsabilitate pentrusoarta lui; dacă aveam timp, şi dacă ne convenea, puteam să admitemo discuţie; dacă nu, discuţia nu avea loc, asta era tot; pentru început,Domnul conferenţiar cutare are cuvântul.Asta deja i-a stupefiat.în al doilea rând, aveam o poliţie de sală bine organizată. Lapartidele burgheze acest serviciu de ordine era făcut mai tot timpulde persoane care credeau că vârsta lor le dădea oarecum dreptul dea supune şi de a obliga la respect. Cum maselor mobilizate de marxismle păsa puţin de vârstă, autoritate sau respect, acest serviciu de ordineburghez era, ca să zicem aşa, inexistent. De la începutul campanieinoastre am pus bazele organizării serviciului de protecţie sub formaunui sen'idu de ordine, recrutat exclusiv dintre tineri, în majoritatea lorerau camarazi de regiment, alţii erau tineri tovarăşi de partid recentînscrişi, care trebuiau să înveţe asta : că teroarea nu putea fi distrusădecît de teroare; că pe acest pământ doar individul îndrăzneţ şi hotărâta triumfat întotdeauna; că noi luptam pentru o idee atât de puternică,atât de nobilă şi atât de elevată încât ea merita cu prisosinţă să fieapărată şi protejată cu preţul ultimei picături de sânge. Ei erau pătrunşi

de convingerea că atunci când raţiunea tace, ultima decizie aparţineviolenţei şi că cea mai bună armă defensivă este atacul; şi că serviciulnostru de ordine trebuie să fie pretutindeni precedat de reputaţia că nuera un club de retori, ci o asociaţie de luptă extrem de energică. Şi câtde înşelat era acest tineret de o astfel de lozincă !Ce decepţionată şi indignată era acesta generaţie de luptători!Ce plină de dispreţ şi de repulsie era ea faţă de aceste curci plouateburgheze!Se vedea clar că revoluţia nu putuse avea loc decât datoritădescurajării forţelor energice ale poporului nostru de către guvernulburghez. Pumnii pentru protecţia poporului german mai erau încă105 Serviciul de ordine al naţional-socialiştiloracolo, dar au lipsit creierele care să conducă. Ce strălucire am văzutapărând în ochii flăcăilor mei când le-am explicat necesitatea misiuniilor, când i-am asigurat că cea mai mare înţelepciune din lumerămâne neputincioasă dacă nici o forţă n-o serveşte, n-o apără, n-oprotejează, că blânda zeiţă a păcii nu poate apare decât alături de zeulrăzboiului şi că orice operă măreaţă de pace trebuie să fie susţinută şiprotejată de forţă. Sub ce formă nouă le-a apărut atunci ideea înrolăriimilitare î Nu în sensul în care o concepe spiritul ruginit al bătrânilorfuncţionari anchilozaţi, în serviciul autorităţii moarte a unui stat mort,ci în conştiinţa vie a datoriei de a se angaja să apere cu preţul vieţiipersonale viaţa unui popor întreg, oricând, şi oriunde.Şi cum se aruncau în luptă acei tineri! Ca un roi de viespii searuncau asupra perturbatorilor adunărilor noastre, fără să le pesede superioritatea lor numerică, fie ea chiar zdrobitoare, fără teamade a fi răniţi şi de a-şi vărsa sângele, plini de această mare idee unicăde a deschide calea misiunii sfinte a mişcării noastre.încă de la sfârşitul verii lui 1920, organizarea serviciuluinostru de ordine a avut statut precis şi în primăvara lui 1921 a fosttreptat împărţit în centurii, care se subdivizau şi ele în grupe.Şi era urgent şi necesar, căci activitatea noastră crescusemereu. Ne adunam destul de des în sala de festivităţi Hofbrăuhausdin Miinchen, dar şi mai des în sălile mai mari ale^acestui oraş. Sălilede festivităţi de la Burgerbrau şi Kindlkeller ' din Miinchen auvăzut, în toamna şi iarna 1920 — 1921, adunări tot mai numeroaseşi impunătoare şi aceaşi scenă se repeta mereu : accesul la manifestărilepartidului muncitoresc nanonal-sodalist german trebuia să fieoprit de poliţie chiar înainte de începutul adunării, pentru că sala eraînţesată de lume. Organizarea serviciului nostru de ordine ne-a determinatsă rezolvăm o problemă foarte importantă. Mişcarea nu posedapână în acel moment nici o insignă a partidului şi nici un drapel.Absenţa acesior simboluri nu avea doar inconveniente momentane, ciera inadmisibilă pentru viitor. Inconvenientul consta mai aies cătovarăşii noştri de partid nu aveau nici un semn exterior al asociaţiei lorşi pe de altă parte nu se putea admite pentru viitor ca absenţa uneiinsigne., simbol al mişcării, să se opună emblemei internaţionale.încă din tinereţe, am aviît adeseori ocazia să recunosc şi săsimt întreaga importanţă psihologică a unui astfel de simbol. Am<notă>1. Braserie burgheză, numele unei mari braserii.2. Pivniţa copilului, încă o mare braserie.</notă>106 -importanţa emblemei unitarevăzut după război o manifestaţie a maselor marxiste în faţa palatului

regal şi la Lustgarten. O mare de drapele roşii, de brasarde roşii şide flori roşii, dădeau acestei manifestaţii, care reunea mai mult de120.000 de persoane, un aspect într-adevăr impresionant. Puteam săsimt şi să înţeleg eu însumi ce uşor îi e unui om simplu să se lasesedus de magia sugestivă a unui spectacol atâl de măreţ.Burghe/ia care nu are şi nici nu repre/.intă, ca partid politic,nici o concepţie filo/ofică despre viaţă, nu avea în consecinţă undrapel propriu. Compusă din „patrioţi", ea se împodobea cu culorileReichului. Dacă aceste culori ar fi fost simbolul unei concepţii deviaţă determinate s-ar fi putut crede că şefii vedeau în acest simbolrepre/entarea concepţiei lor despre viaţă, devenit chiar prin activitatealor drapelul statului şi al Reichului.Dar nu era ca/ul aici.Reichul fusese structurat fără ajutorul burghe/iei germane şistindardul său apăruse în toiul ră/boiului. în consecinţă, el nu erade fapt decât un drapel repre/.entativ al unui stal şi nu avea un sensfilo/ofic special.Pe un singur punct de teritoriu lingvistic german, în Austriagermană, exista ceva asemănător unui drapel de partid burghcv..Adoptând culorile anului 1848, negru - roşu - galben ca drapel alpartidului său, o parte a burghe/iei naţionale austriece a creat un simbolcare, deşi lipsit de semnificaţie ideologică, avea un caracter revoluţionarprivind stalul. A tlversani cei mai înverşunaţi ai acestui drapel, ne^'ii - roşu- galben, n-ar trebui să uităm deloc asta în zilele noastre — an fostsocial-democraui si ere.ştin-soeialii, altfel spus clericii.Ei au injuriat atunci aceste culori, le-au necinstii şi le-aumurdărit, aşa cum. tot ei. au aruncat în 1918. culorile negru - alb -roşu la coşul de gunoi. E drept că, culorile negru - roşu - galben alepartidelor germane din fosta Austrie au fost culorile anului 1848,adică ale unei epoci, poate plină de ilu/ii, dar care a avut dreptrepre/entanţi cele mai oneste suilete germane, deşi evreul care a irassforile s-a menţinut invi/ibil în culise.Deci. doar trădarea de patrie si manevrele cinice ale nemţilorpe teritorii germane au făcut ca aceste drapele să fie atât de simpati/aiede marxism şi de centru, astfel încât ei le adoptă a/i ca elementul celmai sacru şi îşi înfiinţea/ă „ligi"1 proprii pentru protecţia acestui<Notă>1. în iarna anilor 1923 - 1924. partidele republicane au fundat „Liga Reichsbauner"(„Stindard de imperiu").</notă>107 Vechiul şi noul drapel al Reichuluidrapel pe care înainte îl scuipau.Până in anul 1920 nu i se opuneau, de fapt, marxismului niciun drapel, care să repre/inte oconcepţie de viaţă diametral opusăacestuia. Deşi partidele cele mai sănătoase ale burghe/iei germane,după 1918, n-au vrut să accepte adoptarea drapelului negru - roşu -galben al Reichului, pe care 1-au descoperit imediat, nu aveau niciun program pe care să-1 opună; noilor tendinţe, cel mult ideea uneireconstituiri a imperiului dispărut.Acestei idei îi datorează drapelul negru - alb - roşu al vechiuluiReich. resurecţia lui sul»forma drapelului partidelor noastreburghe/e asa-/is naţionale.Este evident că simbollul unei situaţii, care putea li discreditatăde marxism în î m pre j u rănii şi cu consecinţe nesemnificative, nuse potrivea ca emblemă în numele căruia acelaşi marxism trebuia >ă

fie nimicit. Oricât de sacre ji scumpe erau vechile culori de oTrumuseţe unică, in asociere;* Jbr tinerească şi proaspătă, pentruorice german onest, care a luptai sub acest drapel şi a vă/ut victimelemurind, ele nu pot fi simbolul! unei lupte pentru viitor.Spre deosebire de politicienii burghe/i, eu am apărat întotdeauna,în mişcarea noastră, punct u l de vedere că este o adevăratăfericire pentru naţiunea germană faptul că si-a pierdut \cchiuldrapel. Ceea ce face republica sub propriul ei stindard ne poatefi indiferent. Dar trebuie să mulţumim din tot suflet ui sorţi» carea fost atât de clementă încât s-ă ferească cri mai glorios drapel deră/boi. al tuturor timpurilor, <Je oprobiul de a folosi drept cearceafcelei mai ruşinoase pro&ciluţii. Reichul actual care se vindeşi îşi vinde cetăţenii, n-ar fi ttmrf>uit niciodată să arbore/e drapelulnegru - alb - roşu al onoarei şj;«aroismuiui.Orieât de mult a duraţi liHşinea din noiembrie, regimul actualtrebuie să-i poarte pecetea exterioară şi nu are dreptul să I urcemblema unui trecut mai onouaiNLPoliticienii nost riburgfti»! ar trebui să- şi dea seama că oricinerevendică drapelul negru - aift>-roşu pentru stătu! aciuai comite unfurt faţă de trecutul nostru. Etapelul de altădată convenea doarimperiului de altădată si cepufrika — Domnul fie lăudat î — 1-a alespentru ea pe cel care i-se potriveşte cel mai bine 1.Astfel, că noi, naţional-socialiştii, nu considerăm ca<Notă>1. Negru - roşu -galben.</notă>108 Vechiul şi noul drapel al Reichuluidesfăşurarea vechiului drapel ar fi un simbol expresiv al activităţiinoastre, căci nu vrem să reînviem vechiul imperiu care a pierit dinpropriile-i greşeli, noi vrem să clădim un stat mare.Mişcarea care combate marxismul astăzi în această direcţietrebuie să exprime şi prin stindardul său simbolul unui stat mare.Problema noului drapel, adică cea vizând aspectul său, ne-apreocupat mult atunci. Primeam de peste tot sugestii pline de buneintenţii, dar lipsite de valoare practică. Noul drapel trebuia să fie înacelaşi timp un simbol al propriei noastre lupte, să fie decorativ şisugestiv. Cel care a avut adeseori de-a face cu masele ştie că acestedetalii aparent nesemnificative sunt în realitate foarte importante.Un însemn important, în sute de mii de cazuri, poate trezi cel maimare interes faţă de o mişcare.Pentru acest motiv a trebuit să respingem toate propunerilecare ni s-au făcut, din diferite direcţii, deşi simboliza mişcareanoastră printr-un drapel alb, ceea ce ar fi amintit de fostul stat saumai degrabă de partidele slabe, al căror scop unic era reconstituireaunei stări de lucruri dispărute, în plus, albul nu este o culoarecaptivantă. Ea se potriveşte societăţilor caste ale fetelor tinere, nuunor mişcări explozive ale unor epoci de revoluţii.Negrul ne-a fost şi el propus: deşi convine epocii prezente, nus-ar putea vedea^ în el nici o indicaţie clară asupra aspiraţiilormişcării noastre, în sfârşii nici această culoare nu exercită o acţiunestimulatoare.Alb - albastrul trebuia să fie eliminat în pofida minunatului săuefect estetic pentru că era culoarea unui stat german aparte şi a uneitendinţe politice suspecte din cauza particularităţii lui restrânse.In plus, i s-ar fi găsit cu greu un oarecare semn al mişcării

noastre. Aceleaşi motive ne-au determinat să eliminăm şi alb - negrul'"Cât privea negru - roşu - galben—nici nu se putea pune problema.Pentru negru - alb - roşu — nici atât, pentru motive dejaexpuse, cel puţin în asocierea lor actuală. Dar acest ansamblu deculori exercită totuşi o acţiune superioară celorlalte.Este cel mai strălucitor acord care poate exista.Am opinat întotdeauna pentru păstrarea vechilor culori, nunumai pentru că ele sunt pentru mine, ca fost soldat, tot ce poate fi maisfânt pe lume, ci şi pentru că ele corespund plenar simţului meu estetic.Totuşi, am fost obligat să refuz în totalitate numeroasele<Notă>1. Culorile Bavariei.2. Culorile Prusiei.</notă>109 Drapelul naţional-socialistproiecte care-mi parveneau din interiorul tinerei noastre mişcări, şicare, în majoritatea lor, îşi trasau crucea încârligată pe fondul fostuluidrapel. Fiind şeful, eu nu voiam să-mi impun propriul proiectpentru ca cineva să-mi sugereze un altul, la fel de bun sau chiar maibun. în sfârşit, un dentist de la Starnberg îmi propuse un proiect carenu era rău deloc, care, de altfel, era apropiat de al meu şi n-avea decâtun defect: crucea gamată (încârligată) cu ramurile îndoite se profilape un cerc alb. După numeroase încercări m-am oprit şi eu la o formădefinitivă: un cerc alb pe fond roşu, şi o cruce gamată neagră în mijloc.După lungi încercări am găsit şi o relaţie definitivă între dimensiuneadrapelului, mărimea cercului alb, forma şi grosimea crucii gamate.Si a rămas aşa.în aceeaşi idee am comandat imediat brasarde pentru membriiserviciului nostru de ordine, o bandă roşie pe care se vedea uncerc alb cu o cruce gamată neagră.Insigna partidului a fost trasată după următorul model: uncerc alb pe fond roşu, o cruce gamată în mijloc. Un aurar de la Munchen,Fiiss mi-a dat prima insignă emisă, care a fost, prin urmare, păstrată.La sfârşitul verii lui 1920, noul nostru drapel a fost prezentatpublicului pentru prima dată. Convenea perfect tinerei noastremişcări. Era nou şi proaspăt ca şi ea. Nimeni nu-1 văzuse, avea efectulunei forţe aprinse. Am încercat şi noi o bucurie aproapecopilărească, în momentul în care un fidel membru al partidului aexecutat pentru prima oară schiţa şi ne-a dat drapelul. Câteva lunimai târziu aveam deja la Munchen vreo şase, şi serviciul de ordine,care creştea mereu numeric, a contribuit mult la răspândirea acestuinou simbol al mişcării.Căci era, într-adevăr, un simbol l Nu doar pentru că acesteculori unice, iubite de toţi cu ardoare, şi care aduseseră cândva atâtaonoare poporului german, demonstrau respectul nostru pentru trecut,dar erau şi cea mai bună întruchipare a aspiraţiilor mişcării noastre.Ca naţional-socialist, vedeam în drapelul nostru programulnostru, în culoarea roşie vedeam ideea socială a mişcării; în cea albă,ideea naţionalistă ; în cmcea gamată, misiunea luptei pentru triumfulrasei ariene şi pentru triumful ideei muncii productive, idee care afost şi va rămâne veşnic antisemită.Doi ani mai târiu, când serviciul nostru de ordine a devenit otrupă de luptă, cuprinzând mii de oameni, era necesar să se deaacestui organism de luptă un simbol special de victorie : stindardul.Eu 1-am schiţat şi am încredinţat executarea lui unui camarad de

partid, bătrân şi fidel, maestrul aurar Gahr. De atunci, stindardul este110 Prima adunare la circul Kroneemblema luptei naţional-socialiste.***Activitatea noastră, care s-a intensificat mereu în timpulanului 1920, ne-a determinai să ţinem în sfârşit două adunări pesăptămână. Mulţimea se adună în faţa afişelor noastre, cele mai marisăli ale oraşului erau ticsite şi /cei de mii de marxişti refăcuţi îşiregăsiseră sentimentul lor de comunitate cu poporul lor pentru adeveni pionierii liberului Reich al viitorului.Publicul a început să ne cunoască la Munchen. Se vorbea denoi, cuvântul „naţional-socialist" a devenit curent, şi exista deja unprogram. Numărul simpati/anlilor şi chiar cel al membrilor departid a început să crească neîncetat, aşa încât, deja în iarna 1920 —1921 am putut apare la Munchen ca un partid puternic.Cu excepţia partidelor marxiste, nici un partid, mai alesnaţional, nu s-a putut mândri cu manifestaţii atât de numeroase şiimpunătoare ca ale noastre.Sala Kindlkeller din Munchen. care putea cuprinde 5.000 deoameni, a fost nu o dală plină ochi ; şi nu mai era decât o singurăsală pe care nu indră/nisem s-o înfruntăm, cea a circului Krone.La sfârşitul lui ianuarie 1921. noi griji au cuprins Germania.Acordul de la Paris, pe ba/a căruia Germania se angajase săplătească o sumă absurdă de 100 de miliarde mărci-aur, avea să seeoncreti/e/e sub forma ullimatului de la Londra. Uniunea asociaţiilor/isc rasiste, care exista deja la Munchen demult, voia săoreani/e/e cu aceslă oca/ie un mare protest comun. Timpul presamult. eu însumi deveneam nervos în faţa veşnicelor e/itări şi tran-/acţii de amânare în aplicarea hotărârilor luate. S-a vorbii mai întâide o manifestaţie pe Konigsplal/, dar s-a renunţai, de frică să nu fimdispersaţi şi snopiţi in bălai de roşii, şi s-a proiectat o manifestaţiede protesi în faţa clădirii Feldherrnhalle . Dar s-a renunţat şi la astaşi s-a propus o adunare comună în Kindlkeller la Munchen.între timp, /ilele se scurgeau, marile partide nu se mai îngrijoraude loc de marea gravitate a evenimentelor şi comitetul central nus-a pulul hotărî să fixe/c dala precisă pentru manifestaţia proiectată.Marţi, l februarie 1921, am cerut de urgenţă o holărâredefinitivă. Am amânai pentru miercuri.Miercuri am cerul un răspuns absolut clar: adunarea va avealoc ? şi când ? Răspunsul a fost din nou imprecis şi eva/iv; comileiul a<Notă>1. în acest loc, la 9 noiembrie 1923, a eşuat puciulhitlerist.</notă>111 Prima adunare la circul Kronedeclarat că „avea intenţia" de a organiza manifestarea miercureaurmătoare.Eram la capătul răbdării şi am decis să organi/e/ singuradunarea de protest. Miercuri, la prân/. am dictat textul afişului în/ece minute, la maşină, şi am închiriat în acelaşi timp circul Kronepentru a doua /.i, joi 3 februarie.Atunci era leribil de riscanl. Nu numai că era îndoielnic că vompuica umple imensa sală, dar riscam să ne facă bucăţi. Serviciul nostrude ordine era absolul insuficient pentru acea sală imensă. Nu aveamnici o idee precisă despre tactica de urmat în ca/ul unei tentative desabotaj a adunării. Mă gândeam că reacţia va fi mull mai dificilă în

amfiieatreul unui circ decâi într-o sală obişnuită, în realitate, s-adovedit al era exact contrariul. Era mai uşor de stăpânit o bandă desabotori în spaţiul imens al unui circ decât în sălile aglomerate.Eram siguri de un lucru : orice eşec ne putea arunca în umbrăpentru multă vreme. Căci o singură acţiune de sabotaj reuşită la unadin adunările noastre ar fi distrus, dintr-o dală, aureola noastră şii-ar fi încurajai pe adversarii noştri să repete ce le-a reuşii odată.Asta ar fi condus la sabotarea întregii noastre activităţi, în fond aadunărilor, şi nu am fi pulul restabili situaţia decât după multe lunişi după luptele cele mai dure.N-aveam decât o /i pentru afişare, aceeaşi /i de joi. Dinnefericire, a plouai dimineaţa şi ne puteam teme cu oarecare motivcă, în astfel de condiţii, majoritatea oamenilor preferă să stea acasăîn loc să alerge pe ploaie şi /ăpadă Ia o adunare la care puteai fi ucis.în fine, dimineaţa mi-a fost frică dinlr-odată că sala nu va fiplină (aş fi fost în acest ca/ compromis în ochii comiietului central),astfel încât am dictat în grabă mai multe manifeste pe care le-amtipării pentru a le distribui după amia/ă. Ele conţineau, normal,invitaţia de a asista la adunare.Două camioane, pe care le-am închiriat, au fost împodobitecu cal mai mull roşu, s-au fixai pe ele câteva drapele şi le-am încărcatcu 15 - 20 de tovarăşi de partid ; ei au primii ordinul să circulepermanenl pe slră/ile oraşului, împrăştiind manifesle pentru a facepropagandă manifestaţiei populare din acea seară.A fosl prima dală când. pe siră/i. au circulai camioane cudrapele, care nu fuseseră ocupate de marxişti.Burghe/.ia, cu gura căscată, urmărea cu privire fixă camioaneledecorate cu roşu şi împodobite de drapele cu cruce gamată,fluturând în vînt, în timp ce, în cartierele mărginaşe, se ridicaunumeroşi pumni strânşi ai căror posesori păreau înfuriaţi de această112 Adunări succesivenouă „provocare a proletariatului". Căci, doar marxismul avea dreptulde a ţine adunări, ca şi pe cel de a circula în camioane.La orele 7 seara, circul nu era încă plin. Eram informattelefonic din 10 în 10 minute şi am devenit puţin neliniştit; căci laorele 7 sau 7 şi un sfert, celelalte săli fuseseră întotdeauna pejumătate pline, dacă nu mai mult. Dar faptul avea să-mi fie explicatpuţin după aceea. Nu mă gândisem la dimensiunile enorme ale acestuinou local; mii de persoane erau suficiente pentru a umple sala Hofbrăuhaus,în timp ce acelaşi număr de participanţi erau ca şi înghiţiţi încircul Krone. Abia se vedeau. La puţin timp au sosit veşti mai bune şila 8 fără un sfert s-a anunţat că sala era trei sferturi ocupată şi că masecompacte se adunau încă la ghişee. Auzind asta am pornit la drum.Am ajuns în faţa circului la 8 şi două minute. Era încă multălume în faţa clădirii; o parte erau curioşi, o parte adversari ce voiausă vadă desfăşurarea evenimentelor.Când am pătruns în sală, m-a cuprins aceeaşi bucurie care măînvăluise cu un an înainte la prima noastră adunare, în sala defestivităţi de la Hofbrăuhaus. Dar, doar după ce mi-am croit drumprin mulţimea de oameni, şi după ce am urcat pe estradă am pututvedea succesul nostru în toată măreţia lui. Sala mi se deschidea larg,ca o scoică uriaşă plină de mii şi mii de oameni. Chiar şi culoarul eraplin de lume. Au fost vândute mai mult de 5.600 bilete de intrare şi,numărând toţi şomerii, studenţii săraci şi echipele serviciului nostrude ordine ajungeam la o cifră de 6.500 de persoane.

„Să construim viitorul sau să dispărem", aşa era titlul conferinţeimele şi sufletul meu se bucura văzând că viitorul era acolo, sub ochii mei.Mi-am început discursul şi am vorbit aproape două ore şijumătate; după primele 30 de minute am simţit că această adunare vafi un succes. Contactul între mine şi mii de oameni se stabilise. De laprima jumătate de oră, aclamaţiile spontane, izbucnind din ce în ce maiputernic, începură să mă întrerupă; după două ore, ele făcură loc aceleităceri religioase, care, de foarte multe ori de atunci, în aceeaşi sală, m-aemoţional şi care va rămâne de neuitat pentru toţi cei care au trăitevenimentul. Aproape că,sg auzea suflarea acelei mulţimi imense şicând am pronunţat ultimele cuvinte un val de aclamaţii a izbucnit, apoimulţimea a intonat cu entuziasm cântecul mântuitor :Deuischland iiber qlles.Am urmărit cu privirea refluxul uşor al acelei mulţimi, cares-a scurs pe marele'pasaj central timp de aproape 20 de minute, înlimp ce imensa sală se golea încet'. Doar atunci, cuprins de bucurie,mi-am părăsit locul şi m-am întors acasă.113 Tentative zadarnice de a tulbura adunările noastreAu fost făcute fotografii la această primă adunare de la circulKrone. Ele demonstrează mai bine deeât orice cuvintele caracteruluimăreţ al acelei adunări. Ziarele burghezeau publicat câteva, cu note,dar n-au menţionat faptul că era o adunare „naţională" şi i-au trecutsub tăcere pe organizatori, cu bună ştiinţă.Prin această manifestaţie am ieşit pentru prima dată dincategoria partidelor neimportante. Nu mai puteam fi ignoraţi ; şipentru a nu lăsa să se formeze la public impresia că succesul acesteiadunări nu era decât efemer, am anunţat imediat, pentru următoareasăptămână, o altă manifestaţie în acelaş circ. şi rezultatul a fostacelaşi. Din nou spaţiul imens a fost plin la refuz de mase de oameni;astfel încât am decis să ţin în următoarea săptămână încă o adunarede acelaşi fel. Pentru a treia oară, uriaşul circ, de sus în jos, era ticsit.În cursul anului 1921, am intensificat şi mai mult activitateanoastră la Munchen. in speţă cu adunări. Am ajuns să ţin nu numaio adunare la 8 zile. ci uneori două adunări in aceeaşi săptămână sichiar, în toiul verii şi la începutul toamnei, au fost uneori câte trei.Ne adunam întotdeauna la circ şi puteam constata, spre satisfacţianoastră, că toate serile noastre a\eau acelaşi succes.Ca rezultat a fost un număr crescând de simpatizanţi si ocreştere considerabilă a numărului membrilor de partid.În faţa acestor succese, normal, adversarii noştri n-au rămasinactivi. Ezitând în tactica lor între teroare si tăcere, n-au putut, cumau fost siliţi s-o recunoască, să împiedice dezvoltarea mişcării noastre.Au hotărât, deci. să facă cu un ultim efort un act de teroare caretrebuia să excludă definitiv orice posibilitate de a putea urmăriadunările noastre.Ca pretext aparent, s-a folosit un atentat foarte misterios împotrivaunui deputat al dietei, numit Erhard Auer1. Cineva, într-o seară l-aîmpuşcat. Nu s-ar fi tras efectiv în el, dar s- ar fi încercat. O prezenţă despirit unică şi curajul proverbial al acestui şef social-democrat, nunumai că ar fi dejucat acest atentat criminal, dar i-ar fi pus pe fugă pesceleraţi. Ei au fugit atât de repede încât poliţia nu le-a putut găsiniciodată cea mai mică urmă. Acest eveniment misterios a fost folositde organul socialist de la Munchen pentru a declanşa, împotrivanoastră, o campanie de agitaţie frenetică, lăsând să se presimtă cuvorbăria lui obişnuită ce avea să urmeze. Oricum, măsurile aveau să fie

luate astfel încât arborii noştri să nu se ridice până la cer; era necesar<Notă>1. Socialist bavarez.</notă>114 Tentative zadarnice de a tulbura adunările noastreca braţele proletare să-i doboare la timp.Câteva /ile mai târ/iu a avut loc marea lovitură.O adunare în sala de festivităţi de la Holbrăuhaus, la care trebuiasă vorbesc a fost aleasă pentru acea reglare de conturi definitivă.La 4 noiembrie 1921, între orele h si 7 după amia/ă. am primitprimele comunicate anunţând că adunarea noastră va l'i sabotată Iarămilă si că aveau intenţia să trimită în acest scop mase mari demuncitori din cele mai roşii u/ine.A l'ost o neşansă lăplul că acest comunicat nu ne-a parvenitmai devreme, în aceeaşi /i părăsisem vechiul şi venerabilul nostrubirou de la Sterneekgassc din Munchcn si ne transferasem sediulînlr-un nou local ; sau mai precis am evacuai fostul local dar n-amputut să ne mutăm în cel nou pentru că acolo încă se lucra. Cumtelefonul fusese ridicai din vechiul local şi nu fusese încă instalat încel nou, multe încercări de a ne informa telefonic despre acesteproiecte de sabotaj rămăseseră /adarnice.în consecinţă, această adunare n-a fost protejată decât de unserviciu de ordine, foarte redus numeric, în jur de 60 de oameni,aparatul de declanşare a alarmei nu era sufucient perfecţionai pentrua reuşi să aducem într-o oră ajutoare suficiente. Şi să maisemnalăm că adeseori /gomotele alarmante de acest gen ne-auparvenit şi nimic anormal nus-a întâmplat niciodată. Vechiul dictoncă revoluţiile dinainte anunţate mor în laşă se demonstrase pânăacum în ceea ce ne privea.Şi pentru acest motiv nu s-a iacul poate tot ce s-ar fi putut pentrua împiedica prin forţă sabotarea adunării noastre. In sfârşit, am consideratîntotdeauna că sala de festivităţi de la Hofbrauhaus din Munchenera cea mai puţin indicată pentru o tentativă de sabotaj.Ne-am temut mai degrabă în săli mai mari, mai ales în circ.Suh atest aspect, această /.i ne-a oferii o lecţie de preţ. Mai târ/iu,am studiat toate aceste probleme — pot s-o spun — cu metodeştiinţifice şi am ajuns la conclu/ii pe cât de neaşteptate, pe atât deinteresante ; prin urmare, ele au avut o importanţă decisivă pentruori;ani/.area şi tactica centrelor noastre de asalt.Când am pătruns, la orele 8 fără un sfert, în holul de laHofbrauhaus, intenţia de sabotaj nu putea fi pusă la îndoială. Salaera arhiplină şi ca urmare poliţia închisese uşile. Adversarii careveniseră mai devreme erau în sală şi parii/anii noştri erau în majoritatealor afară. Mica secţie de atac mă aştepta în hol. Am dispus săse închidă uşile sălii şi am spus celor 45 sau 46 de oameni ai noştrisă fie în gardă în poziţii de drepţi. Am declarat tinerilor mei că atunci115 Adunarea continuăera prima lor ocazie de a-şi demonstra fidelitatea faţă de mişcare ;orice s-ar fi întâmplat, niciunul dintre noi nu trebuia să părăseascăsala. decât mort, că personal voi rămâne în sală şi că nu puteam săcred că vreunul dintre ai noştri m-ar fi putut părăsi; dacă 1-aş fi vă/utpe vreunul reacţionând ca un laş, i-aş fi smuls eu însumi banderolaşi i-aş fi ridicat insigna. Apoi, le-am ordonat să reacţione/e imediatîmpotriva oricărei tentative de sabotaj şi să-şi amintească tot timpulcă cea mai bună formă de apărare este atacul.

Un Heil pronunţai de trei ori. cu un ton mai aspru şi mairăguşit ca de obicei, răspunse cuvintelor mele.Atunci am intrai în sală si mi-am putut da seama pe viu desituaţie. Era plină şi o mulume impresionantă numeric mă fulgeracu o privire plină de ură. Intre timp. unii proferau injurii foarteexplicite însoţite de grimase ironice : „Se va alârsi cu noi... trebuiesă ne ferim măruntaiele... or să ne închidă gura o dată pentrutotdeauna" şi multe alte expresii la fel de elegante. Erau siguri căsunt cei mai puternici şi se purtau în consecinţă.Totuşi, şedinţa a pulul ti deschisă şi am început să vorbesc, înHolbrăuhaus mă aşe/am întotdeauna pe unul din rândurile lateraleale sălii şi estrada mea era o masă de braserie. Mă aflam. deci. exactîn mijlocul asistenţei. Poale acesta împrejurare a fost menită săcree/e în sală o stare de spirit cum n-am mai regăsit nicăieri, în faţamea. mai ales la stânga, erau ase/aţi şi în picioare, exclusiv adversarii.Toţi erau bărbaţi şi tineri robusti. majoritatea venind de la fabricaMafiei sau de la Kustermann ori de la u/.ina de contoare Isaria etc.Pe toată lungimea /idului sălii, la stânga, erau masaţi chiarpână la masă şi comandau neîncetat bere. aliniindu-şi cănile goalepe masă în faţa lor. Şi adunau baterii înlregi şi am înţeles că eraimposibil ca seara să treacă iară ciocniri.Aproape după o oră şi jumătate — am pulul vorbi în toi acesttimp în pofida întreruperilor — s-ar fi putut crede că ajunsesemstăpân pe situaţie. Şefii bandei de sabotori păreau s-o simtă şi ei ;deveneau din ce în ce mai neliniştiţi, adeseori ieşeau, reveneau şivorbeau cu oamenii lor cu o vi/ibilă enervare.O mică eroare psihologică, pe care am comis-o ripostând la oîntrerupere, şi de care mi-am dat seama pe loc, a dat semnalul furtunii.Câteva întreruperi furioase se făcuseră au/.ite şi dinlr-odatăun bărbat sări pe un scaun şi urlă în sală : Libertine,' La acest semnal,campionii libertăţii şi-au început misiunea, în câteva clipe, sala seumplu de o masă de oameni urlând, deasupra căreia, asemeni salvelorde obuziere, /burau numeroase căni; de jur-împrejur, scârţâitul116 Adunarea continuăpicioarelor de scaune, căni zdrobite, urlete,zbierete, ţipetestridente, era un vacarm infernal.Am rămas în picioare la locul meu şi am putut observa cumflăcăii mei îşi făceau datoria fără rezerve.Aş fi vrut să văd o adunare burgheză într-o astfel de situaţieNu începuse încă scandalul când oamenii mei de la secţia asaltcares-au numit astfel din acea zi-- au început atacul. Ca nişte lupis-auaruncat asupra adversarilor lor. în grupuri de 8 sau 10, şi au început, însfârşit, să-i alunge din sală. snopindu-i în bătăi. După 5 minute toţi erauplini de sânge. Erau bărbaţi! Am învăţat să-i cunosc cu această ocazie;în fruntea lor era bravul meu Maurice, secretarul meu particular actualHess şi mulţi alţii care. deşi grav răniţi, continuau să atace atât cât seputeau ţine pepicioare. Vacarmul a durat 20 de minute; în acel momentadversarii, care erau poate 700 sau 800, au fost în majoritate aruncaţiafară din sală sau alungaţi pe scări de oamenii mei care nu erau nici 50.Dar. în colţul din stânga, în fundul sălii se menţinea încă un grupconsiderabil de adversari care ne opuneau o rezistenţă înverşunată.Deodată, lângă intrarea în sală, se auziră două focuri de revolver îndirecţia estradei şi urmă apoi un teribil schimb de focuri. Totul făceasă-ţi tresară inima de un fel de satisfacţie, evocând amintiri din război.De la postul meu nu se putea distinge cine trăgea ; nu se putea

stabili decât un lucru : din acea clipă furia flăcăilor mei plini de sângea atins paroxismul şi ultimii sabotori, învinşi, au fost, în sfârşit,expulzaţi din sală. Se scurseseră aproape 25 de minute ; aveai impresiacă în sală explodase o grenadă.Mulţi dintre partizanii mei erau pansaţi: pe alţii a fost necesarsă-i ducem cu maşina, dar eram stăpâni pe situaţie. Herman Esser.care-şi asumase în acea seară preşedenţia adunării, a declarat :„Şedinţa continuă. Are cuvântul conferenţiarul!" şi eu mi-amcontinuat discursul, Închisesem deja adunarea când. un locotenentde poliţie veni alergând. Foarte agitat, strigând în sală. agitându-şibraţele ca scos din minţi : „Adunarea este anulată !".Nu m-am putut stăpâni să nu râd văzându-l pe acest întârziatvenind după luptă : iată maniera de a face pe importantul, atît deproprie poliţiei! Cu cât sunt mai mici, cu atât încearcă să pară mai mari.în acea seară am învăţat, într-adevăr. multe lucruri şi niciadversarii noştri n-au uitat lecţiile pe care le-au primit atunci.Până în octombrie 1923, Munchener Post1 nu ne-a mai ameninţatcu „pumnii proletariatului".<Notă>1. Organ socialist de la Munchen.</notă>117Capitolul VIII<titlu>Cel puternic este mai puternic cînd rămîne singurîn capitolul precedent am vorbii despre o comunitate delucru a asociaţiilor rasiste germane : aş vrea acum să mă refer pescurt la acest subiect, în general, prin acest termen se înţeleiie ungrup de asociaţii care intră în relaţii, cu scopul de a-.ş i uşura reciprocsarci ia ; care aleg un corniţei director comun si urmăresc, deci. oactiv riale comună. Este de la sine înţeles că nu poale fi vorba decâtde asociaţii, de ligi. de partide ale căror scopuri şi metode nu diferăprea muli. Credeam în general că aşa stau lucrurile. Pentru germanulde mijloceşte plăcui şi lin îşi i tor să alic că astfel de asociaţii, intrândîiitr-o comunitate de lucru, au descoperii ceea ce le uneşte şi aueliminat ceea ce le desparte. Ne imaginam atunci că un astfel degrup isi va vedea forţa de acţiune considerabil sporiiă şi că grupurilemici. slabe care le compun, brusc, dobândesc putere.In majoritatea ca/urilor este fals 'După părerea mea. pentru a înţelege mai bine problema esteinteresant si important de elucidat ce se poate întâmpla cu formareaasociaţiilor pretin/ând că urmăresc acelaşi scop. De la bun începutşi logic, un scop n-ar trebui să fie urmărit decât de o singură asociaţieşi parc puţin re/onabil ca mai multe asociaţii să tindă spre el.Este neîndoielnic că acest obiectiv este ales la început de unsingur grup. L'n om afirmă undeva un adevăr, preconi/ea/ă soluţiaunei probleme determinate, impune un scop, crea/ă o mişcare caretrebuie sa-i reali/.e/c intenţia.Astfel ia naştere o societate sau un partid, chiar dacă programulsău vi/ca/ă să deelanse/e suprimarea ahu/uriior existente sausă pregătească unele inovaţii pentru viitor.Dar, odată apărută, o asemenea mişcare se trezeşte din aceastăcauză că posedă practic un anumit drept de prioritate. Ar fi firesc şide înţeles ca toţi cei ce urmăresc acelaşi scop cu această mişcare,118 Dreptul de prioritate al unei mişcăriprima dată, să se alinieze în urma ei şi s-o întărească, spre marele

beneficiu al intenţiilor lor comune. Spiritele lor luminate, în special,n-ar trebui să vadă. în ade/iunea lor la noul partid, decât mijloculoptim de a face într-adevăr să triumfe o ca u/ă comună.Prin urmare, ar fi re/onabil si într-un anumit sens loial (şiloialitatea, o s-o demonstre/ mai departe, are şi ea o mare importanţă)să nu se fonde/e decât o singură mişcare, urmărind unsingur scop.Când lucrurile nu stau aşa, în general există două cau/e.Prima, sunt aproape tentai s-o calific drept tragică ; a doua, dinnefericire, trebuie căutată în slăbiciunea firii omeneşti.Dar, anali/and lucrurile în profun/.imca lor, nu văd în acestedouă cau/e decât un motiv în plus pentru a încorda voinţa si a-i redaîntreaga intensitate peniru a ajunge la soluţia problemei, datorităvalorificării si exaltării forţelor reali/atoare ale întregii fiinţe.lată motivul iragic pentru care. cel mai adesea, oameniiurmăresc o misiune comună, acţionând însă în grup unic.Aproape întotdeauna, orice acţiune în st ii mare, în această lume.nu este decât împlinirea unui de/iderat deja inclus, de mult. în sufletuloamenilor, a unei dorinţe ar/ăioare care mocnea în ei în linişte. Da. seîntâmplă ca. timp de secole, oamenii să ceară soluţia unei problemedeterminate, suferind într-o situaţie intolerabilă, dar persistentă. Iară caîmplinirea dorinţei care le este scumpă, să se apropie de reali/are. Nuse pol califica decât neputincioase, popoarele care într-o asemeneade/nădejde, nu au curajul de a găsi o soluţie. Nimic nu va dovedi maibine. ba dimpotrivă, forţa vitală a unui popor şi dreptul său la viaţă,garantat de această forţă, decâi dacă el va da într-o /.i. printr-o binefacereasorţii, omul dotat cu talentele necesare pentru a împlini, în sfârşit,această dorinţă, fie că acţionea/ă peniru a-1 elibera de o grea sclavie, fiepentru a îndepărta o de/amăgire amară sau pentru a linişti sunetelechinuite de un sentiment de nesiguranţă.In probleme de o asemenea anvergură este inerent ca mii deoameni să nu se angaje/e să le re/olvc şi ca mulţi dintre ei să nu secreadă născuţi pentru această misiune. Se întâmplă lotuşi ea soartasă-i pre/inle pe mai mulţi dintre ei în acelaşi timp, contemporaniivor alege şi, în fine. printr-un joc liber al forţelor, vor oferi victoriacelui mai puternic, celui mai capabil încredinţându-i astfel problemaspre re/olvare.Se poate întâmpla astfel ca. timp de secole, oamenii,nemulţumiţi de viaţa lor religioasă, să dorească să-i înnoiască formaşi, ca o consecinţă a acestei frământări spirituale, să apară din mijlocul119 : ;.: : Lupta pentru conduceremaselor câteva zeci de oameni, care, crezându-se hărăziţi, prin forţalor de pătrundere şi a ştiinţei lor, să vindece această dezamăgirereligioasă, să se erije/e în profeţii unei noi învăţături sau cel puţinîn adversari declaraţi ai învăţăturii practicate până atunci.Şi aici legea naturii vrea ca cel mai puternic să fie desemnatpentru a împlini cea mai înaltă misiune.Dar ceilalţi oameni nu vor recunoaşte adeseori decât foartetâr/.iu că acest om şi numai el era cel predestinat.Dimpotrivă, toţi îşi imaginea/ă că au tot atâtea drepturi ca şiel si că sunt, în mod egal, desemnaţi să re/olve problema. Cât îipriveşte pe contemporani, aceştia suni incapabili în general să distingăpe acela dintre ei care este singurul apt să reali/e/e lucruri marişi că el merită să fie susţinut de toţi.Aşa intră în scenă, în decursul secolelor şi adeseori în aceeaşi

epocă, diferiţi oameni care înfiinţea/ă mişcări pentru atingereaunor scopuri similare, presupuse sau estimate astfel. Poporul însuşieste departe de a-şi exprima dorinţe precise; el are idei de ansamblufără a-şi putea da seama cu preci/ie şi claritate de esenţa însăşi aidealului şi dorinţelor sale. fără a fi foarte lămurit privind posibilitateade a şi le reali/a.Ceea ce este tragic aici e faptul că doi oameni fac efort, pe căicomplet diferite, pentru acelaşi scop şi o fac fără să se cunoască ;pentru că, însufleţiţi de credinţa cea mai pură în misiunea lor personală,ei se cred obligaţi să avanse/.e pe propriul drum fără să ţinăcont deloc de ceilalţi.La prima vedere, faptul care pare cel puţin tragic este că astfelde mişcări politice sau grupări religioase se formea/ă într-o independenţăloială, deşi, apărând din tendinţe generale ale unei epoci,ei îşi desfăşoară activitatea în acelaşi sens. Este mai mult decâtevident că, dacă aceste forţe risipite pe căi diferite s-ar aduna într-oforţă mică, ar obţine succesul mai repede şi mai sigur.Dar nu se întâmplă aşa. Căci, în logica sa riguroasă, naturaeste tranşantă : ea lasă diferitele grupări să eoncure/e şi să-şi disputelaurii victoriei, în timp ce ea conduce spre ţel mişcarea care a alesdrumul cel mai drept, cel mai scurt şi cel mai sigur.Cum s-ar putea deci decide, din afară, care este drumul bun,dacă forţele existente nu pot intra liber în joc, dacă deci/ia supremănu este influenţată de judecata doctrinară a oamenilor infatuaţi deştiinţa lor peniru a fi remisă demonstraţiei irefutabile pe care ofurni/ea/ă un succes evident, căci, ui ultimă anali/ă, doar acestsucces confirmă oportunitatea şi utilitatea unei acţiuni !120 Austria şi PrusiaDeci. dacă diferite grupuri tind spre acelaşi ţel pe căi diferite,după ce au luat cunoştinţă de eforturile similare făcute în jurul lor.nu vor uita să examineze mai îndeaproape valoarea drumului lor sisă-1 scurte/e cât e posibil si. încordându-şi energia la maxim, săatingă cât mai curând scopul lor.Această rivalitate are ca efect ridicarea nivelului fiecăruicombatant, astfel încât omenirea îşi datorea/ă adeseori progreseleînvăţămintelor care rc/ultâ din mai multe încercări ratate.Trebuie să conclu/ione/ că. în line. cunoaşterea celei maibune căi de urmat re/ultă dintr-o stare de lucruri care ni se pare maiîntâi tragică si care este dispersarea iniţială a elementelor i/olate.inconştiente si iresponsabile.Studiind toate metodele posibile de re/ohare a problemeigermane, istoiia nu reţine decât două care ar fi trebuit întrebuinţatesimultan. Principalii deţinători, campionii celor două soluţii erauAustria şi Prusia : Habsburgii şi Holicn/ollcrnii.De ambele părţi se consideră că trebuia să urme/e cu toateforţele unite, fie o cale. fie cealaltă, şi în acea vreme s-ar fi ales maideurabă calea pe ca re se angajase Austria, care avea atunci o ponderemai mare : totuşi, scopurile pe care le urmărea ea atunci nu vi/aucrearea unui Reich german.Pe scurt, evenimentele care au permis reali/arca unei unităţigermane foarte puternice au lost cele pe caic le-au deplâns milioanede germani, cu inima însângerata, ca pe cea mai recentă si teribilămanifestare a discordiilor noastre fraterne. Căci coroana imperialăgermană a l ost făurită, in realitate, pe câmpul de luptă de la Koniggrăt/şi nu în jurul Parisului, cum au gândit unii mai lâr/iu.

Astlel. întemeierea Rcichului german n-a fost re/uitatul uneivoinţe comune, ci mai dcurabă cel al unei lupte conştiente, uneoriinconştiente pentru hegemonie, luptă in care Prusia a fost finalmentevictorioasă şi oricine cercctea/ă adevărul. Iară să se lase orbitde politica partidelor, va trebui să recunoască că ceea ce numimînţelepciune umană n-ar li condus niciodată la luarea unei deci/iiatât de înţelepte ca cea pe care. înţelepciunea vielih adică jocul liberal forţelor, a lâsal-o sa se transforme in realitate, în line. cine ar liputut crede, serios, acum 200 de ani. in ţările germane că PrusiaHohen/ollernilor. şi nu Habsburgii. va deveni într-o /i celula deba/ă. fondatoarea şi educatoarea noului Reich ? Sau cine şi-ar puteaimagina a/i. cumva, un Reich german fondat pe ba/a unei dinastiiputrede şi depravate ?Nu. forţa de a recunoaşte evoluţia naturală a lucrurilor —121 Cauzele fărâmiţării unui popordupă lupte seculare —l-a aşezat pe cel mai potrivit în locul care îirevenea. Şi totdeauna va fi aşa, precum a fost dintotdeauna. Şi nutrebuie să regretăm că diferiţi oameni ar putea porni la drum spreacelaşi scop : cel mai puternic şi cel mai ager se va afirma în cursă siva fi învingătorul.Mai există o cau/ă din care, adeseori, în viaţa popoarelormişcări similare în aparenţă, caută să atingă pe căi diferite un scopce pare a fi acelaşi. Această cau/ă nu mai are nimic tragic. Nu c decâtdemnă de milă.Ea constă într-un amestec lamentabil de invidie, gelo/ie şinecinste, pe care, din nefericire, le găsim deseori adunate în uneleexemplare ale speciei umane.Dacă se ridică un om bine informat despre de/nădejdeapoporului său şi pe care. ştiind precis de ce suferă, încearcă să-i alineserios suferinţele, imediat ce şi-a fixat scopul şi a ales calea pe care-1poate conduce, minţi înguste şi chiar foarte limitate vor observa cuatenţie şi pasiune acţiunile acestui om, care a atras privirile publiceasupra lui. Voi compara aceşti oameni cu vrăbiile care par să nu lepese de nimic, dar observă, din contră, îndelung şi cu cea mai mareatenţie pe tovarăşul mai fericit care a găsit o bucăţică de pâine : şi îldeposedea/ă brusc, când se aşteaptă mai puţin la asta.lată un om care porneşte pe un drum nou : imediat aparvagabon/i şi leneşi în căutarea vreunei bucăţele, a unui chilipir pecare speră să-l găsească la capătul acestui drum.Şi îndată ce au considerat unde s-ar putea găsi un alt drum, opornesc cu ardoare într-acolo, pentru a căuta pe cel ce-i va conduce,dacă va fi posibil, mai repede la ţintă.Dacă noua mişcare este fondată şi dacă şi-a stabilit un programbine definit, vor apare oamenii de joasă speţă ce vor pretindecă luptă pentru acelaşi scop : dar. Doamne fereşte, ei se pă/csc săintre loial în rândurile mişcării respective şi să recunoască astfelprioritatea ; dimpotrivă, ei îi fură programul şi întemeia/ă pe ba/alui, pe cont propriu, un nou partid.De altfel, ei sunt atât de neruşinaţi încât declară contemporanilorneinformaţi că au vrut acelaşi lucru ca şi celălalt partid, şi cu multînaintea lui: şi nu rareori ajung astfel să apară într-o lumină favorabilă,în loc să se prăbuşească, cum ar fi drept, sub oprobiul general.Nu este o mare neruşinare să pretin/i să înscrii pe propriuldrapel misiunea pe care un altul a înscris-o deja pe al său. săîmprumuţi directivele programului său, apoi, ea şi când ai fi constituit

totul, să-ţi creezi o bandă separată ?122 Cauzele fărîmiţări rasisteNeruşinarea apare mai ales aici : aceleaşi elemente care,fondând un partid nou, au început prin a fi cauza unei dizlocări,vorbesc mai ales ele ( avem deja această experienţă) despre necesitateauniunii şi a unităţii; şi o fac imediat ce consideră că au observatcă avansul adversarului nu va putea fi într-adevăr recuperat.Iată cum se ajunge la fărâmiţarea rasistă, în toate cazurile,crearea unor grupări, partide etc, calificate drept „rasiste" a avut locîn 1918 şi 1919, fără ca fondatorii să aibă responsabilitatea respectivăşi prin simpla evoluţie a evenimentelor. Unul dintre ele se cristalizaseîncet şi obţinuse succese mari încă din 1920 ; era Partidulnaţional, socialist, democratic şi laburist (NSDAP) . Lealitatea funciarăa fondatorilor săi nu s-ar fi demonstrat într-o manieră maistrălucitoare decât prin următorul fapt: majoritatea conducătorilorsăi a luat această deci/ie, într-adevăr admirabilă, de a sacrificapropria lor mişcare, care părea să aibă şanse de succes mai mici,pentru mişcarea cea mai puternică, dizolvând-o pe a lor şi intrândfără condiţii în cealaltă.Este în special cazul lui Julius Slreicher, principalul militantal partidului, care, la Nurenberg se numea atunci Partidul SocialistGerman (DSP).NSDAP şi DSP s-au format complet independent unul dealtul, dar aveau aceleaşi scopuri. Susţinătorul principal al DSP eracum am spus, la Nurenberg, Julius Slreicher, profesor în acest oraş.La început, şi el era convins de caracterul sacru al misiunii sale şi deviitorul mişcării sale.Din clipa în care şi-a dat seama de superioritatea forţei şiputerii de expansiune a NSDAP, a încetat orice activitate în folosulDSP şi al Werkgemeinschaftului (Asociaţie muncitorească) şi şi-aobligat parti/anii să intre în rândurile NSDAP, care, 1-ar fi învins înluptă, şi să continuie să lupte în sensul fixat de acest nou partid,pentru scopul comun. Această decizie gravă în sine era şi deosebitde oportună.încă de la începuturile activităţii noastre ca partid, n-am maiconstatat la noi urme de fărâmiţare: datorită voinţei loiale a oamenilorde atunci, totul a decurs într-o manieră nu mai puţin loială,dreaptă şi fericită.Ceea ce înţelegem astăzi prin expresia „fărâmiţare rasistă" nuse datorează, cum am spus-o deja, deeât în mod excepţional celei de a<Notă>1. Iniţialele celor 5 cuvinte care constituie denumirea partidului ( NationalSocialist Deutsche Arbeiter Partei )</notă>123 Asociaţia muncitoreascădoua cauze indicate : oameni ambiţioşi, care nu avuseseră niciodatăidei proprii şi, mai puţin, scopuri proprii, au simţit brusc o „vocaţie",exact când şi-au dat seama că succesul NSDAP era de netăgăduit.Deodată, au apărut programe integral copiate după alenoastre, se apărau idei care erau împrumutate de la noi, se indicauscopuri pentru care noi luptasem deja de ani de zile, se angajau pecăi pe care NSDAP le urmase de mult. Căutau să explice, prin toatemijloacele posibile, de ce au fost obligaţi să cree/.e aceste noi partideîn pofida existenţei deja vechi a NSDAP ; dar, cu cât motiveleinvocate erau mai nobile, cu atâi declaraţiile lor erau mai false,

In realitate, la baza tuturor acestor lucruri era un singur mobil:ambiţia personală a fondatorilor vrând să joace un rol cu orice preţ,când, intrarea în scenă a partidului lor, complet nesemnificativă, nudovedea clar decât tupeul lor de a-şi însuşi ideile altuia, tupeu care,de obicei, în viaţa curentă obişnuim să-1 numim „furt".Nu exista atunci nici o concepţie, nici o idee pe care unul dinaceşti cleptomani ai politicii să n-o preia neîntârziat în beneficiulpropriu. De altfel, tot ei mai târziu deplângeau profund şi cu lacrimiîn ochi „fărâmiţarea rasistă" ; tot ei vorbeau mereu de necesitateaunirii în dulcea speranţă de a putea acoperi vocea celorlalţi, pentruca aceştia, obosiţi de strigătele şi lamentările lor permanente, săarunce drept hrană hoţilor, nu numai ideile deja furate de aceştia, cişi mişcările fondate pentru a le susţine.Pentru că n-au reuşit şi pentru că aceste noi tentative (dincauza slabei valori intelectuale a promotorilor lor) nu le-au adusceea ce aşteptau, s-au văzut nevoiţi să-şi reducă pretenţiile şi să semulţumească să pătrundă în vreo „asociaţie muncitorească".Toţi cei ce nu puteau atunci să se menţină pe propriile picioarese alipeau acestor „asociaţii muncitoreşti"; se pornea de la ideea că optparalitici legaţi unii de alţii fac cu siguranţă cât un gladiator.Printre paralitici se putea găsi un om într-adevăr sănătos: darel nu avea suficientă putere pentru a menţine în picioare pe ceilalţi,şi paraliza şi el. Am considerat întotdeauna această fuziune cuasociaţiile muncitoreşti o manevră, dar, în această privinţă, nu trebuiesă uităm niciodată următoarele consideraţii importante ;Constituirea în asociaţie muncitorească nu permite niciodatătransformarea grupărilor slabe în grupări puternice ; dimpotrivă, ogrupare puternică va slăbi adeseori într-o asemenea asociere Opiniaconform căreia, asamblând grupuri slabe se poale forma un lasciculputernic, este eronală ; de fapi, majorilaiea, sub loaic formele şioricare ar fi condiţiile iniţiale în care a fost constituită, nu reprezintă124 Comunităţi de muncă— experienţa o dovedeşte — decât prostie şi laşitate şi, deci, oricereuniune de grupuri multiple, condusă ea însăşi de un comandamentales şi cu mai multe capete, este sortită laşităţii şi slăbiciunii. In afarăde asta, o astfel de concentrare contraria/ă jocul liber al forţelor,lupta pentru alegerea celui mai bun şef este înnăbuşită, şi, prinurmare, victoria definitivă a celor mai sănătoase şi puternice idei estedefinitiv compromisă. Astfel de asociaţii sunt duşmanii evoluţieinaturale a evenimentelor, căci, cel mai adesea, ele mai mult împiedicădecât să grăbească soluţionarea problemei pentru care duce lupta.Se poate întâmpla totuşi ca. din considerente pur tactice, anumiteprcvi/iuni pentru viitor să determine conducerea supremă a uneimişcări să consimtă la o unire cu grupuri asemănătoare şi poate să seangajeze în demersuri comune : asta nu se întâmplă decât pentru untimp foarte scurt şi în scopul tratării unor probleme bine determinate.Dar niciodată această'situaţie nu trebuie perpetuată : asta arînsemna, pentru mişcare, să se renunţe la misiunea ei salvatoare.Căci, imediat ce ar încremeni într-o astfel de unire, mişcarea ar pierdeposibilitatea (ea şi dreptul) de a-şi lăsa forţa să se de/volte integralîn sensul său natural ; ea urmare, asta ar însemna dominareamişcărilor rivale şi atingerea scopului fixat în calitate de învingător.Nu trebuie niciodată să uităm că tot ce este într-adevăr mare înaceastă lume n-a fost obţinut prin lupta dură a coaliţiilor, ci a fostcucerit întotdeauna de un singur învingător.

Ca urmare a originilor lor, succesele coaliţiilor poartă în elegermenii tfuâmilării viitoare si chiar ale pierderii totale a rezultatelorobţinute.Mişcările revoluţionare de ordin spiritual, într-adevăr mari şisusceptibile să tulbure lumea, nu pot fi concepute şi duse la bunsfârşii decât prin lupte titanice date de un grup independent şiniciodată de coaliţii de grupări.Astfel şi înainte de toate, statul rasist nu poate fi creat prinvoinţa — expresie a unui compromis — unei adunări popularemuncitoreşti, ci prin voinţa activa a unei mişcări unice, care şi-a făcutdrum printre celelalte.125Capitolul IX<titlu>Concluzii asupra sensului şi organizării secţiunilor de asaltForţa vechiului stat se sprijinea în special pe trei piloni: formasa monarhică, corpusul de funcţionari administrativi şi armata.Revoluţia de la 1918 a abolit forma de stat, a dizolvat armata şi alăsat colectivitatea de funcţionari pradă corupţiei partidelor; suporturileesenţiale a ceea ce se putea numi autoritatea statului erauastfel dărâmate.Prima temelie pe care se sprijină autoritatea este întotdeaunapopularitatea. Totuşi, o autoritate care nu se sprijină decât pe eaînsăşi este încă extrem de slabă ; securitatea şi stabilitatea ei suntincerte. E tot atât de adevărat că cei ce-şi sprijină autoritatea doarpe popularitate, trebuie să facă efortul de a-i lărgi ba/,a şi de aceeatrebuie să-şi instituie puterea cu energie.Deci, a doua temelie a oricărei autorităţi se poate aşe/a înputere, în forţă.Aceasta este deja mult mai stabilă şi mai sigură decît prima,dar nu este niciodată mai fermă.Dacă popularitatea şi forţa se unesc şi dacă se pot menţineunite pentru o anumită perioadă, atunci se poate forma, pe baze şimai solide, o altă autoritate, cea a tradiţiei. Dacă, în fine, popularitatea,forţa şi tradiţia se unesc, autoritatea care derivă din aceastăunitate este de nezdruncinat.Revoluţia a făcut imposibilă această conjunctură : ea a anulatorice autoritate tradiţiei ; odată eu prăbuşirea fostului Imperiu, cutrecerea pe linie moartă a vechii forme de guvernare, cu nimicireavechilor semne ale suveranităţii şi simbolurilor imperiale, tradiţia afost brusc ruptă. A rezultai de aici o serioasă zdruncinare aautorităţii statului.Chiar şi a doua bază a autorităţii statului nu mai exista : dealtfel, pentru a putea face revoluţia, s-a impus dizolvarea a ceea ce126 Cele trei baze ale autorităţiireprezenta forţa şi puterea organizată a statului, adică armata sa, afost necesar să se utilizeze chiar rămăşiţele măcinate ale armatei, caelemente ale luptelor revoluţionare.Armatele de pe front nu căzuseră poate în aceeaşi delicvescenţă; dar, ele au fost din ce în ce mai distruse de acidul dezorganizăriiţării natale, pe măsură ce se îndepărtau tot mai mult delocurile glorioase în care luptaseră eroic timp de patru ani şijumătate şi au sfârşit, venind în centrele de demobilizare, prin aceanemulţumire a supunerii care a fost aşa-zisa supunere voluntară înfaţa consiliilor de soldaţi.Nu se mai putea conta oricum pe vreo autoritate care să se

sprijine pe aceşti rebeli, care considerau serviciul militarea o muncăde 8 ore pe zi. De atunci, al doilea element, cel care a garantat maiîntâi de toate soliditatea autorităţii, a fost şi el eliminat şi revoluţianu mai avea, la drept vorbind, decât elementul original, popularitatea,pe care şi-a putut sprijini autoritatea. Or, această bază prezentaîntr-adevăr o lipsă de securitate extraordinară. Fără îndoială,revoluţia a reuşit dintr-o singură lovitură să distrugă vechiul edificiual statului, dar dacă se privesc lucrurile în profunzime, trebuie să serecunoască că acest rezultat n-a fost obţinui decât datorită faptuluică echilibrul normal al poporului nostru şi structura sa intimăfuseseră distruse de război.Orice popor, considerat în ansamblul său, se structurează întrei mari clase :Pe de o parte, un grup extrem, compus din elita cetăţenilor, careeste bun, având toate virtuţile şi, mai ales, remarcabil prin curajul şispiritul său de sacrificiu ; la polul opus, un alt grup extrem, compusdin cele mai mari rebuturi umane, a devenit execrabil prin prezenţaîn sânul său a tuturor instinctelor egoiste şi a tuturor viciilor. Intrecele două grupuri extreme exista a treia clasă, clasa medie mare şilargă, care nu participa nici la eroismul strălucitor al celei dintâi, nicila mentalitatea vulgară şi criminală a celei dea doua.Perioadele de ascensiune ale unui corpus se produc exclusiv,trebuie s-o spunem, sub impulsul clasei extreme, a celor mai bunicetăţeni.Perioadele de dezvoltare normală şi regulată, sau de starestabilă, se produc şi durează vizibil când domină elementele medii,în timp ce clasele extreme nu se mişcă sau nu se ridică.Epocile de prăbuşire ale unui corpus social sunt determinatede venirea la putere a celor mai rele elemente. Este remarcabil, înacest sens, că marea masă sau clasa medie — o voi desemna astfel —127 Cele trei clase ale corpusului socialnu se poate manifesta într-o manieră sensibilă decât atunci când celedouă clase extreme se combat într-o luptă mutuală: este, de asemeni,remarcabil că această mare masă se supune întotdeauna cu laşitateînvingătorului, după victoria unuia dintre partidele extreme. Dacăcei mai buni au avut avantaj, marea masă îi va urma ; dacă aceştiasunt cei mai răi, ea nu li se va opune, cel puţin prin acţiunea lor: căcimasa din centru nu va lupta niciodată.Or, războiul a tulburat, în cei patru ani şi jumătate de duratăsângeroasă, echilibrul interior al acestor trei clase, într-atât încât —recunoscând numărul de victime ale războiului în rândurile claseimedii — trebuie să constatăm că acest război a făcut să curgăaproape până la ultima picătură sângele elitei naţiunii. Şi estecutremurător torentul de sânge eroic pe care poporul german 1-avărsai timp de patru ani şi jumătate.Şi să adăugăm şi mii şi mii de cazuri în care s-a făcut apel lavoluntari : voluntari pentru front, patrule voluntare, comisionarivoluntari, telefonişti voluntari, voluntari pentru aviaţie, voluntaripentru traversarea râurilor, voluntari pentru submarine, voluntaripentru batalioanele de asalt etc. Veşnic şi din nr.u timp de patru anişi jumătate, în mii de ocazii erau necesari alţi şi alţi voluntari şi sevedea mereu acelaşi gest: tânărul fraged sau bărbatul matur, ambiiînflăcăraţi de patriotism sau plini de un mare curaj personal sau decea mai înaltă conştiinţă a datoriei. Se prezentau 10.000, 100.000 decazuri asemănătoare şi, treptat, această rezervă de oameni se diminua,

se epuiza.Cei ce nu cădeau, erau mutilaţi de proiectile sau se strecurauîn numărul infim al supravieţuitorilor. Deci, să ne gândim mai întâică anul 1914 a pus în mişcare armate întregi de aşa-zişi voluntari,care, în urma unei criminale lipse de conştiinţă a derbedeilor noştride parlamentari, n-au primit, în timp de pace, nici o instrucţie devreo valoare ; ei au fost, deci, predaţi duşmanului ca o carne de tunfără apărare.Cei 400.000 de oameni care au căzut atunci, ucişi sau mutilaţiîn Flandra, n-au putut fi înlocuiţi. Pierderea lor nu a fost numainumerică. Moartea lor a făcut rapid să se încline balanţa şi nu sprepartea bună ; elementele de grosolănie, infamie şi laşitate au făcutbalanţa să se încline, pe scurt, înspre masa extremă, cea rea.Căci a fost ceva în plus.Nu numai timp de patru ani şi jumătate cel mai bun dintregrupurile extreme a fost decimat cu atrocitate pe câmpul de bătaie,ci grupul celor răi s-a conservat minunat în aceeaşi perioadă.128 Masacrul eliteiAtunci, fiecare erou care se oferise ca voluntar şi care, dupăsacrificiul vieţii sale, urcase în Walhalla, fusese înlocuit de un ahuscatcare întorsese spatele morţii cu prudenţă pentru a se ocupa mai multsau mai puţin util în interiorul ţării sale.Slârşitul ră/hoiului oferea, deci, următorul tablou : numeroasaclasă medie a naţiunii şi-a plătit cu regularitate hirul de sânge. Clasaextremă a celor mai huni s-a sacrificat aproape în întregime cu uneroism exemplar.Clasa extremă a celor răi, favori/ată de legile cele mai absurde,pe de-o parte, de aplicarea insuficientă a codului mililar, pe de altăparte, era din păcate acolo, în întregime.Aceşti mi/erabili bine păstraţi ai corpusului nostru social aufăcui atunci revoluţia ; şi au putut s-o facă datorită faptului căfracţiunea extremă a celor mai bune elemente ale ţării nu li se puteaopune : ea murise.N-am putea, deci, califica decât cu mari re/erve Revoluţiagermană ca „populară"; nu poporul german esie cel ce a comis crimalui Cain, ci canalia întunecată a de/ertorilor săi, a susţinătoriloracestora.Omul de pe front saluta sfârşitul luptei sângeroase : el erafericii să poală din nou călca cu picioarele pe pământul ţării salenatale, să-şi revadă soţia şi copii, dar prin el însuşi el n-avea nimiccomun cu revoluţia. El n-o iubea, îi iubea şi mai puţin pe instigatoriişi organizaiorii ei.în cursul acestor patru anişi jumălaiede lupte dintre cele maidure, uitase hienele partidelor ; toţi ticăloşii care le compuneau îideveniseră străini.Revoluţia nu fusese populară decâi penlru o mică parte apoporului german : îndeosebi în clasa celor care o favori/aseră şicare aleseseră sacul tirolian ca semn de recunoaşlere a luturorcelăţenilor de onoare ai noului slat. Ei nu iubeau revoluţia prin eaînsăşi, aşa cum alâţia oameni comit încă eroarea de a crede, ci oiubeau penlru posibilităţile ei. Dar, popularitatea nu părea multăvreme suficientă pentru a sprijinii autoritatea acelor lâlhari marxişti.Şi, totuşi, tânăra republică avea nevoie de autoritate cu oricepreţ dacă nu voia, după o scurlă perioadă de haos, să se vadă din nouînlănţuilă brusc de o pulere, aplicând legea talionului şi compusă

din ultimele elemente ale panidului celor buni.Oamenii care făcuseră revoluţia se lemeau atunci cel maimult să nu piardă şi ei complet siguranţa în vârtejul propriei confu/iişi să se simtă brusc sechestraţi şi duşi pe un alt teren de un pumn129 Dezorganizareaneîndurător, cum s-a întâmplat de multe ori în istoria unui popor în astfelde împrejurări. Trebuia cu orice preţ ca revoluţia să se coasolideze.Ea a fosl deodată forţată, prin fragilitatea slabei sale polarităţi,să recreeze o forţă organizată pentru a putea clădi pe ea oautoritate mai solidă.Când în zilele de decembrie, ianuarie şi februarie f918-1919fanfaronii revoluţiei s-au simţit stăpâni, au căutat în jur oameni gatasă consolideze, prin forţa armelor, iubirea poporului lor ; o slabăgaranţie pentru ei.Republica „antimilitaristă" avea nevoie de soldaţi, dar primulşi singurul sprijin al autorităţii stalului — adică popularitatea —n-avea rădăcini decât într-un grup de susţinători, hoţi, spărgători,dezeriori, ambuseaţi ele, deci în acea parle a poporului pe care amnumil-o clasa extremă a celor răi: în aceste condiţii ar fi fost în zadarsă se spere să se recruleze în acele medii vreun om care să fie galasă-şi pună viaţa în serviciul unui nou ideal.Stratul social în care strălucea gândirea revoluţionară, şiprin care revoluţia a fost făcută, nu era nici capabil să dea soldaţipentru apărarea acestei revoluţii, nici dispus s-o facă.Căci acest strat social nu dorea nicicum organizarea unuistat republican, ci doar dezorganizarea statului precedent, pentrua-şi satisface mai bine instinctele. Lozinca lui nu era „Ordinea şiconstrucţia Republicii germane", ci mai degrabă:, Jefuirea Republicii".Strigătul de alarmă pe care 1-au lansat atunci, cu cea mai mareangoasă, reprezentanţii poporului n-a găsit ecou la acest strat social:el n-a adus, dimpotrivă, decâl rezistenţă şi amărăciune.într-adevăr, în acele prime zile lumea avea o impresie de lipsăde încredere şi credinţă ; văzînd că se constiluie o autoritate care numai conta pe popularitate, ci pe forţă, se bănuia că avea să înceapălupta împotriva practicilor, care, pentru acele elemente, erau scopulesenţial al revoluţiei: împotriva dreptului la furt, împotriva tiranieidezlănţuite de o bandă de hoţi şi jefuilori, împotriva tuturor canaliilorevadate din închisori.Reprezentanţii poporului n-aveau decât să-şi înmulţeascăapelurile. Nimeni nu mişca în front, doar strigătul ostil de „irădăiori"le arătau sentimentele celor pe care se sprijinea popularitatea lor.S-au găsit atunci, pentru prima dată, tineri germani gata să-şiîmbrace încă o dată tunica de soldaţi, să pună mâna pe pistolmiîralierăsau puşcă pentru a intra în serviciul „calmului şi ordinii",cel puţin aşa gândeau ei, gala să mărşăSuiască cu casca de oţel pe cap,împotriva distrugătorilor ţării natale. , ,130 Constituirea corporaţiilor libereEi s-au grupat ca voluntari în corpore cu sinceritate şi, urând cufurie revoluta, s-au angajat s-o protejeze, deci în fapt s-o întărească.Acţionau, astfel, cu cea mai mare bună-credinţă.Adevăratul organizator al revoluţiei, cel care trăgea efectivsforile, evreul internaţional, a apreciat atunci foarte bine situaţia.Poporul german nu era încă matur pentru a putea fi târât, cum s-aîntâmplat în Rusia, în noroiul sângeros al mlaştinii bolşeviste.în mare parte asta ţinea de unitatea de rasă, care apropia din

ce în ce mai mult intelectualii de muncitorii germani. Ţinea şi demarea întrepătrundere dintre straturile populare şi elementele cultivate,fenomen social ^comun ţărilor din vestul Europei, dar totalnecunoscut în Rusia, în această ţară, într-adevăr intelectualii, înmajoritatea lor, nu erau de naţionalitate rusă, s-au cel puţin nu aveaunimic slav. Aceeaşi intelectualitate superioară a Rusiei antebeliceputea fi oricând distrusă, ca urmare a absenţei totale a unui elementintermediar care s-o fi aliat cu poporul, şi aceasta pentru că nivelulintelectual şi moral al maselor era incredibil de redus.Imediat ce în Rusia s-a reuşit să se stârnească mulţimea deignoranţi şi analfabeţi împotriva numărului mic de intelectuali,soarta acestei ţări a fost pecetluită şi revoluţia reuşită. Analfabetulrus devenise sclavul fără apărare al unor dictatori evrei, care, în ceeace-i privea, fuseseră destul de abili pentru a-şi împodobi dictaturacu titlul: „Dictatură populară".Iată ce s-a întâmplat în Germania :Pe cât de adevărat este că revoluţia n-a putut reuşi în Germaniadecât datorită descompunerii progresive a armatei, pe atât desigur e faptul că adevăratul agent al revoluţiei şi disocierii armatein-a fost soldatul de pe front, ci canalia mai mult sau mai puţin perfidăcare umbla hai-hui în garnizoana natală, sau care servea undeva, cutitlu economic, drept "indispensabil". Acea armată a fost întărită dezeci de mii de dezertori care au putut întoarce spatele frontului, fărăun risc prea mare.Oricând, adevăratul laş nu se teme, bineînţeles, de nimic maimult decât de moarte. Moartea i se prezenta în fiecare zi, pe front,sub mii de forme diferite.Dacă se doreşte să se menţină totuşi la datorie băieţi slabi,şovăitori şi chiar laşi nu este şi n-a fost niciodată decât un singurmijloc : trebuie ca dezertorul să ştie că dezertarea îi va aduce, cusiguranţă, ceea ce el vrea să evite. Pe front se poate muri, ca dezertortrebuie să mori.Numai această ameninţare draconică, vizând riguros orice act131 Indulgenţa deplasată faţă de dezertoride dezertare, a putut permite obţinerea unui efect de teroare în faţaindividului, ca şi a colectivităţii.Aici era tot sensul şi tot scopul legii marţiale.Ar fi absurd să se creadă în posibilitatea de a duce până lacapăt marea bătălie pentru existenţa unui popor, sprijinindu-se doarpe devotamentul înnăscut, accentuat de sentimentul necesităţii,îndeplinirea voluntară a datoriei a determinat întotdeauna conduitacelor mai buni cetăţeni ; dar aceasta nu mai este valabil şi pentruoamenii mediocri. Iată de ce e necesar să existe astfel de legi: celeîmpotriva furtului, de exemplu, n-au fost instituite împotriva oamenilorcu totul oneşti, ci împotriva elementelor laşe şi slabe. Fără acestelegi, care impun oamenilor de proastă calitate o teamă salvatoare,s-ar vedea dezvoltându-se opinia că omul de onoare nu este decât unimbecil şi că este mult mai potrivit ca el să participe la un furt decâtsă rămână sărac sau să fie jefuit.Tot astfel era absurd să se creadă că într-un război, care, dupătoate previziunile, trebuia să facă ravagii timp de mulţi ani, ne-amputea lipsi de mijloacele pe care o experienţă, veche de mai multe/cei de secole, a indicat ca pe singurele capabile să oblige la executareamisiunii lor pe nişte oameni slabi sau nesiguri de ei înşişi înmomente critice, şi în clipele în care nervii sunt puşi la cea mai dură

încercare.Privitor la eroii voluntari, legea marţială este firesc inutilă :c;i nu contează decât pentru laşul şi egoistul care, în perioada în carepoporul său este dezamăgit, îşi considera propria existenţă maipreţioasă decât cea a colectivităţii.Doar prin teama celei mai grele pedepse se pot împiedicaaceşti oameni, slabi şi fără caracter, să cedeze laşităţii. Când trebuiesă lupte fără preget cu moartea, ţinut timp de săptămâni, adeseoriprost hrănit, recrutul, care începe să cedeze, nu va fi menţinut pecalea cea bună prin teama de închisoare sau chiar prin muncă silnică,ci doar prin teama pedepsei cu moartea, aplicată fără milă, căciexperienţa îi arăta că, in astfel de momente, închisoarea este un locde o mie de ori mai plăcut decât câmpul de bătaie, căci, cel puţin înînchisoare viaţa lui — de o valoare nepreţuită — nu este ameninţată.împrejurările s-au răzbunat crunt, pentru că, pe front, a fostsuprimată pedeapsa cu moartea, iar legea marţială a devenit inoperantă.0 armată de dezertori se răspândea, mai ales în 1918, în zona dinspatele frontului; ea a ajutat la constituirea acelei mari organizaţii- criminale pe care am văzut-o apărând, curând, după 7 noiembrie1918 şi care a făcut revoluţia.132 Dezertorii şi revoluţiaîn privinţa frontului, la drept vorbind el nu avea nimic comuncu ea. Cei de pe front erau animaţi firesc de o arzătoare dorinţă depace. Dar tocmai acest fapt a constituit pentru revoluţie un pericolfoarte serios.Căci, atunci când, după armistiţiu, armatele germane au începutsă se apropie de ţara lor, revoluţionarii de atunci, plini de spaimă,erau obsedaţi de această unică întrebare : „Ce vor face trupele de pefront '.^Soldaţii vor tolera asta ?"în timpul acelor săptămâni, trebuia ca, măcar în exterior,revoluţia să pară foarte moderată, altfel risca să fie brusc făcutăbucăţi cu viteză fulgerătoare de câteva divi/ii germane.Căci, dacă atunci, un singur general ar fi decis să fie doborâtetoate zdrenţele roşii cu focuri de armă de către divizia sa, fideldevotată, şi să pună la zid „consiliile de soldaţi", să distrugă rezistenţeleposibile cu lansator de mine sau de grenade, în mai puţinde patru săptămâni această divizie s-ar fi mărit cu destui bărbaţipentru a putea forma 60 de divizii. Această idee îi făcea cel mai multsă tremure pe evreii care trăgeau sforile. Şi această teamă i-a determinatsă menţină revoluţiei o aparenţă destul de moderată :revoluţia nu trebuia să degenereze în bolşevism ci, date fiind împrejurările,trebuia, dimpotrivă, să dea iluzia ipocrită de calm şi ordine.De aici numeroasele şi importantele ei concesii, apelul ei lavechiul corpus al funcţionarilor, la bătrânii şefi de armateAvea nevoie de ei, cel puţin pentru o vreme, şi doar după ceoamenii, adevărate capete turceşti, ar fi făcut oficiul aşteptat de laei, s-ar fi putut îndrăzni să li se dea cu piciorul, cum meritau, şi săsmulgă revoluţia din mâinile foştilor servitori ai statului pentru atrece în ghearele cămătarilor revoluţiei.Doar prin acest mijloc se putea spera să fie înşelaţi bătrâniigenerali şi vechii funcţionari ai statului pentru a dezarma dinainte oeventuală rezistenţă din partea lor. prezentând o nouă stare delucruri sub aparenţe de nevinovăţie şi blândeţe.Această manevră a reuşit foarte bine, experienţa a dovedit-o.Doar că revoluţia nu fusese făcută de elemente de ordine şi

calm, ci mai degrabă de elemente de rebeliune, furt şi jaf. Şi dacă,pentru acestea din urmă evoluţia revoluţiei n-ar fi fost cea scontatăde ei, nu era imposibil, pentru motive de tactică politică, ca ea să iacursul care le-ar fi satisfăcut plenar gusturile.Prin creşterea sa progresivă, social-democraţia îşi pierdusedin ce în ce mai mult caracterul de partid revoluţionar brutal, nupentru că ar fi adoptat teoretic un alt scop decât cel al revoluţiei sau133 Teama soldaţilor de pe frontcă şefii săi ar fi avut alte intenţii: deloc !Dar nu rămâneau finalmente decât aceste intenţii şi un grup departizani incapabili să treacă la aciiune.Cu un partid de 10 milioane de membri nu se mai poate face orevoluţie.într-o mişcare de o asemenea importanţă, nu mai ai în faţă unpartid extrem, ci marea masă centrală, deci o mulţime leneşă.Trebuiemenţionată, în această privinţă, sciziunea provocată de evrei însocial - democraţie; să mă explic: în timp ce partidul social- democrat,în virtutea inerţiei trândave a masei sale, se agăţa ca un bloc de plumbde apărarea naţională, s-a ştiut să se scoată din acest partid elementeleradical-acthisie şi acestea au fost constituite în coloane de asalt,care constituiau trupe de şoc deosebit de redutabile.Partidul independent şi asociaţia spartakistă au constituitbatalioane de asalt ale marxismului revoluţionar.Misiunea lor era să perfecţioneze acţiunea pe care masapartidului social-democrat, pregătită pentru această misiune maimulte zeci de ani, putea s-o exploateze.Burghezia fricoasă a fost apreciată de marxism, în aceastăprivinţă, la justa ei valoare şi tratată pur şi simplu ca ticăloasă. Dealtfel, lumea nu se mai ocupa de ea ştiind că slugărnicia înjositoarea acestei formaţiuni politice, compusă dintr-o generaţie bătrână şiuzată, n-ar fi niciodată capabilă să opună o rezistentă serioasă.Pentru că revoluţia reuşise şi pentru că pilonii principali aifostului stat puteau fi consideraţi ca anihilaţi, pentru că armata depe front începea să ţâşnească ca un sfinx neliniştit, trebuia să sefrâneze dezvoltarea naturală a revoluţiei.Grosul armatei social-democratice ocupa poziţia cucerită şibatalioanele de asalt independente şi spartakiste au fost date la oparte.Asta nu se întâmpla, totuşi, fără luptă. Nu numai pentru căformaţiunile de atac cele mai active se simţeau înşelate în speranţelelor şi voiau să continue să jefuiască în jurul lor, sau că vacarmul lornemăsurat era de temut prin cei ce trăgeau sforile revoluţiei.Căci, abia se realizase tulburarea, că ea a declanşat imediat,se pare, formarea celor două tabere : partidul calmului şi ordinii şigrupul terorii sângeroase. Atunci, ce era mai firesc decât să vedemburghezia noastră predându-se total în tabăra calmului şi ordinii ?în sfârşit, aceste mizerabile organizaţii politice găseau prilejul de atrece la acţiune. Fără a simţi nevoia s-o spună, ci dimpotrivă, înlinişte, le era permis să calce pe un pământ rezistent şi să se solidarizeze134 Capturarea burghezieiîntr-o oarecare măsură cu puterea pe care o urau cel mai mult, darde care se temeau încă şi mai mult în adâncul sufletului lor. Burgheziagermană cucerea, astfel, marea onoare de a se aşeza la aceeaşimasă cu şefii marxişti, de trei ori blestemaţi, pentru ai combate pebolşevici.

în decembrie 1918 şi ianuarie 1919 situaţia se prezenta decidupă cum urmează:O minoritate compusă din cele mai rele elemente care a făcutrevoluţia şi in urma ei veneau imediat toate partidele marxiste.Revoluţia însăşi păstrează o fizionomie moderată, ceea ce îi atrageostilitatea extremiştilor fanatici. Aceştia încep să arunce grenade şisă mitralieze, să ocupe monumente publice, pe scurt să ameninţerevoluţia moderată. Ca să-şi alunge teama pe care aceste ameninţăriau creat-o, s-a încheiat un armistiţiu între adepţii noii stări de lucrurişi partizanii celei vechi, pentru a fi în măsură să ducă în comunbătălia împotriva extremiştilor. Rezultatul este următorul :duşmanii republicii se organizează pentru a combate Revoluţia însine şi ei ajută să fie învinşi şi chiar cei care, din motive total diferite,sunt în egală măsură duşmani ai acestei revoluţii.Un alt rezultat a fost că această combinaţie pare să înlătureorice pericol al unei confruntări între partizanii fostului stat şi cei alnoului stal.Nu se putea niciodată judeca cu destulă atenţie acest ultimfapl: doar cel ce 1-a observat poate înţelege cum a fost posibil ca unpopor din care nouă zecimi n-au făcut revoluţia, din care şaptezecimi nu au vrut-o, din care şase zecimi au oroare de ea, a fostfinalmente constrâns la revoluţie de o zecime din populaţie.Treptat, combatanţii baricadelor, spartakistii, pe de o parte,şi, pe de alta, fanaticii şi idealiştii naţionalişti, şi-au pierdut totsângele ; şi chiar în măsura în care aceste două partide extreme sefoloseau unul de altul, masa din centru, ca întotdeauna, rămâneavictorioasă. Burghezia şi marxismul s-au întâlnit pe terenul faptelorîmplinite şi Republica a început atunci să se consolideze. Ceea ce nua împiedicat partidele burgheze, mai ales înaintea alegerilor, să mairevină pentru o vreme la idei monarhice, asociind, în aceeaşi conjuraţie,spiritele celor de altădată cu slabele licăriri de inteligenţă aleadepţilor lor.Nu era cinstit, căci burghezia în sinea ei rupsese de mult cumonarhia, şi murdăria noii stări de lucruri începuse deja să serepercuteze asupra ei şi s-o sensibilizeze în privinţa corupţiei, înmare, politicienii burghezi se simt astăzi mai în largul lor în noroiul135 Capitularea burghezieipestilenţial al partidului republican, decât pe stânca rămasă curatăa formei statale trecute, a cărei amintire încă o mai păstrează.* * *Cum am mai spus deja, revoluţionarii au fost siliţi, dupădistrugerea vechii armate, să-şi creeze unjiou instrument al puteriipentru a-şi consolida autoritatea în stat. în situaţia dată, nu putemgăsi acest instrument decât printre adepţii unei concepţii de viaţăcare le era diametral opusă. Doar în acest mediu se putea forma,treptat, corpul unei noi armate care, limitată pe plan extern de tratatelede pace, putea fi transformată, cu timpul, din punct de vedere moral,pentru a deveni un instrument al noii concepţii despre stat.Dacă ne întrebăm de ce a putut reuşi ca acţiune revoluţiaindependent de toate erorile vechiului stat, care i-a fost cauza,ajungem la următoarele răspunsuri:l)Pentru că erau anchilozate concepţiile noastre despre datorieşi supunere;2)Din cauza pasivităţi pline de laşitate a partidelor noastreaşa-zis consetvatoare.

Şi trebuie să mai adăugăm :Anchilozarea noţiunilor noastre de datorie şi supunere îşiavea cauza cea mai profundă în educaţia noastră care, orientatăintegral în spiritul statului, era lipsită de sentimentul naţional. Rezultă,de aici, o confuzie între mijloace şi scopuri. Conştiinţa datoriei,respectarea datoriei şi supunerii nu sunt scopuri în sine, totastfel cum statul nu este un scop în sine ; toate aceste elementetrebuie să fie doar mijloace pentru a face posibilă şi a asiguraexistenţa pe acest pământ a unei comunităţi de fiinţe vii, unite prinafinităţj morale şi fizice.într-un moment în care un popor piere vizibil şi este lăsat, înmod evident, pradă celei mai dure opresiuni, datorită faptelor unornemernici, supunerea şi respectarea datoriei faţă de ultimii constituiedovezi ale unui formalism doctrinar, şi chiar ale unei purenebunii, dacă, pe de altă parte, refuzul de a se supune şi de a-şi facedatoria ar fi putut feri poporul de ruină.După concepţia noastră burgheză actuală despre stat, comandantuldiviziei, care a primit ordin de la superiori să nu tragă,a acţionat conform datoriei sale şi, în consecinţă, a avut dreptatesă nu tragă, pentru că supunerea formală şi oarbă este mai de preţîn ochii burgheziei decât viaţa propriului ei popor. Dar, conformconcepţiei naţional-socialiste, nu supunerea faţă de superioriislabi, ci cea faţă de comunitate trebuie să intre în calcul. Într-un136 Pasivitatea conservatorilorasemenea moment, responsabilitatea personală în faţa întregiinaţiuni devine datorie.Dacă revoluţia a reuşit, asta se datorează faptului că poporulnostru, sau mai degrabă guvernanţii noştri, au pierdut concepţia viedespre aceste noţiuni.Cauza profundă a laşităţii partidelor noastre „conservatoare"a fost, în primul rând, dispariţia celor mai bune şijnai activeclemente ale poporului nostru, care au că/.ut pe front, în afară deasta, partidele noastre burgheze, pe care le putem desemna ca pesingurele partide care au acceptat ca ba/.ă vechiul stat, erau convinsecă nu-şi puteau apăra opiniile decât pe plan spiritual şi cuarmele spiritului, pentru că statul era singurul care avea dreptulsă aplice forţa. Această convingere, nu numai că poartă stigmatulunei degenerescente crescânde, dar ea este şi inadmisibilă într-oepocă în care unul dintre adversarii politici a renunţat de mult laacest punct de vedere şi declară deschis că va lupta, cât vajiposibil, pentru aceste scopuri politice, chiar prin violenţă, înmomentul în care marxismul a apărut în lumea democraţiei burgheze,a cărei consecinţă au fost apelurile ei la a duce lupta „doarcu armele spirituale" erau un non-sens, care, într-o zi, trebuiapripăşit cumplit. Căci marxismul însuşi a apărat întotdeaunapunctul de vedere conform căruia utili/arca unei arme era determinatădoar de consideraţii de oportunitate şi dreptul de a recurgela ea se justifica prin succes.între 7 şi 11 noiembrie s-a dovedit cât de justă era această. concepţie.în acel moment, marxismul nu-şi făcea nici o problemădin cauza parlamentarismului sau a democraţiei; le-a dat amândoruralovitura mortală prin bande de criminali care urlau şi trăgeau.Că organizaţiile de burghezi vorbăreţi au rămas atunci neputincioase,e uşor de înţeles. După revoluţie, când partidele burgheze,deşi sub pavilioane noi, au apărut din nou, şi când bravii lor şefi au

ieşit, târându-se din pivniţe întunecoase şi poduri de case bineaerisite, unde se adăpostiseră, nu uitaseră şi nu învăţaseră nimic,cum este cazul întotdeauna cu reprezentanţii vechilor organisme.Programul lor politic era trecutul, în măsura în care nu se integraseră,în interiorul lor, noilor împrejurări şi scopul lor a fost săpoată participa cât era posibil la noua stare de lucruri, şi singura lorarmă era cuvântul.Partidele burgheze au capitulat pe drum în maniera cea mailamentabilă, chiar şi după revoluţie.Când a fost vorba de legea apărării Republicii, aceasta n-a137 Capitularea în faţa marxismuluiîntrunit la început majoritatea1. Dar la vederea celor 200 de mii demarxişti care manifestau, „oamenii noştri de stat" burghezi au fostcuprinşi de o asemenea teamă încât au acceptat această lege împotrivaconvingerii lor, înfricoşaţi la gândul că, în caz contrar, mulţimeafurioasă le-ar fi putut rupe oasele la ieşirea din Reichstag. Ceea cenu s-a întîmplat, din nefericire, pentru că legea a fost votată.Noul stat s-a dezvoltat, deci, ca şi când n-ar fi existat opoziţienaţională.Singurele organisme, care au avut în acea perioadă curajulşi forţa de a se opune marxismului şi mulţimilor ridicate de el, aufost mai întâi corpurile de voluntari, apoi organizaţiile de autoprotecţie,gărzile civice şi, în sfârşit, ligile pentru tradiţii' formatemajoritar din foşti combatanţi.Dar, existenţa lor nu a provocat nici un reviriment cât de câtperceptibil în dezvoltarea istoriei germane, acest fapt avândurmătoarele cauze :După cum partidele numite naţionale nu puteau exercita nici oinfluenţă, pentru că nu aveau nici o putere efectivă în stradă, pretinseleligi de proiecte n-au putut exercita nici o influenţă pentru că le lipseaorice idee politică şi mai ales orice scop politic rea!.Ceea ce, cu puţin timp f n urmă, determinase victoria marxiştilora fost perfecta coeziune între voinţa lor politică şi brutalitatea lor înacţiune. Absenţa unei colaborări între forţa brutală şi voinţa naţionalăa privai total Germania naţională de orice influenţă asupra destinului ei,Oricare ar fi fost voinţa partidelor "naţionale", ele n-au avutnici cea mai mică forţă pentru a o face să triumfe cel puţin în stradă.Ligile de apărare aveau puterea, dominau strada şi statul, darnu aveau nici o idee politică, nici un scop politic pentru care să-şi fiputut angaja forţa în interesul Germaniei naţionale, în ambelecazuri, viclenia evreului, printr-o acţiune de convingere abilă(întărind o tendinţă deja existentă) a reuşit să facă să se perpetuezesituaţia şi să se adâncească răul.Evreul a ştiut să lanseze, prin presa lui, cu o infinită abilitate,ideea unui caracter „politic nou" al ligilor de apărare, tot aşa cum<Notă>1. Adoptarea acestei legi (iulie 1922) necesita majoriîatea de două treimi.Populiştii n-au votat-o decât sub presiunea unei mari manifestaţii socialiste(naţionaliştii votând împotrivă).2. Freicorps : grupuri recrutate din fosta armată, mai ales printre ofijeri şistudenţi. Selbstschutz, Emwohnerwehr: organizaţii similare gărzilor naţionaledin 1848. Traditionsverbande : uniunea membrilor fostelor regimente dizolvate,ele.</notă>138 Eşeculpartidelornaţionalelăuda „armele pure ale spiritului" în lupta politică. Milioane de

imbecili germani trăncăneau apoi, însuşindu-şi această măgărie fărăsă intuiască câtuşi de puţin că astfel se dezarmau practic şi se predaufără apărare evreului. Dar, există o explicaţie şi mai simplă.Lipsa oricărei mari idei reformatoare a implicai întotdeauna olimitare a forjei combative. Convingerea de a avea dreptul de a utilizaarmele cele mai brutale este întotdeauna legată de existenţi unei credinţefanatice în necesitatea victoriei unei noi ordini revoluţionare a lucrurilor.O mişcare care nu luptă pentru aceste scopuri şi idealuri supreme,nu va recurge niciodată la mijloacele extreme.Proclamarea unei mari idei este secretul succesului Revoluţieifranceze; revoluţia rusă datorează victoria tot ideii; şi fascismul şi-aextras forţa din ideea de a supune un popor uneia dintre cele mailargi reforme, într-o manieră binefăcătoare.Partidele burgheze nu aveau capacităţi în acest sens.Dar nu numai partidele burgheze îşi vedeau scopul politic într-orestaurare a trecutului: ligile pentru apărare, în măsura în care eraupreocupate de scopuri politice, făceau la fel. Vechi tendinţe deuniuni militare şi Kyffhauserienne1 au apărut în sânul lor şi aucontribuit la slăbirea, din punct de vedere politic, a celei mai tăioasearme pe care o avea Germania atunci şi la deteriorarea ei, servinddrept mercenari republicii. Că au făcut-o cu cele mai bune intenţii,şi mai ales cu bună-credinţă, asta nu schimbă cu nimic incoerenţafatală a evoluţiei lor.Marxismul a obţinut treptat, în Reichswehrul consolidat,sprijinul necesar autorităţii sale, şi a început atunci cu logică şi spiritmetodic să dizolve ligile naţionale de apărare care i se păreaupericuloase şi deveniseră inutile. Unii dintre şefii cei mai îndrăzneţi,care erau de temut, erau citaţi în faţa instanţelor şi arestaţi. Toţi aufost loviţi de soarta meritată pentru eroarea lor.* * *Când partidul naţional-socialist a fost fondat, pentru primadată a apărut o mişcare al cărui scop nu era, ca în cazul partidelorburgheze, restaurarea mecanică a trecutului, ci înlocuirea mecanis-<Notă>1. Munte pe care, conform legendei, Frederic I Barbarossa dormea învăluit învrajă, ca să nu se trezească decât pentru a face să triumfe idealul pangermanist.în Kyffhauserbund se adunaseră deja înainte de război toate asociaţiile politiceale foştilor militari, studenţi etc.</notă>139 Apărarea ideii rasistemului absurd al statului actual cu un stat organic rasist.încă din prima sa zi, tânăra mişcare a adoptat punctul de vederedupă care ideile sale trebuiau răspândite prin mijloace spirituale, daraceastă propagandă trebuia să se sprijine, în caz de eşec, pe forţabrutală.Fidelă credinţei sale în importanţa imensă a noii doctrine, eaconsidera normal că nici un sacrificiu nu poate fi prea mare pentruatingerea scopului.Am arătat deja că sunt momente în care o mişcare, vrând săcucerească inima unui popor, este obligată să găsească, în propriilesale rânduri, apărarea împotriva încercărilor de teroare duşmană.Este aici una dintre lecţiile perene de istorie : o idee filozoficăsprijinită pe teroare nu poate fi învinsă niciodată prin metodeadministrative abstracte, ci numai printr-o nouă idee filozofică,materializată în acţiuni pe cât de temerare, pe atât de hotărâte. Acest

fapt va fi întotdeauna dezagreabil protectorilor oficiali ai statului,dar este incontestabil. Conducătorii pot garanta liniştea şi ordineadoar atunci când statul corespunde ideii filozofice răspândite în ţară,astfel încât elementele violenţei să poată fi etichetate drept criminaliizolaţi, în loc să fie considerate reprezentanţii unei idei diametralopuse opiniilor oficiale. Dacă lucrurile stau aşa, statul poate folosi,timp de secole, cele mai violente măsuri de represiune împotrivaterorii care îl ameninţă; altfel va fi neputincios în faţa e[şi va pieri.Statul german este asaltat primitiv de marxism. Intr-o luptăcare durează de mai mult de 70 de ani. el n-a putut împiedica triumfulacestei ideologii, ci a fost silit să capituleze aproape sub toateaspectele, în pofida miilor de ani de muncă silnică şi a celor maisângeroase represiuni cu care i-a lovit pe militanţii acestei ideologiimarxiste, care îl ameninţa. (Conducătorii unui stat burghez vorîncercazadarnic să nege totul).Statul care, la 9 noiembrie 1918, capitula fără condiţii în faţamarxismului, nu putea, de pe o zi pe alta, să-1 stăpînească; dimpotrivă :burghezii idioţi, aşezaţi în fotolii ministeriale, trăncănesc deja astăzidespre necesitatea de a nu guverna împotriva muncitorilor, ceea ceînseamnă pentru ei „împotriva marxiştilor". Identificând muncitorulgerman cu marxistul, ei comit nu numai un fals istoric, pe cât de laşpe atât de mincinos, ci fac şi efortul de a disimula propria lordecădere în faţa ideii şi organizaţiei marxiste.în faţa subordonării complete a statului actual ideilor marxiste,mişcarea naţional-socialistă are, cu atât mai mult datoria, nunumai de a pregăti cu armele spiritului triumful ideii sale, dar şi de140 Necesitatea unei trupe de protecţiea organiza, sub propria responsabilitate, apărarea împotriva teroriiInternaţionalei, îmbătată de victoria ei.Am descris deja cum, practic, a fost creat un serviciu de ordinepentru adunările noastre şi cum a luat treptat caracterul unui serviciude poliţie generală având cadre organizate.Deşi structura sa, care se reali/a încet, încet semăna mult cuceea ce numeam „ligile pentru apărare" naţionale, între ele nu există,în realitate, nici o asemănare.Cum am spus, organizaţiile germane de apărare nu aveau nicio idee politică precisă. Ele nu erau în realitate decât nişte ligi privatede protecţie cu pregătire şi organizare corespunzătoare, astfel încâtnu constituiau decât o complinire ilegală la mijloacele legale alestatului. Caracterul lor de corp de voluntari nu se motiva decât princonstituirea lor şi prin situaţia statului în acea perioadă ; dar, titulaturanu li se potrivea deloc pentru că nu erau decât nişte organizaţiiprivate care nu luptau decât pentru convingeri particulare. Ele nu-şiîndeplineau deloc scopul, în pofida atitudinii ostile a câtorva şefi şichiar a unor ligi întregi faţă de republică. Căci nu este suficient să fiiconvins de inferioritatea unor stări de lucruri existente pentru a fixa oconvingere în sensul superior a l cuvântului; aceasta nu prinde rădăcinidecât în universul intim intuitiv al unei noi stări de lucruri şi în presentimentulcă ea este necesară; ea nu se fixează decât prin lupta pentruinstaurarea acestei noi stări de lucruri, luptă considerată ca sarcinăsupremă a vieţii.Ceea ce distinge, în esenţă, serviciul de ordine al mişcăriinaţional-socialiste din această perioadă de ligile pentru apărare estefaptul că el n-a fost şi n-a vrut să fie, nici în cea mai mică măsură,slujitorul condiţiilor create de revoluţie, ci lupta exclusiv pentru o

nouă Germanie.Acest serviciu de ordine avea, e adevărat, la început, caracterulunui serviciu de protecţie a sălilor. Prima sa misiune a fostlimitată : trebuia să asigure posibilitatea de a se ţine adunări fără caadversarul să le poată sabota. De acum fusese creat pentru atac, înfond, nu din pasiune pentru bâtă — cum se pretindea în stupidelecenacluri rasiste germanel —, ci pentru că cea mai elevată idee poatefi înăbuşită, dacă protagonistul său este ucis cu o lovitură de ciomag.Este un fapt verificat în istorie că adeseori capetele cele mai nobile<Notă>1. Deutsch Wolkische a fost o organizaţie care îi concura pe hitlerişti înrăspândirea ideilor rasiste ; ea a dispărut treptat.</notă>141 Misiunea trupei de protecţieau căzut sub loviturile ultimilor declasaţi. Organizaţia noastră nuconsidera violenţa un scop în sine, ci voia să protejeze împotrivaviolenţei pe cei ce urmăreau scopuri ideale. Ea a înţeles în acelaşitimp că nu-şi va asuma protecţia unui stat care nu acorda naţiuniinici o protecţie, ci că trebuia, dimpotrivă, să se angajeze la apărareanaţiunii împotriva celor ce voiau să distrugă poporul şi statul.După conflictul de la adunarea din sala Hofbrauhaus de laMunchen, serviciul nostru de ordine a primit, o dată pentru totdeauna,spre comemorarea veşnică a atacurilor eroice ale micii trupede atunci, numele de secţie de asalt.Cum indică şi numele, el nu desemnează decât o secţie demişcare. Este un membru al ei, ca şi propaganda, presa, instituţiileştiinţifice şi ceilalţi membrii ai aceluiaşi partid.Nu numai în timpul acelei adunări memorabile, ci şi înîncercările noastre de a răspândi mişcarea noastră în restul Germaniei,am putut vedea cât de necesară era această organizaţie. Cândmarxismul a început să vadă în noi un pericol, n-a lăsat să-i scapenici o ocazie pentru a înăbuşi în faşă orice încercare de a ţine oadunare naţional-socialistă, sau, în caz de eşec, a căutat s-o împiediceprin sabotaj. E de la sine înţeles că în toate aceste ocazii, organizaţiileoficiale ale partidelor marxiste, de orice nuanţă, îşi voalauorbeşte toate intenţiile de sabotaj chiar şi la adunările desemnate.Dar ce ar trebui să spunem despre partidele burgheze, care, ca şi elesugrumate de marxism, nu îndrăzneau, în multe localităţi, să-şi laseoratorii să vorbească în public, şi care, urmărind totuşi cu privireatoate luptele noastre împotriva marxiştilor, asistau la cele câtevaeşecuri cu o satisfacţie prostească, de neînţeles. Erau fericite să vadăcă cel pe care nu 1-au putut învinge, cel care le învinsese pe ele, n-aputut fi distrus nici de noi. Ce să gândim despre funcţionari, aceiprefecţi de poliţie, chiar acei miniştri care, cu o lipsă de caracter de-adreptul scandaloasă, luau, din afară, atitudini de „patrioţi", dar careîn toate conflictele dintre naţional-socialişti şi marxişti făceau, celordin urmă, cele mai josnice servicii ? Ce să gândim despre oameniicare, pentru nişte laude mizerabile în ziarele evreieşti, au coborâtîntr-atât, încât i-au hărţuit tocmai pe oamenii, datorită eroismuluicărora n-au fost, cu câţiva ani în urmă, spânzuraţi de haita roşie şin-au devenit cadavre sfâşiate atârnate de un felinar ?Acestea sunt fapte atât de triste încât i-au inspirat o datădefunctului prefect Pohner — acest om de neuitat, care cu spiritulsău de justiţie, detesta reptilele cu toată forţa unui om de suflet —acele cuvinte aspre : „Toată viaţa n-am vrut să fiu decât un german

142 Carenţa organismului de statşi apoi un funcţionar; şi nu vreau să fiu confundat vreodată cu acelecreaturi, care se prostituează cu primul venit susceptibil să treacădrept stăpân în acel moment"Este mai trist faptul că această joasă speţă a supus nu numaizeci de mii de servitori, cei mai oneşti şi mai loiali ai statului german,ci le-a imprimat treptat propria lor lipsă de principii; i-au urmăritapoi pe cei mai cinstiţi cu o ură feroce, schimhându-i din posturi şifuncţii, şi continuând să se prezinte, cu o ipocrizie mincinoasă, subeticheta de „naţionali".Nu puteam spera niciodată la vreun ajutor de la astfel deoameni şi 1-am obţinut efectiv foarte rar. Doar dezvoltarea propriilornoastre servicii de protecţie putea să garanteze securitateamişcării noastre şi să-i atragă stima şi atenţia generală care suntacordate celui ce se apară pe sine când este atacat.Ideea noastră fundamentală pentru organizarea interioară aacestei secţiuni de asalt, a fost întotdeauna să facem din ea nu numaio trupă perfectă de şoc, ci şi o forţă morală pătrunsă de idealulnaţional-socialist şi să instaurăm în ea cea mai strictă disciplină. Eanu trebuia să aibă nimic comun cu vreo organizaţie burgheză deapărare sau cu vreo societate secretă.Motivele pentru care m-am opus atunci cu cea mai marefermitate încercărilor de a da secţiunilor noastre de asalt forma deligi de apărare, se bazează pe următoarele considerente :Din punct de vedere pur practic, educaţia militară a unuipopor nu poate fi făcută cu ligi private, dacă nu intervine statul cusprijin financiar enorm. A gândi altfel ar însemna să supraestimămmult posibilităţile lui. Este imposibil, aplicând ceea ce numim „disciplinavoluntară", să depăşim anumite limite în formarea organizaţiilorcu tentă militară. Cel mai important instrument decomandă — dreptul de a pedepsi — lipseşte în acest caz. înprimăvara anului 1919 era încă posibil să se constituie ceea cenumim „corpurile de voluntari", dar puteam s-o facem, pentru că eleerau constituite din foşti combatanţi, care, în majoritatea lor, trecuserăprin şcoala fostei armate, şi pentru că genul de obligaţiiimpuse oamenilor implica o supunere militară necondiţionată.Aceste premise lipsesc total „ligilor pentru apărare" voluntare.Cu cât liga este mai mare cu atât disciplina este slăbită, cu câtse poate cere mai puţin fiecărui membru, cu atât ansamblul iaaspectul fostelor asociaţii de militari şi veterani.O pregătire voluntară în serviciul militar, fără putereacomenzii necondiţionate, nu va putea fi aplicată niciodată maselor143Autoprotecţie, şi nu: ligă de apărarelargi. Acei care, de bună voie, acceptă constrângerea din supunerefirească în armată, vor fi întotdeauna o minoritate. Apoi, o adevăratăinstrucţie nu poate fi realizată din cauza insuficienţei ridicole amijloacelor pe care le au la dispoziţie ligile pentru apărare. Cea maisolidă instrucţie ar fi trebuit să fie sarcina esenţială a acestor instituţii.Au trecut 8 ani de la război, şi în acest timp nici o clasă atineretului nostru german n-a beneficiat de o instrucţie regulată.Sarcina unei ligi pentru apărare nu poate fi doar cea de a adunaoameni care au făcut deja instrucţia în trecut, pentru că, în acest caz,s-ar putea stabili exact în ce moment ar părăsi liga ultimul săumembru. Chiar şi cel mai tânăr soldat din 1918 va fi, peste 20 de ani,fără valoare militară, şi ne apropiem de această stare de lucruri cu o

rapiditate îngrijorătoare. Tot ce numim ligi pentru apărare vadobândi astfel inevitabil caracterul fostelor asociaţii de veterani. Or,nu aşa trebuie să fie o instituţie care se numeşte, nu asociaţie de foşticombatanţi, ci ligă pentru apărare, care încearcă să demonstrezechiar şi prin numele ei, că-şi vede misiunea nu numai în menţinereatradiţiilor şi legăturilor între foştii soldaţi, ci şi în răspândirea ideilorde apărare naţională şi în aplicarea lor practică, adică în formareaunui corp militar apt pentru această apărare. Dar această sarcinăimplică inevitabil atragerea elementelor care n-au beneficiat depregătire militară, ceea ce practic este imposibil.Nu se poate formacu adevărat un soldat cu o instrucţie de o oră sau două pe săptămână.Cu exigenţele crescânde, într-adevăr enorme, pe care serviciul militarle impune acum unui soldat, un stagiu militar de doi ani estetocmai potrivit pentru a transforma un tânăr într-un soldat.Am văzut pe front consecinţele teribile pe care lipsa depregătire în meseria militară le-a avut pentru tinerii recruţi.Formaţii voluntare, care fuseseră supuse unei instrucţii severe timpde 15-20 de săptămâni şi animate de cel mai înalt spirit de sacrificiu,nu reprezentau totuşi pe front decât carne de tun. Doar tineriirecruţi, care făcuseră o instrucţie de 4-6 luni şi fuseseră înrolaţi înrândurile bătrânilor soldaţi experimentaţi, puteau deveni elementeutile regimentului lor; ei erau, astfel, conduşi de „foşti" şi se adaptautreptaunisiunii lor.în faţa acestor elemente, cât de disperată apare încercarea dea crea o trupă fără puterea unui comandant precis, fără mijloacesuficiente, printr-o aşa zisă instrucţie de 1-2 ore pe săptămână !Putem astfel să menţinem în formă poate foşti soldaţi, dar nu vomtransforma astfel niciodată bărbaţi tineri în soldaţi.Ineficacitatea acestei pretinse instrucţii se mai poate dovedi144 De ce nu ligile pentru apărareşi prin următorul fapt: când o astfel de ligă de defensivă voluntară,cu preţul unor eforturi foarte mari şi cu mii de dificultăţi ar încercasă instruiască militar câteva mii de oameni devotaţi (pentru ceilalţiea nici nu există !), statul ar distruge prin directivele sale pacifiste şidemocratice elanul a milioane şi milioane de tineri, otrăvindu-lesunetul patriotic şi i-ar transforma treptat într-o turmă de oi suportândcu răbdare orice arbitrar.Pe lângă asta, cât de slabe şi de ridicole par toate acesteeforturi ale ligilor pentru apărare când îşi comunică ideile tineretuluigerman !Dar, aproape încă şi mai important este punctul de vedereurmător, care m-a determinat întotdeauna să iau poziţie împotrivaoricărei încercări a unei aşa zise pregătiri militare prin organizaţiilevoluntare:Chiar admiţând că, în pofida tuturor dificultăţilor menţionatemai sus, o ligă reuşeşte totuşi, după ani de zile, să transforme unanumit număr de germani în oameni instruiţi militar atât moral, câtşi fizic şi tehnic, rezultatul ar fi tot nul într-un stat care, prin toatăpolitica lui, nu doreşte deloc o astfel de pregătire militară, pe carechiar o detestă, pentru că ea este în totală contradicţie cu scopurilelăuntrice ale conducătorilor lui, distrugătorii naţiunii.în toate cazurile un astfel de rezultat n-ar avea valoare fărăguverne care au dovedii că forţa militară a naţiunii n-are nici ovaloare în ochii lor şi care, mai ales, n-au nici cea mai mică dorinţăde a se folosi de această forţă, decât poate pentru apărarea propriei

existenţe, atât de nefaste. La ora actuală aşa stau lucrurile. Nu esteoare, într-adevar ridicol să instruieşti militar câteva zeci de mii deoameni în vârstă, atunci când statul, acum câţiva ani, a abandonatruşinos 8 milioane şi jumătate de soldaţi dintre cei mai instruiţi ?Atunci, nu numai că n-a vrut să se servească de ei, dar i-a expus, însemn de gratitudine pentru sacrificiile lor, insultelor populaţiei. S-ardori, deci, formarea soldaţilor pentru apărarea unui regim care i-apângărit pe cei mai glorioşi soldaţi de odinioară, care i-a scuipat,cărora le-a smuls crucile şi insignele, le-a ridicat însemnele, le-acălcat în picioare drapelele şi le-a denigrat faptele de arme ? Regimulactual a făcut oare un singur pas pentru a reabilita onoarea fosteiarmate, pentru a-i aduce în instanţă pe distrugătorii şi detractorii ei ?Nicidecum ! Dimpotrivă: îi vedem tronând în cele mai înalte posturiale statului. Nu s-a spus la Leipzig : „Dreptul urmează forţa înremorcă ?" Dar cum forţa, astăzi, în republica noastră, este în mâinileaceloraşi oameni care au întărâtat revoluţia, cum această revoluţie145 Fără organizaţie secretăeste cea mai laşă trădare, cea mai joasă nimicnicie din toată istoriaGermaniei, nu putem găsi într-adevăr nici un argument pentru aspori puterea acelor indivizi, organizând o nouă armată tânără. Toateargumentele raţiunii s-ar opune acestei idei.Problema falsă pe care o făcea statul, după revoluţia din 1918,din întărirea poziţiei sale din punct de vedere militar era clar şi făţişdemonstrată prin atitudinea lui faţă de marile organizaţii de autoprotecţieexistente în acea vreme. Atâta timp cât acestea trebuiau săasigure protecţia creaturilor revoluţionare, atât de laşe, nu erauindezirabile. Dar, pe măsură ce, datorită slăbirii progresive a poporuluinostru, pericolul pentru aceste creaturi părea să dispară şi cumexistenţa legilor însemna atunci o întărire pe plan naţional, au fostconsiderate inutile, s-a făcut totul să fie dezarmate, şi chiar, atât câtera posibil dizolvate.Istoria nu cunoaşte decât exemple rare de gratitudine a suveranilor.Dar, doar un patriot neo-burghez putea spera să conteze pegratitudinea revoluţionarilor incendiari şi asasini, a acestor oamenicare s-au îmbogăţit jefuind poporul, a acestor trădători ai naţiunii.Studiind problema necesităţii fondării legilor voluntare pentruapărare, m-am întrebat: pentru cine să fie instruiţi aceşti tineri ? înce scopuri vor fi ei folosiţi şi când vor fi chemaţi ? Răspunsul la acesteîntrebări ar oferi în acelaşi timp cele mai bune direcţii pentruconduita noastră.Dacă statul actual va trebui să facă vreodată apel la acesteformaţii instruite, nu o va face pentru a apăra interesele naţionalepe plan extern, ci doar pentru apărarea asupritorilor naţiunii, înpofida furiei generale a poporului înşelat, trădat şi vândut, care,poate într-o zi, va izbucni. Deci, secţiunile noastre de asalt, din acestmotiv, n-ar fi trebuit să aibă nimic comun cu o organizaţie militară.Era un instrument de protecţie şi propagandă a mişcării naiionalsocialiste,şi sarcinile lui erau de cu totul altă natură decât cel alorganizaţiilor numite ligi pentru apărare.Dar n-ar mai trebui să fie o asociaţie secretă. Scopul organizaţiilorsecrete nu poate fi decât ilegal. Aceasta limitează cadrulunei astfel de organizaţii. Nu este posibil, mai ales când se cunoaşteînclinaţia spre trăncăneală a poporului german, să se creeze o organizaţiecâtuşi de puţin considerabilă şi în acelaşi timp să sepăstreze secretul său, chiar ta i se mascheze scopurile. Astfel de

intenţii, au fost deja dejucate de mii de ori. Nu numai instituţiilenoastre poliţieneşti au astăzi la dispoziţia lor un întreg stat major deproxeneţi şi de alte canalii, care trădează pentru cei 30 de gologani ai146 Fără organizaţie secretălui Iuda şi care ar inventa chiar şi trădări imaginare. Niciodată nupoţi obţine de la partizanii proprii tăcerea necesară în astfel decazuri.Doar în grupuri mici, după ani de selecţie ar putea dobândicaracterul de adevărate organizaţii secrete. Dar chiar îngustimea aunor astfel de formaţii le-ar anula orice valoare în faţa mişcăriinaţional-socialiste. Nu de una sau două sute de conspiratori îndrăzneţiam avea nevoie, ci de sute de mii de militanii fanatici, cuceriţi de idealulnostru. Ar trebui să lucrăm nu în întâlniri secrete, ci prin puternicedemonstraţii ale maselor şi nu prin pumnal, prin otravă sau revolver artrebui ca această mişcare să învingă, ci doar prin cucerirea străzii. Artrebui să determinăm marxismul să înţeleagă că naţional-socialismu!este stăpânul viitor al străzii şi că într-o zi va fi stăpânul statului.Pericolul organizaţiilor secrete constă încă în faptul că membriilor pierd adeseori orice noţiune despre măreţia misiunii lor şicred că soarta unui popor poate fi hotărâtă printr-o crimă. O astfelde părere poate avea raţiunea sa istorică de a fi, în cazul în carepoporul suferă sub tirania vreunui opresor de geniu, despre care seştie că doar personalitatea extraordinară garantează rezistenţa interioarăşi caracterul înspăimântător al acestei opresiuni. Intr-unastfel de caz, un om gata de sacrificiu poate apare din sânul poporuluipentru a înfige spada în pieptul individului deşteptat.Şi numai spiritul republican al laşilor mărunţi poate vedea înacest act un motiv de reprobare. Să nu uităm că Schiller, cel mai marepionier al libertăţii poporului nostru, a îndrăznit, în lucrarea sa„Wilhelm Teii" să glorifice un astfel de omor.în anii 1919 şi 1920 exista pericolul ca asociaţiile secrete,înflăcărate de marile exemple ale istoriei şi rănite de calamităţile fărămargini ale patriei de a încerca să se răzbune pe uneltitorii nenorocirilorpatriei crezând că vor pune capăt astfel dezamăgirii poporului.Orice astfel de încercare s-a dovedit a fi un nonsens, căcimarxismul a triumfat nu datorită geniului superior al unui conducătoroarecare, ci datorită slăbiciunii jalnice şi nelimitate, datoritărenunţării laşe a lumii burgheze. Reproşul cel mai dur care s-ar puteaaduce burgheziei noastre este constatarea că revoluţia n-a scos lalumină nici o minte superioară, în schimb a supus-o. Se poateînţelege capitularea în faţa lui Robespierre, Danton sau Marat, dareste scandalos să te umileşti în faţa firavului Scheidemann sau agrasului Erzberger, sau Friedrich Ebert şi tuturor celorlalţinumeroşi pitici politici. N-a existat în realitate nici o minte care săsemnaleze omul de geniu al revoluţiei, în nenorocirea ţării nu147 Trebuie să suprimăm trădătorii ţării ?existau decât ploşniţe revoluţionare, adunătură de spartakişti en grosşi en detail. Şi n-ar fi avut nici o importanţă dacă unul ar fi fostsuprimat; singurul rezultat ar fi fost că o mână de alte lipitori, pecât de lipsite de valoare, pe atât de avide, i-ar fi luat locul.Protestul cel mai energic n-ar fi reuşit să combată aceastăconcepţie care nu a avut raţiunea ei de a fi în marile evenimenteistorice, dar care nu se mai potrivea deloc epocii actuale de pitici.Aceleaşi consideraţii sunt valabile şi în cazul suprimării celorpe care-i numim trădătorii ţării. Este o lipsă de logică ridicolă să

împuşti un individ care a denunţat duşmanului prezenţa unui tun, întimp ce în posturile cele mai mari ale guvernului există canalii careau vândut un imperiu întreg, care au pe conştiinţă sacrificiul zadarnica două milioane de morţi, care poartă răspunderea pentru milioanede invalizi şi care cu deplină linişte sufletească fac „afaceri"republicane. Este un nonsens să pedepseşti pe micii trădători într-unstat în care guvernul îi declară nevinovaţi pe marii trădători. Căci,s-ar putea întâmpla într-o zi, ca, un idealist cinstit, pentru a-şi servipoporul, care a suprimat un netrebnic trădător de arme, să fie târâtîn justiţie în faţa unui juriu de mari trădători. Deci, trebuie să fieordonată suprimarea unui trădător de către un alt trădător ? Sau decătre un idealist ? în primul caz, succesul este îndoielnic şi trădareaeste asigurată pentru viitor; în celălalt caz, este eliminată o canalieşi viaţa^unui idealist, poate de neînlocuit, este ameninţată.în rest, atitudinea mea în această problemă este următoarea :nu trebuie spânzuraţi hoţii mărunţi, pe când cei mari rămân liberi şinepedepsiţi; într-o zi, un tribunal naţional german va avea de judecatşi executat câteva zeci de mii de organizatori, responsabili de trădareadiri noiembrie şi de tot ceea ce este legat de ea. Un astfel de exempluva servi drept lecţie salvatoare, odată pentru totdeauna şi miculuitrădător de arme1.Toate consideraţiile m-au determinat să interzic, de maimulte ori, orice participare la asociaţiile secrete şi să împiedicsecţiunile de asalt să-şi însuşească trăsăturile acestor asociaţii, înacei ani am ţinut mişcarea naţional-socialistă departe de experienţeleai căror executori au fost în majoritate admirabili tineriidealişti germani ; dar actele lor n-au dus decât la propriul lorsacrificiu, fără ca ei să fi putut ameliora în vreun fel soarta patriei.<Notă>1. Aceştia denunţau depozitele de arme clandestine autorităţiilor interaliatedupă război.</notă>148 Trebuie să suprimăm trădătorii ţării?***Dacă S.A. nu trebuia să fie o organizaţie de apărare militară,nici o asociaţie secretă, trebuia să tragem de aici următoarele concluzii:1. Antrenamentul lor trebuia să se desfăşoare nu din punctul devedere al utilităţii militare, ci din cel al conformităţii cu intereselepartidului.în măsura în care membrii lor trebuiau să se pregătească dinpunct de vedere fizic, centrul de interes nu trebuiau să-1 constituieexerciţiile militare, ci mai degrabă practicarea sporturilor.Boxul şi jiu-jitsul mi s-au părut întotdeauna mai importantedecât antrenamentul la tir, care era prost pentru că era incomplet.Să se dea naţiunii germane 6 milioane de trupuri perfect antrenatedin punct de vedere sportiv, arzând de o iubire fanatică pentru patrieşi educate în cel mai intens spirit ofensiv; un stat naţional va şti săfacă din aceşti tineri, în caz de nevoie, o armată, în mai puţin de doiani, dacă totuşi există cadre. Acestea sunt formate în actualeleîmprejurări de către Reichswehr şi nu de către o ligă de apărareantrenată cu jumătăţi de măsură. Perfecţionarea fizică trebuie săinoculeze fiecăruia convingerea superiorităţii sale şi să-i dea aceasiguranţă care sălăşluieşte în conştiinţa propriei sale forţe; ea trebuiesă formeze şi calităţile sportive, care pot fi arme pentru apărarea

mişcării.2. Pentru a împiedica de la bun început S.A. să îmbrace uncaracter secret, trebuie ca, în mod independent de uniforma ei, dupăcare oricine poate s-o recunoască imediat, efectivele ei, chiar prinnumărul lor, să fie util mişcării şi cunoscute de către toţi. Ea nutrebuie să aibă un sediu secret; ea trebuie să opereze deschis şi să seconsacre unei activităţi care să risipească definitiv toate legendeleprivind „organizarea ei secretă".Pentru a-i feri spiritul de toate tentaţiile de a-şi întreţineactivitatea prin mici conspiraţii, ar trebui, încă de la început, să fieiniţiată complet în marea idee a mişcării şi antrenată pe deplin înmisiunea apărării acestei idei, încâi orizontul său să se lărgeascăimediat şi ar trebui ca fiecare dintre membrii săi să nu-şi mai vadămisiunea în eliminarea unui borfaş nui nuc sau mai mare, ci îndăruirea totală de sine, în vederea edificării noului stai naţional-socialistşi rasist. Astfel, lupta împotrivit statului actual a depăşitnivelul micilor acte de răzbunare M al activităţilor conspiratoare ; aatins nivelul unui război de distrugere, a marxismului şi formaţiunilorsale, în numele unei concepţii ideale de viaţă.149 Defilarea de la Munchen3. Formele de organizare ale S.A., ca şi uniforma şi echipamentulei, nu trebuiau să urmeze modelele fostei armate : eletrebui iu să fie conforme nevoilor misiunii care-i revenea obligatoriu.Aceste idei, care-mi serveau drept direcţii deja în anii 1920 şi1921, şi pe care am făcut efortul de a le inocula treptat tinereigeneraţii, au avut ca rezultat faptul că, de la sfârşitul verii anului1922, aveam un număr apreciabil de centurii, care, în toamna lui1922, au primit îmbrăcămintea distinctivă. Trei evenimente au avuto importanţă deosebită pentru dezvoltarea ulterioară a S.A.l. Marea demonstraţie a tuturor asociaţiilor patriotice împotrivalegii apărării republicii de la Konigsplatz din Munchen.Asociaţiile patriotice de la Munchen lansează un apel de a seaduna pentru o manifestare amplă la Munchen pentru a protestaîmpotriva legii apărării patriei. Mişcarea naţional-socialistă trebuiaşi ea să participe.Defilarea partidului, în rânduri strânse, s-a deschis cu cele 6centurii de la Munchen, urmate de secţiile politice ale partidului. Ladefilare au luat parte şi două orchestre şi erau aproape 15 drapele.Sosirea naţional-socialiştilor în marea piaţă, deja pe jumătateocupată, a dezlănţuit un entuziasm nemărginit. Eu însumi am avutonoarea de a lua cuvântul în faţa unei mulţimi numărând 60 de miide oameni.Succesul acestei manifestaţii a fost fulgerător, mai ales pentrucă s-a dovedit pentru prima dată, în pofida tuturor ameninţărilorroşii, că şi Miinchenul naţional putea ieşi pe stradă.Membrii asociaţiilor de protecţie roşie republicană, care auîncercat să acţioneze prin teroare împotriva coloanelor în marş, aufost dispersate în câteva minute, cu capetele pline de sânge, de cătrecenturiile celor de la S.A. Mişcarea naţional-socialistă a demonstratatunci, pentru prima dată, că era hotărâtă în viitor să pretindă sădefileze pe stradă şi să smulgă, astfel, acest privilegiu din mâiniletrădătorilor internaţionali şi duşmanilor patriei.Rezultatul acestei zile a fost o dovadă incontestabilă a superiorităţiiconcepţiilor noastre asupra structurii S.A., atât din punctde vedere psihologic, cât şi din punctul de vedere al organizării.

Ea a fost lărgită cu energie pe bazele care-i aduseseră succesulşi, câteva săptămâni mai târziu, am pus pe picioare un număr dublude centurii.2. Expediţia la Cobourg în octombrie 1922.Ligile „rasiste" aveau intenţia să organizeze la Cobourg, ceeace ele numeau „Congresul german". Am primit şi eu o invitaţie la150 Expediţie la Cobourgacest congres, cu rugămintea de a aduce şi câţiva oameni. Aceastăinvitaţie, pe care am primit-o la orele 11, mi-a parvenit exact la timp.După o oră, hotărârile pentru participarea la Congresul germanerau deja luate. Am desemnat, pentru a mă însoţi, 800 deoameni din S.A. care, împărţiţi în 14 centurii, trebuiau să fie transferaţide la Miinchen, cu un tren special, la Cobourg, oraş devenitbavarez1. Au fost date ordine corespunzătoare celorlalte grupurinaţional-socialiste ale S.A., care se formaseră între timp în altelocalităţi. Pentru prima dată un astfel de tren special traversa Germania.In toate localităţile în care au urcat noi membrii ai S.A.,călătoria noastră producea o senzaţie copleşitoare. Mulţi oameniîncă nu ne văzuseră drapelele, ele au produs o impresie deosebită.Când am sosit în gara Cobourg, am fost primiţi de o delegaţiea comitetului de organizare a Congresului, care ne-a transmis unordin intitulat „compromisul" sindicatelor locale, ca şi al partiduluisocialist independent şi al partidului comunist, care stipula că noinu trebuia să intrăm în oraş nici cu drapele desfăşurate, nici cumuzică (ne adusesem orchestra noastră de 42 de oameni), nici încoloană strânsă.Am respins în timpul şedinţei aceste condiţii umilitoare, şin-am omis să-i fac pe conducătorii acelei manifestaţii să înţeleagă căangajarea purtătorilor de cuvânt şi încheierea tranzacţiei cu municipalitateasocialistă mi se păreau surprinzătoare ; şi am declarat căcenturiile S.A. se vor încolona curând şi vor străbate oraşul cudrapelele desfăşurate şi famfara lor.Ceea ce am şi făcut.în piaţa gării, mii de oameni urlând şi înjurând ne-au primitcu „Asasini!", „Bandiţi!", „Criminali!" — acestea au fost drăguţeleapelative pe care ni le aruncau acei fondatori exemplari ai republiciigermane. Tânăra S.A. şi-a păstrat o atitudine exemplară, neacordândla început nici o atenţie injuriilor populaţiei. Organele poliţiei,speriate, au condus mai întâi marşul nostru prin oraşul, necunoscutde noi toţi, nu cum convenisem, spre cartierele noastre, ci spre salade la Hofbrauhaus, situată lângă centrul oraşului.La stânga şi la dreapta convoiului nostru, tumultul maselorpopulare, care ne urma, creştea mereu.Abia intrase ultima centurie în curte, că o mulţime compactă,<notă>1. Cobourg, alături de cantonul său, care făcea parte din ex-ducatul de Saxa -Cobourg - Gotha, tocmai decisese, pe calea plebiscitului, reataşarea lui laBavaria.</notă>151 Expediţie la Cobourgcu strigăte acuzatoare încerca să pătrundă acolo pe urmele noastre.Pentru a o împiedica, poliţia a închis sala. Cum această situaţie erade nestăpânit am pus din nou în gardă S.A, i-am ţinut o micăalocuţiune şi am cerut poliţiei deschiderea imediată a uşilor. Dupăo lungă ezitare a consimţit s-o facă.

Am mărşăluit, deci, din nou pe acelaşi drum, dar în senscontrar, pentru a ajunge la cartierele noastre şi de această dată atrebuit într-adevăr să ţinem piept. Cum strigătele şi exclamaţiileinsultătoare nu-i puteau face pe membrii centuriilor noastre să-şipiardă sângele rece, aceşti reprezentanţi ai adevăratului socialism,al egalităţii şi fraternităţii, au recurs la pietre. Atunci răbdareanoastră a ajuns la limită şi loviturile au căzut ca grindina la dreaptaşi la stânga; un sfert de oră mai târziu nimic roşu nu mai îndrăzneasă-şi arate vârful nasului pe străzi.Noaptea, au mai fost nişte întâlniri dure. Patrulele S.A.găsiseră nişte naţional-socialişti, atacaţi, izolaţi într-o stare cumplită.Atunci şi-au reglat conturile cu adversarii. De a doua zi dimineaţa,teroarea roşie, din cauza căreia oraşul Cobourg suferise câţiva ani,fusese înfrântă.Cu ipocrizia tipică marxiştilor evrei, s-a mai încercat, prinmanifeste să se arunce încă o dată „camarazii proletariatului internaţional"pe stradă, afirmând, falsificând fapte, că „bandelenoastre de asasini" începuseră la Cobourg „un război de exterminareîmpotriva muncitorilor paşnici". După o oră şi jumătate, o mare„demonstraţie populară" trebuia să aibă loc şi fuseseră convocaţizeci de mii de muncitori din ţinut.Ferm decis să lichidez definitiv teroarea roşie, am ordonat laprânz celor 1.500 de oameni ai S.A. să formeze o coloană, şi ampornit cu ea în marş spre centrul Cobourgului trecând prin piaţamare în care avea loc demonstraţia ostilă. Voiam să văd dacă vorîndrăzni din nou să ne molesteze.Când am pătruns în piaţă erau, în loc de 10.000 de oameniadunaţi, câteva sute de bieţi indivizi care, când ne-am apropiat, autăcut, sau au luat-o la fugă.Doar în câteva locuri, detaşamentele roşii care veniseră dinafară şi care încă nu ne cunoşteau, au încercat din nou să ne acuze;dar, într-o clipă, i-am făcut să le piară cheful s-o mai facă. Şi am pututvedea cum populaţia, intimidată până atunci, s-a trezit încet - încet,a prins curaj şi au izbucnit aclamaţii de bucurie în multe locuri.Deodată, personalul de cale ferată, ne-a declarat în gară că nuva conduce trenul nostru. Am făcut cunoscut atunci mai multor şefi152 S.A, îşi confirmă valoarea de organizaţie de luptăroşii că, în acest caz, voi pune mâna pe atâţia preoţi budişti câţi voiputea prinde şi că ne vom conduce singuri trenul, luând cu noi înlocomotivă tenderul şi în fiecare vagon câţiva reprezentanţi ai solidarităţiiinternaţionale. N-am omis să le atrag atenţia acestor domniasupra faptului că voiajul întreprins cu mijloace proprii va fi desiguro aventură teribil de riscantă şi că poate ne vom rupe gâtul toţi. Darne vom putea bucura, în orice caz, că nu vom face acest salt dincolo,singuri, ci în deplină egalitate şi fraternitate cu domnii roşii.La care trenul a plecat exact la timp şi am ajuns din nou teferila Miinchen, a doua zi dimineaţa.La Cobourg, pentru prima dată după anul 1914, a fost restabilităegalitatea cetăţenilor în faţa legii.Căci, dacă astăzi, vreun funcţionar superior arogant pretindesă afirme că statul este cel ce protejează viaţa cetăţenilor săi, situaţianu mai este reală, căci cetăţenii ar trebui să fie protejaţi chiarîmpotriva reprezentanţilor statului.Importanţa acelei zile n-a putut fi apreciată imediat cu toateconsecinţele ei. Dar, oamenii societăţii S.A. victorioase, au şi simţit

crescând încrederea în ci înşişi şi în perspicacitatea şefilor lor.Lumea din jur a început să se ocupe de noi şi au fost mulţi ceicare au recunoscut, pentru prima dată, în mişcarea naţional-socialistă,instituţia care trebuia, după toate probabilităţile, să pregăteascămarxismului un sfârşit meritat.Doar democraţia s-a văitat că am tolerat să fim îmbrobodiţişi că, într-o republică democratică, ne-am fi arogat dreptul de arespinge un atac brutal cu pumnii şi bâtele în loc să răspundem cudiscursuri pacifiste.Presa burgheză, în general, a fost jalnică sau laşă, ca de obicei,şi doar câteva ziare sincere s-au bucurat, că, cel puţin la Cobourg amştiut, în sfârşii, să dăm peste mâini bandiţilor marxişti.La Cobourg chiar, cel puţin o parte a muncitorilor marxişti,cea pe care o consideram rătăcită, a învăţat, prin exemplul pumnilormuncitorilor naţional-socialişti, că şi acei muncitori luptau pentruidealuri, căci, se ştie din experienţă că nu te baţi decât pentru ceeace crezi şi pentru ceea ce iubeşti.S.A. a avut de aici un mare câştig. Ea s-a mărit atât de rapid încâtla congresul partidului din 27 ianuarie 1923, deja aproape 6000 deoameni au putut participa la inaugurarea drapelului; cu această ocazie,primele centurii au apărut îmbrăcate complet în noua lor uniformă.Experienţa de la Cobourg a demonstrat în ce măsură eraesenţial să introducem o uniformă pentru S.A. nu numai pentru a153 „1923"întări spiritul de corporaţie dar şi pentru a evita confuzii şi ca semnde recunoaştere. Până atunci nu purtau decât brasarde ; acum seadăugase tunica şi cascheta bine cunoscute.Experienţa de la Cobourg a avut încă o consecinţă importantă:am început să zdrobim metodic teroarea roşie în toate localităţile încare aceasta, de câţiva ani, împiedicase orice adunare a altor partide,şi să restabilim libertatea adunărilor, începînd de atunci ne-amconcentrat batalioanele naţional-socialiste în acele localităţi şi, treptat,citadelele roşii din Bavaria au cedat una câte una în faţa propagandeinaţional-socialiste.S.A. s-a adaptat din ce în ce mai mult misiunii sale, s-aîndepărtat progresiv de tipul de mişcare de apărare fără scop şi fărăimportanţă vitală, s-a ridicat până la rolul unei organizaţii vii deluptă pentru crearea unui nou stat german.Dezvoltarea logică a continuat până în luna martie 1923.Atunci s-a produs un eveniment care m-a forţat să deviez mişcareade la calea stabilită şi să produc o transformare.3. Ocuparea fluviului Ruhrde către francezi în primele luni aleanului 1923 a avut o mare importanţă în dezvoltarea S.A.Nu mai este posibil azi şi mai ales nu mai corespunde interesuluinaţional să se vorbească şi să se scrie pe acesta temă în deplinălibertate.N-aş putea vorbi despre asta decât în măsura în care acestsubiect a fost deja abordat în discuţiile publice şi în care a fost adusla cunoştinţă tuturor.Ocuparea zonei Ruhrului, care n-a fost deloc o surprizăpentru noi, a dat naştere speranţei bine fondate că acum se va rupecu politica laşă a retragerilor şi că trebuia să se atribuie liniilor deapărare o misiune bine definită. Şi S.A., care număra atunci înrândurile ei mai multe mii de tineri plini de forţă, nu putea refuza săparticipe la acest serviciu naţional, în primăvara şi în cursul verii

anului 1923 s-a realizat transformarea ei într-o organizaţie militarăde luptă. Acestei reorganizări trebuie să-i atribuim, în mare parte,evoluţia ulterioară a evenimentelor anului 1923 în privinţa mişcăriinoastre.După cum am tratat şi în altă parte, în linii mari, evenimenteleanului 1923, vreau doar să precizez că transformarea S.A. în aceaperioadă trebuia să fie dăunătoare mişcării, dacă condiţiile carejustifică această reorganizare, adică reluarea unei rezistenţe activeîmpotriva Franţei, nu vor fi îndeplinite.Sfârşitul anului 1923, oricât de cumplit poate apare la prima154 Noua S.A. din 1925vedere, a fost aproape necesar privind dintr-un punct de vederesuperior, pentru că el a împiedicat transformarea definitivă a S.A.,devenită inutilă prin atitudinea guvernului german şi dăunătoarepentru mişcarea însăşi; de asemenea s-a reluat ideea de a merge pecalea de la care ne îndepărtasem.Partidul, reorganizat în 1925, trebuie să-şi reconstruiască S.A.după principiile indicate la început. El trebuie să revină la concepţiileiniţiale sacre şi să considere din nou, ca sarcină fundamentală,transformarea S.A. într-un instrument de luptă pentru idealulmişcării.El nu trebuie să tolereze ca S.A. să-şi diminueze rolul de ligăde apărare sau de asociaţie secretă : el trebuie, dimpotrivă, să facăefortul de a-şi crea o gardă de 100.000 de oameni pentru idealulnaţional-socialist şi rasist.155Capitolul X<titlu>Federalismul nu este decât o mascăîn iarna anului 1919 şi mai mult în primăvara şi vara lui 1920,tânărul partid a fost forţat să ia poziţie într-o problemă care avuseseo importanţă extraordinară deja în t-impul războiului, în prima partea acestei cărţi, când am prezentat pe scurt simptomele pe care le-amconstatat personal şi care anunţau prăbuşirea care ameninţa Germania,am făcut aluzie la genul de propagandă folosită de englezi caşi de francezi, pentru a lărgi vechea prăpastie dintre nordul şi sudulGermaniei, în primăvara anului 1915 apăruseră primele pamfletedirijate sistematic împotriva Prusiei, pe care o făceau singura responsabilăa războiului, în 1916, acesta campanie avea o formă definitivă;pe cât de abilă pe atât de demnă de dispreţ. Făcând apel la cele maielementare instincte, ea tindea să asmuţă pe nemţii din sud împotrivacelor din nord şi începuse să dea roade. Avem dreptul săreproşăm autorităţilor de atunci, atât guvernului, cât şi conduceriiarmatei — mai precis şefilor armatei bavareze — şi este o vină decare nu vor scăpa niciodată, că n-au intervenit cu hotărârea necesarăîn interzicerea acestei campanii; dar, Dumnezeu i-a orbit şi i-a făcutsă-şi uite datoria. Nu s-a făcut nimic ! Dimpotrivă, se părea că îndiferite locuri, acea campanie era văzută chiar cu ochi buni ; erauprobabil prea limitaţi pentru a-şi închipui că o asemenea propagandă,nu numai că le va bara drumul spre evoluţia care conduceapoporul german spre unitate, dar le va întări automat tendinţelefederative.Rareori în istorie, o neglijenţă atât de perfidă a fost pedepsitămai crud.Insulta care s-a intenţionat să fie adusă Prusiei a atins întreagaGermanie. Ea a avut drept consecinţă grăbirea prăbuşirii care a

fărâmiţat nu numai Germania, ci mai întâi statele germane.Ura, artificial stârnită, împotriva Prusiei s-a dezlănţuit înoraşul Munchen, cu cea mai multă furie, astfel încât a izbucnit maiîntâi o revoltă împotriva casei regale ereditare.156 Oficiile de război şi spiritul anti-prusacAr fi, de altfel fals, să se creadă că doar propaganda duşmanăîn timpul războiului a putut reali/a în totalitate această schimbare deopinie ostilă Prusiei şi că n-ar exista scuze pentru justificarea poporuluicare a căzut în această cursă. Maniera incredibilă in care a fostorganizată economia publică în timpul războiului, centralizareaabsurdă care punea 'sub tutelă orice extindere a Reichului şi îlexploata, precum îşi trăgea pe sfoară un escroc pungaşii, acestea suntprincipalele cauze care au contribuit la apariţia acestei schimbări deopinie antiprusacă.Căci, pentru omul obişnuit din popor, misiunile de război, careaveau conducerea, reţineţi bine, la Berlin, erau însuşi Berlinul, şiBerlinul era Piitsia.Omul din popor n-avea habar atunci că acesta întreprinderede jafuri, cunoscută sub numele de misiune de război, a fost organizatăde nişte oameni care nu erau nici berlinezi, nici prusaci, uneori nicimăcar germani.El nu vedea decâl greşelile grosolane şi uzurpările permanenteale acestei ochioase organizaţii funcţionând în capitalaReichului şi îşi vărsa toată ura asupra capitalei şi asupra Prusiei; şiasta, cu atât mai mult cu cât guvernul bavarez nu numai că nu făceanimic pentru a respinge această interpretare a faptelor, ci o acceptainpetto cu un surâs binevoitor.7.vonul era prea viclean pentru a nu înţelege încă de atuncică influenţa campaniei de jafuri, pe care, sub masca misiunilor derăzboi, o organizase în dauna poporului german, va sfârşi, şi trebuiaîn mod fatal să sfârşească prin a declanşa rezistenţe. Atâta timp câtaceştia nu-i săreau în gât n-avea de ce să se teamă.Dar, pentru ca explozia de disperare şi indignare a maselorsă-1 atingă, nu exista o metodă mai bună decât să îndrepte în altădirecţie izbucnirile de furie şi astfel să le epuizeze.Dacă Bavaria se mulţumeşte să se certe cu Prusia şi Prusia cuBavaria, e minunat ! Şi cu cât cearta va fi mai violentă cu atât va fimai bine pentru el ! Dacă cele două ţări s-ar bate cu înverşunare,liniştea evreului n-ar fi mai bine asigurată. Atenţia generală a fostastfel deturnată de la acesta manevră internaţională; se părea călumea uitase complet. Când pericolul pe care-1 profilau aceste certuria început să devină evident, şi când oamenii de cuget, care eraunumeroşi chiar în Bavaria, au sfătuit lumea să deschidă ochii, săreflecteze şi să arate mai multă moderaţie, astfel încât acea luptăînverşunată părea să se liniştească, evreul n-a avut decât să pună înjoc altă provocare şi să-i aştepte succesul. Imediat toţi cei ce profitaseră157 Ura anti-prusacă- manevră de diversiunede încăierarea dintre Nord şi Sud au profitat de ocazie şi au stârnitfocul până ce indignarea care mocnea încă a reînceput să arunceflăcări.A fost o manevră abilă şi rafinată pe care evreul a întrebuinţat-oîn acel moment ca să ocupe diferite popoare germane şi să le deturnezeatenţia pentru a putea, între timp, să le slăbească complet.Apoi a venit revoluţia.Dacă omul de rând, în special micul burghez şi muncitorul puţin

cultivat, ar fi putut, până în 1918, sau mai precis până în luna noiembriea acelui an să nu realizeze exact ce se petrecea în realitateşi consecinţelepe care aveau să le aibă în mod fatal certurile care divizau elementeleetnice germane, mai ales în Bavaria, partea poporului german care îşispunea „naţională" ar fi trebuit cel puţin să înţeleagă în ziua în carea izbucnit revoluţia. Căci abia a izbutit mişcarea şi şeful, organizatorulrevoluţiei în Bavaria s-a erijat în reprezentant al intereselor bavareze !Evreul internaţional Kurt Eisner a început să joace atuul Bavarieiîmpotriva Piiisiei. Era, totuşi, evident că, socotelile fiind făcute, acestoriental, care îşi petrecuse viaţa vagabondând ca mâzgălitor dearticole prin Germania, era ultimul indicat să apere interesele Bavarieişi că îi era absolut indiferent dacă Bavaria va continua să existeîn lumea vastă creată de Dumnezeu.Dând avântului revoluiionar din Bavaria caracterul unei ofensiveîmpotriva restului Reichului, Kurt Eisner nu se plasa câtuşi de puţin însfera intereselor sau dorinţelor Bavariei, el acţiona ca mandatar alevreimii. Profita de tendinţele instinctive şi antipatiile poporuluibavarez pentru ca prin ele să fărâmiţeze mai uşor Germania. Reichulzdrobit ar fi devenit cu uşurinţă prada bolşevismului.După moartea sa, s-a continuat la început tactica folosită deel. Marxismul, care acoperise cu insulte ceîe mai sângeroase stategermane şi pe suveranii lor, a făcut apel subit, sub numele de „partidindependent"1.Lupta dusă de republica consilierilor (muncitori şi soldaţi)împotriva trupelor care veniseră să elibereze Bavaria a fost reprezentatăde propagandă drep! „lupta muncitorilor bavarezi"<Notă>1. Die Nabliangige Sozialistische Partei era acea fracţiune a partidului social -democrat care se despărţise de majoritatea deputaţilor socialişti, în ultimeleluni ale ostilităţilor refuzând să continue să vote/e creditele pentru război. Deatunci, oile rătăcite se întorseseră la stână, la sentimentele şi instinctele careîşi aveau obârşia în existenţa dinastiilor şi statelor germane.</notă>158 Kurt Eisner – „particularist bavarez”împotriva „militarismului prusac". Ceea ce explică de ce zdrobirearepublicii consilierilor n-a avut la Miinchen efectul pe care ea 1-aprodus în alte state germane: în loc să conştientizeze masele, ea i-adezgustat şi i-a iritat şi mai mult pe bavarezi împotriva Prusiei.Arta cu care agitatorii bolşevici au făcut din suprimarea republiciiconsilierilor o victorie a „militarismului prusac" asupra poporului bavarez„antimilitarist" şi „antiprusac", a dat roade din plin.Atunci când Kurt Eisner, cu ocazia alegerilor din Landtagaparţinând Bavariei, adunase la Miinchen mai puţin de 10.000 departizani şi când partidul comunist întrunise sub 3.000 de voturi,voturile date celor două partide, după căderea republicii, s-au ridicatla aproape 100.000.încă din această perioadă am angajat personal lupta împotrivaagitaţiilor demente care aţâţau elementele etnice germane,unele împotriva altora.Cred că, toată viaţa mea, n-am întreprins o campanie mainepopulară ca cea prin care protestam împotriva ostilităţii demonstrateprusacilor.Deja, în timpul guvernării consilierilor, marile adunări popu-,lare se ţinuseră la Miinchen, oraş în care ura împotriva restuluiGermaniei, dar mai ales împotriva Prusiei, era predicată cu atâta

succes că, nu numai un german din nord îşi risca viaţa asistând la ele,dar, chiar închiderea acestor manifestaţii era însoţită mai tot timpulde strigăte demenţiale ca „Să ne despărţim de Prusia !" „Jos Prusia !"„Război Prusiei !", dispoziţie de spirit pe care un reprezentantstrălucit al drepturilor de suveranitate ale Bavariei a rezumatstrigătul de război, ce s-a făcut auzit în tot Reichstagul: „Mai binesă mori bavarez decât să mori prusac".Trebuia să fi asistat la adunările acelei epoci pentru a înţelegece însemna asta pentru mine, când, pentru prima dată, m-am ridicatîmpotriva acestei nebunii într-o adunare ţinută la Lowenbraukellerîn Miinchen.Erau camarazi de război cei care mă asistau atunci şi se poateimagina ce am resimţit noi când o mulţime delirantă zbiera împotrivanoastră şi ne ameninţa cu moartea; acea mulţime era compusăîn majoritate din dezertori şi ambuscaţi şi îşi petrecuseră viaţa înserviciile din spatele frontului şi în ţară în timp ce noi ne apărampatria. E adevărat, aceste scene au avut un avantaj pentru mine.Mica trupă a partizanilor mei se simţea mai strâns legată de mineşi curând mi-a depus jurământ de fidelitate pe viaţă şi pe moarte.Aceste lupte, care s-au repetat constant tot anul 1919, păreau159 Lupta mea împotriva urii faţă de Prusiasă devină şi aspre la începutul anului 1920. Au fost adunări —mi-amintesc în special de cea care a avut loc în sala Wagner înSonnenstrasse din Miinchen — în cursul cărora grupul meu, care semărise între timp, a avut de susţinut cele mai violente atacuri ; s-aîntâmplat nu odată ca partizanii mei să fie, în bloc, maltrataţi,aruncaţi la pământ, călcaţi în picioare pentru ca, la sfârşit, mai multmorţi decât vii, să fie aruncaţi pe uşa sălii.Lupta pe care am început-o izolat, susţinut doar de camaraziimei de front, a fost atunci urmată de tânăna mişcare, care o considera,aş spune, aproape ca pe o datorie sfântă.Sunt mândru să pot spune şi azi că, neputând conta aproapeexclusiv decât pe partizanii noştri bavarezi, am muncit să punemcapăt, treptat, dar sigur, acelui amestec de prostie şi trădare. Spunprostie şi trădare pentru că, dacă sunt convins că masa celor careurmau era'alcătuită din oameni curajoşi fără minte, nu pot găsi astfelde scuze răbufnirii organizatorilor şi şefilor. I-am considerat şi îi maiconsider şi azi trădători în solda Franţei, într-unul din cazuri, cazulDorten, istoria şi-a pronunţat deja sentinţa1.Ceea ce făcea atunci campania noastră deosebit de dificilă,era abilitatea cu care se disimula scopul real urmărit, privind peprimul plan tendinţa federalistă reprezentată drept cauză unică aacelor intrigi.De altfel, este evident că aţâţarea urii împotriva Prusiei nuavea nimic comun cu federalismul. E de mirare să constatăm că o„mişcare federalistă" încearcă să desfiinţeze sau să fărâmiţeze înbucăţele un stat făcând parte din confederaţie.Căci, un federalist sincer, pentru care formula întrebuinţatăde Bismarck, pentru a defini Reichul, nu este o lozincă declanşatoareşi ipocrită, n-ar trebui, chiar în momentul în care se afirmă cafederalist, să dorească să smulgă câteva din teoriile sale acestui statprusac creat sau cel puţin definitiv constituit de Bismarck, sau chiarsă susţină deschis tendinţe separatiste.Câte strigăte nu s-ar fi făcut auzite la Miinchen dacă un partidconservator prusac ar fi favorizat, sau chiar ar fi cerut şi grăbit public,

separarea Franconiei (regiune în NV Bavariei) de Bavaria. întradevăr,n-am putea decât să-i deplângem pe cei pe care federalismulîi cucerea sincer şi care nu văzuseră ce saltimbanci imfami îipăcăliseră ; erau mai ales oameni înşelaţi. Şi împovărând ideea<Notă>1. Dorten a fost unul dintre şefii separatismului renan.</notă>160 „Campania federalistă”federalismului cu un astfel de viciu, proprii tăi partizani îşi săpaugroapa. Nu se poate face propagandă pentru o organizaţie federalistăa Reichului denigrând, insultând şi împroşcând cu noroielementul cel mai important al unei astfel de constituţii politice,adică a Prusiei, pe scurt, făcând imposibilă, atât cât se putea face,existenţa acestui stat confederat. Acest rezultat era cu atât maineverosimil cu cât pretinişii federalişti atacau această Prusie careputea fi măcar identificată cu regimul democratic instaurat derevoluţia din noiembrie. Căci, injuriile şi criticile acestor pretinşi„federalişti" nu se adresau autorilor constituţiei de la Weimar, careerau, de altfel, în majoritate germani din sud sau evrei, ci reprezentanţilorvechii Prusii conservatoare, care era la antipodul constituţieide la Weimar. Faptul că acesta campanie se ferea cu grijă să se atingăde evrei nu trebuie să surprindă, ea dă poate cheia întregii enigme.Ca şi înainte de revoluţie, evreul a ştiut să abată atenţia publiculuide la misiunile de război sau mai de grabă de la el însuşi şi să ridicemasele, mai ales poporul Bavariei împotriva Prusiei, trebuia şi acumdupă revoluţie să mascheze într-un fel noua sa acţiune de jaf de zece orimai activă. Şi a reuşit iar să asmuţă pe unii împotriva celorlalţi—aceste„elemente naţionale" ale Germaniei: conseivatorii bavarezi împotrivaconservatorilor prusaci, A început din nou în maniera cea mai perfidă,el, care deţinea toate firele şi de care depindea soarta Reichului,provocând abuzuri de putere atât de brutale şi atât de stângace încâttrebuiau să încingă sângele tuturor celor ce-i erau permanent victime.Aceştia nu erau niciodată evrei şi compatrioţi germani. Bavarezul nuvedea Berlinul celor 4 milioane de muncitori şi producători, atenii Iamisiunea lor, ci Berlinul trândav şi corupt al celor mai proaste cartieredin vest! Dar ura lui nu se îndrepta împotriva acelor cartiere, ea nuviza decât oraşul „pmsac".Adeseori aveai de ce să-ţi pierzi curajul!Se poate sesiza şi astăzi acea abilitate pe care o are evreul îna deturna atenţia publicului de la el, dirijându-1 în altă parte.în 1918 nu putea fi vorba de un antisemitism sistematic.Mi-amintesc încă ce greu era atunci doar să pronunţi numele deevreu. Or, erai privit cu ochi răi, or, te izbeai de cea mai puternicăopoziţie. Primele noastre încercări de a demonstra opiniei publicecare era adevăratul nostru duşman, nu părea să aibă aproape nici oşansă de succes în acea perioadă şi lucrurile au luat foarte încet altăîntorsătură.Oricât de defectoasă ar fi fost organizarea Ligii defensive şiofensive, n-ar fi fost mai mic meritul de pune din nou problema161 Tactica urii jidovimiievreiască şi de a o trata în sine. în orice caz, doar datorită ligii,antisemitismul a început, în iarna anilor 1418 - 1919, să prindă,treptat, rădăcini. E adevărat că mişcarea naţional-socialistă a ajutat-omai târ/iu să progrese/e mult.S-a ajuns mai ales să se ridice acesta problemă deasupra sferei

mici a cercurilor marii si micii burghe/ii şi să se facă din ea resortulşi lozinca unei mari mişcări populare. Dar, abia am reuşit să inoculămastfel poporului german o mare idee, care trebuia să realizezeunitatea şi să-1 conducă la luptă, că evreul organizase deja apărarea.A recurs la vechea lui tactică. Cu o uimitoare rapiditate a aruncai înmijlocul trupelor rasiste lorţa discordiei şi a semănat dezbinarea.A ridica problema căilor de dincolo de numii şi a provoca astfelo luptă angajând catolicismul şi protestantismul, date fiind împrejurările,era singurul procedeu posibil pentru a distrage atenţiapublicului spre alte probleme, penlru a împiedica atacarea evreimiide către forţe coalizate.Răul pe care oamenii, care au pus această problemă în falapublicului, 1-au făcut poporului nu va mai putea fi niciodată reparai.în orice caz, evreul şi-a atins scopul: catolicii şi protestanţi s-au bătuiîn voie şi duşmanul de moarte al omenirii ariene şi al întregiicreştinătăţi îşi râdea pe sub mustăţi.Am şliui altădată să preocupăm, de-a lungul anilor, opiniapublică cu lupta pe care o dădeau federalismul şi centralizarea, sădistingem una prin alta, în timp ce evreul făcea meserie şi marfă dinlibertatea naţiunii şi ne trăda patria în profitul marilor financiariinternaţionali; az.i reuşeşte să asmuţă cele două confesiuni germane,în timp ce bazele pe care se sprijină amândouă sunt roase şi minatede otrava pe care o secreta evreul cosmopolit şi internaţionalist.Imaginaţi-vă ravagiile pe care contaminarea cu sânge evreiescle-a cauzat zilnic rasei noastre şi gândiţi-vă că această otrăvire asângelui nu va putea fi vindecată decât pesie secole sau niciodată,astfel încâl poporul nostru să fie neatins; gândiţi-vă, în afară de asta,că această descompunere a rasei diminuează, adeseori chiar distrugecalităţile ariene ale poporului nosiru german, astfel încâl vom vedeadiminuând mereu puterea cu care am fost dolaţi ca naţiune depozitarăa civilizaţiei şi că riscăm pericolul decăderii, cel puţin în marilenoastre oraşe, la nivelul la care se găseşte azi Italia de sud. Aceastăcontaminare pestilenţială a sângelui nostru, pe care n-o văd sute demii de concetăţeni ai noştri, este practicată astăzi sistematic de evrei.Sistematic, aceşti paraziţi cu părul negru, care trăiesc pe spinareapoporului nostru, necinstesc pe fetele noastre neexperimentate şi162 Discordiile inter— confesionalefac astfel ravagii pe care nimic nu le va putea compensa. Amândouă !Da, ambele confesiuni creştine privesc cu ochi indiferenţi aceastăprofanare, această distrugere a fiinţei nobile, şi a unei specii deosebitepe care graţia divină a dăruit-o pământului. Ceea ce este importantpentru viitorul planetei nu este să ştiu dacă protestanţii vor învingecatolicii sau invers, ci dacă omul de rasă ariană va supravieţui sau vamuri. Totuşi, cele două confesiuni nu luptă azi împotriva celui carevrea să-1 distrugă pe arian, ele caută să se distingă reciproc. Cel ce semenţine la nivel rasist are datoria sacră, oricare i-ar fi confesiunea,să vegheze să nu se vorbească cu uşurinţă şi toi timpul despre voiinţadivină, ci să se acţioneze conform acestei voinţe şi să nu permitămurdărirea operei lui Dumnezeu. Căci, voinţa divină a dat altădatăoamenilor forma, firea şi facultăţile.A-i distruge opera înseamnă a declara ră/.hoi creaţiei Domnului,voinţei divine. Fiecare trebuie să acţioneze — bineînţeles însânul bisericii sale — şi fiecare trebuie să considere ca prima şi ceamai sfântă datorie să ia poziţie împotriva oricui care, prin credinţasa, prin cuvintele şi faptele sale, părăseşte terenul propriei sale

confesiuni pentru a căuta ceartă altei confesiuni. Căci, a criticaparticularităţile uneia dintre confesiuni înseamnă a agrava dezbinareareligioasă existentă deja la noi, şi a provoca un ră/.boi de exterminareîntre cele două confesiuni care îşi împart Germania.Din punct de vedere religios situaţia noastră nu oferă nici unpunct de comparaţie cu cea a Franţei, Spaniei şi mai ales a Italiei, înaceste ţări, se poate, de exemplu, să se predice lupta împotrivaclericalismului şi ultramontanismului, fără a risca pericolul ca aceastătentativă să divi/e/e poporul france/, spaniol sau italian, ca popoare.Dar asta nu se poate în Germania, căci protestanţii ar luaparte cu siguranţă la această campanie. Astfel, măsurile de apărare,care ar fi luate în celelalte ţări doar de catolici împotriva abuzurilorde putere pe care le-ar comite pastorul lor suprem din punct devedere politic, ar avea imediat la noi caracterul unui atac condus deprotestantism împotriva catolicismului.Ceea ce este suportat de către fidelii unei confesiuni, chiarcând li se pare nedrept, este refuzat a priori şi cu cea mai mare violenţăde orice membru al unei alte confesiuni. Şi mai mult, chiar acei carear fi gata să corecteze abuzurile pe care le constată în sânul proprieilor biserici vor renunţa imediat şi-şi vor îndrepta toate eforturilespre exterior de îndată ce o astfel de reformă va fi sugerată sau cerutăde o autoritate aparţinând altei confesiuni. Ei consideră aceastăpretenţie o tentativă pe cât de nejustificată pe atât de inadmisibilă.163 Discordiile inter — confesionaleşi chiar neconvenabilă, un amestec în probleme ce nu privesc autoritateaîn cauză. Tentativele similare nu par scuzabile chiar când sefondează pe dreptul superior pe care-1 posedă comunitatea naţionalăde a-şi apăra interesele, pentru că astăzi sentimentele religioase au oinfluenţă mult mai profundă decât consideraţiile naţionale şi politice.Şi nu se va schimba nimic în această stare de lucruri, împingândcele două confesiuni să-şi declanşeze reciproc un război înverşunat;nu s-ar întâmpla astfel dacă o toleranţă reciprocă ar asigura naţiuniibinefacerea unui viilor a cărui măreţie s-ar manifesta şi pe acestteren în sensul reconcilierii.Nu ezit să declar că văd în oamenii, care caută azi să amestecemişcarea rasistă cu conflictele religioase, pe cei mai înrăiţi duşmaniai poporului meu, adică orice comunist internaţionalist. Căci,mişcarea naţional-socialistă este chemată tocmai să convertească pecel comunist. Dar cel ce vrea să-i determine pe rasişti să-şi părăseascărândurile şi să-i facă necredincioşi misiunii lor, comite actul cel maicondamnabil. Acesta este apărătorul intereselor evreieşti, indiferentdacă o face conştient sau inconştient.Căci, interesul evreilor este, astăzi, să curgă sângele mişcăriirasiste până la epuizare, într-o luptă religioasă, în clipa în careaceastă mişcare devine un pericol pentru evrei ; căci, numai cinevatotal ignorant în domeniul istoriei îşi poate imagina că aceastămişcare este capabilă, la ora actuală, să rezolve probleme în care aueşuat timp de secole mari oameni de stat.De altfel, faptele vorbesc de la sine. Domnii care au descoperitsubit, în 1924, că cea mai mare misiune rasistă era combaterea„ultramontanismului" nu 1-au distrus pe acesta din urmă, ci au zdrobitmişcarea rasistă. Protestez împotriva presupunerii că ar fi existat înmişcarea rasistă vreo minte atât de puţin matură încât să-şi imaginezecă e capabilă să facă ceea ce a fost imposibil pentru un Bismarck.Prima datorie a şefilor mişcării naţional-socialiste va fi de a

se opune, în maniera cea mai hotărâtă, oricărei tentative de angajarea mişcării naţional-socialiste în astfel de conflicte şi să excludăimediat din rândurile partidului pe cei care fac propagandă pentruastfel de proiecte, în fapt, ei au ajuns la asta în toamna lui 1923.Protestantul ce! mai credincios putea veni în rânduri/e noastre alăturide cel mai credincios catolic, fără ea vreun conflict cât de mic săintervină între conştiinţa şi convingerile lui religioase. Lupta aspră pecare amândoi o duceau în comun împotriva distrugătorului raseiariene, dimpotrivă, i-a învăţat şi să se alieze mutual. Şi, în acelaşitimp, partidul a combătut, în acei ani, cu cea mai mare înverşunare.164 Stat federativ sau stat centralizatpartidul de centru, adevărat, nu pentru motive religioase, ci exclusivdin punct de vedere naţional, rasist şi economic. Succesul a l'ostatunci clar în favoarea noastră, el dovedind şi astă/.i eroarea celor cese pretindeau mai bine informaţi.Conflictele confesionale au atins, uneori, în acei ani un asemeneanivel încât mediile rasiste, pradă unei orbiri eare-i loveşte pe ceipărăsiţi de Dumne/eu, nu vedeau cât de iresponsabilă era conduitalor, în timp ce /iarele marxiste şi atee deveneau, la nevoie, avocaţiiconfesiunilor religioase, şi, colportând de pe un teren pe altuldeclaraţii a căror aberaţie depăşea uneori orice măsură, si care erauîn slujba unei părţi sau alteia, făceau efortul de a pune ga/ pe foc.Dar, orice apel la arme de acest gen este un pericol de moartepentru un popor care, precum poporul german, este capabil, cum adovedii istoria adeseori, să se ră/boiască până la ultima picătură desânge pentru nişte fantome. Acest gen de apel a determinat dmtoideaunapoporul nostru să se străduiască să re/olve problemele decare depindea practic existenţa lui. în timp ce noi ne nimiceam înconflicte religioase, celelalte popoare îşi împărţeau restul lumii. Şiîn timp ce mişcarea rasistă se întreba dacă pericolul uhramontanisieste mai de temui decât cel evreiesc şi invers, evreul distrugea toiceea ce constituia ba/a existenţei noastre ca rasă, şi prin aceasta nedistrugea definitiv poporul.în privinţa acelor campanii rasiste, pot înălţa, în favoareamişcării naţional-socialiste şi deci a poporului german, cu sufletcurat, această rugăciune : „Doamne apără-1 de astfel de prieteni; peduşmanii lui îi va învinge singur".***Lupta între federalism şi unitarism, pe care evreii au ştiul s-oaţâţe eu atâta perfidie în 1919. 1920, 1921 şi mai târ/iu, a forţatmişcarea naţional-socialistă, deşi ea rcfu/a să participe, să ia po/.iţicasupra problemelor esenţiale pe care le ridica. Germania trebuia săfie un stat federativ sau centrali/al, şi ce însemnau practic acestedouă definiţii ? După părerea mea, a doua întrebare este cea maiimportantă, nu numai pentru că nu putem înţelege toată aria problemeifără să fi răspuns mai întâi, dar şi pentru că ea e de natură sălămurească şi să împace adversarii.Ce este un stat federativ ?Prin stal federativ înţelegem o asociere de siate suverane, carese unifică prin propria lor voinţă şi î n viriutea suverani taţii lor şi carerenunţă în favoarea federaţiei, la acele drepturi suverane al cărorexerciţiu ii este necesar acesteia pentru a exista şi a dăinui.165 Stat federativ sau stat centralizatAceastă formulă teoretică nu-şi găseşte practic aplicarea fărăre/erve la niciuna dintre confederaţiile existente acum pe pământ.

Constituirii SUA i se potriveşte cel mai puţin, căci nu se poate spunecă, pe departe, cel mai mare număr dintre statele individuale carecompun această confederaţie, s-ar fi bucurat vreodată la origini devreo suveranitate, căci multe dintre ele au fost create, ca să spunemaşa, în timp, pe ansamblul leriloriului pe care îl domina confederaţia.De aceea, când e vorba de statele independente compunând SUA evorba în majoritatea ca/urilor de teritorii mai mari sau mai mici,delimitate din motive tehnice şi administrative, ale căror frontiereau fost trasate cu rigla pe hartă şi care nu aveau şi nici nu puteauavea dinaintre niciunul din drepturile de suveranitate proprii unuistat. Căci nu aceste state au format confederaţia, ci confederaţia aformat la început o mare parte dintre aceste aşa /ise state. Drepturileindependente foarte largi, care au fost oferite sau mai bine /isrecunoscute diferitelor teritorii, nu au nimic comun cu caracterulspecific al acestei asociaţii de state ; ele corespund întinderii domeniului,dimensiunilor lui în spaţiu, care sunt aproape cele ale unuicontinent. Nu se poate vorbi, deci, despre suveranitatea politică astatelor compunând Uniunea americană, ci de drepturile care le-aufost definite şi garantate constituţional, sau mai precis despre privilegiilelor.Formula dată mai sus nu se mai aplică exact Germaniei, deşistatele independente au existat indubitabil mai întâi în Germania încalitate de state şi că Reichul a apărut din ele. Doar că Reichui nus-a format prin libera voinţă şi colaborarea egală a statelor independente,ei prin efectele hegemoniei unuia dintre ele, Prusia. Dejamarea inegalitate care domnea între statele germane, în privinţaîntinderii teritoriale, nu permitea compararea modului de formareal Reichului cu cel al Statelor Unite. Era aşa o discrepanţă în privinţaputerii între cele mai mici state confederate germane şi cele maimari, şi mai ales cel mai mare, încât serviciile pe care le puteau aduceconfederaţiei erau de importanţă inegală şi n-au putut nici măcar săia parte la fondarea Reichului, la formarea confederaţiei.în fapt, în privinţa majorităţii acestor state nu se putea vorbide o adevărată suveranitate, şi expresia : „suveranilatca statului" nuera altceva decât o formulă administrativă şi goală de sens. înrealitate, trecutul, dar şi prezentul, puseseră la respect multe dintreaceste pretinse „state suverane" şi dovediseră, astfel, în modul celmai clar, fragilitatea acestor formaţii politice „suverane".Nu e locul nici să expun detaliat cum s-au constituit aceste166 Stat federativ sau stat centralizatstate în decursul istoriei; e suficient să semnalez că, aproape înniciunul din cazuri, frontierele lor nu coincid cu spaţiul unei rasegermane determinate. Sunt creaţii pur politice, dintre care majoritatease întorc în trecut la cea mai tristă epoeă a Reichului: la cea aneputinţei şi a fărâmiţării patriei noastre, ceea ce a fost în egalămăsură consecinţa şi eau/.a acelei neputinţe.Constituţia vechiului Reich a ţinut cont, cel puţin parţial, deaceastă stare de lucruri, nepermiţând statelor independente să fierepre/.entate în mod egal în Bundesrat dar acordându-le o reprezentareproporţională cu întinderea teritorială şi cifra populaţiei lor, cuimportanţa lor efectivă, precum şi cu rolul jucat in formarea Reichului.Renunţarea la drepturile de suveranitate, la care au recursstatele independente în favoarea Reichului pentru a-i permite să senască, n-a fost spontană decât pentru o foarte mică parte; în practică,aceste drepturi, în majoritatea lor, n-au existat niciodată sau mai

precis Prusia le-a u/urpat folosindu-se pur şi simplu de puterea eipreponderentă. E adevărat că Bismarck n-a adoptat principiul de ada Reichului tot ce îi era posibil să ia de la statele independente, prinorice mijloace ; el nu le cerea decât elementele de care Reichul aveaabsolută nevoie. Era un principiu mai mult moderat decât înţelept:pe de-o parte, el ţinea foarte mult cont de obiceiuri şi tradiţie, pe dealtă parte, asigura de la început marelui Reich, într-o mare măsură,afecţiunea şi colaborarea cordială a statelor germane. Dar ar fiabsolut fals să se atribuie această deci/ie a lui Bismarck convingeriică Reichul ar poseda pentru totdeauna un cuantum suficient dedrepturi de suveranitate. Bismarck n-a avut deloc acesta convingere;dimpotrivă, el voia să lase viitorului grija de a reali/.a ceea ce era preagreu de făcut atunci şi ceea ce statele n-ar fi suportat decât cu regret.El conta pe efectul nivelator al timpului şi pe presiunea pecare o exercita evoluţia a cărei acţiune continuă i se părea mai eficacedecât o încercare făcută pentru a distruge fără întâr/iere rezistenţape care Statele independente ar fi opus-o proiectelor sale.Acţionând astfel, el a arătat şi a demonstrat în maniera cea maievidentă la ce nivel era el ca om de stat. Căci, de fapt, suveranitateaReichului n-a încetat să se extindă în dauna statelor independente.Timpul a făcut ceea ce Bismarck a aşteptat de la el.Prăbuşirea Germaniei şi dispariţia regimurilor monarhice audat un impuls decisiv acestei evoluţii.Căci, statele germane, datorând existenţa lor mai puţin cauze -lor etnice decât celor pur politice, importanţa lor scădea la x.ero.imediat ce forma luată de dezvoltarea acestor state, adică forma167 Stat federativ sau stat centralizatmonarhică sau dinastiile lor, era suprimată. Un mare număr alacestor „state fantomă" au fost atunci atât de lipsite de orice bazăîncât au renunţat singure să supravieţuiască şi, pe motive de purăutilitate, au fuzionat cu statele vecine ori s-au alipit spontan altoramai puternice ; aici e dovada cea mai izbitoare a teribilei slăbiciunia suveranităţii efective, de care se bucurau aceste state mici şi aproastei impresii pe care proprii lor cetăţeni o aveau despre ele.Dacă eliminarea regimului monarhic şi a reprezentanţilor lordăduseră deja o lovitură puternică caracterului federativ al Reichului,acesta din urmă a fost mult mai lovit de obligaţiile pe care le-amcontractat acceptând tratatul de „pace".Era de la sine înţeles că drepturile suverane în materie definanţe, de care se bucuraseră până atunci „statele", treceau înmâinile Reiehului, din moment ce pierderea ră/boiului îi impuneaobligaţii pecuniare pe care nu le-ar fi putut onora niciodată dincontribuţiile personale ale Ţărilor. Alte măsuri, precum preluarearesponsabilităţii poştelor şi căilor ferate către Reich, erau şi consecinţainevitabilă a aservirii poporului nostru, la care conduceau,treptat, tratatele de pace.Reichul era constrâns să asigure posesiunea exclusivă a celormai numeroase resurse pentru a putea plăti datoriile care i seimpuneau neîncetat.Fonnt'le pe care le-a luat adeseori această extindere a puterilorReichului au putut fi nesăbuite, procesul era pe cât de natural pe atâtde logic. Responsabilitatea revine partidelor şi oamenilor care n-aufăcut tot ce trebuiau să facă pentru a termina ră/.boiul cu o victorie.Principalii responsabili erau, în special în Bavaria, partidele pe careurmărirea scopurilor de interes egoist le-a făcut să uite, în timpul

războiului, să dea Reichului ceea ce îi datorau, omisiunile pe careau trebiut să le compenseze separat după înfrângere. Istorierăzbunătoare ! Se poale spune doar că cerul a pedepsit rareori atâtde prompt păcatul. Aceleaşi partide, care, cu puţini ani înainte,puseseră interesele statelor lor independente — şi mai ales în Bavaria— deasupra celor ale Reichuiui, au fost silite să vadă atunci,sub presiunea evenimentelor, interesul superior al Reichului strangulândstatele independente.Şi ele erau victimele propriilor greşeli.Este o ipocrizie fără seamăn să te lamentezi, când vorbeştialegătorilor (căci doar lor li se adresează campania de agitare dusăde actualele partide) despre pierderea pe care au suferit-o Ţărileprivind drepturile lor suverane, în timp ce toate aceste partide, fără168 Stat federativ sau stat centralizatexcepţie au făcut, care mai de care, o politică de execuţie, ale cărorultime consecinţe trebuiau să aducă, în mod natural, modificărilecele mai profunde în viaţa interioară a Germaniei.Reichul lui Bismark era, faţă de străinătate, liber şi fărăoprelişti. Nu acest Reich contractase obligaţiile financiare atât deapăsătoare şi în acelaşi timp absolut neproductive pe care Germaniatrebuia să le suporte a/i în regimul planului Dawes. Competenţa luiera limitată în interior la câteva drepturi absolut necesare. Deciputea foarte bine să se lipsească, în ce priveau veniturile sale, dedrepturile regale care erau ale lui şi să trăiască din contribuţiile pecare i le dădeau Ţările ; şi cum acestea erau în situaţia de a garantaposesia drepturilor lor de suveranitate şi cum, pe de altă parte, cotacontribuţiilor pe care le plăteau Reichului era relativ mică, ele sesimţeau foarte bine sub protecţia lui.Ar însemna ca cineva să se prete/e la o propagandă nejustificalădacă ar explica puţina popularitate de care se bucura Reiehulîn Ţări prin dependenţii financiară în care se aflau faţă de el.Nu, nu aici este adevărul adevărat. Dizgraţia de care sufereaconcepţia politică pe care o reprezenta Reichul nu trebuie atribuităpierderii drepturilor suverane impuse Ţărilor: esie, mai degrabă, efectulfelului lamentabil în care se vecie azi reprezentat poporul german destatul său. în pofida sărbătorilor drapelului Reichului şi a Constituţiei,Reichul actual a rămas străin inimii tuturor claselor poporuluinostru şi legile de apărare ale republicii pot, prin teroarea pecare caută s-o inspire, să împiedice să se atingă instituţiile republicane; ele nu vor ajunge să le facă îndrăgite de un singur german.Grijii, împinsă la extrem, de a proteja republica prin articole de lege si prinameninţarea cu muncă silnică împotriva propriilor cetăţeni, constituiecritica cea mai zdrobitoare şi mai dezonorantă a întregului regim.Dar, şi pentru un alt motiv anumite partide mint, pretin/ândcă Reichul a încetat să fie popular, pentru că a u/urpat drepturile desuveranitate ale Ţărilor. Presupunând că Reichul n-ar fi dat o amploareatât de mare hegemoniei sale, n-ar trebui să credem că, pentruasta, ar fi fost mai puţin pe placul ţărilor independente, din momentce greutăţile generale rămâneau lot atât de mari cum sunt şi acum.Dimpotrivă, dacă ţările ar fi avut de achitat impozite egale cu celede care Reichul are nevoie pentru a se achita de dictatul care ne-aredus la sclavie, ostilitatea de care s-ar lovi ar fi mult mai puternică.N-ar fi doar foarte greu să încaseze contribuţiile pe care Ţările le-ardatora Reichului; nu le-ar mai putea obţine decât pe calea constrângerii.Căci, pentru că republica s-a aşezat la masa tratativelor de pace

169 Stat „naţional” sau colonie de sclavişi n-are nici curaj, nici chef să le denunţe, ea trebuie să ţină cont deobligaţiile ei. Greşeala aparţine şi partidelor care vorbesc mereu,răbdătoarei mase a alegătorilor, despre necesitatea de a menţine independenţaŢărilor, şi care, în acelaşi timp, cer Reichului şi susţin opolitică care are, în mod fatal, drept consecinţă anularea ultimelor aşanumite „drepturi de suveranitate".Spun „în mod fatal" pentru că Reichul actual nu are alt mijlocde a face faţă taxelor pe care i le-a impus o politică internă şi externăabsolut iraţională. Şi, aici, cui pe cui se scoate ; orice nouă datoriepe care Reichul o va contracta, prin maniera criminală în carereprezintă interesele Germaniei faţă de ţările străine, necesităstrângerea şurubului în interior; operaţie care antrenează suprimareaprogresivă a tuturor drepturilor de suveranitate al statelor independentepentru a împiedeca apariţia şi dezvoltarea germenilor derezistenţă în aceste state.Iată care este în general diferenţa caracteristică între politicaReichului actual şi cea de altădată : în foşnii Reich domnea pacea îninterior şi el îşi demonstra forţa în exterior, în timp ce Republica îşidemonstrează slăbiciunea faţă de străinătate şi îşi asupreşte cetăţeniiîn interior, în ambele cazuri, o atitudine condiţionează pe cealaltă :un stat naţional plin de vigoare nu are nevoie de multe legi în interior,pentru că cetăţenii au pentru el afecţiune şi ataşament; un stat detendinţă internaţională, care stăpâneşte nişte sclavi nu poate impunecorvoada supuşilor săi decât prin constrângere. Căci regimul actualminte cu neruşinare şi insolenţă vorbind despre „cetăţeni liberi". Astfelde oameni nu erau decât în vechea Germanie. Republica, fiind o coloniede sclavi în slujba străinătăţii, nu are cetăţeni ci, cel mult, supuşi. Eanu are nici drapel naţional; n-are decât o marcă de fabrică, introdusăprintr-un decret al autorităţilor şi protejată prin dispoziţii legislative.Acest simbol care, pentru democraţia germană, trebuie să joacerolul pălăriei lui Gessler este, prin urmare străină întotdeaunasufletului poporului german. Republica, fiind la putere, a târât înnoroi simbolul unei tradiţii, căreia îi rămâne insensibilă, şi al unuitrecut, a cărui măreţie nu-i inspira nici cel mai mic respect, va fistupefiată într-o zi văzând cât de superficial este ataşamentul pe careîl au supuşii săi pentru simbolul ei.Ea a luat de la sine caracterul unui episod al istoriei Germaniei.Astfel, acest stat este obligat astăzi, pentru a continua să trăiască,să-şi reducă din ce în ce mai mult drepturile de suveranitate aleŢărilor, nu numai din motive materiale, ci şi din raţiuni psihologice.Căci, storcând până la ultima picătură sângele cetăţenilor săi, prin170 Tendinţa spre centralizarepolitica de deturnare din punct de vedere financiar, el trebuie, fatalmente,să le ridice şi ultimele drepturi dacă nu vrea ca nemulţumireagenerală să izbucnească într-o zi sub forma unei rebeliuni deschise.Inversând termenii formulei citate mai sus, noi, ceilalţinaţional-socialişti, vom găsi următoarea regulă fundamentală : unRc'ich naţional şi pniernic, care şiie să recunoască şi să protejeze înloialitatea lor interesele cetăţenilor săi dincolo de frontiere, le poateoferi libertatea în interior, fără temeri pentru stabilitatea stalului. Dar,pe de altă pane, un guvern naţional energic îşi poate permite să nurespecte deschis libertatea individuală ca şi pe cea a Ţărilor, din momentce fiecare cetăţean îşi dă seama că astfel de măsuri sunt necesarepentru măreţia naţiunii.

Este cert că toate statele lumii se îndreaptă, prin evoluţiaorgani/ării lor interioare, spre o anumită centrali/are. In acest sens.Germania nu va fi o excepţie. E deja o prostie a/.i să vorbeşti despre„suveranitatea de stat" a ţărilor, căci ea nu se potriveşte în realitatedimensiunii ridicol de mici a acestor formaţiuni politice. Importanţastatelor independente n-a făcut decât să diminueze din punct devedere al comunicaţiilor şi al tehnicii administrative. Traficul modern,tehnica modernă micşorează continuu distanţele şi restrâng spaţiul.Un stat de altădată nu mai repre/.intă azi decât o provincie şi stateleactuale ar fi trecut altădată drept continente. Dificultatea, evaluatăsub aspectul său pur tehnic, de a administra un stat ca Germania, nueste mai mare decât cea a guvernării unei provincii ca Brandeburg,acum 120 de ani.E mai uşor a/i să parcurgi distanţa Munchen - Berlin decâtera acum 100 de ani cea dintre Munchen şi Starnberg.Şi tot teritoriul Reichului de a/i este, în privinţa mijloacelorde transport actuale, mai puţin intens decât cel al oricăruia dintrestatele de mărime medie care forma Confederaţia Germanică întimpul ră/boaielor napoleoniene. Cel ce rămâne indiferent la consecinţelece decurg din faptele constatate este depăşit de timp. Auexistat dinlotdeauna astfel de orbi şi vor fi veşnic. Dar ei pot cel multsă încetinească roata istoriei: n-o vor opri niciodată.Noi, ceilalţi „naţiona.l-socialişti" nu trebuie să rămânem orbiîn faţa consecinţelor care decurg din aceste axiome. Nici aici nutrebuie să ne lăsăm sedjuşi de frazele mari ale partidelor burghe/ecare îşi spun naţionale, întrebuinţez expresia „fraze mari", pentru cănici măcar aceste partide nu cred sincer că realizarea intenţiilor lorva fi posibilă şi pentru că, in al doilea rând, ele sunt principaliiresponsabili ai sensului pe care l-au luat evenimentele. Mai ales în171 Centralizarea nefastăBavaria, strigătele care se fac auzite pentru a cere diminuarea centralizăriinu sunt decât o farsă de partid politic şi nu demonstreazănici o intenţie sinceră, în toate momentele în care aceste partide arfi trebuit să facă ceva real şi serios din acele declaraţii, ele au cedatlamentabil. De câte ori Reichul a comis, ceea ce ele numeau „furt dedrepturi de suveranitate" ale stalului bavarez, nu i s-a opus practicnici o rezistenţă, exceptând câteva scandaluri respingătoare.Da .' când cineva îndrăznea fntr-adevăr să ţină piept acestuiregim iraţional, sub pretextul că ..nu se plasa pe terenul statului actual",era scos în afara legii şi proscris de aceleaşi partide şi persecutat pânăîl aduceau la tăcere, fie anmcândii-l în închisoare, fie interzicându-i, înmod ilegal, să vorbească în public. Partizanii noştri pot vedea cal demincinoase sunt aceste cercuri asa-zis federaliste. Teoria unui statconfederat nu este pentru ei, ca şi religia, decât un mijloc de a-şiapăra interesele de partid, adeseori destul de murdare.* * *Cu cai o anumită centralizare, în special din punctul de vedereal căi/or de comunicare, pare naturală, cu atât ataşamentul pe caresupuşii săi îl au pentru simbolul ei este mai mare. Ea a luat de la sinecaracterul unui episod în istoria Germaniei.Tocmai pentru că Reichul actual n-a realizat ceea ce senumeşte etatizarea căilor ferate, a poştei, a finanţelor etc., dinmotive superioare de politică naţională, ci pur şi simplu pentru adispune de resurse şi garanţii, pentru a putea face o politică deexecuţie fără oprelişti pe care noi, naţional-socialiştii, trebuie să o

stingherim prin tot ce ni se pare oportun şi, dacă e posibil, să stopămo astfel de politică. Pentru aceasta trebuie să luptăm împotrivacentralizării impuse acum instituţiilor de o importanţă vi tală pentrupoporul nostru, căci ea nu e folosită decât pentru a tezauriza miliardeledin impozite şi garanţii, pe care politica, făcută de guvernulnostru de la război încoace, le cere în profitul străinătăţii.Din acest motiv, mişcarea naţional-socialistă trebuie să iapoziţie împotriva acestor tentative.Al doilea motiv, care ne determină să ne opunem acesteicentralizări, este faptul că ea ar putea consolida în interior poziţiaunui regim care, prin toate actele sale, a fost o calamitate pentrunaţiunea germană. Reichul democratic şi evreiesc pe care îl avemactualmente şi care este un adevărat blestem peniru naţiunea germanăcaută să zădărnicească criticile care-i sunt adresate de cătrestatele independente, care nu sunt încă pătrunse de spiritul epociinoastre, reducându-le la o completă lipsă de însemnătate. Faţă de172 Centralizarea nefastăaceastă situaţie, noi, ceilalţi naţional-socialişti avem toate motivelesă căutăm nu numai să oferim opoziţiei statelor independente bazaunei puteri politice, ci şi să facem din lupta lor împotriva centralizăriiun interes general superior, naţional şi german. Atâta timpcât Partidul popular bavarez va apăra „drepturile speciale" ale statuluibavarez din motive josnice, interesate şi egoiste, vom proftta de aceastasituaţie specială pentru a distruge regimul democrat actual, apărutdupă revoluţia din noiembrie, pentru a ser\'i interesul superior alnaţiunii.Al treilea motiv, care ne determină să luptăm împotrivacentralizării actuale, este convingerea pe care o avem că ceea ce senumeşte etatizarea în profilul Reiehului nu este realmente o unificare; ea nu este în orice caz o simplificare ; e vorba doar, cel maiadesea, de a răpi drepturile de suveranitate ale ţărilor, instituţiilor,ale căror porţi vor fi astfel larg deschise cupidităţii partidelorrevoluţionare. Niciodată, în istoria Germaniei, n-a fost practicatfavoritismul într-o manieră mai cinică decât în republica democratică.Furia cu care s-a urmărit centralizarea, în bună pane, esteimputabilă partidelor care promiteau altădată să-i ajute pe funcţionariicapabili şi care, totuşi, când e vorba astăzi de ocuparea diferitelorposturi şi funcţii, se interesează exclusiv dacă aceşti candidaţi aparţinpartidului lor. Evreii sunt cei care, de când există republica, se revarsăcu o incredibilă abundenţă, în toate serviciile economice şi organeleadministrative, astfel încât aceste posturi au devenii astăzi un domeniuevreiesc.Mai ales a treia consideraţie, din motive tactice, ne impunedatoria de a examina atent orice nouă măsură având tendinţa de aaccentua centralizarea şi la nevoie de a lua poziţie împotriva ei.Punctul de vedere în care ne vom plasa, pentru a face aceste cercetări,trebuie să fie cel al unei politici naţionale şi de inspiraţie elevată şiniciodată din cel ai unui egoism îngust.Această ultimă remarcă este necesară pentru ca membriipartidului nostru să nu creadă că noi, naţional-socialiştii, refuzămdin principiu dreptul Reiehului de a reprezenta o suveranitatesuperioară celei a statelor independente. Nu trebuie să existe printrenoi nici cea mai mică îndoială asupra acestui drept. Cum, pentru noi,statul nu este în sine decât o formă, în timp ce esenţa lui, adicăconţinutul acestei forme este naţiunea, poporul, e limpede că toate

interesele trebuie să fie subordonate intereselor suverane ale poporului,în special, nu putem recunoaşte nici unui stat independent existent însânul naţiunii şi Reichului, care o reprezintă, o putere politică inde-173 Suveranitatea Reichuluipendentă şi drepturile unui stat suveran. Trebuie să punem capăt, şiasta se va întâmpla într-o zi, abuzurilor pe .care le comit stateleconfederate, întreţinând misiuni care să le reprezinte în străinătate,sau misiunile unora la altele. Atâta timp cât va persista aceastădezordine nu va trebui să ne surprindă dacă străinătatea va continuasă pună la îndoială soliditatea armăturii Reiehului şi va acţiona înconsecinţă. Aceste abuzuri sunt cu atât mai revoltătoare cu cât nu leputem recunoaşte nici o utilitate care să le compenseze inconvenientele.Dacă interesele unui german, care locuieşte în străinătate,nu pot fi protejate de ambasadorul Reiehului, ele vor fi şi mai puţinocrotite de ministrul micului stat, pe care mica importanţă îl faceridicol în cadrul lumii moderne. Nu putem vedea în statele confederatedecât puncte slabe ale armurii noastre, uşurând încercările făcuteînăuntrul şi în afara Reiehului pentru a produce dizolvarea lui,tentative pe care un stat continuă să le vadă cu ochi buni. Nu putemnici să înţelegem, noi, naţional-socialiştii, că o familie nobilă, atinsăde senilitate, caută într-un post de ministru plenipotenţiar, un noupământ hrănitor pentru una din ramurile sale deja uscate.Reprezentarea noastră diplomatică în străinătate era dejalamentabilă în timpul fostului Reich, astfel încât c de prisos săcontinuăm experienţele de atunci.Trebuie neapărat ca, în viitor, importanţa atribuită ţărilor săfie proporţională cu eforturile făcute de guvernele lor pentru progresulcivilizaţiei. Monarhul care a făcut cel mai mult pentru importanţaBavariei nu era un egoist oarecare, încăpăţânat şi ostilgerrnanismului,ci Ludovic I, care unea gustul său pentru aria cu iubireasinceră pentru marea Germanie.Utilizând resursele statului pentru a face ca Bavaria să ajungăla un nive! ridicat între popoarele civilizate, el a obţinui rezultate maibune si mai durabile decât ar fi făcui-o prin alte mijloace. Munchenulera un oraş princiar provincial, fără mare importanţă ; a făcut din elo mare metropolă artistică germană şi a creat un centru intelectuala cărui atracţie era destul de puternică pentru ca franconienii, alcăror caracter naţional era atât de diferit de cel al bavarezilor, sărămână şi azi ataşaţi Bavariei. Dacă Munchenul ar fi rămas ceea ceera odată, ce s-a petrecut în Saxa s-ar fi repetat în Bavaria, dar cudiferen ja că Leipzigul bavarez, adică Nurcnherguî n-ar fi devenit unoraş bavarez, ci francoman. Nu cei ce strigă „ Jos Prusia !" au făcutmăreţia Miinchenului, cel care a dat importanţă acestui oraş a fostregele, care voia să ofere naţiunii germane o bijuterie de artă, pe care te-aifi simţit obligat să-l vizitezi şi să-l admiri şi care a fost într-adevăr la174 Rolul cultural al statuluiaceastă valoare. Şi de aici trebuie să învăţăm pentru viitor. Importanţaatribuită statelor independente nu \a mai fi măsurată deacumprin puterea lor politică ; o vad manifestându-se, mai degrabă,în rolul pe care-l vor avea ca ramuri ale rasei sau încurajând progresulcivilizatei. Dar, chiar şi în această privinţă, timpul îşi va împliniopera de nivelare. Comoditatea comunicaţiilor moderne îi amestecăîntr-atât pe oameni, încât frontierele care despart ramurile aceleiaşirase se şterg treptat, dar continuu, astfel încât, formele luate decivilizaţia unui popor prezintă, cu timpul, acelaşi aspect pe toată

întinderea teritoriului său.Armata trebuie să fie ferită în mod special şi cu cea mai maregrijă de influenţele particulariste. Viitorul stat naţional-socialist numai trebuie să comită greşelile trecutului şi nici să o împovărc/c cuprobleme care nu sunt ale ei şi cărora nu are dreptul să li se dedice.Armata nu are rolul unei şcoli, în care să se menţină particularităliledistingând diferitele ramuri ale unei rase ; dimpotrivă, este oşcoală în care toţi germanii trebuie să înveţe să se înţeleagă reciproc şisă se acomodeze unii cu o////. Tot ce poate tinde, în viaţa unei naţiuni,să divizeze armata, trebuie să servească la unire. Ea trebuie să-1 ridicepe tânărul recrut deasupra ori/ontului ţinutului de baştină şi să-1determine să-1 descopere pe cel al naţiunii germane. Soldatul trebuieinstruit să observe, nu frontierele ţinutului natal, ci pe cele ale patrieisale, căci, într-o zi, va trebui să le apere. Astfel, e absurd să-1 laşi petânărul german în ţinutul său natal ; trebuie să-i faci cunoscutăGermania în timpul stagiului militar. Este cu atât mai necesar cu câtastă/i tânărul tovarăş german nu mai face, ca altădată, turul Germanicicare îi lărgea orizontul. Nu este absurd, dacă îţi dai scama deaceastă necesitate să-1 mai laşi pe tânărul bavarez să facă armata laMunchen, pe franconian la Niirenberg, pe cel din Baden la Karlsruhe,pe cel din Wurtemberg la Stuttgart etc şi n-ar fi mai rezonabil să-iarăţi tânărului bavarez când Rhinul, când Marea Nordului, celui dinHamburg să-i arăţi Alpii, prusacului din est Masivul Central germanetc ? Caracterul propriu al fiecărei regiuni trebuie să rămână în trupasa, dar nu în garnizoană.Orice încercare de centralizare poate atrage dezaprobareanoastră, dar niciodată cea care are ca obiect armata. Dimpotrivă ;vom fi totuşi contra oricăror maniere de centralizare, dar aceasta,n-ar putea decât să ne bucure. Făcând abstracţie de consideraţia că,dat fiind efectivul actual al armatei Reichului, ar fi absurd să sepăstreze corpuri de armată recrutate din statele independente,vedem în centralizarea sperată în sânul armatei Reichului un progres175 Rolul cultural al statelorla care nu va trebui să renunţăm în viitor, când vom restabili armatanaţională.In rest, o concepte nouă şi victorioasă trebuie să respingă toatelegăturile care ar putea paraliza avântul intelectual care s-o propulsezeînainte.Naţional-socialismul trebuie să revendice drepml de a-şi impuneprincipiile întregii naţiuni germane, fără a ţine cont de frontierelecare au separat până acum statele confederate, şi dreptul de a realizaeducaţia naţiunii conform concepţiilor şi planurilor sale. După cumbisericile nu se mai simt legate de frontierele politice şi limitate deacestea, ideea naţional-sodalistănu este legată de diviziunile teritorialeale statelor independente.Doctrina naţional-sodalistănu este în slujba intereselor politiceale statelor confederate; ea trebuie să devină într-o zi regina si stăpânanaţiunii germane. Ea are de condus şi de reorganizat viaţa unui popor;ea trebuie, deci, să ceară, cu ton imperativ, drepml de a trece pedeasupra frontierelor trasate de o evoluţie pe care n-o mai acceptăm.Cu cât triumful acestor idei va fi mai complet, cu atât libertateaindividuală, cu care va gratifica toată ţara, va fi mai mare.176Capitolul XI<titlu>Propagandă şi organizare

Anul 1921 a avut, pentru mine şi pentru mişcare, o semnificaţieabsolută din mai multe puncte de vedere.După intrarea mea în Partidul muncitoresc german, am preluatimediat conducerea propagandei. Consideram atunci acest domeniuca fiind de departe cel mai important. Era vorba, în primul rând, nuatât să-ţi frămânţi mintea cu probleme de organizare, cât sărăspândeşti ideea însăşi în rândurile unui număr cât mai mare deoameni. Propaganda trebuie să existe mult înaintea organizării şi săcâştige mai întâi materialul uman care urmează să fie prelucrat. Deaceea, eu sunt duşmanul unei organizări prea rapide şi preapretenţioase. Din aceasta nu iese adesea decât un mecanism mort şirar o organizaţie vie. Căci o organizaţie îşi datorează existenţa uneivieţi organice, unei dezvoltări organice. Idei care au ajuns până la unnumăr determinai de oameni vor tinde întotdeauna către o anumităordine şi, din acest aspect intern, rezultă un mare câştig. Dar şi aicitrebuie să luăm în calcul slăbiciunea oamenilor, care instigă înindividul izolat să se răzvrătească instinctiv, cel puţin la început,împotriva unei autorităţi. La fel, când o organizaţie se dezvoltămecanic de sus în jos, marele pericol este următorul: o personalitatecare s-a făcut, într-o bună zi, cunoscută, dar nu este perfect adaptatăşi nici măcar suficient de capabilă, va încerca, în interiorul mişcării,să împiedice, din gelozie, ascensiunea unor elemente mai capabile.Prejudiciul care va rezulta dintr-o asemenea eventualitate, poate, înspecial în cazul unei mişcări tinere, să devină dezastruos pentru ea.De aceea, este preferabil să se răspândească, prin propagandă,pentru o anumită bucată de vreme o idee mai întâi dintr-un punct fix şidupă aceea să se caute cu grijă în rândurile materialului uman care s-aîngroşat puţin câte puţin „ acele capete demne de un fuhrer" şi să lepună la încercare. Uneori, se poate întâmpla ca oameni neînsemnaţiprin ei înşişi, să fie totuşi consideraţi ca nişte fuhreri înnăscuţi. Ar fi, dealtfel, complet greşit să gândeşti că bogăţia de cunoştinţe teoretice este177 Teoreticianul —agitatorul— organizatorulo dovadă caracteristică a aptitudinii de a fi fuhrer.Adeseori se întâmplă exact contrariul.Rar găsim mari teoreticieni care să fie şi mari organizatori, datfiind faptul că măreţia teoreticianului şi omului de concepţie înelaborarea programului constă, în primul rând. în cunoaşterea şistabilirea legilor juste din punct de vedere teoretic, în vreme ceorganizatorul trebuie să fie în primul rând un psiholog, trebuie să iaomul aşa cum este, şi, pentru aceasta, să-1 cunoască. Nu trebuie nicisă-1 supraaprecieze şi nici să-1 subestimeze.Dimpotrivă, trebuie să ţină seamă de slăbiciunea şi bestialitateadin el. pentru a crea un organism viu, de o vigoare de nezdruncinat,perfect pregătit pentru a răspândi o idee şi a-i deschide calea spre succes.Şi mai rar se întâmplă ca un mare teoretician să fie şi un marefuhrer. Mult mai frecvente sunt ca/urile când un agitator poaleîndeplini un astfel de rol, fapt pe care, mulţi oameni cu spiritştiinţific, îl acceptă mai greu, şi, totuşi, acest lucru esie de înţeles.Un agitator care-şi dovedeşte capacitatea de a răspândi o ideeîn mulţime, trebuie întotdeauna să fie un psiholog, chiar dacă nu estedecât un demagog. El va-fi întotdeauna un fuhrer mai bun decâtteoreticianul care stă cufundai în meditaţie departe de oameni şi delume. Căci, a conduce înseamnă să mişti masele. Darul de a formulaidei nu are nimic de a face cu un fuhrer. Este pe deplin inutil sădiscutăm pentru a şti ce are o mai mare însemnătate : să concepi

idealuri şi ţeluri pentru omenire, sau să le pui în practică ; seîntâmplă şi aici ceea ce se întâmplă adeseori în viaţă : una fără altan-aravea absolut nici un sens. Cea mai frumoasă concepţie teoreticărămâne fără ţel şi fără însemnătate dacă fiihrer-ul nu pune în mişcaremasele în această direcţie. Şi, invers, ce-ar însemna toată „genialitatea"şi tot elanul unui fuhrer dacă un teoretician nu ar precizascopurile pentru lupta umană ? Dar contopirea teoreticianului,organizatorului şi fiihrer-ului într-o singură persoană este cel mairar lucru care se poate întâlni pe acest pământ; această contopireeste condiţia necesară pentru apariţia unui om remarcabil.Cum am semnalat deja. m-am dedicat propagandei pe toatăperioada de început a activităţii mele în partid. Paniciisl avea nevoiesă vâre puţin câte puţin, in minţile unui mic nucleu de oameni, nouadoctrină, pentru a forma materialul uman, care mai târziu ar puteaforma primele elemente ale unui organizator. Astfel, scopul propagandeia depăşit în general pe cel al organizării.Dacă o mişcare are intenţia să răstoarne o lume şi să construiascăalta nouă în locul ei, trebuie ca, în sânul acestei conduceri.178 Simpatizanţi şi membrisă domnească o claritate în idei desăvârşită, conform principiilorurmătoare : fiecare mişcare care va câştiga materialul uman îl vaîmpărţi mai întâi în două grupe : adepţi şi membri.Datoria propagandei este să recruteze adepţi ai mişcării; celal organizaţiei este să câştige noi membri.Adeptul unei mişcări este cel care se declară de acord cuscopurile ei; membrul este cel care se bate pentru înfăptuirea ei.Adeptul va fi câştigat pentru mişcare prin propagandă. Membruluii se va impune de către organizaţie să acţioneze el însuşipentru a recruta noi partizani ai mişcării, din numărul cărora se vorforma după aceea noi membri pentru mişcare.„A fi adept al mişcării" cere numai recunoaşterea pasivă aideii; „a fi membru" cere ca să reprezinţi mişcarea efectiv şi s-o aperi;din zece adepţi, dacă devin, cel mult, doi membri.A fi adept înseamnă numai un simplu efort de cunoaştere ;pentru a fi membru trebuie să ai curajul să reprezinţi ideea recunoscutăca adevărată şi s-o difuzezi cât mai larg.Datorită formei sale pasive, simplul efort de cunoaştere convinemajorităţii oamenilor, care sunt leneşi şi laşi. A fi membru cereo activitate de gândire care nu este numai pe placul unei minorităţi.Din această cauză, propaganda trebuie, fără încetare, să-şi concentrezeatenţia asupra adevărului că o mişcare câştigă adepţi şi pe urmăorganizaţia trebuie să fie deosebit de atentă pentru a-şi alege cu grijămembri printre cei mai capabili dintre adepţi. Din acest motiv, propagandanu are nevoie să-şi frământe mintea cu privire la importanţa, înspecial, a fiecăruia pe care 1-a convertit, în legătură cu capacitatea lor,cu cunoştinţele lor, cu inteligenţa sau cu caracterul lor, în timp ceorganizaţia trebuie să selecţioneze cu foarte mare grijă din acesteelemente pe acelea care vor face într-adevăr posibilă victoria mişcării.* * *Propaganda încearcă să facă să pătrundă doctrina sa în poporulîntreg, organizaţia nu cuprinde în cadrul său decât pe cei care,din raţiuni psihologice, nu vor putea dăuna expansiunii ideii.***Propaganda insuflă o idee maselor, ca să o pregătească pentruceasul victoriei, în timp ce organizaţia luptă pentru victorie datorită unui

mănunchi permanent, organic şi gata pregătit pentru luptă, format din aceiadepţi care s-au arătat capabili şi fermi să poarte bătălia pentru victorie.* * *Victoria unei idei va fi cu atât mai uşoară cu cât propaganda179 Propagandă şi organizareva fi prelucrat deja ansamblul de oameni pe cea mai întinsă scară şicu cât organizaţia - care trebuie practic să conducă lupta — va fimai exclusivă, mai puternică, mai solidă.Rezultă, firesc, de aici că numărul adepţilor nu este niciodatădestul de mare. în vreme ce numărul membrilor este mai curând preamare decât prea mic.** *Când propaganda a cuprins un întreg popor cu o idee, organizaţiapoate să tragă concluziile numai cu o mână de oameni.Propaganda şi organizaţia, deci adepţii şi membrii se găsescdupă aceasta într-o poziţie reciproc definită. Cu cât propaganda vafi mai eficace, cu atât numărul membrilor efectivi va putea firestrâns ; cu cât numărul de adepţi va fi mai ridicat, cu atât numărulmembrilor va putea fi mic şi invers: cu cât propaganda va fi mai slabă,cu atât mai importantă trebuie să fie organizaţia ; în cazul că grupulde adepţi ai unei mişcări rămâne nesemnificativ, numărul membrilortrebuie să fie mare, dacă mai speră să aibă succes.* * *Prima datorie a propagandei este de a câştiga oameni pentruorganizaţia ulterioară ; prima datorie a organizaţiei este să câştigeoameni care să-i continue propaganda. A doua datorie a propagandeieste să dizolve starea actuală ae lucruri şi s-o pătrundă de nouadoctrină, în vreme ce datoria organizaţiei trebuie să fie lupta pentruputere, pentru triumful deplin al doctrinei.* * *Un succes hotărâtor, într-o revoluţie, va fi atias întotdeaunadacă o nouă concepţie despre lume este cunoscută de întregul popor,chiar impusă în caz de nevoie şi dacă, pe de altă parte, organizaţiacentrală, — deci mişcarea, cuprinde numai numărul minim de oameni,absolut necesari pentru a ocupa centrul nervos al statului.Altfel spus:într-o mişcare cu adevărat măreaţă, care are aspectul uneirăsturnări mondiale, propaganda trebuie mai întâi să răspândeascăideea acelei mişcări. Neobosită, ea va trebui să caute să-şi clarificeideile noi, să le insufle masei sau cel puţin să-i zdruncine acesteiavechile convingeri. Dat fiind faptul că o asemenea propagandă trebuiesă ai-iă „o coloană vertebrală", doctrina va trebui să se sprijin :pe o organizaţie solidă. Organizaţia îşi alege membrii printre adepţiimişcării câştigaţi de propagandă. Această organizaţie se va dezvoltacu atât mai repede cu cât propaganda va fi mai intens purtată, şi180 Limitarea admiterii de membriaceastă propagandă va lucra mai bine dacă organizaţia care este înspatele ei va fi mai puternică şi mai influentă.Suprema datorie a organi/aţiei constă în a avea grijă cadezbinările, ca să spunem aşa, interne, dintre membrii mişcării, sănu ducă la rupturi, şi după aceea, la slăbirea activităţii în cadrulmişcării; apoi, ca spiritul combativ să nu dispară, ci să se reînnoiască,şi să se întărească din ce în ce mai mult. După aceasta, numărul demembri nu are nevoie să crească la nesfârşit, ci dimpotrivă : numaio elită restrânsă poale fi energică şi îndră/neaţă ; o mişcare a cărei

organizaţie ar creşte la nesfârşit, ar slăbi, într-o /i, tocmai din acestmotiv. Organizaţiile prea numeroase îşi pierd, încetul cu încetul,combativitatea şi nu mai sunt capabile să susţină cu fermitate şi spiritofensiv propagarea unei idei.Cu cât o idee este mai bogată şi mai productivă în germenirevoluţionari, cu atât propagatorii săi trebuie să fie mai activi, datfiind că forţa subversivă a unei asemenea doctrine riscă să-iîndepărteze pe micii burghezi laşi. Ei vor putea în sinea lor să sesimtă ca adepţi ai mişcării, dar vor refuza s-o recunoască deschis.De aceea, organizaţia unei idei într-adevăr revoluţionare nu-şiia ca membri decât pe adepţii săi cei mai activi. Condiţia unei propagandeulterioare a mişcării, ca şi lupta victorioasă pentru înlăptuireaideii, stă tocmai în această activitate, garantată de o alegere firească.Cel mai mare pericol care poate să ameninţe existenţa uneiorganizaţii este creşterea anormală a numărului membrilor săi, caurmare a unui succes prea rapid.O mişcare, atâta sreinc cât are de purtai bătălii grele, esteocolită de toate fiinţele laşe şi fundamental egoiste, dar toi aceştiacaută apoi repede să dobândească calitatea de membri, dacă partidul,prin dezvoltarea sa, îşi afirmă succesul.Acest fapt explică de ce multe mişcări victorioase rămân peneaşteptate în urmă, înaintea succesului definitiv, înaintea împliniriiullimului dintre ţelurile sale. şi cuprinse de o slăbiciune interioară,încetează lupta şi slăbesc, în urma primei sale victorii repurtate, aupătruns în organizaţie atâtea elemente rele. nedemne şi în speciallaşe încât aceşti laşi deţin în final majoritatea şi-i sufocă pe ceicombativi. Ei abat mişcarea de la slujirea propriilor sale interese, ocoboară la nivelul propriului lor curaj meschin şi nu fac nimic pentrua finaliza victoria ideii originale. Fanatismul slăbeşte atunci, forţacombativă este paralizată sau. cum obişnuieşte să spună lumeaburgheză în astfel de cazuri: „Partidul ăsta a lăsat-o mai moale". Şitotul este cum nu se poate mai bine în cea mai minunată dintre lumi.181 Intimidarea celor lipsiţi de energieDe aceea, este absolut necesar ca o mişcare, din însăşi necesitateapropriei sale conservări, să se închidă mulţimii, de îndată cesuccesul a trecut de partea sa, iar pe viitor ea va trece la sporireaorganizaţiei sale cu o precauţie nesfârşită şi după o examinareamănunţită. Numai astfel mişcarea va putea să-şi păstreze nucleulsău, intact, proaspăt şi sănătos. Va trebui să se aibă grijă ea acestnucleu să conducă în exclusivitate mişcarea, adică, să înlreprindă, încalitatea sa de deţinător al puterii, actele absolut necesare pentrurealizarea practică a ideii. Bazându-se pe ideile fundamentale, şioriginare ale mişcării, organizaţia are datoria nu numai să întăreascăpoziţiile sale importante, pe care le-a cucerit în plan doctrinal, darşi să constituie un organism central de conducere. Şi acest lucru îl vaface până ce principiile actuale şi învăţămintele partidului devinbaza şi esenţa însăşi a noului stal. Numai alunei constiluţia propriea acestui stat, născut din spiritul partidului, se va putea elabora liber,cu preţul unor lupte interne, într-adevăr, este mai puţin vorba depuncte de vedere pur omeneşti, mai curând este vorba de jocul liberşi de acţiunea forţelor, fără îndoială previzibile, dar cu un efect înviitor greu de controlat.Toate mişcările mari, fie că sunt de natură politică, fie că suntde natură religioasă nu-şi datorează marile lor succese decâtcunoaşterii şi folosirii acestor principii. Orice succes de durată este

de neeonceput fără respectarea acestor legi.în calilaie de responsabil cu propaganda partidului, m-amstrăduit nu numai să pregătesc terenul pentru o mişcare interioară, înplus, am acţionat cu o rigoare absolută ca organizaţia să nu primeascădecât elemente de valoare. Cu cât am fost mai aspru şi cu cât loveammai tare. cu atât propaganda mea înspăimânta, îi îndepărla pe cei slabişi şovăielnici, împiedica intrarea în primul nucleu al organizaţieinoastre. Ei au rămas poate simpli simpatizanţi şi, în acest caz, nu ridicăglasul, rămânând, dimpotrivă, într-o tăcere neliniştită. Câte mii deoameni nu mă asiguraseră odinioară că erau în întregime cu noi, darcare. sub nici o formă, nu puteau să fie membri. Mişcarea este atât deviolentă, spuneau ei. încât o cooperare cu membrii ei îi expunea laconflicte personale înverşunate, chiar la pericole, şi nu trebuia să-i porţipică unui burghez cinstit şi liniştit pentru că se ţine de-o parte deocamdată,deoarece el aparţine cu tot sufletul cauzei.Şi era bine aşa.Dacă aceşti oameni care, în sinea lor, nu erau adepţii unormijloace revoluţionare extreme, şi ar fi venit în partidul nostru în182 Reorganizarea mişcăriicalitate de membri, ne-am fi putut considera o pioasă congregaţie,nicidecum o mişcare tânără şi bucuroasă să lupte.Forma vie şi combativă pe care am dat-o atunci propagandeinoastre a întărit şi a garantat tendinţa extremistă a mişcării noastre,deoarece oamenii cu adevărat extremişti — cu câteva excepţii doar— erau gata să coopereze cu mine ca membri.Astfel gândită, propaganda mea a avut un asemenea efectîncât într-un timp foarte scurt sute de mii de oameni ne dădeaudreptate în sinea lor şi ne doreau victoria noastră, chiar dacă cipersonal erau prea laşi pentru a face sacrificii în numele cauzei şipentru a participa la ea.Până în mijlocul anului lc'21. acţiunea noastră, îndreptatănumai spre recrutare, putea incă să fii suficientă şi folositoaremişcării. Evenimentele deosebiţi- de la sfârşitul verii acelui an aufăcut să apară ca potrivită pune'. a în acord a organizaţiei cu succesulperseverent al propagandeiîncercarea unui grup de rasişti vizionari, sub egida cât sepoate de eficace a preşedintelui partidului, pe atunci în funcţie, deapune mâna pe conducerea mişcării, a dus la eşecul acestei micimulţimi şi mi-a dat în unanimitate, în cadrul unei reuniuni generalea membrilor, conducerea de ansamblu a mişcării.în acelaşi timp, s-a hotărât acceptarea unui nou statut careîmputernicea pe primul preşedinte al mişcării cu responsabilitate deplină,care abroga hotărârile biroului şi în locul acestora introducea unsistem de împărţire a muncii ce s-a dovedit, de atunci, pe deplin eficient.De la l august 1921, am început această reorganizare internăa mişcării şi am avut sprijinul unei întregi pleiade de suflete alese ;consider necesar să-i menţionez într-un capitol special.Pentru a valorifica, din punct de vedere organizatoric, rezultatelepropagandei şi pentru a le pune temeinic în vigoare a trebuitsă fac tabula rasa dintr-o serie de obiceiuri căpătate până atunci şisă aduc de la bun început principii pe care nici unul din partideleexistente nu le avea sau nu le adoptase.în anii 1919 şi 1920, mişcarea a avut la conducere un comitetales de adunările membrilor. Comitetul cuprindea un casier principalşi un casier simplu, un secretar prim şi un secretar adjunct şi în

frunte un preşedinte şi un preşedinte adjunct. La aceasta se maiadăuga şi un comitet de membri, şeful propagandei şi diferiţi asesori.Acest comitet personifica întocmai — oricât de caraghios arpărea — ceea ce mişcarea vroia să combată în modul cel mai sever,şi anume parlamentarismul. Căci, era vorba acolo de un principiu183 Sfîrşitul parlamentarismuluicare întruchipa perfect sistemul, începând cu cel mai mic cătun pânăla viitoarele sectoare, provincii, state şi până la guvern, sistem în caream avut cu toţii de suferit.Era absolut necesar să efectuăm o schimbare, dacă nu doreamca mişcarea, ca urmare a bazelor sale organizatorice necorespunzătoare,să fie denaturată pentru totdeauna şi să fie incapabilăsă-şi îndeplinească, într-o zi, înalta sa misiune.Şedinţele comitetului, care se desfăşurau după un protocolstabilit şi în care exista totul majoritar şi se luau hotărâri, reprezentau,în realitate, un mini Parlament. Lipseau valoarea personală şiresponsabilitatea. Domnea acelaşi nonsens şi aceeaşi nesăbuinţă caşi în marile corpuri legislative ale statului. Pentru acest comitet cr.mnumiţi secretari, oameni care să se ocupe de casierie, oameni pe n i rua forma membrii organizaţiei, oameni pentru propagandă şi numaiDumnezeu mai ştie ce, iar apoi toţi urmau să ia o atitudine în eoni unpentru fiecare problemă şi să hotărască prin vot.Astfel omul care avea răspunderea propagandei vota asupraunei probleme privind finanţele ; casierul vota în probleme >loorganizare ; organizatorul vota în legătură cu problema ce ii pn\> .1pe secretari etc...La ce bun să mai numeşti un om pentru propaganda, câtavreme casierii, conţopiştii, membrii comisiei etc... trebuiau să judeceîn probleme ce-1 priveau pe el ?Acest lucru părea unei minţi sănătoase tot la fel de neînţelesprecum dacă, într-o mare întreprindere industrială, administratorilorle-ar reveni obligaţia să hotărască în probleme tehnice de producţie,sau dacă, invers, inginerii ar trebui să-şi exprime părerea înprobleme administrative.Eu nu am dat ascultare acestei idei nebuneşti, dar, după untimp foarte scurt, am stat departe de şedinţe. Mă ocupam de problemelemele de propagandă şi asta îmi era de-ajuns. Nu admiteam ca primulvenit, incapabil, să intervină pe propriul meu teren. Aşa cum şi eu,mă feream să intervin în treburile altora.Când aprobarea noilor statute şi numirea mea în postul depreşedinte plin mi-au dat, între timp, autoritatea necesară şi dreptulcorespunzător, această nebunie a luat sfârşit imediat, în locul hotărârilorcomitetului a fost admis principiul responsabilităţii mele depline.Primul preşedinte este răspunzător pentru conducerea deansamblu a mişcării. El repartizează forţele comitetului care suntsub conducerea sa, ca şi pe colaboratorii absolut necesari pentrumunca de făcut. Fiecare din aceşti domni este răspunzător, în mod184 Responsabilitatea „fuhrer-ului”definitiv, pentru răspunderile ce i-au revenit. El nu se subordoneazădecât primului preşedinte, care trebuie să aibă grijă de acţiuneacomună a tuturor, relativ la alegerea persoanelor si la elaborareadirectivelor comune pe care le necesită o muncă în comun.Această necesitate a unei responsabilităţi absolute a devenitîncetul cu încetul un adevăr indubitabil în sânul mişcării, cel puţinîn ce priveşte conducerea partidului, în cătunele mici şi poate chiar

în cantoane şi districte, se va scurge mult timp încă până ce acesteprincipii se vor impune, dat fiind că, fireşte, „inimile fricoase" şi ceiincapabili se vor feri întotdeauna de ele ; pentru ei, răspundereaunică pentru o întreprindere va fi întotdeauna un lucru neplăcut ;ei se simt întotdeauna mai liberi şi mai în largul lor dacă, pentrufiecare hotărâre importantă, sunt acoperiţi de votul majoritar alunui aşa-zis comitet.Dar, mi s-a părut necesar să iau atitudini cu o extraordinarăviolenţă împotriva unui astfel de obicei, să nu fac nici o concesie fatăde frica de răspundere şi să năzuiesc spre o concepţie a datoriei şi acunoştinţelor unui fiihrer, deoarece trebuia să aducem pe un post defiihrer numai pe acel om demn să-1 ocupe.Dar, o mişcare ce vrea să combată nerozia parlamentarătrebuie mai întâi să se descotorosească de ea. Numai pe o asemeneabază el poate să devină puternic pentru a lupta.O mişcare ce, într-o epocă de dominare a majorităţii, sebazează fundamental pe principiul respectării gândirii unui fiihrerşi a responsabilităţii sale, va da peste cap într-o zi cu o preciziematematică situaţia existentă până atunci şi acesta va fi victorios.Această idee a condus în interiorul mişcării la o completăreorganizare. Şi, în finalitatea ei logică, ea a dus, de asemenea, lasepararea foarte exactă a acţiunii economice a mişcării de îndrumareapolitică generală. Ideea responsabilităţii a fost, din principiu,extinsă la ansamblul acţiunilor partidului şi le-a făcuteficiente, eliberând de orice influenţă politică problemele economiceşi invers.Când în toamna lui 1919. am intrat în partid, format la vremeaaceea din şase oameni, acesta nu avea nici sediu permanent, niciformular, nici sigiliu, nici hârtie cu antetul partidului. Sediulcomitetului era atunci un han din Herrengasse şi mai târziu cafeneauaAm Gasteig. Era o situaţie imposibilă. Atunci, la puţin timpdupă aceea am pornit la treabă şi am cercetat un număr mare derestaurante şi hanuri din Munchcn, cu intenţia să închiriez o salăspecială sau un local oarecare pentru partid, în fosta berărie Sternacker,185 Naşterea mişcăriiIm Tal1 se găsea o săliţă boltită care odinioară servise ca tavernăconsilierilor Sfântului-Impcriu din Bavaria.Era întunecată si sumbră şi din această pricină pe cât depotrivită era vechii sale destinaţii pe atât de puţin potrivită erapentru noua întrebuinţare pe care vroiam să i-o dăm.Străduţa spre care dădea unica ferestruică a micii săli era atâtde îngustă încât, chiar în zilele luminoase de vară, camera păreaîntunecată şi lugubră. Acesta a fost primul nostru sediu. Cum chirialunară nu se ridica decât la cincizeci de mărci (era o sumă fantasticăpentru noi pe atunci) nu puteam avea mari pretenţii, nu puteam nicisă ne plângem că înaintea sosirii noastre au fost scoase lambriurilece erau de pe vremea consilierilor, astfel că localul avea în cele dinurmă mai mult aspectul unui cavou decât al unui birou.Şi, lotuşi, acesta reprezenta deja un imens progres, încetul cuîncetul am avut lumină electrică, mai târziu am putut instala untelefon ; a urmat o masă, câteva scaune împrumutate, în sfârşit oetajeră şi, ceva mai târziu, un dulap ; două bufete, care erau aleproprietarului hotelului, trebuiau să ne servească pentru păstrareamanifestelor, afişelor etc...Sistemul folosit până atunci, care consta în îndrumarea

mişcării printr-o singură şedinţă de comitet pe săptămână, nu puteadura. Ne trebuia un angajat, plătit de partid, care să asigure rezolvareaproblemelor curente.A fost foarte greu pentru noi atunci. Mişcarea avea aşa deputini membri încât a fost o întreaga artă să descoperim printre ciun om potrivi! care să poată, cu pretenţii personale minime, săsatisfacă cerinţele diverse ale mişcării. După căutări îndelungi, primulsecretar al partidului a fost găsit în persoana unui soldat,Schiissler, unul din foştii mei camarazi de armată. La început, veneaîn fiecare zi, ini re orele 6 şi 8 la biroul noului nostru sediu, apoi întreorele 5 şi 8 şi, în sfârşit, în fiecare după-amiază; şi la puţin timp dupăaceea a fost ocupat din plin şi-şi făcea serviciul începând de dimineaţăpână târziu seara. Era pe cât de sârguincios pe atât de leal, şi absolutcinstit : îşi dădea toată osteneala şi era profund ataşat mişcării.Schiisslcr îşi aducea cu el o mică maşină de scris, Adler, care era alui, personală. A fost primul instrument de lucru pus în slujbamişcării noastre. Ea a fost mai târziu cumpărată de partid din<Notă>1. Stradă din Munchen.</notă>186 Dezvoltarea progresivă a mişcăriicotizaţii. O mică casă de bani ni s-a părut absolut necesară pentru apune la adăpost de hoţi dosarele şi carnetele membrilor. Aceastăachiziţie nu era destinată pentru păstrarea unor sume mari de banipe care am fi putut să le avem. Dimpotrivă, eram teribil de săraci şiadeseori am contribuit cu micile mele economii.Un an şi jumătate, mai târziu, sediul permanent a devenii preamic şi, de aceea, ne-am mutat într-un nou local, Corneliusstrasse.Era tot un han. Aici nu aveam doar o cameră, aveam deja trei camereşi o sală mare cu un ghişeu la uşă. Acest lucru ni se părea nouă dejaceva foarte frumos. Am rămas aici până în noiembrie 1923.în decembrie 1920, am achiziţionat I 'olkischcr Beobacliier.Acest ziar care, aşa cum arată deja titlul, susţinea în generaldezideratele rasiste, a fost transformai în organ al noului partidnaţional-socialist.A apărut la începui de două ori pe săptămână, apoi a devenitcotidian, la începutul anului 1923 şi la sfârşitul lui august 1923 a luatun format mare.A trebuit atunci, fiind complet nepriceput în domeniul ziaristicii,să plătesc de mai multe ori pentru a-mi face ucenicia, ceea ce mis-a părut un lucru groaznic.Un lucru, în sine, trebuia să dea de gândii, faptul că nu existădecât un singur ziar important faţă de presa evreiască imensă.Cauza acestui fapt este. aşa cum am putut s-o constat chiareuîn numărate rânduri în practică, că. în cea mai mare parte, nu existădecât puţine debuşeuri comerciale pentru întreprinderile rasiste.Ele erau prea mull conduse după principiul că sentimentul trebuiesă predomine asupra raţiunii. Punct de vedere în întregime fals,pentru că sentimentul n.u trebuie să se manifeste exterior, ci dimpotrivătrebuie să-şi găsească cea mai buna întruchipare în acţiune.Cel care poate îndeplini acţiuni de valoare pentru poporul său,arată prin aceasta un sentiment într-adevăr valoros în vreme ce altulcare se mărgineşte să simuleze sentimente, Iară să aducă în realitateservicii folositoare poporului său, este un om dăunător societăţii, şi careperverteşte comunitatea prin sentimentele sale dăunătoare.

Astfel, Volkischc Beobuchter, aşa cum îi arată numele, era unorgan de presă rasist, cu toate avantajele dar şi cu toate defectele şislăbiciunile inerente instituţiilor rasiste. Pe cât era de cinstitconţinutul său, pe atât de bizară era administrarea tipografiei saledin punct de vedere comercial. Redacţia credea orbeşte că ziarelenoastre nu trebuiau să primească decât modeste contribuţii băneştirasiste, în vreme ce ziarul ar fi trebuit, dimpotrivă, să-şi croiască un187 Dezvoltarea progresivă a mişcăriidrum prin concurenţa sa cu celelalte. Este incorect să vrei să acoperigreşelile şi neglijenţele conducerii comerciale a tipografiei, prinobolurile unor patrioţi credincioşi. M-am străduit, în tot cazul, săschimb această situaţie a cărei gravitate am priceput-o imediat şinorocul m-a ajutat în acest sens, pentru că am făcut cunoştinţă cuomul care a adus nenumărate servicii mişcării începând de atunci,nu numai în calitate de director comercial al ziarului, dar şi ca şef alsecţiei comerciale a partidului.în 1914, deci în timpul campaniei militare, 1-am cunoscut —era pe vremea aceea superiorul meu — pe cel ce-a devenit şefulcomercial al partidului, Max Amann. în patru ani de război, am avutocazia, aproape permanent, să observ capacităţile extraordinare,sârguinţa şi conştiinţa scrupuloasă a viitorului meu colaborator.La sfârşii ui toamnei anului 1921. a t unei când mişcarea treceaprintr-o criză grea şi când un anumit număr de angajaţi nu-mi maidădeau satisfacţie, am avut chiar cu cu unul dintre ei, în special, oexperienţă amară, m-am întors către fostul meu camarad de regiment,pe care întâmplarea mi 1-a adus în cale, rugându-1 să devinăşeful comercial al mişcării. După îndelungi ezitări — Amann segăsea alunei înlr-o situaţie plină de promisiuni pentru viilor — aacceptat, în sfârşii, dar cu condiţia categorică că nu va trebui să facămuncă de jandarm faţa de nişle corniţele mediocre şi neputincioaseşi că. dimpotrivă, nu va admile decât un stăpân.Este meritul de neuitat al acestui prim şef comeicial almişcării, om de înaltă culiură, de a fi adus în afacerile partiduluiordine şi claritate. Ele au rămas un model ş: calitatea lor nu a pututfi niciodată egalată de nici una din ramificaţiile mişcării. Şi cum seîmtâmplă întotdeauna în viaţă, un om de valoare superioară trezeştefoarte des invidie şi ură. Trebuia, fireşte, să ne aşteptăm la acestlucru, în acest caz, şi să-1 suportăm cu răbdare.începând cu 1922. erau în vigoare directive ferme alai in cepriveşte organizarea comercială a mişcării, cal şi în ce priveşte organizareasa generală. Exista deja un repertoar central complet ai dosareiorce cuprindeau ansamblul tuturor membrilor aparţinând mişcării. Deasemenea, ajunsesem să facem ca mişcarea noastră să fie finanţată.Cheltuielile curente urmau să fie acoperite de intrările de banicurente, iar aceste sume încasate trebuiau să fie folosite numaipentru cheltuieli deosebite. In ciuda greutăţilor din acea vreme, şicu excepţia micilor conturi curente, mişcarea a rămas aproape fărădatorii şi chiar a reuşit să realizeze o creştere durabilă a economiilor sale.Se lucra ca într-o exploataţie particulară : personalul folosit188 Dezvoltarea progresivă a mişcăriitrebuia să se afirme prin faptele sale şi nu putea, în nici un fel, să sefălească cu titlul de adept al mişcării. Reputaţia fiecărui naţional-socialistse dovedea mai întâi prin /ciul, sârguinţa şi priceperea cu careîşi îndeplinea sarcina cerută. Cel care nu-şi face datoria, nu trebuiesă-şi atribuie o reputaţie exagerată. Noul şef comercial al partidului

a susţinut, în ciuda tuturor presiunilor, cu maxim de energie, căafacerile partidului nu trebuiau să fie o sinecură pentru adepţiimişcării sau pentru membrii săi puţin zeloşi. O mişcare, care combatecorupţia specifică partidelor în sistemul nostru administrativ,cu o aşa intensitate, trebuie să fie lipsită de vicii. S- a întâmplat ca încazul de faţă, în administraţia ziarului, oameni care aparţineau„partidului popular bavarez" şi fuseseră angajaţi pentru valoarea lorprofesională, să se dovedească excepţional de bine calificaţi profesional.Rezultatul acestei încercări a fost, în general, excelent. Tocmaidatorită modului nostru de a recunoaşte cinstii şi deschis muncareală a fiecăruia, mişcarea a putui să câştige inimile acestor angajaţirepede şi în profunzime. Ei au devenit mai târziu naţional-socialiştide nădejde şi sunt şi acum nu numai de formă, ci au dovedit lucrulacesta prin munca conştiincioasă, ordonată şi leală, pe care auîndeplinit-o în slujba noii mişcări. Fireşte, un membru de partid cuo bună calificare era de preferat cuiva care era la fel de bine pregătitprofesional, dar nu aparţinea partidului. Dar, nimeni nu primea oslujbă pentru unicul motiv că făcea parte din partid. Energicul spiritde decizie cu care noul şef comercial a aplicat aceste principii şi le-afăcut să triumfe, în ciuda tuturor opreliştilor a fost deosebit defolositor mai târziu partidului.Numai din acest motiv a fost posibil ca, în vremurile grele aleinflaţiei, atunci când zeci de mii de întreprinderi se prăbuşeau şi cândzeci de mii de ziare îşi încetau apariţia, direcţia comercială a mişcăriinoastre nu numai că a rămas în picioare şia putut să se achite de toateobligaţiile sale, dar Volkische Beobachter a luat un şi mai mare avânt.Făcea parte pe atunci din numărul ziarelor mari.Anul 1921 a fost şi mai însemnat prin faptul că, datorităsituaţiei mele de preşedinte al partidului, am reuşit să înlătur niştecritici de detaliu şi intervenţiile unuia sau altuia dintre membriicomitetului cu privire la activitatea partidului. Şi acest lucru eraimportant, pentru că nu puteai să păstrezi, pentru a face o muncăbună, un cap realmente capabil, dacă cei incapabili interveneaupermanent cu pălăvrăgelile lor, pretinzând că înţeleg mai bine, cândîn realitate ei lăsau în urma lor o tulburare imensă.De altfel, aceşti incapabili s-au retras, majoritatea cu foarte189 Dezvoltarea progresivă a mişcăriimultă modestie, pentru a purta pe un alt câmp de acţiune agitaţia,critica şi ideile lor.Erau oameni posedaţi de un fel de manie a criticatului şi care seaflau într-un fel de stare de creaţie de proiecte şi metode aşa-zissuperioare.Idealul lor cel mai înalt era mai ales formarea unui comitet,care ar fi avut ca scop să urmărească, sub pretextul efectuării unuicontrol, munca ordonată a celorlalţi.Mulţi dintre aceşti „comitarzi" nu-şi dădeau seama cât dejignitor şi de puţin naţional-socialist este să vezi oameni incompetenţiamesteeându-se permanent printre oamenii de meserie. Inorice caz, am considerat de datoria mea să apăr, împotriva unorastfelde elemente, toate forţele mişcării ordonate şi cu simţ de răspundere,să le ofer un sprijin absolut necesar şi întreaga libertate deacţiune pentru a munci şi a progresa.Cel mai bun mijloc pentru a face inofensive aceste comitetecare nu făceau nimic sau puneau la cale proiecte practic irealizabileera de altfel să le dai ceva efectiv de făcut.

A fost caraghios să vezi cum adunarea a dispărut atunci fărăzgomot şi a devenit brusc de negăsit. Aceasta mă face să mă gândescla marea noastră instituţie similară, Reichstag-ul. Cât de repededispăreau, dacă erau însărcinate cu o muncă efectivă în loc să fabricediscursuri, cu o muncă pe care fiecare din aceşti lăudăroşi ar fi avut-ode făcut pe propria sa răspundere !Am avut ca axiomă că — atât în viaţa particulară, cât şi încadrul mişcării noastre — trebuia să căutăm atât timp cât era nevoiepână ce găseam funcţionari, administratori sau directori vădit capabilişi cinstiţi. Atunci trebuia să le dai deplină libertate de acţiuneşi o autoritate neîngrădită asupra subordonaţilor lor, atribuindu-liseo răspundere nelimitată faţă de superiorii lor ; în felul acesta,nimeni nu poate să fie investit cu autoritate asupra subordonaţilorfără să aibă o competentă indiscutabilă.în doi ani de zile, am răzbătut, opinia mea a triumfat şi, astăzi,ea este evidentă pentru toţi membrii.mişcării, cel puţin în ceea cepriveşte conducerea supremă.Succesul acestei atitudini s-a adeverit la 9 noiembrie 1923.Când intrasem, cu patru ani înainte, în mişcare, nu exista nicimăcar un sigiliu. La 9 noiembrie 1923, a avut loc dizolvarea partiduluişi confiscarea bunurilor sale. Acestea se cifrau la mai mult de 170.000de M. aur, inclusiv toate obiectele valoroase, precum şi ziarul.190Capitolul XII<titlu>Chestiunea corporativăDezvoltarea rapidă a mişcării noastre ne-a obligat, în cursulanului 1922, să luăm po/iţic într-o problemă care nu este nici pânăastă/i rezolvată.în încercarea noastră de a studia metodele care ar putea să nedeschidă calea că l re inima maselor, mai repede şi mai uşor. ne-amlovit întotdeauna de obiecţia că muncitorul nu ar putea niciodată săfacă parte dintre ai noştri, atâta timp cât repre/entarea intereselorsale, în domeniul economic şi profesional, va li în mâinile unoroameni având idei politice diferite de ale noastre.Era o obiecţie serioasă. Muncitorul care exercita o profesie,nu putea să trăiască fără să fie membrul unui sindicat. Nu numai căvaloarea sa profesională era astfel protejată in acest cadru, darmeseria sa chiar nu avea garanţia duratei decât prin sindical. Majoritateamuncitorilor lăcea parte din societăţi-cooperative. Rolul acestoraera. în general, să lupte pentru salarii şi să fixe/e haremuriletarifelor care asigurau muncitorilor un anumit venit. Fără îndoială,rezultatele acestor lupte au fost în favoarea muncitorilor dintr-oanumită profesie şi în conştiinţa omului cinstit trebuie că s-au datlupte de conştiinţă atunci când băga în bu/unar salariul dobânditprin lupta grea a sindicatelor, deşi el se ţinuse departe de luptă.Cu greu se putea trata această problemă cu întreprinderileburghe/c obişnuite. Ele nu aveau nici o înţelegere (sau nu vroiau săaibă nici una) pentru aspectul material sau moral al chestiunii, însfârşit, propriile lor interese economice se opun. de la început,oricărei organi/ări de ansamblu al forţelor muncitoreşti care depindde ele, astfel încât, deja fie numai din acest motiv, marea majoritatea burghe/ilor cu. greu îşi pot forma o judecată liberă. Aici estenecesar să se adrese/e unor terţe persoane, care nu aveau interes înaceastă chestiune şi care nu vor ceda ispitei de a spune că nu se vedepădurea din cauza copacilor; Datorită bunăvoinţei lor, ei vor sesiza

mai uşor o afacere care priveşte viaţa noastră actuală-sau viitoare.191 Corporaţiile sunt necesare ?M-am explicat deja în primul volum asupra esenţei, scopuluişi necesităţii sindicatelor. Atâta vreme cât, fie prin măsuri de protecţieale statului (care totuşi sunt in general /adarnice). fie printr-onouă educaţie comună, nu se va produce o schimbare în situaţiamuncitorului faţă de patron, nu va rămâne nimic altceva de făcutmuncitorului decât să-şi apere interesele, invocând dreptul său egalde membru în comunitatea economică. Aceasta se potriveşte întocmaicu spiritul de solidaritate şi poate corecta nedreptăţi socialecapabile să pună în pericol existenţa comună a cetăţenilor. Am merschiar mai departe cu declaraţiile mele, şi anume că acest drept almuncitorului trebuie să fie considerat ca firesc, atâta vreme cât vorexista fiinţe omeneşti supuse unor patroni care. neavând nici un sentimental îndatoririlor lor sociale, nici al omeniei, şi am conchis că, dacăo astfel de autoprotejare este necesară, forma pe care trebuie s-o ia estecea unei grupări de muncitori pe o ba/ă corporativă.Nimic nu s-a schimbat în mine în 1922 în ceea ce priveşte aceastăconcepţie generală. Dar mai trebuia găsită o formulare clară şi precisă.Nu era ca/.ul să te declari satisfăcut numai pe ba/a cunoştinţelordobândite, ci era necesar să tragi de aici concluzii practice.Era vorba de a răspunde la întrebările următoare :1. Sunt sindicatele necesare ?2. Partidul nazist trebuie să se declare corporativ sau să facăsă intre membrii săi într-o formaţie sindicală oarecare ?3. Care ar fi caracteristicile unui sindicat pur na/ist ; care arfi îndatoririle şi scopurile sale ?4. Cum s-ar reali/a el ?Cred că am răspuns suficient la prima întrebare. Aşa cum seprezintă astă/i lucrurile nu te poţi lipsi, şi aceasta este convingereamea, de sindicate.Dimpotrivă, ele se numără printre instituţiile cele mai importantedin viaţa economică a naţiunii.Importanţa lor nu este numai de ordin social, ci şi naţional.Căci. un popor ale cărui mase îşi văd satisfăcute nevoile lor vitale, şiun fel de educaţie datorită unei organizaţii sindicale corecte, vacâştiga din acest motiv, în lupta pentru existenţă, o creştere extraordinarăa puterii sale generale de rezistenţă.Sindicatele sunt, înainte de toate, necesare, ca şi pietrele detemelie ale viitorului parlament economic al camerelor de comerţ.Şi cea de-a doua chestiune poale fi uşor rezolvată. Dacămişcarea corporativă este importantă, este clar că nazismul trebuiesă ia poziţie cu privire la acest subiect nu numai din punct de vedere192 Corporaţia„ nazistă"teoretic, ci şi practic. Dar „cum" ? Acest lucru este mai greu.Mişcarea nazistă, care are ca scop crearea statului rasist nazist,trebuie să se pătrundă de ideea că toate instituţiile viitoare aleacestui stat trebuie să crească de la rădăcină în interiorul mişcăriiînsăşi. Ar fi o mare greşeală să credem că se poate întreprinde,dintr-o dată, pornind de la nimic sau decurgând numai din putereapolitică, o reorganizare clar definită ; va trebui să avem o anumitărezervă de oameni deja formată. Mai important decât forma exterioară,care se poate crea automat foarte repede, este faptul căspiritul trebuie întotdeauna să însufleţească această formă. Prinforjă, po^i să insufli unui organism social principiile unui fiihrcr, a

unui dictator. Dar aceste principii nu sunt cu adevărat vii decât dacăse formează puţin câte puţin în cele mai mici detalii. Ele trebuie săse sprijine pe un material uman ; selecţionat pe parcursul a maimultor ani, călit de realităţile crude ale vieţii şi astfel capabil sărealizeze în practică gândirea unui fii hm:Nu trebuie, deci, să ne imaginăm că putem, dintr-o dată, scoatela iveală, la lumina zilei, din servieta unui notar, proiecte pentru onouă constituţie a statului, şi să le punem în practică, printr-un ordinvenit de sus.Putem doar să încercăm acest lucru, numai că re/uhatul nu va ficu siguranţă durabil; va fi de cele mai multe ori ca un copil născut mort.Aceasta îmi aminteşte de Constituţia de la Weimar şi încercareade a dărui poporului german o dată eu o nouă constituţie şi unnou drapel, ceea ce nu avea vreo legătură intimă cu ceea ce trăisepoporul nostru în ultima jumătate de secol.De aceea, statul nazist trebuie să se ferească de asemeneaexperienţe. El se poate dezvolta numai prin organizarea sa internăcare există de multă vreme. Această organizare trebuie, în însăşiesenţa sa, să fie însufleţită de spiritul său al naţional-socialismului,pentru a crea apoi un stat naţional-socialist viu.Cum am subliniat deja, celulele embrionare trebuie să se afleîn Camerele administrative ale diferitelor reprezentări profesionaleşi, deci, înainte de toate, în corporaţii. Dacă această reprezentareprofesională ulterioară şi parlamentul economic trebuie să ne fieoferite de o instituţie nazistă, există, de asemenea, şi obligaţia caaceste importante celule embrionare să fie purtătoarele unui sentimentşi unei concepţii naziste. Instituţiile mişcării sunt în măsură săfie transpuse în stat, dar statul nu poate face, pe neaşteptate, să aparădin nimic, ca printr-o vrajă, organizaţiile corespunzătoare, dacă nuse vrea ca acestea să rămână nişte creaţii fără viaţă.193 Corporaţia „nazistă"Deja, din acest punct de vedere foarte ridicat, mişcarea nazistătrebuie să admită necesitatea unei manifestări corporative proprii.Acest lucru se datorează şi faptului că o educaţie cu adevăratnazistă, atât a patronilor, cât şi a muncitorilor, în sensul uneicooperări reciproce în cadrul comun al unei comunităţi populare,nu rezultă din învăţăminte teoretice, din chemări şi îndemnuri, ci dinlupta din viaţa cotidiană. Numai în sensul său şi prin el mişcareatrebuie să educe marile grupări economice particulare şi să leapropie unele de altele. Fără o muncă preliminară, speranţa înînvierea unei comunităţi viitoare adevărate rămâne o simplă iluzie.Numai idealul măreţ pentru care luptă mişcarea poate formaîncet acest stil general care va determina mai târziu apariţia noii stăride lucruri ce se sprijină pe baze solide şi nu sunt doar o faţadă.Astfel, mişcarea nu trebuie numai să se prezinte gândiriiafirmându-se ca fiind corporativă, dar ea mai trebuie, in vederearealizării viitorului stat, să dea unui mic număr de membri şi deadepţi educaţia legal cerută în manifestările sale practice.Se impune acum un răspuns la întrebarea a treia.Corporaţia nazistă nu este un organ de luptă de clasă, ci unorgan de reprezentare profesională. Statul nazist nu recunoaşte nicio „clasă" dar, din punct de vedere politic numai, burghezi cu drepturiegale şi în consecinţă, cu aceleaşi îndatoriri generale şi alături deaceştia, resortisant! ai statului, care din punct de vedere politic nuau absolut nici un drept.

Corporaţia, în sens nazist, nu are misiunea, datorită grupăriianumitor oameni, să îi transforme încetul cu încetul într-o clasăpentru a accepta apoi lupta împotriva altor formaţii, organizateasemănător, din comunitatea populară.Această misiune nu o putem atribui, în principal, corporaţiei,ci i s-a acordat în momentul în care ea a devenit instrumentul deluptă al marxismului. Corporaţia nu este prin ea însăşi sinonimă cu„lupta de clasă", ci marxismul a făcut din ea un instrument pentrulupta sa de clasă. El a creat arma economică pe care lumea evreiascăinternaţională o foloseşte pentru distrugerea bazelor economice alestatelor naţionale libere şi independente, pentru distrugerea totalăa industriei lor naţionale şi a comerţului lor naţional, şi prin aceasta,pentru aducerea în sclavie a popoarelor libere în slujba finanţeievreieşti mondiale mai presus de state.Din această cauză, corporaţia nazistă trebuie, datorită concentrăriiorganizate de grupări determinate de participanţi la viaţaeconomică naţională, să sporească securitatea economiei naţionale194 Camerele corporative şi parlamentul economicînsăşi, să-i întărească forţa, îndepărtând orice obstacol care ar influenţaasupra corpului popular naţional într-un mod distrugător,pentru ca aceste obstacole să nu prejudicieze statul şi să nu devină,în final, o nenorocire şi o concepţie pentru economia însăşi.Pentru corporaţia nazistă, greva nu este un mijloc de distrugereşi de zdruncinare a producţiei naţionale, ci un mijloc de a ospori şi de a desface mărfuri pe piaţă datorită luptei împotrivatuturor opreliştilor care, ca urmare a caracterului ei antisocial,interzicea emanciparea economică a maselor.Căci, terenul de activitate al l icnit ui individ se menţine întotdeaunaîntr-un raport de cau/â si»teci. cu situaţia generală socialăşi juridică pe care o are in proresul economic. Din examinareaacestei situaţii rezultă atitudinea sa lată de acest proces.Muncitorul nazist trebuie să ştie că prosperitatea economieinaţionale înseamnă propria sa fericire materială.Patronul nazist trebuie să ştie că fericirea şi satisfacţia muncitorilorsăi sunt condiţia esenţială a existenţei şi dezvoltării proprieisale proprietăţi economice.Muncitorii şi patronii nazişti sunt amândoi delegaţii şi mandatariiansamblului comunităţii populare.Gradul mare de libertate personală, care le este acordată înacţiunea lor, trebuie să se explice prin faptul că puterea de acţiunea unuia singur este cu mult mai sporiiă prin extinderea libertăţiidecât prin constrângere venită de sus ; selecţia naturală care trebuiesă împingă înainte pe cel mai îndemânatic, pe cel mai capabil, pe celmai muncitor, nu trebuie să fie împiedicată.Pentru corporaţia nazistă, greva este, din această cauză, unmijloc pe care poţi şi ai obligaţia să-1 foloseşti, atunci când nu existăstat rasist m/zw. Acesta, într-adevăr, în locul luptei uriaşe dintredouă mari grupări — patronat şi proletariat — care, cu consecinţelesale de micşorare a producţiei, cauzează întotdeauna pagube comunităţiipopulare, trebuie să-şi asume sarcina de a face să fierespectat dreptul tuturor. Camerelor de comerţ însăşi, le revinedatoria de a menţine activitatea economică naţională şi de a îndepărtagreşelile şi stările de defecţiune.Ceea ce astăzi împinge la luptă milioane de oameni trebuie,într-o zi, să-şi găsească rezolvarea în Camerele profesionale şi în

Parlamentul economic central. Cu ele, patronii şi muncitorii nu maitrebuie să lupte unii împotriva altora în lupta pentru salarii şi tarife— ceea ce e păgubitor existenţei economice a amândoura — citrebuie să rezolve această problemă în comun pentru binele co-195 Nici o corporaţie de prisosmunităţii populare şi a statului, idee care trebuie să strălucească culitere sclipitoare deasupra tuturor lucrurilor. Şi aici, ca pretutindeni,trebuie să domneasca principiul implacabil plecând de la ideea căpatria trebuie sa fie întotdeauna înaintea partidului.Datoria corporaţiei naziste este educaţia şi pregătirea învederea acestui scop. care se defineşte astfel : munca în comun atuturor în vederea menţinerii securităţii statului şi poporului, conform,pentru fiecare individ în parte, capacităţilor şi energieidobândite la naştere şi perfecţionate de comunitatea populară.La a patra chestiune : Cum un om ajunge la astfel de corporaţii? părea altădată foarte greu de dat un răspuns.Este, în general, mai uşor să pui temelii pejan teren nou decâtpe un teren vechi, care îşi are deja temeliile sale. într-un loc unde nuexistă nici un magazin de o specialitate anume, poţi uşor înălţa unaltul. Acest lucru este mai greu, dacă există deja o întreprinderesimilară şi este chiar foarte greu dacă, pe lângă aceasta, condiţiilesunt de aşa natură încât o singură întreprindere poate prospera, căciaici fondatorii se află nu numai în faţa problemei de a introducepropriul lor magazin nou, ei şi, pentru a se putea menţine, de adistruge complet ceea ce exista până atunci în acel loc.O corporaţie nazistă nu are sens alături de alte corporaţii. Căci,ele trebuie să fie atât de adânc pătrunse de datoria lor mondială, cât şide datoria lor înnăscută, provenită din prima, de intoleranţă faţă de alteformaţiuni asemănătoare sau care nu-i fac deloc concurenţă ; eletrebuie să-şi afirme personalitatea lor. Nu poate fi vorba de nici unaranjament şi de nici un compromis care să justifice astfel de tendinţe,există numai principiul menţinerii dreptului strict şi exclusiv.Existau, aşadar, două căi pentru a reuşi:1. Puteam întemeia propria noastră corporaţie şi apoi, încetul cuîncetul, să acţionăm împotriva corporaţiilor marxiste internaţionale ;sau puteam :2. Să pătrundem în corporaţiile marxiste şi să ne străduim săle dăm suflu nou, cu scopul de a le transforma în instrumente alenoului nostru ideal.Prima cale era greşită, căci greutăţile noastre financiare erau,în acele vremuri, foarte mari şi resursele noastre erau limitate.Inflaţia, care creştea încetul cu încetul tot mai mult, agrava şi maimult situaţia ; în acei ani, abia dacă se putea vorbi de o utilitatematerială palpabilă a corporaţiei pentru membrii săi ; muncitorulnu avea de ce să plătească cotizaţie, în cadrul unei corporaţii. Chiarşi cei ce aveau deja convingeri marxiste ajunseseră aproape la sapă196 Corporaţiile şi problema Fuhrer-uluide lemn până ce, datorită genialei acţiuni a domnului Cuno în Ruhr,milioane au început să le curgă în buzunare. Acest cancelar alReichului „naţional" trebuie să fie considerat ca salvatorul corporaţiilormarxiste.Noi nu trebuia să ne bizuim atunci pe asemenea înlesnirifinanciare ; şi nu putea să fie ispititor pentru o persoană să intreîntr-o nouă corporaţie care, pe urmă, datorită slăbiciunii sale financiare,nu putea să-i ofere nici cel mai mic avantaj. Pe de altă parte,

eu trebuia să neg pe deplin că nici măcar nu am creat, într-o astfelde organizaţie nouă, nici o bucăţică bună pentru învârtiţi! mai multsau mai puţin intelectuali.Mai ales, alegerea persoanelor avea dejucat un rol de primămărime aici. Nu aveam pe atunci nici măcar un singur personajcăruia să-i pot încredinţa soluţionarea acestei acţiuni importante. Şianume pe acela care ar fi putut să distrugă, într-adevăr, în acelevremuri, corporaţiile marxiste pentru a putea contribui la triumfulideii corporative na/iste, în locul acestei instituţii a luptei de clasă,acela care ar aparţine oamenilor mari ai poporului nostru şi al căruibust ar trebui înălţat în viitor, pentru generaţiile viitoare în Walhalladin Ratisbonne.Dar nu am întâlnit nici o astfel de minte care să fi fost demnăde un asemenea piedestal.Ar fi complet greşii să ni se replice că aceste corporaliiinternaţionale nu dispun decât de creiere mediocre. Aceasta, întradevăr,nu înseamnă nimic, căci atunci când au fosi ele fondate, nuera ceva greu. Astă/i mişcarea nazistă trebuie să lupte împotriva uneiorgani/aţii enorme, deja existentă de mult timp, întemeiată pe o bazăuriaşă şi pusă la punct în cele mai mici amănunte. Asediatorultrebuie să fie întotdeauna mai genial decât apărătorul, dacă vrea săînvingă. Fortăreaţa marxistă corporativă poate astăzi să fie administratăde indivizi oarecare ; ea nu va putea fi luată cu asalt decât deenergia crâncenă şi de capacitatea genială a unui om superior. Dacănu se găseşte un astfel de om, este zadarnic să te împotriveştidestinului şi încă şi mai lipsit de logică să vrei să răstorni o stare delucruri existentă fără să fii capabil să reconstruieşti una mai bună.Aici este interesant să punem în valoare ideea că, în viaţă, esteadeseori preferabil să abandonăm un proiect decât să-1 facem numaipe jumătate sau prost, din lipsă de forţe potrivite.O altă consideraţie, care nu este de loc demagogică, vine să seadauge la aceasta. Aveam atunci şi am şi astă/i convingerea foartefermă că este periculos să amesteci problemele economice cu o mare197 Mai întîi lupta pentru concepţia mondialăluptă politică. Aceasta se aplică în special poporului nostru german.Căci, în acest caz, lupta economică va concentra imediat energianecesară luptei politice. De îndată ce oamenii vor fi convinşi căfăcând economii, îşi vor putea cumpăra o căsuţă, ei nu se vor maidedica decât acestui scop şi nu vor mai avea deloc timp pentru luptapolitică împotriva acelora care, într-un fel sau altul, se gândesc cumsă le ia înapoi „paralele" economisite, în loc să lupte, pentru convingerileşi ideile lor, ei îşi vor vârî în cap ideea lor de „colonizareinternă" şi de cele mai multe ori nu vor fi nici în car, nici în căruţă.Mişcarea nazistă este astăzi la începutul luptei sale. în mareparte, trebuie mai întâi să-şi conceapă şi să-şi desăvârşească elaborareaidealului. Ea trebuie să lupte cu toată energia sa pentru răspândireamăreţului său ideal. Succesul său deplin nu este de imaginat decât dacăîntreaga sa forţă este pusă fără şovăire în slujba acestei lupte.Ocupându-se de problemele economice, forţa sa combativăactivă poale fi înfrântă ; avem dovada exactă a acestui fupl subprivirile noastre, într-un exemplu clasic : revoluţia din noiembrie1918 nu a fost făcută de corporaţii şi s-a produs în ciuda lor. Iarburghezia germană nu duce nici o luptă politică penlru viitorulGermanici, pentru că ea consideră că acest viitor este asigurai demunca constructivă economică.

Trebuie să tragem învăţăminte din aslfel do exemple, căci nicila noi lucrurile nu se vor petrece altfel. Cu cât ne concentrăm maimult întreaga forţă a mişcării noastre în lupta politică, cu atât maimult putem spera în izbândă ; cu cât ne vom împovăra mai mult inmod prematur cu probleme corporative, de colonizare si alteleasemănătoare cu atât mai puţin rezultatul folositor cauzei noastreva fi mai puţin însemnat.Căci. oricât de importante ar fi problemele, ele nu vor puteafi rezolvate decât după cucerirea puterii politice.Până atunci, aceste probleme ar paraliza mişcarea şi dacănc-am ocupa de ele mai din vreme, idealul politic ar avea de întâlniişi mai multe obstacole în cale. S-ar putea uşor îmtâmpla ca mişcărilecorporative să determine mişcarea politică, în loc să fie invers.Un folos real nu numai pentru mişcare, ci şi pentru popor,poase fi obţinut, mai cu seamă printr-o mişcare corporativă nazistă,dacă aceasta este deja foarte pătrunsă de ideile noastre naziste şi numai este în pericol să o ia pe calea marxismului.Căci o corporaţie na/istă care-şi vede misiunea numai înconcurenţa cu corporaţia marxistă, ar fi mai dăunătoare decât dacănu ar exista deloc. Ea trebuie să proclame lupta împotriva cor-198 Mai bine să nu întemeiem nimic decât să facem lucrurile prostporaţiei naziste, nu numai ca organizaţie, ci, înainte de toate, ca idee.Ea trebuie s-o denunţe ca vestitoare a luptei de clasă si a ideii declasă şi trebuie să devină, în locul său, protectoare a intereselorprofesionale ale burgheziei germane.Că toate aceste puncte de vedere au constituit argumente, altădată şi astăzi încă, împotriva corporaţiilor proprii ale partidului, mise pare un lucru evident, numai dacă nu cumva apare, pe neaşteptate,o minte care să fie vizibil aleasă de destui tocmai pentru a rezolvaaceastă chestiune.Nu mai rămâneau, deci, decât două mijloace, fie să recomandămpropriilor noştri camarazi din partid să iese din corporaţie, fie sărămână în cele existente deja pînă în prezent, pentru a acţionaîntr-un mod cât de distrugător posibilAm recomandat, în general, adoptarea celui de-al doilea mijloc.în mod deosebit, în perioada anilor 1922-1923, se putea faceacest lucru fără nici un inconvenient, căci, beneficiul financiar pecare, pe timpul inflaţiei, corporaţia îl putea realiza în propriile salerânduri, era nul ca urmare a numărului nostru restrâns de membri.Am refuzat deja în trecut să fac astfel de experienţe care nu puteauconduce decât la insuccese. Aş fi considerat o crimă să iau o partedin salariul mic al unui muncitor în favoarea unei instituţii pe caren-o socoteam folositoare pentru membrii săi.Dacă un nou partid politic dispare, iar într-o zi, nu-i marepagubă, aproape mai întotdeauna este un câştig şi nimeni nu aredreptul să se plângă de acest lucru. Căci, ceea ce individul dă uneimişcări politice, trebuie trecut la rubrica de pierderi. Dar, cel ceplăteşte o cotizaţie într-o corporaţie are dreptul, în schimb, la unsalariu care i-a fost garantai. Dacă nu se ţine eoni de aceasta,înseamnă că fondatorii unei aslfel de corporaţii suni nişle mincinoşi,sau cel puţin nişte descreieraţi care ar trebui traşi la răspundere.Acesta este punctul de vedere după care am acţionai şi în anul1922. Alţii îl înţelegeau in aparenţă mai bine şi au format sindicate.Ei ne reproşau lipsa acestora, şi doreau să vadă în această lipsăsemnul cel mai evident al faptului că vederile noastre erau pe cât de

greşite, pe atât de limitate.Dar, aceste creaţii n-au întârziat să dispară şi ele, şi rezultatula fost în ultimă analiză la fel ca şi la noi. Cu singura diferenţă că noinu simţiserăm nici pe alţii, nici pe noi înşine.199Capitolul XIII<titlu>Politica germană de alianţe după războiConducerea afacerilor externe a Reich-ului s-a caracterizatprintr-o lipsă totală de metodă, deoarece nu a ştiut să desprindăprincipiile călăuzitoare pe care trebuia să se sprijine o politică dealianţe care să răspundă intereselor ţării ; revoluţia, departe de acorecta această greşeală, a împins-o dimpotrivă la culmea sa. Căci,dacă confuzia de idei, în ceea ce privea politica generală, fuseseînainte de război principala cauză a greşelilor comise de guvern înconducerea politicii sale externe, aceasta suferea, după război deduplicitatea conducătorilor noştri. Era firesc faptul că cercurilecare-şi vedeau realizate, datorită revoluţiei, planurile lor subversive,n-aveau nici un interes să ducă o politică de alianţe al căror rezultatar fi pus din nou pe picioare un stat german independent. O asemeneaevoluţie ar fi fost în contradicţie cu intenţiile secrete ale criminalilordin noiembrie ; ea ar fi pus capăt, momentan, sau chiardefinitiv, internaţionalizării economiei şi forţelor productive aleGermaniei; dar, adevăratul motiv de teamă era mai ales ca o luptăvictorioasă, dusă pentru a face Rcieh-u! independent de străinătate,să nu aibă asupra politicii sale interne o influenţă ce putea într-o zisă fie fatală autorităţii deţinătorilor actuali ai puterii. Este. întradcvăr,de neconceput ca o naţiune să se poată ridica împotrivaasupririi, fără ca să fi căpătat înainte conştiinţa propriei existenţe şiinvers, orice mare succes obţinut în politica externă influenţează înmod inevitabil trezirea sentimentului naţional. Experienţadovedeşte că orice luptă dusă pentru eliberarea unui popor dezvoltăîn el patriotismul şi, ca urmare, o pune mai bine in gardă împotrivamanevrelor elementelor antinaţionale pe care le cuprinde Situaţiişi personaje pe care le suporţi pe timp de pace, cărora nici măcar nule acorzi atenţie, se izbesc, în perioadele în care entuziasmul naţionalmişcă o naţiune până în adâncul sufletului, deo opoziţie care ajungepână la rezistenţa deschisă şi care adeseori k- este fatală. Să amintim,de pildă, frica de spioni care o avem peste tot când izbucneşte un200 Cauzele deficienţelor politicerăzboi, frică care se manifestă brusc în acel moment când pasiunileomeneşti au ajuns la cel mai înalt grad şi care provoacă persecuţiilecele mai brutale, deşi, adeseori, ncjustificate ; şi, totuşi, fiecare artrebui să spună că există mult mai mult riscul să fii spionat pe timpde pace, deşi, din motive foarte fireşti, opinia publică nu-i acordăacestui fapt, atunci, tot atâta atenjie.Instinctul subtil al paraziţilor stalului, pe care agitaţia evenimentelordin noiembrie îi adusese la suprafaţă, a simţit imediat căo politică abilă de alianţe, care ar susţine o revoltă populară împotrivaoprimării ar reaprinde astfel pasiunile naţionale şi ar puteapune capăt existenţei lor criminale.Se înţelege acum de ce, cei care ocupau din 1918 posturile celemai importante în guvern, au dovedit o asemenea incapacitate înpolitica externă şi de ce afacerile statului au fost aproape întotdeaunaadministrate, în mod sistematic, împotriva intereselornaţiunii germane. Căci, ceea ce putea să pară, la prima vedere, un

efect al întâmplării, se dovedeşte a nu fi, când se examinea/,ă lucrurilemai îndeaproape, decât un nou şi logic pas înainte pe calea pe carerevoluţia din noiembrie 1918 pornise deja în mod deschis.Este adevărat că trebuie să facem aici o deosebire între administratoriirăspunzători (sau, mai bine spus, „care trebuiau să fieastfel") faţă de afacerile noastre de stai, între majoritatea politicienilornoştri parlamentari meschini şi, în sfârşit, mulţimea cu spirit deturmă a căror răbdare nu era egalată decât de prostia lor.Primii ştiu ce vor. Ceilalţi merg înaintea primilor, fie că suntiniţiaţi, fie că sunt prea laşi ca să se opună cu hotărâre realizăriiplanului pe care 1-au ghicit şi al cărui pericol îl simt. Ultimii se supundatorită incapacităţii lor de a înţelege şi prostiei.Atâta vreme cât Partidul naţional-socialist al muncitorilorgermani n-a fost decât o mică asociaţie care nu era bine cunoscută,problemele politicii externe nu puteau să aibă, în ochii multora dinmembrii săi, decât o importanţă secundară. Aceasta în mod deosebitpentru că mişcarea noastră a avut întotdeauna, şi va avea întotdeaunaca principiu fundamental, proclamarea ideii că libertatea decare se bucură o ţară în relaţiile cu străinătatea nu este un dar căzutdin cer sau al puterilor de pe pământ, ci că el nu poate fi niciodatădecât rodul dezvoltării forţelor sale proprii. A înlătura cauzeleprăbuşirii noastre, a-i reduce la tăcere pe cei care au avantaj din acestlucru, iată ceea ce ne va face capabili de a porni lupta împotrivastrăinătăţii pentru independenţa noastră.Se înţelege, acum, din ce motive, tânăra noastră mişcare, a201 Scopul politicii externe: libertatea de mâineacordat, încă de la începuturile ei, planului de reformă internă maimultă importanţă decât problemelor de politică externă.Dar atunci când această mică societate neînsemnată a crescut,şi, în final, şi-a sfărâmat primul său cadru, şi când tânăra organizaţiea căpătat importanţa unei mari asociaţii, ea s-a văzut obligată să iaatitudine privitor la problemele pe care le punea politica externă.Trebuiau definite liniile conducătoare care, nu numai că ar fiîn contradicţie cu concepţiile pe care se sprijinea sistemul nostrufilosofic, dar, dimpotrivă, ar fi ca o emanaţie a acestor concepţii.Tocmai pentru că poporul nostru nu are o educaţie politică,în ceea ce priveşte relaţiile noastre cu străinătatea, tânăra noastrămişcare avea datoria să ofere tuturor conducătorilor, ca şi maselorpopulare, un plan, elaborat în liniile sale generale, care !e-ar servidrept ghid pentru studierea chestiunilor de politică externă; aceastaeste una din primele sarcini de îndeplinit pentru a face posibilă,într-o zi, punerea în practică a măsurilor pregătitoare în domeniulpoliticii externe, care ar permite poporului nostru să-şi recâştigeindependenţa şi Reich-ul să-şi recapete suveranitatea efectivă.Principiul fundamental şi conducător pe care trebuie să-1 avemîntotdeauna în faţa ochilor când studiem această chestiune este acesta:politica externă însăşi nu este decât mijlocul de a atinge un scop şi acestscop constă exclusiv în a acţiona în favoarea poporului nostru.Orice problemă de politică externă nu poate fi examinată din altpunct de vedere decât acesta : soluţia aceasta va fi ea avantajoasă pentrupoporul nostru, t n prezent sau în vii tor sau ti va aduce vreun prejudiciu ?Iată singura părere care poate intra în discuţie atunci când sestudiază vreuna din aceste chestiuni. Trebuie să fie eliminate fărămilă toate consideraţiunile de politică a partidelor, de religie, deomenie, pe scurt toate celelalte consideraţiuni, oricare ar fi ele.

* * *înainte de război, politica externă a Germaniei avea ca sarcinăasigurarea alimentaţiei poporului nostru şi a copiilor săi în aceastălume, pregătind căile care ar permite atingerea acestui scop şi înlesnireaunor alianţe aducând adaosul de putere necesară; sarcina arămas aceeaşi, dar, cu o diferenţă ; înainte de război era vorba de aveghea la menţinerea poporului german, ţinând cont de puterea de caredispunea arunci un stat puternic şi independent; astăzi este vorba de areda mai întâi poporulu i nostru puterea pe. care o deţine un stat puternicşi liber; renaşterea unui astfel de stat este condiţia prealabilă şi necesarăcare trebuie îndeplinită pentru a putea duce mai târziu o politică externăeficace şi capabilă să păstreze şi să hrănească poporul nosrru.202 Condiţii prealabile ale eliberării.. ..Astfel spus: scopul pe care trebuie să-l urmărească în prezentpolitica externă a Germaniei, va fi pregătirea căilor pe care se va angajapoporul german pentru a-şi recuceri, într-ozi, independenţa.Pentru a face acest lucru, nu trebuie pierdut niciodată din vedereun principiu fundamental. Nu este absolut necesar, pentru ca unpoporsă-şi recâştige independenţa, ca teritoriul statului să prezinte un întreg:este de ajuns ca să se menţină o ultimă pane, oricât de mică ar fi, dinacest popor şi din acest stat care, bucurându-se de libertatea necesară,să poată nu numai să păstreze zestrea de comunitate spirituală a unuipopor întreg, dar să şi pregătească lupta care se va purta cu armelepentru recucerirea libertăţii.Când un popor de o sută de milioane de oameni îndură încomun, pentru a menţine integritatea statului său, jugul sclaviei, estemai rău decât dacă acest popor şi acest stat ar fi fost dezmembrateuna din părţile ei rămânând încă deplin liberă.Presupunând, fireşte, că această parte va rămâne pătrunsă desfânta misiune ce-i revine, nu numai să proclame, fără încetare, căpoporul său este indisolubil unit prin spirit şi cultură, ci şi să iamăsurile necesare pentru a-1 pregăti să folosească armele de care vatrebui să se slujească pentru a elibera definitiv şi a reuni din nounefericitele părţi ale naţiunii şi ale statului încă asuprite.Trebuie să ne gândim şi la faptul că, atunci când este vorba derecucerirea unor teritorii pierdute de un popor şi de un stat, problema estemai întâi pentni patria-mamă să-şi recucerească puterea ei politică şiindependenţa; că, într-adevăr în astfel de caz interesele teri f orii lor pierdutetrebuie să fie sacrificate fără milă pentru singurul lucru într-adevăr important:redobândirea libertăţii teritoriului principal. Căcinu dorinţele unor asupriţisau protestele conaţionalilor vor duce la eliberarea fragmentelor dintr-unpopor sau a provinciilor Reichului, ci folosirea forţei de către celelalte,rămase mai mult sau mai puţin independente, din ceea ce a fost odatăpatria comună.De aceea, pentru redobândirea teritoriilor pierdute, condiţiaprealabilă ce trebuie îndeplinită este să dea, printr-o muncă maiînverşunată, mai multă forţă şi vigoare la ceea ce rămâne din stat, şi,de asemenea hotărârea de nezdruncinat, care stă în amorţeală îninimi, de a pune atunci când va veni clipa, în slujba eliberării şi uniriiîntregului popor, puterea recucerită de către stat.Deci, un sacrificiu provizoriu al intereselor teritoriilor despărţiteale patriei în numele singurului lucru care contează: a cuceri, sprefolosul a ceea ce rămâne din stat, o asemenea putere politică şi forţăîncât să permită constrângerea voinţei duşmanilor învingători până203 Greşeala politicii continentale

ce vor cădea în învoială.Căci teritoriile asuprite nu sunt reîncorporate în patria comunăprin proteste înflăcărate, ci prin puternice lovituri victorioase cu spada.Făurirea acestei spade este sarcina politicii interne a guvernului;a permite fierarului să muncească în deplină siguranţă şi să recrutezecamarazi de arme, este sarcina politicii externe.* * *M-am explicat, în prima partea acestui lucrări,asupra lipsurilorpoliticii de alianţe pusă în practică înainte de război. Existaupatru mijloace pentru a asigura menţinerea şi alimentaţia poporului;a fost cel de-al patrulea şi cel mai puţin eficace.în loc să se aplice o politică teritorială inteligentă în Europa,s-a recurs la o politică colonială şi comercială. Această politică sedovedea cu atât mai stângace cu cât îşi închipuiau în mod greşit căse poate astfel evita obligaţia de a lămuri lucrurile pe calea armelor.Rezultatul acestei încercări de a alerga după mai mulţi iepurideodată era uşor de prevăzut: s-a stat deoparte şi războiul mondial aînsemnat nota de plată pe care a avut-o in special de plătit Rekrhulpentru a lichida datoriile contractate prin politica sa externă stângace.Cel mai bun mijloc ar fi foslal treilea: cântărirea puterii Reichuluipe continent prin anexarea de noiteiitorii în Europa; prin aceasta, atitudinealui prin dobândirea teritoriilor coloniale intra foarte firesc îndomeniul posibilului. Este adevărat că pentru a aplica o astfel depolitică, ţara avea nevoie să încheie o alianţă cu Anglia sau să consacredezvoltării puterii sale militare resurse atât de uriaşe, încât ar fi trebuit,timp de patruzeci sau cincizeci de ani, să fie complet pe planul al doileacheltuielile cu caracter cultural. Reichul ar fi fost pe deplin capabil să-şiasume această responsabilitate.Importanţa culturală a unei naţiuni este întotdeauna legalăde independenţa sa politică, cea de-a doua fiind condiţia obligatoriepentru ca cea dintâi să poată să se realizeze sau să se poată oaste. Deaceea, nici un sacrificiu nu este prea mare când este vorba de aasigura libertatea politică a unei naţiuni. Ceea ce se ia din bugetulde cheltuieli cu caracter cultural în favoarea unei dezvoltări excesivea forţelor militare ale stalului, va putea fi mai târziu recuperatînzecit. Se poate chiar spune că, după ce un stat şi-a cor.ccnuat toateeforturile într-o singură direcţie: menţinerea independenţei sate, seproduce, de obicei, un moment de destindere, un fel de nou echilibru,în baza căruia vocaţia culturală a poporului, până atunci neglijată,înfloreşte într-un mod superior, înflorirea din secolul lui Pericle aurmat nenorocirilor cauzate de războaiele împotriva perşilor, iar re204Echilibrul european în zilele noastrepublica romană s-a dedicat cultivării unei civilizaţii superioareatunci când s-a eliberat de tulburările provocate de războaielepunice.Este adevărat că nu poţi să te aştepţi ca majoritatea de cretinişi netrebnici parlamentari să aibă spiritul de decizie necesar pentrua subordona, fără cruţare, toate celelalte interese ale unui poporunei singure sarcini: pregătirea unei viitoare înarmări care să asiguremai târziu existenţa statului. Numai tatăl unui Frederic cel Mare eraîn stare să sacrifice totul pentru pregătirea acestei înarmări, în vremece părinţii absurdului nostru parlamentarism democratic, de fabricaţieevreiască, nu pot s-o facă.De aceea, deja, pregătirea militară care să permită cucerireade noi teritorii, nu a fost, în perioada premergătoare războiului,

decât foarte slabă, astfel încât greu ne puteam lipsi de sprijinul unoraliaţi judicios aleşi.Cum nimeni nu vroia să-şi dea osteneala pentru a pregăti înmod sistematic războiul, s-a renunţat la dobândirea de teritorii înEuropa şi s-a sacrificat, prin practicarea, în schimb a unei politicicoloniale şi comerciale, alianţa care s-ar fi putut încheia astfel cuAnglia; dar fără să se sprijine, cum ar fi fost logic, pe Rusia: dingreşeală în greşeală, s-a ajuns la războiul mondial în care Germaniaa uitat, părăsită de toţi, în afară de Habsburgi, acel flagel ereditar.* * *Trebuie să spunem, pentru a defini politica noastră externă,că ea nu are o regulă de conduită clară sau inteligentă. Dacă înaintede război am pornit greşit pe cea de-a patra cale, pe. care, de altfel,n-am făcut decât puţine progrese, este imposibil ca ochiul cel maiexersat să descopere calea pe care o urmărim de la revoluţie încoace.Mai mult decât înaintea războiului, lipseşte un sistem bine gândii,numai dacă nu atribuim acest termen încercărilor făcute de a luapoporului nostru şi ultima posibilitate de ridicare.Dacă examinăm la rece situaţia în care se află poporul Europeiîn ceea ce priveşte puterea fiecăruia, ajungem la următoarea concluzie:De trei sute de ani, istoria continentului nostru a fost dominatăde năzuinţele politice ale Angliei; prin echilibrul de forţe care-1 făcea,opunând între ele diferitele puteri europene, ea îşi asigura, pe ocolite,spatele şi puterea în deplină siguranţă să atingă scopurile propuse depolitica mondială a diplomaţiei teritoriale.Tendinţa tradiţională a acestei diplomaţii,; care nu-şi găseşteîn Germania echivalenţe decât în tradiţiile armatei prusace, era, încădin timpul domniei reginei Elisabeta, dedicată urmăririi sistematice205 Anglia şi Germaniaa unui singur ţel: a împiedica, prin orice mijloace, ca o mare puterecontinentală să se înalţe deasupra nivelului mediu al unor mariputeri, şi dacă ea atingea acest nivel, s-o zdrobească cu forţa armelor.Mijloacele de constrângere pe care Anglia obişnuia să lefolosească într-un astfel de caz variau în funcţie de situaţia existentăsau de sarcina pe care o avea de îndeplinit; dar, fermitatea şiputerea de voinţă puse în acţiune erau întotdeauna aceleaşi. Da !Pe măsură ce poziţia Angliei a devenit mai dificilă de-a lungultimpurilor, guvernul imperiului britanic a considerat necesar sămenţină o stare de lucruri în care diferitele state europene, rivaleîn lupta pentru putere, se neutralizau reciproc. Când coloniileengleze din America de Nord s-au despărţit de patria-mamă,Anglia a trebuit să-şi dubleze eforturile pentru a-şi acoperi înîntregime spatele dinspre Europa.Astfel, atunci când Spania şi Olanda au fost înlăturate dintremarile puteri maritime, statul englez şi-a concentrat toate forţeleîmpotriva măzuinţelor de dominare ale Franţei, până când, în sfârşit,căderea lui Napoleon I a făcut să dispară pericolul pe care-1 reprezentapentru Anglia hegemonia unei puteri militare de care setemea în mod deosebit.Evoluţia realizată de politica britanică cu privire la Germania afost foarte lentă, nu numai pentru că aceasta din urmă, ca urmare a lipseiunei unităţi naţionale a popoarelor germane, nu reprezenta vreunpericol pentru Anglia, ci şi pentru că opinia publică engleză, orientatăde o propagandaă perseverentă, către scopul determinat pe care-1urmărise până atunci statul său, nu putea fi reorientată decât pe

nesimţite într-un alt sens. Calculul rece al unui om de stat trebuie,uneori, pentru a se putea realiza, să facă apel la un sentiment, motivmai puternic atunci când trebuie să acţioneze şi care rezistă cel mai binela uzura timpului. Omul de stat poate, după ce şi-a realizat unul dinplanurile sale, să-şi îndrepte activitatea spiritului către alte proiecte, dareste nevoie de o muncă lentă de propagandă pentru ca sensibilitateamaselor să devină accesibilă marilor intenţii ale conducătorului.Anglia şi-a definit noua sa poziţie începând cu 1870 - 1871.Din nefericire, Germania nu a ştiut să profite de oscilaţiile pe carele-a înregistrat politica engleză, ca urmare a importanţei pe care acăpătat-o America din punct de vedere economic şi al activităţiidesfăşurate de Rusia pentru a-şi spori puterea, astfel încât tendinţelecare prevalau deja în politica Angliei s-au întărit.Anglia vedea în Germania o putere a cărei importanţă dinpunct de vedere comercial şi ca urmare, din punct de vedere al206 Deplasarea „echilibrului”politicii mondiale, bazată mai ales pe uriaşa sa industrializare luaproporţie atât de ameninţătoare încât forţele celor două state secompensau în aceleaşi domenii. Cucerirea „economică şi pacifistă"a lumii, care era, în ochii celor ce ne conduceau atunci, o chintesenţăa supremei înţelepciuni, a determinat politica engleză să-şi organizezerezistenţa. Această rezistenţă s-a manifestat sub forma unui atac demare amploare şi minuţios pregătit, metodă corespunzând perfectspiritului unei politici care nu viza menţinerea unei păci mondialeîndoielnice, ci consolidarea hegemoniei britanice în lume. Angliaşi-a luat ca aliate toate statele care prezentau garanţii din punct devedere militar, pentru că prudenţa sa tradiţională aprecia la justa eivaloare forţele adversarului său şi pentru că şi-a dat seama de stareade slăbiciune de care era cuprinsă în acel moment. Nu i se poatereproşa că a procedat fără nici un scrupul, căci o pregătire atât devastă pentru război nu trebuie să fie judecată, din punct de vedere aleroismului, ci din punct de vedere al utilităţii.Diplomaţia trebuie să fie astfel aplicată încât un popor să nu fiedus la pieire prin eroismul săi; ea trebuie să vegheze, cu eficacitate, lapăstrare lui. Pentru a ajunge la acest rezultat, orice mijloc era legitim şirecurgerea la el trebuie să fie considerată uitare criminală a datoriei.Revoluţia germană va elibera politica engleză de nelinişteape care i-o provocase ameninţarea unei hegemonii germanice caresă cuprindă lumea întreagă.Anglia nu mai avea, deci, interes să vadă Germania completştearsă de pe harta Europei. Dimpotrivă, groaznica prăbuşire cares-a produs în zilele lui noiembrie 1918, a pus diplomaţia engleză înfaţa unei situaţii noi pe care la început nu o crezuse posibilă.Imperiul britanic luptase vreme de patru ani şi j urnă ţaţe cu armaîn mână pentru a nimici pretinsa superioritate a unei puteri continentale.O prăbuşire subită părea că va face să dispară această putere de pesuprafaţa pământului. Germania manifesta o aşa absenţă a instinctuluide conservare cel mai elementar încât evenimentele, care se desfăşoarăîn mai puţin de douăzeci şi patru de ore, păreau că au răsturnat întregulechilibru european: Germania fusese nimicită şi Franţa devenea primaputere continentală a EuropeiPropaganda intensă care, în timpul războiului dăduse poporuluienglez forţa de a rezista, care îi inspirase o ură nemărginită cuprivire la germani, care aţâţase toate instinctele primare şi toatepasiunile, avea să apese acum ca o greutate asupra hotărârilor

oamenilor de stat britanici. Scopul pe care Anglia îl urmărise făcândrăzboiul fusese atins, pentru că Germania nu mai putea să practice207 Scopurile războiului nu sunt atinsepolitica sa colonială, economică şi comercială; tot ceea ce depăşeaacest scop leza intereselor engleze. Dispariţia Germaniei ca mareputere a Europei nu putea să fie în avantajul duşmanilor războiului.Totuşi, diplomaţia engleză nu a putut să-şi execute schimbarea sa dedirecţie din zilele lui noiembrie 1918 şi până la sfârşitul lui 1919pentru că, în mersul acestui război îndelungat, ea făcuse apel lasentimentele maselor cu o insistenţă deosebită. Ea nu putea s-o facă,dat fiind înclinaţiile naturale ale propriului său popor, şi nu puteas-o facă şi ca urmare a dispariţiei forţelor militare care se aflau faţăîn faţă. Franţa îşi atribuise conducerea negocierilor şi-şi putea impunevoinţa aliaţilor săi. Singura putere care ar fi putut, în acesteluni de negocieri şi tocmeli, să modifice această stare de lucruri,adică Germania, era pradă convulsiilor războiului civil şi nu încetasă proclame, prin glasul pretinşilor săi oameni de stat, că era gata săaccepte tot ce i se impunea.Când, în relaţiile internaţionale, un popor, ca urmare a lipseiabsolute a instinctului de conservare, încetează de a putea să fie unobiect „activ", el decade la rangul de popor sclav şi ţara sa va aveasoarta rezen>ată unei colonii. Pentru a evita ca puterea Franţei să nudevină precumpănitoare, Anglia nu mai avea la dispoziţia sa decât unsingur mod de a acţiona: să se asocieze la tâlhăriile ei.In realitate, Anglia nu a atins scopul pe care îl urmărea făcândrăzboiul. Acesta nu a îndepărtat pericolul pe care îl prezenta, pentruechilibrul de forţe pe continent, preponderenţa dobândită de un stateuropean, ea nu l-a făcut decât mai ameninţător.Germania era, din punct de vedere militar, în 1914, încolţităîntre două ţări care, una dispunea de forţe echivalente, şi cealaltă deforţe cu mult superioare. La toate acestea se adaugă superioritateamaritimă a Angliei. Franţa şi Rusia erau două obstacole suficientepentru a împiedeca orice creştere excesivă a măreţiei germane.Situaţia geografică a Reichului, extrem de defavorabilă din punct devedere militar, putea să fie, pe deasupra, considerată ca un coeficientde siguranţă care garanta împiedicarea oricărei sporiri în importanţăa puterii acestei ţări.Configuraţia ţărmurilor era, din punct de vedere militar, dezavantajatăîn caz de luptă cu Anglia. Dacă regiunea maritimă era puţin întinsă,frontierele terestre erau, dinpotrivă, mult prea întinse şi deschise.Situaţia Franţei este astăzi complet diferită: ca putere militarăea este prima şi nu are pe continent un rival serios ; ea esteasigurată în sud, în spatele frontierelor care protejază în parteaSpaniei şi Italiei; neputinţa naţiunii noastre îi asigură securitatea208 Scopurile politice ale Franţei şi Anglieidinspre Germania; pe o lungă întindere a coastelor sale sunt ţinteuşoare pentru avioane şi tunuri cu bătaie lungă, dar căile de comunicaţieale continentului englez ar fi expuse, fără apărare, atacurilorsubmarine. Un război submarin susţinut pe coasta întinsă aAtlanticului şi pe ţărmurile întinse pe care Franţa le posedă de-alungul Mediteranei ar avea consecinţe dezastruase pentru Anglia.Astfel, rezultam! pe care l-a obţinut din punct de vedere politicdin lupta dusă împotriva creşterii puterii Germaniei a însemnat stabilireahegemoniei Franţei pe continent. Rezultatele, din punct de vederemilitar, au fost următoarele: Anglia a întării puternic locul Franţei ca

primă putere pe pământ şi a trebuit să recucerească Uniunea americanăca pe o egală a sa pe mare. Din punct de vedere economic, ea a cedatfoştilor aliaţi teritorii în care ea avusese interese de cea mai mareimportanţă.Aşa cum puterea tradiţională a Angliei vizează balcanizareaEuropei într-o oarecare măsură, cea a Franţei doreşte să procedezela fel în ce privieşte Germania.Cea ce va dori întotdeauna Anglia este să împiedice ca o puterecontinentală oarecare să-şi sporească forţele până într-atât încât săpoată juca un rol important în politica mondială; ea doreşte deci,menţinerea unui atent echilibru între forţele statelor europene; căciaceasta este una dintre consecinţele esenţiale ale hegemoniei Angliei înlumea întreagă.Ceea ce va dori întotdeauna Franţa este să împiedice Germaniasă se constitue într-o putere omogenă, aceasta înseamnă menţinereaunei federaţii de mici state germane a căror forţe se echilibrează şi carenu sunt supuse unei autorităţi centrale; înseamnă, în sfârşit, ocupareamalului stâng al Rinului; toate acestea, spre izbânda condiţiilor necesareca să poată să-şi stabilească şi să-şi asigure hegemonia în Europa.Tendinţa ultimă a diplomaţiei franceze va fi veşnic în contradicţiecu tendinţele fundamentale ale diplomaţiei engleze.* * *Când examinăm, ţinând cont de consecinţele pe care tocmaile-am prezentat, posibilităţile de alianţe pe care le oferă actualaGermanie, ne convingem repede că tot ceea ce putem practic săfacem, în materie de alianţe, este să ne apropiem de Anglia. Deşiconsecinţele politicii războiului care i-a urmat, au fost şi au rămasnefaste pentru Germania, nu puteam să nu fiu de acord asupraconstatării că Anglia nu mai are astăzi nici un interes grabnic caGermania să fie nimicită, şi că, dimpotrivă, obiectivul diplomaţieiengleze trebuie să fie, pe măsură ce se scurg anii, să frâneze instinc-209 Posibilităţile de alianţe ale Germanieitele imperialismului exagerat de care este însufleţită Franţa.Numai că nu se face o politică de alianţe zăbovind asupra unorofense trecute, ea nu este rodnică decât dacă profilăm de lecţiile datede istorie. Experienţa ar fi trebuit să ne fi învăţat că alianţele indicatepentru urmărirea unor scopuri negative suferă de o slăbiciune congenitală.Destinele a două popoare nu sunt puternic legate însă decât dacă auîn vedere obţinerea unui succes comun, sub forma unor achiziţii, cuceririarmate, pe scurt, o creştere a puterii de care vor profita fiecare.Lipsa de experienţă a poporului nostru în materie de politicăexternă se întrezăreşte în modul cel mai dur în ştirile presei cotidiene,care vorbesc de simpatia, mai mică sau mai marc, pe carecutare sau cutare om de stat a manifestal-o/i//<Tt/t: Germania, şi carevăd. in poziţiile presupuse ale acestor personaje cu privire la poporulnostru, garanţia deosebită, a unui politici favorabile intereselornoastre. A judeca astfel înseamnă a comite cea mai incredibilăabsurditate, înseamnă a specula prostia neasemuită de care dă dovadămicul burghez german de tip obişnuit când vorbeşte de politică. Nuexistă om de stal englez, american sau italian, care să fi luat vreodatăpoziţie ca „germanofil". Orice om de stat englezeşte fireşte in primulrând englez, orice american este înainte de orice american si nu veţi aăsiitalian care să fie gata să Iacă altă politică decâl o politică iiciluinojllă.Cel care pretinde că întemeiază alianţe pe înclinaţiile germanofile aleoamenilor de stat inferiori a cutărui sau cutărui naţiuni străine, este un

nătărău sau mincinos. Condiţia necesară pentru ca destinele a douăpopoare să se împletească nu este stima sau simpatia reciprocă, ciperspectiva avantajelor cure s-ar obţine din asocierea părţilor cointeresate.Asia înseamnă că un om de stat englez, de exemplu, va putea duceo politică constant anglofilă şi niciodată germanofilă, dar intereselestabilite ale acestei politici angaja te vor putea, din motive foarte diverse,să fie în concordanţă cu interesele germanofile. Aceasta fireşte numaiîntr-o anumită măsură şi situaţia va putea într-o zi să fie completrăsturnată: dar, arta unui om de stat constă tocmai în a găsi. când estenevoie, într-o anumită perioadă, calea organizării unor operaţiuninecesare partenerilor, ce trebuie să folosească aceleaşi mijloace pentruapărarea propriilor interese.Aplicarea în practică a acestui principiu trebuie să fie dedusă,pentru momentul prezent, din răspunsul pe care trebuie să-l dămurmătoarelor întrebări: care state nu au în prezent nici un interes vitalca o Europă centrală germană să fie complet scoasă din cauză, pentrua permite Franţei să exercite , din punct de vedere economic şi militar,o hegemonie indiscutabilă? Şi care sunt statele care, dat fiind propriile210 Posibilităţile de alianţe ale Germanieilor condiţii de existenţă şi orientarea tradiţională a politicii lor, ar vedea,în dezvăluirea unei astfel de situaţii, o ameninţare pentru propriul lor viitor?Căci trebuie să ne dăm seama, în sfârşit, cu claritate de acestfapt :duşmanul de moarte, duşmanul necruţător al poporului germaneste si rămâne Frania. Prea puţin contea/ă cum guvcrnca/ă sauva guverna Franţa; că sunt Burbonii sau Iacobinii, Napoleonii saudemocraţii burghe/i, republicanii clericali sau bolşevicii roşii; scopulfinal al politicii lor externe va fi întotdeauna luarea în stăpânire afrontierei Rinului, si consolidarea Franţei pe acest fluviu, făcândtoate eforturile !.<r pentru ca Germania să rămână de/binată şifărâmiţată.Anglia doreşte ca Germania sănii fie o putere mondială: Franianu \reci să existe o piliere care săpoane numele de Germania: diferenţaeste înseninată!Dar. astăzi noi ne luptăm pentru recucerirea situaţiei de puteremondială: noi avem de luptat pentru existenţa patriei noastre, pentruunitatea naţiunii noastre şi pentru pâinea zilnică a copiilor noştri. Dacă,trăgând conclu/ia din aceste premi/e, trecem în revistă aliaţii pe careni oferă Europa nu rămân decât două state : Anglia şi Itulin.Anglia nu doreşte să aibă în faţa ei o Franţă al cărui braţînarmat, pe care restul Europei nu este capabil să-1 respingă, ar puteasă apere o politică de natură să contracarc/e într-o /i sau altainteresele engle/e.Anulia nu poate dori niciodată să aibă de a face cu o Franţăpe care deţinerea de mine uriaşe de fier şi cărbune din Europaoccidentală ar face-o capabilă să joace în economia mondială un rolpericulos pentru ea. Şi Anglia nu doreşte nici ca Franţa să se bucureîn politica continentului datorită fărâmiţării restului Europei, de osituaţie atât de sigură pe cal este posibil sau chiar să se vadăconstrânsă să reia cu mai multă energie şi ambiţie politica mondială,care este una din tradiţiile diplomaţiei france/e. Bombele Zeppelinde altădată ar putea fi înmulţite în fiecare noapte; supremaţia militarăa Franţei apasă greu asupra a ceea ce formea/ă imperiul mondialguvernat de Marea Britanic.Nici Italia nu poate să dorească ea situaţia precumpănitoare,

ocupată de Franţa în Europa să fie şi mai întărită. Viitorul Italieidepinde de o de/voltare teritorială a căror elemente sunt grupate înjurul ba/inului mediteraneean. Ceea ce a împins Italia la ră/boi. nuera numai cert dorinţa de a lucra pentru măreţia Franţei, ci intenţiade a da o lovitură de moarte rivalului detestabil pe care-l avea în211 Germania este un aliat posibil?Adriatica. Orice sporire a puterii franceze pe continent, este, înviitor, un obstacol de care Italia s-ar putea izbi; de aceea, niciodatănu trebuie să ne închipuim că înrudirea de rasă poate suprima oricerivalitate între cele două popoare.Examinarea cea mai realistă şi cea mai lucidă a situaţieieuropene arată că cele două state: Anglia şi Italia, sunt, în primulrând. cele a căror interese personale cele mai fireşti nu sunt, sau suniîn ultimă analiză puţin legate.de condiţiile necesare existenţei uneinaţiuni germane şi că aceste interese concordă doar până într-unanumit punct cu această existenţă.***Este adevărat că trebuie, când judecăm posibilităţile acestoralianţe,-să nu pierdem din vedere trei factori. Primul ne priveşte,celelalte două privesc statele în discuţie.Se poate, în principiu, contracta o alianţă cu Genuania de azi '.'O putere care caută într-o alianţă un sprijin pentru a executaun plan ofensiv, poate să se alie/e cu un stat al cărui guvern a dat, deani de /ile, imaginea celei mai jalnice incapacităţi, a laşităţii pacifisteşi la care marea majoritate a naţiunii, orbită de doctrinele democraticeşi marxiste îşi trădca/ă propriul popor si propria ţară înmodul cel mai revoltător cu.puiinţâ ? Vreo putere oarecare poate săspere astă/i să stabilească raporturi avantajoase pentru ea cu un stal,cu convingerea că ea va putea într-o /i să lupte alături de el pentruapărarea unor interese comune, atunci tind acest stat nu are în modcurent nici pofta de a ridica măcar un deget pentru a-şi apăra propriaviaţă, însuşi existenţa sa ?Vreo putere oarecare, pentru care un trata! de alianţă este sitrebuie să fie, ceva mai mult decât un contract de garanţie vi/ândmenţinerea unui stat într-o stare lentă de descompunere, cum a fostca/uil vechii şi de/astruasei Triple Alianţe, va contracta o alianţăvalabilă la bine şi la rău, cu un stat ale cărui manifestări cele maicaracteristice sunt o slugărnicie din cele mai joase cu privire lastrăinătate, iar în interior, înăbuşirea ruşinoasă a virtuţilor naţionale ;cu un stai care nu mai are. datorită greşelilor sale de comportare,nimic măreţ, cu guverne care nu se pol lăuda că se bucura de cea maimică preţuire pe lângă concetăţenii săi, astfel încât este imposibilstrăinilor să aibă o mare admiraţie pentru ei ?Nu ! o putere care ţine la reputaţia sa şi care caută într-oalianţă ceva mai mult decât soluţii pentru parlamentari lacomi dupăpradă, nu se va alia cu Germania de astăzi şi chiar ea nu poate faceacest lucru. Incapacitatea noastră actual de a încheia alianţe este

212 Deosebirile de interese ale englezilor şi evreilorraţiunea adâncă si ultimă al solidarităţii ce există între tâlharii care neurăsc. Cum Germania nu se apără niciodată decât prin câteva „proteste"înflăcărate ale parlamentarilor noştri de elită, cum restul lumiin-are interes să lupte pentru apărarea noastră, cum bunul Dumnezeu

are ca principiu să elibere/e popoarele lipsite de curaj, chiarpopoarele care n-au un interes decât în distrugerea completă anoastră, nu au nimic altceva mai bun de făcut decât să ia parte laincursiunile tâlhăreşti ale france/ilor, fie numai pentru a împiedica,prin asociere cu ei si participarea la jaf. ca Franţa să contribuiesingură să-şi sporească forţele.în al doilea rând, nu trebuie să nesocotim dificultăţile care leau ţările ce au fost până acum duşmanii noştri, dacă s-ar acţiona învederea schimbării atitudinii pe care o au fală de noi păturile populareale popoarelor care au suferit influenţa unei propagande care aimpresionat masele. Nu se poate pre/enta ani de x.ile un popor ca oadunătură de „huni", de „tâlhari", de „vandali" etc... Şi apoi, de pe oy.i pe alta, să descoperi că el este exact contrariul şi să-1 recoman/.i caaliatul de mâine pe fostul tău duşman.Trebuie acordată mai multă atenţie şi unui al treilea fapt, acărei importanţă este şi mai mare pentru întorsătura pe care o vorlua viitoarele alianţe in Europa.Dacă menţinerea Angliei în starea sa actuală de neputinţă, nuprezintă decât prea puţin interes pentru politica germană, ea are uninteres foarte mare pentru financiarii evrei internaţionali. Politicaengleză oficială, sau mai bine spus, tradiţională şi puterile burseisupuse în întregime influenţei evreieşti, urmăresc scopuri opuse ;este tocmai ce demonstrea/ă. eu o evidenţă deosebită, po/iţiilediferite pe care le iau una şi celelalte în problemele ce privesc politicaexternă a Angliei. Financiarii evrei doresc, contrar intereselor reale alestatului englez, nu numai ca Germania să fie definitiv ntinală economic,ci ca ea să fie şi din punct de vedere politic, adusă într-o stare de sclaviecompletă, într-adevăr, internaţionali/arca economiei noastre germane,adică luarea în stăpânire de către financiarii mondiali evrei aforţelor de producţie din Germania, nu poate fi desăvârşită decâtîntr-un stat devenit, din punct de vedere politic, bolşevic. Dar, pentruea trupele marxiste care duc lupta în favoarea capitalului evreiescinternaţional, să poată să facă statul german să se prăbuşeascădefinitiv, ele au nevoie de un sprijin prietenesc venit din afară. Deaceea, armatele france/e trebuie să dea lovituri violente statuluigerman până ce Reich-ul, zguduit până la temelie, să piară din cau/.aatacurilor trupelor bolşevice aliate în slujba financiarilor evrei in-213 Ura evreiască împotriva Germanieiternaţionali.Şi, astfel, evreul este cel care împinge cu cea mai mare înfocareîn ziua de astăzi la distrugerea deplină a Germaniei. Tot ce se tipăreşteîn lumea întreagă împotriva Germaniei este scris de evrei, tot la fel cum,îi] vremuri de pace si în timpul războiului, presa jucătorilor la bursăevrei şi n mar\iştilor a aţâţat sistematic ura împotriva Germaniei pânăce statele au renunţat, unul după altul, la neutralitate si, sacrificândadevăratele interese ale popoarelor, au intrat în coaliţia mondială carene declarase război.Raţionamentul evreilor este evident: transformarea Germanieiîn stal bolşevic, adică distrugerea definitivă a conştiinţei naţionalepopulare germane, făcând posibilă exploatarea forţei de producţiegermană supusă jugului finanţei evreieşti internaţională, nu estedecât preludiul extinderii tot mai mari pe care o va lua cucerirealumii întregi visată de evrei. Aşa cum s-a întâmplat adeseori înistorie. Germania urma să fie pivotul pe care se va sprijini aceastăluptă uriaşă. Dacă poporul şi statul nostru .-.unt victimele acestor

tirani ai popoarelor aşa cum sunt evreii eu sângele lor denaturat şiavi/i de bani, întreg pământul va fi prins în tentaculele acestor hidre;dar, dacă Germania scapă din strânsoarea lor, se poate considera căcel mai mare pericol, în care s-au aflat vreodată toate popoarele, numai ameninţă lumea întreagă.Dacă este sigur că evreimea şi-a pus la lucru toate uneltirilesale subterane nu numai pentru a întreţine ostilitatea pe care naţiunileo manifestă faţă de Germania, dar şi pentru a accentua la maximum,este tot la fel de sigur că această activitate nu concordă decât înlr-ofoarte mică măsură cu adevăratele interese ale popoarelor cărora eale otrăveşte viaţa. In general, evreimea nu foloseşte cu flecare dinpopoare/e vizate de propaganda sa, decât argumentele potrivite care săaibă cel mai mare efect asupra spiritului naţiunii prelucrată de emisariisăi si căreia ea îi cunoaşte la perfecţie modurile de a vedea lucrurile,anume pe acelea care promit cel mai mare succes. Faţă de poporulnostru, al cărui sânge este extraordinar de denaturat, evreimea seserveşte, pentru a duce lupta care să-i aducă puterea, de idei mai multsau mai puţin „cosmopolite"; inspirate de ideologia pacifistă şi careau fost născocite de mintea sa ; pe scurt, ea îşi afişează tendinţelesale internaţionale ; în Franţa, profită de şovinismul pe care 1-a aflataici şi căruia ştie să-i aprecie/e foarte exact puterea ; în Anglia, eapune în joc interesele economice şi consideraţiunile de politicămondială; pe scurt, ea profită întotdeauna de ceea ce caracterizează celmai bine felul de a fi a unui popor anume. Şi numai după ce a câştigat,214 Interesele comune ale Franţei şi ale evreismuluipe diferite căi, o influenţă hotărâtoare asupra economiei şi asuprapoliticii, ea se desface de legăturile pe care Ic impunea propagandeisale, de aceste argumente imaginareşi-şi dezvăluie în parte scopurileascunse, arată ce vrea şi de ce luptă. Ea nu trece, astfel, decât cu şimai mare repeziciune la opera sa de distrugere, până când transformătreptat toate statele într-un morman de ruine, peste care săpoată domni autoritatea suverană a imperiului evreu veşnic.în Anglia, ca şi în Italia, dezacordul care există între concepţiileunei politici excelent înrădăcinată în pământ şi proiectele financiarilorevrei internaţionali este evident şi uneori sare brutal în ochi.Numai în Franţa se observă astăzi existenţa unui acord secret,mai desăvârşit ca niciodată, între intenţiile speculanţilor la bursă,intenţii ai căror reprezentanţi sunt evreii, şi dorinţele unei politicinaţionale inspirată de şovinism. Şi tocmai această identitate de vedericonstituie un pericol imens pentru Germania. Acesta este motivulpentru care Franţa este şi rămâne, duşmanul de care trebuie să netemem cel mai mult. Acest popor, care decade din ce în ce mai multla nivelul negrilor, pune în pericol, în taină, datorită sprijinului pe carei-l acordă evreii pentru a atinge scopul lor de dominaţie universală.existenţa rasei albe în Europa. Căci, contaminarea provocată deafluxul de sânee negru pe Rin. în inima Europei, răspunde la fel debine setei de ră/hunare sadică şi penersă a acestui duşman eredilaral poporului nostru, cât şi calculului rece al evreului, care vede înaceasla mijlocul de a începe metişarca continentului european chiarîn centrul său. infectând rasa albă cu sângele unor oameni de extracţieinferioară, de a pune ba/ele propriei sale dominaţii.Rolul pe care Franţa, îmboldită de setea sa de răzbunare şisistematic condusă de evrei, îl joacă astăzi în Europa, este un păcatcomis împotriva existenţei omenirii de rasă albă şi va declanşa, într-ozi. împotriva acestui popor toate spiritele răzbunătoare ale unei generaţii

care au putut recunoaşte în poluarea ra selor păcatul ereditar al omenirii.În ceea ce priveşte Germania, pericolul pe care Franţa îl reprezintăpentru ea îi impune datoria de a împinge pe planul doi toatemotivaţiile de sentiment şi să întindă mâna, celui care, fiind la fel deameninţat ca noi, nu vrea nici să sufere, nici să suporte năzuinţeledominatoare ale Franţei.în Europa nu există în măsura în care putem avea o privire asupraviitorului, decât doi aliaţi posibili pentru Germania: Anglia şi Italia.***Dacă ne dăm osteneala astăzi să aruncăm o privire în trecutîn legătură cu modul cum a fost condusă politica Germaniei de la215 Bunele relaţii cu Franţarevoluţie încoace, nu-ţi rămâne de făcut, în faţa stângăciei continueşi de neînţeles a guvernelor noastre, decât să-ţi pui capul între mâinişi să te laşi pur şi simplu pradă disperării, sau cuprins de o vieindignare, să porneşti la război împotriva unui astfel de regim.Actele sale nu au avut niciodată nimic inconştient, căci, ceea ce arputea părea de neimaginat oricărei minţi capabile să gândească,intelectualii noştri, cu orbul găinilor, au reuşit să înfăptuiască : auumb/ar eu umilinţa după favorurile Franţei. Da ! în timpul acestorultimi ani au încercat în permanenţă, cu aceea înduioşătoare ncro/iespecifică visătorilor incorigibili, să devină prieteni buni cu Franţa,se ploconeau fără încetare în faţa „marii naţiuni" şi, în fiecare şiretlicperfid al călăului france/, credeau imediat că văd primele semne aleunei schimbări a stării de spirit. Cei care conduceau politica noastrădin culese n-au împărtăşii fireşte, niciodată această părere greşită şinesăbuită. Pentru ei, buna înţelegere cu Franţa era mijlocul firesc de asabota orice politică de alianţe eficace. Ei nu se lăsaseră niciodatăînşelaţi asupra scopurilor urmărite de Franţa şi asupra celor careerau în spatele lor. Ceea ce-i silea să acţione/e, ca şi când ar fi ere/utsincer că destinul Germaniei putea să fie schimbat, era faptul că eiîşi dădeau scama, privind la rece lucrurile, că în caz contrar, poporulnostru ar fi pornit, probabil, pe un alt drum:Ne va fi, fireşte foarte greu să facem ca Anglia să intre înrândurile simpati/anţilor noştri, ca o aliată viitoare.Presa noastră evreiască a ştiut întotdeauna să concentreze urapoporului nostru asupra Angliei, şi mulţi fraieri germani ş-au lăsatprinşi, cu cea mai mare bunăvoinţă, în laţul întins de evreu : s-au spusvrute şi nevrute despre „renaşterea" puterii maritime germane, s-aprotestat împotriva furtului coloniilor noastre, s-a cerut ca ele să fierecucerite ; toate aceste vorbe ofereau materialele pe care, ticăloşiievrei, le transmiteau celor de-o teapă cu ei, englezilor, şi din ele sehrănea o întreagă propagandă eficace. Burghe/ii noştri nerozi, carese amestecă în politică, încep să înţeleagă vag, că noi nu avem astăzide luptat pentru ca Germania să devină „puternică pe mare" etc.A conduce forţele naţiunii germane spre acest obiectiv,înainte de a li asigurat temeinic situaţia noastră în Europa, era deja,o nebunie înainte de război. Astăzi, un asemenea proiect trebuietrecut în rândul acelor prostii care, în politică, se numesc crime.Existau uneori motive de disperare când vedeai cu câtă artă, evreiicare trăgeau sforile, ştiau să păcălească poporul cu chestiuni absolutsecundare, provocau manifestaţii şi proteste, în timp ce, tot în acelaşimoment, Franţa rupea alte bucăţi de carne din trupul poporului216 Problema Tirolului de Sudnostru şi submina sistematic bazele independenţei noastre.

În legătură cu aceasta trebuie să vorbesc îndeosebi de o ideefixă pe care evreul a ştiut, în acei ani, s-o folosească cu o deplinăpricepere : Tirolul de Sud. Desigur, Tirolul de Sud. Dacă mă ocupaici de această chestiune, îmi rezerv dreptul să mai revin asupra ei,căci va trebui să terminăm odată cu această bandă de mincinoşi care,speculând lipsa de memorie şi prostia maselor de la noi, îşi permitsă ?fişe/e o falsă indignare patriotică mai necunoscută acestor imposloriparlamentari decât este pentru o coţofană noţiunea de respectdatorai proprietăţii alluia.Insist asupra faptului că am lacul personal parte dintre aceioameni care, atunci când se hotăra soarta Tirolului din Sud, adicăîncepând cu august 1914 şi până în noiembrie 19ÎS. am intrat înrândurile armatei, adică acolo unde acest ţinut putea să fie apăratîn mod eficace.Am luptat, în acei ani, pe măsura forţelor mele, nu pentru aîmpiedica pierderea Tirolului de Sud, ci pentru ca patria să-1 păslre/ela fel ca pe orice alt ţinut german.Cei care nu au luat atunci parte la luptă, au fost tâlhariiparlamentari, toţi acei mişei care făceau politică de partid. Dimpotrivă,în vreme ce noi luptam cu convingerea că numai o ieşirevictorioasă din ră/.boi ar permite Germaniei să păstrexe şi Tirolul deSud. aceşti trădători compromiteau victoria prin clevetirile şi apelurilelor, la revoltă, astfel ineâl Siegfried a pierii, cu pumnalul înfiptîn spate, in timp ce lupta. Căci, fireşte, nu discursurile instigatoare siipocrite pronunţate de eleganţii parlamentari în piaţa primăriei dinViena sau în faţa Feldlwrrnluille din Mi'inchen puteau asigura Germanieiposesiunea Tirolului de Sus, ci batalioanele care luptau pe front.Cei care au provocat separarea sa au trădat Tirolul şi toate celelalteteritorii germane.Cei care îşi imaginea/ă că problema Tirolului de Sud va puteasă fie rexohată prin proteste, declaraţii,defilări pacifiste ale asociaţiiloreu:, sunt sau nişte canalii desăvârşite sau mici burghexi germani.Trebuie, totuşi, să ajungem să ne dăm seama că nu vom /nucareintra în posesia teritoriilor pierdute nici prin invocări solemne i/dresateAtotputernicului, nici prin speranţele pioase puse în SocietateaNaţiunilor, ci numai prin forţa armelor.întreaga problemă este, deci, să-i ştim r>e cei care sunt gata ^ărecâştige cu arma în mână teritoriile pierdute. In ceea ce mă priveşte'.pot să garant' /eu deplină sinceritate că am încă în mine destul curajpentru a lua parte la recucerirea Tirolului de Sud. aşezându-mă în217 Înţelegerea germano-italiană este împiedicată să se realizezefruntea unui batalion de şoc, format din palavragii din Parlament şidin şefi de partide, precum şi din câţiva consilieri ai tribunaluluisuprem, imperial. Aş fi al naibii de fericit să văd câteva şrapneluriexplodând pe neaşteptate deasupra unei manifestaţii protestatareatât de „înflăcărate". Cred că o vulpe care se furişează într-un coteţde păsări nu ar provoca atâtea cârâituri mai pline de spaimă şi căfuga păsărilor pentru a se pune la adăpost nu ar fi mai rapidă decâtderuta unei asemenea superbe „adunări de protest".Dar, ceea ce este mai vrednic de dispreţ în această afacere estecă nici măcar ei nu cred că mijloacele pe care le întrebuinţează arputea da vreun rezultat, Ei ştiu, personal, foarte bine cât de lipsitede eficacitate şi inofensive sunt scenele lor burleşti de bâlci. Dar eiacţionează astfel pentru că, fireşte, este mai uşor astăzi să pălăvrăgeştidespre recuperarea Tirolului de Sud decât era odinioară să lupţi

pentru a-1 păstra. Fiecare face ce poate ; atunci noi ne-am vărsatsângele, astăzi aceşti domni îşi ascut pliscurile.Este absolut încântător să vezi cum cercurile legitimiste serăţoiesc cerând astăzi Tirolul de Sud. Acum şapte ani, augusta şiilustra lor dinastie a ajutat coaliţia mondială, printr-un sperjur şi otrădare demne de cei mai mari ticăloşi, să pună stăpânire pe Tirolulde Sud ca preţ al victoriei lor. în acea vreme, aceste cercuri aususţinut politica dinastiei lor trădătoare şi nu le păsa nici cât negrusub unghie de Tirolul de Sud sau de orice altceva. Fireşte, este maisimplu azi să începi din nou să lupţi penlru acest teritoriu, pentru căaceastă luptă nu s-a dat decât cu arme „ale intelectului" şi este, înorice caz, mai uşor să răguşeşti perorând într-o „adunare de protest",manifestându-ţi nobila indignare ce-ţi umple sufletul şi să faci cârceila stomac ca scriitorii, mâzgălind un articol de ziar decât să fi aruncat,de pildă, poduri în aer, ca în timpul ocupării Ruhr-ului.Motivul pentru care unele cercuri au făcut, în aceşti ani, dinproblema Tirolului pivotul raporturilor germano-italiene, este evident.Evreii şi partizanii Habsburgilor au cel mai mare interes să stricepolitica de alianţe a Germaniei, căci ea ar putea, într-o zi, să conducăla reînvierea unei patrii germane independente. Nu din dragoste pentruTirol se joacă această comedie, care nici nu îi este de vreun ajutor şi îiaduce chiar prejudicii, ci din teama unei înţelegeri ce s-arpuîea stabiliîntre Germania şi Italia.Numai printr-un efect al gusfalui pentru minciună şi calomniecare domneşte în aceste cercuri, ei au avut neruşinarea să prezintelucrurile în aşa fel încât tot ei sunt cei care ne acuză de a fi„trădat" Tirolul.218 Cine trădează Tirolul de Sud?Trebuie s-o spunem acestor domni cu toată limpezimeanecesară :Tirolul a fost trădat, în primul rând, de orice german care, întregfiind la trup, nu a prestat sen'iciul militar pe front şi nu s-a făcut utilpatriei sale, în anii 1914-1918; în al doilea rând, a fost trădat de fiecareom, care, în acei ani, n-a contribuit la întărirea capacităţii de rezisteniăa poporului nostru, permiţându-i astfel să continue războiul şi să ducălupta până la capăt; în al treilea rând, a fost trădat de orice om ci/re aluat parte la revoluţia din noiembrie, fie direct prin fapteli v, 'Vindirectprintr-o îngăduinţă laşă care a sfărâmat singura armii.salva Tirolul de Sud. Şi în al patrulea rând, a fost trădai <;i /..,./.partidele şi membrii acestor partide care şi-au pus semnătura pe ruşinoaseletratate de la Versailles şi de la Saint- Germain.Ei da ! iată cum stau lucrurile, curajoşi domni, care nu protestaţidecât prin discursurile voastre !Astăzi, nu mă las condus decât de o singură consideraţie: nu serecuperează teritorii pierdute cu limba bine ascuţită a parlamentarilorzgomotoşi, ci trebuie să le recucerim cu o sabie bine ascuţită, adică cupreţul unor lupte sângeroase.Ori, nu ezit să dedarea, soarta fiind acum hotărâtă, nu numaicănii cred posibilă recucerirea Tiro/uluide Sud prin război, eu chiar nuaş sfătui pe nimeni să încerce acest lucru, având convingerea că aceastăchestiune nu poate trezi în toţi germanii acel entuziasm patrioticînflăcărat care este condiţia victoriei. Cred, dimpotrivă, că dacă trebuiesă ne vărsăm sângele într-o zi, ar fi o crimă să-l risipim zadarnic pentrueliberarea a două sute de mii de germani, în vreme ce lângă noi, maimult de şapte sute de milioane de germani zac sub stăpânire străină

(ocuparea Renaniei) şi când o arteră'vitalăa poporuluigerman (Rinul)străbate un ţinut, unde se zbenguie o hoardă de negri.Dacă naţiunea germană vrea să pună capăt aceastei stări delucruri, ce ameninţă s-o radă de pe faţa pământului Europei, ea nutrebuie să cadă iar în greşeala comisă înainte de război şi să-ţifacă unduşman din lumea întreagă; ea trebuie să discearnă care este cel maipericulos duşman al său pentru a-i da lovituri, concentrându-şi toateforţele asupra lui. Şi dacă această victorie nu se poate obţine decât prinsacrificarea altor poziţii, generaţiile viitoare ne vor ierta. Ele vor şti săaprecieze cu atât mai mult situaţia noastră critică, grijile noastreadânci, greaua hotărâre luată atunci, cu cât rezultatul eforturilornoastre va fi mai strălucit.Astăzi trebuie să ne lăsăm conduşi de idea călăuzitoare că statulnu-şi poate recâştiga teritoriile pierdute decât atunci cândşi-a recucerit219 Trei întrebări privitoare la politica externăindependenţa politică şi autoritatea patriei sale mamă.A face posibile şi a asigura această independenţă şi aceastăautoritate printr-o înţeleaptă politică de alianţe, iată care este primasarcină ce trebuie s-o îndeplinească un guvern energic, în domeniu!politicii externe.Iar noi naţjonal-socialiştii trebuie să ne ferim să ne unimglasurile cu patrioţii noştri care sunt conduşi de evrei. Ar fi oadevărată nenorocire dacă mişcarea noastră, în loc să se pregăteascăsă lupte cu sabia, s-ar antrena participând la acţiuni de protest.Ideea stranie a unei alianţe cavalereşti cu cadavrul care purtanumele de stat al Habsburgilor a dus la minarea Germaniei. A daascultare imaginaţiei şi sentimentului atunci când studiezi posibilităţilecare se oferă în prezent politicii noastre externe, este cel mai bun mijlocde a împiedica pentru totdeauna înălţarea poporului nostru.* * *Este necesar acum să respingem obiecţiile care s-ar putearidica la cele trei întrebări deja formulate, adică este de ştiut:Primo, dacă este posibilă o alianţă cu Germania actualăa căreislăbiciune este vizibilăpentm toată lumea ;Secundo, dacă naţiuni le străine ar fi capabile să opereze o astfelde schimbare de opinie;Tertio, dacă, dată fiind influenţa evreimii, această influenţă sănu fie mai puternică decât interesul bine înţeles şi bunăvoinţa celorlaltepopoare şi nu va contracara şi nu va zădărnici toate 'proiectele dealianţă.Cred că am tratat suficient unul din cele două aspecte aleprimului punct. Este de la sine înţeles că nimeni nu va vrea să sealieze cu Germania actuală. Nu există în lume nici o putere care săîndrăznească să-şi lege soarta de un stat al cărui guvern nu potinspira nici cea mai mică încredere. Cât despre încercarea făcută demulţi dintre concetăţenii noştri care pretind că au găsit explicaţiamodului de guvernare german, în starea morală jalnică de care suferăîn prezent poporul noslru, ea trebuie respinsă cu cea mai marehotărâre.Desigur, lipsa de caracter de care dă dovadă poporul nostrude şase ani încoace este deosebit de tristă ; indiferenţa sa cu privire)a cele mai grave interese ale naţiunii este cu adevărat deznădăjduitoare,iar laşitatea de care dă dovadă cheamă uneori răzbunareaCerului. Numai că noi nu trebuie să uităm că acelaşi popor a datlumii, în urmă cu câţiva ani, cel mai admirabil exemplu a celor mai

înalte virtuţi omeneşti.220 Semnele vestitoare ale renaşterii germaneîncepând cu zilele din august 1914 şi până la sfârşitul acesteiuriaşe lupte dintre naţiuni, nici un popor de pe faţa pământului nua dovedit mai mult curaj bărbătesc, mai multă perseverenţă îndârjităşi mai multă abnegaţie decât poporul german, care astăzi este atât devrednic de milă. Nimeni nu va putea pretinde că rolul ruşinos jucatîn prezent de poporul nostru este expresia trăsăturilor caracteristiceale fiinţei sale lăuntrice. Ceea ce vedem astăzi în jurul nostru, ceeace simţim în sufletele noastre, sunt consecinţe îngrozitoare ale sperjuruluicomis la 9 noiembrie 1918 ; ele au provocat o tulburareadâncă în mintea şi judecata noastră. Sunt mai adevărate ca niciodatăspusele poetului că răul aduce după sine tot răul. Totuşi, chiarîn acest moment însuşirile fundamentale bune ale poporului n-aupierit complet; ele dormitează încă în adâncurile conştiinţei şi amputut vedea uneori, asemenea unor fulgere tăcute brăzdând cerulînvăluit de întuneric, strălucind virtuţi de care Germania îşi vaaminti într-o zi ca de primele semne ale convalescenţei sale. Nuodată s-au găsit mii şi mii de tineri germani, care erau ferm hotărâţisă-şi sacrifice cu voioşie şi de bună voie, ca în 1914, anii lor tineri pealtarul scumpei lor patrii. Milioane de oameni au reînceput sălucreze cu aceeaşi sârguinţă şi cu acelaşi zel, de parcă ruinele provocatede revoluţie nu ar fi existat niciodată. Fierarul este din nou înfaţa nicovalei sale, ţăranul merge iar în urma plugului său, iarsavantul s-a întors în cabinetul lui de lucru ; toţi îşi fac datoria cuaceleaşi eforturi şi cu acelaşi devotament.Asuprirea, pe care o îndurăm de la duşmanii noştri, nu maieste privită cu atâta uşurinţă ca odinioară, ci este resimţită cuamărăciune şi mânie. Este neîndoielnic că starea de spirit a oamenilors-a schimbat mult.Dacă această evoluţie a stării de spirit nu capătă forma uneireînvieri a ideii de putere politică şi de instinct de conservare, greşealarevine acelora care, de la 1918 încoace, conduc poporul nostru la pieire,mai puţin din voinţa destinului cât prin propria guvernare.Desigur, când deplângem astăzi starea naţiunii noastre, artrebui totuşi să ne întrebăm : Ce s-a făcut pentru a o îndrepta ?Oare, puţinul sprijin dat de poporul nostru hotărârilor guvernelornoastre — care de-altfel de-abia existau — este un semn alslăbirii vitalităţii naţiunii noastre sau este mai curând dovada cămetoda folosită pentru a păstra acest bun de preţ a cunoscut un eşectotal ? Ce au făcut guvernele noastre pentru ca să reaprindă în poporsentimentul de mândrie naţională, de semeaţă bărbăţie şi de ură, aceeafiică a mâniei ? '221 Nu am ştiut să ne folosim âe Tratatul ăe la VersaillesAtunci când în 1919, tratatul de pace a fost impus poporuluigerman, am fi fost îndreptăţiţi să sperăm că aceast mijloc de asuprirenelimitată ar fi trebuit să trezească la poporul german o dorinţăfierbinte de libertale. Tratatele de pace ale căror pretenţii lovescpopoarele asemenea unor lovituri de bici, acţionează adeseori cazgomotul tobelor anunţând viitoarea răzmeriţă.Câte foloase nu s-ar fi putut trage din Tratatul de pace de laVersailles ! Acest instrument de hoţie fără margini şi de înjosireruşinoasă ar fi putut să fie, dacă se afla în mâinile unui guvern carear fi vrut să se servească de el, mijlocul de a ridica sentimentelenaţionale la cel mai înalt grad al lor. Dacă o propagandă în stil mare

ar fi ştiut să se folosească de cruzimile comise cu o plăcere sadică, eaar fi transformat indiferenţa unui întreg popor în indignare plină derevoltă şi această indignare ar fi crescut până la furie.Cât de uşor era să întipăreşti cu litere de foc în creierul şi îninima poporului aceste fapte pentru ca, în sfârşit, ruşinea încercatăde toţi şi ura comună să se transforme la şaizeci de milioane debărbaţi şi femei, într-o văpaie uriaşă de flăcări într-un cuptor în cares-ar fi călit o voinţă de fier şi de unde ar fi izbucnit strigătul:Vrem să pornim din nou la luptă!Desigur, iată la ce ar fi putut servi un astfel tratat de pace.Asuprirea fără margini ce apasă asupra noastră, neruşinareapretenţiilor tratatului furnizau armele cele mai eficace pentru opropagandă vizând scoaterea din amorţeală a spiritelor vitale alenaţiunii noastre.Dar atunci trebuie ca orice tipăritură, de la cartea de citire acopiilor şi până la ultimul ziar, orice teatru şi orice cinematograf,toate coloanele cu afişe şi orice loc liber de pe garduri chiar, să fiepuse în slujba acestei unice şi înalte misiuni până ce invocareanevolnică adresată cerului de asociaţiile noastre de patrioţi :„Doamne, redă-ne libertatea! să se transforme în mintea şi celui maimic copil în această rugăciune înflăcărată :„Dumnezeule atotputernic, binecuvântează într-o zi armelenoastre ;fii la fel de drept cum eşti întotdeauna; hotărăşte acum dacămerităm libertatea; Doamne, binecuvântează lupta noastră /"Au fost lăsate să scape toate ocaziile favorabile şi nu s-a făcutnimic. De ce ne-am mira, deci, că poporul nostru nu este ce-ar trebuişi ce-ar putea să fie ? Dacă restul lumii nu vede în noi decât nişteservitori din cei mai umili, nişte câini supuşi care ling cu recunoştinţămâna care i-a lovit ?Este sigur că, în prezent, capacitatea noastră de a încheia222 „ Doamne, binecuvîntează lupta noastră!”alianţe este compromisă de greşeala poporului nostru, dar mult maimult de greşelile guvernelor noastre.Pentru ca poporul nostru să poată duce o politică activă dealianţe, este necesar ca el să se ridice în ochii şi preţuirea celorlaltepopoare şi această reabilitare depinde de existenţa, în Germania, aunei autorităţi guvernamentale care să nu fie slujnica foarte umilă astatelor străine, capul de corvoadă care pune în slujba lor propriilenoastre forţe ; trebuie un guvern care să fie crainicul conştiinţeinaţionale. Când poporul nostru va avea un guvern va înţelege căaceasta este misiunea sa, nu vor trece şase ani până când o orientareîndrăzneaţă dată politicii externe a Reich-ului să nu găsească sprijinpe voinţa la fel de îndrăzneaţă a unui popor însetat de libertate.* * *A doua obiecţie, cea care arată cât este de greu să transformipopoare duşmane în aliaţi prieteni, poate fi astfel respinsă :Psihoza germanofobă generală, pe care propaganda de război adezvoltat-o în mod artificial în celelalte lari, va exista în mod inevitabilatâta vreme cât Reich-ulnu va fi redobândit, prin renaşterea conştiinţeinaţionale la germani, trăsăturile caracteristice ale unui stat care-şifacejocul pe tabla de şah europeană şi care este un partener serios de joc.Numai atunci când guvernul şi poporul nostru au creat impresiacă se poate, cu deplină siguranţă, încheia o alianţă cu ele,atunci una sau alta dintre puteri va fi convinsă, dacă interesele salesunt asemănătoare cu ale noastre, să-şi modifice opinia sa publică

prin efectul unei propagande contrarii. Dar, un astfel de rezultat cerefireşte ani de muncă perseverentă şi abilă. Tocmai pentru că estenevoie de timp îndelungat pentru a schimba orientarea opiniei la unalt popor, nu trebuie să încercăm acest lucru decât după o maturăchibzuinţă adică, numai atunci când vom fi pe deplin convinşi căaceastă muncă merită osteneala de a fi continuată şi că va da roadeîn viitor. Nu va trebui întreprinsă o schimbare a stării de spiritmorală ale unei naţiuni, încrezându-ne în pălăvrăgelile zadarnice alevreunui minister al afacerilor externe, mai mult sau mai puţin inteligent,fără să avem garanţia clară că noua stare de spirit va avea ovaloare reală, în caz contrar, vom crea cea mai mare confuzie înrândul opiniei publice. Ceea ce garantează în modul cel mai sigur căva fi posibilă mai târziu încheierea unei alianţe cu un alt stat, nu suntvorbele suflate ale câtorva miniştri izolaţi, ci stabilitatea evidentă aunor tendinţe guvernamentale bine definite şi avantajoase, cât şi oopinie publică orientată în aceeaşi direcţie, încrederea pe care amputea-o avea în realizarea acestor postulate va fi cu atât mai înte-223 Voinţa vădită de a lupta pentru independenţămeiată cu cât autoritatea guvernamentală se va strădui cu mai multăenergie să-şi pregătească şi să-şi dezvolte prin propaganda schimbareatotală a opiniei publice şi cu cât, invers, tendinţele acesteia dinurmă se vor regăsi mai evident în cele ale guvernului.Un popor — care se află în situaţia noastră —nu va fi consideratcapabil să încheie alianţe decât atunci când guvernul şi opinia publică vorproclamaşi vor manifesta, prin actele lor, voinţa fanatică de a lupta pentrurecăstigarea libertăţii. Aceasta este condiţia prealabilă de îndeplinitînainte de a trece la modificarea opiniei publice în alte state, care ar fidispuse, pentru a-şi apăra interesele cele mai personale, să urmezeacelaşi drum ca al partenerului, al cărui sprijin li s-ar părea folositor, pescurt să încheie o alianţă.Dar mai există un punct care trebuie luat în consideraţie :schimbarea stării de spirit bine consolidată a unui popor fiind o sarcinăgrea căreia mulţi nu-i înţeleg de la început scopul, ar fi totodată oprostie şi o crimă de a furniza, prin greşelile ce pot fi comise, armele decare se vor servi adeversarii penmi a contraataca.Trebuie bine înţeles că va trebui negreşit să treacă un timpdestul de lung înainte ca poporul să fi înţeles pe deplin intenţiilesecrete ale guvernului său, pentru că acesta nu poate da lămuririasupra scopurilor finale ale muncii de pregătire politică căruia i seconsacră şi trebuie să conteze sau pe încrederea oarbă a maselor saupe intuiţia claselor conducătoare cu un intelect mai puternic dezvoltat.Dar cum această clarviziune, acest tact politic şi acest dar alghicirii nu există la mulţi oameni şi cum raţiunile politice nu permitsă se dea explicaţii, o parte a conducătorilor intelectuali ai naţiuniise vor împotrivi întotdeauna tendinţelor noi în care nu va vedeadecât nişte experienţe, lipsindu-le puterea de a le pătrunde sensulreal. Astfel, ele vor provoca opoziţia elementelor conservatoare alestatului cărora aceste tendinţe li se vor părea îngrijorătoare.De aceea, se impune grabnic ca acestor oameni care ar stânjenimunca de apropiere ce e menită să determine înţelegerea reciprocădintre două popoare, să li se ia din mână cel mai mare număr posibilde arme ce 1-ar putea folosi, mai ales atunci când este vorba, ca încazul nostru, de flecăreli pretenţioase şi fanteziste ale asociaţiilorpatriotice şi ale micilor burghezi care fac politică stând de vorbă, înjurul unei mese de cafenea. Căci este suficient să gândim un pic

pentru a recunoaşte în strigătele pe care le scot pentru a cere o nouăflotă de război, recuperarea coloniilor etc. nişte simple flecăreliprosteşti şi care nu conţin nici o idee realizabilă în practică. Nuputem considera, în avantajul Germaniei, modul în care politica224 Concentrarea forţelor asupra unui singur duşmanengleză profită de înflăcărările absurde ale acestor susţinători aiprotestului din care unii sunt inofensivi, iar ceilalţi dezechilibraţi,dar care cu toţii lucrează pentru duşmanii noştri de moarte.Ei îşi consumă forţele în demonstraţii din cele mai dăunătoareîmpotriva lui Dumnezeu şi a lumii întregi, şi se uită principiulfundamental, care stă la baza oricărui succes:„Ceea ce faci, fă până la capăt". Urlând împotriva a cinci sauşase state, se pierde din vedere că trebuie să ne concentrăm toate forţele,morale şi fizice, pentru a lovi drept în inimă pe cel mai infam duşmanşi se sacrifică astfel posibilitatea de a ne întări prin alianţe înainte de ane răfui cu duşmanii noştri. Tot aici, mişcarea naţional-socialistă areomisiunede îndeplinit. Trebuie ca ea să înveţe poporul nostru sănu-şioprească privirile asupra lucrurilor mărunte şi să nu le considere capecele mai importante, să nu-şi risipească forţele pe realizarea unorobiective minore şi să nu uite că noi luptăm astăzi pentru existenţaînsăşi a poporului nostru şi că singurul duşman în care trebuie să ţintimcu loviturile noastre este şi rămâne puterea care ne-a răpit aceastăexistenţă.Este probabil că va trebui să ne impunem sacrificii grele. Dar,acesta nu este un motiv să refuzăm să ascultăm de glasul raţiunii şi săne răfuim cu lumea întreagă, scoţând strigăte fără sens, în loc să neconcentrăm forţele împotriva celui mai periculos duşman al nostru.De altfel, din punct de vedere moral, poporul german nu aredreptul să acuze atitudinea pe care o observă ca restul lumii fală de ea,atâta vreme cât nu a cerut socoteală criminalilor care şi-au vândut şişi-au trădat propria ţară. A amnca de la distanţă cu jigniri şi protesteîmpotriva Angliei, Italiei etc. şi a lăsa să se plimbe printre noi în libertatecanaliile care, punăndu-se în solda propagandei de război a duşmanilornoştri, ne-au smuls armele din mâini, ne-au zdrobit moral şi- au vândutpe nimic Reich-ul redus la o stare de neputinţă, nu înseamnă să daidovadă de o convingere demnă de respect.Duşmanul nu face decât ceea ce era de prevăzut. Atitudineaşi faptele sale ar trebui să ne servească de lecţie.Dacă nu suntem capabili să ne ridicăm la înălţimea acestuipunct de vedere, trebuie să ne dăm seama că nu mai avem decât săne lăsăm pradă disperării, din moment ce trebuie să renunţăm larealizarea, pe viitor, a oricărei politici de alianţă. Căci, dacă nu dorimo alianţă cu Anglia, prentru că ea ne-a furat coloniile, nici cu Italia,pentru că ea ne ocupă Tirolul de Sud, nici cu Polonia şi Cehoslovaciapentru că ele sunt Polonia şi Cehoslovacia, nu ne mai rămâne altaliat posibil în Europa decât Franţa care, în treacăt fie zis, ne-a răpit225 Va triumfa cauza naţional-socialistă ?Alsacia şi Lorena.Este îndoielnic că acest mod de a acţiona ar fi favorabil intereselorpoporului german, în orice caz, ne putem, totuşi, întreba dacă oastfel de opinie este apărată de un imbecil sau de un şarlatan abil.Când este vorba de şefi, înclin întotdeauna spre cea de-a douaipoteză.O schimbare a stării de spirit a câtorva popoare, care au fostpână în prezent duşmanii noştri şi a căror interese de viitor vor

coincide cu ale noastre, poate, în măsura în care judecata omeneascăeste capabilă să hotărască să se producă, dacă forţa internă a statuluinostru şi voinţa vădită a noastră de a ne apăra existenţa fac din noialiaţi al căror sprijin are o oarecare valoare şi dacă, pe deasuprapropriile noastre stângăcii sau chiar acţiuni criminale, nu maialimentează propaganda adversarilor în ce priveşte aceste proiectede alianţă cu foştii duşmani.* * *Cel mai greu nu este să răspundem la cea de-a treia obiecţie.Putem crede că reprezentanţii adevăratelor interese ale naţiunilorcu care este posibilă o alianţă, îşi vor putea atinge scopurile propuseîmpotriva voinţei evreului, acest duşman de moarte al statelor populareşi al naţiunilor independente ?De exemplu, politica tradiţională engleză are ea sau nu forţade a învinge influenţa nefastă a evreimii ?Este, cum tocmai am spus, foarte greu să răspunzi la aceastăîntrebare : Ea depinde de prea mulţi factori pentru ca să putem da oapreciere definitivă asupra ei. In orice caz, un lucni este sigur: într-un singurstat, puterea executivă poate să fie considerată atât de absolut instalată şiatât de deplin pusă în slujba intereselor ţării încât sănii se poată spune căforţele evreimii internaţionale ar fi în stare să împiedice în mod eficacepolitica socotită necesară de către guvern.Lupta pe care Italia fascistă o duce, poate fără să aibă în fondconştiinţa că o face (deşi în ce mă priveşte nu cred) împotriva celor treiarme principale ale evreilor, este cea mai bună dovadă că se poate,chiar prin procedee indirecte, să se zdrobească colţii veninoşi ai acesteiputeri ce se înalţă deasupra statelor. Interzicerea societăţilor secretemasonice, urmărirea perseverentă îndreptată împotriva presei internaţionale,ca şi suprimarea definitivă a marxismului internaţional şiinvers, consolidarea progresivă a concepţiei fasciste despre stat, vorface, statul italian, odată cu scurgerea anilor, tot mai capabil să apereinteresele poporului său, fără să se neliniştească de şuierăturile hidreievreieşti care ameninţă lumea întreagă.226 ;; . Anglia şi evreimeaLucrurile stau mai puţin bine în Anglia, în această ţară „acelei mai depline democraţii " evreul exercită o dictatură aproapeabsolută pe calea ocolită a opiniei publice. Şi, totuşi, şi în aceastăţară se dă o luptă neîntreruptă între repre/enlanţii intereselor statuluienglez şi susţinătorii dictaturii mondiale exercitată de evrei.Violenţa cu care se ciocnesc adesea cele două curente opuses-a manifestat pentru prima oară. în modul cel mai limpede dupără/boi, prin po/iţiile diferite luate de guvernul engle/ pe de-o parteşi presă, pe de altă parte, faţă de problema japonc/ă.De îndată ce s-a sfârşii ră/boiul. vechea ostilitate care desparteAmerica şi Japonia a începui să se manifeste din nou. Fireşte,marile puteri europene nu puteau rămâne indiferente la nesfârşit înfaţa acestui nou pericol de ră/boi. Toată înrudirea de rasă nuîmpiedică Anglia să încerce un oarecare sentiment de invidie şinelinişte la vederea spectacolului progreselor pe care Statele Unitelefac în toate ramurile economiei şi în politica internaţională.Această foslă colonie, acest copil al metropolei pare să dea naştereunui nou stăpânilor al lumii. Se înţelege că astă/i Anglia, neliniştităşi îngrijorată, îşi trece în revistă vechile alianţe şi că politica engle/ăvede cu spaimă sosind momentul când nu va mai putea spune :„Anglia doinm-şie peste mori", ci,.Mările Statelor Unite".

Uriaşul stal al Americii de Nord. cu enormele sale bogăţii pecare le scoale dintr-un pământ virgin este mai puţin vulnerabil decâtReichul înconjurat de duşmani. Daca ar trebui aruncate x.arurileîntr-o partidă decisivă. Anglia ar pierde în ca/u! că ar fi constrânsăsă facă apel numai la forţele proprii. De aceea, ea apucă cu lăcomiemâna galbenă şi se cramponea/ă de o alianţă care este poate deneiertat din punct de vedere al rasei, dar care, din punct de vederepolitic este singurul mijloc de care Anglia dispune pentru a-şi întărisituaţia în lume în faţa ambiţiilor continentului american.În vreme ce guvernul englez nu se hotăra să slăbească legăturace o unea cu partenerul ei asiatic, în ciuda luptei pe care o purta încomun cu continentul american pe câmpurile de bătălie din Europa,presa evreiască a atacat pe la spate această alianţă.Cum este posibil ca organele evreieşti care au fost până în1918, slujitorii fideli ai Angliei în lupta împotriva Reich-ului germanşi acum, brusc, să comită trădarea de a-şi urma propria cale ?Nimicirea Germaniei era conformă nu intereselor Angliei, cimai ales intereselor evreilor, aşa cui", astă/i nimicirea Japoniei arservi mai puţin inlereselor statului englez, cât proiectelor uriaşe aleşefilor ce speră să facă ca dominaţia evreiască să se întindă asupra227 Japonia şi evreimealumii întregi, în vreme ce Anglia depune toate eforturile pentru a-şipăstra poziţia în lume, evreul pregăteşte atacul ce-i va permite săcucerească această lume.El constată că statele europene sunt deja în mâna sa nişteinstrumenie pasive, că el le domină prin calea ocolită ce poartănumele de democraţie occidenială sau chiar direct prin bolşevismulrusesc. Dar nu este de ajuns să ţii Lumea veche în mrejele tale ;aceeaşi soartă ameninţă şi Lumea Nouă. Evreii sunt stăpânii puteriifinanciare ale Statelor Unite, în fiecare an, forţele de producţie aleunui popor de două/eci de milioane de suflete trec tot mai mult subcontrolul lor; sunt foarlc puţini cei care, spre marea furie a evreilor,rămân încă absolut independenţi.Cu abilitate perfidă, ei modelea/ă opinia publică şi fac din eainstrumentul măreţiei lor viitoare.Cele mai strălucite minţi ale evreimii cred deja apropiindu-semomentul în care seva reali/a învăţătura dată de Vechiul Testamentdupă care poporul evreu va devora celelalte popoare.Dacă ar rămâne încă, în mijlocul acestei turme de statedeznaţionalizate şi transformate în colonii evreieşti, un singur statindependent, înlreaga acţiune ar putea suferi un eşec în ultima clipă.Căci, o lume devenită bolşevică, nu poate re/ista decât dacă cuprindetot globul.Dacă rămâne un singur stat care să aibe încă energia şi măreţialui naţională, imperiul mondial pe care satrapii evrei vor să-lclădească, va fi învins, aşa cum se întâmplă întotdeauna în aceastălume a noastră, prin forţa ideii naţionale.Ori, evreul ştie prea bine că, dacă a putui, adaptându-se timpde mii de ani împrejurărilor externe, să sape de la temelie popoareleEuropei şi să facă din ele popoare de metişi care nu mai aparţineauunei specii bine definite, el nu este în stare să impună aceeaşi soartăunui stat naţional asiatic aşa cum este Japonia. Poate astă/i să imitecu maimuţărelile sale pe engle/, pe american şi pe france/, dar nupoate să acopere prăpastia care-1 desparte de un om de rasă galbenădin Asia. De aceea, el încearcă să zdrobească statul naţional japone/

cu ajutorul altor state de acelaşi fel, pentru a se descotorosi de unadversar periculos pentru ca, ceea ce mai rămâne din autoritateaguvernamentală să devină, în mâinile sale, o putere cu care săstăpânească în mod despotic fiinţe fără apărare.El se teme de intervenţia unui stat naţional japonez în regatulsău evreu de mii de ani şi doreşte ea ruinarea acestui stal să preceadăinstalarea propriei sale dictaturi.228 Lupta noastră împotriva duşmanului speciei umaneIată de ce asmuţeşte el popoarele astăzi împotriva Japoniei,cum a făcut mai înainte împotriva Germaniei şi s-ar putea întâmplaca în momentul în care diplomaţia engleză va continua să se sprijinepe alianţa ei cu Japonia, presa evreiască de limbă engleză, să predicelupta împotriva acestui aliat şi să pregătească împotriva lui un războide exterminare, în numele principiilor democratice, scoţândstrigătul de adunare sub lozinca : „Jos militarismul şi imperialismuljaponez!"Iată cum se explică nesupunerea evreului în Anglia. Deci, înaceastă ţară va începe lupta împotriva pericolului la care evreiiexpun întreaga lume.Tot aici, mişcarea naţional-socialistă va avea de îndeplinituna din cele mai importante sarcini ale sale :Ea trebuie să deschidă ochii poporului nostru asupra a ceea ceînseamnă naliuni străine şi să nu înceteze să-i amintească care esteadevăratul duşman de moarte al lumii actuale. In loc să-i predice urafaţă de popoarele ariene, de care ne desparte aproape totul, dar cu carene uneşte comunitatea de sânge şi trăsăturile generale ale unei civilizaţiiidentice, el va expune mâniei tuturor pe duşmanul nefast al umanităţii,în persoana căruia numindu-l pe adevăratul autor al tuturor nenorocirilornoastre.Dar, trebuie să vegheze ca cel puţin iară noastră să ştie care esteduşmanul său de moarte şi să facă astfel încât lupta dusă de noiîmpotriva lui să fie ca o stea vestitoare a vremurilor noi ce va arătacelorlalte popoare calea pe care trebuie să pornească pentm salvareaunei umanităţi ariene militante.In rest, fie ca raţiunea să ne fie călăuză, iar voinţa să fie forţanoastră .' Fie ca datoria sfântă care ne conduce faptele să ne deaperseverenţă şi credinţa noastră să rămână pentru noi protectoarea şistăpâna noastră supremă!229Capitolul XIV<titlu>Orientarea către Est sau politica EstuluiDouă motive mă fac să examinez într-un mod deosebit deATENT RELAŢIILE DINTRE GERMANIA ŞI RUSIA:1. este vorba aici mai întâi de împrejurările, poate cele maihotărâtoare, ale politicii externe germane în general.2. Această chestiune este, de asemenea, piatra de încercare aclarviziunii şi al justeţei acţiunii tânărului partid naţional-socialist.Trebuie să mărturisesc că cel de-al doilea punct mai ales măumple adeseori de o amară îngrijorare. Tânăra noastră mişcare îşirecrutează efectivele mai puţin din rândul celor indiferenţi decât dintabăra doctrinelor adesea extremiste ; este, astfel, foarte firesc caaceşti oameni să fie influenţaţi în ceea ce priveşte înţelegerea politiciiexterne de păreri preconcepute şi de slaba înţelegere a cercurilorpolitice sau doctrinare cărora le aparţinuseră mai înainte. Şi aceastanu se aplică numai în cazul oamenilor care vin la noi, ce aparţinuseră

orientării de stânga. Dimpotrivă, oricât de dăunător poate să parăînvăţătura pe care am primit-o asupra unor astfel de probleme nurareori s-a întâmplat ca ea să fie neutralizată de o rămăşiţă de instinctnatural sănătos. Este suficient atunci să substitui o influenţă maibună celei care se exercita înainte şi adesea tendinţele sănătoase şivigurosul instinct de conservare pe care ei au ştiut să şi-i păstrezedevin cei mai folositori aliaţi.Este mult mai greu, dimpotrivă, să-i faci să ajungă la nişteconcepţii politice clare, pe un om a cărui educaţie nu a fost decât la felde lipsită de logică şi la fel de nebunească, dar care, pe deasupra, a jertfitpe altarul obiectivitătii şi ultima rămăşiţă a instinctului său natural.Tocmai cei care aparţin cei corilor noastre aşa zis luminatesunt cei mai greu de convins să treacă de partea noastră într-uri modclar şi logic pentru interesele lor şi cele ale poporului lor, în exterior.Nu numai că apasă asupra lor povara copleşitoare a influenţeiconcepţiilor şi prejudecăţilr ceie mai extravagante, dar ei au pierdut,dincolo de orice limită, orice tendinţă de a-şi urma instinctul natural230 Importanţa suprafeţei teritoriuluide conservare. Mişcarea naţional-socialistă trebuie să dea o luptă greacu aceşti oameni, lupte grele pentru că, în ciuda neputinţei lor, dinnefericire, depline, aceşti oameni sunt adesea cuprinşi de o extraordinarăîngâmfare care-i face să-i privească pe ceilalţi de sus, împotrivaoricărei echităţi, chiar dacă au de-a face cu unii mai huni ca ei.Aceste persoane arogante care cunosc totul mai bine decâialţii, sunt absolut incapabili să examine/e ceva, sau să cântăreascăcu sânge rece lucrurile, condiţie esenţială, totuşi, în politica externăpentru a încerca sau a reali/a ceva.Cum aceste cercuri încep tocmai să facă să devie/e politicanoastră externă în modul cel mai dexastruos, abătând-o de la oriceapărare efectivă a intereselor rasiste ale poporului nostru pentru ao pune în slujba unei ideologii fantexiste, mă simt obligat să tratexîn mod special, în faţa simpatixanţilor mei, problema cea mai importantăa politicii noastre externe, şi anume atitudinea faţă deRusia ; o voi face pe cât de complet o cere înţelegerea generală, atâtcât îmi permite cadrul acestei lucrări. Referitor la aceasta voi face şiurmătoarea observaţie generală în prealabil :Dacă înţelegem prin politicăexlcrnă reglementarea raporturilorunui popor cu restul lumii, această icdcmentare va fi condiţionată defapte foarte precise. Noi, naţional-socialiştii, putem să şi enunţăm cuprivire la politica externă a unui stat naxist, următorul principiu :Politica externă a statului rasist trebuie să asigure mijloacele deexistenţă pe această planetă a rasei pe care o grupează un sun. stabilindun raport sănătos, viabil şi în conformitate cu legile naturale întrenumărul şi creşterea populaţiei pe de-o parte, valoarea şi întindereateritoriului pe de altă parte.în plus, nu trebuie să considerăm drept raport sănătos decâtsituaţia în care alimentaţia unui popor este asigurată numai de resurselepropriului său teritoriu. Orice alt regim, chiar dacă ar dura secole şimilenii nu este mai puţin nesănătos şi, mai devreme sau mai târxiu,ajunge să aducă un prejudiciu, sau chiar ruina poporului respectiv.Numai un spaţiu suficient pe acest pământ asigură unui poporlibertatea de existenţă.în plus, nu putem aprecia întinderea necesară a teritoriuluide populat numai după exigenţele timpului prex.cm, şi nici dupăimportanţa producţiei agricole, raportată la cifra populaţiei. Căci,

aşa cum am expus în primul volum, la capitolul : „Politica germanăde alianţe înainte de răxboi", la importanţa întinderii teritoriale seadaugă importanţa din punct de vedere politic şi militar. Când unpopor îşi vede subzistenţa garantată de întinderea teritoriului său231 Marile puteri şi întinderea teritorialăactual, este totuşi necesar să ne gândim şi cum asigurăm securitateaacestuia. Aceasta rexultă din puterea politică de ansamblu a statului,putere care este direct proporţională cu valoarea militară a situaţieisale geografice.Poporul german nu ar putea să-şi imagineze viitoruldecât ca putere mondială. Timp de aproape două mii de ani, gestiuneaintereselor poporului nostru, cum trebuie să numim activitatea noastrăpolitică externă mai mult sau mai puţin reuşită, făcea parte integrantădin istoria mondială. Noi, înşine, am fost martori ai acestui fapt: căciuriaşa luptă a popoarelor între 1914 şi 1918 nu era altceva decât luptapoporului german pentru existenţă pe globul pământesc ; noi, înşine,calificăm acest eveniment drept răxboi mondial.Poporul german s-a angajat în această luptă ca o aşa-xisăputere mondială. Eu spun „aşa-xisă" căci, în realitate, ea nu era oputere. Dacă în 1914 ar fi existat un raport diferii între suprafaţateritoriului său şi cifra populaţiei sale, Germania ar fi fost întradevăro putere mondială şi răxboiul, abstracţie făcând de alţi factori,ar fi putut avea un sfârşit favorabil.Nu este sarcina şi nici intenţia mea să arăt ce s-ar fi întâmplatfără acel „însă" care a intervenit.Totuşi, consider absolut necesar să expun situaţia aşa cum afost, cu toată simplitatea şi să insist pe neliniştitoarele puncte slabe,pentru a răspândi cel puţin în cadrul partidului naţional-socialist, oviziune mai clară asupra necesităţilor.Astăzi, Germania nu este o putere mondială. Chiar dacă neputinţanoastră militară momentană ar înceta, noi nu am mai puteaavea pretenţii la acest titlu. Ce importanţă ar putea avea pe planetanoastră o creaţie atât de jalnică, în ceea ce priveşte raportul cifreipopulaţiei sale la mtinderea teritoriului său, pe care îl are actualulReich german ? într-o epocă în care, încetul cu încetul, fiecarefragment din acest pământ este atribuit vreunui alt stat — şi cândunele cuprind aproape teritoriile unor continente — nu s-ar puteavorbi de putere mondială, când este vorba de o formaţiune politicăa cărei metropolă este limitată la o suprafaţă ridicolă de numai cincisute de mii de kilometri pătraţi.Dacă nu luăm în considerare decât punctul de vedere teritorial,suprafaţa teritoriului german se şterge complet faţă de ceea cenumim puteri mondiale. Şi nu trebuie să prezentăm Anglia ca odovadă a contrariului, căci metropola engleză nu este, la dreptvorbind, decât marea capitală a imperiului mondial englez, care seîntinde pe aproape un sfert din suprafaţa globului.Noi trebuie să mai luăm în considerare în primul rând ca state232 Misiunea istorică a naţional-socialismuluiuriaşe Statele Unite, apoi Rusia şi China. Este vorba aici de formaţiuniteritoriale care, fiecare în parte, au o suprafaţă de zece ori mai maredecât cea a imperiului german actual. Franţa chiar trebuie consideratăîn numărul acestor state. Nu numai pentru că îşi completează armataîntr-o proporţie mereu crescândă, datorită resurselor oferite de popoarelede culoare din uriaşul ei imperiu, dar şi datorită faptului căinvadarea ei de către negri face progrese atît de rapide că se poate vorbicu adevărat de naşterea unui stat african pe solul Europei. Politica

colonială a Franţei de astăzi nu se poate compara cu cea a Germanieide odinioară. Dacă evoluţia Franţei s-ar mai prelungi încă trei sute deani în acelaşi stil, ultimele urme de sânge francez ar dispărea în statulmulatru africano-european, care este pe cale de a se forma : un imensteritoriu de populat autonom, întinzîndu-se de la Rin până în Congo,populat cu o rasă inferioară care se formează lent sub influenţa unuimetisaj prelungit. Aceasta este deosebirea dintre politica colonialăfrance/ă şi vechea politică colonială germană.Aceasta din urmă era făcută numai din semi-măsuri, ca totceea ce făceam noi. Ea n-a mărit nici teritoriile de populat ale raseigermane, nici n-a făcut încercarea — deşi criminală — de a întăriputerea Reich-ului cu ajutorul sângelui negru. Ascarişii din Africaorientală germană au fost o timidă încercare pe această cale. înrealitate, ei au servit numai la apărarea coloniei însăşi. Ideea de atransporta trupe negrese în teren de operaţii european, abstracţiefăcând de neputinţa sa vădită în timpul războiului mondial n-a fostaplicată niciodată, n-a existat nici chiar în stadiu de proiect care săfie folosit numai dacă împrejurările erau favorabile ; dimpotrivă, lafrancezi a fost considerat în toate timpurile ca una din motivaţiileprofunde ale activităţii lor de colonizare.Astfel vedem astăzi pe pământ un anumit număr de puteridintre care unele nu numai că depăşesc de departe prin cifrapopulaţiei lor pe cea a germanilor, dar care îşi găsesc, în întinderealor teritorială, principalul motiv al preponderenţei lor.Niciodată comparaţia între imperiul german şi alte puterimondiale, din punct de vedere teritorial şi al cifrei populaţiei nu ne-afost atât de defavorabil ca astăzi, numai dacă nu ne întoarcem cudouă mii de ani în urmă, la începuturile istoriei noastre. Atunci, capopor tânăr, ne făceam intrarea noastră năvalnică într-o lume destate mari care erau ameninţate de prăbuşire, şi noi am contribuit ladoborârea ultimului dintre uriaşi : Roma. Astăzi ne găsim într-olume de state mari şi puternice în curs de formare şi-n mijlocul lor,propriul nostru imperiu decade pe zi ce trece până la pierderea233 Ce a rămas din politica celor o mie de anidefinitivă a importanţei sale.Trebuie ca să păstrăm în faţa ochilor, cu calm şi sânge rece,imaginea acestui adevăr amar. Este necesar ca să urmărim şi săcomparăm, sub raportul cifrei populaţiei şi al întinderii teritoriale,imperiul german şi celelalte state de-a lungul secolelor. Ştiu căatunci fiecare va ajunge cu consternare la rezultatul pe care 1-amexprimat deja la începutul consideraţiunilor prezente :Germania nu mai este o putere mondială, şi preaplin conteazăfaptul că situaţia sa militară este puternică sau slabă.Noi nu mai putem să fim comparaţi cu nici un alt stat marede pe glob : şi acest lucru nu se datorează decât unei conduceri cutotul nefaste a politicii noastre externe, datorită lipsei sale totale deataşament — aş putea zice, lăsată prin testament — la un scopdeterminat; datorită, în sfârşit, pierderii oricărui instinct sănătos şial oricărui sentiment al conservării.Dacă mişcarea naţional-socialistă vrea să obţină cu adevăratîn faţa istoriei consacrarea unei mari misiuni în favoarea poporuluinostru, ea trebuie, pe deplin şi în mod dureros conştient de adevăratasituaţie a poporului german să întreprindă cu curaj şi clarviziune luptaîmpotriva inconştienţei şi incapacităţii care au condus până în prezentpolitica externă a poporului german. Ea trebuie atunci, fără menajamente

faţă de „tradiţii" şi „prejudecăţi", să găsească curajul să strângăla un loc poporul nostru şi puterea sa, pentru a-l lansa pe calea care îlva scoate din aria sa de locuit actuală şi î! va conduce către noi teritorii,eliberându-l, astfel, pentru totdeauna de pericolul de a dispărea de peacest pământ sau să devină sclavul altora.Mişcarea naţional-socialistă trebuie să se forţeze să şteargădezacordul între cifra populaţiei noastre şi suprafaţa teritoriului nostru— aceasta fiind considerată atât ca sursă de subzistenţă, cât şi ca punctde sprijin al puterii politice — să suprime, de asemenea, şi dezacordulexistând între trecu tul nostru istoric şi neputinţa noastră actuală la carenu există deloc o ieşire. Ea trebuie să aibă conştiinţa că, în calitate depăzitori ai unei omeniri net superioare pe acest pământ, noi avemde asemenea şi cele mai mari obligaţii. Şi ea va putea să satisfacăaceste obligaţii cu 3tât mai bine cu cât va exista mai mult preocupareade a face ca poporul german să capete conştiinţa sa de rasă şi cucât, pe lângă creşterea de câini, de cai şi de pisici, el va avea milă şide propriul său sânge.* * *Când calific drept incapabilă şi oarbă politica externă germanădusă până acum, dovada acestui lucru este furnizată de carenţele234 Ce a rămas din politica celor o mie de amefective ale acestei politici. Dacă poporul nostru ar fi scăzut dinpunct de vedere intelectual sau ar fi devenit laş, rezultatele lupteisale pe pământ nu ar fi fost mai rele decât cele pe care le vedem astăzicu proprii noştri ochi. Chiar evoluţia ultimilor zece ani înainte derăzboi nu trebuie să ne înşele în această privinţă ; căci, nu se poatemăsura forţa unui imperiu prin el însuşi, ci numai prin comparaţiacu alte state. Or, astfel de comparaţie ne oferă cu precizie dovada căsporirea puterii celorlalte state era mai uniformă şi ajungea în finalla rezultate mai importante ; în aceste condiţii, Germania, în ciudaascensiunii ei aparente, se îndepărta în realitate din ce în ce mai multde celelalte puteri şi rămânea cu mult în urmă ; pe scurt, diferenţacreştea în dezavantajul nostru. Şi chiar în ceea ce priveşte cifrapopulaţiei, noi pierdeam tot mai mult. Poporul nostru a depăşit cusiguranţă în eroism orice alt popor de pe acest pământ, şi, în definitiv,pentru a-şi menţine existenţa nu el a plătit, ci sângele său, maiscump decât orice alt popor ; dacă aceste jertfe au fost zadarnice,aceasta s-a întâmplat pentru că ele au lost prost folosite. Atuncicând, în aceeaşi ordine de idei, examinăm în profunzime istoriaGermaniei pe o întindere de mai mult de o mie de ani, când facemsă defileze prin faţa ochilor noştri toate războaiele şi luptele salenenumărate şi când analizăm rezultatele definitive, aşa cum ne aparele acum, trebuie să recunoaştem că, din acest ocean de sânge, numaitrei fapte ţâşnesc la suprafaţă şi le putem considera ca roadeledurabile ale unei acţiuni clarvăzătoare în politica externă şi înpolitică pur şi simplu :1. Colonizarea provinciei de graniţa de la răsărit, înfăptuităîn principal de bavarezi.2. Cucerirea şi pătrunderea în teritoriul de la est de Elba şi3. Organizarea realizată de Hohenzollernii din statul brandeburghezprusac, model şi nucleu al cristalizării unui nou imperiu.Aceste fapte sunt foarte bogate în învăţăminte pentru viitor !Cele două mari succese ale politicii noastre externe au rămas şicele mai durabile. Fără ele, poporul nostru n-ar mai avea dejucat niciun rol. Ele au fost prima încercare, dar din nefericire singura reuşită,

de a armoniza numărul crescând al populaţiei cu întinderea teritoriului.Şi trebuie considerat un adevărat dezastru faptul că istoriografii germanin-au ştiut niciodată să aprecieze la justa lor valoare cele douărealizări de mare forţă, de o importanţă fără seamăn pentru posteritate,în timp ce ei glorifică tot ce este posibil şi ridică în slăvi un eroismfantezist şi nenumărate războaie şi lupte aventuroase, rămase în cea maimare parte fără importanţă pentru viitorul naţiunii.235 Ce a rămas din politica celor o mie de aniAl treilea mare succes al activităţii noastre politice constă înformarea statului prusac şi în geneza ulterioară a unei concepţiideosebite despre stat, cât şi a sentimentului de conservare şi deautoapărare al armatei germane sub o formă organizată şi adaptatăîmprejurărilor actuale.De la această formă şi concepţie despre stat provine transformareasentimentului de apărare individuală în sentiment al obligaţieide a apăra naţiunea. Importanţa acestui fapt nu ar putea fisupraapreciată. Poporul german sfâşiat de excesul de individualism,rod al diversităţii de rase pe care-1 cuprinde, va recăpăta, datoritădisciplinei armatei prusace, o parte cel puţin din calităţile organizatoricecare, de multă vreme, îi erau străine. Ceea ce există de laorigine la celelalte popoare în instinctul lor de solidaritate gregară,a fost restituit, în parte cel puţin, comunităţii noastre naţionale, pecalea artificială a instrucţiei militare. De aceea, suprimarea serviciuluimilitar obligatoriu — care pentru zeci de alte popoare nu aravea nici-o importanţă — este pentru noi plină de consecinţe, încăzece generaţii de germani fără elementul corectiv dat de instruireamilitară, lăsaţi pradă influenţei defavorabile a diversităţii de rase şi,ca urmare, concepţiilor filosofice, si poporul nostru ar fi pierdut întradevărşi cea mai vagă urmă de existenţă independentă pe aceastăplanetă. Inteligenţa germană nu şi-ar mai putea aduce aportul lacivilizaţie decât prin indivizi izolaţi în mijlocul unor naţiuni străine,fără ca să i se recunoască măcar provenienţa. N-ar mai fi decât unîngrăşământ pentru civilizaţie, până. ce, în sfârşit, şi ultima urină desânge arian nordic s-ar denatura şi s-ar stinge în nou.Este remarcabil că importanţa aceastor succese politice reale,pe care poporul nostru le-a obţinut în decursul a peste o mie de anide lupte, este cu mult mai bine înţeles şi apreciat de adversarii noştridecât de noi. Noi fremătăm şi acum când ne gândim la eroismul carea răpit poporului nostru milioane din cei mai buni fii ai săi şi care,în ultimă analiză, va rămâne, totuşi, deplin inutil.Este de cea mai mare importanţă pentru atitudinea noastrăprezentă şi viitoare să facem o distincţie între succesele politiceadevărate pe care le-a obţinut poporul nostru şi împrejurările în caresângele naţional a fost pus în primejdie fără nici un profit.Noi, naţional-socialiştii, nu trebuie, în nici un caz, să ne alăturămacestui patriotism deplasat şi zgomotos al lumii noastre burgheze deastăzi. Există, în special, pericolul de moarte de a considera că ultimaevoluţie înainte de război crează, cât de cât, obligaţii pentru propriulviitor.236 Fără patriotism strălucitorDin întreaga istorie a secolului XIX nu rezultă pentru noi nicio obligaţie veritabilă. Noi trebuie, contrar atitudinii reprezentanţilorepocii actuale, să devenim, din nou, susţinătorii acesteiconcepţii superioare de politică externă, adică punerea în acord ateritoriului cu numărul populaţiei. Da ! Tot ceea ce putem să învăţăm

din trecut, este fixarea unui dublu obiectiv al acţiunii noastre politice :teritoriul, scopul politicii noastre externe şi o nouă doctrina filosofi* J,scopul politicii noastre interne.* * *Voi lua pe scurt poziţie şi în problema de a şti în ce măsurărevendicarea de teritorii este, din punct de vedere moral, legitimă.Acest lucru este absolut necesar : din nefericire, chiar în cercurileaşa-zise rasiste, apar tot felul de palavragii mieroşi care se străduiesă indice poporului german, ca scop al acţiunii sale politice externe,îndreptarea nedreptăţii din 1918 şi, totuşi, prin aceasta ei se cred pedeasupra obligaţi să dea asigurări lumii întregi despre fraternitateaşi simpatia rasistă.Aş spune mai curând aşa: pretenţia de a restabili frontierele dela 1914 este o nerozie politică prin proporţiile şi prin consecinţele sale,care o dezvăluie drept o adevărată crimă. Ca să nu mai spunem căfrontierele Reich-ului, în 1914, nu erau canişi de puţin logice, în realitate,ele nu grupau la un loc pe toţi oamenii de naţionalitate germanăşi nu erau raţionale nici din punct de vedere strategic. Ele nu eraurezultam/ unei politici gândite, ci numai nişte graniţe provizorii, încursul unei lupte rămase deschisă; ele erau chiar, în parte, rezultatuljocului hazardului! S-ar fi putut, pe bună dreptate, şi adeseori şi maijustificat, să se aleagă un alt an marcant din istoria germană, pentrua fixa ca scop unei acţiuni politice externe, restabilirea situaţieiexistente de atunci.Revendicările de mai sus corespund, de altfel, în întregime,spiritului lumii noastre burgheze, care, şi în acest caz, nu are nici ceamai vagă idee politică în ceea ce priveşte viitorul, dar care se închide,dimpotrivă, în trecut şi în trecutul cel mai apropiat: privirile pe carele aruncă înapoi nu depăşesc propriul ei timp. Inerţia ei o leagă deo situaţie dată şi o face să opună rezistenţă la orice modificare aacesteia, fără ca, totuşi, această activitate defensivă să depăşeascăvreodată nivelul unui simple tenacităţi. Este, deci, lesne de înţelescă orizontul politic al acestor oameni nu se întinde mai departe deanul 1914. Dar proclamând că restabilirea frontierelor de atunci estescopul activităţii lor politice, ei întăresc din nou alianţa gata să serupă cu adversarii noştri. Numai astfel se poate explica că, opt ani237 Vechile frontieredupă un război la care participau state cu interese adesea eterogene,coaliţia învingătorilor de moment păstrează încă o oarecare unitate.La vremea lor, toate aceste state au profitat de prăbuşireaGermaniei. Teama de puterea noastră a făcut să domolească lăcomiaşi invidia fiecăreia dintre aceste mari puteri. Ele vedeau înîmpărţirea, cât mai cuprinzătoare posibilă a Reich-ului, cea mai bunăprotecţie împotriva unei ridicări viitoare a lui. Conştiinţa lorneliniştită şi teama pe care o au de forţa poporului nostru suntliantul cel mai durabil care îi mai ţine uniţi încă pe membrii acesteiligi. Şi noi nu le înşelăm aşteptările. Când lumea noastră burghezăfixează Germaniei ca program politic restabilirea frontierelor din1914, el face să dea înapoi de teamă pe fiecare din partenerii carevroia să iese din liga duşmanilor noştri; într-adevăr, toţi trebuie săse teamă că vor fi atacaţi, individual şi că vor pierde protecţiacelorlalţi aliaţi. Fiecare stat se simte vizat şi ameninţat de acestcuvânt de ordine. Acesta din urmă, deci, este de două ori nesăbuit:1. Pentru că lipsesc mijloacele pentru a-1 face să treacă dinfumul seratelor în realitate şi

2. Pentru că, chiar dacă ar fi fost obţinut acest rezultat, ar fifost şi atât de mizerabil încât, Doamne Dumnezeule ! el nu ar meritaosteneala de a risca din nou, în acest joc, sângele poporului nostru.Căci, nimeni nu ar gândi că nki măcar restabilirea frontierelordin 1914 nu ar putea fi realizată fără vărsare de sânge. Numainişte minţi puerile şi naive pot să se hrănească cu ideea că s-ar puteaajunge la revizuirea Tratatului de la Versailles prin umilinţă şiimplorări, abstracţie făcând de faptul că o astfel de încercare ar cereun temperament ca a lui Talleyrand, ceea ce nu există la noi.Jumătate din oamenii noştri politici este compusă din oameni foartedibaci, dar care, altminteri, sunt complet lipsiţi de caracter şi sunt,pe scurt, ostili poporului nostru ; în ceea ce priveşte cealaltăjumătate, ea este formată din oameni cumsecade, imbecili, inofensivişi serviabili. Iar vremurile s-au schimbat de la Congresul de la Viena: nu mai sunt prinţii şi favoritele prinţilor cu care negociază frontierelestatului, acum evreul cosmopolit neînduplecat este cel care luptă pentrudominarea altor popoare. Nici unul dintre ei nu poate îndepărtaaceastă mână gata să-1 sugrume decât cu spadă. Numai forţa unită şiconcentrată a unei pasiuni naţionale poate, dintr-o dată, să sfidezeuneltirile internaţionale care tind să constrângă popoarele la sclavie.Dar nu s-ar putea face un astfel de gest fără vărsare de sânge.Dacă, totuşi, noi ne declarăm convingerea că, într-un fel saualtul, viitorul Germaniei cere miza supremă dincolo de orice con238Politica externă naţional-socialistăsideraţii de şmecherie politică, miza însăşi cere ca să ducem luptapentru un scop demn de ea.Frontierele din 1914 sunt fără nici o valoare pentru viitorulnaţiunii germane. Ele nu constituiau nici salvarea trecutului, nici oforţă pentru viilor. Prin ele, poporul german nu va putea nici să-şipăstreze unitatea internă, nici să-şi asigure subzistenţa ; consideratedin punct de vedere militar, aceste frontiere nu par nici bine alese,nici măcar liniştitoare ; şi, în sfârşit, ele nu pot îmbunătăţi situaţia încare ne aflăm în prezent în raport cu celelalte puteri mondiale, saumai bine spus, în raport cu adevăratele puteri mondiale. Distanţafaţă de Anglia nu va fi micşorată ; nu se va ajunge la măreţia StatelorUnite ; Franţa chiar nu va resimţi o scădere substanţială a importanţeisale în politica mondială.Un singur lucru ar fi sigur : chiar cu un rezultat favorabil alîncercării de restabilire a frontierelor din 1914 s-ar ajunge la o nouăpierdere de vieţi omeneşti astfel încât nu putem să mai consimţim lanici o nouă jertfă de sânge pentru a asigura, într-adevăr, viaţa şiviitorul naţiunii. Dimpotrivă, în euforia unui astfel de succes oricâtde lipsit de răsunet ar fi, am renunţa cu atât mai bucuroşi să neimpunem noi scopuri cu cât „onoarea naţională" ar fi primitdespăgubirile cerute şi cele câteva noi porţi s-ar fi deschis, măcarpentru un timp, dezvoltării comerciale.Dimpotrivă, noi naţional-soduliştii trebuie să urmărim, neclintit,scopul politicii noastre externe : să asigurăm poporului germanteritoriul care-i revine în această lume. Şi această acţiune estesingura care justifică jertfa de sânge în faţa lui Dumnezeu şi aposterităţii germane : în faţa lui Dumnezeu, în măsura în care amfost aduşi pe acest pământ pentru a ne câştiga pâinea noastră cea detoate zilele cu preţul unei lupte continue, ca nişte creaturi care nuprimesc nimic fără să plătească în schimb şi care nu-şi vor datorasi;uaţia de stăpâni ai pământului decât inteligenţei şi curajului cu

care vor şti să-1 cucerească şi să-1 păstreze ; în faţa posterităţiigermane, pentru că lotuşi nu se va vărsa sângele niciunui cetăţeangerman fără să se dea Germaniei viitoare mii de noi cetăţeni. Teritoriulpe care copiii viguroşi ai generaţiilor de ţărani germani vorputea într-o zi să se înmulţească, va justifica sacrificiul propriilornoştri copii şi va absolvi pe oamenii de stal răspunzălori, chiar pecei persecutaţi de generaţia lor, de sângele vărsat şi de sacrificiulimpus poporului lor.în legătură cu aceasta, trebuie să mă ridic cu cea mai mareenergie, împotriva acelor scriitori rasişti mediocrii care pretind că239 Fără sentimentalisme în politicăvăd, într-o asemenea cucerire de teritorii „o violare a drepturilorsfinte ale umanităţii" şi se bazează pe aceasta pentru a îndreptaîmpotriva ei mâzgăliturile lor. Nu poţi şti niciodată ce se ascunde înspatele acestor indivizi. Dar este mai mult ca sigur că tulburarea pecare o pot stârni face jocul duşmanilor noştri. Printr-o astfel deatiludine, aceşli criminali contribuie la subminarea şi dispariţiavoinţei sale de a-şi apăra necesităţile vitale prin singura metodă carecorespunde acestui scop. Căci, nici-un popor nu posedă aici, pe acestpământ, nici măcar un singur metru pătral de leritoriu în virluleaunei voinţe sau al vreunui drept superior. Frontierele C ".rmanieisunt nişte limite accidentale şi de moment de-a lungul veşnicei salelupte politice ; şi, la fel este şi când vorbim despre frontiereledelimitând aria de locuit a altor popoare.Şi fiindcă configuraţia suprafeţei noastre nu poale apărea cadată odată pentru totdeauna decât unui imbecil aiurit — în timp ce,în realitate, fiecare clipă nu ne arată din evoluţia sa constantă decâto imobilitate aparentă, rod al muncii neîncetate al forţelor naturii,distrusă sau schimbată mâine de forţe mai puternice — tot aşa cumse întâmplă şi-n viaţa popoarelor şi a frontierelor care le despart.Frontierele statelor sunt făcute de oameni şi sunt schimbate totde ei. Faptul că un popor a reuşit să dobândească un teriloriuexagerai de mare, nu-i creează deloc obligaţia superioară de a-1recunoaşte odaia penlru totdeauna. Aceasta demonstrează cel multforţa cuceritorului şi slăbiciunea celui care îndură. Şi dreptul nu seîntemeiază decât pe această forţă. Dacă astăzi poporul german,îngrădit ca într-un ţarc pe un teriloriu imposibil, se îndreaptă călreun viilor deplorabil, aceasla nu e o holărâre a deslinului şi faptul dea le revolia împoiriva sa nu înseamnă o încălcare a hotărârii destinului.După cum nici o putere superioară nu a promis unui alt popormai mult teriloriu decâl poporului german, şi după cum nici ea nus-ar simţi, dimpolrivă, jignită de aceasla împărţire nedreaptă asolului; după cum nici slrămoşii noşlri n-au primit pământul pe caretrăim astăzi, ca pe un dar venii din cer : ei au irebui să-1 cucereascăluplând şi riscându-şi viaţa. La fel, în viilor, nu „favoarea" rasistă îiva da poporului nostru pămânlul şi odaia cu aceasta, mijloacele deexislenţă, ci numai puterea spadei victorioase ar putea să-1 obţină.Pe cât suntem astăzi cu loţii convinşi de necesilatea uneiîncheieri a socotelilor cu Franţa, pe atât de lipsită de eficacitate arfi această răfuială pentru noi în ansamblul ei, dacă scopurile noastrede politică externă s-ar mărgini numai la aceasta.N-ar putea fi interpretată decât ca o asigurare a spatelui240 Reluarea „politicii Estului”pentru extinderea în Europa a ariei de locuit a poporului nostru ;căci, noi, nu am putea rezolva această problemă prin dobândirea de

colonii, ci numai prin dobândirea de teritorii de populat care sămărească suprafaţa însăşi a patriei noastre mamă. Pe deasupra s-arasigurg astfel solidaritatea sufletească a noilor coloni cu metropola,şi s-ar oferi ansamblului teritorial întreg, avantaje care se întemeiazăpe măreţia sa dată de unitate.Mişcarea rasistă nu are nevoie să fie avocatul celorlalte popoare,ci ea trebuie să lupte pentru poporul său. Altminteri, ea ar fide prisos şi mai mult, nu ar avea nici un drept să lovim în trecut. Căci,am acţiona atunci tot ca el. Vechea politică germană a fost, dinpunct de vedere dinastic, considerată ca o nedreptate ; nici politicaviitoare nu trebuie să se inspire dintr-o neroadă sentimentalitate„rasistă" cosmopolită. Mai cu seamă, noi suntem jandarmii „bietelorpopoare mici" bine cunoscute, ei soldaţii propriului nostru popor.Toni f, noi naiional-socialiştii, nu trebuie să ne oprim aici: dreptulla sol şi la pământ poate deveni o datorie, atunci când un popor mare, paresortit pieririi, din lipsă de extindere. Şi mai ales când nu este vorba de 'vreun mic popor negru, ci de Germania, mamă a întregii vieţi, mama fa întregii civilizaţii actuale. Geimania va fi o putere mondială sau nu va ;exista deloc. Dar pentru a deveni o putere mondială, ea are nevoie de \acea mărime teritorială care îi va da, în prezent, importanţa necesară şiva oferi cetăţenilor săi mijloacele de existenţă.* * *De aceea, noi naţional-socialiştii, anulăm tn mod deliberatorientarea politicii externe de dinainte de război. Vom începe de acolounde ea s-a sfârşit acum şase sute de ani. Vom opri veşnicul marş algermanilor către sudul şi către apusul Europei şi ne vom îndreptaprivirile către Răsărit.Punem capăt politicii coloniale şi comerciale de dinainte derăzboi inaugurăm politica teritorială a viitoruluiDar dacă vorbim astăzi de noi pământuri în Europa noi nu neputem gîndi decît la Rusia şi la ţările limitrofe care depind de ea.Destinul chiar pare că ne arată cu degetul acest lucru : lăsând Rusiapradă bolşevismului, el a răpit poporului rus acea pătură de intelectualicare a întemeiat şi a asigurat până în acea zi existenţa sa ca stat.Căci, organizarea statului rus nu a fost nicidecum rezultatul aptitudinilorpolitice ale slavismului în Rusia, ci mai degrabă un exempluremarcabil al activităţii, creatoare de state, a elementului germanic,în mijlocul unei rase de o valoare inferioară. Multe state puternicede pe acest pământ au fost create astfel. Popoare inferioare, având241 Politica rusească a lui Bismarckîn fruntea lor organizatori şi stăpânitori de rasă germanică, auînceput să ia proporţii până au devenit la un moment dat stateputernice şi s-au menţinut astfel atâta timp cât s-a păstrat nealteratsâmburele rasei creatoare de stat. Astfel, de secole, Rusia trăia peseama acestui sâmbure germanic al păturilor superioare conducătoarepe care îl putem astăzi socoti ca stârnit şi nimicit. Evreuli-a luat locul. Şi aşa cum rusul este incapabil să scuture jugul evreiescprin mijloace proprii, tot la fel evreul, nu ar putea, cu timpul sămenţină puternicul stat. El însuşi nu este un element organizator, elnu este decât un germene de descompunere. Statul uriaş al estuluiera copt pentru prăbuşire şi sfârşitul dominaţiei evreieşti în Rusiava însemna sfârşitul Rusiei ca stat. Noi am fost aleşi de soartă pentrua asista la o catastrofă careva fi dovada cea mai temeinică a justeţeiteoriei rasiste cu privire la rasele omeneşti.Şi sarcina noastră, misiunea mişcării naţional-socialiste, constă

în a convinge poporul nosmi de aceste adevăruri politice, care îl vorface să-şi vadă viitorul nu în impresii/e îmbătătoare ale unei noicampanii a lui Alexandru, ci în munca plină de trudă a plugului german,căruia spada nu are decât să-i dea pământ.* * *Că evreii îşi manifestă cea mai activă rezistenţă la înfăptuireaacestei politici, este un lucru de la sine înţeles. Ei simt mai bine caoricine semnificaţia unei astfel de atitudini pentru propriul lor viitor.Şi acest fapt chiar ar fi trebuit să demonstreze tuturor oamenilor cuconvingeri, într-adevăr, naţionale temeiul acestei orientări. Darvai ! se întâmplă exact contrariul. Nu numai în cercurile naţionalgermane,dar chiar şi în cele ale „rasiştilor", se declară o ostilitateînverşunată împotriva ideii unei astfel de politici faţă de Răsărit; sefac referiri, cum se întâmplă aproape întotdeauna într-un astfel decaz, la o autoritate stabilită. Se evocă spiritul lui Bismarck, pentru aacoperi o politică pe cât de lipsită de sens, pe atât de extraordinar dedăunătoare pentru poporul german. Bismarck chiar ar fi acordat, lavremea sa, o mare importanţă bunelor relaţii cu Rusia, într-o oarecaremăsură este just. Dar, în acelaşi timp, se uită complet că elacorda o mare importanţă şi relaţiilor cu Italia, şi că acelaşi domnBismarck s-a aliat odinioară cu Italia pentru a putea înfrânge rezistenţaAustriei. De ce să nu se continue şi această politică ? „Pentrucă Italia de astăzi nu este Italia de atunci" se va răspunde. Bine. Daratunci permiteţi-mi, domnii mei, să obiectez că şi Rusia de astăzi numai este Rusia de atunci. Niciodată nu s-a gândit Bismarck să fixezeo politică o dată pentru totdeauna şi din principiu. El era prea stăpân242 „Liga naţiunilor asuprite”pe situaţia acelui moment, pentru a se împiedica de un asemeneaobstacol, întrebarea, deci, nu este: ce-a făcut atunci Bismarck ? ci maidegrabă: ce ar fi f acut el astăzi ? Şi este mai uşor de răspuns la aceastăîntrebare. Niciodată, în înţelepciunea sa politică, el nu s-arfi aliat cuun stat sortit prăbuşirii.în rest, Bismarck n-a examinat, la vremea sa, politica colonialăşi comercială germană, decât cu sentimente foarte amestecate,şi aceasta pentru că pentru el conta, în primul rând, asigurarea celormai bune şanse pentru consolidarea şi întărirea internă a statului pecare-1 crease. A fost, de altfel, şi singurul motiv pentru care a fostsatisfăcut de a avea spatele acoperit de Rusia, ceea ce-i lăsa mânăliberă în Apus. Dar ceea ce a fost atunci avantajos pentru Germania,astăzi îi este dăunător.încă din 1920-1921, când tânăra mişcare naţional-socialistă aînceput încet să se întrezărească pe orizontul politic şi când a începutsă fie considerată, ici şi colo, ca o mişcare de eliberare a naţiuniigermane, partidul nostru a fost abordat din diferite părţi pentru aîncerca să se stabilească o anumită legătură între ele şi mişcările deeliberare din alte lari. Aceasta sub auspiciile „ligii naţiunilor asuprite"care reunea nenumăraţi protagonişti. Era vorba, în mare parte, dereprezentanţii câtorva state balcanice, de reprezentanţii Egiptului şiIndiei, care mi-au făcut totdeauna impresia unor flecari pretenţioşi,dar fără o bază solidă. S-au găsit totuşi mulţi germani, mai ales întabăra naţională, care s-au lăsat orbiţi de aceşti orientali aţâţaţi şicare au văzut înlr-un oarecare student hindus sau egiptean venit nuse ştie de unde pe „reprezentantul" Indiei sau al Egiptului. Oameniinu-şi dau deloc seama, căci era vorba aici, în majoritatea cazurilor,de oameni care nu aveau nici o importanţă şi mai ales pe care nu-i

autorizase nimeni să încheie vreun tratat oarecare cu cineva şi cărezultatul practic al acestor relaţii cu aceste elemente era egal cuzero, dacă nu socotim timpul pierdut la rubrica „pierderi şi profituri"!M-am ferit întotdeauna de aceste încercări, nu numai pentru căaveam altceva mai bun de făcut decât să-i pierd săptămâni în „negocieri"aşa de sterile, dar consideram şi că, chiar dacă ar fi fost vorbade reprezentanţi autorizaţi ai acestor naţiuni, totul ar fi fost inutil şichiar dăunător.Este şi aşa destul de supărător faptul că, încă în timp de pace,politica germană, în Ioc să plănuiască o acţiune ofensivă personală,ajungea la o alianţă defensivă cu state pensionate de istoria mondială.Alianţa cu Austria, la fel ca şi alianţa cu Turcia, nu avea nimicîmbucurător, în vreme ce marile puteri militare şi industriale ale243 Puterea engleză în Indiipământului se uneau într-o activă alianţă ofensivă, noi adunam la unloc câteva organisme vechi ale unor state neputincioase şi nestrăduiam, cu acest magazin de vechituri, sortit pieirii, să ţinem pieptunei coaliţii mondiale eficace. Germania şi-a ispăşii amarnicgreşeala acestei politici externe. Dar această ispăşire nu a fost totuşisuficient de amară pentru a-i proteja pe veşnicii noştri visători de orecădere promptă în aceeaşi greşeală. Căci, încercarea de a dezarmape învingătorii atotputernici printr-o „Ligă a naţiunilor asuprite" nue numai ridicolă, este şi nefastă, încercare nefastă, pentru că, din nouşi mereu, ea abătea poporul nostru de la posibilităţile sale reale şi-1făcea să se lase pradă unor speranţe şi unor iluzii pe cât de utopicepe atât de sterile. Germanul zilelor noastre se aseamănă, intr-adevăr,cu omul pe cale să se înece, care se agaţă de orice fir de pai. Şi poatefi cazul chiar al unor oameni foarte cultivaţi. De îndată ce seîntrezăreşte licărirea speranţei cele mai neverosimile, aceşti oamenise şi grăbesc să pornească în urmărirea acestei fantome. Că estevorba de o Ligă a naţiunilor asuprite sau o Societate a naţiunilor,sau orice altă creaţie iluzorie, ea va găsi totuşi mii de credincioşi.îmi amintesc şi-acum de speranţele puerile şi de neînţeles careau prins viaţă brusc în cercurile rasiste, în anii 1920-1921, privitoare lao catastrofă inevitabilă pentru Anglia în India. Nişteoarecare scamatoriasiatici — sau, poate, sunt gata să admit — nişte adevăraţi „susţinătoriai libertăţii", indieni — care străbăteau pe atunci Europa în lung şi în latreuşiseră să sugereze unor oameni cu judecată din alte puncte de vedere,ideea fixă că marele imperiu britanic era în pragul prăbuşirii tocmai înIndia care constituia piatra sa de temelie.Fireşte, ei nu erau conştienţi de faptul că numai propria lordorinţă, şi de această dată \ a dat naştere la toate aceste idei şi nu-şidădeau scama nici de absurditatea speranţelor lor. Căci, scontândpe ideea că prăbuşirea dominaţiei engleze în India ar fi sfârşitulimperiului britanic, ei admiteau astfel că India avea pentru Anglia oimportanţă capitală.Dar, această problemă vitală nu era probabil un mare secretcunoscut numai de profeţii „rasişti"; suntem înclinaţi să credem căşi conducătorii istoriei engleze ii cunoşteau. Era prea naiv să admitemcă Anglia nu ştia să aprecieze la justa ei valoare, importanţaIndiei pentru uniunea mondială britanică. Şi este un semn supărătorcă n-am învăţat nimic din războiul mondial şi că se cunoaşte prost şi<Notă>1. Proverb german : Der Wunsch ist Vater des Gedankens — Dorinţa naşteideea.

</notă>244 Puterea engleză în Indiise ignoră complet dârzenia anglo-saxonă, atunci când ne imaginămcă Anglia ar putea să lase să-i scape India din mână fără să recurgăşi la ultimele sale mijloace. Este şi o dovadă a lipsei totale decunoaştere a germanului în legătură cu modul britanic de a pătrundeîn acest imperiu şi de a-1 administra.Anglia nu va pierde India decât dacă ea însăşi este destinatădescompunerii rasiale în mecanismul său administrativ (eventualitateîn întregime exclusă în zilele noastre în India) sau dacă ea esteobligată de spada unui duşman puternic să facă acest lucru. Rebeliiindieni nu vor avea niciodată sorţi de reuşită. Noi, germanii, amînvăţat suficient de bine cât de greu este să subjugi Anglia ! Fără să maipun la socoteală, că eu, un germanic, prefer, totuşi, orice ar fi să vădIndia ieşită de sub dominaţia engleză sau de sub oricare altă dominaţie.Speranţele trezite de mitul unei insurecţii în Egipt sunt la felde demne de milă. „Războiul sfânt" poate să dea fiori de plăcere celorcare, la noi, fac pe idioţii, imaginându-şi că alţii sunt gata să-şi versesângele pentru noi — căci această laşă speculaţie, ca s-o spunemdeschis, a fost întotdeauna sursa nemărturisită a unor astfel desperanţe —; în realitate acest război ar avea un sfârşit groaznic subtirul ucigător al companiilor mitralierilor englezi şi sub grindinabombelor nimicitoare.Şi asta fiindcă este imposibil să lansezi o coaliţie de indivizila asaltul unui stat puternic, hotărât să verse, la nevoie, şi ultimapicătură din sângele său pentru a-şi apăra existenţa, în calitatea meade rasist, care se bazează pe ideea rasei pentru a aprecia valoareamaterialului uman ; nu am dreptul să leg soarta poporului meu decea a aşa ziselor „naţiuni asuprite", eunoscându-le deja inferioritateade rasă.Trebuie astăzi să adoptăm exact aceeaşi atitudine faţă deRusia. Rusia actuală, lipsită de clasa sa conducătoare germanică —independent de intenţiile secrete ale noilor ei stăpâni — nu poate săfie un aliat în lupta pentru eliberarea naţiunii germane.Din punct de vedere pur militar, condiţiile ar fi de-a dreptulcatastrofale în cazul unui război Germania-Rusia împotriva Europeioccidentale şi probabil împotriva lumii întregi. Lupta s-ar desfăşura nupe teritoriul rus, ci pe teritoriul german, fără ca Germania să poatăprimi de la Rusia un ajutor cât de cât eficace. Mijloacele militare aleReich-ului german actual sunt atât de vrednice de plâns şi de insuficientepentru a purta un război, încât orice apărare a frontierelorîmpotriva Europei occidentale, incluzând aici şi Anglia, ar fi imposibilăşi regiunea industrială germană ar fi lăsată fără apărare în faţa245 O alianţă a Germaniei cu Rusia?atacurilor concentrate ale duşmanilor noştri. Pe lângă asta, întreGermania şi Rusia se află statul polonez, care este în întregime înmâinile Franţei.In cazul unui război Germania-Rusia împotriva Apusuluieuropean, Rusia ar trebuie să răpună Polonia înainte de a-şi trimiteprimul soldat pe frontul german. Şi ar fi vorba atunci mai puţin desoldaţi cât de mijloacele tehnice. Din acest punct de vedere, vedemrepetându-se, sub o formă şi mai înspăimântătoare, situaţia dinprimul răboi mondial. Industria noastră a fost atunci exploatată lasânge în folosul glorioşilor noştri aliaţi şi Germania a trebuit aproapesingură să susţină războiul tehnic; la fel şi Rusia, ea ar fi un factor tehnic

aproape neglijabil în războiul pe care-1 discutăm. Noi nu am putea săne opunem aproape cu nimic motorizării generale a lumii care urmeazăsă se manifeste într-un mod zdrobitor şi decisiv în următorul război.Căci, Germania însăşi nu a rămas numai ruşinos de în urmă în acestdomeniu esenţial, ea mai trebuie, cu mijloace minime, să susţină Rusiacare nu posedă în prezent nici măcar o singură fabrică capabilă săconstruiască un automobil în stare de funcţionare, în aceste condiţii, oastfel de luptă ar lua din nou aspectul unui măcel. Tineretul germanşi-ar vărsa sângele şi mai mult ca altădată, pentru că, aşa cum seîntâmplă întotdeauna, toată greutatea războiului ar apăsa asupranoastră şi rezultatul ar fi neîndoielnic înfrângerea.Dar să admitem chiar că va avea loc vreo minune sau că oastfel de luptă nu s-ar termina cu distrugerea totală a Germaniei; înultimă instanţă, poporul german, slăbit de sângele vărsat ar rămâne,ca şi înainte, înconjurat de mari puteri militare şi adevărata sasituaţie nu s-ar îmbunătăţi în nici un fel. Să nu se obiecteze acum cănu e cazul să ne gândim imediat la un război, în cazul unei alianţe cuRusia, sau că, dacă situaţia se prezintă astfel, am putea să nepregătim temeinic pentru o asemenea eventualitate. O alianţă, acărei scopuri nu include şi perspectiva unui război, este lipsită de sensşi de valoare. Nu te aliezi decât în vederea unei lupte. Şi chiar dacărăfuiala cu duşmanul este încă departe în momentul când se încheiealianţa, aceasta nu înseamnă să acţionezi mai puţin prevăzător decâtdacă ai fi automat într-un război.Să nu ne imaginăm, de altfel, că vreo altă putere s-ar putea lăsaînşelată asupra scopului unei astfel de alianţe. Alianţa ruso-germanăsau rămâne pe hârtie şi atunci n-are nici un scop şi nici o valoarepentru noi sau nu rămâne literă moartă, şi în acest caz, restul lumiiva fi prevenit. Ce naivitate să credem că în asemenea împrejurăriAnglia şi Franţa ar aştepta vreo zece ani până ce alianţa germano246O alianţă a Germaniei cu Rusia?rusă îşi va termina pregătirile tehnice de război. Nu, furtuna arizbucni deasupra Angliei cu o iuţeală fulgerătoare. Faptul însuşi dea încheia o alianţă cu Rusia ar indica deja apropierea cu paşi mari aunui război. Şi rezultatul ar fi sfârşitul Germaniei.Dar trebuie să mai adăugăm următoarele :1. Cei care, în prezent, deţin puterea în Rusia nv >v gândesc delocsă încheie o alianţă cinstită fi, mai ales, s-o respecte.Nu trebuie niciodată să uităm că guvernanţii Rusiei actualenu sunt decât nişte criminali vulgari, mânjiţi cu sânge; este vorba deo drojdie a omenirii, care, favorizată de un moment tragic, a luat cuasalt un stat mare, 1-a răpus şi a exterminat cu milioanele, cu osălbăticie sângeroasă, pe intelectualii claselor conducătoare, şi exercităde aproape zece ani cea mai crudă tiranie a tuturor timpurilor.Nu trebuie uitat nici că guvernanţii aparţin unui popor care îmbină,într-un grad deosebit cruzimea bestială cu o incredibilă artă a minciuniiiar, acum, mai mult ca niciodată, se cred predestinaţi săimpună asuprirea sa sângeroasă lumii întregi. Nu trebuie să-1 uitămnici pe evreul internaţional, care exercită, în prezent, asupra Rusieio dominaţie totală şi vede în Germania nu un aliat, ci un stat pe care1-a sortit aceluiaşi destin. Nu se poate trata cu un partener al căruiunic interes este distrugerea celeilalte părţi. Nu tratezi mai ales cuindivizi pentru care nici o înţelegere nu este sfântă, căci, în această lume,ei nu sunt reprezentanţii adevărului şi ai onoarei, ci ai minciunii, aiînşelătoriei, ai furtului, ai tâlhăriei şi ai jarului.Omul care crede că se

poate lega prin tratate cu aceşti paraziţi este asemenea copacului careîncearcă să încheie în avantajul său, un compromis cu vâscul.2. Pericolul căruia i-a căzut pradă Rusia va ameninţa întotdeaunaşi Germania. Numai un burghez naiv îşi poate imagina căbolşevismul este înlăturat.în mintea sa superficială, el nu bănuieşte deloc că este ?idvorba de o manifestare instinctivă ; năzuinţa poporului evreu dedominaţie universală, tendinţă la fel de naturală cu cea care-1împinge pe anglo- saxon să-şi asigure puterea pe acest, pământ. Şievreul acţionează tot ca anglo-saxonul care înaintează pe aceastăcale în felul său şi duce lupta cu arme ce îi sunt proprii. Şi evreul îşiurmează calea, acea cale care îl determină să se strecoare în mijloculpopoarelor şi să le golească de substanţa lor ; şi el luptă cu armelelui, care sunt minciuna şi calomnia, otrăvirea şi descompunerea,intensificând lupta până la exterminarea sângeroasă a adversaruluiurât. Noi trebuie să vedem în bolşevismul rus încercarea evreilor dinsecolul douăzeci, pentru a dobândi dominaţia mondială ; în alte247 Germania şi Rusia în faţa războiuluiepoci, ei au încercat, de asemenea, să-şi atingă scopurile cu mijloace,altele decât acum, care totuşi, în sine, sunt înrudite cu acestea.Această tendinţă este prea adânc înrădăcinată în fiinţa lor. Celelaltepopoare nu renunţă de la sine să-şi urmeze instinctul care-i face să-şidezvolte neamul şi puterea lor; ei sunt obligaţi la aceasta de împrejurăriexterioare sau aceasta constituie la ei un semn de senilitate ;nici evreul nu-şi întrerupe mersul său către o dictatură mondialăprintr-o renunţare voluntară sau înăbuşindu-şi aspiraţia sa veşnică.Nici el nu ar putea fi forţat să dea înapoi decât prin forţe exterioarelui, căci instinctul său de dominaţie nil se va stinge decât odată cu el.Dar neputinţa popoarelor, moartea lor de bătrâneţe nu apar decâtatunci când au renunţat la păstrarea purităţii de sânge. Şi evreul şties-o apere mai bine decât orice alt popor pe bune. El îşi va urmaîntotdeauna drumul său inevitabil, până ce i se opune o altă forţă, careprintr-o luptă titanică, îl trimite lui Lucifer pe cel care porneşte laasaltul cerului.Germania este astăzi următorul obiectiv important al bolşevismului.Este necesară întreaga forţă a unei mari idei, conştiinţadeplină a unei misiuni de îndeplinit, pentru a smulge încă o datăpoporul nostru din strânsoarea acestei hidre, pentru a stopa progreselecontaminării sângelui nostru, pentru ca forţele eliberate alenaţiunii să poată inira în joc pentru a asigura securitatea poporuluinostru şi a face imposibilă, chiar în viitorul cel mai îndepărtat,repetarea catastrofelor recente. Dar dacă urmărim acest scop, esteo nebunie să ne aliem cu o putere supusă duşmanului de moarte alrasei noastre.Cum vrem să eliberăm poporul german de această strânsoareotrăvită, dacă intrăm şi noi în ea ? Cum să explicăm muncitoruluigerman că bolşevismul este o crimă satanică împotriva umanităţii,când te aliezi chiar cu organizaţiile acestei stirpe infernale, şi, laurma urmei, să le recunoşti ? Cu ce drept să condamnăm în mase,un individ, pentru simpatiile sale referitor la anumite concepţii cândchiar şefii de stat iau drept aliaţi pe susţinătorii aceloraşi idei. Luptaîmpotriva bolşevismului mondial evreiesc cere o atitudine limpede faţăde Rusia sovietică. Diavolul nu poate fi alungat de Belzebitt.Cercurile rasiste, astăzi, cuprinse de un entuziasm exageratpentru o alianţă cu Rusia, nu au decât să arunce o privire asupra

Germaniei şi să-şi dea seama de sprijinul pe care 1-au avut îa începuturilelor. Rasiştii cred ei oare acum că o acţiune, care estepropovăduită şi cerută de presa internaţională marxistă, poate fisalutară pentru poporul german ? De când un scutier evreu este cel248 Testament politiccare întinde armura unui rasist ?Fostului Reich german i se putea face un reproş fiindamental cuprivire la politica sa de alianţe: reproşul că îşi compromitea raporturilecu toţi, prin veşnica sa politică mereu în cumpănă, având bolnăvicioasaslăbiciune de a salvgarda, cu orice preţ, pacea mondială. Singurul lucrucare nu i se poate reproşa este că nu a ştiut să păstreze relaţii bune cuRusia.Sunt de acord că, înainte de război, aş fi considerat ca fiindmai raţional ca Germania, renunţând la politica sa colonială, lipsităde sens, la fel ca şi la marina sa comercială şi la flota sa, să se fi aliatcu Anglia împotriva Rusiei ; ea ar fi înlocuit o politică mondialăşovăielnică printr-o politică europeană hotărâtă să facă cuceririteritoriale pe continent.Nu uit constantele şi neruşinatele ameninţări pe care Rusiapanslavistă de atunci îndrăznea să le vocifereze împotriva Germania ;nu uit constantele manevre de mobilizare al căror unic scop era săgrăbească sfârşitul Germaniei; nu pot uita starea opiniei publice dinRusia care, deja, dinainte de război, se întrecea în atacuri pline deură împotriva poporului şi imperiului nostru; nu pot să uit admiraţiaexagerată a marii prese ruse cu privire la Franţa, şi atitudinea sa atâtde diferită faţă de noi. Totuşi, cu toate acestea, înainte de război aexistat şi o a doua cale : ne-am fi putut sprijini pe Rusia şi ne-am fiîntors împotriva Angliei.Astăzi împrejurările sunt cu totul altele. Dacă înainte derăzboi, înăbuşind tot felul de sentimente, se putea merge pe acelaşidrum cu Rusia, astăzi acest lucru nu mai e posibil. Astăzi limbileorologiului istoriei se grăbesc şi va suna ceasul când soarta noastrăse va hotărî; consolidarea statelor de care actualmente se preocupătoate marile puteri mondiale este pentru noi un ultim avertismentcă trebuie să redevenim noi înşine, să ne aducem poporul din lumeaviselor la realitatea dură şi să-i arătăm calea spre viitor, singura carepoate duce vechiul Reich la o nouă înflorire.Dacă mişcarea naţionalist-socialistă, în faţa acestei mari sarcinifundamentale, se debarasează de orice iluzie şi nu se mai conducedecât după raţiune, catastrofa de la 1918 poate să se transformeîntr-o imensă binefacere pentru viitorul poporului nostru. Aceastăprăbuşire îl poate conduce, într-adevăr, la o nouă orientare a politiciisale externe ; mai mult, întărit în interior de teorii morale noi,poate să ajungă ca şi în exterior să-şi definească politica. Poatedobândi în final ceea ce deţine Anglia, ceea ce deţinea Rusia însăşi,ceea ce, în sfârşit determina Franţa să ia aceleaşi hotărâri conforme,249 Alianţa anglo-germană-italianăîn ultimă analiză, cu interesele sale, adică : un testament politic.Testamentul politic al naţiunii germane, în ce priveşte atitudineasa faţă de exterior, trebuie să fie pentru totdeauna următorul:Nu permiteţi niciodată să se formeze în Europa două putericontinentale. In încercarea de a organiza, la frontierele Germaniei, o adoua putere militară — fie ea şi sub forma unui stat susceptibil de adobândi o astfel de putere — să vedeţi un atac contra Germaniei.Consideraţi că este nu numai dreptul nostru, dar şi datoria voastră să

împiedicaţi, prin toate mijloacele şi la nevoie cu armele, constituireaunui astfel de stat. Dacă există deja, distrugeţi-l. Vegheaţi ca sursaputerii în ţara noastră să nu fie în colonii ci în Europa, în pământulpatriei noastre. Nu consideraţi niciodată Reich-ul ca ceva definitivatâta timp cât el n-a putut să dea, pentru secole întregi, fiecăruia dinvlăstarele poporului nostru parcela sa de pământ.Nu uitaţi niciodată că drepn.il vostru cel mai sfânt pe aceastălume este dreptul la pământul pe care vrei să ţi-l cultivi tu însuţi şi căcea mai sfântă dintre jertfe este cea a sângelui vărsat pentru el.* * *Nu aş vrea să termin aceste consideraţii, fără să indic, încă odată, unica posibilitate de alianţă care există pentru noi, în acestmoment, în Europa. La capitolul precedent, referitor la alianţelegermane, am numii deja Anglia şi Italia ca singurele state de careavem tot interesul să ne apropiem strâns, chiar cu preţul unor marieforturi. Vreau acum să subliniez tot aici importanţa militară a uneiastfel de alianţe.încheierea acestei alianţe ar antrena, din punct de vederemilitar, în ansamblu şi în detaliu, consecinţe exact opuse celor pe carele-ar avea o alianţă cu Rusia. Mai întâi faptul esenţial că în nici un cazo apropiere de Anglia şi de Italia nu prezintă în mod inevitabil un pericolde război. Singura putere care trebuie să socotim că va lua atitudineîmpotriva alianţei şi anume Franţa, nu ar fi în cazul respectiv, înmăsură să o facă. Alianţa ar da, dimpotrivă, Germaniei posibilitateade a lua măsurile de pregătire cerute, în deplină linişte, în cadrul uneiastfel de coaliţii, în vederea încheierii socotelilor sale cu Franţa. Căci,esenţialul într-o astfel de alianţă, este nu numai că Germania nu vafi expusă pe neaşteptate, de cum a fost încheiată alianţa, la o invazieduşmană, ci şi că această „Antantă", liga duşmanilor noştri, care ne-afost nemăsurat de nefastă, se va prăbuşi de la sine; astfel, duşmanulde moarte al ţării noastre, Franţa, ar fi izolată. Şi dacă nu ar fi vorba,în primul rând, decât de un succes moral, aceasta ar fi suficient sădea Germaniei libertatea de mişcare despre care azi nici nu avem idee.250 Alianţa anglo-germană-italianăCăci, noua alianţă europeană anglo-germano-italiană ar fi atunci cea carear avea în mâini iniţiativa şi nu Franţa.Consecinţa acestui succes ar fi, de altfel, şi mai mare, Germaniafiind scăpată dintr-o dată de situaţia ei strategică nefavorabilă. Pede-o parte, cea mai puternică apărare din flanc, pe de altă parteasigurarea completă a aprovizionării noastre cu alimente şi materiiprime : aceasta ar fi acţiunea binefăcătoare a rânduirii puterilor.Dar şi mai important poate fi faptul că noua-ligă ar cuprindestate care s-ar completa reciproc din punct de vedere tehnic. Pentruprima oară aliaţii Germaniei nu ar fi nişte lipitori care să trăiască pespinarea economiei noastre; ei ar fi, dimpotrivă, capabili să-şi aducăcontribuţia lor pentru a îmbogăţi şi a completa echipamentul nostrutehnic şi ar face cu siguranţă acest lucru.Să nu uităm că în amândouă cazurile, ar fi vorba de aliaţi cenu suportă nici o comparaţie cu Turcia sau Rusia actuală. Cea maimare putere mondială şi un stat tânăr, înfloritor, ar oferi alte resurse,pentru un război în Europa, decât cadavrele putrede ale statelor cu careGermania se aliase în ultimul război.Desigur — insistam asupra acestui fapt în capitolul precedent— dificultăţi mari se opun unei astfel de alianţe. Dar constituireaAntantei n-a fost şi ea o treabă la fel de anevoioasă ? Ceea ce a putut

face regele Eduard al Vll-lea — şi aproape împotriva intereselor salefireşti — trebuie să reuşim şi noi şi vom reuşi să facem, dacă convingereanecesităţii acestei evoluţii ne inspiră într-atăta încât să determineatitudinea noastră, după ce am triumfat cu iscusinţă asupra noastrăînşine. Şi acest lucru va fi posibil din momentul în care, ştiind ceînseamnă sărăcia, în locul politicii fără scop a secolului trecut, vomurmări conştiincios un obiectiv unic, căruia ne vom consacra. Nuîntr-o orientare spre Apus sau spre Răsărit se află viitorul politiciinoastre externe, ci în politica faţă de Răsărit, în sensul dobândirii glieinecesare poporului german. Dar cum trebuie să ai forţa necesară şi cumduşmanul de moarte al poporului nostru, Franţa, ne strânge de gât cunecruţareşi ne slăbeşte, trebuie să ne asumăm hotărârea de a f ace toatesacrificiile în stare să contribuie la anihilarea tendinţelor Franţei lahegemonie. Orice putere este astăzi aliatul nostru firesc, dacă consideră,ca noi, de nesuportat, pasiunea pentru hegemonie a Franţei, pe continent.Nici un demers faţă de una din aceste puteri nu trebuie să ni separă prea greu, nici o renunţare nu trebuie să ni separă imposibilă dacăla sfârşit avem posibilitatea sărăpunem duşmanul ce ne urăşte cu atâtaînverşunare.Şi noi vom putea astfel să lăsăm timpul să aline, în linişte,251 Pecetea politicii externe.. ..rănile noastre uşoare, după ce rănile vechi vor fi complet vindecateşi cauterizate.Fireşte, suntem azi, în interior, expuşi lătrăturilor pline de urăale duşmanilor poporului nostru. Noi, naţional-socialiştii nu nelăsăm derutaţi ! Noi nu încetăm să spunem tare, ceea ce este, dupăconvingerea noastră cea mai adâncă, absolut necesar! E nevoie astăzi,ca să ţinem piept împotriva curentului opiniei publice, abătută pecăi greşite de şiretenia evreiască, care s-a folosit de spiritul utopic alcompatrioţilor noştri; valurile se vor sparge cu şi mai multă furie şiturbare în jurul nostru, dar mai repede se va remarca cel ce înoatăîmpotriva curentului, decât acela care se lasă purtat de el. Astăzisuntem numai un spin, în câţiva ani destinul va face din noi digul decare se va sparge orice val şi va trebui să reverse într-o nouă albie.Trebuie, deci, să fie bine stabilit şi recunoscut, în ochii restuluilumii, că partidul naţional-socialist este exact purtătorul uneiconcepţii politice bine definite. Noi trebuie să purtam pe vizieranoastră semnul distinctiv a ceea ce însuşi Cerul cere de la noi.Noi ştim necesitatea implacabilă care determină politica noastrăextremă ; în această cunoaştere, putem să aflăm izvorul capacităţiinoastre de rezistenţă de care vom avea nu o dată nevoie, atunci când,sub o aruncătoare de flăcări ale adversarilor noştri înverşunaţi,teama ne va cuprinde pe vreunul dintre noi şi atunci când o voceinsinuantă îi va şopti la ureche că, pentru a nu-i avea pe toţi şi totulîmpotrivă, să facă vreo concesie într-un domeniu oarecare şi să sedea după ceilalţi.252Capitolul XV<titlu>Dreptul de legitimă apărareîn măsura în care înţelepciunea omenească poate prevedeaviitorul, politica care a fost dusă după armistiţiu, în noiembrie 1918,urma să ne constrângă încetul cu încetul la o înrobire deplină. Istoriadovedeşte cu numeroase exemple, că popoarele care au depus armele,fără să fi fost deloc contrânşi, preferă, după aceea, să accepte cele maimari umilinţe şi abuzuri de putere, tâlhăriile cele mai groaznice, decât

să încerce să-şi schimbe soarta apelând din nou la forţă.Această alegere este foarte omenească. Pe cât posibil, unînvingător prudent nu-şi va impune exigenţele sale învinşilor decâtîn etape succesive. Şi el are dreptul să conteze — cu un popor careşi-a pierdut întreaga tărie de caracter — cum este întotdeauna cazulcelui care se supune de bună voie — că învinsul nu va mai găsi, înnici unul din actele sale de asuprire, luate în parte, un motiv suficientpentru a pune iar mâna pe arme. Cu cât mai numeroase sunt nedreptăţileacceptate cu pasivitate, cu atât rezistenţa pare mai puţinjustificată în ochii celorlalţi oameni, când poporul învins sfârşeşteprin a se revolta împotriva ultimului act de asuprire dintr-o lungăserie, mai ales când acest popor a îndurat deja răbdător şi tăcutatâtea suferinţe mult mai mari.Prăbuşirea Cartaginei este un exemplu înspăimântător a acesteilente agonii ale unui popor săvârşită din propria greşeală.Clausewitz, în „Trei profesiuni de credinţă" a pus în evidenţăaceastă idee într-un mod neasemuit şi i-a dat o formă definitivăspunând că „pata adusă onoarei printr-o supunere laşă nu se maipoate şterge niciodată ; că această picătură de otravă, odată intratăîn sângele unui popor, se transmite urmaşilor săi pentru a neutraliza şia submina forţele generaţiilor următoare; că, dimpotrivă, însăşi pierderealibertăţii în urma unei bătălii sângeroase şi glorioase garanteazăreînvierea unui popor robit un moment, şi ea este sâmburele din care,într-o zi, vor creşte rădăcinile puternice ale unui nou copac".Fireşte, o naţiune care a pierdut orice sentiment al onoarei şi253 După şapte ani, anul 1813— după şapte ani, Lucarnoorice tărie de caracter nu se va sinchisi de această doctrină. Oricineînsă care o pune la suflet nu va decădea niciodată atât de mult; dardacă o uită sau nu vrea să se mai gândească la ea, pierde întreagaforţă şi întreg curajul. De aceea, nu avem motiv să ne aşteptăm ca ceirăspunzători de o supunere nevolnică să se închidă brusc în ei şi,lăsându-se conduşi de raţiune şi de întreaga experienţă omeneascăsă-şi modifice din acel moment atitudinea. Tot ei sunt, în schimb, ceicare vor arunca departe această teorie şi atunci poporul va sfârşi prina se obişnui cu jugul lui de sclav, dacă cele mai bune elemente dinrândurile sale nu vor apărea pentru a smulge puterea din mâinileunui guvern mârşav şi corupător, în primul caz, guvernanţii nu preaau de ce să se simtă chiar aşa de prost, fiindcă învingătorii suntadeseori destul de şireţi ca să le încredinţeze lor supraveghereasclavilor ; şi aceste fiinţe fără caracter îndeplinesc, în cea mai mareparte a timpului această funcţie în detrimentul propriului lor popor,cu o severitate mai necruţătoare decât a oricărei brute străine instalatede duşman însuşi în ţara învinsă.Cursul pe care 1-au luat evenimentele de la 1918 încoacedovedeşte că speranţa de a obţine, prin supunere voluntară,bunăvoinţa învingătorilor, a avut, în Germania, cea mai nefastăinfluenţă asupra raţionamentelor politice şi asupra atitudinii maselor.Insist pe importanţa cuvântului masele pentru că nu reuşesc sămă conving că întreaga atitudine a şefilor poporului nostru trebuiesă fie atribuită aceleaşi erori nefaste. Fiindcă de la sfârşitulrăzboiului, conducerea afacerilor a fost preluată de evrei, nu pot săadmit cu adevărat că nenorocirea noastră este datorată numai uneilipse de înţelegere a situaţiei; trebuie să fiu însă, dimpotrivă convins,că poporul nostru este condus la pieire cu bună ştiinţă. Consideratădin acest punct de vedere, politica noastră externă nu este aşa de

lipsită de sens cum pare ; ea este dictată de o logică subtilă şi de orăceală de gheaţă, pusă în slujba planului evreiesc de cucerire a lumiişi în slujba luptei purtate pentru a realiza acest plan.Se înţelege, astfel, pentru ce, în vreme de şapte ani, de la 1806la 1813 au fost de ajuns pentru Prusia doborâtă la pământ să-şi refacăforţa vitală şi hotărârea de a se bate, iar acelaşi interval de timp s-ascurs astăzi fără ca să se tragă vreun folos, ba chiar statul nostru esteşi mai slăbit. Tratatul de la Lucarno a fost semnat la şapte ani de laluna noiembrie 1918.începutul acestui capitol explică ce s-a întâmplat: din clipaîn care s-a semnat ruşinosul armistiţiu, nu mai puteam găsi energianecesară şi curajul de a opune imediat rezistenţă măsurilor pe care254 După şapte ani, 1813— după şapte ani, Lucarnoadversarul nostru le-a luat după aceea pentru a spori asuprireanoastră. Era mult prea experimentat pentru a cere prea mult dintr-odată. S-a limitat la abuzuri şi tâlhării în aşa fel încât ele să fie — dupăpropria sa apreciere — şi a guvernului german — destul de uşor desuportat pentru ca să nu aibă a se teme de o ripostă a simţământurilorpopulare. Cu cât ne înclinăm mai mult în faţa acestor hotărâriarbitrare care desăvârşeau pieirea noastră, cu atât mai puţin întemeiatputea părea gestul neaşteptat pe care alţii nu s-au hotărât să-1facă, în faţa unei noi umilinţe sau, a unei noi tâlhării, adică gestul dea opune rezistenţă. Aceasta era „picătura de otravă" de care vorbeşteClasewitz : lipsa de caracter care s-a manifestat odată se va accentuainevitabil mereu şi va apăsa, puţin câte puţin, ca o moştenire nefastă,asupra tuturor hotărârilor ulterioare. Este ca o greutate de plumbpe care cu timpul un popor abia dacă mai este în stare s-o scuture depe umeri şi care sfârşeşte prin a-1 coborî la nivelul unei rase de sclavi.Şi aşa se explică că în Germania variau edictele care duceau la bunsfârşit dezarmarea şi înrobirea noastră, care ne lăsau, din punct devedere politic, fără apărare şi ne exploatau economic, până ce se creaacea stare de spirit care ne-a făcut să primim planul Dawes cubucurie şi să privim tratatul de la Lucarno ca pe un succes. Ni sepoate spune, este adevărat, că într-un plan mai înalt, am avut, înmijlocul atâtor mâhniri, o fericire; anume că oamenii pot fi derutaţi,dar cerul nu se lasă amăgit. El ne-a refuzat bunăvoinţa sa: disperareaşi neliniştea n-au încetat de atunci să însoţeaască poporul nostru, iarsărăcia i-a fost un aliat de nădejde. Soarta n-a făcut vreo excepţie înfavoarea noastră, nici măcar în această împrejurare ; el nu ne-a datdecât ceea ce meritam. Noi nu mai ştiam preţul onoarei, el ne-a făcutsă apreciem libertatea de a ne putea câştiga pâinea. Oamenii auînvăţat deja să-şi ceară pâinea; va veni o zi când ei se vor ruga Ceruluisă le redea libertatea.Oricât de grea şi evidentă a fost prăbuşirea poporului nostruîn anii ce au urmat anului 1918, oricine îşi permitea să prezică ceeace s-a întâmplat mai pe urmă, era persecutat cu hotărâre şi cu ceamai mare violenţă posibilă, în această epocă. Guvernul pe care-1suporta poporul nostru era pe cât de plin de sine, pe atât de jalnicsub raportul capacităţii; aşa se arăta mai ales când era vorba pentruel să se descotorosească de consilierii ale căror avertismente îi făceauodioşi în ochii săi. Se putea întâmpla atunci (şi se mai întâmplă şiazi), ca cele mai îmbâcsite creiere din Parlament, nişte şelari şimănuşari vulgari — profesia în sine neavând aici, de-altfel nici oimportanţă — se trezeau pe neaşteptate ridicaţi la rangul de oameni255 Scopul războiului dus de Franţa

de stat şi de la înălţimea piedestalului lor, dădeau lecţii muritorilorde rând. Conta şi contează şi azi prea puţin că un astfel de „om destat" se dovedea cel mai adeseori, după ce şi-a exersat talentele timpde şase luni, un şarlatan fără minte, pe care lumea întreagă îl bombardacu vorbe bat;ocoritoare şi sarcasme, care nu ştie niciodată cetrebuie să facă şi dă semnele cele mai evidente ale imbecilităţii saledesăvârşite! Nu, aceasta n-are nici o importanţă; dimpotrivă; cu câtpolitica dusă de oamenii de stat ai republicii parlamentare are maipuţine rezultate efective, cu atât mai multă furie îi persecută pe ceicare aşteaptă de la ei astfel de rezultate, care au îndrăzneala sădovedească că politica urmată până în prezent nu a avut decâteşecuri şi să prezică că aşa va fi şi în viitor. Dacă se reuşeşte, în sfârşit,ca unul din aceşti onorabili parlamentari să fi pus cu spatele la zid şidacă acest artist în materie de politică nu mai poate să nege eşeculsuferit şi lipsa de valoare a rezultatelor obţinute, el găseşte mii descuze acestor rezultate falimentare, fără să recunoască, în ruptulcapului, că el însuşi este cauza întregului rău.* * *Toată lumea ar fi trebuit să înţeleagă, cel puţin încă din iarnalui 1922-1923 că Franţa urmărea cu o logică de fier, chiar dupăîncheierea păcii, obiectivele pe care şi le propusese la începutulrăzboiului. Căci, nimeni nu va putea să creadă că Franţa, în lupta ceamai hotărâtoare pentru istoria sa şi-a pus în joc timp de patru ani şijumătate sângele poporului său în care nu era deloc bogată numaipentru a primi compensarea pagubelor ce i s-au adus. Alsacia-Lorena chiar, nu ar fi de aj uns pentru a explica energia cu care Franţaa condus războiul, dacă n-ar fi fost vorba de un program amplu deviitor al politicii externe franceze : dezmembrarea Germaniei într-oamestecătură de mici stătuleţe. Pentru a-şi atinge acest scop, Franţaşovină a luptat, făcând totdată, este adevărat, din poporul său unmercenar în slujba evreului internaţional.Acest scop al războiului francez ar fi fost atins chiar prinrăzboiul însuşi, dacă, aşa cum se spera mai înainte la Paris, teatrulde luptă ar fi fost solul german. Nu-şi imaginau că luptele sângeroaseale războiului mondial se vor da nu pe Somme, în Flandra, în Artoissau în faţa Varşoviei, Nijni-Novgorod-ului, la Kowno, Riga sauoriunde în altă parte, ci în Germania, pe Ruhr şi pe Rin, pe Elba, înfaţa Hanovrei, Leipzig-ului, la Nuremberg etc.; şi vom fi de acordcă, în acest caz, ar fi fost posibilă o dezmembrare a Germaniei. Estegreu de crzut că tânărul nostru stat federativ ar fi putut să suportetimp de patru ani şi jumătate o asemenea încercare a puterii de256 Scopul politicii Franţeirezistenţă, aşa cum a suportat o Franţă puternic centralizată desecole întregi şi în care toate privirile erau îndreptate spre Paris,centrul indiscutabil al statului. Tot meritul pentru faptul că aceastăluptă s-a desfăşurat în afara graniţelor patriei noastre revine vechiinoastre armate şi numai ei; dar, este în acelaşi timp şi o mare fericirepentru viitorul Germaniei. Am convingerea de nezdruncinat şi adeseaîmi simt inima strânsă, că în caz contrar nu ar mai exista astăzide mult timp un Reich german, ci numai „state germane". Este uniculmotiv care ne permite să spunem că sângele fraţilor şi prietenilornoştri, căzuţi pe câmpul de luptă, n-a curs chiar în zadar.Astfel, lucrurile au luat o altă întorsătură decât cea pe careconta Franţa. Germania se va prăbuşi în noiembrie 1918 cu iuţealafulgerului. Dar când catastrofa a lovit ţara noastră, armatele comandantului

suprem mai ocupau o mare parte din ţările duşmane.Prima grijă a francezilor nu a fost atunci împărţirea Germaniei, ciscoaterea armatelor noastre cât mai repede posibil din Franţa şi dinBelgia. Guvernul de la Paris, pentru a pune capăt războiului mondial,a trebuit mai întâi să dezarmeze armatele germane şi să leîmpingă, atât cât se putea, înapoi spre Germania; numai după aceeas-a putut ocupa de scopul iniţial, scopul esenţial al războiului. Darîn această privinţă, Franţa era deja paralizată. Odată zdrobită Germaniaca putere colonială şi comercială şi coborâtă la rangul de statde categoria a doua, războiul se terminase cu adevărat şi fusesecâştigat de Anglia. Nu numai că ea nu avea nici un interes ca statulgerman să fie eliminat în întregime din acordul european, ci chiar •avea multe motive ca să dorească ca Franţa să aibă în viitor un rivalîn Europa. De aceea, politica franceză a fost constrânsă să nu maicontinue decât pe cale paşnică ceea ce începuse pe calea armelor, iarcuvintele lui Clemenceau care spunea că pentru el pacea nu era decâtcontinuarea războiului, îşi dovedeşte şi mai mult însemnătatea.în mod constant, ori de câte ori s-a prezentat ocazia, s-aîncercat dislocarea armăturii Reich-ului. La Paris, se socotea că seva veni de hac coeziunii sale, formulându-se mereu noi exigenţe înnotele ce cereau dezarmarea Germaniei, iar prin spolierea economică,.această dezarmare devenea posibilă pe măsură ce germanii pierdeaumai mult sentimentul onoarei naţionale, asuprirea economică şidisperarea permanentă 'produceau în politică efecte devastatoare.Zece sau douăzeci de ani de asemenea sistem de aservire politică şide exploatare economică nu puteau să nu ducă la ruinarea, în timp,a statului cel mai temeinic organizat şi, dacă conjunctura o permite,ele pot conduce la dizolvarea lui completă şi astfel obiectivul de257 încheierea definitivă a socotelilor cu Franţarăzboi al Franţei ar fi fost definitiv atins.Când a sosit iarna lui 1922-1923, trebuia să ne fi dat de multseama de intenţiile Franţei. Nu existau deci decât două alternative:sau voinţa franceză se muia puţin câte puţin în faţa puterii derezistenţă a poporului german sau Germania sfârşea prin a face ceeace se va întâmpla inevitabil într-o zi: un act de asuprire deosebit debrutal 1-ar determina la o schimbare de poziţie violentă şi 1-ar facesă înfrunte duşmanul. Este adevărat că o asemenea hotărâre arimplica o bătălie în care însăşi existenţa sa ar fi în joc; şi ea nu puteaspera să iese cu viaţă din luptă decât dacă reuşea mai înainte săizoleze atât de bine Franţa încât acest al doilea război mondial să nufie o luptă a Germaniei împotriva lumii întregi, ci un război defensiv,dus împotriva unei Frânte care tulbura neîncetat pacea mondială.Insist asupra acestui punct şi sunt profund convins că aceastăa doua parte a alternativei trebuie să se realizeze şi se va realiza într-ozi. Nu voi crede niciodată într-o modificare a proiectelor pe careFranţa le nutreşte în ceea ce ne priveţte ; căci ele nu sunt, în fond,decât expresia instinctului de conservare a naţiunii franceze. Dacăaş fi francez şi dacă, în consecinţă măreţia Franţei mi-ar fi la fel descumpă pe cal îmi este de sfântă cea a Germaniei, nu aş putea şi nicinu aş vrea să acţionez altfel decât cum face, la urma urmelor, unClemenceau. Naţiunea franceză care se stinge încet nu atât din cauzadepopulării, cât mai ales datorită dispariţiei progresive a celor maibune elemente ale rasei, nu poate să continue să joace un rolimportant în lume, decât distrugând Germania. Orice căi ascunse iapolitica franceză, ea sfârşeşte întotdeauna prin a tinde către acest

ultim scop care i-ar satisface dorinţele cele mai profunde şi maiarzătoare. Dar este greşit să credem că o voinţă pur pasivă de a semenţine va putea, odată cu scurgerea timpului, să opună o rezistenţăvictorioasă unei alte voinţe tot atât de ferme şi care trece activ laatac. Atâta vreme cât veşnicul conflict, în care Franţa se confruntă cuGermania va consta într-o apărare defensivă a germanilor împotrivaagresam lui francez, nu va sun'eni niciodată o hotărâre, dar Germaniava pierde de la un secol la altul noi poziţii.Nu avem decât să studiem fluctuaţiile frontierei lingvisticegermane începând cu secolul XII şi până în zilele noastre, şi cu greuvom putea conta apoi pe o ieşire fericită dintr-un proces care ne-afost până acum atât de nefast.Căci, numai când acest lucru va fi bine înţeles în Germania,când voinţa de a trăi a naţiunii nu va mai fi lăsată să se iroseascăîntr-o apărare pur pasivă, când ne vom aduna întreaga energie pentru258 Ocuparea râului Ruhra avea o explicaţie definitivă cu Franţa şi când pentru această luptădecisivă vor fi puse în balanţă obiectivele esenţiale ale naţiuniigermane, numai atunci vom putea pune capăt luptei nesfârşite şiperfect inutile care ne opune Franţei; dar cu condiţia ca Germaniasă nu vadă în nimicirea Franţei decât un mijloc de a da, în sfârşit,poporului nostru, pe un alt teren, toată extinderea de care estecapabil. Contăm astăzi pe optzeci de milioane de germani în Europa !Vom putea considera politica noastră externă ca bine condusă dacă,fără să fie înghesuiţi asemenea sclavilor din fabricile din LumeaNouă, ci ca ţărani muncitori care-şi asigură reciproc existenţa dinmunca Jor.In decembrie 1922, tensiunea raporturilor dintre Germania şiFranţa a părut că atinge un nivel periculos, Franţa plănuia noi şimonstruoase măsuri de jefuire şi ea avea nevoie de garanţii care să-iasigure succesul. Exploatarea economică trebuia să fie precedată de opresiune politică şi numai o lovitură puternică dată centrilor nervoşi aiorganismului german putea, în opinia francezilor, să impună poporuluinostru „îndărătnic" un jug mai greu. Ocupând bazinul Runr, Franţaspera nu numai să reuşească, în sfârşit, să ne facă să ne prăbuşim moral,dar şi să ne constrângă la o aşa sclavie economică încât să fim obligaţisă subscriem, de voie de nevoie, la toate obligaţiile, inclusiv la cele maigrele. Trebuia ori să ne plecăm, ori să fim zdrobiţi. Germania a începutimediat prin a se pleca şi a sfârşit prin a fi complet zdrobită. Prinocuparea Ruhr-ului, destinul întindea încă o dată mâna poporuluigerman pentru a-1 ajuta să se ridice. Căci, ceea ce, la prima vedere, păreaa fi o nenorocire copleşitoare, conţinea, dacă priveai mai atent, unmijloc de a pune capăt suferinţelor Germaniei. Din punct de vederepolitic, ocupând Ruhr-ul, pentru prima oară Franţa se îndepărta întradevărşi profund de Anglia ; şi nu era vorba numai de cercurilediplomatice engleze — care nu încheiaseră, apreciaseră şi menţinuserăalianţa cu Franţa decât din punctul de vedere practic al unor calculereci — dar şi de păturile cele mai adânci ale poporului englez. Aceastănouă şi incredibilă întărire a puterii franceze pe continent provoca,îndeosebi în cercurile economice de dincolo de Marea Mânecii, onelinişte rău ascunsă. Căci, Franţa ocupa acum în Europa, în calitate deputere militară şi politică, o situaţie pe care însăşi Germania n-o avuseseniciodată înainte, şi pe deasupra ea câştiga şi resurse economice asigurându-i 6 poziţie privilegiată unică care putea concura, din punct devedere politic, Anglia. Cele mai importante mine de fier şi de cărbune

ale Europei se găseau în mâinile unei naţiuni care, spre deosebire deGermania, îşi apărase până atunci interesele vitale într-un mod pe cât259 Ce atitudine să luăm faţă de ocuparea Ruhr-uluide hotărât, pe atât de activ şi care reamintea lumii întregi, în MareleRăzboi, încrederea pe care o avea în armele sale. Ocupând Ruhr-ul,Franţa lua din mâinile Angliei, tot câştigul de război şi victoria numai revenea activei şi suplei diplomaţii britanice, ci mareşalului Fochşi Franjei pe care el o reprezenta.In Italia, de asemenea, sentimentele pe care le inspira Franţaşi care, de la sfârşitul războiului nu mai erau deja afectuoase, au luatforma unei ure făţişe.Era marea clipă istorică în care aliaţii de ieri puteau deveniduşmanii de mâine. Dacă s-a întâmplat astfel şi dacă aliaţii nu auajuns brusc la bătaie, cum s-a întâmplat în cel de-al doilea războibalcanic, a fost pentru că pur şi simplu Germania nu avea un EnverPaşa, ci un cancelar pe nume Cuno.Totuşi, invazia Ruhr-ului de către francezi nu deschidea Germanieiperspective mari numai în politica externă, ci şi în politicainternă. Un mare număr din concetăţenii noştri, pe care Franţa îiconvinsese, datorită influenţei mincinoase permanente ale preseisale, că ea era susţinătoarea progresului şi liberalismului, s-au vindecatbrusc de această iluzie. Anul 1914 a risipit visele de solidaritateinternaţională a popoarelor, care bântuia în creierele muncitorilornoştri germani şi i-a readus într-o lume în care domneşte o luptăneîncetată şi în care existenţa celui mai puternic cere moartea celuimai slab ; primăvara lui 1923 a avut acelaşi rolCând francezii şi-au pus ameninţările în practică şi au înaintat,mai întâi cu multă prudenţă şi timiditate, în regiunea minierădin Germania de Jos, orologiul destinului anunţa ora decisivă pentruGermania. Dacă în acel moment, poporul nostru ar fi adoptat o altăatitudine decât cea pe care o respectase până atunci, regiuneagermană a Ruhr-ului ar fi putut deveni pentru Franţa ceea ceMoscova a fost pentru Napoleon. Nu se putea acţiona decât în douăfeluri: sau înduram făcând chirie această umilinţă şi rămâneam cubraţele încrucişate, sau trezeam în poporul german, atrăgându-iatenţia asupra acestei regiuni unde cuptoarele lucrează din plin şifumega furnalele, arzătoarea dorinţă de a pune capăt acestor jignirirepetate şi a se expune mai degrabă spaimelor orei decisive decât acontinua să trăiască într-o veşnică teroare.Gloria nemuritoare a iui Cuno, pe atunci cancelar al Reich-uluia fost să descopere o a treia ieşire şi partidele noastre burgheze germaneşi- au câştigat noi titluri de glorie, admirându-1 şi urmându-1 pe cancelar.Aş vrea acum să examinez, cât de scurt posibil, a doua calecare ni se oferea :260 Ce atitudine să luăm faţă de ocuparea Ruhr-uluiOcupând Ruhr-ul, Franţa încălcase în modul cel mai brutalTratatul de la Versailles. Ea îşi îndepărtase astfel o serie de puterigarante ale tratatului, în special Anglia şi Italia. Franţa nu mai puteaspera vreun sprijin de la aceste state pentru a-şi realiza un atac neaşteptatde prădare care nu servea decât propriilor sale interese şi egoismuluisău. Ea nu mai putea conta decât pe forţele ei pentru a duce la bunsfârşit această aventură, căci la început n-a fost nimic altceva. Un guverngerman naţional nu putea lua decât atitudinea pe care i-o cerea onoarea.Era sigur că nu se putea opune o rezistenţă armată Franţei imediat;dar, era la fel de necesar să ne dăm seama că orice negociere, fără o forţă

care s-o sprijine, ar fi ridicolă şi inutilă. Dacă era lipsit de sens, oricerezistenţă efectivă fiind imposibilă, să iei poziţie declarând : „noirefuzăm să negociem", ar fi şi mai prostesc să începi în final negocierilefără să fi creat între timp această forţă.Nu înseamnă că s-ar fi putut împiedica ocuparea Ruhr-ului prinmăsuri militare. Ar fi trebuit să fi nebun ca să propăvăduieşti o asemeneahotărâre. Dar se putea şi trebuia să tragem foloase şi din impresiaprovocată de acţiunea Franţei şi din trupul care îi trebuia să-o pună înaplicare ; nepunând nici un preţ pe Tratatul de la Versailles pe careFranţa tocmai îl rupsese, trebuia să ne asigurăm resursele militare pecare negociatorii reprezentând Germania ar fi putut apoi să se sprijine.Trebuia să ne dăm seama şi de faptul că negociatorii cei mai buni nuprea obţin succese atunci când pământul pe care au loc şi scaunele pecare s-au aşezat nu sunt sub protecţia poporului lor. O stârpitură decroitor nu poate lupta împotriva unor atleţi şi un negociator fărăapărare nu are altceva de făcut decât să se resemneze când Brennus îşiaruncă spada pe unul din talerele balanţei, dacă el nu şi-o poate aruncape a sa pe celălat taler pentru a restabili echilibrul. Nu este dezolant săasişti la comediile negocierilor care precedau cu regularitate, de la 1918încoace, hotărârile unilaterale şi arbitrare ale duşmanului ? Totuşi, noiofeream acest spectacol umilitor pentru noi lumii întregi când eraminvitaţi mai întâi ca în bătaie de joc la o masă de conferinţe, pentru a nise prezenta hotărâri şi programe stabilite de mult timp şi în jurul căroraputeam discuta pe larg, dar trebuia să le considerăm a priori de neschimbat.La drept vorbind, negociatorii noştri n-au depăşit decât rar mediocritatea,cea mai mare parte dintre ei justificau prea bine cuvinteleinsolente ale lui George Lloyd, care, în prezenţa fostului cancelar alReich-ului, remarca pe un ton sarcastic că „germanii nu ştiau să-şi punăşefi sau reprezentanţi nişte oameni inteligenţi", în rest, chiar oameniide geniu nu ar fi putut să obţină decât rezultate slabe, datorită voinţeiduşmanului hotărât să facă uz de forţa sa, şi datorită neputinţei vrednice261 Ratarea ocaziei de a termina cu marxismulde milă în care se afla poporul fără apărare pe care ei l-ar fi reprezentatTotuşi, cel care ar fi vrut în primăvara lui 1923, să profite deocuparea Ruhr-ului de către Franţa pentru a reface forţele noastrearmate, ar fi trebuit mai întâi să-i redea poporului armele morale,să-i dezvolte puterea de voinţă şi să-i nimicească pe cei care distruseserăîn el acest element esenţial al puterii unei naţiuni.în 1918, am plătit cu sângele nostru greşeala comisă în 1914şi 1915 când neglijasem să sfărâmăm, odată pentru totdeauna, capulşarpelui marxist; urma să fim pedepsiţi cu cruzime pentru greşealacomisă în primăvara lui 1923, când nu am profitat de ocazia care nise oferea de a-i face inofensivi pe marxiştii trădători faţă de ţara lorşi asasini ai poporului lor.Orice idee de a opune o rezistenţă efectivă agresiunii francezeera nebunie curată, dacă nu declaram război influenţelor care, cu cinciani înainte, frânseseră, din interior, rezistenţa germană pe câmpurilede lupte. Numai în minţile burgheze se putea naşte ideea incredibilă cămarxismul evoluase poate şi că acele creaturi josnice care erau şefii dela 1918 — cei care în acel moment călcaseră în picioare cu sânge recedouă milioane de morţi pentru a se căţăra mai comod în posturile deconducere — erau dintr-o dată gata să plătească tribut conştiinţeinaţionale. Era o idee pe cât de neconceput pe atât de absurdă să sperică cei care îşi trădaseră odinioară patria vor deveni, într-o clipită,susţinătorii libertăţii germane. Erau aşa de departe de asemenea

gânduri! Aşa cum o hienă nu renunţă la un stârv, tot aşa un marxist nurenunţă la gândul de a-şi trăda patria. Şi vă rog să nu-mi aduceţi cea maiprostească dintre obiecţii şi anume că numeroşi muncitori şi-au vărsatodinioară sângele pentru Germania. Muncitorii germani erau de acord,pentru că atunci ei nu erau internaţionalişti marxişti. Dacă clasa muncitoaregermană nu ar fi fost compusă în 1914 decât din adepţi aidoctrinelor marxiste, războiul s-ar fi terminat în trei săptămâni. Germanias-ar fi prăbuşit înainte chiar ca primul soldat să fi trecut graniţa.Nu, pentru ca poporul german să fi continuat atunci să se lupte, trebuiaca nebunia marxistă să nu le fi distrus tot sufletul. Dar dacă un muncitorgerman şi un soldat german erau, în timpul unui război, preluaţi de şefiimarxişti, acest muncitor şi acest soldat erau pierduţi pentru patrie. Dacăla început şi în timpul războiului, douăsprezece sau cincisprezece miidin aceşti ebraici corupători ai poporului, ar fi fost ţinuţi sub gazeleotrăvitoare pe care sute de mii din cei mai buni muncitori germani deorice origine şi de toate profesiile 1-au avut de îndurat pe front, sacrificiulmilioaneloi de oameni nu ar fi fost zadarnic. Dimpotrivă, dacăne-am fi descotorosit la timp de aceşti aproximativ douăsprezece mii262 Ratarea ocaziei de a termina cu marxismulde netrebnici, am fi putut poate salva existenţa unui milion degermani buni şi curajoşi care aveau tot viitorul în faţă.Dar „ştiinţa politică" a burgheziei consta tocmai în a trimite,fără a clinti, milioane de oameni ca să fie omorâţi pe câmpul de luptă,în vreme ce ea proclama, sus şi tare, că zece sau douăsprezece mii detrădători ai poporului — speculanţi, cămătari şi escroci — erau celmai preţios şi sfânt tezaur al naţiunii şi că nimeni nu trebuia să seatingă de ei.Nu-ţi poţi da seama cu adevărat ce este mai important înaceastă lume burgheză, imbecilitatea, slăbiciunea, laşitatea sau unmoral deplin şubrezit. Este o lume condamnată să dispară şi care,din nenorocire, trage după ea în prăpastie un întreg popor.Ori, în 1923, ne aflam în faţa aceleaşi situaţii ca în 1918. Oriceformă de rezistenţă am fi adoptat, prima măsură care se impunea erasă scăpăm poporul nostru de veninul marxist. Sunt convins că primadatorie a unui guvern cu adevărat naţional era atunci să caute şi săgăsească pe acei oameni hotărâţi să declare un război de exterminare amarxismului şi cărora să le lase un teren liber de acţiune; el nu trebuiasă fie adoratorul unic al formulei stupide : „Pace socială şi ordine", întimp ce duşmanul din afară dăduse patriei o lovitură fatală, iar îninterior trădarea pândea la toate colţurile de stradă. Nu ! Un guverncu adevărat naţional trebuia să privească cu ochi buni, în acel moment,manifestându-se tulburări şi dezordine, cu condiţia ca aceastăagitaţie să permită efectiv o răfuială definitivă cu marxiştii, aceştiduşmani de moarte ai poporului. Dacă această precauţiune era neglijată,era curată nebunie să ne gândim să rezistăm, indiferent în ce fel.Pentru o răfuială de o însemnătate istorică atât de mare nutrebuia să he mulţumim să respectăm planul trasat de un consilierpersonal oarecare, de vreun bătrân ministru cu sufletul veştejit ;trebuia să dăm ascultare legilor eterne ale vieţii pe pământ, care neînvaţă că viaţa este o luptă, o luptă neîntreruptă. Şi mai trebuie avutîn vedere că adeseori războaiele civile cele mai sângeroase au datnaştere la un popor călit şi tare ca oţelul; deplin sănătos, în timp ce,nu o dată, o descompunere, a cărei duhoare rău mirositoare se înălţapână la cer, a fost rodul unei perioade de pace întreţinută artificial.Trebuia atunci în 1923, să înşfăcăm cu brutalitate viperele care

rodeau corpul poporului nostru. Dacă am fi reuşit, atunci pregătirearezistenţei ar fi avut un sens !De câte ori n-am răguşit pe atunci încercând să fac să seînţeleagă cel puţin în cercurile aşa-zise naţionale care era de aceastădată miza partidei şi mai ales că, dacă se făceau aceleaşi greşeli ca în263 Voinţa are întâietate, nu armele1914 şi în anii care au urmat, rezultatul va fi inevitabil ca cel din 1918.Ceream, neostenit, ca destinul să fie lăsat să se împlinească şi să sedea mişcării noastre libertatea de a se răfui cu marxismul; dar, predicamîn deşert. Toţi, inclusiv şeful forţei armate, pretindeau că ştiu mai binedecât mine care era datoria lor, până în ziua în care s-au văzut puşi lazid de cea mai jalnică capitulare cunoscută în istorie.Am căpătat atunci convingerea adâncă că burghezia germanăa ajuns la capătul misiunii sale şi că nu mai poate aduce nici unserviciu. Am văzut că toate aceste mici partide burgheze seciondăneau cu marxismul mai mult din invidia pe care le-o inspiraconcurenţa şi că ei nu vor să-1 nimicească; cu toţii s-au resemnat demult să-şi vadă patria distrusă şi nu mai au decât o unică grijă : să senumere şi ei printre cei care participă la parastas.In aceea epocă — mărturisesc cu sinceritate — am fost cuprinsde cea mai vie admiraţie pentru marele om care, în sudulAlpilor, inspirat de o puternică dragoste pentru poporul său, departede a încheia un acord cu duşmanii interni ai Italiei, se străduia,dimpotrivă, să-i reducă la tăcerea prin toate mijloacele. Ceea ce-1 vaaşeza pe Mussolini în rândul marilor oameni de pe acest pământ,este decizia sa fermă de a nu împărţi Italia cu marxismul, ci dimpotrivă,lăsându-1 pradă distrugerii, să o ferească de internaţionalism.Cum oamenii noştri de stat, lipsiţi de valoare, fac figură depitici vrednici de milă prin comparaţie şi ce dezgust te cuprinde cândaceste nulităţi îşi permit necuviinţa de a critica un om care le este demii de ori superior ! Şi cât este de caraghios să te gândeşti că astfelde vorbe le auzi într-o ţară care, numai cu o j umătate de secol înainte,îl avea pe Bismarck ca şef!Astfel, poziţia luată de burghezia de la 1923 şi menajamenteleei pentru marxism, fixaseră dinainte soarta pe care o va avea întreagarezistenţă din Ruhr. A vrea să combaţi Franţa, când un duşman demoarte era în rândurile noastre, era o prostie evidentă. Tot ce s-aadăugat nu a fost decât un simulacru de luptă, o punere în scenă,pentru a da o oarecare satisfacţie elementelor naţionale din Germania,pentru a calma „frământările sufletului popular", de fapt pentrua-1 înşela. Dacă s-ar fi acţionat cu convingere, ar fi trebuit să recunoaştemcă forţa poporului nu stă în primul rând în forţa armelor,ci în puterea sa de voinţă şi că înainte de a învinge duşmanii din afarătrebuia exterminat duşmanul din interior; altfel, nenorocirea pentrupoporul a cărui victorie nu este răsplătită, de la început, pentrueforturile sale. Este suficient ca pe deasupra unui popor care apăstrat în mijlocul ei elemente duşmănoase, să treacă umbra unei264 Metoda Cunoînfrângeri, pentru ca forţa sa de rezistenţă să fie înfrântă, iarduşmanul dinafară să biruie definitiv.Este ceea ce se putea prevedea încă din primăvara lui 1923.Să nu mi se vorbească, mai ales, de incertitudinea unui succes militarîmpotriva Franţei. Căci, chiar dacă reacţia provocată de intrareafrancezilor în Ruhr nu a avut drept rezultat nimicirea marxismuluiîn Germania, succesul ar fi fost de partea noastră. O Germanie,

eliberată de duşmanii de moarte care puneau în primejdie viaţa şiviitorul ei, ar avea forţele necesare pentru ca nimeni în lume să numai fie capabil să le învingă. Ziua în care marxismul ar fi zdrobit înGermania va fi ziua când Germania va vedea cu adevărat lanţurile salesfărâmate pentru totdeauna.Căci, niciodată, în cursul istoriei noastre, noi nu am fostînvinşi de forţa adversarilor noştri ; propriile noastre defecte şiduşmanii pe care i-am avut în tabăra noastră sunt adevărata cauză aînfrângerilor noastre.Fiindcă guvernul german nu era capabil, la aceea vreme, de ofaptă atât de eroică ar fi trebuit să aibă înţelepciunea să optezepentru primul termen al alternativei (indicat mai sus) adică să nufacă nimic pentru moment, să lase lucrurile să-şi urmeze cursul.Dar, în acest moment de răscruce pentru istoria noastră,Cerul a copleşit poporul german cu un mare om, domnul Cuno.Acesta nu era, la drept vorbind, un om de stat sau un politician deprofesie şi fireşte şi mai puţin un om de stat înnăscut; el juca rolulunui fel de muncitor necalificat folosit numai pentru a efectuasarcini precise ; In afară de acesta, el avea mai ales experienţaafacerilor şi a fost un blestem pentru Germania că acest comerciant,care se amesteca în politică, a văzut în ea un fel de întreprinderecomercială şi a acţionat ca atare.„Franţa ocupă bazinul Ruhr ; ce se află în bazinul Ruhr ?Cărbune. Deci Franţa ocupă Ruhr-ul pentru cărbunele său". Şi,fireşte, domnul Cuno a avut ideea de a declara grevă pentru cafrancezii să nu aibă cărbune, ceea ce în opinia domnului Cuno, îi vasili cu siguranţă, într-o zi, să evacueze bazinul Ruhr, pentru că el nule mai aducea beneficii. Aceasta a fost, în mare, raţionamentul făcutde acest „om de stat important" şi „de spirit naţional" care a fost pussă |ină discursuri la Stuttgart şi aiurea în alte părţi în care se adresa„poporului său", iar poporul îl privea cu o admiraţie prostească.Dar pentru a declanşa greva, era fireşte nevoie de marxişti,pentru că mai ales muncitorii erau cei care trebuiau să intre în grevă.Era deci necesar ca muncitorii să intre în frontul unic format de265 Rezistenţa pasivăceilalţi germani (pentru un om de stat burghez, muncitor şi marxistsunt doi termeni echivalenţi). Trebuia să vezi strălucirea din ochiireprezentanţilor acestor partide politice, ieşiţi din mucegaiul burghez,când au auzit genialul cuvânt de ordine dat. Era, totodată, şinaţional şi genial, în sfârşit, ei găsiseră ce au căutat inpetto de atâtavreme ! Domnul Cuno pusese un pod peste şanţul ce ne despărţeade marxism şi şarlatanul naţional a putut atunci, dându-se drept unfiu „al vechii Germanii" şi pronunţând cuvinte mari patriotice, săîntindă o mână sinceră internaţionaliştilor, aceşti trădători ai ţăriilor. Şi aceştia s-au grăbii să bată palma. Căci, dacă Cuno avea nevoiede capii marxişti pentru a-şi forma „frontul său unic" aceştia larândul lor aveau nevoie de banii lui Cuno. Amândouă părţile eraudeci avantajate de această alianţă. Cuno şi-a avut frontul său unicformat din flecari naţionali şi escroci antinaţionali, iar impostoriiinternaţionali au preţul, subvenţionat de stat, să se dedice nobilei lormisiuni, adică să dezorganizeze economia naţională, şi încă pe cheltuialastatului de această dată. Era o idee demnă de glorie veşnică svrei să salvezi naţiunea subvenţionând o grevă generală; era oricumunul din acele cuvinte de ordine la care şi derbedeul cel mainepăsător ar fi răspuns cu entuziasmul cel mai mare !

Se j ţie bine în general că nu faci un popor să devină liber numaiprin rugăciuni. Dar, că este la fel de imposibil să-i dai libenatea încurajându-l la lene, era ceea ce o experienţă istorică trebuia să dovedeascăDacă, în acel moment, domnul Cuno, în loc să provoace o grevă generalăsubvenţionată şi să întemeieze pe baza acestei greve „frontul unic", ar ficerutnumaifiecămigerman efectuarea a doujore suplimentarede muncă,farsa acestui „front unic" s-arfi sfârşit încă din a treia zi. Nu eliberezi unpopor încurajândii-l la lene, ci prin sacrificiu.De altfel, această pretinsă rezistenţă pasivă nu a durat multăvreme. Trebuia să nu ai nici o idee despre ce înseamnă războiul, ca să-ţiînchipui că, folosind mijloace atât de ridicole, puteai să intimidezi şi săfaci să dea înapoi armatele de ocupaţie. Ar fi trebuit, pentru a obţineacest rezultat, să începi o acţiune, al cărui preţ s-ar fi ridicat la miliardede mărci şi care ar fi zguduit până la temelie moneda naţională.Fireşte, francezii au putut să se instaleze ca la ei acasă înbazinul Ruhr, când au văzut cu ce mijloace se organiza rezistenţa. Eiînvăţaseră la şcoala noastră care erau procedeele cele mai eficientepentru a aduce la raţiune o populaţie recalcitrantă, atunci cândatitudinea ei constituie un pericol serios pentru autorităţile careefectuează ocupaţia. Nu împrăştiasem noi, cu nouă ani în urmă,într-o clipită, cetele de luptători belgieni şi făcusem populaţia civilă266 Rezistenţa pasivăsă înţeleagă limpede gravitatea situaţiei atunci când activitatea lorfăcuse ca armatele germane să fie ameninţate de pericole reale ?Dacă rezistenţa pasivă din Ruhr ar fi reprezentat vreun pericolpentru francezi, în mai puţin de opt zile, cu o uşurinţă totală,trupele de ocupaţie ar fi pus capăt în mod sângeros acestor tulburăripuerile. Căci, trebuie să revenim asupra acestui lucru : ce se va facedacă rezistenţa pasivă sfârşeşte prin a călca pe nervi pe adversar şidacă el o va combate prin forţă şi prin vărsare de sânge ? Suntemhotărâţi să continuăm în acest caz rezistenţa ? Dacă da, trebuie săne aşteptăm să îndurăm, de voie de nevoie, cele mai mari şi cele maisângeroase persecuţii. Dar, atunci suntem în aceeaşi situaţie ca încazul unei rezistenţe active : trebuie luptat. Prin urmare, rezistenţazisă pasivă, nu are sens fără hotărârea latentă fermă de a continua,în caz de nevoie, printr-o luptă sub cer deschis sau printr-un războide gherilă. La modul general, o astfel de luptă necesită convingereacă succesul este posibil. De îndată ce o fortăreaţă asediată şi hărţuităde inamic trebuie să renunţe la orice speranţă de a fi eliberată, ea sepredă din proprie iniţiativă, mai ales când apărătorii lui sunt atraşide perspectiva de a fi lăsaţi în viaţă în locul unei morţi aproapesigure. Să i se ia unei garnizoane de fortăreaţă încercuită speranţape care o nutreşte că va fi eliberată şi deodată, toată capacitatea sade rezistenţă se risipeşte.De aceea, o rezistenţă pasivă în Ruhr, când se iau în consideraţieultimele consecinţe pe care putea şi trebuie să le conţinăpentru a răzbi cu adevărat, nu avea sens decât dacă în spatele ei seorganiza o rezistenţă activă. Şi atunci am fi putut trage foloasenesfârşite din resursele poporului. Dacă fiecare din locuitorii dinWestlalia ar fi ştiut că Germania neocupată pusese pe picioare oarmaiă puternică de optzeci sau o sută de divizii, francezii ar fi statca pe ghimpi. Oamenii curajoşi sunt mai înclinaţi la sacrificiu cuperspectiva unui succes decât dacă acţiunea se dovedeşte în modvăilit inutilă.Acestea au fost consideraţiile care ne-au condus pe noi,

naiionul-socialiştii, să luăm ferm poziţie împotriva unui cuvânt deordine care se pretindea patriotic. Şi asta am şi făcut; de-a lungullunilor care au urmat am fost adesea atacat de oameni al cărorpatriotism nu era decât prostie şi falsă aparenţă şi care intrase înhoră, pentru că vanitatea lor era gâdilată plăcut atunci când puteausă se joace fără nici-un pericol de-a patrioţii. Am considerat acestjalnic front unic ca cea mai grotescă dintre manifestări şi evenimentelemi-au dat dreptate.267 Morţii noştri ne amintesc care ne este datoriaDe îndată ce sindicatele şi-au umplut de bine de rău lăzile cusubvenţiile vărsate de domnul Cuno şi rezistenţa pasivă ajunsese lamomentul când trebuia să treci de la o defensivă leneşă la o adevăratăofensiva, hienele roşii au părăsit brusc turma de oiţe patriotice şi şiauarătat adevărata lor faţă. Domnul Cuno s-a întors la vasele luifără a bate toba, Germania s-a îmbogăţii cu o nouă experienţă şi afost sărăcită de o mare speranţă.Până la sfârşitul verii, mulţi ofiţeri, şi cu siguranţă nu din ceimai slabi, nu putuseră să creadă că evenimentele vor lua oîntorsătură atât de umilitoare. Cu toţii speraseră că se vor lua, dacănu pe faţă, măcar pe ascuns, măsurile necesare pentru ca neruşinataincursiune a^ trupelor franceze să marcheze o cotitură în istoriaGermaniei. In rândurile noastre se numărau şi mulţi germani careacordau cel puţin încredere armatei Reich-ului. Şi această convingereera atât de puternică încât a avut o influenţă hotărâtoareasupra faptelor şi mai ales asupra educaţiei care a fost datănenumăraţilor tineri.Dar atunci când frontul unic s-a prăbuşit în mod ruşinos, cândau fost risipite miliarde şi sacrificaţi mii de tineri germani — careavuseseră naivitatea să ia în serios promisiunile şefilor Reich-ului— şi s-a semnat capitularea ruşinoasă şi zdrobitoare, atunci indignareaprovocată de această trădare a bietului nostru popor, a ţâşnitca o flacără, în milioane de creiere s-a format subit convingerea netăşi clară, că numai o schimbare radicală, care să înlăture completsistemul politic actual, ar putea salva Germania.Niciodată momentul nu fusese mai favorabil pentru o asemeneasoluţie, niciodată chiar n-o ceruse mai imperios ca acum : pe deo parte, trădarea comisă în dauna patriei se arăta acum pe faţă, cu olibertate neruşinată ; pe de altă parte, condiţiile economice impusepoporului, îl condamnau să moară lent de foame.Pentru că însuşi statul călca în picioare toate preceptele delealitate şi de credinţă, din moment ce îşi bătea joc de drepturilecetăţenilor storcând cu milioanele de la cei mai buni fii ai săi preţulsacrificiilor lor şi furând cu milioanele până la ultimul bănuţ de laceilalţi, el nu mai avea dreptul să aştepte de la supuşii săi altcevadecât ură. Şi această ură faţă de geniile rele ale poporului şi alepatriei, vroia să găsească indiferent cum, un mijloc să scape de rele.Am dreptul să amintesc aici concluzia ultimei declaraţii pe care amfăcut-o în timpul marelui proces din primăvara lui 1924 :„Judecătorii acestui stat pot să ne condamne cu conştiinţaîmpăcată pentru tot ce am făcut; istoria, această zeiţă care întruchi-268 Morţii noştri ne amintesc care ne este datoriapează un adevăr superior şi un drept divin, va rupe în bucăţi sentinţalor cu zâmbetul pe buze şi ne va absolvi de toate greşelile pe carepretindeţi că trebuie să le ispăşim".Dar ea va cita, de asemenea, în faţa tribunalului său pe cei care,

deţinând astăzi puterea, calcă în picioare dreptul şi legea, condamnăpoporul nostru la un sfârşit nenorocit şi care, în mijlocul nenorocirilorpatriei, şi-au pus interesele egoiste deasupra existenţei comunităţii.Nu voi descrie aici evenimentele care au precedai şi au determinatacel noiembrie 1923. Nu o voi face pentru că nu m-aş angajala nimic folositor pentru viitor şi mai ales pentru că nu este de niciun interes să redeschidem rănile care par astăzi abia cicatrizate ; şieste, pe deasupra, inutil să acuzăm oameni care au poate în adânculsufletului tot atâta dragoste pentru popor ca şi mine şi a cărorgreşeală a fost să nu urmeze aceeaşi cale ca a mea sau să nu ştie s-ourmeze.In faţa marilor nenorociri care lovesc patria noastră şi pe carele îndurăm cu toţii în comun, nu aş vrea nici să rănesc astăzi şi să-idivizez pe aceia care într-o zi vor forma frontul unic al germanilorcu tot sufletul credincioşi patriei lor, împotriva frontului comun alduşmanilor poporului nostru. Căci, eu ştiu că va veni vremea când,chiar cei care altădată ne erau potrivnici îşi vor aminti cu respect deoamenii care, din dragoste pentru poporul german, au pornit-o pedrumul amar care duce la moarte.Pe cei optsprezece eroi, cărora le-am dedicat primul volum alacestei lucrări, vreau, acum când îl termin pe al doilea, să-i dau caexemplu adepţilor şi susţinătorilor doctrinei noastre, ca pe nişte eroicare, pe deplin conştienţi s-au sacrificat pentru noi toţi. Trebuie ca eisă amintească permanent celor slabi şi celor al căror curaj se clatină cătrebuie să-şi facă datoria, acea datorie de care s-au achitai ei înşişi cu ocredinţă deplină şi până la ultimele consecinţe. Aş vrea să aşez pentruei, ca pe unul din cei mai buni, pe omul care şi-a dedicai întreaga viaţăpentru deşteptarea poporului său. a poporului nostru, prin poexie şiprin gândire şi, în sfârşit, prin acţiune : Dietrich Eckart.269<titlu>ConcluzieLa 9 noiembrie 1923, în al patrulea an al existenţei sale,Partidul German Naţional-Socialist a fost dizolvat şi interzis în toatăţara. Astăzi, în noiembrie 1926, îl regăsim bucurându-se de deplinălibertate în Reich-ul întregit, mai puternic şi mai solid organizat caniciodată.Toate persecuţiile partidului şi şefilor săi, toate imputărilecalomnioase cărora le-a fost ţintă, n-au putut face nimic împotrivalui. Datorită ideilor sale, purităţii intenţiilor sale, spiritului de sacrificiual adepţilor săi, el a ieşit mai puternic ca niciodată din toateîncercările.Dacă, în mijlocul corupţiei parlamentarismului actual, acestpartid îşi dă din cie în ce mai bine seama de cauzele adânci ale lupteipe care o duce, dacă simte că el constituie întruchiparea pură avalorii şi rasei individului, şi se organizează în consecinţă, el trebuie,cu o rigoare cvasi-matematică, să obţină într-o zi victoria. Tot astfel,Germania trebuie neapărat să-şi redobândească poziţia care îi revinepe acest pământ, dacă este guvernată şi organizată după aceleaşiprincipii.Un stat care, într-o epocă a contaminării raselor, veghează cugrijă la păstrarea celor mai bune elemente ale sale, trebuie să devinăîntr-o zi stăpânul lumii.Simpatizanţii noştri să nu uite niciodată acest lucru, dacă,într-o zi de nelinişte, vor ajunge să cântărească şansele de succes şimăreţia jertfelor pe care partidul le cere de la ei.

270<titlu>Postfaţăîn cursul veacului-al XX-lea s-au înregistrat cele mai tragiceevenimente din istoria omenirii, care, atât prin amploare şi frecvenţă,cât şi prin durată şi consecinţe, au pus în pericol nu numai valorilefundamentale ale umanităţii, ci şi existenţa acesteia. Din seria lor sedetaşează, până acum, cele două războaie mondiale, precum şi experienţaconstrucţiei societăţiipseudo-comunistepe o arie demograficăînsemnată a globului.Intre 1914 — anul declanşării primului război mondial — şi1989 — anul prăbuşirii sistemului comunist în lume — s-au produscele mai mari pierderi de vieţi omeneşti şi distrugeri materiale cunoscutevreodată. Ele pun sub semnul întrebării însuşi sensul raţional alcondiţiei umane.Dacă în cea dintâi conflagraţie mondială (1914-1918) au pierit,după anumite evaluări, circa 10 milioane oameni, în cea de-a doua seestimează că cifra acestora se ridică, pe parcursul a 6 ani (1939-1945), lacirca 40-50 de milioane. Alte milioane de suflete au fost sacrificate înnumele victoriei revoluţiei comuniste în fosta U.R.S.S., în China şi încelelalte ţări atrase în raza lor de influenţă şi acţiune. La crimele şi suferinţelegenerate de instalarea comunismului s-au adăugat ori s-au suprapus şidramele inerente purtării războiului.Atât în varianta fascistă, cât şi în cea comunistă, regimurile totalitaredin veacul nostru au reprezentat un atentat monstruos la adresacondiţiei umane şi a valorilor civilizaţiei contemporane, înainte de aajunge la putere şi a-şi pune în aplicare planuri/e diabolice, forţelepolitice totalitare şi-au făurit o bază doctrinară şi o strategie de luptă— aşa cum este şi lucrarea lui Hitler, „ Mein Kampf — al căror pericolpentru soarta oamenilor nu a fost conştientizat de către cei în măsurăsă-l preîntâmpine ori să-l combată cu eficacitate.Accederea la putere, prin mijloace violente şi acte teroriste,suprimarea fizică a adversarilor politici (inclusiv din propriul partid),culmi, în forme aberante, al personalităţii liderului suprem distntgereavalorilor culturale şi prigonirea intelectualilor de valoare, simultan cuimpunerea unei ideologii politice unice, scopul mărturisit de creare a271unei noi ordini sociale, naţionale şi generale — sunt doar câteva dintretrăsăturile esenţiale şi comune partidelor fasciste şi comuniste. Dacăduşmanul de căpetenie al comuniştilor l-a reprezentat clasa proprietarilorindividuali, în schimb, inamicul fascismului german a fostidentificat cu poporul evreu, împotriva căruia şi-a revărsat o ură împinsăpână la fanatism (pentma-l împiedica să ajungă la „cucerirea mondială").* * *Bazele teoretice ale fascismului german — ilustrat şi promovat demişcarea naţional-socialistă — au fost elaborate de A. Hitler şi expusesistematic în lucrarea „ Mein Kampf. Prin publicarea acesteia în Germaniaanului 1933, el a urmărit un obiectiv politic limpede şi un ţel propagandistic,dovadă distribuirea gi'atuită a cărţii în milioane de exemplare şilimbajul accesibil în care este scrisă, acţiune menită să asigure partidului.săunazist o platformă socială de masă.Inspirându-se din textele de factură rasistă ale unor gânditoricunoscuţi în epocă, în special gemiani, şi exploatând sentimentelenaţionaliste interne, după pierderea unor teritorii în urma Tratatului dela Versailles, precum şi înrr-o vreme când economia naţională traversamomente dificile, Hitler reuşeşte să cucerească poporul german cu ideea

nobleţei alese a rasei nordice si, implicit, să convingă asupra justeţeicampaniilor militare de care ar fi avut nevoie pentru a i se asigura„spaţiul visa!" necesar.Spirit sistematic şi consecvent, permanent neîmpăcat cu sine şi cudestinul neîmplinit al poporului german, Hitler justifică preeminenţa acestuia,comparativ cu alte popoare, invocând dreptul istoric, zestrea biologicăde excepţie şi contribuţiile sale culturale fără egal. Uzând metodic de dateşi explicaţii specifice interpretărilor filosofico- sociologice, Hitler încearcăsă demonstreze viabilitatea principiului selecţiei naturale în înţelegereasocietăţii umane, susţine necesitatea elitei ca factor de conducere, formuleazăjudecăţi de valoare care nu pot fi ignorate de istoricul sau politicianulzilelor noastre. El ni se dezvăluie ca un abil cunoscător al psihologieimaselor şi diverselor medii sociale, precum şi al metodelor de manipularea acestora. Raţionamentele sale, dintre care unele sunt exprimate în fraze'.'reoaie, altele în formule incoerente sau eliptice, converg spre un scop unic:acela de a legitima superioritatea neamului german, socotit cel mat valorosîntre seminţiile păriiântuliii şi a justifica rolul său. de conducător predestinat,menit a-t desăvârşi potentele creative. Celelalte popoare, în afara celornordice, care trebuiau integrate stirpei ariene, sunt considerate „inferioare",nedemne şi, deci, menite a fi supuse ori exterminate. De asemenea, elsusţine că dreptul este legitim atâta timp cal serveşte poporului german şieste injust dacă îi aduce prejudicii — teză prin care sfidează drepturile şi272libertăţile altor popoare.Motivat de o asemenea bază teoretică, Hitler iniţiazărevanşardă pe plan extern, de extindere a frontierelor naţionale. In viaţapolitică internă, el s-a manifestat ca un adversar neînduplecat alregimului parlamentar, discreditai în toate chipurile, al burgheziei epocii,fiind, totodată, posedat de o ură nestăvilită împotriva evreilor (găsiţivinovaţi de toate relele de pe pământ). Nici teoria marxistă sau comunismulnu sunt omise, fiind socotite şi acestea drept creaţii stupide ale evreimii.Atitudinea sa intolerantă faţă de comunism este trădată în practicapolitică, arunci când, pentru a-şi asigura integrarea unor teritorii la statulgerman, se vede nevoit să încheie un pact cu „diavolul rcşu" — Stalin !Convingerile sale scelerate, megalomanice, întreţinute de o camarilăobedientă şi strict controlată, expuse în formule publice emoţionanteşi seducătoare (printr-un har oratoric incontestabil, asociat cu o pregătireactoricească a discursurilor) au avut un impact social puternic, sensibilizândtineretul şi mobilizând mase de cetăţeni germani.De la condiţia de autor al cărţii şi până la aceea de autor alizbucnirii celui de-al doilea război mondial, Hitler ni se dezvăluie ca unveritabil geniu al răului. Dacă „Mein Kampf aparţine domeniuluiexerciţiu/ui teoretic şi dreptului de liberă exprimare a opiniilor, înschimb, experienţele pe deţinuţii din lagărele de concentrare, exterminărileîn masă, represaliile împotriva civililor, inventarea fi punereaîn funcţiune a fabricilor morţii dislocările masive de populaţie aparţindomeniului realităţii şi nu pot fi, vreodată, uitate sau iertate.* * *Epoca în care a apărut cartea lui Hitler este marcată deschimbări rapide în istoria Germaniei, a Europei şi în cursul raporturilorpolitice internaţionale, a căror tendinţă de evoluţie spre stări conflictitaledevine tot mai pregnantă.O imagine unitară asupra contextului politico-militar al perioadei1931 -1945 ne putem forma şi din parcurgerea selectivă a câîorvjdin evenimentele istorice următoare :

193118 septembrie — începutul agresiunii japoneze în China de nord-est, soldatăcu crearea statului-marionetă Manciuko (9 inanie 1932).193210 aprilie — Hindenburg a fost reales preşedinte al Germaniei.<Notă>1. A se vedea volumul Marea conflagraţie a secolului XX. Al doilea războimondial, Bucureşti, Editura Politică, 1971, p.596-629.</notă>27315 mai — Puciul organizat de asociaţia „Ofiţerii tineri" in Japonia,încheiat cu uciderea primului ministru Inukai.16 iunie-9 iulie — Conferinţa de la Lausanne privitoare la reparaţiile derăzboi germane.11 decembrie — Anglia, Franţa, Italia şi S. U-A.. au recunoscut egalitateaîn drepturi a Germaniei în privinţa înarmărilor.193330 ianuarie — Venirea la putere a regimului hitlerist în Germania.2 7/28 februarie — Incendierea Reichstagului de către hitlerişti, faptă atribuităunui grup de comunişti, în frunte cu bulgarulGheorghi Dimitrov.27 martie — Japonia a ieşit din Liga Naţiunilor.14 octombrie — Ieşirea Germaniei din Liga Naţiunilor.29 decembrie — Asasinarea primului ministru al României, Ion Gh.Duca, de către o grupare legionară.193426 ianuarie — Semnarea tratatului de neagresiune între Germania şiPolonia.16 martie — Reintroducerea prin lege a serviciului militar obligatoriude către guvernul hitlerist, încălcându-se restricţiilemilitare impuse Germaniei prin Tratatul de la Versailles(care prevedeau o forţă armată de numai 100.000oameni ; după noua lege s-a formal o armată de ojumătate de milion de oameni).25 iulie — Asasinarea cancelarului Austriei, Engelbert Dolfuss, decătre naţional-socialiştii austrieci, cu sprijinul guvernuluinazist, întrucât se opunea integrării ţării sale înReich-ul german.9 octombrie — Asasinarea, la Marsilia, a regelui Iugoslaviei, Alexandru,şi a ministrului de externe al Franţei, Louis Barthou,pusă pe seama agenţilor hitlerişti.decembrie — Congresul mondial antifascist al studenţilor de la Bruxelles.193526 mai — Trupele fasciste italiene au început invazia în Etiopia.18 iunie — Semnarea convenţiei navale anglo-gemwne, prin carese permitea Reich-ului să-şi creeze o flotă de războiputernică, inclusiv submarine, interzise Germaniei prinTratând de la Versailles.19367 martie — Germania a încălcat Convenţia de la Locarno, introducîndu-şi trupe militare în zona renană.18 iulie — Rebeliunea fascistă în Spania.29 august — înlăturarea, din guvernul român a ministrului de externeNicolae Titulescu274

25 octombrie încheierea înţelegerii gennano-italiene, prin care s-aupus bazele axei Roma-Berlin.25 noiembrie Constituirea „pactului anticomintern" între Germaniaşi Japonia,19376 noiembrie Italia fascistă a aderat la „pactul anticomintern", luândnaştere „ triunghiul Berlin-Roma- Tokio".11 noiembrie Italia a ieşit din Liga Naţiunilor.193810 februarie Instalarea dictaturii regale in România.11-12 martie. Austria a fost cotropită şi anexată Germaniei hitleriste.12 septembrie. La congresul naziştilor, Hitler a dat un ultimatum Cehoslovaciei,cerându-i ca în opt ore să părăsească teritoriilecu populaţie gennană.29-30 septembrie. Conferinţa de la Miinchen a şefilor guvernelor Angliei,Franţei, Italiei şi Germaniei a impus Cehoslovaciei săcedeze Germaniei hitleriste regiunea sudetâ (pe caretrupele germane le vor ocupa înperioada l-10octombrie).30 septembrie — Guvernul polonez a cerut ultimativ guvernului cehoslovacsă-i cedeze zonek Tcschen şi Friestadt, cerere satisfăcu taîn data de 2 octombrie.24 octombrie. Germania ridică ultimativ problema cedării zonei Danzig-ului de către Polonia.2 noiembrie. Primul arbitraj de la Viena, prin care Ungaria a anexatregiunile de sud ale Ucrainei Subcarpatice şi Slovaciei.10 decembrie. încheierea unei convenţii comerciale între România şiGermania.193924 februarie. Ungaria aderă la „pactul anticomintern".5 martie. Sfârşitul războiului din Spania.15 martie. Germania a cotropit întregul teritoriu al Cehoslovaciei23 martie. A fost semnat „ Tratatul asupra promovării raporturiloreconomice dintre Regatul României şi Reich-ul german".31 martie. Anglia oferă garanţii Poloniei.7 aprilie. Italia ocupă Albania.11 aprilie. Hitler aprobă „planul'alb", care prevedea cucerirea Polonieişi comunici (21 august) hotărârea sa comandanţilorannatei.28 aprilie. Declaraţia lui Hitler că pregăteşte „marşul asupraRomâniei".Germania denunţa acordul naval anglo-german şi pactulde neagresiune germano-polonez.11 mai. Japonia atac ă R. P. Mongolă.27522 mai — Semnarea tratatului de alianţă politico-militară între Germaniaşi Italia.1 septembrie — Germania atacă prin surprindere Polonia, iar la 27 septembrieVarşovia capitulează (ultimele trupe polonezeîncetând rezistenţa pe 2 octombrie).3 septembrie — Franţa şi Anglia declară război Germaniei, urmate deCanada (10 septembrie). Guvernul japonez, S.UA. şiRomânia s-au declarat neutre.13-15 septembrie — Trupele japoneze trec la ofensivă în China.17 septembrie — Intrarea trupelor sovietice în Ucraina apuseană şi Bielorusiaapuseană. În urma înfrângerilor suferite, guvernul polonez

şi Comandamentul armatei găsesc refugiu înRomânia.21 septembrie — Asasinarea primului ministru al României, ArmandCălinescu , de către legionari.28 septembrie — Semnarea pactuhu de frontieră între Germania şi UniuneaSovietică.8-12 octombrie — Guvernul celui de-al HI-lea Reich a decretat lichidareaPoloniei, anexarea părţii de vest a acesteia la Germania şiformarea din celelalte regiuni a „ Guvernământului generalal regiunilor poloneze ocupate".12 octombrie — Hitler propune puterilor occidentale încheierea păcii, însăeste refuzat.194024 februarie — Hitler aprobă directiva operativă referitoare la atacareaFranţei, Belgiei şi Olandei, care se va declanşa pe 10 mai9 aprilie — începe invazia germană în Danemarca (ocupată înîntregime din prima zi) şi Norvegia.— în Franţa se introduce pedeapsa cu moartea pentru propagandăcomunistă.13 mai — Trupele hitleriste rup frontul francez în zona Sedan.14 mai — Olanda capitulează fără condiţii.18 mai — Hitler decretează alipirea la Reich-ul german a unor teritoriibelgiene.28 mai — Capitularea necondiţionată a armatei belgiene, capitularenerecunoscută de guvernul belgian aflat în emigraţie.10 iunie — Italia a intrat în război alături de Germania şi atacă Franţaîn sud; generalul Ruge anunţă ocuparea Norvegiei14 iunie — Parisul e declarat „oraş deschis" şi ocupat de trupele hitleriste ;mareşalul Petain, conducătorul guvernului francez dupăPaul Reynaud, cere armistiţiu pe 17 iunie. O zi mai târziu,generalul Charles de Gaulle lansează din Londra un apelcătre poporul francez în vederea continuării luptei până lavictoria finală.28 iunie — în urma unui ultimatum adresat guvernului României de către276guvernul sovietic, teritoriul dintre Prut şi Nistru, precum şipartea de nord a Bucovinei au intrat în componentaU.R.S.S.4 iulie — In România se formează un guvern progerman, condus deindustriaşul I. Gigurtu.21-22 iulie — Instalarea puterii sovietice în Letonia, Lituania şi Estonia,13 august— începe „ bătălia pentru Anglia", intensificându-se bombardamenteleaeriene asupra teritoriului britanic.17 august — Hitler decretează blocada totala a Angliei.2 septembrie — Marea Britanie şi S. U. A. semnează acordul de cooperareîn lupta contra Germaniei hitleriste.4 septembrie — Generalul Ion Antonescu e numit preşedinte al Consiliuluide Miniştri al României.16 septembrie — In S. U A. se introduce serviciul militar obligatoriu.23 septembrie — Japonia ocupă nordul Indochinei.27 septembrie — Se încheie, la Berlin, pactul tripartit pe zece ani între Germania,Italia şi Japonia.12 octombrie — Trupele germane intră în România, cu asentimentul guvernuluiaflat la putere.18 decembrie — Hitler aproba planul „Barbarossa", de atacare a Uniunii

Sovietice.19419 februarie — Germania hitleristă anexează Luxemburgul.11 februarie — Trupele germane debarcă în Africa de nord.1 martie — Unităţi germane pătrund în Bulgaria, ulterior statul bulgaraderând la „pactul tripartit".25 martie — Jugoslavia aderă la „pactul tripartit".6 aprilie — Atacarea Iugoslaviei şi Greciei de către trupele gennane.aprilie — Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria ocupă Iugoslavia22 iunie — Germania hitleristă şi aliaţii săi atacă Uniunea Sovietică.7 iulie — Izbucnirea revolte i populare împotriva ocupanţilor fasciştiîn Serbia, urmată de Muntenegni.2 august — Schimbul de documente diplomatice între S.U.A. siU.R.S.S., prin care guvernul american se angaja să-i ofereajutor economic în războiul contra Germaniei hitleriste.8 august — Stalin este numit comandant suprem al anruitei sovietice.25-28 august — Trupe sovietice şi engleze ocupă Iranul.2 octombrie — începe ofensiva armatelor hitleriste asupra Moscovei.6 decembrie — Marea Britanie declară război Finlandei, Ungariei siRomâniei.7 decembrie — Japonia intra în război şi atacă prin surprindere flotanavală americană de la Pearl Harbour, producându-i maripierderi.11 decembrie — Germania şi Italia declară război S. U A., după ce Japoniaîl declarase (8 decembrie) S. U A şi Marii Britanii.27725 decembrie—Japonezii ocupă Hong-Kong, una dintre cele mai maribaze britanice din Extremul Orient.19421 ianuarie. Semnarea la Washington a „Declaraţiei luptei comuneîmpotriva ţărilor axei" de către reprezentanţii a 26 de state,care au constituit coaliţia antihitleristă.20 aprilie. Sfârşitul bătăliei pentru Moscova, în care armata germanăsuferă prima mare înfrângere din cursul celui de-al doilearăzboi mondial.6 iunie. S.UA. declară război Bulgariei, Ungariei şi României.194313 ianuarie_în Germania se declară mobilizarea totală.12 mai_Capitularea trupelor germane din Tunisia.25 iulie_Mussolini este înlăturat şi se formează un nou guvernitalian, condus de mareşalul Badoglio.28 noiembrie-1 decembrie_Conferinţa de la Teheran a şefilor guvernelor celor trei mari puteri: S. UA., U.R.S.S.şi Anglia.194427 ianuarie_Este lichidată blocada Leningradului.17 martie_Hitleristii asasinează la Rîbniţa circa 400 de deţinuţi,cetăţeni sovietici şi antifascişti români.2 aprilie_Declaraţia guvernului sovietic privind intrarea trupelorsovietice pe teritoriul României.9-10 iunie_Naziştii masacrează populaţia localităţii Oradour-sur-Glasie din Franţa.13 iunie_Londra este bombardată de hitlerişti cu rachetele V-l.20 iulie_Atentatul, nereuşit împotriva lui Hitler.23 august_Ieşirea României din războiul hitlerist (prin arestarea lui

Ion Antonescu şi formarea unui nou guvern, prezidat degeneralul Constantin Sănătescu) şi alăturarea la coaliţiaantigermană.25 august_Guvernul ungar a hotărât continuarea războiului alăturide Germania hitleristă.30-31 august_Intrarea trupelor sovietice în Bucureşti.15 octombrie_Horthy, regentul Ungariei, este înlătia-at de hitlerişti ji înlocuitcu Szalasi, şeful partidului fascist „Cmcik cu săgeţf'.19-20 octombrie_Armata iugoslavă eliberează Belgradul (în 7 martie 1945 seformează un guvern provizoriu, condus de I.B. Ttto).25 octombrie_Teritoriul României este complet eliberat de sub ocupaţiagermană.23 noiembrie_Albania este complet eliberată de sub ocupaţia hitleristd.19454-11 februarie_Conferinţa de la Ialta (Crimeea) a conducătorilor celor278trei mari puteri: S.U.A., URSS şi Marea Britanie.9 martie. Autorităţile militare japoneze lichidează administraţia colonialăfranceză în Vietnam, Cambodgia şi Laos.16 aprilie. Trupele sovietice încep operaţia ofensivă „Berlin".28 aprilie. Executarea lui Mussolini.29 aprilie. Semnarea actului de capitulare a trupelor hitleriste în Italia.30 aprilie. Sinuciderea lui Hitler. Ultima sa poză ne înfăţişează o figurăîmpietrită, lângă uşa Cancelariei, înconjurată de ruinele a ceeace devenise cel de-al III-lea Reich (28 aprilie).2 mai. Capitularea forţelor armate germane din Berlin. Armatelefasciste, germane si italiene, însumând peste un mi/ion t!emilitari, se predau trupelor aliate.8 mai. Germania nazista capitulează fără condiţii.9 mai. Ziua victoriei asupra Germaniei naziste.6 august. Lansarea de către americani a primei bombe atomiceasupra oraşului japonez Hiroşima.2 septembrie. Semnarea actului de capitulare necondiţionată a Japoniei,care, spre sfârşitul anului 1944, avea sub arme 5.365.000de oameni.Sfârşitul celui de-al doilea război mondial.***„Lupta" lui Hitler s-a încheiat cu un bilanţ tragic : aproape 50de milioane oameni, care şi-au pierdut viaţa în cursul încleştărilorarmate, la care au fost mobilizaţi circa 110 milioane de combatanţi. Seconsideră că peste jumătate din numărul victimelor a aparţinutpopula fi e i civil e.După unele estimări statistice, care niciodată nu vor putea ficomplete, din cauza haosului extraordinar provocat de cea mai mareconflagraţie a secolului alXX-lea, în lagărele speciale de exterminare audispărut în jur de 12 milioane de oameni, din care aproape jumătate aufost evrei.Sacrificiile umane, pierderi/e materiale fi dramele morale aufost imense şi fără precedent în istoria umanităţii. Cercetările statistice audezvăluit cănumărul jertfelor umane s-a ridicat, în următoarele ţări, ladimensiuni apocaliptice :U.R.S.S.— 20 milioane de persoane (reprezentând 10 la sută din populaţie);Germania — 13.500.000vieţi pierdute (75% din soldaţi mitrind pe frontul deest), în imna războiului de agresiune pwocat de hitlerişti;Polonia— 6 milioane (din care 300.000 au căzut în lupte, iar restul au

fost exterminai!, cu deosebire în lagărele de concentrare);Iugoslavia— 1.700.000 (dintre care 1.400.000 bărbaţi, femei si copii aufost masacraţi de ocupanţi sau exterminaţi în lagăre);279Franţa 600.000 (din care 200.000în campaniile militare din 1939-1940şi 1944-1945, ceilalţi 400.000 fiind civili, victime alebombardamentelor şi represaliilor sau internărilor în lagăre);S. U. A._ 400.000 (căzuţi pe fi-onturile din Europa şi în luptele cuJaponia):Marea Britanie_ 375.000.Cehoslovacia_ 300.000 oameni căzuţi victimă terorii hitleriste;România_ 167.500 morii, răniţi şi dispăruţi numai în lupta antihitleristâ(după 23 August 1944);Italia_ 76.500 morţi în războiul antihitlerist (începând cu toamnaanului 1943) ;Bulgaria — 31.922 morţi, răniţi sau dispăruţi în timpul războiului antihitleristdin septembrie 1944 (însemnând 10% din efectivelemilitare).China — a înregistrat 8 milioane de oameni pierduţi în lupta cumilitarismul german 1.Prin ele însele, aceste date avertizează asupra consecinţeloraplicării unor planuri demenţiale — rod al ambiţiilor de putere şidominaţie ale unui ins frustrat, aşa cum reiese şi din paginile cărţii de faţă.Generaţiile actuale au dreptul de a cunoaşte ideile care auprovocatumanităţii cele moi mari suferinţe, pentru ca, m felul acesta, să nu se maicadă, vreodată,pradă sloganurilor înşelătoare ale unor politicieni dezaxaţişi, prin urmare, să se prevină repetarea momentelor tragice din istoriaomenirii. Aceasta, cu atât mai mult cu cât asistăm ta o renaştere, înOccident, a manifestaţilor naziste şi xenofobe, iar, peste Ocean, Ia formularearecentă a unor noi teorii rasiste, ca aceea a cercetătorilor americaniCharles Mwrayşi Richard Herrnstein, în cartea,. The Bell Cwve" (1994).Autorii încearcă să demonstreze că negrii au un coeficient de inteligenţamai redus decât albii sau asiaticii, că acesta este ereditar şi, drepi urmare,programele de asistenţă socială sunt inutile, întrucât încurajeazăproliferareanaturală a celor ce nu le merită (înclinaţi, genetic, după opinia lor, spreviolenţă, promiscuitate şi devianţă socială).Lectura cărţii lui Hitler este un prilej de a păminde nu numai înintimitatea facultăţilor sale de gândire, a „ valorilor" care l-au ghidat înjudecată şi acţiune, ci şi în tainele personalităţii omului—subiect controversata! unor aprecieri, adesea nedocumentate şi, de cele mai multe ori,exagerat?. Din copilărie şi până la dispariţia fizică, Hitler ji-a slujit cu otenacitate fanatică propriile convingeri, în pofida cursului real al faptelor,dovedind unegocenTiTsmsmtptonwricpentnioricecomportament dictatorial.(Dumitru Otovescu)<notă>1. ibidem, p. 553-565, 582.</notă>280CUPRINSCapitolul I. Opinie filosofică şi partid.......... 3Capitolul II. Statul .....................14Capitolul III. Supuşi ai statului şi cetăţeni........60Capitolul IV. Personalitatea şiconcepţia rasistă despre stat........63Capitolul V. Concepţie filozofică şi organizare......71

Capitolul VI. Lupta de începutînsemnătatea cuvântului..........81Capitolul VII. Lupta împotriva frontului roşu.......96Capitolul VIII. Cel puternic este mai puterniccând rămâne singur..............117Capitolul IX. Concluzii asupra sensuluişi organizării acţiunilor de asalt.......125Capitolul X. Federalismul nu este decât o mască .... 155Capitolul XI. Propagandă şi organizare..........176Capitolul XII. Chestiunea corporativă...........190Capitolul XIII. Politica germană de alianţedupă război..................199Capitolul XIV. Orientarea către Est saupolitica Estului................229Capitolul XV. Dreptul de legitimă apărare.........252Concluzie...................269Postfaţă ............................270<coperta a IV-a>Generaţiile actuale au dreptul de a cunoaşte ideile care auprovocat umanităţii cele mai mari suferinţe, pentru ca, în felulacesta, să nu se mai cadă, vreodată,pradă sloganurilor înşelătoareale unor politicieni dezaxaţi şi, prin urmare, să se prevină repetareamomentelor tragice din istoria omenirii. Aceasta, cu atât mai multcu cât asistăm la o renaştere, în Occident, a manifestărilor nazisteşi xenofobe, iar, peste Ocean, la formularea recentă a unor noi teoriirasiste, ca aceea a cercetătorilor americani Charles Murray şiRichard Herrnstein, în cartea ,„The Bell Curve" (1994). Autoriiîncearcă să demonstreze că negrii au un coeficient de inteligenţămai redus decât albii sau asiaticii, că acesta este ereditar şi, drepturmare, programele de asistenţă socială sunt inutile, întrucât încurajeazăproliferarea naturală a celor ce nu le merită (înclinaţi,genetic, după opinia lor, spre violenţă, promiscuitate şi devianţăsocială).Lectura cărţii lui Hitler este un prilej de a pătrunde nu numaiîn intimitatea facultăţilor sale de gândire, a „valorilor" care l-aughidat în judecată şi acţiune, ci şi în tainele personalităţii omului— subiect controversat al unor aprecieri, adesea nedocumentate şi,de cele mai multe ori, exagerate. Din copilărie şi până la dispariţiafizică, Hitler şi-a slujit cu o tenacitate fanatică propriile convingeri,în pofida cursului real al faptelor, dovedind un egocentrism simptomaticpentru orice comportament dictatorial.</coperta a IV-a>280 pag.