CURS 1 I. Constituirea sociologiei ca ştiinţăSociologia este o ştiinţă relativ tânără. Ca demers ştiinţific al socialului, ea s-a născut doarîn a doua jumătate a secolului XIX, reprezentând un răspuns epistemic la intersecţia maimultor serii de transformări de ordin economic, social, politic şi intelectual.Termenul de sociologie a fost utilizat pentru prima dată de filosoful francez AugusteComte1 în anul 1939 după ce iniţial corpul de cunoştinţe despre societate era inclus îndisciplinele: istorie socială, statistică socială, fizică socială, etc. “Fizica socială” în sensul datde Quetelet (1869) este, în linii mari, studiul statistic al faptelor sociale. A. Comte considerăcă noua disciplină este menită să încununeze sistemul ştiinţelor care se constituiseră deja, şicare în opinia sa urmează o serie ascendentă care nu poate fi modificată sau răsturnată,începând cu matematica, astronomia, fizica, chimia şi încheindu-se cu biologia. La mijloculsecolului al XIX-lea, considera A.Comte, această piramidă rămâne incompletă, deoarece ea seopreşte doar la ştiinţele viului. În opinia lui, ştiinţa care trebuia să încheie această piramidă şisă devină “regina ştiinţelor” va fi tocmai noua disciplină, pe care o denumeşte “sociologie”,care va avea menirea de a realiza studiul “pozitiv” al faptelor umane.În această perioadă era imperioasă trecerea de la speculativ la normativ, de la abstractla concret şi descriptiv, explicativ şi predictiv, de la ceea ce ar trebui să fie la ceea ce este şieste predictibil să fie, de la deducţiile pure despre om şi societate la cercetarea efectivă, laobservarea riguroasă, înregistrare şi măsurare. Deviza sub care ar trebui să acţioneze nouadisciplină, de altfel invocată frecvent în sociologie, exprimă părerea lui Comte privind rostulsociologiei “savoir pour prevoir, prevoir pour pouvoir” (“ a şti pentru a prevedea, a prevedeapentru a putea”). Prin urmare, încă de la începuturile sale sociologia îşi propune cunoaştereasocietăţii în scopul transformării ei.Pornind de la etimologia cuvântului (latinescul “socius” = asociere, uniune, întovărăşire aindivizilor şi grecescul “logos”= ştiinţă) sociologia este ştiinţa societăţii. Această definiţieeste cea mai generală şi mai cuprinzătoare, nefiind însă singura care i s-a dat disciplinei de-alungul istoriei sale. Unii cercetători au preferat să opereze în loc de “societate” cu termenicare se referă numai la social şi care ar desemna elementele fundamentale ale socialului, alcăror studiu ar fi relevant pentru societate. Astfel disciplina a fost definită ca “ştiinţă afaptelor sociale” (E. Durkheim); “ştiinţă a acţiunii sociale” (Max Weber şi Talcott Parsons);“ştiinţă a relaţiilor interpersonale şi a proceselor sociale” (L. von Wiese); “ştiinţă a realităţilorsociale “ (D. Gusti) etc .În afară de sociologie societatea omenească este studiată de grupe întregi de ştiinţe,dintre care cele mai numeroase sunt numite sociale, altele antropologice, culturologice,umaniste, etc.Concret societăţile omeneşti sunt studiate, în afară de sociologie, de ştiinţele istorice,demografice, etnografice, economice, politice, juridice, culturale, lingvistice,pedagogice, etc.Unele din ştiinţe(juridice, cultural, lingvistice etc.) se deosebesc foarte uşor de sociologie întrucât nu studiază societatea ca atare, ci doar activităţi sau produse sociale particulare, de unde şi numele de ştiinţe sociale particulare (demografia, economia, ştiinţele politice, juridice, culturale,etc.)Probleme de delimitare de sociologie ridică în special acele ştiinţe care se ocupă cu studiulîntregii societăţi, cum sunt ştiinţele istorice, antropologice precum şi filosofia socială şifilosofia istoriei.Prin urmare deosebirea dintre sociologie şi celelalte ştiinţe trebuie operată din mai multe

puncte de vedere.În funcţie de obiectul de studiu, sociologia se deosebeşte de celelalte ştiinţe întrucât eastudiază societatea, deci materia organică, în timp ce ştiinţele naturale studiază materiaanorganică.Deosebirea între sociologie şi celelalte ştiinţe sociale este de punct de vedere, deperspectivă. Pentru sociologie este caracteristic faptul că ea se ocupă de totalitate, utilizeazădeci o perspectivă globală asupra societăţii, în timp ce ştiinţele sociale particulare izoleazăanumite aspecte sau componente ale societăţii (economia, politica, morala etc.) studiindu-lemecanismele şi legităţile lor specifice. În ceea ce priveşte istoria, folcloristica etc., acestea seorientează preponderent spre concret, spre individual şi unic, pe când sociologia năzuieştespre universal, spre generalizare.Referindu-se la originea şi evoluţia sociologiei, majoritatea istoricilor sociologieiopinează că iniţial această disciplină, desprinzându-se din filosofie, prin pozitivare a avut uncaracter preponderent teoretic, filosofic, în sens de activitate teoretică, speculativă,desfăşurată pe baza unor analize foarte adânci şi foarte întinse prin simpla meditaţie şijudecată, adesea împotriva faptelor şi a evidenţei oferite de realitate.Alături de această preocupare teoretică, încă din antichitate s-au desprins douăpreocupări referitoare la realităţile sociale, din perspective cu totul deosebite:• Prima grupă de preocupări născută din curiozitatea oamenilor faţă de propria lor viaţăsocială sau comparativ cu alte popoare au avut mai ales un caracter empiric şi au dus laconstituirea unei sociologii istorice şi a unei sociologii etnografice, sau împreună la osociologie bazată pe observaţie, pe fapte empirice constituita în secolele XIX şi XX.• A doua grupă de preocupări, de esenţă politico-administrative au început prin operaţiisimple de recensământ, fie în scopuri fiscale, fie militare. Aceste preocupării s-auampificat continuu ducând spre constituirea unei sociografii, a unei sociologii concrete,empirice, iar sub formele ei puternic materializate, cu tendinţe de teoretizare, la osocilogie statistică, matematică. Din aceste preocupări s-a născut în zilele noastre osociologie aplicată, menită să studieze mijloacele cele mai moderne de rezolvare aproblemelor sociale, de înlăturare a disfuncţionalităţilor constatate în diverse domenii alesocialului.Aşa cum precizează T. Herseni 1, în zilele noastre asistăm tot mai mult la o mişcareputernică de convergenţă şi de unificare a sociologiei, în sensul că teoria sociologică ţineseama tot mai mult de rezultatele sociologiei istorico-etnografice şi a celei empirice, aplicate,iar acestea din urmă, la rândul lor fac încercări tot mai susţinute de generalizare şi teoretizare,până la stabilirea unor principii şi legităţi de valoare tot mai extinsă.Analizând sociologia clasică, cea constituită la sfârşitul secolului XIX şi începutulsecolului XX, Raymond Boudon evidenţiază marea diversitate a concepţiilor privitoare lasociologie, reliefând caracterul descriptiv impus de sociologie, în special prin tradiţia iniţiatăîn Franţa de Fr. Le Play, cel explicativ-comprehensiv promovat mai ales prin operasociologului german Max Weber, dar şi a “părintelui sociologiei ştiinţifice”, francezul E.Durkheim şi caracterul aplicativ al sociologiei americane, în contextul căruia multe cercetăriau fost inspirate de necesitatea de a “soluţiona” “probleme sociale” cu care s-a confruntataceastă societate, probleme ca: sărăcia, delincvenţa, şomajul, perfecţionarea metodelor denegociere a conflictelor etc.R. Boudon subliniază şi tendinţa de apropiere a paradigmelor manifestată în special “încei treizeci de ani glorioşi” (despre care a vorbit Fourastie) când aproape pretutindenisociologia şi-a manifestat vocaţia de inginerie socială, sau la mijlocul anilor şaizeci, când

aproape pretutindeni s-a dezvoltat o sociologie critică, de esenţă neomarxistă. Sentimentul căs-a ajuns la utilizarea unei paradigme (model explicativ al realităţii) comune a fost repederisipit, „astăzi s-a revenit la pluralism, mai potrivit cu tradiţiile disciplinei noastre. Avem de-aface cu o sociologie mai senină, mai eliberată de pasiuni ideologice şi de iluzii”.În prezent, când sociologia s-a construit ca o disciplină închegată, de sine stătătoare ea seconfruntă cu o serie de fenomene şi procese de diferenţiere şi diviziune interioară.În primul rând datorită complexităţii extraordinare a domeniului său de studiu, care estesocietatea, din corpul sociologiei generale s-au desprins şi se desprind un număr impresionantde ramuri ale sociologiei: sociologia economică, politică, administrativă, juridică, a religiei, aartei, a literaturii, a modului de trai, a delincvenţei etc.Un alt fenomen, de dată şi mai recentă (secolul XX) este scindarea întregii sociologii, atuturor ramurilor ei, în două nivele bine distincte de cercetare; unele de natură elementară,referitoare la relaţiile interpersonale, la grupurile mici, cuprinse sub denumirea de“microsociologie” şi altele de de natură complexă, preponderent instituţională şiorganizaţională care privesc grupurile mari, denumită “macrosociologie”.Tot un fenomen modern îl reprezintă diferenţierea sociologiei pe ţări sau naţiuni cuefecte pozitive, dar şi negative.- Dacă în antichitate a predominat spiritul eclectic, în evul mediu cel creştin occidental,cultura bisericească de limba latină ceea ce a făcut ca intelectualii de diverse naţionalităţi săutilizeze aceeaşi limbă şi, prin urmare informaţiile să fie accesibile tuturor, din secolele XVII-XVIII au început scrierile filosofice şi ştiinţifice în limbile naţionale.- În mod similar, în prezent, în lume, există pe lângă o sociologie comună, cunoscută maimult sau mai puţin în toate ţările civilizate şi sociologii naţionale, care nu sunt la fel decunoscute.Pe de altă parte, după modelul practicat în special în filosofie, s-a manifestat şi se maimanifestă şi în sociologie ambiţia de a elabora sisteme personale de sociologie (vezi sistemulteoretico-metodologic al lui Max Weber, Talcott Parsons, Dimitrie Gusti etc.), la aceastătendinţă se adaugă şi orientările aplicative care se angajează în soluţionarea problemelor deinteres specific, naţional, fără a avea în vedere realităţile similare din alte ţări.Toate aceste procese constituie surse de diferenţiere neîncetată a sociologiei, de fărâmiţarea ei pe domenii, pe ţări, chiar pe teme şi probleme specifice.II. Obiectul şi temele majore ale sociologieiDefinirea sintetică a sociologiei ca ştiinţă a societăţii, a socialului, chiar dacă estecompletată de ideea privind perspectiva globală utilizată de sociologie în abordarea socialuluispre deosebire da alte ştiinţe nu este suficientă, dacă nu este completată de dimensiunianalitice. Pe de altă parte o circumscriere precisă şi explicită a obiectului de studiu şi atemelor sociologiei este o operaţie destul de dificilă având în vedere complexitateaextraordinară a vieţii sociale, a coexistenţei aspectelor sale obiective, observabile şimăsurabile cu cele subiective, interioare, greu de surprins şi de măsurat.Încercând o definiţie analitică a sociologiei Achim Mihu1consideră că “sociologiaeste în mod esenţial, studiul explicativ şi comprehensiv al realităţii sociale în totalitatea ei,adică a unei realităţi sui-generis, precum şi a unor părţi, fenomene şi procese ale acesteirealităţi în legăturile lor multiple, variate şi complexe cu întregul ”. Definiţia menţioneazăperspectiva globală cu care ştiinţa sociologiei operează asupra realităţii sociale, pe care oconsideră ca o realitate sui-generis, adică o realitate specifică, diferită de suma indivizilorcare o compun, precum si de alte domenii. Abordarea ştiinţifică a societăţii ca întreg seimpune a fi subliniată spre a deosebi demersul sociologiei de al celorlalte ştiinţe sociale, chiar

dacă acest obiectiv este mai mult o tentaţie şi declaraţie decât realizări ferme. Aşa cummenţionează P. Iluţ, se poate evidenţia în acest sens un paradox globalitate-exactitate, însensul că pe măsură ce ne apropiem de o abordare globală (holistică) a socialului scadeprecizia şi cantitativul, şi creşte speculativul şi vagul şi cu cât suntem mai exacţi cu atâtfragmentarul, în unele situaţii asociat cu nesemnificativul, este prezent.Un alt aspect surprins în definiţie vizează faptul că sociologia cuprinde în studiulsău şi diferite părţi ale realităţii sociale, respectiv diferite subsisteme ale socialului(economic, politic, juridic, etc.), surprinzând modul în care acestea interacţionează între eleşi cu sistemul societal global.Sociologia explorează deci atât macrosocialul (clasele şi straturile sociale,economia, politica, societatea în ansamblul său etc.), cât şi nivelul mediu al socialului(grupurile mijlocii, organizaţiile, instituţiile), precum şi nivelul microsocial (grupurile mici,actorii sociali etc.).Prin sublinierea caracterului explicativ-comprehensiv al demersului sociologicdefiniţia atinge problema metodei de studiu a sociologiei, la rândul ei mult discutată şicontroversată în literatura de specialitate.Pornind de la natura complexă a obiectului de studiu al sociologiei, care implicăatât aspecte obiective cât şi subiective, (realitatea socială ca “interpretat-constuit1 ”) însociologie s-au afirmat două puncte de vedere în încercările de a rezolva această problemă:monismul şi dualismul metodologic.Primul punct de vedere a generat dezvoltarea unei sociologii naturaliste care s-astrăduit să elaboreze o metodologie axată pe modelul ştiinţelor exacte în general şi al ştiinţelornaturii, în care se acordă o mare importanţă nu numai observaţiei, dar şi experimentului şicalculului matematic, adică tuturor metodelor obiective, cantitative sau cuantificante îndetrimentul metodelor calitative, participative, comprehensive, hermeneutice, semiotice,considerate ca antro-pomorfice şi, deci condamnate sub raport epistemologic.Dualismul metodologic este un punct de vedere care consideră că există două categoriide ştiinţe, egal legitime, ştiinţe ale naturii şi ştiinţe ale culturii, ale spiritului sau ştiinţe alerealităţii obiective sau subiective, ale realităţii legate de viaţă, semnificaţii, finalităţi şi valori,ştiinţe ale realităţii vii, teleologice, semiotice, axiologice, etc. În această accepţiune sociologiaeste o ştiinţă culturală, noologică, diferită calitativ, împreună cu altele, de ştiinţele naturii.Dualismul metodologic a consacrat specificitatea studiului sociologic ca un studiual faptelor semnificate. Această viziune presupune în esenţă că:-Indivizii, actorii sociali acţionează sub impulsul unor motivaţii, care nu se reduc doar latrebuinţele de bază, fundamentale (hrană, somn, îmbrăcăminte, etc.), ci implică şi trebuinţelesuperioare, de tipul trebuinţelor de autorealizare a personalităţii, de ataşament faţă de anumitevalori superioare (de cinste, dreptate solidaritate etc.).-Pe lângă motivaţii trebuinţe, scopuri, subiectivitatea presupune că indivizii nu seraportează direct la realitate, la lume, la ceilalţi indivizi, ci prin intermediul simbolurilor, acodurilor (de la limba unei culturi la simbolurile şi codurile organizaţiilor, instituţiilor etc.).-Indivizii interpretează continuu micro şi macrosocialul, comportamentul lor şi al altora,modul în care ei acţionează depinzând în mare măsură de felul în care percep şi interpreteazărealitatea. Altfel spus, actorii sociali, în calitate de indivizi, de grupuri, popoare, naţiuni,construiesc mereu prin interacţiune, atât realitatea subiectivă cât şi cea obiectivă.Prin urmare, studiul faptelor “semnificante” naşte obligativitatea “înţelegerii” acestorfapte şi apoi a explicării lor prin interpretare.O sinteză între aceste două puncte de vedere a încercat să realizeze sociologul german

Max Weber, pentru care sociologia trebuie să fie o ştiinţă a “înţelegerii” (comprehensivă), câtşi una cauzală (explicativă).În accepţiunea lui Weber legătura dintre comprehensiune şi explicaţie poate fi realizatăprin interpretare. Aceasta poate fi motivaţională, constând în a “imputa” actorului socialanumite motive care rezultă din “trăirea empatică” a actului său de către sociolog sauobservator, sau cauzală, care impută actorului cauze obiective ale acţiunii lui, pringeneralizarea empirică a acestei acţiuni (ideal- tipuri) şi compararea acţiunii concrete cuacestea.Criticând “joncţiunea” dintre comprehensiune şi explicaţie cauzală prin intermediulinterpretării, Alfred Schutz dezvoltă o sociologie fenomenologică al cărei obiectivmetodologic principal l-a constituit depăşirea relaţiei dintre înţelegere şi explicaţie prinintermediul instituţiei fenomenologice de sorginte husserliană.Astfel, A. Schutz consideră că dificultatea “joncţiunii” metodologice dintrecomprehensiune şi explicaţie cauzală prin interpretare s-ar datora faptului că actul “imputării”(motivţionale sau cauzale) actorului nu este produsul doar al observaţiei ştiinţificerealizate de sociolog, ci şi a celorlalţi actori sociali. Dacă produsul observaţie ştiinţifice îlconstituie tipologiile sociologiei, produsul celorlalţi observatori, “profani” constă în“tipificaţiile acţiunii” pe care sociologul le ia ca fapte, pe când ele nu sunt decât interpretăriale faptelor.În perspectiva fenomenologiei metoda sociologiei ar fi interpretarea prin intuiţie atipificaţiilor pentru construirea unor tipologii fenomenologice.Din cele prezentate rezultă că sociologul este obligat să opteze între diferitele alternative,care nu sunt numai metodologice, ci şi epistemologice (de teoria ştiinţei), gnoseologice (deteoria cunoaşteri) şi ontologice (de teoria existenţei).Temele majore ale sociologieiPornind de la diversitatea extraordinară a paradigmelor şi preocupărilor sociologilorcontemporani, cercetătorii, în special cei americani, au organizat o anchetă printre sociologi,urmărind să extragă temele comune, ceea ce a dus la o adevărată “tablă a materiei”, oproblematică acceptată de cei investigaţi. În concepţia lui Alex Inkeles (1964)1 o astfel de“tablă de materii” ar cuprinde următoarele probleme (care pot fi considerate temele majoreale sociologiei ca ştiinţă):1. Analiza sociologică (Cultura umană şi societatea; Perspectiva sociologică; Metodaştiinţifică în ştiinţa socială);2. Unităţi primare ale vieţii sociale (acte sociale şi relaţii sociale; personalitateaindividuală; grupurile - inclusiv cele etnice şi clasele; comunităţii urbane şi rurale;asociaţiile şi organizaţiile; populaţia; societatea);3. III. Instituţiile sociale de bază (Familia şi rudenia; Economia; Politica şi dreptul;Religia; Educaţia şi ştiinţa; Recreaţia şi bunăstarea; Arta şi expresia;)4. IV. Procese sociale fundamentale (diferenţierea şi stratificarea; cooperarea,acomodarea, asimilarea; conflictele sociale- inclusiv revoluţia şi războiul;comunicarea , inclusiv formarea opiniei publice, exprimarea şi schimbarea;socializarea şi îndoctrinarea; evaluarea socială- studiul valorilor; controlul social;devianţa socială; schimbările sociale).Urmărind această problematică se constată că, în linii mari, sociologia cuprindecapitole referitoare la: analiza structurală a societăţii, în sens de alcătuire, de anatomie asocietăţii; analiza funcţională, în sens de activităţi sau manifestări şi analiza evoluţională,de schimbare şi dezvoltare a societăţii în ansamblu dar şi a părţilor, a subsistemelor sale, a

relaţiilor sociale.III. Funcţiile sociologieiFuncţia descriptivă, expozitivăSociologia prezintă, descrie realitatea socială în plină desfăşurare. În acest senssociologia începe prin a descrie faptele, fenomenele şi procesele sociale, dar nu rămâne laacest nivel elementar, pur descriptiv şi expozitiv.Pornind de la necesitatea descrierii faptelor sociale, ca prim pas, s-a născut chiar oramură a sociologiei, sociografia. Oricum, sociologia nu poate fi redusă la acest prim pas,nici chiar operele care se intitulează şi îşi propun descrierea socialului nu rămân la acestnivel.(Ex. “Descriptio Moldaviae “- D. Cantemir).Funcţia explicativă şi interpretativăDescriind fenomenele şi structurile sociale, realitatea în general, sociologia urmăreştedescoperirea legăturilor esenţiale care formează regularităţile vieţii sociale într-o anumităsocietate şi într-o perioadă istorică mai lungă sau mai scurtă. Nefiind numai o ştiinţă afenomenelor sociale, sociologia trebuie să pătrundă în esenţa societăţii, ceea ce presupunedescoperirea raporturilor lăuntrice, inerente, fundamentale dintre procesele şi fenomenelevieţii sociale (de ce s-au produs). Ea trebuie să caute în multitudinea variabilelor, a formelormereu noi, sub care se prezintă viaţa socială, invarianţii, adică acele raporturi esenţiale şiconstante dintre procesele sociale, pe baza cărora se poate merge mai departe, la formularealegilor societăţii.Explicaţia în domeniul sociologiei urmăreşte descoperirea raporturilor esenţiale dintreprocesele şi fenomenele sociale, a cauzelor care determină faptele şi procesele sociale.Explicând geneza fenomenelor sociale, sociologul poate sesiza tendinţele de dezvoltare aproceselor şi fenomenelor istorice. Interpretarea tendinţelor de dezvoltare a fenomenelor şiproceselor sociale, precum şi a rolului pe care îl îndeplinesc în dezvoltarea socială constituiepremisa stabilirii semnificaţiei şi valorii lor social-istorice.Funcţia criticăCea mai importantă funcţie a sociologiei este funcţia critică. Sociologul nu se poatemărgini nici la a expune viaţa socială, nici numai la a explica şi a interpreta. El trebuie săexamineze critic fenomenele sociale, să prezinte concluziile acestei analize şi sinteze critice.Fără o critică socială, întreaga sociologie este mult diminuată în rolul şi funcţionalitatea sa Eatrebuie să semnaleze dificultăţile, contradicţiile vieţii sociale în toate societăţile.Sociologia, deşi în multe situaţii are acest caracter, nu trebuie să fie apologetică de dragulmenţinerii unui anumit sistem social; atunci nu mai este ştiinţă, devine ideologie. Caracterulsău ştiinţific este conferit mai ales de poziţia critică faţă de realitatea socială.Referitor la funcţia critică se discută şi de “vocaţia umanistă a sociologiei”. Punânduseîn slujba umanităţii, sociologii acţionează nu ca nişte servitori rutinaţi, adulatori de meseriesau fabricanţi de vise populiste, ci ca incoruptibili autentici, demistificatori, reporteri aiadevărului şi clarificatori tenace ai unor probleme opace. Există deosebirea între viziuneaumanistă şi cea pozitivistă ( vezi in acest sens Mihu Achim, op. cit. )Funcţia prognotică, prospectivăCritica realităţii sociale nu are valoare în sine, ci ea se realizează în scopulprognozării, prospectării viitorului. De aceea, o altă funcţie a sociologiei este cea prognotică,prospectivă. Sociologia este aceea care trebuie să dea seama de sensul în care se dezvoltăsocietatea. Analizând contradicţiile sociale, căile de lichidare a acestora, ea trebuie să prezintesensul de dezvoltare, alternativele de dezvoltare ale societăţii. În cadrul aceluiaşi făgas deevoluţie căile sunt diferite; chiar dacă în viaţa socială cunoaştem sensul dezvoltării generale a

societăţii, modul, calea concretă trebuie examinată şi studiată concret (metode de prognoză).Funcţia aplicativăDerivând din funcţia anterior prezentată, o altă funcţie importantă a sociologiei estefuncţia aplicativă. Rolul sociologiei nu este acela de a da soluţii definitive, ci de a elaboraanumite propuneri, ipoteze, să schiţeze anumite rezolvări (scenarii posibile).Aceste propuneri, aceste soluţii schiţate devin hotărâri după ce sunt examinate deconducerea politică, de factorul de decizie politică. Deci deciziile depăşesc cadrul sociologiei.Relevant pentru înţelegerea caracterului aplicativ al sociologiei este şi faptul că înprezent se accentuează preocupările practice ale sociologului, această disciplină fiind frecventtratată şi apreciată ca „inginerie socială”, în sensul concentrării spre rezolvarea unor problemesociale concrete care să contribuie la creşterea eficienţei economice. Evident, sociologia, dupăcum am mai arătat, nu se reduce la această preocupare, funcţie, deşi aceasta este unul dinaspectele importante ale ei.De altfel, însăşi sociologia ca ştiinţă s-a născut dintr-o necesitate practică, aceea de acunoaşte, interpreta şi explica societatea şi, funcţie de aceste elemente, de a depista tendinţelede dezvoltare, de a prospecta viitorul şi de a propune factorului politic căi, soluţii de rezolvarea problemelor.În perspectiva angajării umaniste, în cercetarea sociologică se apreciază în prezent căoamenii de ştiinţă din domeniul ştiinţelor socio-umane au o misiune aparte şi anume aceea dea contribui prin activitatea lor la îmbunătăţirea vieţii umane, la perfecţionarea întregii realităţisociale: drepturile omului; idealul naţional (“militantismul lui Gusti”).Funcţia educativăÎn lume, în general, cea mai mare parte a sociologilor activează în instituţiieducaţionale. Cursurile de sociologie răspund scopurilor generale ale educaţiei. Ele conferăcunoştinţe sistematice despre ansamblul relaţiilor sociale, despre un domeniu sau altul alacestei realităţi, raportate întotdeauna la ansamblul ei. În felul acesta sociologia oferă oimagine globală explicativ-interpretativă despre lumea socială. În acelaşi timp, profesorii cadascăli se afirmă ca persoane avizate (ca experţi) în interpretarea evenimentelor sociale ce sepetrec într-o situaţie socială locală sau internaţională. Prin aceasta ei exercită o influenţămediată, dar neîndoielnică asupra studenţilor care se pregătesc în afara sociologiei.Cursurile de sociologie sunt fundamental consonante cu valorile pluralismului şidemocraţiei. Mai mult, ele dezvăluie legătura intimă dintre structura logică a societăţii şipacea socială, natura şi varietăţile puterii, deosebirile dintre totalitarism şi democraţie,procesele ce se petrec în acţiunile sociale, grupuri şi organizaţii, tipuri de societăţi etc.Predarea sociologiei dezvăluie necesitatea apărării statului de drept, înţeles ca o starenaturală (în care drepturile omului stau deasupra oricăror reglementări pozitive), normală şifirească a societăţii moderne, ca structurare funcţională, bazată pe separaţia puterilor, opusănerespectării legilor autentice şi normelor etice ca şi destructurării sau anomiei generalizate.Sociologia cultivă receptivitatea faţă de noutate în domeniul social, faţă deproblematica schimbării sociale, mai ales în societăţile aflate în tranziţie. Totodată, contribuiela formarea personalităţii autonome, liberă să-şi aleagă opiniile şi acţiunile politice, creatoare,inclusiv prin promovarea metodei dialogului.IV. Disciplinele sociologiei. Ramurile sociologieiObiectul de studiu al sociologiei generale cuprinde o arie de probleme de o marecomplexitate şi diversitate; studiul acesta s-a diferenţiat şi s-a aprofundat, conturându-se unsistem de discipline sociologice care s-au extins treptat, atingând în sociologia contemporanăun număr impresionant (cca. 100 de discipline). Dintre acestea enumerăm: sociologia

activităţilor umane (industrială, economică, agrară), sociologia opiniilor, sociologia valorilor,sociologia populaţiei (demografia socială), sociologia comunicării (mass-media ), sociologiacunoaşterii, sociologia vieţii morale, sociologia religiei , sociologia artei, sociologia culturii, aliteraturii, sociologia dreptului, sociologia muzicii, sociologia educaţiei, sociologiacomportamentului deviant etc.Domeniile de cercetare ale sociologiei s-au diferenţiat în funcţie de clasificareafenomenelor şi proceselor care au loc în viaţa socială. Din această perspectivă, I. Szczepanskiconsideră că în sociologia contemporană putem distinge următoarele domenii de cercetare şidiscipline particulare:a) Disciplina sociologie care studiază instituţiile sociale, cum ar fi : familia,instituţiile de educaţie, instituţii politice, juridice, economice, industriale,religioase etc.b) Discipline sociologice care studiazã fenomene şi procese intra şi interpersonale,intra şi intergrupale; procese privind geneza şi structura , organizarea şi dinamicagrupurilor; adaptarea şi integrarea socială; mobilitatea socială; inovaţiile şitransformările sociale; mişcarea socială şi dezvoltarea socio-umană. Ca fenomenespeciale, se au în vedere şi cele de “anomie socială”- respectiv fenomenele deinadaptare şi devianţele comportamentale. Tipologia fenomenelor şi proceselorsociale constituie baza diferenţierii unor domenii de specializare în interiorulacestor discipline sociologice.Sociologia generală reprezintă domeniul fundamental cu rol integrator în sistemuldisciplinelor sociologice particulare şi aplicative, reprezentând fundamentele teoretice şimetodologice ale acestora. Rolul specific al sociologiei generale este de a stabili conceptele şiteoriile, legităţile cele mai generale care privesc ansamblul fenomenelor şi proceselor sociale,diferitele domenii ale vieţii sociale în unitatea lor.La rândul lor, ramurile sociologiei, prin studiul aprofundat al domeniilor particulareale socialului contribuie la îmbogăţirea tezaurului conceptual şi metodologic al sociologieigenerale.

‼A. Paradigma functionalista

Strans legat de ideile organicismului si evolutionismului, sustinute in sociologia europeana de A. Comte, H. Spencer, E. Durkheim s.a., functionalismul cosidera ca unitatea fundamentala de analiza a sociologului este societatea si nu individul, atat structurile, cat si functiile societale fiind considerate sisteme a caror interdependenta asigura echilibrul intregului ansamblu social.

Spre deosebire de conceptiile traditionale, cu caracter biologist si psihologist, paradigma functionalista a elaborat o interpretare de tip holistic, care cauta sursele problemelor sociale la nivelul structuriolor sociale deficitare. Holismul (de la engl. Whole) sugereaza ideea ireductibilitatii intregului la suma partilor sale.

Lui Talcott Parsons ii apartine conceptia structural- functionalista ce pleaca de la presupunerea fundamentala ca societatea este bazata pe o ordine normativa unanim acceptata datorita consensului valoric stabilit intre toti membri societatii. Astfel, omul este un individ conformist, suprasocializat, dominat de structuri care se supune atat presiunilor externe ale mecanismelor institutionalizate, cat si presiunilor interne datorate socializarii. Aceste presiuni

determina conformitatea indivizilor cu normele si mijloacele institutionallizate , asa incat devianta apare doar ca o stare potentiala si nu ca o realitate efectiva.

Conceptia lui Parsons s-a constituit intr-o ideologie conservatoare, intr-o sociologie a establishment-ului, a statu- quo-ului, care justifica structurile si functiile societatii si , prin urmare, cei care au continuat conceptia structural – functionalista au incercat sa amelioreze caracterul conservator al acestei conceptii, propunand o serie de modificari.

R. Merton, spre exemplu, a procedat la o codificare stiintifica a postulatelor functionalismului pe care a denumit-o “paradigma analizei functionale”.

Cele trei postulate universale ale functionalismului l-au transformat dintr-o conceptie stiintifica intr-una ideologica:a) postulatul unitatii functionale – toate activitatile sociale si toate elementele culturalesunt functionale in mod pozitiv pentru sistem. R. Merton critica aceasta idee, intrucat intr-o societate pluralista, postulatul unitatii functionale bazat pe consens deplin e contrazis de marea diversitate a sistemelor normative, care apreciaza in mod diferit caracterul functional sau disfunctional al unei actiuni. Din punct de vedere stiintific, sustine Merton, notiunea de disfunctie nu este echivalenta cu imoralitatea, de unde se intelege ca devianta poate avea caracter functional pentru anumite grupuri sociale si caracter disfunctional pentru altele;b) postulatul functionalismului universal – toate activitatile sociale si toate elementeleculturale au, in mod universal, functia de a promova sau mentine sistemul. Merton subliniaza ca exista atat efecte functionale, benefice pentru sistem, cat si efecte disfunctionale care ii ameninta echilibrul. Ambele efecte au un caracter manifest orientat ca atare, sau un caracter latent, determinat de consecintele involuntare ale unor actiuni sociale, de unde rezulta ca actiunile deviante pot fi consecinta, fie a unor disfunctii manifeste, fie a unor disfunctii latente;c) postulatul indispensabilitatii functiilor – toate activitatile sociale si toate elementele culturale sunt indispensabile pentru unitatea functionala a sistemului. Merton apreciaza ca pot exista activitati sau elemente ale caror functii lipsesc sau sunt indeplinite de o serie de alternative functionale cu caracter echivalent numite “substitute functionale”. Devianta poate fi astfel un substitut functional pentru actiunile anumitor grupuri sociale care nu pot accede la succes, bunastare economica sau pozitii privilegiate in societate, pe cai obisnuite.

Indiferent de versiunile sale, traditionale sau moderne si de amendamentele aduse deMerton, paradigma functionalista este criticabila, intrucat pleaca de la premiza eronata ca societatea este bazata pe consens valoric, ceea ce presupune, obligatoriu, ca orice actiune devianta submineaza ordinea sociala a sistemului social.

In pofida criticilor, functionalismul sau structural- functionalismul are o permanenta vitalitate, supravietuind in sociologia contemporana.

B. Paradigma conflictului social

Preluand de la Marx si de la Wright Mills ideea ca nu consensul social, ci onflictul reprezinta principala conditie a ordinei sociale, punand in competitie grupuri sociale lipsite de resurse economice cu cele care beneficiaza din plin de acestea, teoreticienii conflictului, intre care se numara Lewis Coser, Ralf Dahrendorf, John Rex s.a., au adus in sprijinul acestei teze urmatoarele argumente:a) ordinea sociala este emanatia puteri si nu a consensului social, asa cum sustine Parsons, insa

cel mai important aspect al ordinei sociale, este reprezentat de conservarea puterii prin intermediul institutiilor de control social(Ralf Dahrendorf);

b) sistemul social trebuie considerat numai in raport cu situatiile conflictuale existente, de la tranzactile specifice concurentei de piata pana la violenta manifesta, situatii ce tind sa produca o societate pluralista, definita de clasele sociale ale caror interese explica actiunile membrilor(John Rex);

c) conflictele sociale au si un rol pozitiv, contribuind la cresterea ajustarilor intre grupurile sociale, permitand mentinerea lor si prevenirea retragerii unor indivizi din cadrul lor(L.A.Coser).

C. Paradigma interactionismului simbolic ( Teoria “etichetarii” )

Societatea americana a intrat in ultimele decenii intr-o faza de dezvoltare care vizeaza o reintoarcere la traditiile europene si, in primul rand, la modelul teoretic weberian cu privire la semnificatiile actiunii umane. Aceasta schimbare de perspectiva se poate sintetiza in urmatoarele idei: a) respingerea presupunerilor prealabile si a definitiilor facute situatiilor sociale prin scheme

apriorice;b) luarea in considerare a lumii subiectivitatii umane pentru a da actiunii actorului social un sens

pe baza caruia sa se poata interpreta motivatiile actului de conduita comunicat si orientat in raport cu conduitele celorlalti;

c) considerarea lumii sociale ca o “scena” a intalnirii dintre experiente si semnificatii particulare si refuzul de a mai considera aceasta lume un univers cantitativist dominat de proprietati si legi invariabile;

d) adoptarea metodei fenomenologice ca fiind singura in masura sa evidentieze caracterul volitional al activitatilor umane in lumea intersubiectiva a vietii cotidiene;

e) plasarea sociologului in perspectiva actorului social care exercita actiunea, adica convertirea semnificatiilor reale intr-o lume alternativa celei cotidiene, care cuprinde interpretarea interpretarilor subiective ale actiunii.

Adoptarea unei asemenea perspective interpretative a permis constituirea mai multor curente cu caracter fenomenologic:

- teoria schimbului (exchange theory), elaborata de George Homans, Peter Blau si

Robert Emerson, a interpretat comportamentul uman ca fiind produsul unui “schimb” de bunuri materiale si spirituale intre protagonistii actiunii sociale;

- interactionismul simbolic, schitat initial de George H.Mead si fundamentat ulterior de Herbert Blumer si discipolii sai, printrecare Erving Goffman, Howard S.Becker, Anselm Strauss, Edwin Lemert s.a., a pecat de la ideea ca faptele sociale sunt rezultatul proceselor de interactiune intre participantii la lumea cotidiana a simbolurilor si semnificatiilor reciproc impartasite, in care totul se negociaza, neexistand nimic predeterminat sau prestabilit;

- etnometodologia, reprezentata de Harold Garfinkel, Jack Douglas si Erving Goffman, si-a propus sa inlature bariera artificiala dintre cunoasterea stiintifica si cea comuna, asa incat sociologii sa efectueze o descriere a vietii cotidiene identica cu cea a actorilor sociali insisi.

Toate aceste orientari au determinat deplasarea preocuparilor sociologilor de la aspectele deterministe ale actiunii (de ce au loc acestea ?), la aspectele ei fenomenologice (cum poate fi descrisa sau interpretata aceasta ?), orientandu-i spre investigarea vietii cotidiene a micilor comunitati alcatuite din grupuri de devianti si marginali: toxicomanii, in special fumatorii de

marijuana (H.S. Becker), bolnavii mental, internati in spitale psihiatrice (E. Goffman), delincventii(Edwin Lemert) etc.

BIBLIOGRAFIE:• *** Dicţionar de sociologie, Seria Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti,1996• Aluaş I. şi Drăgan I. (coord.), Sociologia franceză contemporană, Antologie, Ed.Politică, Bucureşti, 1971• Andrei, Petre, Opere sociologice, vol.III, Sociologie generală, Ed.III A, Ed.Academiei R.S.R., Bucureşti, 1978• Bădescu Ilie (coord.), D.Dungaciu, R.Baltasiu, Istoria sociologiei - teoriicontemporane, Editura Eminescu,1996• Bădescu Ilie, Istoria sociologiei, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994• Berger, L., Peter, Luckmann, Thomas, Construirea socială a realităţii, Tratat desociologia cunoaşterii, Ed.Univers, Bucureşti, 1999• Boudon R. (coord.), Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997• Comte, Auguste, Cours de philosophie pozitive, Ed. Bachelier, Paris, 1830• Drăgan Ioan (coord.), Sociologie (îndrumar teoretic şi practic), Univ. Bucureşti,Bucureşti, 1985• Durkheim E., Regulile metodei sociologice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1974.• Durkheim, Emile, Despre sinucidere, Iasi, Institutul European, 1993• Giddens A., Sociologie, Ed. All – Central European University Press, Bucureşti, 2000• Goodman, Norman, Introducere în sociologie, Bucureşti, Editura Lider, 1998• Herseni, Traian, Sociologie, Teoria generală a vieţii sociale, Ed. Ştiinţifică şiEnciclopedică, Bucureşti, 1982• Iluţ Petru, Tentaţia globalităţii exacte, în Cunoaştere şi acţiune (coord.Marga A.),Cluj Napoca, Ed. Dacia, 1985• Lallement, Michael, Istoria ideilor sociologice, vol. I-II, Bucureşti, Ed. Antet, 1997-1998• Mihăilescu Ioan, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Ed.Polirom, Iaşi, 2005• Mihu Achim, Introducere în sociologie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992• Mills Wright, Imaginaţia sociologică, Bucureşti, Ed. Politicăsau ediţiile ulterioare,1975• Rotariu T. şi Iluţ P. (coord.), Sociologie, Ed. Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996• Shils Ed., Sociology, în The Social Science Encyclopedia, Ed. Kuper A., Kuper I.,London & New- York, Routledge, 1989• Ungureanu I., Paradigme ale cunoasterii sociologice, Editura Humanitas,1990• Weber M., Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995• Zamfir C. şi Vlăsceanu L. (coord.), Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti,1993

CURS II

GRUPUL ÎN DINAMICA ORGANIZAŢIONALĂ2.1. Individualitate şi sociabilitateFiecare dintre noi ne aflăm într-o dublă condiţie: pe de o parte suntem orientaţispre noi înşine, ca afirmare a Eului de sine stătător şi, pe de altă parte, suntemcondiţionaţi de atributul sociabilităţii. Astfel, ne plasăm între două dimensiuni structuralebazale ale personalităţii – individualitatea şi sociabilitatea, făcând compromisuri relativcostisitoare; în opinia lui Mihai Golu, „formula optimă de integrare este desigur aceeacare permite un echilibru şi un control reciproc ale lor, prevenindu-se hipostazierea şidominanţa absolută a uneia asupra celeilalte“ şi, în plus, „prin renunţarea parţială laindividualitate în favoarea sociabilităţii, indivizii acceptă să piardă o parte din voinţa lorşi din spiritul lor de independenţă; astfel, ei vor abandona circumspecţia, teama şiprudenţa, câştigând recunoaştere şi dobândind sprijin din partea altora“ .Nevoia de afiliere nu are o singură origine; Mihai Golu (idem) consideră că existăcel puţin trei genuri de motivaţii care conduc spre socializare:1. ele pot exprima o căutare de identitate prin apropierea unor caractere psihosociale caremarchează atât comunalitatea, cât şi diferenţa;2. ele pot fi efectul unui calcul, individul sperând să dobândească pe această cale anumiteavantaje sau agremente materiale sau morale;3. ele pot traduce, în fine, adeziunea concretă la un ideal, angajamentul pentru o cauză şipredispoziţia la servitute.Autorul citat subliniază faptul că aderarea la o organizaţie nu se face fără caindividul să nu urmărească un „câştig“ oarecare; în plus, el face o afirmaţie demnă dereţinut pentru cei care conduc organizaţii: „se aderă rar din convingeri şi se militează şimai puţin din conştiinţă“.2.2. Individul, captivul privilegiat al grupuluiÎmpreună cu E.E. Sampson şi cu J.T. Spence pe care îi citează, Pantelimon Goluconstată că epoca modernă instaurează şi se bazează pe o nouă paradigmă:preeminenţa individului asupra grupului.Indivizii sunt văzuţi ca fiind capabili să-şi modeleze liber propria identitate, să-şialeagă scopuri proprii şi să dea socoteală de acţiunile lor. Persoana este văzută ca fiindseparată de contextul ei. Identitatea personală este considerată ca precedând şi fiinddistinctă de calitatea de membru al grupului. Indivizii preferă să îşi aleagă liber rolurilepe care le joacă în grupurile cu care optează să se unească. Eul real este distinct decalitatea de membru şi este numai minimal influenţat de aceasta.Aderarea la o formaţiune socială de tip grupal este mijlocul principal prin carepersonalitatea şi calităţile individuale pot fi formate, dezvoltate sau cizelate cu sprijinulmembrilor grupului respectiv. Spiritul liber îl determină pe individ să facă opţiuniledespre care crede că îi pot ajuta propriei dezvoltări şi că pot contribui la creşterea calităţiivieţii lui; dar, nevoile de autoîmplinire nu pot fi satisfăcute decât cu sprijinul altora.De-a lungul istoriei umane, până în urmă cu câteva decenii, indivizii erauconsideraţi ca fiind piesele unui uriaş ansamblu social cu funcţiuni bine determinate;grupul – inclusiv familia, organizaţia şi societatea erau entităţi care le dirijau conduita.Orice ieşire din această paradigmă era sancţionată drastic pentru că era consideratăpericuloasă pentru stabilitatea ansamblului. Soliştii erau consideraţi adeseori rebeli,

disidenţi sau oponenţi. De vreme ce indivizii erau influenţaţi de grupurile de apartenenţă,ei nu se puteau exprima liber şi nu puteau contribui la propria bunăstare. Epocapostindustrială, a destructuralismului a ridicat vălul de pe mitul grupului; acesta poate fiputernic numai dacă membrii săi sunt puternici în plan individual, numai dacă scopurileindividuale sunt atinse şi trebuinţele satisfăcute. Indivizii au constatat că este maiprofitabil să te sprijini pe grup decât să-ţi propui să-l întăreşti doar de dragul coeziunii şipromisiunilor de mai bine. Pe de altă parte, paradigma individualităţii, a irepetabilităţiiindividului şi a acceptării diversităţii este greu de gestionat în oricare organizaţie.Mişcările spontane ale indivizilor, căutarea haotică a binelui la scară socială, absenţareperelor şi a normelor face ca entropia societăţilor să crească necontenit. De-abia înaceste condiţii, a conduce grupuri şi societăţi reprezintă o adevărată artă.Fiecare dintre noi ne aflăm într-o dublă postură: suntem creatori de grupuri, dar şimodelaţi de către grupuri. Pe de o parte, suntem promotorii, susţinătorii sau aderenţiiunor formaţiuni sociale cu scopul de a ne satisface nevoi primare, psihologice şi sociale.Pe de altă parte, ambianţa socială şi contextul cultural sunt mediile care determină,formează sau modifică unele dintre caracteristicile personalităţii individuale. Împletireavieţii sociale cu cea personală este permanentă, coerentă şi armonică. Spunem armonică,pentru că alimentăm cu energie grupurile cărora le aparţinem pentru a beneficia apoi deşansa unei redistribuiri la nivelul indivizilor a energiei aduse în comun; acest schimbpermanent de energie dintre sistemul social şi indivizi, face ca fiecare dintre noi să neaflăm cu o forţă psihologică atât de diferită în momente diferite. Suma energiilor puse ladispoziţia grupului de către membri săi, adică energia totală a grupului, este întotdeaunamai mică decât suma energiilor individuale pentru că păstrăm câte o parte dintre acesteapentru atingerea scopurilor străine de interesele grupului sau ca rezervă. Schimbulenergetic cu sistemul social de referinţă este diferit de la un individ la altul ceea ce îşi arejustificarea în interesele, nivelul de integrare şi de înţelegere diferite. În tot acest proces,al transferului de informaţii şi mesaje dintre grup şi individ, profilul psihologic alindividului este mai mult sau mai puţin stabil. „Punctul de vedere promovat de mulţipsihologi ai personalităţii, care accentuează importanţa individului, presupune că noteleindividuale de personalitate rămân relativ stabile de-a lungul timpului şi sunt afectateminimal de grup şi de situaţiile sociale“, iar „punctul de vedere al psihologilor sociali şiai unora dintre psihologii personalităţii este că personalitatea se schimbă în diversecontexte sociale“Admiterea şi preluarea unora dintre opţiunile membrilorgrupului este un proces selectiv: preluăm numai ceea ce este în concordanţă cu setulnostru de valori, cu propria moştenire genetică. Respingem ceea ce nu contribuie lasusţinerea eu-lui, în conformitate cu percepţia noastră despre lume şi despre sine. Sunteminteresaţi numai de grupurile care exhibă aceeaşi indicatori de identitate cu ai noştri.Ca urmare, atitudinea şi comportamentul individual sunt efectele moşteniriigenetice şi culturale, ale propriei judecăţi asupra realităţii şi condiţionărilor socialeprescriptive, identitatea persoanei fiind „produsul caracteristicilor înnăscute alepersonalităţii, al experienţei singulare, al alegerilor individuale, al calităţii de membru algrupului“ şi, în plus, „personalitatea se formează în contextul interacţiunii cu alţii, careîntăresc normele şi valorile acestor grupuri şi modelează calităţile ei unice pentru aasigura conformitatea cu respectivele norme şi valori“.Dacă individul nu percepe grupul ca pe un instrument de sprijin există douăabordări: căutarea altui grup în care să se regăsească imaginea de sine – efort care poate ficostisitor în planul echilibrului psihic sau încercarea de a aduce normele şi percepţiile

membrilor grupului la nivelul şi calitatea reperelor proprii. Sensul schimbului de energiedintre individ şi grup este dat de personalitatea individului şi de argumentarea demersuluilui şi, pe de altă parte, de momentul în care se află grupul pe scara maturităţii sale, deputerea sa şi de raportul dintre interesele personale şi cele colective. Procesul deinteracţiune individ – grup contribuie la modificarea continuă a celor două entităţi înproporţii diferite. Evident, în timp ce modificarea comportamentului indivizilor estevizibilă, grupul nu pare a fi afectat de interacţiune.Aderarea la un grup conduce la toleranţă; această formă comportamentală„subsumează factorii psihologici cu influenţă pozitivă asupra dinamicii relaţionale în planinterpersonal şi intergrupal, ea fiind generatoare de securitate, cooperare şi solidaritate“. Aşadar, toleranţa este favorabilă tuturor: partenerii câştigă încredere,echilibru şi în planul creativităţii, iar subiectul emiţător este recompensat cu protecţie dinpartea partenerilor. Desigur că toleranţa este unul dintre factorii care determină instalareaformalismului şi conformismului.Formarea grupurilor este legată de capacitatea indivizilor de a stabili legăturisociale, adică de sociabilitatea acestora. Raymon Boudon (1992) distinge între:solidaritate – capacitatea umană de a intemeia grupuri, sociabilitate, – capacitatea umanăde a forma structuri în care entităţi individuale sau colective îşi exprimă opiniile şisocialitate – capacitatea umană de a menţine împreună grupurile şi structurile.Relaţia dintre grup şi indivizii care îl compun are o natură complexă: indivizii auscopuri personale, consonante sau nu cu cele ale grupului, mergând de la suprapunereapeste scopurile colective până la disocierea totală de acestea; orice grup face parte dintrunsistem constructiv de activităţi şi poate intra în contact sau în competiţie cu grupuri ceîşi definesc scopuri asemănătoare. Din această perspectivă, aspectele definitorii alegrupului sunt: apartenenţa, referinţa şi identificarea.Membrii unui grup au o relaţie psihologică bazată pe existenţa obiectivelor şi aintereselor parţial sau în totalitate comune, a sentimentelor împărtăşite, a coeziunii, astructurii cvasistabile (organizare, roluri) şi a controlului social intern explicit (norme delucru, norme de comportament, reguli, obiceiuri).Yves Saint-Arnaud consideră că trecerea de la individ la grup sepoate facilita prin existenţa unei ţinte comune cu valoare de obiectiv. În opinia luiLefebvre citat de Saint-Arnaud caracteristicile obiectivului comun grupului sunturmătoarele:1. obiectivul trebuie să descrie o situaţie de atins, rezultate dorite (outputs), şi nu activităţi;2. obiectivul trebuie formulat direct şi simplu: este vorba de comunicarea cu cei care au nevoiesă fie informaţi – superiorii, subordonaţii şi cei interesaţi de obiectiv. În cele mai multe cazuri, se considerăpe nedrept că persoanele respective cunosc atât elementele situaţiei, cât şi motivele care stau la bazaobiectivului propus;3. obiectivul trebuie să fie evaluabil, adică specific şi măsurabil. Se vor include precizărireferitoare la cantitatea, calitatea şi data realizării, pentru a se putea descrie şi observa obiectivul;4. obiectivul specifică doar etapele lui care şi când, evitând de ce şi cum: etapa lui de ce va fidepăşită o dată cu analiza situaţiei. Explicaţiile pot fi verbale sau scrise. Etapa reprezintă planul de acţiune;5. este necesară armonizarea obiectivelor individuale cu cele obiective. De la caz la caz, ele vorfi compatibile cu misiunea organizaţiei, motivul existenţei unităţii şi definiţia rolului;

6. obiectivul trebuie să fie realizabil, adică realist.2.3. Comportamentul de grupParticiparea la viaţa unui grup este determinată de trăsăturile de personalitate alefiecărui individ, care, la rândul lor, sunt determinate de moştenirea ereditară, mediulfamilial, mediul cultural, apartenenţa socială şi experienţa trăită. În opinia cercetătorilorHellriegel, Slochum Jr. şi Wodman, personalitateadepinde de pattern-ul temperamental dominant şi condiţionează coerenţacomportamentului. Parabola pe care Alfred Adler o foloseşte pentru a descrietemperamentele fundamentale este elocvent. Astfel, dacă diferiţi oameniîntâlnesc o piatră în calea lor ei vor reacţiona diferit: colericul va arunca piatra cât colo -enervat că cineva îndrăzneşte să-i bareze drumul, sangvinul o va ocoli cu atenţie,melancolicul se va gândi la tot felul de lucruri rele în legătură cu obstacolul care-i stă încale, iar flegmaticul probabil n-o va observa.Caracteristic membrilor grupurilor este comportamentul prosocial, care reprezintăconduita pozitivă, constructivă, de ajutor social, în opoziţie cu comportamentul antisocial.David Myers consideră că menţinerea conformităţiiîşi are originile în exerciţiul pe care fiecare individ îl face în perioada şcolarităţii; deşiafirmaţia apare în opinia lui Ion Boboc ca fiind o prejudecată, considerăm că, pentru ceimai mulţi dintre noi, conformitatea „se învaţă“ la şcoală. Multora dintre elevi şcoala li separe o lungă cursă cu grele şi obsesive obstacole, dar după absolvirea ei constatăm cămulte dintre automatismele deprinse în şcoală rămân statornice şi urmează a fi aplicate şiîn activitatea profesională ulterioară.În context, L.E. Byork sugerează că „organizaţiaformalizează comportamentul fiecărui individ pentru a-i reduce variabilitatea, iar lasfârşit pentru a-l controla“.Variabilele de care depinde comportamentul de grup sunt: mărimea grupului,natura sarcinii, mediul, rolurile individuale, normele, motivaţia membrilor, gradul decoeziune şi felul conducerii.Nu există o reţetă unică pentru mărimea unui grup. Dacă numărul membrilor estemic (3 – 5 persoane) resursele combinate ale membrilor sunt limitate, dar îndrumarea şicontrolul din partea conducătorului pot fi prompte şi eficace. Comunicarea dintreparticipanţi este facilă şi rodnică. La grupurile mari (zeci de persoane), avantajeleconstatate la grupurile mici dispar, dar cresc şansele de găsire a soluţiei optime; în acestacaz, se pot obţine rezultate bune doar dacă sarcina este bine structurată, rolurile binedelimitate şi dacă există un anume grad de complementaritate a participanţilor. Lagrupurile mici şi puternice sustragerea este practic absentă, ceea ce nu se întâmplă lagrupurile mari. La grupurile mici facilitarea socială, implicarea şi gradul de coeziune aucote deosebit de înalte. La grupurile mari există pericolul formării subgrupurilor şi amanifestării mai libere a devianţilor.2.5. Definirea grupuluiDin punct de vedere psihologic, un grup este alcătuit dintr-un număr oarecare depersoane care interacţionează una cu cealaltă, sunt conştiente psihologic de legătura lorreciprocă şi se percep ei înşişi că sunt un grup.Relaţiile dintre membrii oricărui grup sunt complexe (idem); ele sunt de ordin fizic(ca participanţi la un proces material, de realizare a unor bunuri şi servicii, pentru carecheltuiesc energie, posibil şi fără implicarea unor resurse psihice), de ordin psihic (cainvestiţie umană de sentimente, pasiuni, percepţii legate de ceilalţi etc., în timpul muncii

şi dincolo de munca intrinsecă), de ordin social (mai mult de trei persoane reunite în jurulunui scop social, cu impact asupra altor persoane şi grupuri, care nu sunt de faţă) şi deordin cultural (împărtăşesc un set de valori şi principii comune într-un anumit areal,numit şi mediu socio-cultural şi educaţional).Specialişti precum Adrian Neculau, care a adus în ultimii ani în faţa celor interesaţisă cunoască problemele psihosociologiei volume de studii remarcabile, cuprinzând autoristrăini şi autohtoni, consideră că grupul social reprezintă ansamblul indivizilor care aucaracteristici comparabile, uniţi printr-o legătură socială, având în comun modeleculturale sau subculturale, contribuind la dezvoltarea proceselor de normalizare şiuniformizare, la redistribuirea puterii, statutelor şi rolurilor. Altfel spus, specificitateagrupului social este aceea că el ne apare ca un «subsistem» introdus într-o tipologie deformaţie socială, care dezvoltă interacţiuni, raporturi sociale în limitele unor reguliprestabilite, constituit ca entitate particulară şi care regrupează membrii după criteriifuncţionale şi/sau complementare. Interacţiunea relaţiilor în interiorul grupurilor socialepresupune aderarea la valori identice (sau similare), participarea la activităţi comune saumomente comemorative şi existenţa unui spaţiu interacţional, a unui mod de comunicareşi de interinfluenţare“ .Viaţa grupurilor este asemănătoare cu a fiinţei umane: stadiul de formare – caracterizatprin dependenţa faţă de alte entităţi, stadiul adolescenţei – al rebeliunii, stadiul tinereţii –caracterizat prin accentuarea încederii în forţele proprii, stadiul maturităţii – alcreativităţii, muncii dedicate şi performanţelor. Stadiul declinului este asociat, printrealtele, cu patologii legate de imposibilitatea creşterii, de dispariţia sarcinii sau dedezagregarea formaţiei în vederea reformării ei în noi circumstanţe.Contactele umane din interiorul grupului implică numeroase schimburi de mesajecare au ca scop schimbarea atitudinii sau comportamentului receptorilor acestora, atuturor în cele din urmă pentru că feedback-ul are caracter iterativ. Interacţiunea umanăare scopuri multiple: primirea şi asigurarea sprijinului profesional, căutarea în comun arăspunsurilor la întrebări existenţiale, crearea sau consolidarea sentimentului de securitateetc. Vorbind despre influenţa şi dependenţa reciprocă, ne gândim aici la efectele pe careorice act complet de comunicare le are asupra interlocutorilor: îi influenţăm pe alţii,suferind noi înşine schimbări de comportament sau chiar de mentalitate.Referitor la justificarea existenţei grupului, a scopului pe baza căruia el fiinţează,se face distincţie între grupurile centrate pe sarcină (instrumentale) şi grupurileafiliative, centrate pe nevoi sociale sau generale (solidaritate, împărtăşirea unor valoricomune, plăcerea de a fi în compania unor persoane etc.).O caracteristică proeminentă a grupului este gândirea de grup. În opinia lui JanisIrvin, gândirea de grup reprezintă „o deteriorare în eficacitateamentală a percepţiei realităţii şi în judecăţile morale, ca rezultat al presiunilor de grup“.Deşi denumirea conceptului nu lasă să se întrevadă nici o conotaţie negativă,gândirea de grup poate avea efecte devastatoare. Ea se produce atunci când un grupputernic sudat adoptă în condiţii de izolare voluntară şi în condiţii stresante o decizieconsistentă, neglijând informaţii relevante care se află în contradicţie cu voinţa de acţiunea liderului sau a membrilor grupului. Desconsiderarea argumentelor pro sau contra areloc pe fondul unei crize pe care grupul o parcurge – o puternică presiune externă sau undezechilibru intern. Substanţa fenomenului constă în tendinţa grupului de a se proteja,luptând împotriva agresiunilor venite mediul exterior, dar şi a tendinţelor de centrifugareşi autonomie pe care unii dintre membri le manifestă.

Mecanismele gândirii sunt schematice: se percepe realitatea în termeni de da saunu, se consideră nefondat că grupul este invulnerabil, suficient de puternic pentru a facefaţă crizei, există credinţa că moralitatea demersului este implicită şi se contează peunanimitatea abordării problemei într-o manieră forte. Opozanţii sunt aduşi în faţainstanţei colective şi vor trebui să dea socoteală pentru încercarea de deconcertare agrupului. Acestora, dar şi celor care nu s-au exprimat explicit nu la rămâne decâtautocenzura, ca mijloc de conservare a unităţii grupului.În lucrarea lui Gary Johns sunt redate principalele simptome ale gândirii de grup:Iluzia invulnerabilităţii. Membrii grupului sunt supraîncrezători şi dispuşi să-şi asume mari riscuri.Ignoră semnalele evidente de alarmă.Raţionalizarea. Problemelor şi contraargumentelor de neignorat li se dau interpretări raţionale sprea fi îndepărtate.Iluzia moralităţii. Deciziile pe care grupul le adoptă sunt nu doar percepute ca înţelepte, ci şimoralmente corecte.Stereotipizarea celor din afară. Grupul construieşte stereotipuri defavorabile ale celor din afarăcare sunt ţinta deciziilor.Presiune pentru conformitate. Membrii se presează reciproc să intre în rând şi să se conformezevederilor grupului.Autocenzurarea. Membrii se conving pe ei înşişi să evite a da glas unor opinii contrare grupului.Iluzia umanităţii. Membrii percep că au suport unanim pentru cursul ales al acţiunii.Protecţia mentală. Unii dintre membrii grupului pot adopta rolul de <păzi> grupul de informaţiicare merg în sens opus deciziilor.Drept urmare, se limitează căutarea informaţiei, se analizează superficialinformaţiile disponibile, sunt refuzate informaţiile şi opiniile care contrazic opinii dejaexistente, se evită dezbaterea, există tendinţa de a proteja grupul şi pe responsabilii săi deinformaţii discordante în raport cu primele alegeri, se creează iluzia de uniformitate, semanifestă o încredre excesivă cu privire la calităţile morale şi intelectuale ale grupului –fapt care provoacă o iluzie de invulnerabilitate şi care împiedică depistarea pericolelor.Janis (citat de Forsyth R. Donelson, 1983) a nominaliza două simptome alegândirii de grup: căutarea prematură a acordului şi percepţiile greşite.Presiunea pentru conformitate este prezentă în diferite grade în aproape toategrupurile. În cazul gândirii de grup presiunea devine şi mai mare. Toleranţa pentru celmai mic dezacord faţă de problema în discuţie este minimă, iar uneori sunt luate măsuride pedeapsă împotriva celor care au alte păreri.În luarea deciziilor membrii grupului tind să nu-şi exprime dezacordul şi sămanifeste o gândire critică. Deşi unii dintre membrii pot să aibă unele îndoieli cu privirela deciziile luate de grup, ei tind să nu le exprime.Protejarea gândirii. Protejarea gândirii asigură protecţia membrilor grupului faţăde informaţii care le-ar distruge încrederea în grup şi în abilitatea acestuia de a formulasoluţii viabile. Informaţiile controversate sunt „pierdute“ sau „uitate“ sau considerateirelevante.Presiunea conformităţii, autocenzura, protejarea gândirii în grup determină oconcurenţă iluzorie a opiniilor, ducând la o aparentă unanimitate.Neajunsurile pe care le aduce gândirea de grup pot fi prevenite. Astfel, Janis citatde Atkinson consideră că liderul trebuie să fie conştient de pericolul

fenomenului şi trebuie să asigure condiţiile unei dezbateri lipsite de constrângeri.Liderul grupului trebuie să permită o atmosferă deschisă dezbaterii şi să nu ia o atitudine personală în favoarea unei anumite poziţii înainte ca discuţia să înceapă; unul sau doi membri să fie desemnaţi pentru a adopta poziţia de «avocat al diavolului», punând sub semnul întrebării decizia grupului; să fie aduşi din afară experţi care să stimuleze grupul şi să-i dea noi perspective, şi în sfârşit – o dată ce grupul a ajuns la un consens – să existe «o a doua şansă», o întâlnire în care membrii să poată rediscuta orice dubiu sau rezervă faţă decizia luată.