Universitatea POLITEHNICA din BucureştiFacultatea Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice

Departamentul Tehnologia Construcţiilor de Maşini

ERGONOMIE- curs –

Andrei DumitrescuConf., dr.ing.

2012-2013

2

1. DEFINIREA ERGONOMIEI ŞI CARACTERUL SĂUINTERDISCIPLINAR

1.1. Definiţia ergonomiei

Ergonomia este ştiinţa care utilizează cunoştinţele despre capacităţile şi limitărileumane pentru proiectarea de produse, sarcini, posturi şi organizaţii pentru o utilizare sigură,eficientă şi confortabilă.

Cuvântul ergonomie este un termen creat artificial prin alăturarea cuvintelor din limbagreacă “ergos” (muncă) şi “nomos” (lege). Deoarece preocupările asociate acestui domeniudatează de sute de ani, au circulat şi mai circulă o serie de alţi termeni cu aceeaşi semnificaţie:ştiinţa muncii, ingineria factorilor umani sau psihologie inginerească etc.

Obiectivul ergonomiei este proiectarea de structuri ce vor fi utilizate sigur, eficient şiconfortabil. Structurile pot fi de tip produs, sarcină, post sau organizaţie.

1.2. Caracterul de ştiinţă de graniţă al ergonomiei

Ergonomia este o ştiinţă de graniţă, având elemente din ştiinţele medicale (anatomie,fiziologie, psihologie, igienă), ştiinţe tehnice (tehnologie, mecanică, chimie, optică, termotehnică),ştiinţe economico-sociale (management, marketing, tehnica securităţii muncii) şi alte domenii(design, arhitectură).

Ergonomia este o ştiinţă distinctă, atât prin caracterul său multidisciplinar, cât şi princalitatea sa de ştiinţă integratoare a elementelor menţionate într-un tot unitar. De asemenea,obiectul de studiu al ergonomiei este singular: sistemul om-produs-mediu.

Având în vedere că un sistem este suma elementelor componente, dar şi a relaţiilor dintreele, sistemul om-produs-mediu prezintă o complexitate deosebită. Subsistemul cel mai complexeste omul. În mod tradiţional, el este elementul de legătură şi cel care realizează reglareasistemului.

Deoarece fiecare om este, din punct de vedere fizic şi intelectual, un univers unic,adaptabilitatea fiecăruia este nuanţat diferită la solicitările diferitelor sisteme om-produs-mediu.Astfel, sistemul poate fi optimizat prin:

• orientarea profesională a factorului uman;• pregătirea de specialitate;• selecţia profesională;• reorientarea profesională.Sute de ani, produsele au fost proiectate şi realizate avându-se în vedere exclusiv

considerente tehnico-economice; omul era cel care trebuia să se adapteze, plătind “costuri”diferite, de la disconfort la boală profesională sau accident. De aceea, utilizarea sigură, eficientă şiconfortabilă a produselor, respectiv asigurarea condiţiilor optime pentru executarea sarcinilor,presupun:

• proiectarea produselor în concordanţă cu capacităţile umane;• conceperea unei ambianţe care să asigure siguranţa muncii;• utilizarea corectă a capacităţii umane;• repartizarea raţională a sarcinilor;• economia energetică a organismului;• asigurarea condiţiilor de împlinire profesională.Problemele pe care ergonomia încearcă să le rezolve au apărut de când prima fiinţă

antropoidă a utilizat unelte. Pe parcursul progresului tehnologic al societăţii umane, acesteprobleme s-au înmulţit şi şi-au sporit complexitatea. Practic, astăzi, cu toate progresele dindomeniul ergonomiei, decalajul dintre realizările tehnice şi posibilităţile de adaptare ale omuluieste mai mare ca oricând.

3

2. DIMENSIUNILE ANTROPOMETRICE, MIŞCĂRILE ŞIPOZIŢIILE CORPULUI UMAN

2.1. Dimensiunile antropometrice

Antropometria este o metodă de studiu antropologic, care constă în determinareadimensiunilor diferitelor părţi ale corpului omenesc, precum şi a altor parametri fizici ai părţilorcorpului omenesc, respectiv volume, centre de greutate, momente de inerţie şi mase.

Există două tipuri de dimensiuni antropometrice: statice şi dinamice. Dimensiuniledinamice sunt aferente corpului uman în activitate şi, de aceea, sunt cele utilizate în proiectareamaşinilor, sculelor, instalaţiilor, echipamentelor de protecţie şi clădirilor.

Principiile generale de aplicare a antropometriei sunt:• considerarea existenţei operatorului;• operatorul trebuie imaginat funcţional;• trebuie să se ţină seama de factorii de variabilitate a dimensiunilor umane;• prevederea unor limite ample ale toleranţei spaţiale pentru oameni şi echipament.Atunci când se proiectează orice tip de echipament neautomat, trebuie să se prevadă

spaţiu pentru corpul operatorului şi pentru mişcările sale. Trebuie să se ţină seama de posibilităţileoperatorului de a ajunge la diferite organe de comandă şi de a putea aplica forţa necesară pentruacţionare.

Dimensiunile antropometrice variază în funcţie de vârstă, sex şi origine etnică.Dimensiunile cresc până la sfârşitul adolescenţei, se menţin constante până la mijlocul vârsteiadulte, pentru a descreşte ulterior. Chiar în condiţiile în care au împărţit acelaşi habitat,dimensiunile antropometrice ale grupurilor etnice variază semnificativ ca urmare a moşteniriigenetice. De exemplu, americanii de origine africană au picioare mai lungi şi trunchiul mai scurtdecât americanii de origine europeană.

Dimensiunile antropometrice mai variază şi în funcţie de profesie din două motive: a)selecţia profesională, care impune restricţii fizice la angajare şi b) tipul de muncă fizică aferentăprofesiei, care contribuie la dezvoltarea anumitor categorii de muşchi.

În proiectarea produselor, se pot aplica trei demersuri pentru a se respecta limitărileantropometrice:

• proiectare pentru întreaga populaţie;• proiectare pentru medie;• proiectare cu posibilitatea de reglare.Proiectarea pentru întreaga populaţie presupune luarea în considerare a valorile

extreme ale domeniului de variaţie a unei anumite dimensiuni. Cu alte cuvinte, acest demers s-arcaracteriza astfel: “Cel mai mare trebuie să încapă, iar cel mai mic să ajungă”. De exemplu,valoarea maximă a înălţimii omului se utilizează pentru determinarea înălţimii uşilor, iardimensiunea minimă dintre cot şi deget - pentru amplasarea butoanelor pe un pupitru de comandă.

Proiectarea pentru medie se aplică atunci când nu mai există altă posibilitate. Omulmediu nu există, deoarece chiar dacă un individ are câteva dimensiuni egale cu media statistică apopulaţiei, cu siguranţă are altele deviate de la medie. Astfel, un produs proiectat pentru medie vaputea fi folosit confortabil de majoritatea populaţiei, dar va da probleme restului.

Proiectarea cu posibilitatea de reglare a produsului este demersul optim. Produsele cese pot regla în funcţie de utilizator dau deplină satisfacţie întregii populaţii. Se pot regla scaunelesau pupitrele. Din păcate, proiectarea cu posibilitatea de reglare nu se poate aplica întotdeauna.

Metodologia de proiectare antropometrică este următoarea:1. Stabilirea dimensiunii(lor) antropometrice determinante în utilizarea confortabile a

produsului respectiv. De exemplu, înălţimea picioarelor este determinantă pentru înălţimeaplatformei de şezut a scaunelor.

2. Stabilirea parametrilor populaţiei ce va utiliza produsul (vârstă, sex, rasă, profesie).3. Stabilirea demersului optim pentru cazul respectiv.

4

4. Determinarea procentului de populaţie pentru care produsul va fi confortabil (90%, 95%etc.) - dacă este cazul.

5. Alegerea tabelelor, figurilor sau nomogramelor adecvate pentru populaţia considerată,urmată de extragerea valorilor relevante.

6. Considerarea îmbrăcăminţii (de lucru, de iarnă etc.) - dacă este cazul.7. Construirea unei machete în mărime naturală pentru testarea ergonomică

2.2 Mişcările corpului uman

Mişcările pe care le poate executa corpul uman sunt:• flexia - mişcarea prin care două segmente ale unui membru se apropie între ele (de

exemplu: antebraţul de braţ, gamba de coastă şi strângerea pumnului).• extensia - mişcarea prin care două segmente se îndepărtează unul de celălalt;• adducţia - mişcarea prin care un membru sau un segment al membrului se apropie de

planul median (de exemplu aducerea braţului lângă corp);• abducţia - mişcarea prin care un membru sau un segment al membrului se depărtează

de planul median;• pronaţia - mişcarea de rotaţie prin care mâna şi antebraţul se rotesc în sens

trigonometric (privind de la cap spre palmă);• supinaţia - mişcarea inversă pronaţiei.Mişcările descrise anterior pot fi efectuate de diferite părţi ale corpului. Aceste mişcări se

clasifică după: a) gradul de dificultate; b) lungimea cursei şi c) masa musculară implicată.Astfel, există 5 categorii (tab. 2.1):

Tab. 2.1Categoria mişcării Pivotul mişcării Organele în mişcare

I Încheietura degetelor DegeteleII Încheietura pumnului Degetele şi palmaIII Încheietura cotului Degetele, palma şi antebraţulIV Umărul Degetele, palma, antebraţul şi braţulV Trunchiul Degetele, palma, antebraţul, braţul şi

trunchiul

Cu cât cursa mişcării este mai mare şi cu cât antrenează o masă mai mare de muşchi,mişcările sunt mai obositoare, mai lente şi mai imprecise.

Astfel, cele mai precise mişcări sunt cele din categoriile I - III. De asemenea, în cazulacestor mişcări oboseala apare cu întârziere.

În funcţie de zona unde se desfăşoară, mişcările pot fi:• mişcări din zona normală de muncă (categoriile I - III);• mişcări din zona maximă de muncă (categoriile IV - V).

2.3. Poziţiile corpului uman

În activitatea sa, omul execută mişcări complexe din poziţii variabile cu solicitarea integralăa structurilor funcţionale. Principalul criteriu de clasificare a poziţiilor corpului este suprafaţa desprijin.

Există următoarele poziţii tipice ale corpului uman în procesul muncii:• ortostatică (în picioare);• şezând (aşezat);• clinostatică (culcat).Poziţia ortostatică are ca suprafaţă de sprijin faţa plantară a piciorului. Această poziţie

poate suferi modificări, în funcţie de tipul sprijinului (uni sau bilateral) şi cu deplasarea sau nu apărţilor corpului.

5

Poziţia şezând are ca suprafaţă de sprijin faţa posterioară a coapsei şi pelvisului. Dacăspatele este sprijinit, întreaga musculatură este relaxată. Flexia anterioară favorizează stabilitateaşi menţine tonusul muscular.

Poziţia clinostatică are ca suprafaţă de sprijin faţa anterioară (posterioară) a trunchiului şimembrelor inferioare.

2.4. Poziţiile mâinii

Mâna umană poate fi considerată a fi un mecanism foarte sofisticat, capabil de a executamişcări complicate şi precise, dar şi de a exercita forţe mari. Zona de proiecţie corticală a mâiniloreste egală cu zona aferentă trunchiului şi membrelor inferioare, fapt sugestiv pentru importanţamâinii.

Clasificarea poziţiilor mâinii este următoarea:• atingerea cu degetul;• atingerea cu palma;• apucarea cu degetele neopozabile;• apucarea fină cu toate degetele;• apucarea de forţă cu toate degetele;• apucarea cu policele şi indexul;• apucarea cu policele, indexul şi degetul mijlociu;• apucarea cu palma şi degetele;• apucarea de forţă maximă.Atingerea, respectiv apăsarea, cu degetul se produce atunci când omul testează

temperatura sau textura unui obiect, respectiv când apasă un buton, de exemplu.Atingerea, respectiv apăsarea, cu palma are loc când omul se sprijină cu palma de un

perete, de exemplu, sau când acţionează un buton de mari dimensiuni.Apucarea cu degetele neopozabile se produce atunci când omul trage de mânerul unui

sertar, de exemplu (atunci când mânerul nu este sub formă circulară).Apucarea fină cu toate degetele implică utilizarea vârfurilor degetelor. Este folosită pentru

manipularea obiectelor de foarte mici dimensiuni (ace, de exemplu). Rotirea acestor obiecte, înaceastă poziţie, este relativ dificilă. Forţele ce se pot aplica sunt foarte mici.

Apucarea de forţă cu toate degetele implică utilizarea părţii laterale a falangelor terminale.Se foloseşte pentru rotirea unor obiecte precum discuri. Forţele dezvoltate de mână sunt destul demari.

Apucarea cu policele şi indexul permite poziţionări ale obiectelor cu o precizie medie şi oforţă moderată. Se apreciază că forţa de apucare maximă în această poziţie a mâinii este 25% dinforţa maximă dezvoltată în apucarea de forţă maximă.

Apucarea cu policele, indexul şi degetul mijlociu este poziţia mâinii care scrie saudesenează. Precizia este mare, iar forţa este moderată.

Apucarea cu palma şi degetele permite aplicarea unor forţe considerabile, dar cu preciziimodeste ale mişcărilor.

Apucarea de forţă maximă este poziţia mâinii care apucă o ganteră, o manşă şi permiteaplicarea întregii forţe a încheieturii şi a antebraţului. Rotiri de mare amploare ale mâinii sunt deevitat, deoarece pot conduce la răniri.

Folosirea mănuşilor conduce la scăderea forţei de apucare cu aproximativ 20%, existândvariaţii în funcţie de material. Astfel, forţa de apucare scade cu 19% pentru mănuşile din cauciuc şicu 26% pentru mănuşile din bumbac.

6

3. SISTEMUL OM-PRODUS-MEDIU

3.1. Definirea sistemului om-produs-mediu

În general, un sistem este constituit din: a) ansamblul de elemente; b) relaţiile dintreelemente; c) realizarea în comun a unor funcţii; d) dispunerea ordonată (după model).

Sistemul om-produs-mediu este un ansamblu format din unul sau mai mulţi oameni şiuna sau mai multe componente fizice (produse) care interacţionează pe baza unui circuitinformaţional, în cadrul unui mediu fizic şi social, în vederea realizării unui scop comun.

3.2. Caracteristicile sistemului om-produs-mediu

Caracteristicile sistemului om-produs-mediu sunt: a) adaptabilitatea; b) stabilitatea; c)fiabilitatea.

Adaptabilitatea este capacitatea sistemului de a se modifica pe parcurs, conform noilorcerinţe apărute.

Problemele de adaptabilitate pe care ergonomia încearcă să le rezolve sunt legate de:• progresul tehnologic prin pregătirea şi perfecţionarea profesională permanentă;• integrarea profesională;• atitudinea personalului faţă de schimbările sistemului;• implicaţiile psihologice ale evoluţiilor profesiunilor.Stabilitatea sistemului înseamnă funcţionarea sistemului vreme îndelungată conform

condiţiilor prestabilite. Sistemul este supus permanent unor factori perturbatori, care tind să-lscoată din starea de funcţionare. Influenţa factorilor perturbatori este minimizată prin fenomenul dereglare. Reglarea este efectuată de om, cu excepţia sistemelor automatizate.

Reglarea constă în sesizarea diferenţei reale dintre scop şi rezultat şi acţiunea pentruanularea acestei diferenţe. Omul are avantajul că poate acţiona eficient în cazul unor factoriperturbatori nestandard şi are dezavantajul că, datorită unor condiţii subiective, nu poate identificafactori perturbatori standard.

Fiabilitatea este însuşirea unui sistem de a îndeplini o anumită funcţiune, în condiţiideterminate şi într-un interval de timp dat. Într-o exprimare mai puţin strictă, fiabilitatea exprimăîncrederea acordată sistemului.

Fiabilitatea se referă la fiabilitatea proprie produselor şi la menţinerea operatorului într-oformă fizică şi psihică proprie unei activităţi eficiente.

3.3. Subsistemele sistemului om-produs-mediu

Cele trei subsisteme ale sistemului om-produs-mediu se deosebesc radical din punct devedere al gradului de determinare a efectelor unei cauze (tab. 3.1).

Tab. 3.1Subsistem Tip sistem

Produs sistem determinatMediu sistem probabilisticOm sistem probabilistic-

autoadaptivGradul de determinare a efectelor unei cauze exprimă măsura în care este previzibilă

comportarea sistemului la declanşarea unor factori cunoscuţi.Astfel, un sistem determinat se caracterizează prin nivelul maxim al determinării relaţiilor

dintre cauză-efect. Produsul va “răspunde” identic la aceeaşi acţionare, indiferent când sau de câteori aceasta se produce. Există fireşte uzura, dar influenţa ei este minimă.

7

Un sistem probabilistic este un sistem în care determinarea efectelor unei anumite cauzese caracterizează printr-o probabilitate ce poate fi calculată. Niciodată nu este sigur că o anumităcauză va produce acelaşi efect.

Sistemele probabilistic-adaptive funcţionează după criteriile unui sistem probabilistic, dar aucapacitatea de a reţine şi înmagazina ca experienţă efectele obţinute anterior, ceea ce conduce laperfecţionarea continuă a sistemului.

În cazul sistemului om-produs-mediu, omul este cea mai slabă verigă, dar şi cel maiimportant element de legătură, reglare şi menţinere a sistemului.

Omul se caracterizează, ca subsistem al sistemului om-produs-mediu, prin: tendinţăpropensivă; capacităţi; cadru impus.

Tendinţa propensivă este expresia aspiraţiei omului spre realizare, împlinire în cadrulsistemului. Este componenta obiectivă a motivaţiei.

Capacităţile umane sunt suma integrată a proprietăţilor fizice şi psihice ale omului.Capacităţile sunt rezultatul moştenirii genetice sau au fost dobândite sub influenţa mediului fizic şisocial.

Cadrul impus constă în imperativele pe care omul nu le poate evita în activitatea sa. Pot ficerinţe biologice (hrană, apărare, odihnă etc.) sau sociale (desemnate generic prin termenul de“datorie”).

În relaţia sa cu celelalte două subsisteme, omul este supus unor solicitări diverse: solicităride mediu (fizico-chimice); solicitări economice; solicitări sociale; solicitări psihice; solicitărifiziologice; solicitări tehnice şi alţi factori.

Primele mecanisme de răspuns ale omului la solicitări sunt reflexele (necondiţionate şicondiţionate). Dar reflexele nu sunt suficiente pentru a rezolva toate problemele ridicate desistemul om-produs-mediu. Omul realizează funcţia de reglare a sistemului prin inteligenţă.

Inteligenţa este capacitatea fiinţei umane de a sesiza şi înţelege realitatea şi de a acţionaîn cunoştinţă de cauză. Inteligenţa are o funcţie adaptivă excepţională. Mecanismul funcţionăriiinteligenţei cuprinde următoarele etape:

• perceperea realităţii prin experienţă individuală;• analiza realităţii prin reducere la formele cele mai simple;• crearea de modele mentale sintetizate din concluziile analizei;• recunoaşterea modelelor în noile experienţe;• acţionare conform modelului.

4. INTERFAŢA OM-PRODUS

Fig. 4.1 Elementele componente ale interfeţei om-produs

8

4.1. Codificarea

Codificarea înseamnă convertirea informaţiei directe într-o nouă formă şi reprezentareasimbolică a acesteia.

Un sistem de codificare eficient trebuie să prezinte:• perceptibilitatea uşoară a codurilor;• posibilitatea identificării corecte a codurilor;• semnificaţie evidentă a codurilor;• coduri standardizate;• coduri multidimensionale obţinute prin combinarea mărimilor caracteristice.Orice cod trebuie perceput cu uşurinţă de subiectul uman, în condiţiile specificate pentru

mediul de lucru (iluminare, zgomot, vibraţii etc.). După percepţie, codul trebuie identificat.Experimentele au indicat faptul că atunci diferenţa între valorile mărimilor caracteristice este maimare, pot fi identificate corect un număr mai mare de valori, însă numărul de valori nu creşteproporţional cu mărimea diferenţei.

În tabelul 4.1 sunt prezentate concentrat principalele mijloace de codificare vizuală.Tab. 4.1

Tip cod vizual Nivele posibile(recomandate) Utilizare şi avantaje Dezavantaje

Caracter alfanumeric Cifre - 10; Litere - 31;Combinaţii nelimitate.

Se utilizeazăîndeosebi pentruidentificare. Necesităpuţin spaţiu.

Apar confuzii întrecoduri.

Culoarea suprafeţelor9-24 (9)

Recomandat pentrusarcini de tip căutaresau numărare.

Inadecvat pentrupersoanele afectatede cecitate cromatică.

Culoarea luminilor10 (3)

Recomandat pentrucitiri precise

Inadecvat pentrupersoanele afectatede cecitate cromatică.

Strălucirea luminilor 4 (2) - Semnalele slabe pot fimascate.

Figură geometrică 15 (5) Util pentru realizareade asocieri simbolice.

Apar confuzii întrecoduri.

Mărime 6 (3) - Necesită spaţiu.Unghiul de înclinare 24 (12) Recomandat pentru

dispozitive indicatoarecirculare.

Apar confuzii întrecoduri.

4.2. Atenţia

Atenţia este orientarea şi concentrarea psihicului asupra unui anumit obiect sau a uneianumite activităţi.

Atenţia poate fi de mai multe tipuri: a) selectivă; b) focalizată; c) divizată şi d) susţinută.Atenţia selectivă înseamnă supravegherea mai multor surse de informaţie pentru a

desfăşura o singură activitate.Atenţia focalizată înseamnă concentrarea asupra unei (sau a foarte puţine) surse de

informaţie, fără a fi distras de alte semnale. Orice semnal vizual în câmpul vizual al percepţiei clareşi orice semnal sonor cu o frecvenţă apropiată de frecvenţa sursei ascultate va distrage, într-omăsură mai mare sau mai mică, atenţia operatorului.

Atenţia divizată înseamnă executarea simultană de activităţi diferite, fiecare cu propriilesurse de informaţie.

Atenţia susţinută reprezintă abilitatea observatorului de a-şi menţine atenţia asupra uneisurse de informaţie timp îndelungat.

9

4.3. Textul

Textele statice trebuie să îndeplinească următoarele caracteristici: a) vizibilitate; b)lizibilitate şi c) inteligibilitate.

Vizibilitatea este capacitatea caracterului alfanumeric de a se distinge faţă de mediul încare este pasat.

Lizibilitatea este atributul caracterului alfanumeric de a fi identificat faţă de alte caractereasemănătoare. Lizibilitatea este influenţată de forma caracterelor, contrast şi iluminare.

Inteligibilitatea este atributul caracterelor alfanumerice de a putea fi grupate astfel încât săpoată includă şi reda informaţii. Inteligibilitatea depinde de gruparea şi spaţierea caracterelor încuvinte, a cuvintelor în propoziţii scrise şi a acestora în paragrafe.

Pentru mărirea inteligibilităţii textului, ordinea cuvintelor în frază trebuie să respecte ordinealogică de desfăşurare a activităţilor. De exemplu, dacă o manetă este acţionată prin apăsare şiapoi prin rotire, propoziţia “Rotiţi maneta în sensul dorit după ce aţi apăsat-o.” ar da naştere laconfuzii. Recomandabil ar fi: “Apăsaţi maneta şi apoi rotiţi-o în sensul dorit.”

4.4. Dispozitive indicatoare

4.4.1. Dispozitive indicatoare vizuale

Se alege forma de reprezentare vizuală pentru mesaje lungi, complexe şi pentru mesaje dea căror informaţie va fi nevoie mai târziu. De asemenea, se recomandă utilizarea dispozitivelorindicatoare vizuale, în cazul în care operatorul este depăşit de mulţimea mesajelor auditive şiatunci când are o poziţie fixă.

Dispozitivele indicatoare vizuale pot fi utilizate pentru:• citiri cantitative (se citeşte o valoare numerică precisă);• citiri calitative (se citeşte o valoare aproximativă sau o tendinţă);• verificări (se verifică dacă parametrii au valorile normale);• evaluarea şi prognozarea situaţiei (de exemplu: ecranul radar al unui controlor de zbor).

bazată pe principiul menţinerii aceluiaşi unghi vizual.În proiectarea dispozitivelor indicatoare se aplică principiul compatibilităţii prin

proximitate. Enunţul acestui principiu este: Sarcinile ce necesită integrarea informaţiilor pentruluarea unei decizii sunt îndeplinite mai rapid şi mai sigur atunci când dispozitivele indicatoare segăsesc în proximitate relativă; iar sarcinile ce impun concentrarea asupra unui singur dispozitivindicator vor fi afectate de proximitatea cu alte dispozitive indicatoare. Prin proximitateadispozitivelor indicatoare trebuie să se înţeleagă apropierea fizică sau compatibilitatea coloristicăetc.

Utilizarea semnalelor luminoase de avertizare este recomandată în următoarele cazuri:• Se folosesc pentru a semnala un pericol actual sau potenţial.• Dacă există un contrast puternic între semnalul luminos şi fundal, atunci orice culoare a

semnalului este eficientă. În cazul unui contrast redus între semnalul luminos şi fundal, serecomandă utilizarea culorii roşii pentru semnal.

• De obicei, semnalele luminoase de avertizare sunt roşii, fiindcă majoritatea oamenilorasociază culoarea roşie cu pericolul.

• Strălucirea semnalului luminos trebuie să fie cel puţin dublă faţă de cea a fundalului.• Se recomandă utilizarea unui singur semnal de avertizare; dacă sunt necesare mai

multe, cel mai important trebuie să fie dominant (prin culoare, mărime etc.).• Pentru o situaţie critică continuă este necesar un semnal luminos continuu; dacă situaţia

este extrem de gravă, se recomandă un semnal intermitent.• Este greşită utilizarea mai multor semnale intermitente, deoarece distrag atenţia.• Frecvenţa semnalului intermitent este de 1 - 2 pulsaţii pe secundă.• Dimensiunea sursei de semnal trebuie să subîntindă un arc de cel puţin 1° în ochiul

observatorului.

10

4.4.2. Dispozitive indicatoare auditiv

Reprezentarea auditivă se utilizează în următoarele cazuri:• semnalul original este un sunet;• mesaje simple, scurte;• mesaje de care nu va fi nevoie mai târziu;• mesaje ce implică o acţiune urgentă;• mesaje ce trebuie recepţionate imediat;• iluminarea este scăzută;• când operatorul este depăşit de mulţimea mesajelor vizuale;• când operatorul se deplasează continuu;• când se aşteaptă o reacţie de tip verbal.

4.5. Organe de comandă

Organele de comandă sunt punctele de contact fizic dintre om şi produs care permitomului să acţioneze asupra produsului conform deciziei luate pe baza informaţiilor preluate de ladispozitivele indicatoare şi din mediu. Acţiunea asupra produsului înseamnă o transmisie deinformaţie.

Când un organ de comandă are prea multe funcţii, vizibilitatea sa scade, întreg sistemuldevenind confuz.

La utilizare, fiecare organ de comandă ar trebui să ofere un feedback. Cel care comandăsistemul trebuie să vadă rezultatul comenzilor sale, direct sau indirect (prin intermediul unuidispozitiv indicator). Un contraexemplu îl constituie un echipament dintr-o cameră, care esteacţionat din altă cameră.

Organele de comandă pot fi clasificate conform a două criterii:• geometric:

• organe de comandă rotative;• organe de comandă liniare;

• temporal:• organe de comandă cu acţionare în trepte;• organe de comandă cu acţionare continuă.

Pentru fiecare aplicaţie există un organ de comandă optim. Acesta se alege în funcţie detipul informaţiei de transmis (discretă sau continuă) şi de forţa sau momentul necesar acţionării(mare sau mic). Sistemele electrice şi hidraulice necesită o forţă de acţionare mult mai mică decâtsistemele mecanice.

Organele de comandă pot avea incorporate dispozitive indicatoare. De exemplu, o manetă,care este împinsă în sus şi, respectiv, în jos, are un buton care automat se ridică sau coboară,indicând astfel tactil sensul de acţionare al manetei.

Pentru a fi ergonomice, organele de comandă trebuie să îndeplinească următoarele condiţiide compatibilitate:

• Organele de comandă cel mai des utilizate să fie cel mai uşor accesibile.• Acţionarea organelor de comandă trebuie să se conformeze stereotipelor umane.• Organele de comandă trebuie să prezintă similitudine de formă cu dispozitivul indicator

asociat. (De exemplu, unei scale dreptunghiulare orizontale trebuie să-i corespundă un cursor cepoate fi deplasat într-un ghidaj orizontal şi nu un buton rotativ.)

• Acţionarea organelor trebuie să fie compatibilă cu dispozitivele indicatoare asociate. (Deexemplu, rotind un buton reglabil spre stânga, acul indicator al cadranului asociat trebuie să serotească tot spre stânga.)

• Poziţionarea organelor de comandă faţă de dispozitivele indicatoare trebuie să permită oasociere rapidă şi fără erori. (Cea mai eficientă amplasare a organului de comandă este subdispozitivul indicator, dar aceasta nu este întotdeauna posibilă.)

• Dispozitivul indicator asociat organului de comandă să nu permită interpretări greşite.

11

• Precizia solicitată în acţionare trebuie să se regăsească pe dispozitivul indicator şiinvers.

• Fiecare organ de comandă trebuie să aibă un element de confirmare a acţionării.• Organele de comandă şi dispozitivele indicatoare corespunzătoare trebuie să se distingă

prin amplasare, formă, culoare, inscripţie.• Dacă organele de comandă urmează a fi folosite într-o anumită ordine (secvenţă), atunci

dispunerea lor trebuie să reflecte acea ordine.Cele mai răspândite organe rotative de comandă sunt: a) butoane rotative; b) selectoare

rotative în trepte; c) butoane acţionate cu un deget; d) manivele şi e) volane.Organele acţionate liniar sunt: a) butoane acţionate prin apăsare; b) butoane/mânere

acţionate prin tragere-împingere; c) întrerupătoare; d) manete (pârghii) şi e) pedale.

4.6. Dispozitive de introducere a datelor

Cel mai răspândit dispozitiv de introducere a datelor este tastatura. Cercetărileexperimentale au indicat că tastatura de 10 butoane (10 cifre) asigură o reducere a timpului deintroducere a datelor de 33% şi o reducere a erorilor de 74% faţă de orice alt dispozitiv.

Tastaturile numerice sunt folosite pentru două tipuri de aparate larg utilizate astăzi:telefonul şi calculatorul de buzunar. Deşi formatul general este acelaşi (3 rânduri de câte 3 cifre şicifra “0” dedesubt), dispunerea cifrelor diferă (fig. 6.6).

Telefon Calculator1 2 3 7 8 94 5 6 4 5 67 8 9 1 2 3

0 0

Fig. 4.2.

Diferenţele sunt neglijabile în ceea ce priveşte timpul de introducere a datelor şi a erorilorcomise. Performanţele cele mai bune le-au înregistrat utilizatorii frecvenţi ai ambelor configuraţii.S-a constatat că erorile cele mai puţine s-au comis folosindu-se telefonul cu disc, dar la acestatimpul de formare a numărului este considerabil mai mare. Este de dorit ca formatele tastaturilornumerice să se unifice.

Există două mari clase de tastaturi alfanumerice: secvenţială şi acord.Tastatura secvenţială este cea mai răspândită, fiind întâlnită la maşinile de scris şi la

calculatoare. Fiecare buton reprezintă un cod (literă, cifră, semn). Tastatura acord este otastatură specializată, fiecare buton având o anumită semnificaţie (literă, cuvânt) şi putându-serealiza, prin apăsarea unei anumite combinaţii de butoane, o anumită acţiune. Tastatura acord seutilizează la maşinile de stenotipie, maşinile de sortat corespondenţa şi la unele case de marcat.Cele două clase de tastaturi au performanţe egale, dar tastatura acord poate fi acţionată cu osingură mână, însă necesită un timp de pregătire (timp de specializare) a operatorului ce outilizează.

5. ASPECTE MECANICE ALE ERGONOMIEI PRODUSELOR

Din punct de vedere ergonomic, un produs are trei parametri mecanici importanţi:• masa;• centrul de greutate;• momentul de inerţie.Masa prezintă importanţă pentru produsele care sunt transportate de utilizator sau care

sunt ridicate în timpul manipulării. Nu există limitări standardizate în ceea ce priveşte masamaximă pe care o poate transporta un bărbat, respectiv o femeie, ci raporturi stricte între masamaximă, înălţimea utilizatorului şi înălţimea la care masa este manipulată.

12

Centrul de greutate al produselor manipulabile trebuie să fie situat sub mâner pentru caprodusele să fie în echilibru stabil în timpul utilizării.

Momentul de inerţie este rezistenţa produsului la acceleraţia de rotaţie faţă de o axă.Pentru produsele manipulabile, axa de rotaţie aparţine corpului utilizatorului şi poate fi încheieturamâinii, a cotului sau a umărului. Dacă centrul de greutate se depărtează de mâner, şi, implicit, deaxa de rotaţie, atunci momentul de inerţie creşte, fapt resimţit de om la utilizarea produsului. Deexemplu, dacă două crose de golf au aceeaşi masă, dar una dintre ele are centrul de greutate maidepărtat de mâner, atunci aceasta va părea jucătorului mai grea în momentul folosirii efective.

Omul simte modificarea acestor parametri într-o oarecare măsură. Valoarea minimăpercepută de om a variaţiei parametrului se numeşte diferenţa abia sesizabilă jnd (justnoticeable difference).

jnd = k × punde k este fracţia lui Weber;

p - parametrul considerat (masă sau moment de inerţie).S-a constatat că, în cazul creşterii masei şi, respectiv, a momentului de inerţie:• utilizatorii percep mai uşor creşterea masei decât creşterea momentului de inerţie;• utilizatorii au senzaţia unei creşteri de masă mai mari decât cea reală.

6. ROLUL CREIERULUI ÎN SISTEMUL OM-PRODUS-MEDIU

6.1. Structura creierului

Creierul (scoarţa cerebrală) este constituit din cele două emisfere. Emisfera stângăcontrolează procesele analitice ale creierului, vorbirea şi înţelegerea limbajelor. Unele cercetăriconsideră că această zonă lucrează într-un mod secvenţial. Emisfera stângă este analitică,verbală, secvenţială, simbolică, liniară, obiectivă şi ţine evidenţa timpului scurs. Emisfera dreaptăcontrolează orientarea în spaţiu, îndemânarea şi cunoştinţele muzicale, gândirea euristică. Ceadreaptă este intuitivă, subiectivă, relaţională, holistică şi ignoră trecerea timpului.

Faptul că cele două emisfere ale creierului au funcţii diferite a fost demonstrat experimentalpe pacienţii cărora, din motive terapeutice, li s-a secţionat puntea de legătură între emisfere,numită corpus calosum.

Cele două moduri de gândire interferează şi împiedică atingerea optimului în funcţionareacreierului. Există tendinţa ca o emisferă să devină dominantă - de obicei stânga.

Tab. 6.1Modul de gândire al emisferei stângi Modul de gândire al emisferei drepte

verbal: folosirea cuvintelor pentru a denumi, adescrie

non-verbal: este conştientă de existenţaobiectelor, dar permite o minimăasociere cu cuvintele

analitic: înţelegerea obiectelor şi întâmplărilorparte cu parte şi pas cu pas

sintetic: elementele sunt grupate automat înîntreguri

simbolic: folosirea unui semn pentru asemnifica ceva

concret: considerarea obiectelor aşa cum sunt

abstract: reducerea informaţiilor la esenţăpentru a reprezenta ansamblul

analogic: perceperea asemănării între obiecte,înţelegerea asocierea metaforice

temporal: se consideră trecerea timpului, iarevenimente în succesiuni

non-temporal: timpul nu contează

raţional: concluziile se bazează pe motive şifapte

non-raţional: motivaţiile nu contează

digital: utilizează numerele precum lanumărare

spaţial: percepe obiectele în relaţie cu altele

logic: faptele sunt puse în ordine logică intuitiv: conexiuni interioare pe bază demodele incomplete, imagini saupresimţiri

liniar: ideile sunt înlănţuite liniar holistic: perceperea lucrurilor în totalitatea lor

13

O sarcină este preluată de o anumită de o anumită emisferă în funcţie de viteza de acces şide compatibilitate. Prima care are acces este emisfera stânga, oricum dominantă. Aceasta predăsarcina celei drepte, dacă nu-i compatibilă cu sine (durează prea mult sau este prea detaliată) saucând este incapabilă de a o rezolva. Pentru ca emisfera dreaptă să coordoneze desenarea cusucces, trebuie cumva s-o “deconecteze” pe cea stângă, care are tendinţa de a interfera.

S-a demonstrat cu ajutorul persoanelor cu leziuni pe una din emisfere că cealaltă emisferăpoate prelua funcţiile celei afectate.

Societatea, prin sistemul educaţional, promovează dezvoltarea emisferei stângi. 5 - 12 %din populaţia occidentală este stângace. Se pare că iniţial populaţia nu avea o înclinaţie aşaaccentuată de a fi dreptace. Din copilărie, oamenii sunt învăţaţi să proceseze rapid informaţiile.Deoarece emisfera dreaptă necesită mult timp pentru a înregistra o imagine, emisfera stângăatribuie imaginii o descriere de câteva cuvinte şi comandă trecerea la procesarea altor informaţii.

Atunci când omul vede obiecte familiare, emisfera stângă le recunoaşte, le pune un numeşi le plasează într-o categorie.

Emisfera dreaptă permite imaginarea, respectiv construirea de imagini virtuale. Atunci cândfuncţionează exclusiv emisfera dreaptă, omul uită de trecerea timpului, aude sunetele - dar nurecunoaşte cuvintele şi se simte calm şi destins.

Când privirea se concentrează asupra unui punct, fiecare ochi vede aceeaşi imagine, dartrimite informaţii creierului doar despre jumătatea sa de câmp vizual. În plus, informaţiile de laochiul stâng se duc la emisfera dreaptă şi de la dreptul la emisfera stângă.

6.2. Memoria

Funcţionarea circuitul nervos se bazează pe trei categorii de procese: a) de percepere; b)ale intelectului şi c) de mişcare. Prima categorie de procese are ca suport fizic analizatorii.Procesele motorii au ca suport fizic organele efectoare (degetele, mâinile, picioarele). Proceseleintelectului cuprind: gândirea (raţionarea); soluţionarea problemelor; luarea deciziilor şi gândirecreativă.

Toate procesele intelectului se bazează pe utilizarea memoriei.Memoria este procesul psihic prin care experienţa din trecut este întipărită, păstrată,

recunoscută şi reprodusă. De asemenea, memoria este şi suportul fizic al procesului.Memoria umană are la bază trei principii:• structurile memorizate sunt logice şi ordonate;• memoria este asociativă, între structuri diferite existând legături de asociere logică;• proprietăţile unei structuri se deduc din proprietăţile unei structuri plasate la un nivel mai

ridicat de generalitate. Noţiunea de peşte are următoarea structură generală: trăieşte în apă, are oformă alungită, respiră prin branhii, are aripioară posterioară; crapul, fiind peşte, are proprietăţileenumerate anterior, plus altele, cum ar fi faptul că este peşte de apă dulce.

Clasificarea şi caracteristicile memoriei sunt prezentate în tabelul 6.2.Tab. 6.2

Tip Senzorială De scurtă durată De lungă duratăFormat Reflectarea impulsului Vizual sau auditiv Semantic (reguli şi principii);

Episodic (experienţa vieţii)Capacitate - 6 bytes NelimitatăDurată deexistenţă

Câteva secunde Până la un minut Până la moarte

Menţinere - Prin repetare Prin gândire (raţionare)Pierdere La apariţia unui alt

stimulPrin apariţia unor noiinformaţii

Nu se pierde

Structura memoriei şi locul ei în mecanismul de preluare de informaţii din mediu, prelucrarea lor şi luarea deciziilor este prezentat în figura 6.1.

Memoria de scurtă durată mai este denumită şi memorie de lucru. Deşi formatul memorieide scurtă durată este eminamente vizual sau auditiv, memoria de scurtă durată poate lucra şi cucoduri semantice, de exemplu cuvinte citite sau auzite.

14

Recunoaşterea informaţiei în memoria de scurtă durată se face secvenţial, respectiv suntanalizate pe rând toate informaţiile din memorie până se ajunge la cea dorită. Memoria de scurtădurată este calea prin care rezultatele percepţiei şi ale experienţei personale sunt stocate înmemoria de lungă durată. Stocarea are loc însă întotdeauna în format codificat.

Informaţia din memoria de scurtă durată se poate pierde atunci când se depăşeştecapacitatea de stocare, indiferent de subsistemul implicat. Este important ca activitatea ce trebuiedesfăşurată să nu implice păstrarea şi prelucrarea a prea multe informaţii de memoria de scurtădurată. De exemplu, informaţia se păstrează mai bine în memoria de scurtă durată dacă estegrupată, respectiv, divizată în blocuri cu a căror utilizare omul este familiar. De exemplu, numărul159301 este mai uşor de reţinut ca un număr de telefon (chiar dacă nu este) - 15 93 01 sau ca1593-(16)01 - anii de domnie ai lui Mihai Viteazul.

O altă posibilitate de pierdere a informaţiilor din memoria de scurtă durată este întârzierea,cu mai mult de câteva secunde, între recepţionarea informaţiilor şi utilizarea lor în procesuldecizional, deoarece noi informaţii le vor elimina din memorie.

Pentru o utilizare cu un înalt grad de eficienţă a memoriei de scurtă durată, se recomandărealizarea unei similitudini între formatul informaţiei şi tipul acţiunii de desfăşurat, astfel ca să nu fienecesare transferări şi transformări de informaţii între subsistemul fonologic şi subsistemul vizual-spaţial. Un răspuns verbal este declanşat cel mai simplu de o informaţie tot verbală sau, respectiv,o deplasare/rotire spaţială a unui organ de comandă este dată cel mai eficient în urma primirii uneiinformaţii în format vizual.

Datorită caracterului dinamic al mediului informaţiilor, s-a studiat comportarea memoriei descurtă durată în condiţiile schimbării continue a caracteristicilor obiectelor analizate de om şi s-aconstatat că memoria lucrează mai eficient şi mai sigur atunci când sunt observate mai puţineobiecte la care variază multe caracteristici decât atunci când sunt urmărite mai multe obiecte lacare variază puţine caracteristici.

Memoria de lungă durată păstrează cel mai bine informaţia structurată. Pot ajunge înmemoria de lungă durată şi informaţii disparate, cu caracter episodic, dar recunoaşterea acestui tipde informaţii se efectuează greoi şi are un caracter aleator.

Se apreciază că memoria de lungă durată are o capacitate de 109 bytes sau 108 entităţi.Problema principală a memoriei de lungă durată este organizarea, astfel ca informaţia dorită să fiegăsită şi reprodusă rapid şi complet.

Uneori memoria de lungă durată este greu accesibilă şi se poate reactiva prin hipnoză.Capacitatea de memorizare se poate îmbunătăţi folosind tehnici mnemonice. Cea mai

eficientă cale este utilizarea imaginilor, figurilor, deoarece memoria vizuală este cea mai eficientă.S-a constatat că oamenii nu memorează toate elementele descriptive ale unui obiect, ci

doar acelea ce permit identificarea lui, respectiv distingerea lui de obiecte similare.În funcţie de categoria elementului de memorat, există trei tipuri de memorare:• memorarea elementelor disparate;• memorarea prin relaţii relevante;• memorarea prin explicare.

Fig. 6.1 Structura memoriei

15

Memorarea elementelor disparate nu foloseşte nici un fel de logică şi, de aceea, estefoarte dificilă. Elementele sunt reţinute aşa cum sunt şi este nevoie de o descriere amplă pentru afi posibilă ulterior identificarea lor. Practic, creierul le asimilează tot pe baza unor relaţii deasociere, dar aceste relaţii sunt arbitrarii. Astfel se învaţă literele alfabetului, tabla înmulţirii,utilizarea calculatoarelor, gătitul etc.

Memorarea prin relaţii relevante se bazează pe crearea de analogii între elementele dememorat structurate după o logică neasimilată încă şi alte structuri logice asemănătoare, dejamemorate.

Memorarea prin explicare înseamnă că elementele lumii sunt analizate şi interpretatelogic, iar memorarea se realizează folosind nişte modele mentale deja existente. Doar trăsăturiledistinctive trebuie reţinute, restul structurii decurgând prin desfăşurarea modelului.

Din punct de vedere ergonomic, considerarea limitărilor memoriei înseamnă:• operatorii nu trebuie obligaţi să desfăşoare activităţi ce se bazează pe utilizarea

memoriei de scurtă durată;• interfeţele om-produs să posede toate inscripţiile necesare;• sunt de preferat simbolurile grafice;• dacă există o interfaţă consacrată, aceasta nu trebuie modificată decât în cazuri ce

necesită imperios acest lucru.Cunoştinţele sunt de două tipuri: a) declarative şi b) procedurale. Cunoştinţele declarative

se referă la fapte şi reguli. Sunt uşor de exprimat verbal şi de predat. Cunoştinţele proceduralese referă la modul cum se efectuează o anumită operaţie. Nu pot fi exprimate verbal cu precizie,se predau prin demonstraţie şi se învaţă prin exerciţii.

7. PROIECTAREA ERGONOMICĂ A LOCULUI DE MUNCĂ

7.1. Structura locului de muncă

Locul de muncă trebuie să ţină seama de dimensiunile antropometrice ale personalului ceva lucra. Se va ţine cont mai ales de sex şi de origine geografică.

Zona de lucru este suprafaţa rezervată unui executant, individual sau colectiv, careefectuează aceeaşi acţiune pentru îndeplinirea sarcinilor de muncă.

Zonele de lucru sunt de două tipuri: a) în plan orizontal şi b) în plan vertical.Zona de lucru se compune dintr-o zonă normală şi o zonă maximă.Zona de lucru normală se obţine prin rotirea palmei şi antebraţului, în jurul cotului, pe

suprafaţa mesei de lucru. Zona de lucru maximă se obţine prin rotirea braţului întins, în jurulumărului, pe suprafaţa mesei de lucru.

În zona de lucru normală se efectuează mişcări de clasele I, II şi III, pe când în zonamaximă se efectuează şi mişcări de clasele IV şi V.

Se recomandă ca sculele, materialele, butoanele etc. să se găsească în zona normală.Dacă nu este posibil să fie plasate toate acestea în zona normală, în zona maximă vor fi plasateelementele utilizate (acţionate) cel mai puţin frecvent.

Utilizarea acestor zone de lucru, stabilite pe bazamobilităţii membrelor superioare, trebuie corelată cu posibilităţilevizuale ale omului. Astfel omul îşi poate roti capul la stânga şi ladreapta cu câte 60°, deci în total cu 120°. Zonele optime şimaxime ale vederii sunt prezentate în figura 7.1.

7.2. Factorii fizici de ambianţă

În asigurarea unui iluminat corect, trebuie să se ţinăseama de următoarele:

• trebuie asigurat nivelul minim de iluminare;• contează nu doar cantitatea de lumină, ci şi calitatea

acesteia, cromatica mediului şi nivelul de luminozitate;

Fig. 7.1 Zonele optime şimaxime ale vederii

16

• trebuie corelate iluminarea fondului, timpul de expunere şi nivelul acuităţii vizuale;• diferenţierea contrastelor se reglează mai bine prin îmbunătăţirea contrastelor decât prin

creşterea strălucirii;• corelaţia dintre înălţimea caracterelor şi distanţa de citire conduce la reducerea

consumului de energie electrică şi a erorilor de citire.Zgomotul şi vibraţiile constituie cauze importante ale oboselii şi nervozităţii. Vibraţiile pot

cauza grave boli profesionale. La frecvenţa de 4 - 8 Hz, vibrează întreg corpul uman, iar la 20 - 30Hz - capul şi umerii.

Pentru reducerea lor se recomandă:• înlocuirea operaţiilor cu şocuri;• înlocuirea mişcărilor rectilinii prin mişcări de rotaţie;• căptuşirea surselor de zgomot şi vibraţii cu materiale fonoizolante;• înlocuirea metalelor cu materiale plastice.Temperatura şi umiditatea relativă a spaţiului de lucru trebuie să respecte normele

impuse pentru respectiva categorie de spaţiu.Pentru ca omul să aibă satisfacţie în muncă şi să fie incitat la autodepăşire, activitatea sa

trebuie să:• solicite un anumit nivel de aptitudini;• fie creativă;• aibă un anumit nivel de complexitate şi varietate;• permită un anumit grad de autonomie;• se identifice concret rezultatele muncii;• solicită acumularea de noi cunoştinţe şi deprinderi;• confere un anumit prestigiu social;• permită cooperarea interumană optimă.

8. EROAREA UMANĂ ŞI ACCIDENTUL8.1. Eroarea umană

Eroarea este o reprezentare falsă a realităţii.Eroarea umană este o decizie sau un comportament nepotrivit şi regretabil, care reduce

siguranţa unei activităţi sau sistem. Eroarea umană se materializează în incapacitatea operatoruluide a-şi executa sarcina în parametrii stabiliţi prin procedurile postului. Parametrii vizează precizia,rapiditatea şi respectarea executării procedurii aferente fiecărei sarcini.

Marea majoritate a erorilor sunt făcute neintenţionat, în rest conştiinţa unei comportăriincorecte este compensată de convingerea aplicării unei metode superioare. O eroare rămâneeroare, chiar dacă nu are consecinţe negative. Este important să se studieze comportamentuluman înainte şi mai ales după săvârşirea erorii. Pentru unii oameni, eroarea umană are, în modgreşit, o conotaţie de vină.

Eroarea poate fi produsă de:• ignorarea cu bună ştiinţă a unor stări de fapt;• imposibilitatea de a cunoaşte realitatea;• depăşirea limitelor umane (fizice şi intelectuale);• lipsa de pregătire în domeniu;• violarea stereotipelor.Spre deosebire de produsele pe care le operează, omul învaţă din greşelile pe care le

efectuează şi probabilitatea de a le repeta este mică.Cele şapte erori standard sunt următoarele:• eroare de percepţie;• eroare de decodificare;• eroare de interpretare;• eroare de procedură;• eroare de comunicare;

17

• eroare de timp;• eroare de continuitate.Eroarea de percepţie înseamnă că operatorul nu recepţionează semnalul. Eroarea de

decodificare este produsă de utilizarea aceluiaşi semnal pentru evenimente diferite. Eroarea deinterpretare este confuzia operatorului, care crede că altceva decât cauza reală a produssemnalul recepţionat. Eroarea de procedură apare atunci când operatorul nu respectă regulilestabilite în cadrul sistemului. Eroarea de comunicare înseamnă că operatorii nu s-au înţeles, deşiei cred că s-au înţeles. Eroarea de timp este cauzată de incapacitatea operatorului de a îndeplinisarcina în timpul stabilit. Eroarea de continuitate înseamnă că acţiunile operatorului nu sunt înordinea necesară.

Oamenii au tendinţa să considere că efectuarea greşită a unor operaţii simple este exclusivvina lor şi de aceea nu le consideră a fi determinate de erori de proiectare. Le este ruşine de acestlucru şi, involuntar, erorile de proiectare devin protejate de o conspiraţie a tăcerii.

Indiferent de tipul comportării, numeroase erori sunt executate datorită tendinţeioperatorului de a sări peste unele dintre etapele desfăşurării unei activităţi.

Erorile din neatenţie apar mai ales în activităţile bazate pe îndemânare, pe automatismeformate prin antrenament. Acestea sunt:

• Erori de continuitate: Pentru activităţile ce au primii paşi identici, se începe o activitate şiapoi se continuă cu paşii de la activitatea mai familiară. De exemplu, un om pleacă la cumpărăturişi, neatent, ajunge la servici.

• Erori de descriere: Într-o activitate anume, se ia şi se foloseşte un obiect asemănător, caformă şi mod de operare, cu cel necesar. Apare mai ales când obiectele asemănătoare suntdispuse în şiruri (de butoane, de borcane cu mirodenii etc.).

• Erori determinate de formatul informaţiei: Când se transmite o informaţie într-un anumitformat, orice informaţie, în acelaşi format, percepută de cel ce transmite îl poate determina să leconfunde. De exemplu, dacă cineva trebuie să dea un telefon undeva pentru a indica un număr detelefon, este posibil ca să încurce numerele.

• Erori determinate de asociaţii: Atunci când se desfăşoară o activitate, anumiţi paşi vor fialeşi greşit de la o activitate asociată. (Sună telefonul şi se răspunde cu “Intră”.)

• Erori modale: Când se operează cu echipamente sofisticate (calculator, ceas electronic)ce operează în mai multe moduri, operatorul uită modul activ şi dă comenzi greşite.

Probabilitatea de apariţie a erorii umane la executarea unei sarcini discrete este:

Peu = Numar erori umaneNumar situatii favorabile pentru eroare

Măsuri pentru prevenirea erorilor:• înţelegerea erorilor şi proiectarea produselor pentru minimizarea fenomenului de apariţie

a erorilor;• oferirea posibilităţii de refacere a acţiunii ce a provocat eroarea sau, dacă acest lucru nu

este posibil, mărirea dificultăţii efectuării acţiunii ce a provocat eroarea;• erorile trebuie să fie uşor de detectat şi corectat;• luarea în considerare a acţiunilor utilizatorului ca aproximative şi nu perfecte.Există trei tipuri de comportament în prevenirea erorilor:• comportare directă (operatorul acţionează doar când apare un semnal semnificativ);• comportare suspicioasă (operatorul verifică sistemul atunci când ceva i se pare în

neregulă);• comportare standard (operatorul verifică sistemul ori de câte ori o cere regulamentul).Strategiile pentru evitarea erorilor sunt:• selecţia personalului în funcţie de:

- percepţie;- îndemânare;- capacitate intelectuală.

• reconsiderarea cerinţelor posturilor;• recalificarea şi instruirea permanentă a personalului;• motivarea angajaţilor.• proiectarea adecvată a produselor.

18

Selecţia personalului are o eficienţă limitată, deoarece: este dificil să se determine cuexactitate cerinţele postului; testele nu măsoară precis abilităţile omului; uneori există puţinioameni cu adevărat competenţi în domeniu.

Proiectarea produselor poate urma trei concepţii în relaţie cu eroarea umană: proiectarepentru excluderea totală a erorii umane; proiectare pentru prevenirea erorii umane (eroarea nueste exclusă, dar probabilitatea apariţiei este redusă); proiectare pentru reducerea efectelor eroriiumane. Prima concepţie se aplică relativ rar, deoarece un produs absolut sigur ar costa foarte multşi competiţia l-ar marginaliza pe piaţă.

O metodă pentru eliminarea erorilor este funcţia-forţată. Aceasta are doar menirea de aîmpiedica utilizatorul de a comite o eroare. De exemplu, pentru a preveni uitarea cheilor în contact,la încuierea portierelor, unele autoturisme nu permit încuierea decât cu cheia, care evident, nu mairămâne în contact.

Funcţiile-forţate au dezavantajul că pot fi considerate enervante de utilizator, care le poatedezactiva, periclitând siguranţa sistemului. Alte exemple de funcţii-forţate: oprirea alimentării cuenergie electrică atunci când se deschide uşa cuptorului cu microunde; inelul de siguranţă laextinctor; avertizarea pentru salvarea fişierului în lucru la închiderea programului de calculator.

8.2. Accidentul

Accidentul este un eveniment neprevăzut, neintenţionat şi necontrolabil cu consecinţenegative. Accident nu înseamnă doar moarte şi rănire, ci şi pierderea unui dosar, de exemplu. Deobicei, sunt considerate accidente cauzate de eroarea umană doar accidentele produse deoperator. De fapt, toate accidentele sunt produse de eroarea umană.

Noţiuni asociate conceptului de accident:Pericol - o condiţie sau un grup de circumstanţe care pot conduce sau contribui la

producerea unei vătămări corporale sau la moarte. De exemplu, un fierăstrău circular conţineurmătoarele elemente de pericol: lama circulară, curentul electric şi aşchiile proiectate.

Risc - probabilitatea de producere de vătămare corporală sau moarte.Există o schemă generală de producere a

accidentelor, indicată în figura 8.1.În evaluarea riscului, oamenii tind să

supraevalueze experienţa şi abilitatea în prevenireaaccidentelor. Dacă nu au fost accidentaţi şi nu cunoscpe nimeni care să se fi accidentat, oameniisupraestimează riscul. Popularizarea unor accidenterecente măreşte percepţia riscului.

Statistic, cele mai multe accidente suntproduse de incapacitatea de a percepe pericolul saudin supraestimarea acestuia.

Teoriile cu privire la producerea accidentelorsunt următoarele:

Multe accidente se produc din nepotrivireadintre capacitatea omului şi cerinţele postului său. Sepune întrebarea: cine trebuie ajustat la cine? Omul lapostul său sau postul la om?

Riscul este homeostatic, respectiv o dată ceomul a evaluat un produs cu un anumit nivel de risc,atunci modificările efectuate asupra produsului pentrumărirea siguranţei sale vor conduce la uncomportament uman mai neglijent. (S-a constatatstatistic că şoferii ce poartă centura de siguranţăconduc mai hazardat.) Similar, dacă siguranţapercepută a produsului scade (datorită uzurii deexemplu), omul va fi mai precaut.

Familiaritatea cu un produs conduce lascăderea nivelului de risc perceput.

Fig. 8.1 Schemă generală de producere aaccidentelor

19

Percepţia pericolului se referă la două stări:• a fi conştient de pericol;• a avea cunoştinţe despre pericol.Prima stare este asociată memoriei de scurtă durată, cea de a doua - memoriei de lungă

durată. Problema majoră a celei de a doua stări este că zona de memorie în care se aflăcunoştinţele despre pericol să nu fie activă în momentul în care apare un pericol potenţial.

Există trei demersuri pentru a face un produs mai sigur:• elimină sursa de pericol;• protejează omul împotriva sursei de pericol (se prevăd apărători, izolaţii);• plasează avertismente.Sursa de pericol poate fi asociată funcţionării normale a produsului, dar poate fi şi rezultatul

unei folosiri incorecte a produsului de un utilizator ignorant sau răuvoitor. De aceea, proiectantultrebuie să prevadă şi posibilitatea utilizării produsului în alte scopuri decât cele pentru care a fostconceput.

Aplicarea primelor două demersuri trebuie să se efectueze în spiritul şi litera standardelor şinormativelor de protecţie şi, dacă este posibil, este recomandat ca demersurile să depăşeascălimitele standardelor şi normativelor în vigoare.

Doar când primele două demersuri nu se pot aplica (imposibilitate fizică sau costuri extremde ridicate), se acceptă plasarea de avertismente. Se ştie că există oameni care fie nu citescavertismentele, fie că le ignoră conţinutul.

Scopul general al avertismentelor este modificarea comportamentului uman pentrureducerea riscurilor.

Scopuri ale avertismentelor pot fi:• informează utilizatorii asupra pericolului;• informează utilizatorii asupra probabilităţii de producere a accidentelor;• informează asupra severităţii vătămărilor;• oferă sfaturi pentru reducerea probabilităţii de producere a accidentelor;• aminteşte de pericol la timpul şi locul potrivit.