Curs Drept Constitutional Semestrul II_2013_2014

0

UNIVERSITATEA “ANDREI SAGUNA “ CONSTANTAFACULTATEA DE DREPT SI STIINTE ADMINISTRATIVE

DREPT CONSTITUTIONAL CURS

2014

0

CUPRINS

CAPITOLUL I

STATUL, INSTITUŢIILE POLITICE, RAPORTURILE ŞI NORMELE DE DREPT

CONSTITUŢIONAL

1. Societate. Statul. Dreptul. Politica. Morala

2. Noţiunea de drept constituţional şi cea de instituţii politice

3. Raporturile şi normele de drept constituţional

3.1. Identificarea raporturilor de drept constituţional

3.2. Particularităţile normelor de drept constituţional

3.3. Subiectele raporturilor de drept constituţional

3.4. Normele de drept constituţional

CAPITOLUL II

IZVOARELE FORMALE ŞI LOCUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ÎN

SISTEMUL DE DREPT

1. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei

2. Legea ca act juridic al Parlamentului

3. Regulamentele Parlamentului

4. Ordonanţele Guvernului

5. Tratatul internaţional

6. Hotărârile de Guvern

7. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept

CAPITOLUL III

TEORIA CONSTITUŢIEI

1. Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei

2. Conţinutul normativ al Constituţiei

3. Supremaţia Constituţiei

3.1. Conceptul de supremaţie a Constituţiei

3.2. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei

3.3. Consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei

4. Garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei

0

CAPITOLUL IV

CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

1. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor

2. Organele de Stat competente a controla constituţionalitatea legilor şi

clasificarea controlului pe acest criteriu

3. Alte forme de control a constituţionalităţii legilor

1. Controlul constituţionalităţii legilor în România

2. Procedura în faţa Curţii Constituţionale

3. Actele Curţii Constituţionale

CAPITOLUL V

CONSTITUŢIILE ROMÂNE

1. Câteva consideraţii privind apariţia Constituţiei în România

2. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris

3. Constituţia română adoptată la 29 iunie 1866

4. Constituţia României din 29 martie 1923

5. Constituţia României din 28 februarie 1938

6. Constituţia din 13 aprilie 1948

7. Constituţia din 24 septembrie 1952

8. Constituţia din 21 august 1965

9. Regimul constituţional din România stabilit după Revoluţia din decembrie 1989

10. Constituţia României din 8 decembrie 1991, republicată în 2003, revizuită prin

Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003

CAPITOLUL VI

PUTEREA POLITICĂ ORGANIZATĂ STATAL. FORMA DE GUVERNĂMÂNT

1. Puterea politică

2. Statul

3. Suveranitatea

4. Forma de guvernământ

0

4.1. Structura de stat

4.2. Forma de guvernământ a României

4.3. Regimul politic

4.4. Formele structurii de stat

4.5. Asociaţiile de state

5. România, stat naţional, unitar şi indivizibil

6. România, stat suveran şi independent

7. România, stat de drept, democratic şi social

8. Organizarea administrativă a teritoriului

8.1. Noţiunea şi importanţa organizării administrative a teritoriului

8.1. Organizarea administrativă actuală a teritoriului României

8.2. Unităţile administrativ-teritoriale din România

CAPITOLUL VII

CETĂŢENIA ROMÂNĂ. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE

FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ROMÂNI

1. Sensurile noţiunii de cetăţenie

2. Natura juridică a cetăţeniei

3. Reglementarea juridică a cetăţeniei române şi principiile ce se degajă din normele

juridice privitoare la cetăţenie

4. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei

5. Dovada cetăţeniei române. Cetăţenia de onoare. Dubla cetăţenie

6. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

6.1. Noţiunile de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor

6.1. Natura juridică a drepturilor fundamentale

6.2. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale

privind drepturile fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului

6.2. Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului

6.3. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

6.3. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români

6.4. Cetăţenii români pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România

6.5. Prioritatea reglementărilor internaţionale

6.6. Accesul liber la justiţie

6.7. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau

0

libertăţi

6.8. Inviolabilităţile

6.9. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale

6.10. Drepturile exclusiv politice

6.11. Drepturile şi libertăţile social-politice

6.12. Drepturile garanţii

6.13. îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

CAPITOLUL VIII

ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII ŞI PARTIDELE POLITICE

1. Popor, naţiune, putere de stat, puteri politice

2. Relaţia popor-stat

3. Relaţia stat-putere (puteri) de stat, puteri publice

4. Separaţia puterilor în stat

1. Funcţionarea principiului separaţiei/echilibrului puterilor în diferite forme de

guvernământ

5. înscrierea în Constituţii a principiului separaţiei puterilor

1. Sinteza consideraţiilor expuse privind separaţia/echilibrul puterilor

2. Trăsăturile generale ale puterii organizată statal. Deosebiri de alte puteri

9. Noţiunea de partid politic

10. Scopul asocierii cetăţenilor în partidele politice. Funcţiile partidelor politice

11 .Categorii de variante de partide politice

12. Sisteme de partide politice

CAPITOLUL IX

SISTEMUL ELECTORAL

1. Consideraţii generale

2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români

3. Scrutinul

3.1. Concept

3.2. Sistemul major

3.3. Sistemul reprezentării proporţionale

3.4. Sistemele electorale mixte

0

3.5. Avantajele şi dezavantajele scrutinului de liste

4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

5. Stabilirea rezultatelor votării

CAPITOLUL X

PARLAMENTUL

1. Generalităţi. Caracterizarea Parlamentului

2. Funcţiile Parlamentului

3. Structura Parlamentului

4. Atribuţiile Parlamentului privind organizarea internă

4.1. Generalităţi

4.2. Grupurile parlamentare

4.3. Statutul opoziţiei în Parlament

4.4. Birourile şi comitetele

4.5. Comisiile parlamentare

5. Funcţionarea Parlamentului

5.1. Mandatul sau legiferarea

5.2. Sesiunea

5.3. Şedinţele

5.4. Sistemul de vot

6. Deputaţii şi senatorii

6.1. Generalităţi

6.2. Drepturi şi obligaţii

6.3. Incompatibilităţi şi imunităţi

6.4. Răspundere şi sancţiuni

0

7. Actele Parlamentului. Consideraţii generale. Clasificare


9. Regulamentele

10. Hotărârea ca act juridic al Parlamentului

11. Moţiunile

12. Actele structurilor parlamentare

CAPITOLUL XI

PUTEREA EXECUTIVĂ ŞI INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT

1. Precizări terminologice

2. Structura executivului

3. Raporturile legislativ-executiv

4. Instituţia şefului de stat. Caracteristici

5. Evoluţia instituţiei şefului de stat în România

6. Atribuţiile şefului de stat

7. Desemnarea şefului de stat

8. Durata mandatului şefului de stat

9. Proceduri, solemnităţi, protocol

10. Răspunderea şefului de stat

11. Actele şefului de stat

CAPITOLUL XII AUTORITATEA JURISDICŢIONALĂ

1. Terminologie şi noţiuni

2. Specificul activităţii jurisdicţionale

3. Raporturile cu legislativul şi executivul

Bibliografie

0

CAPITOLUL I

STATUL. INSTITUŢIILE POLITICE.

RAPORTURILE ŞI NORMELE DE DREPT CONSTITUŢIONAL

1. Societate, stat, drept, politică şi morală

Studierea, dar mai ales înţelegerea, structurilor şi instituţiilor constituţionale implică

anumite clarificări şi delimitări ale categoriilor şi termenilor cu care se operează.

Termenul societate, despre care vom vorbi deseori, are multiple sensuri şi întrebuinţări.

In mod deosebit ne interesează categoria societate umană în sensul ce i se dă în dicţionare de

ansamblu unitar, complex sistematic, de relaţii între oameni, istoriceşte determinate, condiţie

şi rezultat al activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare

traiului lor individual şi colectiv. Societatea umană nu este o sumă aritmetică, ci un complex

de oameni, grupuri, clase, stări, realităţi (economice, politice).

Societatea umană se deosebeşte de societatea animală nu numai prin calităţile fiinţei

umane (raţiune şi conştiinţă), ci şi prin caracterul său organizat rezultat din exigenţele

existenţei şi dezvoltării, din dorinţa de perfecţiune. Societatea umană determină sensurile şi

scopurile celorlalte categorii, numite deseori, generos dar şi înşelător, bine comun sau fericire.

O societate umană poate să existe, să se dezvolte şi să se impună numai în structuri organizate,

iar structura care s-a impus, a rezistat şi rezistă, fiind practic de neabandonat este statul. Cel

mai des se afirmă, şi nu fără temei, că statul este cea mai importantă instituţie sau chiar

instituţie politică.

Cuvântul stat are două accepţiuni. într-o accepţiune, prin stat este înţeleasă suma a trei

elemente şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul puterii organizate

statal, de fapt statul în accepţiunea strict juridică). In această accepţiune, statul este sinonim cu

ţara, el incluzând civilizaţia, într-o a doua accepţiune, o accepţiune restrânsă, prin stat se

înţelege forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal.

Aceasta este o accepţiune strict juridică.

Statul este un concept şi o realitate. Statul este o construcţie pe care toţi, sau cei mai

0mulţi, deseori o ignoră sau o detestă, dar pe care toţi o invocă şi o solicită când viaţa,

libertatea sau averea lor sunt puse în pericol.

Strict juridic (sau într-un sens restrâns) statul este un ansamblu sistematizat de organe de

stat (autorităţi), el cuprinde parlamente, guverne şi alte autorităţi executive, organe

judecătoreşti, armată, poliţie şi închisori. In aceste organe de stat (autorităţile publice)

lucrează demnitari, funcţionari publici şi agenţi publici.

Statul are o serie de funcţii ce sunt de regulă examinate sub mai multe ipostaze. Astfel

pot fi identificate: funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia jurisdicţională; funcţii interne

şi funcţii externe; funcţii economice, funcţii culturale, funcţii sociale, funcţii represive etc.

Statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se condiţionează reciproc. Statul creează

dreptul şi, paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile statului. Creând dreptul,

statul impune reguli de conduită, norme obligatorii pentru toţi. Prin drept statul îşi exprimă

puterea de comandă, formulând exigenţe economice, umane, politice.

Ca şi statul, categoria drept cunoaşte două accepţiuni: dreptul obiectiv şi dreptul

subiectiv. Prin dreptul obiectiv înţelegem totalitatea normelor juridice. Cât priveşte dreptul

subiectiv, el este puterea garantată de lege voinţei unei persoane, în temeiul căreia aceasta este

în măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să desfăşoare o conduită

determinată sau să ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită

activitate.

Dreptul obiectiv, deci normele juridice, cunoaşte însă o tradiţională clasificare în drept

public şi drept privat. Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul,

colectivităţile publice şi raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi

privesc prerogativele subiectelor de drept public. Dreptul privat cuprinde normele juridice

aplicabile persoanelor particulare, fizice sau juridice (morale) şi raporturilor dintre ele. în

dreptul privat cuprindem dreptul civil, dreptul comercial etc.

Deşi cel mai frecvent în limbaj, termenul politică este cel mai greu de definit. Termenul

politică are multiple sensuri, definite prin dicţionare. In sensul ce ne interesează, politica este

o formă de activitate socială care se extinde asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni şi alte

grupuri sociale, ca şi a acelora dintre indivizi şi acestea, în lupta pentru putere.

Interesant de reţinut pentru noi este că politica este determinată în conţinutul său de

0starea socială a unei ţări. De aceea există politici şi politici. Statul şi dreptul sunt greu de

explicat cât priveşte conţinutul şi forma lor în afara politicii.

Morala este în general definită ca o formă a conştiinţei sociale, care reflectă şi fixează în

principii şi reguli cerinţele de comportare privind raporturile dintre indivizi şi dintre individ şi

colectivitate (familie, societate, naţiune, popor, alte categorii sociale). într-un cuvânt, morala

implică norme şi exigenţe valorice. Corelaţiile dintre societate, stat, drept, politică şi morală

sunt dense în conţinut, puternice. Morala se cristalizează în societatea umană şi exprimă

exigenţele şi valorile acesteia. Ea stă şi trebuie să stea la baza statului şi dreptului, la baza

guvernării. Ea trebuie să stea şi la baza politicii. Politica, ea însăşi, trebuie să fie morală.

Regulile şi exigenţele morale sunt mult mai apropiate de dreptul natural şi de cutumă,

ele exprimă deziderate ancestrale şi permanente ale omenirii.

Regulile morale, deşi de obicei nu se aduc la îndeplinire, în caz de nevoie prin forţa

coercitivă a statului, trebuie sprijinite juridic în realizarea lor atunci când apără viaţa,

libertatea şi fericirea oamenilor.

2. Noţiunea de drept constituţional şi cea de instituţii politice

Disciplina de studiu drept constituţional şi instituţii politice îşi propune să analizeze

ramura dreptului unitar român alcătuită din normele juridice cu forţă juridică supremă prin

care sunt reglementate relaţiile sociale fundamentale ce apar în strânsă legătură cu fenomenul

puterii de stat, precum şi acţiunea acestor norme în viaţa instituţiilor şi autorităţilor publice.

Vom explica deci noţiunile cu care operează disciplina de studiu şi vom preciza specificul

câtorva din categoriile juridice generale (normă juridică, raport juridic, izvor de drept) care se

aplică în materia dreptului constituţional.

Dreptul românesc se prezintă ca un ansamblu sistematizat de norme juridice,

cuprinzând mai multe ramuri de drept, precum dreptul constituţional, dreptul administrativ,

dreptul civil, dreptul penal etc. Ramura principală a dreptului românesc este dreptul

constituţional care prin normele sale consacră şi ocroteşte cele mai importante valori

economice, sociale şi politice.

In procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului, ca unul din principalele mijloace de

0realizare a intereselor şi voinţei guvernanţilor, ramura dreptului constituţional se cristalizează

mult mai târziu şi anume o dată cu apariţia primelor constituţii scrise din lume.

Dreptul constituţional, ca disciplină ştiinţifică şi ca ramură de drept de sine stătătoare, a

apărut mai târziu, deşi anumite reguli juridice legate de domeniul său au existat cu multă

vreme înainte.

Deşi nu s-a delimitat într-o ramură separată, cum s-au conturat dreptul civil sau dreptul

penal, norme referitoare la puterea politică, la instituţiile de conducere a societăţii şi la felul în

care funcţionează au apărut odată cu statul, fie că ele au fost scrise sau nescrise.

Dreptul constituţional începe să se afirme ca o ramură de drept aparte în sistemul de

drept odată cu elaborarea primelor constituţii scrise, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, odată

cu apariţia elementelor democratice în organizarea de stat şi cu afirmarea unor libertăţi

cetăţeneşti.

Prima catedră expres denumită "drept constituţional" s-a creat la Ferrara în 1797. In

Franţa, prima catedră de drept constituţional s-a creat în 1834, la Paris.

In ţara noastră, dreptul constituţional s-a predat iniţial împreună cu dreptul administrativ,

sub denumirea de drept public, dar la 1864 A. Codrescu îşi intitulează cursul publicat "Dreptul

constituţional", iar la 1881 la Brăila apar "Elemente de drept constituţional" de Christ I.

Suliotis. Conceptul de drept constituţional se consideră încetăţenit prin predarea(şi publicarea)

la Facultatea de drept din Iaşi a cursului de Drept constituţional al profesorului Constantin

Stere (1910) şi la Facultatea de drept din Bucureşti a cursului de Drept constituţional al

profesorului Constantin Dissescu (1915).

Denumirea de drept constituţional, dată atât ramurii de drept cât şi disciplinei ştiinţifice

care o cercetează, s-a menţinut, cu excepţia unei scurte perioade şi se menţine şi astăzi în ţara

noastră.

Dreptul constituţional este acea ramură a dreptului unitar formată din normele juridice

care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii

şi exercitării statale a puterii.

Constituţia este o parte a dreptului constituţional, e drept cea mai importantă, dar drept

constituţional există chiar şi acolo unde nu există o constituţie, sfera sa normativă fiind firesc

mult mai largă decât cea a constituţiei. Se impune precizarea şi a conceptului de instituţii

0politice şi, desigur, a corelaţiei cu dreptul constituţional. Aceasta pentru că, aşa cum rezultă

chiar din titlu, vom studia la această disciplină nu numai normele de drept constituţional, cu

ansamblul de probleme colaterale, ci şi instituţiile politice. Instituţiile politice cuprind

organele însărcinate să realizeze puterea politică şi normele privitoare la această realizare,

precum preşedintele României, primul ministru, Parlamentul etc.

3. Raporturile şi normele de drept constituţional

Literatura juridică admite astăzi faptul că divizarea dreptului în ramuri de drept este

rodul folosirii unui criteriu determinat ştiinţific, acela al obiectului reglementării juridice. La

acest criteriu se pot adăuga, în caz de nevoie, încă două criterii, auxiliare şi anume metoda

reglementării juridice, precum şi interesul guvernanţilor.

Dreptul constituţional este o ramură a dreptului. Este necesară delimitarea dreptului

constituţional de celelalte ramuri ale dreptului, delimitare ce devine posibilă prin folosirea

criteriului obiectului reglementării juridice, adică prin găsirea acelor relaţii sociale, care prin

conţinutul lor, sunt constituţionale.

3.1. Identificarea raporturilor de drept constituţional

Stabilirea obiectului dreptului constituţional trebuie corelată cu fenomenul-putere de

stat, cu categoriile-conţinut şi formă a statului, privite în complexitatea lor juridică şi politică.

Apărut mai târziu, dreptul constituţional conţine însă norme cu un caracter deosebit,

indispensabile pentru consolidarea poziţiei guvernanţilor, indispensabile pentru menţinerea şi

exercitarea puterii. în sistemul de drept ar exista deci două mari categorii de norme juridice şi

anume norme (fundamentale) care privesc esenţa statornicirii dominaţiei unor grupuri sociale,

clase şi toate celelalte norme diferenţiate prin obiectul de reglementare. S-ar impune deci două

criterii pentru clasificarea normelor juridice în ramuri de drept şi anume criteriul forţei juridice

a normelor, determinată de caracterul lor fundamental, care ar diferenţia dreptul constituţional

de restul dreptului şi criteriul obiectului de reglementare care ar diviza în ramuri restul

dreptului.

Un alt mod de justificare a tezei că toate normele din constituţie sunt norme de drept

constituţional, pleacă de la ideea că legea fundamentală, constituţia, reglementează şi alte

0relaţii care sunt specifice altor ramuri de drept, precum dreptului civil, dreptului administrativ,

dreptului muncii etc.

Bazele puterii sunt elemente exterioare statului care generează şi determină puterea de

stat în conţinutul său. Aceste baze sunt factorii economici şi factorii sociali, care impun în stat

existenţa unor reguli care să stabilească astfel de drepturi şi obligaţii în sarcina subiectelor de

drept care să asigure atingerea scopurilor societăţii.

Bazele organizării puterii sunt tot elemente exterioare statului, dar care nu generează

puterea de stat, ci numai condiţionează organizarea ei. Aceste baze ale organizării puterii sunt

teritoriul şi populaţia, iar dreptul constituţional reglementează relaţiile privind structura de stat

şi organizarea administrativ-teritorială, relaţiile privind cetăţenia şi drepturile şi îndatoririle

fundamentale.Exercitarea puterii de stat este o activitate specifică desfăşurată de organele

reprezentative, fiind o activitate de conducere, dar o conducere de nivel superior tuturor

activităţilor de conducere desfăşurate de alte organe ale statului.

3.2. Particularităţile normelor de drept constituţional

Normele de drept constituţional sunt cuprinse în Constituţie, dar şi în alte acte normative

caracteristice obiectului său. Una din particularităţile normelor de drept constituţional o

reprezintă caracterul fundamental al acestora. El decurge din faptul că dreptul

constituţional reglementează conduite, stabileşte principii şi valori pentru cele mai importante

domenii ale vieţii sociale (economic, social, politic), astfel încât natura lor reflectă şi

condiţionează natura societăţii, a statului, a regimului politic. Astfel, Constituţia

reglementează principalele relaţii prin care organizează puterea politică statală, care la rândul

ei este creatoarea de drept pentru domeniile vieţii sociale. Se consacră forma statului în toate

ipostazele ei (forma de guvernământ, structura de stat şi, în mod tacit sau expres, regimul

politic). De asemenea, consfiinţeşte natura sistemului social economic şi politic al unei ţări. În

Constituţia României se prevede că "economia României este o economie de piaţă". De

asemenea, se precizează că România este un stat naţional, suveran, independent, unitar,

indivizibil, precum şi faptul că este un stat de drept, democratic şi social.

Caracterul fundamental este strâns legat de faptul că normele juridice de drept

constituţional au o forţă juridică superioară datorită izvoarelor de drept în care sunt cuprinse

(de ex. Constituţia, legile, de obicei organice, ordonanţele guvernamentale, iar în unele ţări

0decrete prezindenţiale). Ele îmbracă în formă juridică supremă "cele mai importante cerinţe

sociale - acelea de a căror respectare sau înfăptuire depinde realizarea intereselor generale,

naţionale ale unei societăţi". De aici rezultă că toate celelalte norme sunt raportate la

reglementările constituţionale, ca repere valorice privind conformitatea şi interpretarea lor.

In mod obişnuit, norma juridică este o regulă de conduită. Dreptul constituţional

cuprinde şi el asemenea norme. Totuşi este constituit, în mare măsură, şi de prevederi care

conţin formularea unor principii, valori, definiţii, afirmarea unor drepturi fundamentale.

Acestea fac parte componentă din sfera dreptului întrucât îndeplinesc condiţiile de a fi

generale, impersonale, au caracter normativ, în sens prescriptiv.

De aici decurge o altă particularitate specifică normelor constituţionale, care constă în

faptul că unele sunt cu aplicaţie mijlocită şi altele cu aplicaţie nemijlocită. Cele cu aplicaţie

mijlocită sunt reglementări de principiu, care sunt dezvoltate de alte norme, fie cu conţinut

constituţional, fie cu alte ramuri de drept. Normele cu aplicaţie nemijlocită prevăzute de

Constituţie sau de alte legi reglementează direct anumite relaţii sociale. Majoritatea

specialiştilor din ţara noastră afirmă că toate normele din constituţie sunt de drept

constituţional, dar fac parte şi din alte ramuri de drept, ceea ce înseamnă că nu au o dublă sau

o triplă natură.

O altă particularitate constă în faptul că unele constituţii stabilesc şi elemente de

identitate ale unei ţări. în Constituţia noastră se arată: "drapelul României este tricolor"; "Ziua

naţională a României este 1 decembrie"; imnul naţional al României este "Deşteaptă-te

române" (art. 12) sau "capitala României este municipiul Bucureşti" (art. 14).

O serie de aspecte specifice apar în legătură cu structura logico-formală a normei de

drept constituţional. Unele norme nu sunt alcătuite după schema clasică: ipoteză, dispoziţie,

sancţiune (de altfel, această situaţie există şi în alte ramuri de drept). Dacă normele juridice

prevăd principii, valori, definiţii sau organizarea unei autorităţi, se constată că ipoteza nu este

formulată explicit; sau poate să prezinte chiar acestea, ipoteze pentru alte norme. De

asemenea, multe norme de drept constituţional, inclusiv cele menţionate mai sus, nu stabilesc

sancţiunea. Totuşi, nu putem trage concluzia că în dreptul constituţional nu există sancţiune,

chiar dacă nu este expres formulată. Profesorul I. Muraru afirmă că sancţiunea nu este atât de

evidentă ca în alte ramuri de drept, dar "a afirma că nu există pune sub semnul întrebării însăşi

0existenţa normei de drept constituţional ca normă juridică".

Dreptul constituţional face parte dintr-un sistem în strânsă corelaţie cu celelalte ramuri

de drept. Având în vedere această situaţie, putem regăsi sancţiunea într-un alt domeniu.

Astfel, dacă ne referim la prevederea din Constituţie potrivit căreia "dreptul la viaţă, precum şi

dreptul la integrarea fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate" (art. 22 al. 1), sancţiunile

aplicabile în cazul încălcării acestei norme le găsim în dreptul penal. în unele cazuri,

Constituţia face trimitere expresă la alte legi pentru stabilirea sancţiunii. De exemplu,

"delictele de presă se stabilesc prin lege" afirmă Constituţia.

In acelaşi timp, dreptul constituţional cuprinde sancţiuni proprii. De exemplu, declararea

neconstituţionalităţii unui partid politic este prevăzută în Constituţie şi concretizată detaliat în

alte legi sau este prevăzută declararea neconstituţionalităţii unor acte normative în anumite

situaţii. De asemenea, în Constituţie, se afirmă că o persoană vătămată într-un drept al său de

o autoritate publică "este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea

actului şi repararea pagubei". în orice caz, în aliniatul următor Constituţia precizează că

"limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin legea organică". Totuşi există şi sancţiuni

nemeditate de prevederile altor legi sau care presupun existenţa unui proces. De exemplu,

Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de

încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai

respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură. De asemenea, ne putem referi la

suspendarea din funcţie a Preşedintelui României de către Parlament în cazul unor fapte grave.

Normele dreptului constituţional sunt în majoritatea lor imperative, spre deosebire de

alte norme din alte ramuri, cum ar fi dreptul civil unde majoritatea lor sunt dispozitive. Prin

urmare respectarea şi aplicarea lor nu se lasă la latitudinea subiectelor. Există fireşte şi

explicaţii, de exemplu exercitarea de a alege şi de a fi ales.

3.3. Subiectele raporturilor de drept constituţional

Subiecte ale raporturilor de drept constituţional sunt oamenii luaţi individual sau grupaţi

pe colective.Subiectele raporturilor de drept constituţional prezintă două trăsături specifice şi

anume că unul din subiecte este totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ

0reprezentativ (legiuitor) şi că aceste subiecte acţionează în mod necesar într-un raport juridic

apărut în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.

Intr-o opinie se consideră că unităţile administrativ-teritoriale sunt subiecte ale

raporturilor de drept constituţional. Susţinându-se că şi părţi componente ale statului sunt

subiecte de drept constituţional, se arată că "şi în cadrul statului unitar părţi ale teritoriului pot

fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional" şi că "unităţile administrativ-teritoriale apar

ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional", cu ocazia organizării administrativ-

teritoriale.

A. Poporul

Dacă cu privire la celelalte subiecte ale raporturilor juridice de drept constituţional nu se

ridică probleme deosebite, în ce priveşte acest subiect se manifestă în literatura juridică cel

puţin trei puncte de vedere. Există autori care contestă poporului calitatea de subiect de drept.

Unii admit că poporul poate fi subiect de drept numai în relaţiile internaţionale şi, în sfârşit

alţii consideră că poporul poate fi subiect şi al raporturilor juridice de drept constituţional,

deci al raporturilor juridice interne. Unii jurişti consideră că în numele şi interesul poporului

apar ca subiecte ale diverselor raporturi juridice diverse organizaţii şi nu poporul însuşi, căci

în raporturile din interiorul statului poporul apare nu în calitate de subiect nemijlocit de drept,

ci în calitate de creator al raporturilor sociale. Poporul este subiect al raporturilor juridice de

drept constituţional, iar această afirmaţie îşi găseşte fundamentul în chiar dispoziţia

Constituţiei potrivit căreia suveranitatea naţională aparţine poporului român, care

încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber

exprimat. Poporul român concentrează în mâinile sale întreaga putere şi, singur, are dreptul să

decidă asupra sorţii sale, lucru ce-1 face cu prisosinţă în procesul de instaurare, menţinere şi

exercitare a puterii. Poporul îşi exprimă, în multe probleme, voinţa sa în mod direct, nu prin

intermediul altor organe. El poate apărea mai direct ca subiect al raporturilor de drept

constituţional cu ocazia stabilirii formei de guvernământ, a structurii de stat, cu ocazia

referendumului.

0B. Statul

Un alt subiect al raporturilor de drept constituţional este statul. El poate apărea ca

subiect fie direct, fie reprezentat prin organele sale. Statul, ca întreg, apare direct ca subiect al

raporturilor juridice privitoare la cetăţenie şi în raporturile privind federaţia.

C. Organele statului (autorităţile publice)

Organele statului pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional cu îndeplinirea

condiţiilor cerute subiectelor raporturilor de drept constituţional. Organele legiuitoare apar

întotdeauna ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional, cu condiţia ca raportul juridic

la care participă să fie de drept constituţional.

Celelalte autorităţi ale statului (executive, judecătoreşti) pot fi subiecte ale raporturilor

de drept constituţional numai dacă participă la un raport juridic în care celălalt subiect este

poporul, statul sau organele legiuitoare şi dacă raportul se naşte în procesul instaurării,

menţinerii şi exercitării puterii.

Organele interne ale organelor legiuitoare pot fi şi ele subiecte ale raporturilor de drept

constituţional. Asemenea organe interne sunt comisiile parlamentare care deşi nu pot emite

acte de conducere obligatorii, îndeplinesc unele atribuţii de propunere, avizare şi control. Tot

aici pot fi menţionate birourile permanente şi grupurile parlamentare.

D. Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii

Ca forme organizatorice prin care cetăţenii participă la guvernare, partidele politice şi

organizaţiile pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Astfel, partidele şi

formaţiunile politice au dreptul de a propune candidaţi în alegeri. Totodată, pentru conducerea

alegerilor de deputaţi şi senatori, se constituie birouri electorale, care sunt subiecte ale

raporturilor de drept constituţional.

E. Cetăţenii

Cetăţenii pot fi subiecte ale raporturilor juridice de drept constituţional, fie ca persoane

fizice individuale, fie organizate în circumscripţii electorale.Pot apărea ca subiecte ale unora

din raporturile de drept constituţional. Ei pot apărea distinct ca persoane fizice, ca persoane

0investite cu anumite demnităţi sau funcţii într-un organ de stat (deputat, senator) sau

organizaţi pe circumscripţii electorale.

Cetăţenii apar ca subiecte persoane fizice individuale în raporturile de cetăţenie cu statul

întreg, de asemenea, apar ca subiecte individuale în raporturile în care exercită dreptul de a

alege şi intră în raporturi de drept constituţional cu birourile electorale.

Cetăţenii grupaţi pe circumscripţii electorale reprezintă un subiect colectiv în raporturile

care se stabilesc cu ocazia alegerilor. Această calitate este confirmată de faptul că, în funcţie

de mărimea circumscripţiilor, din punct de vedere al numărului de locuitori, se stabileşte

numărul de mandate în Parlament.

Cetăţenii pot fi subiecte ale unor raporturi de drept constituţional şi în cazul în care

susţin candidaturile pentru preşedinţie, în această calitate ei sunt subiecte într-o dublă

ipostază, colectiv şi individual.

Calitatea de subiecte ale raporturilor de drept constituţional şi cetăţenii care pot face

propuneri de iniţiativă legislativă potrivit Constituţiei. Legea iniţiativei legislative de către

cetăţeni prevede că participarea acestora se asigură de un comitet alcătuit din cel puţin 10

cetăţeni cu drept de vot. Comitetul de iniţiativă reprezintă cetăţenii care susţin propunerea

legislativă, după semnarea de către aceştia a listelor de susţinere prevăzute de lege.

F. Străinii şi apatrizii

Se consideră că şi aceştia pot apărea ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional

în raporturile ce se nasc cu privire la acordarea cetăţeniei române, a azilului politic, etc.

3.4. Normele de drept constituţional

Norme de drept constituţional sunt acele norme care reglementează conduita oamenilor

în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării

puterii. Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi în alte acte normative care sunt

izvoare de drept constituţional.

Norma juridică este definită în teoria dreptului ca fiind o regulă socială de conduită,

generală şi obligatorie, instituită sau sancţionată de puterea de stat în diferite forme, menită să

0asigure consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în conformitate cu interesele şi voinţa

guvernanţilor, determinată în ultimă instanţă, de condiţiile vieţii materiale din societate şi a

cărei respectare este impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

Orice normă juridică este, în ultimă instanţă, un comandament impus de puterea publică,

formulat uneori chiar sub formă supletivă sau de recomandare. Normele constituţionale, pe

lângă unele prevederi care reglementează nemijlocit unele relaţii sociale, au şi prevederi care

conţin formularea unor principii, consfinţesc bazele puterii, definesc unele instituţii.

In dreptul constituţional pot fi identificate mai multe trăsături specifice ale sancţiunilor.

In primul rând, pentru mai multe dispoziţii este prevăzută o singură sancţiune. Apoi

sancţiunile în dreptul constituţional sunt sancţiuni specifice, precum revocarea mandatului

parlamentar, revocarea unui organ de stat, declararea ca neconstitutional a unui act normativ

etc. Credem că pot fi regăsite sancţiuni, chiar în normele constituţionale, pentru încălcarea

oricărei dispoziţii, cu condiţia de a fi identificată exact obligaţia sau îndrituirea, cu alte cuvinte

conduita subiectelor de drept.

CAPITOLUL II

IZVOARELE FORMALE ŞI LOCUL DREPTULUI

CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DE DREPT

Prin izvoare de drept înţelegem formele de exprimare a normelor juridice care sunt

determinate de modul de edictare sau sancţionare a lor de către stat, urmează să identificăm, în

ansamblul izvoarelor dreptului, care sunt izvoarele formale (juridice) ale dreptului

constituţional. Izvoarele dreptului constituţional sunt formele juridice în care se exprimă în

mod concret normele juridice de drept constituţional.

Două criterii contribuie la identificarea izvoarelor formale ale dreptului constituţional

român şi acestea sunt: autoritatea publică emitentă şi conţinutul normativ al actului. În

principiu, sunt izvoare ale dreptului constituţional român numai actele normative care sunt

0adoptate de autorităţile publice reprezentative. În al doilea rând, aceste acte normative trebuie

să îndeplinească cumulativ şi condiţia de a conţine norme juridice care să reglementeze relaţii

sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.

Cât priveşte obiceiul (cutuma), trebuie să arătăm că el a fost şi este unul din izvoarele

principale ale dreptului şi implicit deci este considerat în unele sisteme constituţionale ca fiind

şi izvor al dreptului constituţional.

Cele mai importante izvoare formale ale dreptului constituţional român sunt: Constituţia

şi legile de modificare a constituţiei, legea ca act juridic al Parlamentului, regulamentele

Parlamentului, ordonanţele Guvernului, tratatele internaţionale.

1. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei

Constituţia este izvorul principal al dreptului constituţional, toate normele cuprinse în

Constituţie sunt norme de drept constituţional. Constituţia este în totalitate izvor al dreptului

constituţional. Aceleaşi constatări sunt valabile şi pentru legile de modificare a

Constituţiei(principiul simetriei juridice).


Imediat după constituţie, izvor al dreptului constituţional este legea, înţeleasă în

accepţiunea sa restrânsă de act juridic al Parlamentului. Vom observa că nu toate legile sunt

izvoare ale dreptului constituţional, ci numai unele dintre ele, în timp ce celelalte sunt izvoare

ale unor ramuri de drept. Astfel, de exemplu, Codul civil este izvor de drept pentru dreptul

civil, Codul muncii pentru dreptul muncii etc.

Legile ordinare sunt izvoare ale dreptului constituţional, cu condiţia să reglementeze

relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.

Sunt izvoare ale dreptului constituţional, printre altele, legea privind cetăţenia română, legile

electorale etc.

3. Regulamentele Parlamentului

Sunt izvoare de drept constituţional pentru că reglementează relaţii sociale fundamentale

ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. în sistemul nostru parlamentar

0există trei regulamente şi anume Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului

şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

4. Ordonanţele Guvernului

Se emit pe baza normelor din Constituţie, pe baza delegării legislative date de

Parlament. Ele pot fi izvoare ale dreptului constituţional dacă îndeplinesc condiţia de a

reglementa relaţii sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.

Delegarea legislativă poate fi de ordin legal sau constituţional. Delegarea

legislativă de natură constituţională vizează emiterea ordonanţelor de

urgenţă. Potrivit Constituţiei, în cazuri excepţionale Guvernul poate adopta

ordonanţe de urgenţă care intră în vigoare numai după depunerea lor spre

aprobare la Parlament. În acest caz, delegarea legislativă pentru emiterea

este acordată direct chiar de către Constituţie.

5. Tratatul internaţional

Un alt izvor de drept, de asemenea întâlnit mai rar ca izvor al dreptului constituţional,

este tratatul internaţional. Pentru ca un tratat internaţional să fie izvor al dreptului

constituţional, trebuie să fie de aplicaţie directă, nemijlocită, să fie ratificat conform

dispoziţiilor constituţionale şi să cuprindă reglementări ale relaţiilor specifice dreptului

constituţional. De asemenea, tratatul trebuie să fie licit, căci numai tratatele licite sunt izvoare

de drept. Ca exemple, sunt convenţiile încheiate cu alte state privind reglementarea cetăţeniei,

precum şi tratatele în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

In ceea ce priveşte obiceiul (cutuma), în unele sisteme de drept este acceptat ca izvor

constituţional. Totuşi, după cum afirmă prof. I. Muraru, "nu trebuie confundat obiceiul

constituţional cu constituţia cutumiară, deoarece primul se naşte în interiorul unui stat

organizat printr-o constituţie scrisă şi există alături de ea (cu condiţia de a fi recunoscut)".

Când nu există o constituţie scrisă, este vorba de un sistem de reguli nescrise care ţin locul

unei legi fundamentale. Deocamdată putem afirma cu certitudine că obiceiul nu este admis ca

0izvor în dreptul constituţional românesc. În orice caz, majoritatea opiniilor înclină să considere

că relaţiile din acest domeniu, dată fiind importanţa lor şi perioada în care se află ţara noastră,

este bine să fie reglementate de norme juridice de autorităţile publice stabilite prin lege.

Totuşi, chiar susţinătorii acestor puncte de vedere nu exclud posibilitatea apariţiei unor reguli

care să devină obicei în viaţa parlamentară, în zone de mai mică importanţă, sau în alte sfere

ale vieţii politice. De exemplu, raporturile autorităţilor publice cu alte instituţii politice, cum ar

fi partidele politice. O practică care deja s-a instalat este consultarea de către Preşedinte a

partidelor şi chiar şi a celor care nu fac parte din Parlament şi în alte ocazii decât acelea

prevăzute de lege, în vederea realizării rolului său de mediator.

Deşi obiceiul nu este acceptat ca izvor de drept constituţional, Constituţia României îl

repune în vigoare pentru alte ramuri de drept. Astfel se face referire la el în art. 41 care arată

că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi

asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau

obiceiului, revin proprietarului. Desigur, dispoziţiile constituţionale se referă la dreptul privat,

dar în opinia noastră şi în acest domeniu legiuitorul atinge o zonă extrem de restrânsă.

In literatura de specialitate, decretele Preşedintelui României nu sunt considerate izvoare

de drept constituţional. Cu toate acestea, în opinia noastră, decretele pot fi socotite izvoare de

drept constituţional atunci când au un caracter normativ şi conţinut constituţional, cu atât mai

mult cu cât sunt emise de un organ reprezentativ. Desigur nu putem situa în această poziţie

decretele de promulgare a legilor, în schimb, decretele emise ca acte juridice de sine

stătătoare, în situaţii de criză sau de urgenţă, le putem considera izvoare de drept

constituţional. Putem exemplifica prin câteva decrete-legi care au avut un caracter tranzitoriu

(până la adoptarea Constituţiei din 1991), dar care au avut totodată şi un caracter

constituţional, formulând principii constituţionale adaptate situaţiei create după înlăturarea

regimului comunist prin Revoluţia din decembrie 1989: Decretul-Lege nr. 8 din 31 decembrie

1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti;

Decretul-Lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui

României; Decretul-Lege nr. 28/1990 privind instituirea referendumului naţional, abrogat prin

Legea nr. 3/2000.

Hotărârile de Guvern se emit pentru organizarea şi executarea legilor, aşa cum afirmă

0Constituţia. Prin urmare, în principiu, ele nu pot fi izvoare de drept constituţional.

Argumentele din literatura de specialitate pornesc de la faptul că relaţiile sociale cel mai

importante nu pot fi reglementate decât prin lege sau acte juridice cu forţă de lege.

După unii autori, contractul normativ reprezintă izvor de drept constituţional în

materia organizării şi funcţionării structurii federative a statelor. Statul nostru este un stat

unitar, prin urmare, în dreptul nostru nu constituie izvor de drept.

In ceea ce priveşte precedentul judiciar în general, profesorul N. Popa observa că

instanţa supremă are dreptul să traseze în mod suveran, mai ales atunci când apar conflicte de

interpretare şi de aplicare a legii de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii sunt invocate

uneori ca precedente judiciare în activitatea judecătorească, pe baza lor soluţionându-se

cauzele cu care sunt învestite instanţele de judecată. "Pentru acel motiv se consideră că soluţia

imperativă dată de suprema instanţă se poate înscrie în rândul izvoarelor secundare de drept,

pe care personal la-m denumit izvor direct al dreptului". Prin Decizia nr. 528/1997, Curtea

Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate ridicată, statuând că "principiul

supunerii judecătorului numai faţă de lege, potrivit art. 1243 alin. (3) din Constituţia din 2003,

nu are şi nici nu poate să aibă semnificaţia aplicării diferite şi chiar contradictorii a uneia şi

aceleiaşi dispoziţii legale, în funcţie exclusiv de subiectivitatea interpretării unor judecători

diferiţi". Se pune problema dacă precedentul judiciar poate fi izvor de drept în dreptul

constituţional. Deşi în ţara noastră, după perioada totalitarismului, controlul constituţionalităţii

şi contenciosul constituţional sunt abia la început, nu putem face abstracţie că jurisprudenţa a

evidenţiat soluţii creative. Instanţele trebuie să ţină seama de deciziile de interpretare ale

Curţii Constituţionale. în cazul excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legii asupra

cărora Curtea Constituţională s-a pronunţat ca fiind neconstituţionale nu se mai aplică pentru

viitor. Prin urmare, toate instanţele trebuie să aibă în vedere decizia Curţii Constituţionale,

până când Parlamentul ia măsuri corespunzătoare.

Profesorul N. Popa, Preşedintele înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, fost judecător la

Curtea Constituţională afirmă că, deciziile Curţii în cazul excepţiei de neconstituţionalitate,

prezintă caracteristici ale precedentului judiciar. Excepţia de neconstituţionalitate a unui text

de lege sau ordonanţă se ridică în faţa unei instanţe de judecată, unde părţile îşi apără sau îşi

valorifică un interes legitim. în aceste cazuri Curtea se pronunţă în drept, ea nu se

0soluţionează pe fond litigiul. Deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curte au efecte

"erga omnes". "Fiind obligatorii «erga omnes», deciziile Curţii sunt evocate ca precedente,

întrucât un text lege, odată declarat neconstituţional pe temeiul ridicării unei excepţii într-un

proces, nu mai poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate."

Interpretarea dată de Curte este obligatorie (a se vedea considerentele cuprinse în acest

sens, în Decizia nr. 19/1997, publicată în M.O. nr. 119/1997 şi în Decizia nr. 44/1997,

publicată în M.O. nr. 53/1997).

7. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept

Sistemul dreptului român, deşi unitar, cunoaşte o grupare a normelor sale pe ramuri de

drept. Totodată, deoarece orice sistem presupune o ierarhizare a elementelor sale

componente, şi sistemul de drept cunoaşte o asemenea ierarhizare a ramurilor sale, în funcţie

de importanţa relaţiilor sociale reglementate prin dreptul constituţional, precum şi valoarea

formelor juridice, prin care voinţa guvernanţilor, de apărare a acestor relaţii sociale, devine

drept (izvoarele de drept).

Normele de drept constituţional reglementează cele mai importante relaţii sociale, adică

acele relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării

puterii. Este incontestabil că relaţiile sociale privind instaurarea şi menţinerea puterii

reprezintă cea mai mare importanţă pentru popor, căci cucerirea puterii este scopul oricărei

evoluţii şi al oricărui proces electoral. Cucerind puterea, guvernanţii pot apoi să organizeze

întreaga viaţă economică, socială şi politică. Apare deci cu claritate valoarea deosebită a

intereselor ocrotite prin normele dreptului constituţional.

Faţă de valoarea deosebită a relaţiilor sociale reglementate prin dreptul constituţional

apare evidentă necesitatea exprimării voinţei guvernanţilor prin cele mai importante şi mai

eficiente forme juridice şi anume prin acte normative de reglementare primară a relaţiilor

sociale. De aceea, aceste relaţii sociale sunt reglementate în primul rând prin Constituţie,

legea fundamentală a statului, care se situează în fruntea sistemului de drept, din normele sale

desprinzându.-se principiile după care celelalte ramuri de drept reglementează în domeniile

lor de activitate.

Dreptul constituţional este ramura principală în sistemul de drept. Această trăsătură a

0dreptului constituţional duce la două consecinţe cât priveşte întregul drept. O primă

consecinţă este urmarea faptului că dreptul constituţional conţine normele elaborate în cadrul

acelei activităţi de realizare a puterii de stat care este o activitate de conducere, dar de

conducere de nivel superior tuturor activităţilor de conducere. Constituţia, izvorul principal al

dreptului constituţional, este în acelaşi timp şi izvor principal pentru întregul sistem normativ,

cuprinzând reglementări de cea mai mare generalitate care privesc activitatea de instaurare,

menţinerea şi exercitarea statală a puterii, în toată complexitatea ei. Constituţia conţine,

printre altele, reglementări privind proprietatea, autorităţile executive şi organele

judecătoreşti. Relaţiile sociale din aceste domenii sunt apoi detaliat reglementate prin normele

dreptului civil, dreptului comercial, dreptului administrativ, organizării judecătoreşti. La o

analiză profundă a corelaţiei dintre Constituţie şi ramurile dreptului vom constata că orice

ramură de drept îşi găseşte fundamentul juridic în normele constituţionale. De aici reiese

regula conformităţii normelor din celelalte ramuri de drept, care conţin reglementări ale

aceloraşi relaţii sociale. Modificările ce se impun în celelalte ramuri de drept ca urmare a

modificărilor normelor constituţionale corespondente se fac direct în virtutea textului

constituţional sau prin intermediul altor norme juridice şi aceasta depinde de faptul dacă

normele constituţionale sunt de aplicaţie mijlocită sau nemijlocită. Modificările normelor din

ramurile de drept sunt obligatorii atunci când principiile constituţionale ce constituie

fundamentul lor juridic se modifică.

CAPITOLUL III

TEORIA CONSTITUŢIEI

Constituţia, ca lege fundamentală a statului, reprezintă izvorul juridic principal al

dreptului constituţional. Constituţia stă la baza unui întreg curent de gândire, apărut în

perioada iluministă şi continuat inclusiv după cel de-Al doilea război mondial, cu relevanţă

atât pentru domeniul juridic, cât şi pentru cel politic şi filozofic. Astfel, constituţionalismul

şi-a propus iniţial să înlocuiască din rândul izvoarelor dreptului şi mai ales din cadrul

izvoarelor de drept constituţional cutuma, ce permitea o largă putere discreţionară

0deţinătorului puterii în stat, cu izvoarele scrise, mai precis cu Constituţia, care avea drept

principal rol limitarea puterii suveranului şi încadrarea sa în limitele stabilite de norme

juridice cunoscute şi cu forţă juridică supremă în stat. Prin urmare, încă de la apariţia sa,

Constituţia a fost considerată şi analizată prin opoziţie cu absolutismul, drept o limită în calea

exercitării arbitrare a puterii. O dată acest scop îndeplinit, constituţionalismul a continuat să

aibă un rol important şi eminamente progresist pe scena istorică, el propunându-şi garantarea

eficientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului. Mişcarea constituţionalistă

a stat la baza dezvoltării fenomenului constituţie în lume şi a permis răspândirea sa tot mai

largă, precum şi aprofundarea consecinţelor juridice ale acestuia.

Constituţia s-a impus în istoria lumii, începând cu secolul al XVIII-lea, alături de alte

mari instituţii create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau

juridice şi constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat. Adoptarea constituţiei este un mare

eveniment politic, social şi juridic din viaţa unui stat, deoarece în constituţie sunt consacrate

principiile fundamentale ale întregii vieţi economice, politice, sociale şi juridice, în

conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează şi apără.

Conţinutul constituţiei este un conţinut complex, el cuprinzând principiile fundamentale

pentru toate domeniile vieţii (politice, economice, sociale, culturale, juridice, etc) este şi

motivul pentru care adeseori este caracterizată ca fiind legea fundamentală care stă la temelia

organizării statale şi este baza juridică a întregii legislaţii.

Constituţia, ca izvor principal al dreptului constituţional, reglementează relaţiile sociale

fundamentale, dar care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.

In acest sens constituţia trebuie considerată a fi legea fundamentală a unui stat,

constituită din norme juridice, investite cu forţă juridică supremă, şi care reglementează acele

relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea

puterii politice a poporului. Constituţia poate fi văzută ca un "aşezământ politic şi juridic

fundamental al unui stat".

Din punct de vedere etimologic, constituţia provine de la cuvântul latin "constitutio",

care înseamnă "aşezarea cu temei" sau "starea unui lucru", "organizare". În dreptul roman

imperial acest termen avea sensul de lege. Împăratul edicta acte normative denumite

constituţii cu forţă juridică superioară. De asemenea, cuvântul putea să desemneze şi "un

0complex de legi sperate care reglementau diferite domenii de organizare a statului, mai ales

la greci".

In accepţiunea actuală, constituţia apare mult mai târziu, cu toate că unele reguli cu

conţinut constituţional au existat mai demult. Normele scrise sau nescrise cu privire la

transmiterea şi exercitarea puterii au apărut odată cu constituţia statului.

Primele constituţii s-au afirmat ca mijloace de limitare a puterii absolutiste şi de statuare

a unor drepturi pentru alte categorii sociale. De exemplu, în Anglia au fost elaborate un set de

acte constituţionale, începând din secolul al XlII-lea. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi

începutul secolului al XlX-lea se extinde apariţia constituţiilor, ca un ansamblu sistematizat

de norme care stabilesc organizarea puterii statale, determinând un anumit echilibru al

puterilor publice şi garantarea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, imaginată ca un pact,

remarca profesorului francez Gicquel, "constituţia ascultă de un ritm binar în ceea ce ea

stabileşte, pe de o parte, modul de desemnare a guvernanţilor ca şi competenţele lor, şi pe de

altă parte, determină drepturile şi libertăţile celor guvernaţi”.

Sursele de inspiraţie ale constituţiilor apărute în acea perioadă, dar mai târziu, atât în

litera cât şi în spiritul lor, au fost Declaraţia de independenţă a SUA - 1776 (de fapt

Constituţia statului Virginia, care prin dezbateri îndelungate a fost transformată în Constituţia

SUA), precum şi Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa - 1789.

Constituţia este o lege fundamentală, caracteristică determinată atât de relaţiile sociale

pe care le reglementează, cât şi de forţa sa juridică, care o situează în fruntea izvoarelor de

drept. Constituţia reglementează relaţii sociale esenţiale care condiţionează existenţa şi

funcţionarea societăţii ca sistem. In primul rând se referă la relaţiile privind puterea politică

organizată statal. Constituţia este un document/un set de documente în care se stabileşte cum

este organizat statul, care sunt deci autorităţile publice (organele statului), cum sunt instituite,

cum funcţionează, care sunt relaţiile dintre ele, precum şi dintre acestea şi cetăţeni; se

determină forma statului; se proclamă principii generale ale ordinii politice şi juridice, precum

şi simboluri naţionale; unele constituţii consacră drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale.

Constituţia consacră principii de bază pentru întreaga viaţă economică, socială, politică,

reflectă şi consolidează etape ale dezvoltării sociale, proiectează direcţiile dezvoltării viitoare.

Semnificaţia constituţiei, ca document politic fundamental - remarca Prof. I. Deleanu - este

0demonstrabilă şi sub următoarele aspecte: "Constituţia este retrospectivă şi prospectivă - ea

realizează sinteza proceselor istorice din istoria societăţii până la nivelul de civilizaţie şi

democraţie la care a ajuns şi totodată exprimă un proiect consonat cu aspiraţiile majore ale

colectivităţii constituite de stat; atât ca sinteză cât şi ca proiect, constituţia exprimă o filozofie

şi o ideologie, caracteristice colectivităţii umane constituite în respectivul stat".

Constituţia are cel mai important loc în ansamblul actelor normative. Poziţia superioară

a constituţiei este reflectată în necesitatea confirmării celorlalte acte normative aşezate în

ierarhia inferioară a izvoarelor de drept, atât din conţinutul constituţiei, cât şi din forma ei.

Majoritatea constituţiilor sunt adoptate şi modificate prin proceduri speciale.

Constituţia, în accepţiunea ei propriu-zisă, presupune constituirea unui sistem politic

democratic, existenţa unui stat de drept în care să domnească legea atât pentru guvernanţi, cât

şi pentru cei care sunt guvernaţi.

Noţiunea de constituţie deţine câteva repere: nu este o simplă lege, ci un sistem de

norme cu caracter fundamental care stă la baza edificiului juridic şi politic; în acelaşi timp,

este o categorie istorică care exprimă evoluţia sistemului legislativ, dar şi o nouă concepţie, o

ideologie politică şi juridică, cu deschiderea democratică.

In concluzie, Constituţia este o lege a unui stat, investită cu forţă juridică supremă şi

care reglementează relaţiile sociale esenţiale care privesc instaurarea, menţinerea şi

exercitarea puterii în societate, consfinţeşte cele mai importante principii ale vieţii social-

economice şi politice, consacră drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale

cetăţenilor.

1. Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei

A. Apariţia Constituţiei

In aprecierea momentului apariţiei constituţiei în lume, doctrina juridică nu este unitară

datorită faptului că uneori nu se iau în consideraţie constituţia cutumiară şi constituţia mixtă

(scrisă şi cutumiară), ci numai cea scrisă şi bineînţeles datorită faptului că nu se apreciază

fenomenul constituţie în toată complexitatea lui. Astfel, unii consideră că prima constituţie a

apărut în Anglia, pentru alţii constituţiile au apărut odată cu ajungerea la putere a burgheziei,

0în timp ce alţii subliniază că dacă din punct de vedere cronologic constituţia americană a

apărut înaintea celei franceze, sub aspectul importanţei istorice, al rolului şi influenţei pe care

le-au avut asupra dezvoltării mişcării constituţionale în lume întâietatea revine actelor cu

caracter constituţional ale revoluţiei franceze.

Cauzele apariţiei Constituţiei. Apariţia constituţiei trebuie privită ca un proces

desfăşurat în timp, început cu mult înainte de revoluţia burgheză, proces în care burghezia a

jucat un rol hotărâtor, desăvârşit prin adoptarea constituţiei scrise.

Constituţia apare din necesitatea afirmării şi protejării printr-un ansamblu de norme cu

putere juridică supremă, adoptate în forme solemne, a puterii instaurate. Apariţia constituţiei

marchează practic apariţia statului de drept, punând şi guvernanţii sub incidenţa regulilor

juridice. In Europa, prima constituţie scrisă este adoptată în Franţa în anul 1791.

Constituţia cutumiară şi Constituţia scrisă. Doctrina juridică precizează pe bună

dreptate că normele constituţionale pot fi sistematizate fie într-un act unic fundamental, fie în

mai multe acte constituţionale redactate în formă scrisă, fie într-un sistem de norme scrise şi

cutumiare (nescrise) care în totalitatea lor formează constituţia statului.

In mod obişnuit constituţiile se divid în două categorii şi anume în constituţii nescrise

(cutumiare) şi constituţii scrise. Constituţiile cutumiare se întâlnesc în Anglia, Israel şi Noua

Zeelandă. Ele sunt rezultatul experienţei şi practicii zilnice, al unor tradiţii, uzanţe,

precedente, principii fundamentale cristalizate în decursul timpurilor în activitatea statală.

Constituţia scrisă are la bază o serie de teorii şi practici care au precedat-o şi care s-au impus.

Justificările date constituţiei scrise sunt de ordin istoric, tradiţional etc.

B. Adoptarea Constituţiei

Formele speciale (proceduri) de adoptare pun în valoare supremaţia acesteia şi

deosebirile faţă de restul dreptului, dar mai ales faţă de legile ordinare.

Iniţiativa adoptării Constituţiei. Iniţiativa constituţională trebuie să aparţină acelui

organism statal, politic sau social care, ocupând în sistemul politic al unei societăţi locul cel

mai înalt (organ suprem), este cel mai în măsură să cunoască evoluţia societăţii date,

0perspectivele sale.

Moduri de adoptare a Constituţiei. Teoria şi practica constituţională a statelor cunosc

multe nuanţări în legătură cu adoptarea propriu-zisă a constituţiei. Adoptarea constituţiei a

cunoscut şi cunoaşte diferite moduri. Ca şi în alte domenii ale vieţii politice şi juridice, modul

de adoptare a unei constituţii este specific fiecărei ţări şi este determinat de stadiul de

dezvoltare economică, socială şi politică, de ideologia dominantă în momentul adoptării

constituţiei, de raporturile sociale.

Constituţiile acordate sunt constituţii adoptate de către monarh ca stăpân absolut, care-şi

exercită puterea sa. Ca exemple de constituţii acordate sunt: constituţia dată în Franţa de

Ludovic al XVIII-lea la 4 iunie 1814; Constituţia Piemontului şi Sardiniei din 4 martie 1848;

Constituţia japoneză din 11 februarie 1889 etc. Statutul sau constituţia plebiscitară, cum mai

este denumit în literatura de specialitate, este în fond o variantă a constituţiei acordate, o

variantă mai dezvoltată. Statutul este iniţiat tot de şeful statului (monarhul), dar este ratificat

prin plebiscit. Pactul sau constituţia pact este considerată a fi un contract între rege şi popor.

Poporul este reprezentat prin parlament. Este considerată mai potrivită pentru apărarea

intereselor grupurilor conducătoare (guvernanţilor), deoarece monarhul trebuie să ţină seama

de pretenţiile acestora. Pactul s-a folosit atunci când, profitându-se de o conjunctură

favorabilă, s-au putut impune şefului statului anumite condiţii. Exemplu de pact este Charta

de la 14 august 1830, din Franţa, când Louis Philippe d' Orleans este chemat la tronul Franţei

rămas liber şi acceptă constituţia propusă de parlament, devenind astfel, în urma acordului său

cu parlamentul, rege al Franţei. Constituţia convenţie este opera unei adunări, denumite

convenţie. Această adunare era special aleasă pentru a adopta constituţia, ea exprima

convenţia intervenită între toţi membrii societăţii, era considerată deasupra parlamentului,

avea dreptul de a stabili puterile delegate în stat şi competenţa puterii constituante. Franţa a

cunoscut acest procedeu pentru stabilirea constituţiilor din 1781, 1848 şi 1873, cu deosebirea

că termenul convenţie a fost înlocuit cu cel de adunare constituantă. Constituţia parlamentară

s-a realizat după cel de-Al doilea război mondial, de regulă, de către parlamente (mai ales în

ţările din estul Europei), folosindu-se următoarea procedură: iniţiativa, elaborarea proiectului,

0discutarea publică a proiectului, adoptarea proiectului de către parlament cu majoritate

calificată (cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor parlamentului). În acest mod au fost

adoptate constituţiile României din anii 1948, 1952 şi 1965.

C. Modificarea Constituţiei

Modificarea (revizuirea) constituţiei se poate face după aceeaşi procedură după care se

modifică legile, în acest caz suntem în prezenţa unei constituţii suple sau flexibile. Constituţia

actuală a României (2003) stabileşte că pot iniţia revizuirea Preşedintele României la

propunerea Guvernului, cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum

şi cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.

D. Incetarea provizorie a efectelor juridice ale normelor constituţionale şi

abrogarea Constituţiei

Încetarea provizorie (suspendarea) a constituţiei reprezintă scoaterea din vigoare, în total

sau în parte, pe o anumită perioadă de timp determinată, a dispoziţiilor constituţionale. In

practica constituţională, constituţiile au fost suspendate în perioadele de crize politice, atunci

când guvernanţii renunţau la formele democratice de conducere. în general, s-a suspendat

constituţia prin proclamarea stării de necesitate, prin proclamarea stării de asediu, prin

guvernarea prin decrete-legi, prin loviturile de stat.

In ce priveşte abrogarea constituţiei, ea se produce atunci când se adoptă o nouă

constituţie.

2. Conţinutul normativ al Constituţiei

Din moment ce constituţia este o lege, dar se deosebeşte totuşi de lege, în mod firesc se

pune problema de a stabili ce norme juridice trebuie să cuprindă. Identificarea conţinutului

normativ al constituţiei prezintă un real interes mai ales pentru activitatea de redactare a

proiectelor de constituţii şi de legi.

Conţinutul normativ al constituţiei se subordonează conceptului de constituţie, el trebuie

să exprime în concret ceea ce este constituţia, ca important act politic şi juridic.

Determinarea conţinutului normativ al constituţiei este definirea constituţiei în sens

0material şi în sens formal. Prin constituţie, în sens material, sunt înţelese dispoziţiile cu

caracter constituţional, indiferent în ce act normativ sunt cuprinse, iar prin constituţii, în sens

formal, sunt înţelese dispoziţiile cuprinse în corpul constituţiei, indiferent dacă aceste

dispoziţii sunt fundamentale sau reglementează relaţii sociale de mică importanţă, cum ar fi

dispoziţiile sanitare, şcolare etc. prin constituţie în sens material - spunea Andre Hauriou - se

are în vedere obiectul sau materia reglementărilor constituţionale şi nu forma lor, iar prin

constituţie în sens formal se are în vedere modul de exprimare a regulilor constituţionale.

3. Supremaţia Constituţiei

Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei ţine de locul constituţiei în sistemul

normativ, de ierarhizarea actelor normative, a sistemului de drept, şi în orice caz de locul

dreptului constituţional în sistemul de drept. Supremaţia constituţiei apare ca un lucru ştiut,

firesc, de necontestat. În general, s-a afirmat şi se afirmă caracterul de lege supremă al

constituţiei, dar această afirmaţie este acceptată ca o axiomă, ce nu mai trebuie demonstrată,

ca ceva de certă şi de incontestabilă notorietate. Preocupările pentru justificarea supremaţiei

constituţiei s-au exprimat prin definiţiile ce i s-au dat, prin explicaţiile privind adoptarea,

modificarea şi abrogarea ei, dar, într-un fel, indirect.

3.1. Conceptul de supremaţie a Constituţiei

Supremaţia constituţiei apare ca ceva firesc, de notorietate, vorbindu-se fie pur şi simplu

despre supremaţie sau folosindu-se şi alte exprimări precum: valoarea juridică supremă, super

legalitate (Marcel Prelot), legea supremă (Georges Burdeau) etc.

Supremaţia constituţiei este deci o noţiune complexă, în conţinutul căreia se cuprind

trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice, care exprimă poziţia supraordonată a

constituţiei nu numai în sistemul de drept ci în întregul sistem social-politic al unei ţări.

3.2. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei

Unii autori lasă să se înţeleagă că supremaţia constituţiei s-ar fundamenta pe principiul

legalităţii, plecând de la strânsa legătură ce există între legalitate şi constituţionalitate, de la

0ideea (exactă, de altfel) că legalitatea în sensul cel mai general se sprijină pe principiul

constituţionalităţii.

In alte opinii, se fundamentează supremaţia constituţiei pe conţinutul şi forma ei. In mod

deosebit, reţine aici atenţia opinia potrivit căreia se poate vorbi de o supremaţie materială şi

de una formală, plecând de la cele două sensuri sub care este analizată uneori constituţia,

sensul material şi sensul formal. Supremaţia materială se motivează prin aceea că întreaga

ordine juridică se bazează pe constituţie. Fiind la originea întregii activităţi juridice ce se

desfăşoară într-un stat, ea este în mod necesar superioară tuturor formelor de activitate

deoarece ea, ea singură, determină valabilitatea lor. Cât priveşte supremaţia formală a

constituţiei, ea este explicată prin divizarea constituţiilor în constituţii rigide şi constituţii

suple, precizându-se că redactarea constituţiei exteriorizează forţa deosebită care se dă

dispoziţiilor sale.

Ca lege, constituţia este expresia voinţei guvernanţilor, a poporului, voinţa strâns legată

(condiţionată, determinată) de contextul economic, social, politic şi cultural, concret din

societatea în care este edictată. Această trăsătură explică conţinutul şi forma constituţiei.

Supremaţia constituţiei se explică prin funcţiile sale, iar exprimarea voinţei

guvernanţilor este chiar funcţia puterii de stat. Apare clară legătura dintre constituţie şi putere

care este tocmai puterea organizată a guvernanţilor de a exprima şi realiza voinţa lor ca voinţă

general obligatorie pentru întreaga societate.

3.3. Consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei

Poziţia privilegiată a constituţiei în sistemul de drept implică firesc o multitudine de

consecinţe juridice, unele care privesc chiar constituţia, altele care privesc restul dreptului.

A. Consecinţele juridice privind adoptarea Constituţiei

Adoptarea constituţiei trebuie văzută ca un proces complex, de profunde semnificaţii

politico-juridice, proces în care se detaşează clar, aşa cum de altfel am explicat, cel puţin trei

elemente şi anume: iniţiativa adoptării constituţiei, organul competent (constituantul sau

puterea constituantă), modurile de adoptare.

0

B. Consecinţele juridice privind modificarea, suspendarea şi abrogarea

Constituţiei

Constituţia ca lege fundamentală a unui stat nu poate rămâne însă neschimbată. Ea

suferă în mod firesc unele modificări ca urmare a corelaţiei ce există şi trebuie să existe între

drept şi dinamica economică şi socială. Modificarea constituţiei trebuie să se realizeze, de

asemenea, prin proceduri şi forme care să pună în valoare locul constituţiei în sistemul de

drept.

C. Deosebirile dintre Constituţie şi legi, consecinţe ale supremaţiei Constituţiei

Desigur, într-o viziune foarte largă, dar corectă, constituţia este şi ea o lege. Cu toate

acestea poziţia supraordonată a constituţiei se manifestă şi cât priveşte legea, faţă de care se

fac trei mari deosebiri şi anume de conţinut, de formă şi de putere juridică. Aceste deosebiri

pot fi făcute prin raportare la lege ca act juridic al Parlamentului.

D. Conformitatea întregului drept cu Constituţia, consecinţă a supremaţiei Constituţiei

Constituţia, ca izvor principal al dreptului, este deci parte integrantă a acestuia. Prin

conţinutul şi poziţia sa în sistemul de drept, constituţia comandă însă întregul drept.

Reglementând relaţiile sociale care sunt esenţiale pentru popor, relaţii din toate domeniile

vieţii economice, politice, sociale şi culturale, constituţia stabileşte principiile fundamentale

pentru întregul drept.

Toate celelalte ramuri de drept îşi găsesc punctul de plecare, la nivelul celor mai înalte

principii, în şi numai în prevederile Constituţiei. Orice abatere de la această concordanţă este

considerată o încălcare a Constituţiei şi a supremaţiei sale, ducând la nulitatea dispoziţiilor

legale în cauză. Una din modalităţile prin care se poate constata eventuala abatere a normelor

legale de la prevederile constituţionale este controlul de constituţionalitate. Această

consecinţă a supremaţiei constituţiei se va observa lesne atunci când vor fi analizate condiţiile

de fond şi de formă ale valabilităţii actelor organului statului.

Din această regulă a conformităţii rezultă şi o a doua consecinţă. Astfel, în cazul în care

0o dispoziţie constituţională este modificată, în mod obligatoriu trebuie să se modifice şi

normele din ramurile de drept corespondente. Această modificare se impune pentru că în

permanenţă trebuie respectată concordanţa întregului drept cu constituţia. Dacă modificările

sunt obligatorii, ele nu se realizează însă automat, de îndată, ci aceasta depinde de faptul dacă

norma constituţională nouă este de aplicaţie mijlocită sau nemijlocită, problemă de mare

interes practic.

3.4. Garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei

Supremaţia constituţiei implică o serie de consecinţe juridice, dar se bucură în acelaşi

timp şi de garanţii. Desigur, garanţiile supremaţiei constituţiei pot fi formulate în diferite

feluri. Cea mai importantă constatare ce se poate face este că supremaţia constituţiei

beneficiază de garanţiile specifice întregului drept (care fac ca sistemul normativ să se aplice

şi să fie respectat) dar, totodată, de unele garanţii juridice specifice.

Controlul general al aplicării constituţiei este rezultatul faptului că întreaga activitate

statală este organizată prin constituţie. Constituţia statorniceşte formele fundamentale de

realizare a puterii de stat, categoriile de organe ale statului.

Controlul constituţionalităţii legilor este o altă garanţie a supremaţiei Constituţiei.

Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a conformităţii

legii cu Constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde regulile

privitoare la organele competente a face această verificare, procedura de urmat precum şi

măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri. În general, controlul

constituţionalităţii legilor este considerat o garanţie a supremaţiei Constituţiei, folosindu-se

desigur formulări diferite precum sancţiunea supremaţiei (Georges Burdeau), garanţia

caracterului de supremaţie a constituţiei (Andre Hauriou), sancţiunea violărilor regulilor

constituţionale (Marcel Prelot) etc.

Indatorirea fundamentală de a respecta Constituţia se înscrie în cadrul garanţiilor

supremaţiei constituţiei. Ea asigură ca prevederile din Constituţie să fie aplicate şi respectate

0de către cetăţeni. Izvorul acestei obligaţii fundamentale trebuie căutat în chiar conţinutul şi

poziţia Constituţiei, în faptul că aducerea la îndeplinire a prevederilor constituţionale înseamnă

de fapt tocmai realizarea măsurilor pe care statul le ia în vederea dezvoltării materiale şi

culturale a societăţii.

CAPITOLUL IV

CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

1. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor

Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a

conformităţii legii cu constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde regulile

privitoare la organele competente a face această verificare, procedura de urmat precum şi

măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.

De principiu, controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca act juridic al

parlamentului sau actele normative cu forţă juridică egală cu a legii, acte normative cu forţă

juridică egală cu a legii acele acte care deşi sunt emise de alte organe de stat decât

parlamentul, intervin şi reglementează relaţii sociale de domeniul legii şi pot deci modifica,

suspenda sau abroga o lege. Asemenea acte se regăsesc în mai toate sistemele constituţionale,

de regulă sub denumirea de decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonanţe.

Unele constituţii prevăd controlul constituţionalităţii proiectelor de legi, acesta nu este

un control veritabil, căci procedura de elaborare a legilor cuprinde implicit şi obligaţia de

verificare a constituţionalităţii şi deci eliminarea posibilelor cauze care determină ca legile

ordinare să încalce prevederile constituţiei. În unele sisteme constituţionale legea şi constituţia

sunt adoptate de acelaşi organ de stat (Parlamentul), apariţia unor neconcordanţe între

constituţie şi lege pare, la prima vedere, imposibilă. Cu toate acestea, practica constituţională a

statelor a învederat posibilitatea existenţei acestei situaţii, iar existenţa instituţiei controlului

constituţionalităţii legilor este chiar dovada incontestabilă.

2. Organele de stat competente a controla constituţionalitatea legilor.

0 Doctrina juridică a clasificat acest control în funcţie de organul de stat chemat a verifica

constituţionalitatea legilor. Intr-o opinie ar exista trei forme de control: controlul prin opinia

publică, controlul politic şi controlul jurisdicţional. Controlul prin opinia publică este

controlul elementar, cuprinde reacţia opiniei publice la violarea constituţiei. Credem totuşi că

o prezentare sistematică a controlului constituţionalităţii legilor se poate realiza clasificându-1

pe criteriul organului ce-1 realizează - în două forme şi anume: a) controlul realizat printr-un

organ politic şi b) controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional. Această clasificare are

avantajul de a evoca şi procedura diferiră după care se realizează controlul.

a) Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ politic.

în ce priveşte dreptul Parlamentului de a verifica constituţionalitatea legilor, unii îl

consideră un control autentic şi în acelaşi timp un autocontrol, căci Parlamentul fiind acela

care votează şi constituţia este cel mai în măsură să aprecieze concordanţa dintre legea şi

constituţia pe care Ie-a adoptat.

b) Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ

jurisdicţional. Acest control este exercitat sau de organe, altele decât cele judecătoreşti, care

folosesc însă o procedură de lucru asemănătoare cu cea judecătorească, sau de către organele

judecătoreşti propriu-zise. Controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor este

controversat. Cât priveşte fundamentarea sa ştiinţifică, controlul judecătoresc al

constituţionalităţii legilor s-a impus în practica constituţională a multor state, astăzi

exercitându-se sau în temeiul unor dispoziţii legale clare sau pur şi simplu în temeiul dreptului

pe care organele judecătoreşti singure şi l-au arogat.

Dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legilor cu constituţia s-a justificat

plecându-se de la menirea judecătorilor de a interpreta şi aplica legile şi de a aplica sancţiuni

în cazuri de încălcare a legii. Faţă de această situaţie s-a considerat că în mod firesc ei au

dreptul de a interpreta legile şi în raportul lor cu constituţia şi să aplice sancţiuni, căci lipsa

sancţiunilor în cazul încălcării constituţiei ar putea duce la negarea existenţei dreptului

constituţional. De asemenea, dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legii cu

constituţia s-a justificat prin teoria separaţiei puterilor în stat, care implică o anumită

0"colaborare a puterilor" în vederea realizării aceloraşi scopuri, puterii judecătoreşti îi revine

importanta misiune de a fi "regulatorul bunei funcţionări a principiului separaţiei puterilor".

3. Alte forme de control al constituţionalităţii legilor

În funcţie de modul cum este înscris în Constituţie controlul constituţionalităţii legilor,

poate fi un control explicit sau un control implicit. Suntem în faţa unui control explicit atunci

când în mod expres constituţia îl prevede. Control explicit întâlnim în România, Franţa,

Elveţia, Austria. Suntem în prezenţa unui control implicit atunci când constituţia nu-1

prevede în mod expres, dar el există implicit ca urmare a principiului legalităţii. Un control

implicit al constituţionalităţii legilor a exista în dreptul nostru în perioada 1944-1965.

Controlul anterior adoptării legilor, denumit şi control prealabil sau preventiv, se

exercită în faza de proiect al legii, nefiind un veritabil control al constituţionalităţii, căci atât

timp cât lege a nu este adoptată, proiectul poate fi îmbunătăţit chiar de iniţiator, sau poate fi

abandonat. Acest control este mai mult o garanţie de legalitate şi deci şi de constituţionalitate.

Controlul posterior adoptării legilor se exercită asupra legilor deja adoptate sau

asupra actelor cu forţă juridică egală cu a legii. În această situaţie, în cadrul controlului

explicit, de regulă se prevăd organele de stat care pot sesiza neconstituţionalitatea, organele de

stat care pot decide procedura de urmat, sancţiunile. Acesta este veritabilul control al

constituţionalităţii legilor.

4. Controlul constituţionalităţii legilor în România

A. Sediul materiei

In România, controlul constituţionalităţii legilor îşi găseşte reglementarea în art. 146-147

din Constituţie, precum şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale. în dezvoltarea dispoziţiilor constituţionale şi legale, Curtea Constituţională

şi-a adoptat Regulamentul de organizare şi funcţionare. Dispoziţii privind competenţa Curţii

Constituţionale mai sunt şi în alte legi, ca de exemplu în Legea nr. 370/2004 pentru alegerea

Preşedintelui României.

0B. Autoritatea publică competentă

Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii legilor unei autorităţi

publice denumite Curtea Constituţională. Aceasta este formată din 9 judecători numiţi pentru

o durată de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, trei de către

Camera Deputaţilor, trei de către Senat, trei de către Preşedintele României. Preşedintele

Curţii Constituţionale este ales, dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret,

pentru o durată de 3 ani.

Membrii Curţii Constituţionale se reînnoiesc la fiecare 3 ani cu câte o treime, procedeu

ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noile tendinţe.În activitatea lor judecătorii

sunt independenţi şi sunt inamovibili pe durata mandatului. Ei nu pot fi traşi la răspundere

pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor. De asemenea, judecătorii Curţii

Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală ori contravenţională decât cu

aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui

României, după caz, la cererea Procurorului General.

C. Actele supuse controlului de constituţionalitate

Legile. Cât priveşte legile se disting două situaţii exprimate printr-un control prealabil şi

printr-un control posterior.

Controlul prealabil se exercită asupra legilor votate de către Parlament, dar înaintea

promulgării lor de către Preşedintele României.

Curtea Constituţională poate proceda la control dar numai la sesizarea uneia dintre

autorităţile publice prevăzute de către Constituţie şi anume: Preşedintele României, preşedinţii

celor două Camere, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie, cel puţin 50 de deputaţi sau cel

puţin 25 de senatori. Ca atare este exclus controlul din oficiu.

Cea de a doua situaţie, priveşte controlul posterior al constituţionalităţii legilor (priveşte

deci legile intrate în vigoare) iar acest control se realizează pe calea excepţiei de

neconstitutionalitate. În legătură cu acest control trebuie să reţinem că potrivit Legii privind

organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale nu pot face obiectul excepţiei prevederile

legale a căror constituţionalitate a fost stabilită pe calea controlului prealabil. Excepţia de

0neconstitutionalitate este un procedeu juridic ce permite accesul cetăţenilor la Curtea

Constituţională şi aceasta cale are o deosebită importanţă.

Iniţiativa de revizuire a Constituţiei exprimată în limitele dispoziţiilor din Constituţie

este şi ea supusă controlului de constituţionalitate. In legătură cu această atribuţie a Curţii

Constituţionale s-ar putea crede că este un paradox din moment ce o iniţiativă de acest gen

este prin ea însăşi „contrară" Constituţiei atâta timp cât urmăreşte modificarea unor prevederi

ale acesteia.

Regulamentele Parlamentului - sunt şi ele supuse controlului de constituţionalitate.

Există trei categorii de regulamente: Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul

Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere. Controlul

constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului se poate efectua numai la sesizarea unuia din

preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de

deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.

Ordonanţele Guvernului pot face obiectul constrolului constituţionalităţii. Potrivit

Constituţiei, Guvernul poate fi abilitat de către Parlament printr-o lege specială, să emită

ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Aceste ordonanţe conţin de fapt

norme cu putere de lege, instituţia ca atare fiind cunoscută în teorie şi în legislaţie ca delegare

legislativă.

Iniţiativele legislative populare. Verificarea respectării acestor reguli constituţionale

în cazul iniţiativei legislative populare revine Curţii Constituţionale.

D. Alte atribuţii ale Curţii Constituţionale

In afara controlului constituţionalităţii legilor, regulamentelor, ordonanţelor, Curţii

Constituţionale îi revin şi alte atribuţii. Prin aceste atribuţii Curtea este împuternicită a se

pronunţa asupra constituţionalităţii unor acţiuni sau măsuri întreprinse de către unele

autorităţi publice situate la înalte nivele statale.

Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui

României şi de confirmare a rezultatelor sufragiului. Această atribuţie constituţională este

detaliată prin legea privind alegerea Preşedintelui României. în exercitarea acestei atribuţii

0Curtea Constituţională: înregistrează câte un exemplar al propunerilor de candidatură;

soluţionează contestaţiile; rezolvă contestaţiile împotriva soluţiilor date de către birourile

electorale de circumscripţie în legătură cu împiedicarea unui partid sau al unei formaţiuni

politice, ori a uni candidat de a-şi desfăşura campania electorală; primeşte procesele verbale

privind rezultatele alegerilor prezidenţiale şi documentaţia respectivă şi validează sau

anulează aceste alegeri; publică rezultatul alegerilor prezidenţiale în presă şi în Monitorul

Oficial; prezintă Parlamentului un exemplar din actul de validare a alegerii Preşedintelui în

vederea depunerii jurământului etc.

Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea

funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi

Guvernului. În anumite situaţii, clar stabilite prin Constituţie, apare necesară asigurarea

interimatului în funcţia de Preşedinte al României, deoarece titularul nu mai poate exercita

prerogativele de conducere. Constatarea împrejurărilor care justifică interimatul, această

soluţie provizorie care asigură continuitatea funcţiei, revine Curţii Constituţionale.

Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.

Constituţia prevede posibilitatea suspendării din funcţie a Preşedintelui României în cazul în

care acesta săvârşeşte fapte grave prin care încalcă prevederile constituţionale. într-o

asemenea situaţie în care decide Parlamentul se cere avizul consultativ al Curţii

Constituţionale.

Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea

referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia. Potrivit Constituţiei referendumul se

poate organiza în următoarele situaţii: la cererea Preşedintelui României, după consultarea

Parlamentului, în probleme de interes naţional; pentru demiterea Preşedintelui României;

pentru aprobarea revizuirii Constituţiei. Curţii Constituţionale îi revine atribuţia de a veghea

la respectarea procedurii referendare.

Rezolvarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.

Partidele politice îşi găsesc reglementarea constituţională, Constituţia declară pluralismul

politic drept valoare supremă şi o garantează, în art.8 care dezvoltând art.l (3) defineşte

0scopul activităţii partidelor politice, în art. 40 care reglementând dreptul de asociere stabileşte

ce partide sunt sau pot deveni neconstituţionale, precum şi persoanele care nu pot face parte

din partidele politice.

5. Procedura în faţa Curţii Constituţionale

Câteva reguli generale trebuie menţionate şi anume: sesizarea Curţii Constituţionale se

face numai în scris şi motivat; plenul Curţii Constituţionale este legal constituit numai dacă

sunt prezenţi cel puţin două treimi din numărul judecătorilor; şedinţele Curţii sunt publice, în

afară de cazul în care din motive întemeiate, preşedintele Curţii sau completul de judecată

hotărăşte şedinţă secretă; părţile au acces la lucrările dosarului; autorităţile publice, instituţiile,

regiile autonome, societăţile comerciale şi orice alte organizaţii au obligaţia să comunice

Curţii, la cererea acesteia informaţiile, documentele şi datele pe care le deţin; cererile adresate

Curţii sunt scutite de taxa de timbru.

A. Procedura controlului constituţionalităţii legilor

Procedura controlului constituţionalităţii legilor diferă după cum ne aflăm în faţa

controlului prealabil (adică efectuat înainte de promulgarea legii) sau în faţa controlului

posterior, realizat aşadar asupra unei legi deja intrate în vigoare (deci promulgate şi publicate

în Monitorul Oficial).

a) Procedura în cazul controlului prealabil de constituţionalitate

În această situaţie Curtea Constituţională poate acţiona numai dacă este sesizată. Ea nu

se poate sesiza din oficiu. Sesizarea adresată Curţii Constituţionale trebuie să fie scrisă şi

motivată (art. 15 alin. 2 din lege). în legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale sunt prevăzute detaliile procedurale pentru ca cei îndreptăţiţi la sesizare să ia

cunoştinţă de conţinutul legii. Curtea Constituţională, în vederea rezolvării cauzei are şi ea o

serie de obligaţii şi anume să comunice sesizarea primită, după caz: Preşedintelui României,

în ziua înregistrării, dacă sesizarea provine de la unul din preşedinţii celor două Camere, de la

parlamentari, de la Guvern sau de la Curtea Supremă de Justiţie; preşedinţilor celor două

Camere ale Parlamentului şi Guvernului în 24 de ore de la înregistrare, dacă provine de la

Preşedintele României, de la parlamentari sau de la Curtea Supremă de Justiţie, precizându-le

0şi data dezbaterilor.

Soluţionarea sesizării se realizează prin dezbaterea sa în plenul Curţii Constituţionale.

In urma deliberării Curtea Constituţională decide, cu votul majorităţii judecătorilor, iar

decizia se comunică Preşedintelui României, pentru ca procedura de elaborare a legii să se

definitiveze. Dacă prin decizie s-a constatat neconstitutionalitatea prevederilor legale, decizia

se comunică şi preşedinţilor Camerelor Parlamentului pentru a se deschide procedura

prevăzută de către art. 147 (2) din Constituţie. Decizia se publică în Monitorul Oficial al

României, Partea 1.

b) Procedura în cazul judecării excepţiei de neconstituţionalitate

Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu eficient de apărare a drepturilor şi

libertăţilor publice. Excepţia de neconstituţionalitate priveşte un proces judiciar declanşat în

care atacându-se actul de aplicare concretă a legii, cel interesat cere să se constate că

dispoziţia legală pe care se întemeiază actul de aplicare este neconstituţională şi ca atare

trebuie înlăturată. în mod firesc procedura ridicării şi soluţionării excepţiei de

neconstituţionalitate este în detaliu reglementată prin lege, ea fiind la dispoziţia justiţiabililor.

Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în faţa instanţelor judecătoreşti,

de către una din părţi sau de către instanţă din oficiu. Neconstitutionalitatea unei prevederi

legale poate fi invocată numai dacă de ea depinde judecarea cauzei, deci numai dacă are

legătură directă cu cauza respectivă.

Doar în asemenea situaţii Curtea Constituţională poate fi sesizată şi numai de către

instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Instanţa va dispune acest

lucru printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor pentru susţinerea sau

combaterea excepţiei şi opinia instanţei asupra excepţiei. încheierea va fi însoţită de dovezile

depuse de către părţi.

B. Procedura controlului constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a

Constituţiei

Această procedură conţine reguli specifice (art. 144 lit. a din Constituţie). Proiectul legii

0de revizuire a Constituţiei trebuie depus la Parlament (la una din Camere). Dar aceasta se

poate realiza numai dacă proiectul este însoţit de o decizi a Curţii Constituţionale.

De aceea, înainte de sesizarea Parlamentului proiectul se depune la Curtea

Constituţională, care este obligată în termen de 10 zile să se pronunţe asupra

constituţionalităţii sale. Desigur decizia Curţii se ia în plenul acesteia, se comunică celor care

au iniţiat proiectul sau propunerea legislativă şi se publică în Monitorul Oficial.

C. Procedura controlului constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului

Sesizarea Curţii Constituţionale poate fi făcută de către unul din preşedinţii celor două

Camere ale Parlamentului, un grup parlamentar ori un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau

de cel puţin 25 de senatori.

Dacă sesizarea provine de la parlamentari, Curtea Constituţională o comunică în termen

de 24 de ore de la înregistrare preşedinţilor celor două Camere, cu precizarea datei când va

avea loc dezbaterea. Până la această dată se pot trimite Curţii punctele de vedere ale birourilor

Camerelor. Soluţionarea cauzei se face în plen, iar decizia se ia cu votul majorităţii

judecătorilor. Decizia se comunică şi Camerei al cărei regulament a format obiectul cauzei şi

se publică în Monitorul Oficial.

D. Procedura controlului constituţionalităţii ordonanţelor Guvernului

Faţă de natura şi procedura emiterii ordonanţelor Guvernului, controlul

constituţionalităţii lor este şi nu poate fi decât un control posterior. Acest control se realizează

prin mijlocirea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost aceasta explicată la legi.

E. Procedura de constatare a existenţei împrejurărilor care justifică

interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României

Procedura în această situaţie este nuanţată în funcţie de cauzele care determină

interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi anume: vacanţa funcţiei;

suspendarea din funcţie; imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile. În caz de

vacanţă a funcţiei, această procedură se declanşează la cererea preşedintelui uneia dintre

0Camerele Parlamentului sau a preşedintelui interimar care exercită atribuţiile Preşedintelui

României în perioada cât acesta este suspendat din funcţie.

Dacă Preşedintele României a fost suspendat din funcţie, cererea pentru constatarea

existenţei împrejurărilor care justifică interimatul se face de preşedintele care a condus

lucrările şedinţei comune a celor două Camere ale Parlamentului, în baza hotărârii adoptate în

şedinţa comună.

Dacă interimatul se datorează imposibilităţii temporare de a-şi exercita atribuţiile

cererea se face de Preşedintele României sau de preşedintele uneia dintre Camerele

Parlamentului.

Cererea pentru constatare trebuie însoţită de dovezile necesare, iar constatarea acestor

împrejurări se face în plenul Curţii, cu votul majorităţii judecătorilor.

F. Procedura avizării suspendării din funcţie a Preşedintelui României

Sesizarea Curţii Constituţionale în acest caz revine preşedintelui care a condus şedinţa

comună a celor două Camere ale Parlamentului, care va trimite, în copie, propunerea de

suspendare din funcţie împreună cu dovezile pe care se întemeiază.

După ce este sesizat, preşedintele Curţii Constituţionale, desemnează trei judecători ca

raportori, care vor efectua toate investigaţiile necesare. Judecătorii raportori vor fi desemnaţi

din toate cele trei categorii de judecători, adică unul din cei numiţi de Camera Deputaţilor,

unul din cei numiţi de Senat şi unul din cei numiţi de preşedintele României.

Curtea Constituţională emite avizul, în plenul său, cu votul majorităţii judecătorilor, în

urma examinării şi aprecierii raportului prezentat de către cei trei judecători, a propunerii de

suspendare şi a dovezilor existente la dosar.

G. Procedura controlului constituţionalităţii partidelor politic

Sesizarea Curţii Constituţionale se poate face, printr-o contestaţie, de către

preşedintele uneia din Camerele Parlamentului formulată pe baza unei hotărâri adoptate de

Cameră, cu votul majorităţii membrilor săi, ori de către Guvern. Legea obligă la motivarea

contestaţiei şi desigur la punerea dovezilor pe care se întemeiază.

0Primind contestaţia, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna un judecător ca

raportor. Acesta va comunica partidului politic în cauză contestaţia şi actele doveditoare,

precizându-se data până la care poate depune un memoriu în apărare, însoţit de dovezile

corespunzătoare.

H. Alte proceduri

Examinând dispoziţiile constituţionale şi legale în materia se va reţine că atribuţiile

Curţii Constituţionale privesc şi controlul constituţionalităţii iniţiativei legislative populare,

vegherea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmarea

rezultatelor sufragiului, vegherea la respectarea procedurii de organizare şi desfăşurarea

referendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia.

6. Actele Curţii Constituţionale

A. Denumirea actelor Curţii Constituţionale

Există discuţii faţă de terminologia nuanţată utilizată atât în Constituţie cât şi în Legea

nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Dacă examinăm art.

146 din Constituţie unde sunt stabilite atribuţiile Curţii Constituţionale, vom observa că

aceasta: se pronunţă (litera a şi c), hotărăşte (litera a şi k), soluţionează (lit. e) veghează (litera

f şi i), constată (litera g), dă aviz (litera h), verifică (litera j), îndeplineşte (lit. 1). Diversitatea

acestor activităţi, toate într-o viziune generală însemnând sau presupunând control de

constituţionalitate se realizează prin acte juridice. Constituţia nominalizează două acte

juridice şi anume decizia şi avizul consultativ.

B. Efecte juridice

Analiza efectelor juridice ale actelor Curţii Constituţionale trebuie efectuată ţinând cont

de faptul că suntem în prezenţa unui control prealabil sau posterior, ori în situaţia exercitării

altor atribuţii.

Deciziile emise în exercitarea atribuţiilor prevăzute de către art. 147 din Constituţie prin

care se constată neconstituţionalitatea legilor, înainte de promulgarea lor, sau

0neconstituţionalitatea iniţiativelor de revizuire a Constituţiei se trimit Parlamentului.

Cât priveşte iniţiativa de revizuire a Constituţiei decizia Curţii Constituţionale nu poate

depăşi forţa juridică a unui aviz în procedura de modificare a legii fundamentale.

In situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă

a Curţii Constituţionale (am arătat că aici putem vorbi de două grade de jurisdicţie, fond şi

recurs) produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice în cauză.

Aşa stând lucrurile Legea nr. 47/1992 stabileşte că decizia definitivă prin care se constată

neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe constituie temei legal pentru rejudecarea

cauzei, la cererea părţii care a invocat excepţia de neconstituţionalitate într-un proces civil (art.

26 alin. 1) şi că în procesele penale această decizie constituie temei legal pentru rejudecarea

cauzelor în care condamnarea s-a pronunţat pe baza prevederii legale declarate ca

neconstituţională (art. 26 alin. 2).

Deciziile Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea regulamentelor

Parlamentului, deşi se comunică acestuia (Camerelor) pentru a se reexamina regulamentul

(prevederile acestuia) în discuţie, nu au aceeaşi soartă ca în cazul legilor.

Efectele juridice ale deciziei Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea unui

partid politic constau în radierea partidului politic din evidenţa partidelor legal constituite.

CAPITOLUL V

CONSTITUŢIILE ROMÂNE

1. Câteva consideraţii privind apariţia Constituţiei în România

Constituţia în România a apărut mult mai târziu decât constituţiile din ţările europene de

vest (Franţa, Italia etc.). Aceasta s-a datorat faptului că epoca modernă, caracterizată prin

dezvoltarea tehnică, economică, socială şi culturală, a început în România mult mai târziu faţă

de alte ţări precum Olanda, Anglia, Franţa, Italia. Dezvoltarea mai târzie şi mai lentă a

capitalismului în România a fost cauzată, la rândul său, de îndelungata dominaţie a Imperiului

Otoman. Perioada premergătoare apariţiei constituţiei române s-a caracterizat şi prin puternice

0frământări şi mişcări care au fost forma de manifestare a luptei pentru înfăptuirea unităţii de

stat a poporului român, pentru înlăturarea orânduirii feudale, pentru revendicări cu caracter

democratic.

Un loc deosebit în cadrul premiselor istorice ale primei Constituţii din România îl ocupă

înfăptuirea în 1859 a statului unitar naţional, prin Unirea Munteniei şi Moldovei sub domnia

lui Alexandru Ioan Cuza. Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-au realizat o serie de

reforme importante, precum reforma agrară şi alte reforme politice, administrative şi

culturale, care au avut urmare crearea şi dezvoltarea unor instituţii statale.

2. Statutul desvoltător al Convenţiei de la Paris

Întâmpinând greutăţi în realizarea reformelor sale, domnitorul Alexandru Ioan Cuza,

prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, desfiinţează Adunarea Electivă şi supune plebiscitului

"Statutul desvoltător al Convenţiei din 7/19 august 1858", cunoscut în istorie sub denumirea

de "Statutul lui Cuza", şi legea electorală. Aceste două acte formează prima Constituţie a

României.

Statutul lui Cuza consacră independenţa legislativă câştigată de Principatele Române

încă din 1862 în urma vizitei lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol. Statutul lui Cuza

mai cuprinde reguli privitoare la formarea, organizarea şi funcţionarea adunării ponderatorii şi

adunării elective; reguli privind elaborarea legilor, unele reguli privind guvernul, obligaţia

funcţionarilor publici de a presta jurământul de credinţă Constituţiei, legilor şi domnitorului.

3. Constituţia română adoptată la 29 iunie 1866

Premisele istorice. În baza Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, domnitorul

Alexandru Ioan Cuza a adoptat o serie de legi menite a realiza importante reforme în ţară.

Astfel, el adoptă Legea agrară din 14 august 1864. Reforma agrară realizată de Cuza, cu toate

scăderile şi limitele ei, reprezintă unul din evenimentele importante ale istoriei moderne a

României. Alte legi adoptate de Cuza priveau instrucţiunea publică, administraţia, justiţia. Se

adoptă, de asemenea, Codurile penal, civil şi comercial şi se organizează armata. În anul

01866 se adoptă, după modelul Constituţiei belgiene, considerată atunci a fi cea mai liberală

constituţie, Constituţia României.

Conţinutul Constituţiei şi modificările ce i s-au adus. Constituţia, în cele 133 articole

ale sale, reglementează cele mai importante relaţii sociale, sistematizarea normelor

realizându-se pe opt titluri şi anume: Despre teritoriul României (titlul I), Despre drepturile

românilor (titlul II), Despre puterile statului (titlul III), Despre finanţe (titlul IV), Despre

puterea armată (titlul V), Dispoziţii generale (titlul VI), Despre revizuirea constituţiei (titlul

VII), Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare (titlul VIII).

Constituţia consacră în chiar primul articol că "Principatele Unite Române constituie un

singur stat indivizibil, sub denumirea de România".

Reglementând puterile statului, constituţia proclamă că toate puterile emană de la

naţiune. Puterea legiuitoare se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională,

formată din două camere şi anume: Senatul şi Adunarea deputaţilor. Cât priveşte Adunarea

deputaţilor, ea era aleasă pe sistemul colegiilor pe avere. Cât priveşte Senatul, corpul

electoral era împărţit numai în două colegii, tot după avere, iar pentru a fi ales în senat se

cereau, printre altele, două condiţii şi anume: un venit "de orice natură de 800 galbeni" şi

vârsta de 40 de ani.

Puterea executivă aparţinea domnitorului, constituţia stabilind regulile monarhiei

ereditare, şi numai a unei monarhii străine.

4. Constituţia României din 29 martie 1923

Premisele istorice. Constituţia de la 1866 a rămas în vigoare mai mult de o jumătate de

secol, perioadă de timp în care în societatea românească s-au produs o serie de transformări

importante. A doua jumătate a secolului al XlX-lea se caracterizează prin dezvoltarea

industriei. Economia românească cunoaşte un ritm mai viu de dezvoltare. In 1921 se

realizează reforma agrară. In lunga perioadă de timp (1866-1923) dintre cele două constituţii,

transformările din economie au fost însoţite de transformări cât priveşte forţele sociale,

0raporturile dintre ele, rolul lor în viaţa politică. Un eveniment de seamă în această perioadă a

fost războiul de independenţă (1877), care a dus la recunoaşterea independenţei de stat a

României.

Conţinutul Constituţiei. Constituţia din 1923 este, de altfel, proiectul partidului liberal,

votat de Camera Deputaţilor la 26 martie 1923 şi de Senat la 27 martie 1923, promulgată la 28

martie şi publicată la 29 martie 1923.

Ca şi constituţia precedentă, Constituţia din 1923 este sistematizată în 8 titluri şi anume:

Despre teritoriul României; Despre drepturile românilor; Despre puterile statului; Despre

finanţe; Despre puterea armată; Dispoziţii generale; Despre revizuirea constituţiei; Dispoziţii

tranzitorii şi suplimentare. Constituţia proclamă drepturi şi libertăţi egale pentru toţi.

Senatul cuprindea şi senatori de drept, iar pentru a fi ales senator se cerea vârsta de 40

de ani împliniţi.

Puterea executivă aparţinea regelui şi o exercita prin guvern. Constituţia din 1923

înfiinţează Consiliul legislativ. În ce priveşte puterea judecătorească, merită a fi reţinute

dispoziţiile art. 101 - care interziceau înfiinţarea de tribunale extraordinare, precum şi ale art.

103 care dădeau controlul constituţionalităţii legilor Curţii de casaţie, în secţiuni unite.

5. Constituţia României din 28 februarie 1938 '

Premisele istorice. Premisele istorice ale acestei Constituţii trebuie căutate în

desfăşurarea vieţii social-economice şi politice în perioada de 15 ani scursă de la adoptarea

constituţiei precedente. In condiţiile istorice concrete ale anului 1938, regele Carol al II-lea

instaurează, la 10 februarie 1938, dictatura personală.

Conţinutul Constituţiei. Cele o sută de articole ale Constituţiei din 1938 sunt

sistematizate în opt titluri şi anume: Despre teritoriul României: Despre datoriile şi drepturile

românilor; Despre puterile statului; Despre finanţe; Despre oştire; Dispoziţii generale;

Revizuirea constituţiei; Dispoziţii tranzitorii şi finale.

Cât priveşte puterile statului, stabilind că acestea emană de la naţiune, Constituţia din

01938 le concentrează în mâinile regelui, care este declarat "capul statului" (art. 30).

Regele exercită puterea legislativă prin Reprezentanţa naţională, le având iniţiativa

legislativă, iniţiativa revizuirii Constituţiei. El sancţionează şi promulgă legile, sancţiunea

regală fiind condiţie de valabilitate a legii.

Puterea executivă aparţinea de asemenea regelui, care era inviolabil, răspunderea pentru

actele emise revenind miniştrilor, care erau obligaţi să contrasemneze actele de stat ale

regelui.

Incepând cu anul 1938, în timp ce pe plan extern asistăm la o încordare a relaţiilor

internaţionale, la contradicţiile dintre state şi la frecvente acte de agresiune, în viaţa internă a

României se observă un avânt industrial. Regele desfiinţează partidele politice, iar prin

dictatul de la Viena (30 august 1940) România este obligată să cedeze Ungariei partea de nord

a Transilvaniei, în septembrie 1940, regele este obligat să abdice în favoarea fiului său,

Constituţia sete suspendată, corpurile legiuitoare sunt dizolvate, se reduc prerogativele regale

şi este investit cu puteri depline preşedintele Consiliului de Miniştri.

6. Constituţia din 13 aprilie 1948

Premisele istorice. Elaborarea Constituţiei din anul 1948 se realizează în condiţiile în

care în urma abolirii monarhiei se proclamase republica populară. In aceste condiţii istorice,

Adunarea Deputaţilor se autodizolvă prin efectul Legii nr. 32 din 24 februarie 1948 cu privire

la dizolvarea Adunării Deputaţilor şi reglementarea convocării Marii Adunări Naţionale.

Conţinutul Constituţiei. Normele constituţionale, cuprinse în cele 105 articole, sunt

sistematizate în 10 titluri şi anume: Republica Populară Română (titlul I); Structura social-

economică (titlul II); Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (titlul III); Organul

suprem al puterii de stat (titlul IV); Organele administraţiei de stat. Consiliul de Miniştri şi

ministerele (titlul V); Organele locale ale puterii de stat (titlul VI); Organele judecătoreşti şt

parchetul (titlul VII); Stema, sigiliul, drapelul şi capitala (titlul VIII); Modificarea Constituţiei

(titlul IX); Dispoziţiuni tranzitorii (titlul X).

0Constituţia consacră existenţa statului român ca stat popular, unitar, independent şi

suveran, stat ce a luat fiinţă prin lupta poporului împotriva fascismului, reacţiunii şi

imperialismului.

Constituţia din 1948 stabileşte că întreaga putere emană de la popor şi aparţine

poporului (art. 3). Constituţia din 1948 înscrie principiul că pământul aparţine celor ce-1

muncesc şi că statul protejează proprietatea ţărănească şi încurajează şi sprijină cooperaţia

sătească.

7. Constituţia din 24 septembrie 1952

Premisele istorice. Viaţa economică şi socială a României a cunoscut, în perioada

următoare adoptării Constituţiei din 1948, o evoluţia în consens cu situaţia unei ţări forţate să

se dezvolte în nişte parametri impuşi prin ocupaţia militară străină, rezultat Al celui de-al

doilea război mondial şi al politicii dictate de statele coaliţiei antihitleriste, state care au

neglijat interesele României şi contribuţia sa militară.

Conţinutul Constituţiei. Constituţia din 1952 avea un capitol introductiv şi 115 articole

sistematizate în 10 capitole, precum urmează: Orânduirea socială(cap. I); Orânduirea de stat

(cap. II); Organul suprem al puterii de stat (cap. III); Organele administraţiei de stat (cap. IV);

Organele locale ale puterii de stat (cap. V); Instanţele judecătoreşti şi procuratura (cap. VI);

Drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor (cap. VII); Sistemul electoral (cap. VIII);

Stema, drapelul şi capitala (cap. IX); Procedura de modificare a Constituţiei (cap. X).

8. Constituţia din 21 august 1965

Premisele istorice. Perioada cuprinsă între anii 1952-1965 s-a caracterizat prin

extinderea proprietăţii de stat şi cooperatiste, desfiinţarea proprietăţii private, accentuarea

conducerii nu numai politice ci şi statale de către un singur partid politic, partidul comunist,

care deţine monopolul puterii în stat şi societate.In campania electorală din 1961 s-a lansat

0iniţiativa elaborării unei constituţii.

Conţinutul Constituţiei. Constituţia din 21 august 1965, cu modificările ce le-a suferit,

a avut 121 de articole sistematizate în 9 titluri: Republica Socialistă România (I); Drepturile şi

îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (II); Organele supreme ale puterii de stat (III);

Organele centrale ale administraţiei de stat (IV); Organele locale ale puterii şi administraţiei

de stat (V); Organele judecătoreşti (VI); Organele procuraturii (VII); însemnele României

(VIII); Dispoziţii finale (IX).

9. Regimul constituţional din România, stabilit după Revoluţia din decembrie 1989

Parlamentul ales în România la 20 mai 1990 a avut misiunea importantă de a elabora

Constituţia României.

In România revoluţia din decembrie 1989 a înlăturat structurile de putere ale regimului

dictatorial şi - firesc - şi dispoziţiile constituţionale corespondente, în acelaşi timp, noua

putere a elaborat o serie de acte cu caracter constituţional.

După decembrie 1989 Constituţia României era formată din aceste acte cu caracter

constituţional, precum şi din dispoziţiile Constituţiei din anul 1965 care nu au fost abrogate

expres sau tacit. In această viziune, Constituţia din 1965 a continuat să fie în vigoare cât

priveşte drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, organele judecătoreşti, organele

procuraturii, organizarea administrativă a teritoriului, desigur cu unele modificări.

Cât priveşte actele adoptate după victoria Revoluţiei din decembrie 1989, unele dintre le

au formulat noi principii constituţionale, principii care s-au aplicat în societatea românească şi

care au fost preluate în Constituţia din anul 1991.

Actele cu caracter constituţional adoptate după revoluţia din decembrie 1989 au avut un

caracter tranzitoriu, ele rămânând în vigoare până la adoptarea Constituţiei.

Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi

funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului

Salvării Naţionale. Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi

funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România. Decretul-lege nr. 81

din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională. Decretul-lege nr. 92

0din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României.

10. Constituţia României din 8 decembrie 1991, republicată în 2003, revizuită prin

Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003

Elaborarea Constituţiei a răspuns cerinţei realizării cadrului juridic fundamental al

evoluţiei spre statul de drept, democratic şi social. Elaborarea Constituţiei a constituit unul din

punctele formulate în programele şi platformele forţelor politice.

Odată legal constituită în urma alegerilor parlamentare din 20 mai 1990, Adunarea

Constituantă a procedat la constituirea Comisiei de redactare a proiectului Constituţiei

României, potrivit regulamentului său. Comisia formată a cuprins 12 deputaţi, 11 senatori şi 5

specialişti desemnaţi în mod obişnuit în dezbaterile din comisie şi parlament prin termenul

experţi. Prin regimul juridic ce i s-a stabilit, Comisia de redactare a proiectului Constituţiei

României a fost o comisie parlamentară, specială, subordonată numai Adunării Constituante.

Regimul juridic stabilit a permis Comisiei o libertate totală în identificarea, alegerea şi

desigur motivarea soluţiilor constituţionale, în stabilirea de contacte cu personalităţi ale vieţii

politice, religioase, culturale, juridice etc, atât din ţară cât şi din străinătate.

Rezultatul Referendumului naţional asupra Constituţiei României a fost următorul:

numărul participanţilor 10.948.468; numărul voturilor valabil exprimat la răspunsul "Da"

8.464.324 (77,3%); numărul voturilor valabil exprimate la răspunsul "Nu", 2.235.085

(20,4%); numărul voturilor nule 248.759 (2,3%). (M. Of., Partea I, nr 250 din 14 decembrie

1991). La aceeaşi dată o spune art. 149, Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în

întregime abrogată.

Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a

Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 a

Constituţiei, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a

devenit, în forma republicată, art. 156).

Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin

0Referendumul naţional din 18-19 octombrie şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie

2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie a

Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului

referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei

României.

Conţinutul Constituţiei. Conţinutul normativ al Constituţiei este structurat din punct de

vedere juridic în 152 de articole care sunt grupate în 8 titluri, unele titluri având capitole şi

secţiuni.

Primul titlu, denumit Principii generale cuprinde norme referitoare la structura unitară a

statului, la forma sa republicană de guvernământ.

Cel de-al doilea titlu este denumit Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale. El

este structurat în patru capitole. în capitolul întâi purtând denumirea dispoziţii comune sunt

stabilite principii constituţionale aplicabile domeniului drepturilor şi libertăţilor. în capitolul

II, Drepturile şi libertăţile fundamentale, sunt consacrate: inviolabilităţile (dreptul la viaţă,

dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică, libertatea individuală, dreptul la

apărare, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private,

inviolabilitatea domiciliului); drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale (dreptul la

învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii,

dreptul la grevă, dreptul de proprietate, dreptul la moştenire, dreptul la un nivel de trai decent,

dreptul la căsătorie, dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie şi asistenţă, dreptul persoanelor

handicapate la o protecţie socială); drepturile exclusiv politice (dreptul de vot şi dreptul de a fi

ales); drepturile şi libertăţile social-politice (libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare,

dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei);

drepturile garanţii (dreptul de petiţionare şi dreptul celui vătămat de către o autoritate

publică). In capitolul III sunt stabilite îndatoririle fundamentale şi anume; îndatorirea de a

respecta Constituţia şi legea; îndatorirea de fidelitatea faţă de ţară; îndatorirea de apărare a

patriei; îndatorirea de a satisface stagiul militar; îndatorirea de a contribui la cheltuielile

0publice; îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a respecta

drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Titlul II este denumit Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, în Capitolul

IV fiind reglementat Avocatul Poporului ca un garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Titlul III denumit Autorităţile Publice este structurat pe capitole iar unele capitole au şi

secţiuni.

Titlul IV denumit Economia şi finanţele cuprinde norme referitoare la economie,

proprietate, sistemul financiar, bugetul public naţional, impozitele şi taxele, Curtea de

Conturi.

Titlul V- Curtea Constituţională, reglementează controlul constituţionalităţii legilor, iar

titlul VI, Integrarea euroatlantică, reglementează integrarea în Uniunea Europeană (art. 148),

respectiv aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord (art. 149).

Titlul VII face referire la Revizuirea Constituţiei, iniţiativa revizuirii, procedura şi

limitele sale, conturând de altfel caracterul rigid al Constituţiei.

In fine, Titlul VIII purtând denumirea Dispoziţii finale şi tranzitorii, cuprinde regulile

referitoare la intrarea în vigoare a Constituţiei, conflictul temporal de legi, instituţiile existente

şi cele viitoare, cât şi la republicarea Constituţiei (art. 156).

CAPITOLUL VI

PUTEREA POLITICĂ ORGANIZATĂ STATAL. FORMA DE

GUVERNĂMÂNT

1. Puterea politică

Puterea, în legătură cu fenomenele sociale, trimute la posibilitatea unei persoane sau a

unui grup de a comanda altor persoane, de a lua decizii într-o colectivitate. Cei care comandă

dispun de autoritate, adică de o anumită capacitate, care îi face pe ceilalţi să respecte deciziile

luate. Resorturile autorităţii pot să fie materiale, morale, sentimentale, coercitive etc.

Când ne referim la puterea politică avem în vedere societatea în ansamblul ei. Ea este

0forţa cea mai importantă care conduce şi organizează societatea ca întreg, de unde curge şi

caracterul ei politic. Puterea politică se manifestă, se exprimă prin autoritate publică, adică

capacitatea de a face ca deciziile să fie respectate, prin mijloace de constrângere sau prin

mijloace de convingere, de către membrii societăţii. Pierre Pactet arată că "guvernanţii dispun

în principiu de autoritate, care se aplică tuturor membrilor comunităţii, se exercită pe toată

întinderea teritoriului, se referă la toate obiectele posibile, de la economic la social, de la

muncă la loisir, de la preţuri la urbanism, de la libertăţi la cultură, de la familie la sporturi.

Nici un sector de activitate umană nu ar trebui să-i scape şi puterea politică nu are alte limite

decât acelea pe care acceptă să şi le fixeze ea însăşi.

Orice putere caută să-şi realizeze obiectivele prin mijloace de convingere, prin

persuasiune, totuşi la nevoie şi prin forţă. în cazul puterii politice, ea deţine monopolul asupra

forţei legitime şi dispune de o forţă de constrângere materială specifică (instituţii specializate

cu restabilirea ordinii).

Puterea politică există numai într-o comunitate organizată în stat şi prin stat. Ea se

întruchipează într-un ansamblu de organe sau instituţii, ceea ce reprezintă puterea organizată

statal, care asigură convieţuirea, stabileşte ordinea şi la nevoie utilizează forţa coercitivă.

Profesorul T. Drăganu arăta că "examinând realitatea din jurul nostru, nu putem percepe prin

simţurile noastre existenţa ca atare a unei puteri de stat, capabilă să-şi impună

comandamentele pe teritoriul acestuia; ceea ce putem identifica este numai existenţa unor

organe (Parlament, Guvern, ministere, organe judecătoreşti etc.) competente să emită pe cale

unilaterale acte obligatorii".

De-a lungul timpului, puterea politică, puterea organizată statal, a fost legitimată diferit.

Într-o formulare extrem de simplă, legitimarea înseamnă că oamenii dintr-o societate acceptă

o anumită conducere, pe care o consideră firească sau legală. Pentru a fi recunoscută ca atare,

puterea trebuie să fie consimţită. Profesorii G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper arătau că dacă

în raporturile de comandament şi supunere nu există o atmosferă de încredere, se ajunge la o

dezagregare a organizării sociale. "Nu există ordine politică durabilă -subliniau ei - decât

aceea care uneşte într-o energie comună voinţa puterii şi încrederea guvernanţilor". Astfel se

explică decăderea imperiilor care în momentele în care s-au bazat numai pe forţă s-au

destrămat.

0Intr-o anumită perioadă istorică, puterea a aparţinut suveranului, care o exercită

împreună cu un grup restrâns de persoane (nobilime şi cler). Legitimitatea autorităţii acestuia,

adică faptul că se consideră îndreptăţită să conducă o comunitate socială, să dispună asupra ei,

avea la început o explicaţie de origine divină (ceea ce s-a concretizat şi în rolul important al

bisericii în raport cu puterea).

Ulterior, odată cu organizarea democratică a societăţii s-a considerat că puterea aparţine

poporului sau naţiunii, care o exercită prin reprezentanţii săi, constituiţi în parlamente.

Legitimitatea acestora decurgea, în principiu, din faptul că erau alese de popor sau desemnate

pentru a reprezenta anumite categorii sociale.

In gândirea secolului al XVIII-lea s-au afirmat puncte de vedere care au admis dreptul la

o reacţie colectivă, în afara cadrului legal, împotriva unei conduceri care nu respectă ordinea

în vederea căreia i-a fost încredinţată puterea.

Binecunoscutul sociolog Max Weber distingea trei tipuri de legitimitate: tradiţională,

adică cea dobândită ereditar de regi, carismatică, care se bazează pe un anumit prestigiu al

liderilor şi cea raţională sau democratică, care presupune investirea cu autoritate prin lege.

2. Statul

Statul cunoaşte două accepţiuni, atât în limbajul comun cât şi în literatura de

specialitate. În sens larg, statul cuprinde teritoriul, populaţia şi puterea organizată statal. În

acest caz, se consideră că statul este un grup uman, fixat pe un teritoriu determinat, asupra

căruia se exercită o autoritate politică suverană. în sens restrâns, statul se referă numai la

puterea de stat, adică o instituţie cu natură specifică, întruchipată într-un sistem de organe care

conduc şi organizează societatea.

Chiar dacă este privit dintr-o perspectivă mai restrânsă, ca instituţie, pentru a fi

considerat stat, acesta presupune neapărat existenţa unui teritoriu şi a populaţiei, "din

momentul în care o putere politică - arăta profesorul C. Leclercq - este bazată pe instituţii,

pornind din clipa în care îşi creează organe (de ex. Guvern, Parlament) şi stabileşte

competenţele acestor organe în raporturile lor, în serviciul unei populaţii mai mult sau mai

puţin omogene, într-un cadru geografic limitat de frontiere, se naşte şi există noţiunea de stat".

0Din punct de vedere al dreptului constituţional, au relevanţă ambele accepţiuni, întrucât

puterea politică se exercită pe un anumit teritoriu şi în legătură cu o anumită populaţie.

Teritoriul este mediul geografic delimitat de frontierele consfinţite de puterea statală a

unei colectivităţi, prin înţelegerea cu statele vecine, potrivit reglementărilor internaţionale.

Acesta cuprinde solul, subsolul, apele, coloana aeriană de deasupra solului şi a apelor.

Teritoriul este unul dintre elementele de care depinde apariţia şi existenţa statului. Nu există

stat, fără teritoriu, el este unul din elementele constitutive ale statului. Teritoriul este spaţiul în

care se exercită puterea în raport cu persoanele care se află în limitele lui. Autorii G. Burdeau,

F. Hamon, M. Troper adăugau că "el este condiţia indispensabilă pentru ca autoritatea politică

să se exercite eficace".

Puterea statului asupra teritoriului nu se confundă cu dreptul de proprietate, care printre

altele, presupune şi posibilitatea juridică a schimbării titularilor. Dacă teritoriul nu se poate

identifica cu proprietatea, acest lucru nu exclude posibilitatea statului de a fi proprietar al unei

părţi din teritoriu. Astfel, în Constituţia noastră, în art. 136 al. 3 se arată "bogăţiile de interes

public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes

naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului

continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al

proprietăţii publice". Intrucât teritoriul este un element constitutiv al statului şi nu se identifică

cu dreptul de proprietate, el nu poate fi înstrăinat.

Populaţia reprezintă un ansamblu de oameni aşezaţi pe un anumit teritoriu, care sunt

supuşi unei ordini juridice determinate. între ei există, de obicei legături etnice, lingvistice,

religioase, economice, culturale şi altele care îi fac să constituie o naţiune. În unele state sunt

grupuri ale populaţiei care au origine etnică, limbă, cultură, tradiţii diferite. în acest caz, fie

sunt state multinaţionale, fie sunt state în care există o singură naţiune şi minorităţi naţionale.

Cu toate că aceste grupuri se diferenţiază prin anumite particularităţi, ele intră sub jurisdicţia

aceluiaşi stat. Totuşi convieţuirea îndelungată pe acelaşi teritoriu, în special relaţiile

economice şi cele politice, creează multe elemente comune între oamenii care constituie

populaţia unei ţări. La închegarea acestora contribuie şi organizarea statală. Una dintre aceste

legături o constituie apartenenţa la acelaşi stat, şi anume faptul că au aceeaşi cetăţenie.

0Intr-o accepţie restrânsă, statul este o instituţie, în sensul de structură organizaţională,

având o anumită activitate, cu obiective şi scopuri proprii, o grupare de oameni organizată pe

baza normelor juridice, pentru realizarea unui scop, în virtutea căruia se desfăşoară anumite

activităţi. Ceea ce caracterizează instituţia este natura ei durabilă, independentă de schimbările

intervenite în componenţa grupului respectiv. Caracterul îndelungat sau permanent se referă

în special la rolul şi scopul instituţiei. "Ceea ce caracterizează această grupare - menţiona

profesorul T. Drăganu - este faptul că ea este astfel organizată încât continuă să existe chiar

atunci când cei care au constituit-o iniţial au încetat de a mai face parte din ea".

Originile statului se pierd în vremuri foarte îndepărtate. În decursul acestei îndepărtate

istorii a fost supus unor transformări extrem de complexe, ceea ce face mai dificilă

înţelegerea acestui fenomen social.

Faptul că statul este o instituţie nu a fost perceput de la început. În antichitate, statul nu a

fost identificat cu cei care conduceau societatea, ci era apreciat ca o entitate aparte. În evul

mediu, statul era confundat cu monarhul. Puterea publică era considerată un atribut al

monarhului în virtutea căruia acesta putea, de exemplu, să împartă teritoriul nobililor, să-1

înstrăineze sau să-1 lase moştenire. De asemenea, putea să-şi asume toate prerogativele care

decurgeau din puterea de stat (de a legifera, de a administra, de a judeca). Treptat, monarhia a

început să fie gândită ca o instituţie oarecum independentă de persoana care exercită concret

atribuţiile. De abia în secolul al XVI-lea se poate vorbi despre stat ca instituţie, în sensul pe

care îl dăm astăzi. In afară de faptul că este o instituţie cu o durată îndelungată şi de o mare

complexitate, o altă particularitate a statului se referă la scopul acestuia, de unde decurg şi

principalele forme de activitate prin care se manifestă. Scopul principal al statului este

asigurarea ordinii sociale, a convieţuirii, stabilirea unui echilibru într-o comunitate în care

există interese diverse şi chiar opuse.

Scopul statului este acela de a asigura echilibrul dintre libertate şi autoritate. Există

contradicţii între guvernanţi şi guvernaţi, între individ şi colectivitate. Tocmai de aceea

libertatea şi autoritatea nu se exclud J. Gicquel arăta: "libertatea, dacă nu se exercită,

degenerează în mod necesar în anarhie şi duce la tiranie".

Statul se deosebeşte de alte instituţii şi prin natura specifică a activităţilor pe care le

îndeplineşte. De obicei, ele sunt denumite funcţii. După criterii politico-sociale, se pot

0distinge următoarele atribuţii ale statului: să conducă relaţiile internaţionale, să apere

teritoriul, să facă justiţie, să bată monedă, iar în statele mai moderne se mai adaugă şi

asigurarea unor servicii publice (educaţie, transport, sănătate), dirijarea economiei,

redistribuirea venitului. Din punct de vedere juridic şi sub influenţa principiului separaţiei

puterilor, activităţile statului se pot clasifica în: funcţie legislativă, funcţie executivă şi funcţie

judecătorească.

Funcţia legislativă constă în elaborarea normelor juridice, pentru toate domeniile de

activitate care intră în sfera de preocupare a statului la un moment dat.

Funcţia executivă organizează aplicarea legilor şi punerea în aplicare în situaţii concrete.

Funcţia jurisdicţională constă în soluţionarea conflictelor care pot să apară între

membrii comunităţii, individual sau grupaţi, sau între aceştia sau autorităţile publice.

Statul este o persoană juridică sau morală de drept public. Persoana juridică sau morală

este o construcţie juridică care face ca o grupare de oameni, o colectivitate, să se poată

prezenta ca subiect distinct al raporturilor juridice, ca entitate deosebită de indivizi care o

compun. Statul este o persoană juridică, el apare ca subiect în raporturile juridice de drept

public, ca titular de drepturi şi obligaţii. Totuşi, statul este o persoană juridică de o natură

specială. Georgio del Vecchio arată că "statul este subiect de drept prin excelenţă. Existenţa sa

precede orice altă existenţă juridică pozitivă. De aceea, el nu are nevoie de recunoaştere, se

recunoaşte pe sine însuşi întrucât există, spre deosebire de orice altă persoană juridică".

Statul este o entitate independentă de persoana fizică a guvernanţilor. El are o

organizare proprie: guvernanţii, organele statului primesc competenţe de la stat şi le exercită

în numele lui. Statul dispune de resurse proprii (bugetul). P. Pactet preciza: "astfel, statul,

simbolul comunităţii naţionale (care supravieţuieşte membrilor săi) şi titularul puterii politice,

ai cărui guvernanţi nu sunt decât depozitarii puterii şi agenţii de exercitare, se erijează în mod

necesar în persoana morală (sau juridică) de drept public, singura soluţie de a asigura

continuitate şi de a fi un centru de decizie".

Statul este persoana juridică cea mai importantă, dar nu este singura. In cadrul statului

există, prin voinţa sa şi prin organizarea politică şi juridică pe care o determină, un număr

mare de colectivităţi, care sunt persoane juridice sau morale. Astfel, sunt persoane juridice de

0drept public unităţile administrative: judeţul, comuna, oraşul. Legea partidelor politice din

ţara noastră recunoaşte partidelor calitatea de persoane juridice sau morale.

Intrucât statul este şi el o persoană juridică de drept public, ceea ce îl distinge în cea mai

mare măsură de celelalte subiecte este atributul suveranităţii.

3. Suveranitatea

Suveranitatea este o caracteristică a statului, care îi conferă o poziţie superioară oricărei

entităţi interne. Suveranitatea constă în faptul că statul poate să decidă cu privire la populaţia

şi teritoriul său, precum şi soluţionarea propriilor probleme interne şi internaţionale, fără

amestecul altei puteri. În literatura de specialitate se consideră că suveranitatea are două

dimensiuni: supremaţia puterii de stat şi independenţa sau neatârnarea în exterior. Aceste

subdiviziuni au apărut de fapt în practică, întrucât în unele state ele au fost disociate, pentru o

anumită perioadă de timp. De exemplu, au fost state care au dispus de supremaţie, dar au fost

lipsite de independenţă.

Suveranitatea statului este un atribut al puterii de stat care a apărut din punct de vedere

istoric odată cu acesta. Elaborarea conceptului şi consideraţiile teoretice cu privire la

suveranitate au început însă în evul mediu. In timpul monarhiilor absolutiste nu s-a pus

problema titularului suveranităţii. Regele se confundă cu statul, era suveran, în calitate de

autoritate care comandă la toţi în interior. El dispunea de totalitatea puterii de stat şi nu era

reprezentantul nimănui, pentru că se considera că deţine puterea de la Dumnezeu. Ulterior,

când puterea monarhului a început să fie limitată şi s-a lărgit accesul la exerciţiul puterii a

unor categorii sociale, titularul suveranităţii a devenit şi mai greu de determinat. Astfel, şi-au

făcut loc expresiile de "suveranitatea naţiunii" şi "suveranitatea poporului".

Din punct de vedere teoretic, s-au conturat două mari doctrine, care au reflectat viziunea

unor categorii sociale din perioada iluminismului.

Prima susţine că suveranitatea aparţine naţiunii, privită ca entitate abstractă, distinctă de

indivizii care o compun, dar nu se confundă cu suma cetăţenilor care trăiesc la un moment dat

pe un anumit teritoriu, pentru că exprimă trecutul, prezentul şi viitorul, adică se defineşte

luând în considerare continuitatea generaţiilor sau interesul general, care transced intereselor

0particulare. Din această teorie sunt extrase o serie de consecinţe. în primul rând,

inalienabilitatea şi indivizibilitatea naţiunii. Fiind o entitate abstractă, o persoană juridică are

o singură voinţă care nu poate fi împărţită, eventual, în elemente contradictorii. În al doilea

rând, din aceleaşi considerente, ea nu poate să exercite democraţia direct; voinţa ei se exprimă

numai prin reprezentanţi, pe care nu îi poate controla nimeni, odată ce au fost stabiliţi. În al

treilea rând, votul nu este un drept, ci o funcţie, încredinţată de naţiune numai celor capabili

să o exercite (cei care posedă bunuri, au o profesie, plătesc impozite etc). În al patrulea rând,

mandatul imperativ este interzis, adică reprezentanţii nu pot fi revocaţi de cetăţeni.

Cea de-a doua teorie susţine că suveranitatea aparţine poporului, universalitatea

cetăţenilor, ca un ansamblu de oameni care trăiesc pe un teritoriu dat. În această concepţie,

poporul are o existenţă reală şi, ca atare poate să-şi exercite el însuşi suveranitatea, fie direct,

fie să o delege. Întrucât poporul are o existenţă reală, el se distinge de suveranitatea, fie direct,

fie să o delege. Întrucât poporul are o existenţă reală, el se distinge de guvernanţii săi, pe care

poate să-i aleagă, să-i controleze sau să-i revoce. Ideile doctrinei suveranităţii populare atrag

următoarele consecinţe: sufragiul universal, principiul potrivit căruia posibilitatea de a alege

este un drept, elemente ale democraţiei directe, cum ar fi referendumul şi mandatul imperativ,

adică posibilitatea de a-i revoca direct pe cei aleşi.

Teoriile au sugerat noţiuni valabile şi astăzi, dar consecinţele deduse din aceste doctrine

nu s-au tradus exact nici în constituţii, nici în practică. Realitatea mult mai complexă a

adaptat la necesităţile ei ceea ce îi era adecvat.

Autorii francezi G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper arătau: "nu trebuie să înţelegem

Constituţia pornind de la principii, ci principiile pornind de la Constituţie", care surprind o

anumită secvenţă a istoriei.

Cele două noţiuni "naţiune" şi "popor" nu au avut aceleaşi sensuri în perioade istorice

diferite sau în ţări diferite. Uneori au fost considerate sinonime. Câteodată, s-a întâmplat ca

autorii constituantelor să le acorde o anumită semnificaţie, iar interpreţii să le acorde alte

înţelesuri, în cursul procesului de aplicare a constituţiilor. Sistemele constituţionale

democratice au păstrat expresiile de "suveranitate naţională" şi/sau de "suveranitate a

poporului", dar în practică au împletit consecinţele pe care teoriile le-au susţinut la început.

Aşa s-a întâmplat cu unele constituţii ale Franţei, precum şi cu Constituţia ei actuală, din

01958, care afirmă că: "suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită prin

reprezentanţii săi sau pe calea referendumului". Poporul este deci titularul puterii suverane; el

o poate exercita fie prin reprezentanţii săi, fie direct. Deşi votul este universal şi poporul se

poate manifesta şi direct, nu se admite mandatul imperativ, ci numai cel reprezentativ.

4. Forma de guvernământ

Una din bazele organizării puterii statale este teritoriul. Teritoriul interesează dreptul

constituţional în primul rând sub aspectul structurii de stat.

Structura de stat nu este altceva decât organizarea de ansamblu a puterii în raport cu

teritoriul, ea indicându-ne dacă un stat este constituit din unul sau mai multe state membre.

Structura de stat formează obiect de cercetare, în egală măsură atât pentru dreptul

internaţional public cât şi pentru dreptul constituţional. Dreptul internaţional public este

interesat în cercetarea structurii de stat îndeosebi pentru identificarea subiectelor raporturilor

de drept internaţional. Pentru dreptul constituţional interesul ştiinţific ce-1 prezintă structura

de stat trebuie căutat în realitatea că teritoriul este o bază a organizării puterii, că structura de

stat este organizarea puterii în raport cu teritoriul şi că dreptul constituţional reglementează

acele relaţii sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.

Forma statului exprimă modul de organizare a puterii, structura internă şi externă a

puterii. Laturile componente ale acesteia sunt: structura de stat, forma de guvernământ şi

regimul politic. Aceste aspecte sunt determinate de trei criterii de analiză:

a) modul de organizare şi exercitare a puterii în raport cu teritoriul;

b) natura instituţiei investită cu prerogativele de şef al statului;

c) modul de guvernare, concretizat în gradul de participare a poporului la

conducerea societăţii şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

In funcţie de acestea, se distinge o structură de stat unitar sau federal, o formă de

guvernământ monarhică sau republicană şi un regim politic democratic sau nedemocratic.

4.1. Structura de stat

Structura de stat reprezintă organizarea puterii în raport cu teritoriul, adică împărţirea

0statului în unităţi administrativ-teritoriale sau în părţi politice autonome şi raporturile

dintre stat, considerat ca întreg, şi părţile sale componente. Din acest punct de vedere, statele

se împart în state simple sau unitare şi state compuse sau federative, care presupun o grupare

sau o uniune.

Structura de stat intră în sfera de preocupare a dreptului constituţional, cât şi în cea a

dreptului internaţional public. Primul are în vedere modul cum este organizată puterea în

interiorul statului. Cel de al doilea se ocupă de state ca subiecte ale raporturilor de drept

internaţional.

Statul unitar sau simplu se bazează pe un singur centru de decizie, în sensul că "o

voinţă unică se transmite asupra teritoriului într-o manieră de fluid electric". Suntem în

prezenţa unui stat unitar atunci când are un singur parlament, un singur executiv, un singur

organ de jurisdicţie suprem şi o singură ordine juridică. Locuitorii unui stat unitar au în

principiu o singură cetăţenie sau, mai bine zis, statul respectiv acordă o singură cetăţenie. In

statele unitare, organele administraţiei locale se subordonează uniform în raport cu puterea

centrală. Statele unitare pot fi, din punct de vedere administrativ, mai mult sau mai puţin

centralizate. Descentralizarea reprezintă delegarea unor atribuţii administrative ale puterii

centrale pe plan local, în favoarea unor reprezentanţi aleşi. Descentralizarea reprezintă

recunoaşterea unor sfere de competenţe mai mare. Ea conduce la un grad de autonomie mai

mare, dar nu la independenţă.

Statul federativ sau compus. Federaţia este formată din mai multe state membre, din

unirea cărora apare un stat nou, ca subiect unitar de drept. Statul federal cuprinde unităţi

federale care poartă diferite denumiri. În Australia, India, SUA poartă denumirea tot de state,

ca şi statul federal, în schimb, în alte ţări, poartă denumirea de provincii (Canada), landuri

(Germania şi Austria), regiuni (Belgia) etc.

Statele federative dispun de o organizare distinctă de cea a statelor federale. Ele au o

putere legislativă, executivă şi jurisdicţională proprie. La rândul lor, unităţile federale au

propriile lor organe, parlamente, guverne, organizate jurisdicţional. Uneori, unitatea federală

0dispune în mod simbolic de un drapel. In S.U.A. există 51 de Constituţii, inclusiv aceea a

statului federal; guvernatorul unui stat american este replica Preşedintelui S.U.A.

Statele federale şi unităţile federale au o ordine juridică comună şi una proprie. Din

această cauză, în unele state federative există o mare diversitate a ordinei de drept, de la o

unitate federală la alta. Dreptul elaborat de statul federativ este prioritar în raport cu dreptul

statului federat.

Statul federativ este subiect de drept internaţional, la fel ca şi un stat unitar. El dispune

de suveranitate deplină, îşi asumă drepturile şi obligaţiile pe plan economic, monetar,

diplomatic, militar. Unităţile federale nu dispun de atributul suveranităţii şi nu apar ca

subiecte de drept pe plan internaţional, dar îşi păstrează o anumită organizaţie statală, care

reprezintă mai mult decât autonomie administrativă. în virtutea acestei calităţi îşi păstrează o

anumită independenţă, de exemplu dreptul de a se desprinde din federaţie.

Relaţiile dintre unităţile federale, precum şi cele dintre acestea şi statul federativ, sunt

relaţii de drept intern. Suprapunerea celor două nivele ale statului implică repartizarea

competenţelor între statul federal şi statele federale. Aceste probleme sunt determinate, în

principiu, de constituţia federală, care stabileşte expres domeniile care reprezintă interesele

superioare (şi sunt deci atribuţii federaţiei). Celelalte domenii rămân de competenţa statelor

federate. Unele constituţii stabilesc competenţe relativ limitate pentru statul federativ, altele

rezervă o sferă mai largă de probleme. Uneori, constituţia statului federal are domenii

concurente cu cele ale statului federal de exemplu în Germania, unde statele federale pot să

intervină, dacă federaţia nu o face.

Statelor federative le este specifică o structură parlamentară bicamerală: o cameră

reprezintă populaţia statului în întregime, iar cealaltă cameră reprezintă statele federale

(respectiv Senatul sau Camera Superioară). Şi statele unitare au o structură parlamentară

bicamerală, pe baza tradiţiei istorice sau din dorinţa de a realiza un anumit echilibru între cele

două Camere.

Majoritatea statelor din lume au o structură unitară; aproximativ 20 de state sunt

federative. Factorii care determină apariţia unui sistem federal de guvernare sunt numeroşi, ei

pot fi de natură istorică, geografică, culturală. Un loc important printre aceştia îl determină şi

mărimea ţării. Prin urmare, nu este surprinzător că cele mai multe ţări din lume au o structură

0federală. Astfel, 40% din populaţia lumii trăieşte în state federale.

Literatura de specialitate precizează că, uneori, în statele federale există două cetăţenii.

În realitate, creşterea puterilor federaţiilor a condus fie la dispariţia, fie la reducerea rolului

cetăţenilor în statele federale. Prin urmare, cetăţenia cu mai multe grade a devenit o excepţie.

În Europa, aceasta a continuat să existe în Elveţia, unde o persoană este nu numai cetăţeanul

Confederaţiei, dar şi al cantonului şi al comunei (localităţii) de unde provine. Cetăţenia

(naţionalitatea) cantonală (denumită şi "indigenat") şi cetăţenia (naţionalitatea) comunală

(denumită "dreptul de cetate") se dobândesc, la fel ca şi cetăţenia (naţionalitatea federală),

prin: filiaţie, căsătorie, neutralizare. Termenul "naţionalitate" este echivalentul celui de

"cetăţenie". în multe ţări nu se face distincţie între ele. Alte state federale din Europa nu

cunosc cetăţenia pe mai multe grade.

In ceea ce priveşte Uniunea Europeană, a început să fie introdusă cetăţenia cu două

grade. Astfel, în Tratatul Uniunii Europene de la Maastricht - 1992 s-a hotărât să se introducă

în Tratatul de la Roma o parte intitulată "Cetăţenia Uniunii". Unul dintre articolele acestei

părţi precizează că "este cetăţean al Uniunii orice persoană care are naţionalitatea statului

membru". După cum se poate constata, deocamdată, cetăţenia naţională rămâne centrală. De

altfel, drepturile conferite Uniunii nu se referă decât la anumite domenii specifice şi care

existau şi înainte de proclamarea unei cetăţenii a Uniunii. In orice caz, un pas important pe

planul principiilor a fost traversat: "existenţa unei cetăţenii europene, manifestată prin

modelul cu paşaport uniform, este un element al construcţiei unei Europe federale".

Asociaţiile de state. Grupurile de state pot fi împărţite în două mari categorii:

federaţiile şi asociaţiile. Asociaţiile nu pot fi considerate forme ale structurii de stat; ele nu

constituie subiecte unitare ale raporturilor de drept internaţional. Asociaţiile reprezintă

formaţiuni ale vieţii internaţionale; statele componente îşi păstrează independenţa (cel puţin

formal). Relaţiile dintre statele membre sunt raporturi de drept internaţional, reglementate

prin tratate, ca şi relaţiile cu statele care nu fac parte din asociaţie.

a) Uniunea personală este o formă de asociere în care o persoană este şeful a două

sau mai multe state; această persoană poate fi monarh sau preşedinte. Uniunile personale

0au apărut, de cele mai multe ori, datorită regulilor de succesiune la tron. Ele nu constituie

un subiect unitar decât din punct de vedere al faptului că suveranitatea celor două state se

confundă cu persoana şefului de stat. Celelate aspecte ale organizării puterii sunt

Luxemburgul (1815-1890). Dacă avem în vedere accepţiunea mai largă, în care şeful statului

este un preşedinte, atunci putem ilustra uniunile personale şi cu exemplul celor trei

republici de pe continentul sud-american, unite sub preşedenţia lui Simion Bolivar şi

anume: Peru (1813), Columbia (1814) şi Venezuela (1816).

b) Uniunea reală este o asociaţie de state care au comun şeful statului (de obicei

monarh), precum şi alte organe de stat comune. Spre deosebire de uniunea personală, statele

se unesc voluntar. Organele de stat comune se constituie în domeniul relaţiilor

internaţionale, în probleme de apărare, finanţe etc. Uniunea reală ar putea constitui o formă

incipientă a unei noi structuri de stat. De altfel, uneori, au constituit în practică o etapă pentru

formarea statelor unitare, cum ar fi Principatele Unite (Ţara Românească şi Moldova, între 24

ianuarie 1859 - 24 ianuarie 1862). în alte situaţii, uniunea reală a fost temporară, de exemplu

Austria şi Ungaria - între anii 1867-1918 -, Norvegia şi Suedia - între anii 1815-1905 -,

Danemarca şi Islanda -, între anii 1918-1944. Aceste forme de asociere sunt considerate

depăşite.

c) Confederaţia este o asociaţie între state egale, care acceptă să coopereze în unele

domenii de natură economică, financiară, militară, diplomatică etc, păstrându-şi suveranitatea.

Relaţiile dintre statele membre, inclusiv delegarea exerciţiului unor competenţe, se

reglementează printr-un tratat. Deciziile importante în ceea ce priveşte problemele comune se

reglementează printr-un tratat. Deciziile importante în ceea ce priveşte problemele comune se

iau cu unanimitatea membrilor sau prin referendum naţional. Structurile cu caracter

interguvernamental sunt configurate ca expresie a suveranităţii statelor. Confederaţiile

existente în trecut au reprezentat o etapă pentru constituirea statelor federale. De exemplu,

Confederaţia Statelor Unite a Americii de Nord -care a durat din 1778 până în 1787;

Confederaţia Helvetică - din perioada 1803-1848 -, a le cărei rădăcini se întind până în secolul

XIV şi care s-a transformat în Statul federal Elveţia, prin Constituţia din 1848; Confederaţia

0germanică - care a durat din 1815 până în 1866; şi Confederaţia Germaniei de Nord - 1867 -

1871 -, care a precedat Imperiului german din 1871.

4.2. Forma de guvernământ a României

Forma de guvernământ este o parte componentă a formei de stat, datorită tradiţiei, dar şi

din considerente practice. În Constituţia noastră (dar şi în alte constituţii, cum ar fi cea a

Franţei) se proclamă forma de guvernământ republicană, şi mai mult chiar, se precizează că

este una din problemele care nu poate fi supusă revizuirii.

In literatura juridică din ţara noastră, există mai multe definiţii ale formei de

guvernământ. Uneori, ele se opresc asupra unor aspecte, care conform opiniei unor autori,

intră în domeniul regimului politic. De altfel, această dilemă a traversat istoria gândirii din

cele mai vechi timpuri până în prezent. Forma de guvernământ se referă la natura organului

care îndeplineşte funcţia de şef al statului şi la modul în care acest organ este constituit.

Evoluţia formei de guvernământ în România a exprimat întreaga evoluţie istorică de la

formarea statului unitar român 1859 până în prezent. Constituţia din 1866 sub secţiunea I

"Despre domn" reglementează monarhia ca formă de guvernământ stabilind ereditatea în linie

descendentă directă, legitimitatea cu excluderea copiilor nelegitimi, primogenitura,

masculinitatea, cu înlăturarea urmaşilor de sex feminin. Monarhia este menţinută şi de

constituţiile din 1923 şi din 1938. Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de

guvernământ prin Legea 363 din 30 decembrie 1947. republica a fost consacrată prin

constituţiile din anii 1948, 1952, 1965. După Revoluţia din decembrie 1989 prin Decretul-

lege nr. 2 s-a reafirmat forma de guvernământ republicană, iar potrivit legislaţiei s-a instituit

funcţia de Preşedinte al României. Constituţia actuală a României prin art. 1 stabileşte că

forma de guvernământ a statului român este republica.

In dreptul constituţional prin forma de guvernământ înţelegem în general modul în care

sunt constituite şi funcţionează organele supreme. Ea este raportată în principiu la trăsăturile

definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare.

Forme de guvernământ

Cele mai utilizate au fost monarhia şi republica. Monarhia ca formă de guvernământ se

0caracterizează prin aceea că şeful statului este un monarh (rege, împărat, emir, prinţ) absolut

sau nu, ereditar sau desemnat după proceduri specifice în funcţie de tradiţiile regimului

constituţional. In evoluţia monarhiei se pot identifica: monarhia absolută, monarhia limitată,

monarhia parlamentară dualistă, monarhia parlamentară contemporană.

Monarhia absolută, ca cea mai veche formă de monarhie se caracterizează prin

puterea discreţionară în stat a monarhului.

Monarhia limitată (constituţională), aşa cum o arată chiar denumirea, se

caracterizează prin limitarea puterilor monarhului prin legea fundamentală a statului

(constituţia).

Monarhia parlamentară dualistă este o formă a monarhiei constituţionale prin care

monarhul şi parlamentul stau din punct de vedere legal pe o poziţie egală.

Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită astăzi în Anglia, Belgia, Olanda,

ţările scandinave, ca o expresie a tradiţiei şi istorie acestor ţări are mai mult un caracter

simbolic.

Republica este acea formă de guvernământ în care cetăţenii se guvernează singuri,

desemnându-şi sau alegând un şef de stat denumit de regulă preşedinte.

Republica parlamentară se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către

parlament în faţa căruia de altfel şi răspunde, nuanţat desigur.

Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către

cetăţeni fie direct prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat, fie indirect prin

intermediul colegiilor electorale (electori, S.U.A. de exemplu).

4.3. Regimul politic

Regimul politic este strâns legat de forma de guvernământ, astfel încât unii autori

le identifică. Totuşi, distincţia este necesară, întrucât regimul politic reflectă conţinutul real al

puterii, în ce măsură este mai mult sau mai puţin democratică, spre i deosebire de forma de

guvernământ republicană nu este neapărat democratică.

Regimul politic se referă la modul în care este exercitată puterea, arătând cum

0participă şi cum sunt reprezentaţi cetăţenii în organele statului, felul în care este distribuită

puterea între ele şi efectele exerciţiului ei asupra drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

In literatura de specialitate s-au făcut o serie de clasificări ale regimurilor politice,

folosindu-se diferite criterii.

Natura regimului politic se poate stabili în funcţie de: deţinătorul real al puterii,

gradul de participare a cetăţenilor la conducerea societăţii, precum şi sfera drepturilor şi

libertăţilor cetăţeneşti. După felul în care sunt întrunite aceste elemente distingem regimuri

politice democratice şi nedemocratice. Astfel, atunci când puterea se află în mâinile unei

singure persoane (suveran sau dictator) sau a unui grup restrâns (oligarhia aristocratică

burgheză sau comunistă) cetăţenii nu participă în mod real la exerciţiul puterii, iar

drepturile şi libertăţile sunt reduse, formale sau inexistente. Suntem în prezenţa unor

regimuri nedemocratice. Dacă puterea se află în mâna reprezentanţilor aleşi, cetăţenii

participă direct sau indirect la putere, iar drepturile şi libertăţile sunt garantate, suntem în

prezenţa unor regimuri democratice. Aceste caracteristici corespund succintei definiţii date

de Abraham Lincoln: "guvernarea poporului prin popor şi pentru popor".

In literatura occidentală se mai foloseşte frecvent, în cazul regimurilor democratice, un

criteriu complementar, şi anume principiul separaţiei puterilor în stat, care exprimă nu numai

natura, dar şi modul în care funcţionează regimul politic. Principiul separaţiei constă în faptul

că se pot distinge trei puteri: legislativă (care elaborează legile şi aparţine parlamentului),

executivă (care asigură executarea lor şi este încredinţată guvernului şi preşedintelui sau

monarhului, în general), jurisdicţională (care se aplică particularilor pentru a judeca

diferendele lor, precum şi conflictele dintre stat şi cetăţeni). Între aceste puteri trebuie să

existe un echilibru, o relativă independenţă şi un control reciproc.

In practică, distribuirea puterii între organele statului şi raporturile dintre ele s-au

conturat, de-a lungul timpului, într-o serie de ţări, în împrejurări istorice specifice, şi a dat

naştere la combinaţii diferite.

Totuşi, cu toată diversitatea condiţiilor istorice, se pot descifra câteva tipuri de regimuri

politice, potrivit principiului separaţiei puterilor în stat. Astfel, distingem: regimuri politice

parlamentare, regimuri politice prezidenţiale şi regimuri politice semiprezidenţiale.

In regimul parlamentar, raporturile executivului cu Parlamentul sunt diferite faţă de alte

0tipuri.

Trăsăturile regimului politic parlamentar sunt următoarele:

- Parlamentul este ales de cetăţeni;

- executivul este reprezentat de două organe distincte: şeful statului şi guvernul (care

este condus de primul ministru);

- şeful statului poate să fie monarh (de ex. Marea Britanie) sau preşedinte (Germania).

Monarhul este stabilit ereditar, iar acolo unde forma de guvernământ este republică,

preşedintele este ales pe o perioadă determinată de către Parlament;

- atribuţiile şefului statului sunt mai reduse sau simbolice;

- şeful statului, fie că provine prin tradiţie ereditară, fie că este ales de către Parlament,

cel puţin teoretic, nu răspunde în faţa parlamentului, cu atât mai mult cu cât atribuţiile pe care

le deţine presupun echidistanţă şi implicare mai mare numai în situaţiile critice. Totuşi acesta

răspunde indirect prin intermediul Guvernului, pentru că actele sale cele mai importante sunt

contrasemnate de către premier;

- cealaltă parte a executivului, respectiv Guvernul, răspunde faţă de Parlament. De

obicei, liderul partidului sau al coaliţiei care a câştigat majoritatea în alegeri este desemnat de

şefiil statului să devină prim-ministru şi să formeze Guvernul. Lista şi programul Guvernului

depind de aprobarea Parlamentului. Răspunderea miniştrilor este solidară şi individuală.

Pentru realizarea politicii de conducere efectivă a ţării, Guvernul propune cele mai importante

acte normative, pe care Parlamentul le poate accepta sau respinge. în acelaşi timp, Parlamentul

îşi poate exprima dezaprobarea faţă de politica Guvernului, printr-un vot de neîncredere,

care poate să ducă la demiterea acestuia.

Autorii J.D. Derbyshire şi I. Derbyshire arătau că, în regimurile parlamentare, executivul

provine de la Adunare şi "că cel puţin teoretic este responsabil faţă de ea". În realitate,

precizau ei, primul ministru britanic, de exemplu, se bucură de majoritatea clară în Parlament

şi are o putere executivă mai mare decât preşedintele S.U.A. În schimb, în ţările în care există

coaliţii guvernamentale, autoritatea premierului este mai slabă, puterea fiind divizată printre

miniştrii care provin dintr-o varietate de partide.

Cea de a treia putere, cea judecătorească, s-a deprins de multă vreme de cea executivă,

(exercitată împreună cu cea legislativă de monarh), prin existenţa unor instituţii specifice,

0instanţele judecătoreşti. Ele au independenţă proprie, în sensul că celelalte puteri nu se

amestecă în modul în care soluţionează litigiile dintre cetăţeni sau pe cele dintre cetăţeni şi

organele statului. Bineînţeles că ele trebuie să judece pe baza constituţiei şi legilor adoptate de

Parlament şi a altor acte normative (inclusiv ale executivului), dacă sunt în litera şi spiritul

celor dintâi. De-a lungul timpului, în multe ţări s-a creat treptat o atribuţie care are rolul de

control al constituţionalităţii legilor, fie de către instanţe special constituite, fie de instanţe

ordinare. în ciuda disputelor potrivit cărora, dacă o instanţă ar controla constituţionalitatea

legilor elaborate de Parlament, s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, această

practică s-a impus. Ea răspunde logicii statului de drept, în care actele tuturor autorităţilor

trebuie să se supună legilor şi mai ales legii supreme.

Totuşi, puterea judecătorească şi instituţia controlului constituţionalităţii legilor, precum

şi forma în care se practică în diferite ţări, nu au legătură directă cu forma de regim politic pe

care o imprimă relaţia dintre legislativ şi executiv. De aceea, nu ne vom referi la ea în

paragrafele care urmează. Aceasta nu înseamnă că nu o vom avea în vedere în permanenţă, ca

un pilon principal, în care se distribuie puterea în orice regim democratic, pentru a nu se

putea abuza de ea.

b) Regimul prezidenţial exprimă cel mai bine principiul separaţiei puterilor în stat,

printr-o determinare mai strictă a atribuţiilor executivului şi legislativului şi o legitimitate a

fiecăruia, prin alegerea de către cetăţeni. Deşi în aceste regimuri legislativul, executivul şi

judiciarul îşi păstrează mai bine individualitatea, ele nu pot să nu conlucreze, fiind

dimensiunile aceloraşi puteri indivizibile.

Cel mai semnificativ exemplu este acela al Constituţiei S.U.A., care a urmărit să

exprime fidel principiul separaţiei, astfel încât s-au găsit soluţii constituţionale pentru

echilibrul reciproc, dar şi colaborarea puterilor.

Trăsăturile regimului politic prezidenţial sunt următoarele:

o executivul este reprezentat de o singură entitate, şeful statului, care este şi şeful

guvernului;

o miniştrii sunt numiţi şi depind, în general, numai de autoritatea preşedintelui. Ei

răspund solidar şi individual numai în faţa şefului statului;

0o şeful statului este ales de cetăţeni, ca şi Parlamentul. Prin urmare, provenienţa

legitimităţii lor este similară;

o Preşedintele nu răspunde în faţa Parlamentului, iar guvernul său nu poate să se retragă

datorită unui vot de neîncrede dat de Parlament;

Preşedintele are atribuţii importante în domeniul conducerii problemelor executiv-

administrative. De asemenea, are competenţe importante în domeniul apărării ţării, al

relaţiilor externe, al numirii unor înalţi funcţionari publici, pe care le soluţionează cu avizul

Parlamentului; din punct de vedere legislativ, preşedintele are iniţiative legislative indirecte,

prin intermediul mesajelor adresate Parlamentului sau prin intermediul propunerii făcute de

deputaţi. De asemenea, acesta are dreptul de veto, cu ocazia promulgării legilor; dreptul de

veto nu este absolut; poate fi respins de Parlament cu o altă majoritate, mai mare.

c) Regimul semiprezindeţial întruneşte atât trăsături ale regimului parlamentar, cât şi

trăsături ale regimului prezidenţial.

Trăsăturile regimului semiprezidenţial sunt următoarele:

o Preşedintele este ales de întreaga naţiune, ca şi în republicile prezidenţiale. Prin

urmare, preşedintele se bucură de aceeaşi legitimitate ca şi Parlamentul;

o executivul este reprezentat de preşedintele ales de către cetăţeni şi de guvern. Acesta

din urmă este subordonat atât faţă de şeful statului, cât şi faţă de Parlament, care au o

legitimitate politică similară. Preşedintele desemnează premierul, de obicei liderul majorităţii

care a câştigat în alegeri, prezintă lista guvernului şi programul de guvernare spre aprobarea

Parlamentului. Miniştrii răspund solidar şi individual în faţa Parlamentului. Parlamentul poate

acorda vot de încredere guvernului;

Preşedintele are o serie de competenţe în domeniul apărării, al politicii externe, al

numirii unor funcţionari publici superiori, în soluţionarea unor situaţii critice ale ţării, pe care

le realizează cu avizul Parlamentului;

Răspunderea preşedintelui în faţa Parlamentului nu este directă, ci prin intermediul

guvernului. Astfel, o parte din actele emise de preşedinte sunt contrasemnate de premier;

Din punct de vedere legislativ, preşedintele are unele prerogative, cum ar fi, în unele

ţări, posibilitatea adoptării unor acte normative în alte domenii decât cele rezervate legilor;

0promulgă legile şi are posibilitatea să le trimită spre reexaminare Parlamentului, care poate

respinge propunerea preşedintehii cu o altă majoritate, mai mare, poate să ceară verificarea

constituţiei, validităţii unor legi înainte de promulgare, etc.

4. România, stat naţional, unitar şi indivizibil

Sub aspectul structurii de stat, România se prezintă ca un stat unitar. În cadrul statului

nostru vom identifica deci trăsăturile statului unitar. Astfel, pe teritoriul României este

organizată o singură formaţiune statală, acest lucru având drept consecinţă existenţa uni singur

rând de autorităţi publice centrale, în România există un singur Parlament, un singur Guvern şi

un singur for judecătoresc suprem.

Cetăţenii au o singură cetăţenie, cea română. Teritoriul ţării este organizat în unităţi

administrativ-teritoriale judeţe, oraşe şi comune), iar autorităţile publice din aceste unităţi sunt

subordonate uniform faţă de cele centrale.

Intreaga organizare statală este stabilită prin Constituţie.

Caracterul naţional al statului unitar român exprimă unul din elementele constitutive ale

acestuia ştiut fiind că, în accepţiunea sa largă, statul este constituit din trei elemente şi anume:

teritoriul, populaţia (naţiune) şi suveranitatea (puterea organizată statal). Constituţia României

stabileşte prin art. 1 că România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi

indivizibil.

Cât priveşte caracterul indivizibil al statului român, acesta priveşte toate cele trei

elemente constitutive ale statului, precum şi pe fiecare dintre ele. Nici unul dintre cele trei

elemente, teritoriu, populaţie şi suveranitate nu poate fi împărţit în sensul de a fi sub

stăpânirea altor state.

6. România, stat suveran şi independent

Suveranitatea ca atribut al statului a apărut o dată cu apariţia acestuia, dar ideile şi

concepţiile despre suveranitate apar mult mai târziu, ele fiind situate spre sfârşitul evului

mediu. În decursul istorie s-au emis numeroase concepţii, opinii diferite asupra suveranităţii,

0mergându-se de la afirmarea şi justificarea suveranităţii, ca realitate şi principiu, la negarea

suveranităţii, la considerarea suveranităţii ca ceva învechit, demodat, şi mai mult chiar până la

considerarea suveranităţii ca sursă a conflictelor dintre state. Conţinutul suveranităţii, adică

domeniile în care se exercită, s-a extins de la politic la economic cu precizarea că însuşi

politicul şi-a schimbat în timp semnificaţia. Prin suveranitatea poporului se înţelege dreptul

poporului de a decide asupra sorţii sale, de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea

organelor lui precum şi de a controla activitatea acestora. Prin suveranitatea naţională se

înţelege dreptul la autodeterminare şi la dezvoltarea independentă a fiecărei naţiuni care îi

aparţine fie că posedă sau nu o organizaţie proprie de stat.

Constituţiile române au consacrat în formulări din ce în ce mai clare suveranitatea şi

independenţa. Suveranitatea şi independenţa României îşi găsesc şi trebuie să-şi găsească

garanţiile în economia românească, în existenţa forţelor armate, în capacitatea de apărare a

ţării. Totodată se constituie ca garanţii eficiente pentru suveranitatea şi independenţa statelor

şi deci şi pentru România, climatul internaţional de destindere, cooperare, încredere şi

securitate, organismele internaţionale (O.N.U., organismele sale specializate, Consiliul

Europei, alte organisme internaţionale) la care ţara noastră participă.

7. România, stat de drept, democratic şi social

A. România, un stat de drept

Statul de drept ca teorie şi realitate s-a impus mult mai târziu în istoria societăţii, în

principiu atunci când s-a considerat că şi autorităţile publice, guvernanţii trebuie să se supună

unor reguli juridice. Această concepţie a fost exprimată de către doctrina germană sub numele

de statul de drept (Rechtstaat). Odată cu dezvoltarea acestei teorii, juriştii au început să

clasifice statele în statul de drept în care guvernanţii sunt supuşi regulilor juridice şi statul

despotic în care guvernanţii sunt scutiţi de a respecta regulile juridice.

Statul de drept are un conţinut complex şi în acest sens se consideră că suntem în

prezenţa unui stat de drept acolo unde: domnia dreptului este evidentă, conţinutul acestui

drept valorifică la dimensiunile lor reale drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, se realizează

0echilibrul, colaborarea şi controlul reciproc al puterilor publice (autorităţilor publice), se

realizează accesul liber la justiţie.

B. România este un stat democratic

Caracterul democratic al statului înseamnă că autorităţile publice se întemeiază pe voinţa

poporului exprimată prin alegeri libere şi corecte. Democraţia are ca fundament respectarea

fiinţei umane şi a statului de drept. Caracterul democratic al statului şi statul de drept se

implică şi se presupun reciproc.

C. România este un stat social

Caracterul social rezultă atât din natura statului cât mai ales din funcţiile sale. Statul

modern poate şi trebuie să imprime tuturor acţiunilor economice, politice, culturale, un

conţinut social fundamentat pe valori etice şi umane care să creeze terenul fertil exprimării

reale a personalităţii cetăţenilor, a drepturilor şi libertăţilor, a şanselor lor egale. Statul social

trebuie să protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin şi de şansă, trebuie să sprijine sectoare

economice aflate în criză dar care sunt indispensabile promovării unui trai civilizat, trebuie să

asigure funcţionarea unor servicii publice de protecţie şi intervenţie socială.

8. Organizarea administrativă a teritoriului

8.1. Noţiunea şi importanţa organizării administrative a teritoriului

Teritoriul interesează dreptul constituţional sub două aspecte şi anume structura de stat

şi organizarea administrativă a teritoriului

Constituţiile României au stabilit expres că teritoriul ţării este inalienabil şi indivizibil.

Plecând de la textul constituţional, unii autori critică definiţiile mai vechi date organizării

administrative a teritoriului în sensul de "împărţirea teritoriului în unităţi administraţiv-

teritoriale". În acest sens se arată că utilizarea termenului împărţire a teritoriului nu poate fi

acceptată faţă de realitatea că prevederile constituţionale stabilesc indivizibilitatea statului.

Organizarea administrativă a teritoriului a căpătat o importanţă sporită corespunzătoare

creşterii rolului statului în viaţa societăţii.

08.2. Organizarea administrativă actuală a teritoriului României

Scurt istoric. Prima lege pentru organizarea administrativă a teritoriului ţării noastre a

fost elaborată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în 1864, iar conform acestei legi teritoriul

era organizat în judeţe, plăşi şi comune, comunele fiind rurale şi urbane. Cu o serie de

modificări succesive, această lege a rămas în vigoare până la legea din anul 1925. O altă lege

s-a adoptat în 1929, dar aceste legi nu aduc modificări substanţiale organizării administrative

a teritoriului. în 1938 este creată o unitate administrativ-teritorială mai mare decât judeţul şi

anume ţinutul care este însă desfiinţat în 1940. O altă organizare administrativ-teritorială s-a

realizat prin Lege nr. 5 din 8 septembrie 1950 pentru raionarea administrativ-economică a

teritoriului ţării. Se stabilesc ca unităţi administrativ-teritoriale: regiunile, raioanele, oraşele şi

comunele. Această organizare administrativă a teritoriului a fost în vigoare cu unele

modificări până în anul 1968 când s-a adoptat Legea nr. 2 din 1968 privind organizarea

administrativă a teritoriului. Teritoriul ţării a fost organizat în baza Constituţiei şi a legii în

judeţe, oraşe şi comune.

8.3. Unităţile administrativ-teritoriale din România

Constituţia stabileşte prin art. 3 (3) că teritoriul este organizat sub aspect administrativ

în comune, oraşe şi judeţe.

a) Judeţul. Judeţul este o unitate administrativ-teritorială complexă din punct de

vedere economic şi social-cultural, unitate de coordonare şi control din punct de vedere

politic- administrativ. Organele de stat din judeţe au legături nemijlocite cu organele centrale

de stat. Judeţul cuprinde oraşe şi comune. în stabilirea numărului judeţelor s-a urmărit ca

acestea să fie echilibrate ca suprafaţă, număr de locuitori şi potenţial economic, capabile să

asigure valorificarea resurselor materiale de pe întreg cuprinsul ţării.

b) Oraşul. Oraşul este o unitate administrativ-teritorială de bază în cadrul organizării

administrative a teritoriului, un centru de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere

0economic, social-cultural şi edilitar gospodăresc, având multiple legături cu zona

înconjurătoare şi exercitând asupra acesteia o influenţă multilaterală. Unele oraşe sunt

declarate municipii.

Municipiul Bucureşti, faţă de importanţa sa economică, politică şi cultural-ştiinţifică,

faţă de faptul că este capitala ţării, are o organizare proprie distinctă. Municipiul Bucureşti

este organizat pe sectoare numerotate.

Comuna. Comuna este unitatea administrativ-teritorială de bază care cuprinde

populaţia rurală unită prin comunitate de interese şi tradiţii alcătuită din unul sau mai multe

sate în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice. Satele în

care îşi au sediile organele de conducere ale comunei sunt sate reşedinţă.

Staţiunile balneo-climaterice. Trebuie să subliniem încă de la început că staţiunile

balneo-climaterile nu constituie unităţi administrativ-teritoriale distincte de cele explicate

până acum. Conform Legii nr.2 din 1968, oraşele şi comunele care datorită condiţiilor

climaterice, hidrografice sau aşezării lor prezintă importanţă pentru ocrotirea sănătăţii şi

asigurarea odihnei cetăţenilor, sunt organizate ca staţiuni balneo-climaterice. Declararea unor

localităţi staţiuni balneo-climaterice prezintă importanţă cât priveşte regimul de înzestrare a

acestora cu tot ce este necesar ocrotirii sănătăţii şi odihnei oamenilor.

CAPITOLUL VII

CETĂŢENIA ROMÂNĂ. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE

FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR

ROMÂNI

Pentru a putea fi exercitată, puterea de stat necesită două elemente indispensabile: o

populaţie, care să îi fixeze limitele personale (subiective) şi un teritoriu, care să îi fixeze

limitele speciale (obiective). Aceste trei elemente însumate conduc la o definiţie în sens larg a

statului. Conceptul de populaţie este analizat în cadrul dreptului constituţional prin prisma

0noţiunii de cetăţenie şi a celei de drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţeanului.

Cetăţenia interesează nu numai dreptul constituţional, ci în egală măsură şi dreptul

internaţional (public şi în mod deosebit cel privat), dreptul familiei etc, fiind prin excelenţă o

noţiune interdisciplinară. Constituţia şi legile conferă cetăţenilor toate drepturile (inclusiv cele

politice), în timp ce persoanelor care nu au această calitate nu le conferă decât o parte din

aceste drepturi. Străinii şi persoanele fără cetăţenie nu se pot bucura de toate drepturile

politice, deoarece numai cetăţenii exercită puterea la nivel statal, prin urmare numai ei pot

participa la guvernarea societăţii din care fac parte şi de destinele căreia sunt legaţi. Totodată,

numai cetăţenilor le incumbă anumite obligaţii, cum ar fi obligaţia de apărare a patriei sau de

apărare a ţării.

1. Sensurile noţiunii de cetăţenie

Noţiunea de cetăţenie este utilizată atât în sens juridic, cât şi într-un sens politic atunci

când este privită ca o apartenenţă a unui individ la o colectivitate umană (naţiune, popor),

organizată în stat. Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa dreptului constituţional două accepţiuni,

în primul rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică, adică

o grupă de norme juridice.

Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa dreptului constituţional două accepţiuni. în primul

rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică, adică o

grupare de norme juridice cu un obiect comun în reglementare. Dar noţiunea de cetăţenie este

folosită şi pentru a caracteriza condiţia juridică ce se creează acelor persoane care au calitatea

de cetăţean. în această a doua accepţie, cetăţenia se axează în jurul ideii de subiect de drept şi

numai aici se vorbeşte de cetăţenia unei persoane, dobândirea şi pierderea cetăţeniei.

Cetăţenia este legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un

anumit stat. Cetăţenia română trebuie considerată ca acea calitate a persoanei fizice ce

exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi

stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi

titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi legile României.

02. Natura juridică a cetăţeniei

Una din cele mai controversate probleme privitoare la cetăţenie este natura juridică a

acesteia. Cetăţenia este definită, de obicei, fie ca o "legătură între individ şi stat", fie ca o

"legătură politică între individ şi stat", fie ca o "legătură politică şi juridică", fie ca o "legătură

juridică", ca o "apartenenţă juridică" sau ca o "calitate" a persoanei. În stabilirea naturii

juridice a cetăţeniei trebuie să se plece de la categoria subiectelor raporturilor juridice. In

această ordine de idei, plecând de la categoria juridică "subiect de drept", se consideră că

cetăţenia este un element, o parte componentă a capacităţii juridice.

Capacitatea juridică nu este altceva decât posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a

avea anumite drepturi şi obligaţii. Capacitatea juridică este deci condiţia necesară, premisa

pentru a putea deveni subiect al raportului juridic şi pentru a-şi asuma în cadrul raportului

juridic drepturile subiective şi obligaţiile corespunzătoare. Conţinutul capacităţii juridice, mai

bine zis elementele ce o compun, determină sfera subiectelor raporturilor juridice. Astfel,

sunt subiecte ale raporturilor juridice cei cărora legea le recunoaşte capacitatea de a fi

subiecte de drepturi şi obligaţii în anumite domenii de raporturi juridice.

3. Reglementarea juridică a cetăţeniei române şi principiile ce se degajă din

normele juridice privitoare la cetăţenie

Legile care au reglementat cetăţenia pleacă de la de la ideea fundamentală de altfel, că

cetăţenia este expresia relaţiilor social-economice, politice şi juridice dintre persoanele fizice

şi statul român, constituind un atribut de onoare, de responsabilitate civică.

Instituţia juridică a cetăţeniei se caracterizează prin principii care stau la baza

cetăţeniei române.

Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie

şi de legi. în grupa acestor drepturi sunt incluse: dreptul de a alege şi dreptul de

a fi ales în organele reprezentative; aceste drepturi, fiind prin excelenţă

drepturi politice, aparţin în exclusivitate numai cetăţenilor; dreptul de a

domicilia pe teritoriul României şi a se deplasa nestânjenit pe acest teritoriu;

dreptul de a fi angajat în orice funcţie pentru care îndeplineşte condiţiile cerute

0de legile ţării; dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţeanul

român nu poate fi extrădat la cererea unui stat străin în vederea urmării sau

judecării într-o cauză penală ori în vederea executării pedepsei. De asemenea, el

nu poate fi expulzat din România; expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de

justiţie; dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate.

Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin Constituţie şi

legile ţării. Aceste obligaţii sunt următoarele: obligaţia de fidelitate faţă de ţară;

obligaţia de a satisface stagiul militar; îndatorirea de apărare a patriei.

Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă,

naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă

politică, de avere sau origine socială şi indiferent de modul în care au dobândit

cetăţenia.

Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat.

Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor. Schimbarea

cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei române a

celuilalt soţ.

4. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române

Legea cetăţeniei române reglementează modurile de dobândire cât şi de pierdere a

cetăţeniei române, stabilind în acelaşi timp atât condiţiile şi procedura după care ele se

realizează.

A. Modurile de dobândire a cetăţeniei române

Dobândirea cetăţeniei, în general, cunoaşte două sisteme anume: sistemul care are la

bază principiul jus sangvinis (dreptul sângelui) şi, un alt sistem, care are la bază principiul jus

loci sau jus soli (dreptul tocului, adică al teritoriului pe care s-a născut o persoană).

In dreptul român a fost adoptat sistemul care are la baza jus sangvinis, acesta fiind din

toate punctele de vedere cel mai potrivit sistem, el fiind expresia legăturii dintre părinţi şi

copii, a continuităţii neîntrerupte pe pământul strămoşesc a generaţiilor care au luptat pentru

îndeplinirea idealurilor de libertate socială şi naţională.

0Legea cetăţeniei române stabileşte patru moduri în care cetăţenia română poate fi

dobândită, adăugând pe lângă modul originar (jus sangvinis) şi unele moduri derivate care să

înlesnească persoanelor ce nu s-au născut din părinţi cetăţeni români să se integreze în

societatea românească, dacă cer acest lucru şi dacă li se autoriză.

Dobândirea cetăţeniei române prin naştere. Făcând aplicaţia sistemului jus sangvinis,

Legea cetăţeniei române stabileşte că este cetăţean român copilul care se naşte din părinţi

cetăţeni români. De asemenea, este cetăţean român copilul născut dintr-un părinte cetăţean

român şi un părinte străin sau fără cetăţenie. În toate aceste cazuri, teritoriul pe care s-a născut

sau unde domiciliază unul sau ambii părinţi, nu influenţează, nici într-un fel, cetăţenia

copilului.

Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere. Un alt mod de dobândire a

cetăţeniei române prevăzut de lege este dobândirea prin repatriere. Prin acest mod de

dobândire a cetăţeniei române, persoana care a primit cetăţenia română o redobândeşte da

efect al repatrierii. Plecând de la principiul că dobândirea cetăţeniei române de către unul

dintre soţi nu are nici o consecinţă asupra cetăţeniei celuilalt soţ, se stabileşte că soţul cetăţean

străin poate cere dobândirea cetăţeniei române în condiţiile Legii. Cât priveşte copilul minor al

repatriatului, Legea prevede că părinţii hotărăsc pentru copiii lor minori cu privire la cetăţenie

şi că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani trebuie să-şi exprime separat consimţământul.

Dacă părinţii nu cad de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând cont de

interesele acestuia.

Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie. Aşa cum stabileşte legea, cetăţenia

română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, prin adopţie, dacă

adoptatorii sunt cetăţeni români sau, atunci când adopţia se face de o singură persoană, dacă

aceasta este cetăţean român, iar în toate cazurile, cel adoptat nu a împlinit 18 ani. În cazul în

care dintre cei doi adoptatori, numai unul este cetăţean român, cetăţenia va fi hotărâtă, de

comun acord de către ei, iar în caz de dezacord va decide instanţa de judecată în funcţie de

interesul adoptatului. Soluţia Legii cetăţeniei române s-a impus datorită faptului că adopţia

facându-se întotdeauna numai în interesul adoptatului, urmăreşte integrarea deplină a acestuia

0în noua lui familie.

Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere. Cel de-al patrulea mod de

dobândire a cetăţeniei române este acordarea la cerere. Acest mod de dobândire a cetăţeniei

priveşte pe cetăţenii străini sau persoanele fără cetăţenie care îşi manifestă dorinţa de a se

integra în societatea românească.

Astfel, persoana care solicită acordarea cetăţeniei române trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:

s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României ori, deşi nu s-a născut pe

acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de cel mult 8 ani sau de cel

puţin 5 ani în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român. Pentru motive

temeinice, aceste termene pot fi reduse.

dovedeşte, prin comportarea şi atitudinea sa ataşament faţă de statul şi poporul român.

a împlinit vârsta de 18 ani.

are asigurate mijloacele legale de existenţă.

este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate

pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român.

cunoaşte limba română în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială.

Legea cetăţeniei române reglementează două situaţii în cazul acordării cetăţeniei la

cerere. Astfel, se poate acorda cetăţenia română persoanei care a avut această cetăţeniei şi

cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate. In al doilea rând, se

reglementează acordarea cetăţeniei române persoanei care nu a avut niciodată această

cetăţenie, dar o cere. Legea reglementează toate situaţiile posibile în cazul cererii de acordare

a cetăţeniei române.

Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României. Cum este şi firesc, copilul găsit pe

teritoriul României şi ai cărui părinţi sunt necunoscuţi este cetăţean român dacă nici unul din

părinţi ne este cunoscut. Această soluţie se întemeiază tot pe principiul jus sangvinis,

prezumându-se că cel puţin unul din părinţi a fost cetăţean român. In cazul în care filiaţia

copilului găsit pe teritoriul României a fost stabilită înainte ca acesta să împlinească vârsta de

018 ani, faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt de cetăţenie străină, el pierde cetăţenia română.

Acest lucru se întâmplă şi în cazul în care filiaţia copilului găsit a fost stabilită numai faţă de

un părinte cetăţean străin, iar celălalt părinte a rămas necunoscut.

Jurământul de credinţă faţă de România. Efecte juridice. Prin conţinutul său,

jurământul de credinţă este o afirmare solemnă a dorinţei persoanei respective de a fi devotat

patriei şi poporului român, de a apăra drepturile şi interese naţionale, de a respecta constituţia

şi legile. Jurământul de credinţă trebuie depus în termen de 6 luni de la data comunicării

hotărârii prin care s-a acordat cetăţenia română. Jurământul se depune în faţa ministrului

justiţiei sau a subsecretarului de stat delegat anume în acest scop. După depunerea

jurământului, ministrul justiţiei, ori după caz, şeful misiunii diplomatice sau consulare, va

elibera persoanei căreia i s-a acordat cetăţenia certificatul constatator.

B. Modurile de pierdere a cetăţeniei române

Retragerea cetăţeniei române. Se poate retrage cetăţenia română celui care:

a) aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care

vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României;

b) aflându-se în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu

care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;

c) a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos.

Renunţarea la cetăţenia română. Renunţarea la cetăţenia română se deosebeşte

evident de retragerea cetăţeniei române, ea fiind un mod amiabil de rezolvare a unor probleme

ce ţin de statutul juridic al persoanei. Renunţarea la cetăţenia română a fost înscrisă ca mod de

pierdere a cetăţeniei deoarece se pot ivi situaţii în care o persoană, cetăţean român, doreşte să

se stabilească în străinătate şi să obţină cetăţenia statului unde se stabileşte.

Poate cere renunţarea la cetăţenia română cel care:

nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă

penală;

0 nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de persoane juridice ori fizice din ţară

sau, având asemenea debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru

achitarea lor.

Aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia română - cerere care trebuie să fie

individuală - revine Guvernului la propunerea ministrului Justiţiei. Cetăţenia se pierde în

acest caz pe data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii de aprobare a renunţării la

cetăţenia română.

Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române. Din analiza dispoziţiilor legii cetăţeniei

române se desprind trei asemenea cazuri de pierdere a cetăţeniei române.

adopţia unui copil minor, cetăţean român, de către cetăţeni străini. Din moment ce

legea română a stabilit că adopţia produce efecte juridice în materie de cetăţenie, ea

fiind un mod de dobândire a cetăţeniei române, era firesc ca aceste efecte să fie

similare şi în cazul pierderii cetăţeniei române.

stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României duce, de asemenea, la pierderea

cetăţeniei române, dacă părinţii sunt cetăţeni străini.

anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de către cetăţeni

români.

5. Dovada cetăţeniei române. Cetăţenia de onoare. Dubla cetăţenie

A. Dovada

Legea cetăţeniei române stabileşte clar ce anume înscrisuri dovedesc cetăţenia română

în ţară cât şi în afara hotarelor. Prima regulă este că dovada cetăţeniei se face prin buletinul de

identitate/cartea de identitate. Cât priveşte copiii până la vârsta de 14 ani, ei dovedesc

cetăţenia cu certificatul de naştere însoţit de buletinul de identitate/cartea de identitate al

oricăruia dintre părinţi sau, în cazul în care copilul este înscris în buletinul de identitate/cartea

de identitate al unuia dintre părinţi, numai cu acest buletin.

Dovada cetăţeniei se poate face şi cu certificatul constatator.

0În străinătate, dovada cetăţeniei române se face prin actul valabil de trecere a frontierei

emis de autorităţile române. Cât priveşte cetăţenii români aflaţi peste hotare, lor li se pot

elibera, la nevoie, de către misiunile diplomatice sau oficiile consulare române, dovezi de

cetăţenie.

B. Cetăţenia de onoare

Potrivit legii, se poate acorda, unor străini care au adus servicii deosebite ţării şi naţiunii

române, cetăţenia de onoare. Aceasta se acordă de către Parlamentul României - la

propunerea guvernului. Beneficiarul cetăţeniei de onoare se bucură de toate drepturile civile

şi politice recunoscute cetăţenilor români, cu excepţia drepturilor electorale şi de a ocupa o

funcţie publică.

C. Dubla cetăţenie

Legislaţia română de după 1989 îngăduie dubla cetăţenie. Soluţia s-a impus pentru a

permite rezolvarea problemelor multor cetăţeni români care în perioada 1944-1989 locuind în

afara graniţelor ţării au pierdut şi cetăţenia română.

6. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor români

6.1. Noţiunile de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor

A. Noţiunea de drepturi fundamentale

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului sunt nu numai o realitate

ci şi finalitatea întregii activităţi umane, bineînţeles a aceleia progresiste şi democratice.

Pentru definirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale trebuie a fi luate în consideraţie

că acestea: a) sunt drepturi subiective; b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni; c) datorită

importanţei lor sunt înscrise, în acte deosebite cum ar fi declaraţii de drepturi, legi

fundamentale.

Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, stabilite de normele juridice, ele

0fiind în ultimă instanţă facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a acţiona într-un anumit

fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia

de protecţia statului şi de sprijinul său în realizarea pretenţiilor legitime.

Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Aceasta este cea mai

importantă trăsătură. Dacă drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, apoi, ceea ce le

deosebeşte de acestea este tocmai această trăsătură. Ea explică de ce din sfera drepturilor

subiective numai un anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise ca atare în

Constituţie.

Datorită importanţei lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite cum ar

fi declaraţiile de drepturi, legi fundamentale.

Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective aparţinând cetăţenilor, esenţiale

pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a

personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi.

B. Noţiunea de îndatoriri fundamentale

Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune deoarece este de neconceput ca membrii

unei colectivităţi umane să nu aibă alături de drepturi şi anumite îndatoriri, anumite obligaţii

faţă de societatea în care trăiesc.

In primul rând, îndatorirea fundamentală a cetăţeanului este o obligaţie şi nu o îndrituire

aşa cum este dreptul fundamental, care presupune din partea cetăţeanului îndeplinirea unor

cerinţe determinate de sarcinile şi scopurile societăţii. Indatoririle fundamentale, sunt acele

obligaţii cărora societatea, la un anumit moment, le atribuie o valoare mai mare, valoare ce se

reflectă în regimul juridic special ce li se atribuie. In fine, îndatoririle fundamentale, sunt

asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului,

căci ele sunt veritabile obligaţii juridice.

Putem spune deci că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor,

considerate esenţiale de către popor pentru realizarea scopurilor societăţii, înscrise în

Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de

constrângere a statului.

06.2. Natura juridică a drepturilor fundamentale

In literatura juridică se arată că, drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu se deosebesc

de alte drepturi subiective nici prin natura lor şi nici prin obiectul lor. Aceste drepturi îşi

justifică pe deplin existenţa ca o categorie distinctă de celelalte prin importanţa economică,

socială şi politică pe care o au.

O trăsătură generală a multor teorii în privinţa naturii juridice a drepturilor omului este

aceea că nu există nici o deosebire de natură juridică între drepturile fundamentale şi celelalte

drepturi. Toate sunt considerate a fi drepturi subiective.

Astfel, drepturile şi libertăţile fundamentale sunt considerate de unii elemente ale

capacităţii de folosinţă a cetăţenilor. Această susţinere nu poate fi primită, pentru că în

dreptul constituţional capacitatea juridică nu se divide în capacitate de folosinţă şi capacitate

de exerciţiu. Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, dar este dificil de argumentat

că împreună cu îndatoririle ar forma conţinutul raportului juridic de cetăţenie pentru simplul

motiv că cetăţenia nu este un raport juridic. Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective.

împreună cu celelalte drepturi subiective şi cu îndatoririle corelative, ele formează statutul

juridic ale cetăţeanului.

6.3. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile

fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului

Includerea drepturilor şt libertăţilor cetăţeneşti printre problemele majore este rezultatul

firesc nu numai al importanţei lor deosebite ci şi al strânsei lor interdependenţe cu problemele

cardinale ale omenirii.

Pe plan mondial preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în

câteva documente de reală valoare, între care trebuie menţionate îndeosebi: Declaraţia

universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948); Pactul internaţional cu privire la

drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile

şi politice; Actul final al Convenţiei pentru securitate şi cooperare din Europa (Helsinki,

1975), Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la

Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa (1989), Carta de la Paris (1990).

06.4. Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului

La început s-au impus ca realităţi juridice drepturile civile şi politice, denumite azi

drepturi din prima generaţie. Aceste drepturi au exprimat un anumit stadiu de dezvoltare a

societăţii, un stadiu de puternice revendicări şi luptă contra tiraniei şi despotismului.

Drepturile şi libertăţile civile şi politice (libertăţile individuale mai ales) au apărut ca măsuri

de protecţie a individului contra violenţei şi arbitrariului guvernanţilor, ca revendicări ale unei

poziţii juridice egale în faţa legii.

Apoi s-au impus drepturile sociale, economice şi culturale - drepturile din a doua

generaţie - între care s-au inclus îndeosebi dreptul la muncă, dreptul la educaţie, dreptul la

protecţie socială. Dacă drepturile civile şi politice nu presupuneau, în principiu, şi acţiuni

concrete din partea statului în afara abţinerii în faţa libertăţii persoanei (erau şi mai sunt

numite drepturi negative) drepturile sociale, economice şi culturale implică din partea statelor

acţiuni, măsuri, garanţii. Drepturile social-economice s-au impus mai ales după adoptarea

Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, eveniment de la care şi constituţiile au trebuit să

le recunoască şi proclame.

In deceniul al Vll-lea al secolului nostru s-au impus noi drepturi ale omului, drepturile

din a treia generaţie denumite drepturi de solidaritate în care sunt incluse dreptul la pace, la

dezvoltare, la mediu înconjurător sănătos etc. - ce pot fi realizate numai prin cooperarea

statelor şi nu individual de către fiecare dintre ele.

6.5. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

In literatura de specialitate s-au realizat multe clasificări formulate în epoci diferite,

având ca suport concepţii şi legislaţii diferite. Mai mult chiar, drepturile cetăţeneşti au evoluat

atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi sfera lor.

Toate drepturile omului sunt la fel de importante şi formează un tot unitar.

O primă categorie o formează inviolabilităţile, adică acele drepturi şi libertăţi care, prin

conţinutul lor, asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum

şi siguranţa domiciliului persoanei fizice.

A doua categorie este formată din drepturile şi libertăţile social-economice şi

0culturale, adică din acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor asigură condiţiile sociale

şi materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea protecţiei acestora.

O a treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice, adică acele drepturi care, prin

conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni numai pentru participarea la guvernare. în

această categorie includem: dreptul de vot; dreptul de a fi ales.

A patra categorie o formează drepturile şi libertăţile social-politice, adică acele

drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni la alegere, fie

pentru rezolvarea unor probleme sociale şi spirituale, fie pentru participarea la guvernare.

Aceste drepturi şi libertăţi asigură posibilitatea de exprimare a gândurilor şi opiniilor fapt

pentru care deseori sunt denumite libertăţi de opinie. în această categorie includem: libertatea

conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie; libertatea întrunirilor; dreptul la

asociere; secretul corespondenţei.

In legătură cu clasificarea prezentată se impun câteva explicaţii. Această clasificare

cuprinde drepturile şi libertăţile nominalizate prin Constituţia României. Faţă de această

precizare se observă lesne că nu s-a menţionat şi dreptul de azil, drept prevăzut de

Constituţie.

6.6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor

fundamentale ale cetăţenilor români

Există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Acestea rezultă fie din Capitolul I al titlului II al

Constituţiei, fie din coroborarea dispoziţiilor din acest capitol cu dispoziţii din alte titluri sau

capitole, fie din alte articole.

a)Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale

Este îndeobşte admis şi recunoscut că drepturile şi libertăţile sunt universale şi

indivizibile. De aceea şi Constituţia arată că "Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de

libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea".

Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor cât şi

la titularii acestora. Constituţia răspunde practic exigenţelor formulate în preambulurile celor

0două Pacte privitoare le drepturile omului. Universalitatea drepturilor implică şi

universalitatea îndatoririlor. Este de altfel în firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi

cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de societate. Universalitatea astfel cum este

concepută prin art. 15 priveşte drepturile, libertăţile şi îndatoririle fără deosebire de faptul

reglementării lor prin chiar textul Constituţiei sau prin alte legi.

b) Neretroactivitatea legii

Constituţia consacră în alin. 2 al art. 15 un principiu de drept de incontestabilă tradiţie,

actualitate şi justiţie şi anume neretroactivitatea legii. Este fără îndoială recunoscut că o lege

odată adoptată produce şi trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor.

Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat în Codul civil, art. 1, în sensul

căruia "legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă", precum şi în Codul

penal, în art. 11 în sensul căruia "legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost

săvârşite, nu era prevăzute ca infracţiuni". Faţă de principiul potrivit căruia legea produce

efecte juridice numai pentru viitor s-au impus în practica juridică şi desigur în legislaţie, două

mari excepţii şi anume cea privind aplicarea legii penale mai blânde şi cea privind legile

interpretative.

Astfel, neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional, este obligatorie pentru toate

ramurile de drept, fără excepţie, nu numai pentru acelea care îl prevăd explicit. Apoi, în afara

excepţiei, prevăzute prin Constituţie, nici o altă excepţie nu poate aduce limitări acestui

principiu constituţional, orice alte prevederi legale contrarii trebuind a fi considerate

neconstituţionale şi putând fi atacate pe căile controlului de constituţionalitate. Principiul

neretroactivităţii legii se prezintă ca o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale,

îndeosebi a libertăţii şi siguranţei persoanei.

c) Egalitatea în drepturi a cetăţenilor

Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional potrivit căruia, cetăţenii

români fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau

apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile

prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică,

0socială şi culturală, fără privilegii şi fără discriminări, sunt trataţi în mod egal atât de către

autorităţile publice cât şi de către ceilalţi cetăţeni. Acest principiu este consacrat prin art. 16

(1 şi 2) precum şi prin art. 4 (2) din Constituţie.

Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii exprimă realitatea că femeile reprezintă

jumătate din populaţia ţării şi că în toate împlinirile materiale şi spirituale este încorporată şi

munca lor.

Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate sau origine

etnică, limbă, avere sau origine socială, exprimă la nivelul acestei instituţii juridice, în

principal, realitatea că pe teritoriul României, în decursul dezvoltării istorice, s-au aşezat, au

locuit, au muncit şi au luptat cot la cot cu românii şi cetăţenii de altă naţionalitate (minorităţi

naţionale) precum maghiari, romi, germani, sârbi, turci, evrei, armeni etc. în unitate cu

românii aceşti cetăţeni au luptat pentru dreptate socială, pentru libertate şi democraţie, pentru

cucerirea şi apărarea independenţei şi suveranităţii României.

Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau

apartenenţă politică, este de fapt o prelungire a celorlalte două aspecte mai înainte explicate,

aici urmărindu-se ca opţiunile politice sau religioase, ale oamenilor să nu fie speculate în

sensul discriminării în drepturi.

d)Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia

română şi domiciliul în ţară

Constituţia României stabileşte prin art. 16 (3) că funcţiile şi demnităţile publice, civile

sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenie română şi domiciliul în ţară.

Această regulă este aplicabilă nu numai pentru domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti

ci şi pentru autorităţile publice. Constituţia utilizează termenii funcţii şi demnităţi publice.

Cât priveşte funcţiile publice este fără îndoială că textul constituţional se referă la acelea

care presupun exerciţiul autorităţii statale, un statut aparte şi mai ales (o condiţie, care ni se

pare, importantă) acelea pentru ocuparea cărora depunerea jurământului potrivit art. 54 din

Constituţie este obligatorie. Desigur, ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice se poate face

numai de către persoane care îndeplinesc toate condiţiile legale cerute (vârstă, capacitate etc),

la care Constituţia impune două condiţii de maximă importanţă şi generalitate şi anume:

0cetăţenia română şi domicilierea pe teritoriul României.

e) Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor

Principiul este prevăzut în art. 17 din Constituţie şi exprimă faptul că cetăţenia română

este legătura politică şi juridică dintre cetăţean şi stat care, prin efectele sale, determină

statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul cât şi în afara frontierelor. În

temeiul acesteia, cetăţenii români care se află în străinătate au dreptul să apeleze la protecţia

autorităţilor române, rar acestea, au obligaţia constituţională de a le acorda protecţia necesară.

De altfel între state există deja acorduri şi convenţii care permit şi reglează această colaborare

juridică.

Bucurându-se de protecţia statului român, cetăţeanul român care se află în afara

frontierelor trebuie însă să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i revin potrivit Constituţiei şi legilor

României.

f)Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică

Constituţia României cuprinde şi unele reglementări privind străinii şi apatrizii, aflaţi pe

teritoriul României. Astfel, în art. 18 se arată: 1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în

România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi

de alte legi. 2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea

tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.

In reglementarea constituţională a statutului străinilor şi apatrizilor din România se au în

vedere:

a) străinii şi apatrizii, în calitatea lor de oameni, au anumite drepturi naturale,

inalienabile şi imprescriptibile (la viaţă, la demnitate, la libertate, la conştiinţă); b) din puncte

de vedere strict juridic, anumite drepturi pot aparţine numai cetăţenilor români, care prin

cetăţenie sunt ataşaţi destinelor statului român; c) în afara drepturilor naturale, care aparţin

oricărei fiinţe umane, în calitatea sa de om, există şi alte drepturi subiective a căror dobândire

şi exercitare legea nu o condiţionează de calitatea de cetăţean.

Asemenea drepturi trebuie acordate şi străinilor sau apatrizilor care domiciliază sau

locuiesc în România. In mod firesc articolul 18 din Constituţie reglementează şi dreptul de

0azil, ştiut fiind că azilul este prin excelenţă un drept care aparţine străinilor şi apatrizilor.

Dreptul de azil cuprinde de fapt găzduirea şi protecţia statului român acordate acestor

persoane deoarece în statul lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi

desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi păcii.

6.7. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România

Constituţia prin art. 19 stabileşte că: 1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau

expulzat din România. 2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot

fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi

pe bază de reciprocitate. 3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe baza unei

convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. 4) Expulzarea sau extrădarea se

hotărăşte de către justiţie. Extrădarea şi expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc

prin excelenţă libertatea individuală şi dreptul la liberă circulaţie. Este motivul pentru care

cele mai generale reguli în acest domeniu sunt cuprinse în chiar corpul Constituţiei, urmând ca

reglementările de detaliu să fie realizate prin lege. Expulzarea sau extrădarea propriului

cetăţean ar fi o măsură contrară legăturii de cetăţenie care implică obligaţia de protecţie pe

care statul trebuie să o asigure tuturor cetăţenilor săi.

Pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi apatrizii.

Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul

căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi să i-1 predea. Ea asigură ca autorii unor infracţiuni,

mai ales a unor infracţiuni internaţionale grave, să nu rămână nejudecaţi şi nepedepsiţi,

ascunzându-se pe teritoriul altor state. într-o definiţie considerată mai exactă, extrădarea este

"un act de asistenţă judiciară interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui

individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în

domeniul celuilalt stat". Constituţie nu a nominalizat situaţiile în care extrădarea este

admisibilă sau nu, un asemenea procedeu fiind dificil de realizat şi desigur ineficient.

Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat să oblige

o persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod silit,

şederii acestei persoane pe teritoriul său. Codul nostru penal reglementează expulzarea

0străinilor în cadrul măsurilor de siguranţa, adică acele măsuri care au ca scop înlăturarea unei

stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi care se iau

faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.

Constituţia stabileşte regula în sensul căreia extrădarea se poate decide numai în baza

unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Sunt două condiţii care stabilesc

temeiul juridic al extrădării, condiţii cu vechime în sistemul juridic. De altfel Codul penal

român stabileşte şi el că extrădarea "se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie

internaţională, pe bază de reciprocitate şi în lipsa acestora, în temeiul legii". Desigur norma

penală se referă şi la situaţia în care autorităţile române solicită extrădarea.

6.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale

Constituţia României prin art. 20 stabileşte un principiu de incontestabilă actualitate şi

care exprimă într-o viziune modernă corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, cu

aplicaţia sa specifică în domeniul drepturilor constituţionale. Prima regulă ce rezultă din art.

20 al Constituţiei, este că interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile

cetăţeneşti în concordanţă ce prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte.

Este nominalizată Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată la 10 decembrie 1948,

iar în ce priveşte celelalte documente internaţionale se vorbeşte de pacte şi tratate, deşi într-o

viziune largă, ştiinţifică, pactele sunt tratate. Cea de-a doua regulă acordă prioritate

reglementărilor internaţionale, desigur celor cuprinse în tratate ratificate de România, în

situaţia în care s-ar ivi anumite nepotriviri, contradicţii, conflicte - neconcordanţe - între ele şi

reglementările interne. Trebuie menţionat că această prioritate este acordată numai

reglementărilor din domeniul drepturilor omului, ea nu este aplicabilă altor domenii.

6.9. Accesul liber la justiţie

In sistemul Constituţiei României, justiţia a devenit una din garanţiile exercitării

efective a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest rol se motivează prin locul autorităţilor

judecătoreşti în sistemul puterilor statale şi prin funcţiile lor. Justiţia se înfăptuieşte în numele

0legii de către judecători care sunt independenţi şi se supun numai legii.

Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor

legitime se poate realiza pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă cale procedurală, inclusiv

pe calea excepţiei de neconstituţionalitate menţionată de Constituţie. Trebuie să adăugăm că

accesul liber la justiţie fiind garantat chiar prin Constituţie, precizarea din Constituţie în sensul

căreia nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, este firească.

6.10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor

libertăţi

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două pacte internaţionale privitoare la

drepturile omului, alte documente juridice internaţionale, admit existenţa unor limitări,

restrângeri, în legătură cu exerciţiul drepturilor şi libertăţilor umane. Legitimitatea unor astfel

de reguli stă chiar în conceptul de libertate.

Constituţia României, receptând aceste reglementări internaţionale foloseşte un

procedeu simplu şi eficient şi anume exprimarea tuturor acestora într-un articol unic. Astfel

art. 53 permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar numai ca

excepţie şi desigur numai condiţionat. Potrivit textului menţionat restrângerea se poate

înfăptui numai prin lege.

6.11. Inviolabilităţile

a) Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică

Aceste drepturi sunt reglementate de către Constituţie în acelaşi articol şi anume art. 22.

Deşi sunt într-o legătură indisolubilă, drepturile menţionate nu sunt totuşi confundabile din

punct de vedere juridic.

Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de timpuriu în

sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declaraţii de drepturi şi desigur prin

constituţii. Este un drept cetăţenesc cu care începe inventarul drepturilor omului în cele mai

importante acte internaţionale din acest domeniu. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor

0Omului stabileşte în art. 3 că "Orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea

persoanei", iar Pactul privitor la drepturile civile şi politice stabileşte în art. 6 pct. 1 că

"Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni

nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar".

Dreptul la integritate fizică este clar definit prin chiar formularea constituţională.

Strânsa sa legătură cu dreptul la viaţă a determinat reglementarea în acelaşi articol.

Respectul integrităţii fizice este garantat chiar prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia

autorităţilor publice de a o asigura.

Dreptul la integritate psihică este şi el ocrotit şi considerat de valoare constituţională,

omul fiind conceput - sub aspect juridic - ca un complex de elemente componente în care

fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integrităţi este contrară

drepturilor umane. Respectul vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice implică în mod

firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, ceea ce

face în mod expres art. 22 (2). Practicarea unor asemenea procedee şi tratamente este o

încălcare a demnităţii şi personalităţii omului, amintind obiceiuri primitive care trebuie

repudiate şi reprimate de către lege. Faţă de relevanţa lor în garantarea drepturilor omului,

prevederi privind interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante,

se regăsesc în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 5), în Pactul Internaţional

relativ la drepturile civile şi politice (art. 7) şi mai ales în Convenţia contra torturii şi altor

pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (ONU, 10 decembrie 1984).

b) Libertatea individuală

Constituţia României reglementează libertatea individuală în art. 23, un articol cu un

conţinut complex. Articolul 23 din Constituţie foloseşte două exprimări şi anume de libertate

individuală şi siguranţa persoanei.

Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie, priveşte libertatea fizică a

persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinut în sclavie sau în

orice altă servitute, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după formele

expres prevăzute de Constituţie şi legi. Categoria libertate individuală are o sferă de

cuprindere şi o generalitate mai mari decât cele ale siguranţei persoanei. Siguranţa persoanei

0poate fi văzută şi ca o garanţie a libertăţii individuale ca privind legalitatea măsurilor ce pot fi

dispuse de către autorităţile publice, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

Percheziţia este o măsură reglementată de Codul de procedură penală, potrivit art. 100

căruia "Când persoana căruia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris...tăgăduieşte

existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori pentru descoperirea şi strângerea

probelor este necesar, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune

efectuarea unei percheziţii. Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală".

Reţinerea este o măsură procesual-penală, preventivă, prin care persoana faţă de care

există unele indicii că a săvârşit o faptă, prevăzută şi pedepsită de lege, este privată de

libertatea sa, de către autorităţile competente, pe o durată strict limitată. Fiind o măsură care

priveşte libertatea individuală, reţinerea este reglementată prin Constituţie şi în detaliu prin

legislaţia penală.

Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, ea având consecinţe

mari, uneori nebănuite, asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale, a fericirii

sale. Persoana arestată suportă bănuiala de culpabilitate, măsura putând produce efecte

ireparabile. De aceea arestarea este supusă unor reguli constituţionale clare şi ferme, luarea sa

revenind unor autorităţi care acţionează numai din ordinul legii, independent şi imparţial şi

anume magistraţilor. Două reguli constituţionale cheie sunt prevăzute, explicit, în art. 23 şi

anume că arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare şi că această măsură o

poate dispune numai judecătorul.

c) Dreptul la apărare

Dreptul ia apărare este un drept fundamental cetăţenesc, de tradiţie în istoria instituţiei

drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Constituţia îl reglementează distinct pentru că, deşi este

în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei el prezintă un egal

interes pentru întreaga activitate judiciară, mai exact vorbind atât pentru procesele penale cât

şi pentru cele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ etc.

Dreptul la apărare într-o accepţie largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor

procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc,

să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa. în procesele civile, comerciale, de

0muncă, de contencios administrativ, dreptul la apărare ca totalitatea de drepturi şi reguli

procedurale oferă părţilor posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi

netemeinicia pretenţiilor adversarului. în această accepţie largă se include şt posibilitatea

folosirii avocatului. In accepţiunea sa restrânsă dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea

folosirii unui avocat.

d) Dreptul la liberă circulaţie

Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a cetăţeanului.

Constituţia reglementează ambele aspecte care formează conţinutul dreptului la liberă

circulaţie şi anume: libera circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara

teritoriului. În acest sens se garantează dreptul la liberă circulaţie în deplinătatea elementelor

sale constitutive. Libera circulaţie nu poate fi absolută, ea trebuie să se desfăşoare potrivit

unor reguli, cu îndeplinirea şi respectarea unor condiţii stabilite de lege. De regulă, aceste

condiţii privind exercitarea dreptului la liberă circulaţie urmăresc ocrotirea unor valori

economice şi sociale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentate, normala desfăşurare a relaţiilor

cu alte state etc.

In legătură cu libera circulaţie pe teritoriul României, prin art. 25 se asigură posibilitatea

pentru oricare cetăţean de a circula nestânjenit pe teritoriul statului nostru şi de a-şi stabili

reşedinţa sau domiciliul în orice localitate. Precizarea în orice localitate a fost necesară pentru

a evita riscul unor interpretări abuzive sau speculative care ar putea ridica multe probleme

concrete de soluţionat.

Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate ea este de asemenea

garantată prin permiterea emigrării şi revenirii în ţară. Constituţia valorifică o regulă ce rezultă

din documentele juridice internaţionale în materie, în sensul căreia orice persoană este liberă

să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară. De asemenea, orice om care se află în mod

legal pe teritoriul unui stat, are dreptul de a circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa.

Documentele juridice internaţionale prevăd că nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de

dreptul de a intra în propria sa ţară şi că străinul aflător legal pe teritoriul unui stat nu poate fi

expulzat decât în executarea unei decizii, luate în conformitate cu legea şi, dacă raţiuni

imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta

0considerentele care pledează împotriva expulzării sale şi de a obţine examinarea cazului său

de către autoritatea competentă, ori de către una sau mai multe persoane special desemnate de

către această autoritate, fiind reprezentat în acest scop.

e) Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private

Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private are un conţinut complex. El este un

aspect al respectării personalităţii omului, proclamată prin art. 1 din Constituţie ca valoare

supremă.

Constituţia impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta şi ocroti viaţa intimă,

familială şi privată, recunoscându-se de fapt că orice persoană fizică, orice om, are dreptul la

propria se viaţă intimă, familială şi privată. Constituţia utilizează trei noţiuni - viaţa intimă,

viaţa familială, viaţa privată -pe care în mod firesc nu le defineşte.

Constituţia obligă autorităţile publice la respectul vieţii intime, familială şi private şi la

ocrotirea împotriva oricăror atentate din parte oricărui subiect de drept (om sau autoritate,

grup etc).

Nimeni nu poate să se amestece în viaţa intimă, familială sau privată a unei persoane

fără consimţământul acestei, consimţământ care desigur trebuie să fie explicit (sau să reiasă că

a fost explicit) şi exprimat liber. Autorităţile publice trebuie să ia toate măsurile posibile şi

rezonabile pentru a ocroti viaţa intimă, familială şi privată a persoanei.

Astfel judecătorii au obligaţia de a declare şedinţă secretă de judecată în procesele în

acre publicitatea ar afecta aceste valori, fără să aducă vreun serviciu legii sau justiţiei.

Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte: numai

persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa; prin exercitarea

acestui drept persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică sau bunele

moravuri. Acest drept are o valoare aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei.

Respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, consacrate prin art. 26 din

Constituţie se corelează cu dispoziţiile art. 17 din Pactul internaţional privitor la drepturile

civile şi politice care arată că nimeni nu va putea fi obiectul imixtiunilor arbitrare sau ilegale

în viaţa sa privată, în familia sa, în domiciliul său sau corespondenţa sa, sau atingerilor ilegale

în onoarea şi reputaţia sa. Orice persoană, spune art. 17, are dreptul la protecţia legii împotriva

0unor asemenea imixtiuni sau atingeri (atentate).

g) Inviolabilitatea domiciliului

Respectul personalităţii umane implică şi respectul domiciliului său care cuprinde două

aspecte şi anume: inviolabilitatea domiciliului şi libera alegere, schimbare sau folosire a

domiciliului. Cât priveşte cel de al doilea aspect el şi-a găsit exprimarea juridică în art 25 din

Constituţie privind libera circulaţie.

Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicţia pătrunderii în domiciliul unei

persoane. Deşi în intuitule-ul său acest articol este marcat prin expresia inviolabilitatea

domiciliului, în conţinutul alineatului (1) se vorbeşte de domiciliu şi reşedinţă. Ambele

exprimări sunt desigur corecte.

Noţiunea de domiciliu nu se confundă cu cea de proprietate, sau de proprietar. Pentru că

în dreptul public o locuinţă este domiciliul persoanei fizice, chiar dacă aceasta nu este şi

proprietarul, dar o ocupă în mod legal (cameră de hotel, cameră de cămin studenţesc, cameră

închiriată). De altfel inviolabilitatea domiciliului se fundamentează mai mult pe respectul

personalităţii umane, decât pe dreptul de proprietate.

Legea stabileşte condiţiile în care poate să se pătrundă în locuinţa unei persoane

(percheziţii domiciliare, arestarea unei persoane, executarea silită a hotărârilor judecătoreşti,

luarea măsurilor asigurătorii). Unele măsuri formează în drept starea de necesitate. Aşa cum s-

a arătat deja în literatura juridică, în desfăşurarea vieţii social-umane se ivesc uneori situaţii de

fapt, provocate, fie de oameni, fie de cauze fortuite, care pun în pericol valori sociale ocrotite

de lege, iar salvarea acestora de la un pericol nu este posibilă decât prin săvârşirea unei fapte

care în mod obişnuit este socotită ca ilicită.

6.12. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale

a) Dreptul la învăţătură

Dreptul la învăţătură este o parte a dreptului la educaţie, la care orice om are vocaţie,

precum şi mijlocul principal de formare şi perfecţionare a forţei de muncă. De aceea el nu

0poate lipsi dintre drepturile fundamentale şi deci nici din Constituţie. Dreptul la învăţătură este

un drept complex prin conţinutul său, prin semnificaţiile sale juridice şi prin numărul mare de

subiecte de drept implicate în realizarea sa. În ce priveşte conţinutul se poate remarca nu

numai multitudinea elementelor componente ci şi un specific juridic rezultând din îmbinarea

libertăţii cu obligaţia.

Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei (omul,

cetăţeanul) pentru ca să devină, profesional şi civic, capabilă de a avea un rol util în societate.

Prin dreptul la învăţătură trebuie să se urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi

a simţului demnităţii sale, întărirea respectului pentru drepturile şi libertăţile publice,

favorizarea înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între popoare, grupuri rasiale, etnice sau

religioase, promovarea ideii de pace.

In mod firesc Constituţia prin art. 32 stabileşte formele organizatorice prin care se

realizează dreptul la învăţătură şi anume: învăţământul general obligatoriu, învăţământul

liceal, învăţământul profesional, învăţământul superior. Desigur Constituţia nu enumera toate

formele de învăţământ posibile, ci doar pe cele principale, tradiţionale de altfel.

Constituţia stabileeşte modul cum se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile

legii, regulă constituţională clară şi care nu putea desigur lipsi. Dacă toate instituţiile de

învăţământ se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii, cât priveşte instituţiile

de învăţământ superior, Constituţia le garantează autonomia universitară.

b) Dreptul la ocrotirea sănătăţii

Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental cetăţenesc receptat în Constituţia

României îndeosebi prin Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi

culturale. Acest Pact în art. 9 nominalizează dreptul persoanei la securitatea socială, aici

intrând şi asigurările sociale, iar în art. 12 nominalizează dreptul persoanei de a se bucura de

cea mai bună sănătatea fizică şi mentală. Acest drept ţine de condiţia umană la nivelul

cerinţelor actuale de viaţă, prin conţinutul său asigurând cetăţeanului păstrarea şi dezvoltarea

calităţilor sale fizice şi mentale, care să-i permită o reală şi eficientă participare la întreaga

viaţă politică, economică, socială şi culturală.

Garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 34 stabileşte obligaţii corelative asigurarea

igienei şi sănătăţii publice. Ocrotirea sănătăţii conţinând obligaţii pentru autorităţile publice,

0este firesc ca prin Constituţie să se impună autorităţii legislative misiunea de a reglementa

principalele domenii şi aspecte precum: asistenţa medicală, asigurările sociale, alte măsuri de

protecţie a sănătăţii fizice şi mentale. Tot legea urmează să reglementeze controlul exercitării

profesiilor medicale şi activităţilor paramedicale.

c) Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii

Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este un drept social economic de

tradiţie. Reglementat prin Constituţie în art. 41 dreptul la muncă este un drept cu un conţinut

juridic complex.

Prin exprimarea dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, reglementarea constituţională

pune în valoare conceptul ştiinţific de drept la muncă, precum şi importanţa acestui drept atât

pentru om cât şi pentru societate.

Protecţia socială a muncii este de asemenea un domeniu complex şi de majoră

importanţă, care exprimă corelaţia strânsă dintre dreptul la muncă şi asistenţa socială a

muncii. Dreptul la protecţia socială pe care-1 au salariaţii, include aspecte clar formulate în

textul constituţional şi care vor forma obiectul legilor din acest domeniu.

Egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor, pentru muncă egală, exprimă în domeniul

muncii, egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii proclamată prin art. 4 şi 16 din Constituţie.

Această dispoziţie constituţională va trebui atent observată şi desigur respectată fără abateri,

atât în elaborarea normelor juridice privind munca precum şi în încheierea oricăror convenţii

(contracte de muncă). Încălcarea acestei reguli constituţionale va constitui temeiul imbatabil

al declarării nulităţii sau anulării (după caz) a oricăror acte privind salarizarea. In fine, art. 41

garantează atât dreptul la negocieri colective în domeniul muncii şi protecţiei sociale a muncii

cât şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective de muncă.

Constituţia României a receptat dispoziţiile Pactului internaţional interzicând munca

forţată şi stabilind totodată prin art. 42 ce nu constituie muncă forţată. Astfel, nu constituie

muncă forţată serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cel

care, potrivit legii, nu prestează serviciu militar obligatoriu din motive religioase.

De asemenea, nu constituie muncă forţată, munca unei persoane condamnate, prestată în

condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată. în legătură cu aceste

0prevederi constituţionale trebuie menţionat că ele se referă la persoanele şi situaţiile stabilite

prin hotărâre judecătorească definitivă.

d) Dreptul la grevă

Dreptul la grevă este prin natura sa atât un drept social-economic, cât şi un drept social-

politic, deseori încadrarea sa în una din categoriile de drepturi ridicând pentru cercetarea

ştiinţifică interesante probleme.

Examinând art. 43 din Constituţie putem formula câteva explicaţii: dreptul la grevă

aparţine numai salariaţilor, ca atare nu se încadrează în prevederile art. 43 şi nu beneficiază de

regimul juridic al grevelor diverse manifestări organizate de persoane care nu au calitatea de

salariaţi, chiar dacă aceste manifestări se autointitulează greviste.

Textul constituţional permite legii să stabilească anumite condiţii şi limite în exercitarea

dreptului la grevă. Acestea au scopul de a evita greva abuzivă sau astfel spus exercitarea

abuzivă a dreptului la grevă.

e) Dreptul de proprietate

Dreptul de proprietate un drept fundamental de veche tradiţie în catalogul drepturilor şi

libertăţilor cetăţenilor. Dreptul de proprietate este garantat fiecărui cetăţean. În conţinutul

acestui drept cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobândi o proprietate, de a se folosi şi de

a dispune liber în legătură cu proprietatea sa şi de a putea transmite dreptul său altuia.

Constituţia poate stabili unele limitări cât priveşte sfera proprietăţii, limitării clar şi expres

determinate numai de interesul constituirii unor regii sau monopoluri în exclusivitate statale.

Realizarea dreptului de proprietate presupune obligaţia statului de a garanta şi apăra

proprietatea obţinută pe căi licite. Constituţia României în art. 44 garantează dreptul de

proprietate precum şi creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată,

indiferent de proprietar.

Cât priveşte despăgubirile, atât pentru expropriere cât şi pentru daunele produse în

situaţiile de la art. 44 (5) ele se stabilesc de comun acord cu proprietarul, sau în caz de

divergenţă, prin justiţie.

Garanţii aparte ale dreptului de proprietate se regăsesc în art. 43, care interzice

0confiscarea averii dobândite licit. Mai mult, Constituţia conţine o regulă de procedură de mare

eficienţă în sensul căruia caracterul licit al dobândirii se prezumă.

f) Dreptul de moştenire

În mod firesc dreptul de proprietate presupune şi dreptul de moştenire, drept în temeiul

căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii, orice bun. Acest drept

este reglementat prin art. 46 din Constituţie care stabileşte că "Dreptul la moştenire este

garantat".

g) Dreptul la un nivel de trai decent

Constituţia consacră un drept fundamental cetăţenesc receptat mai târziu în catalogul

drepturilor şi libertăţilor umane. Prin conţinutul său, dreptul la un nivel de trai decent include

dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile de viaţă care să-i asigure, lui şi familiei, un trai

civilizat, decent. Ca şi în cazul altor drepturi, şi aici suntem în prezenţa unui drept complex, ce

cuprinde îndeosebi: dreptul la condiţii rezonabile de existenţă şi la ameliorarea lor continuă;

dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă satisfăcătoare. Desigur, traiul decent se realizează

prioritar prin munca cetăţeanului şi a familiei sale, dar statul trebuie să contribuie decisiv la

ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru a se realiza standardele civilizaţiei.

h) Dreptul la căsătorie

Un alt drept fundamental al fiinţei umane este de a se căsători şi de a-şi întemeia o

familie. De altfel, aşa cum arată Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi

culturale (art. 10) familia este elementul natural şi fundamental al societăţii.

Art. 48 al Constituţiei exprimă această realitate prin garantarea libertăţii căsătoriei, a

unei căsătorii liber consimţite. Dreptul la căsătorie revine bărbatului şi femeii începând de la

vârsta nubilă. Constituţia stabileşte marile reguli care conturează conţinutul acestui drept.

Familia trebuie să se întemeieze pe căsătoria liber consimţită. în al doilea rând, familia trebuie

să se întemeieze pe egalitate femeii şi bărbatului. Egalitatea soţilor este de fapt o confirmare şi

la nivelul familiei a marelui principiu constituţional privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor

fără deosebire de sex. In fine consacră obligaţia constituţională a părinţilor de a asigura

0creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Iar această obligaţie constituţională priveşte toţi

copiii, adică atât cei rezultaţi din căsătorie cât şi cei rezultaţi din afara căsătoriei.

Căsătoria este supusă, sub aspect juridic, unor reguli privind încheierea, desfacerea şi

declararea nulităţii, reguli ce nu au însă caracter constituţional şi de aceea se face trimitere la

lege.

i) Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă

Art. 49 din Constituţie, prin conţinutul său conturează un drept fundamental cetăţenesc

care poate fi intitulat dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă. Acestui drept îi

corespunde obligaţia statului de a asigura copiilor şi tinerilor condiţiile necesare dezvoltării

armonioase a aptitudinilor lor fizice şi intelectuale. Articolul 49 se referă numai la copii şi

tineri, categorie uşor de identificat, vârsta fiind criteriul natural şi cert.

Pentru aceste categorii de persoane Constituţia garantează un regim special de protecţie

şi de asistenţă. Complexitatea şi imprevizibilitatea exigenţelor şi măsurilor care privesc

regimul special de protecţie şi de asistenţă explică formulările juridice constituţionale. Textul

constituţional interzice acţiunile care ar contraveni acestui drept, în acest sens interzice

exploatarea minorilor. In fine, trebuie să observăm că se pune în sarcina statului obligaţia de a

contribui la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială,

economică, culturală şi sportivă a ţării.

j) Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială

Este un drept fundamental aparte prevăzut în art. 50 din Constituţie. Acest drept priveşte

o categorie de oameni care fiind defavorizaţi de soartă trebuie sprijiniţi spre a se bucura de

condiţia umană. De aceea Constituţia obligă statul la o politică naţională care să asigure

protecţia handicapaţilor în toate domeniile vieţii.

6.13. Drepturile exclusiv politice

În această categorie se includ acele drepturi ale cetăţenilor români care au ca obiect

participarea cetăţenilor la conducerea statului, la guvernare. În această categorie a drepturilor

0exclusiv politice se încadrează drepturile electorale ale cetăţenilor.

6.14. Drepturile şi libertăţile social-politice

a) Libertatea conştiinţei

Într-o accepţie largă, libertatea conştiinţei este posibilitatea cetăţeanului de a avea şi de a

exprima public o concepţie a sa despre lumea înconjurătoare. Această libertate este

reglementată prin art. 29 din Constituţie.

Din examinarea Constituţiei rezultă că libertatea conştiinţei este posibilitatea persoanei

fizice de a avea şi de a-şi exprima în particular sau în public o anumită concepţie despre

lumea înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui

cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă. Libertatea conştiinţei trebuie

înţeleasă şi ca factor de continuitate spirituală în cadrul familiei, părinţii având dreptul natural

dar şi obligaţia de a se ocupa de creşterea şi educarea copiilor lor.

De aceea garantând libertatea conştiinţei, Constituţia consacră egalitatea efectivă între

credincioşi şi necredincioşi şi impune cultivarea unui climat de toleranţa şi respect reciproc

între credincioşii aparţinând diferitelor culte religioase ca şi între credincioşi şi necredincioşi.

Pentru a realiza liniştea şi pacea între cultele religioase, fenomene ce ţin chiar de esenţa vieţii

şi moralei, spirituale şi religioase, Constituţia interzice în relaţiile dintre culte orice forme,

mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.

b) Libertatea de exprimare

Strâns legate de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare consacrată prin Constituţie

este posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai prin scris, prin imagini, prin sunete sau

prin alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile

spirituale de orice fel.

Libera exprimare ca libertate fundamentală cetăţenească trebuie realizată în public.

0Exprimarea în public este definitorie pentru conţinutul juridic al acestei libertăţi, termenul

public fiind desigur cel definit prin legi. Constituţia României interzice cenzura de orice fel.

Este o prevedere constituţională decisivă pentru libertatea de exprimare.

Libertatea de exprimare ridică şi probleme de ordin material fapt ce explică prezenţa

unor asemenea dispoziţii din Constituţie. Libertatea de exprimare are un conţinut complex

care cuprinde pe de o parte un aspect spiritual şi pe de altă parte un aspect material. Aspectul

material care priveşte de fapt toate libertăţile de opinie are o importanţă aparte pentru

libertatea presei, ştiut fiind că aceasta nu se poate realiza în afara existenţei unei tipografii,

edituri, stocuri de hârtie, mijloace de difuzare etc.

De aceea prin Constituţie se arată că libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa

publicaţii.

Libertatea de exprimare permite cetăţenilor (de altfel oricui în general) de a participa la

viaţa politică, socială şi culturală manifestându-şi public gândurile, opiniile, credinţele etc.

c) Dreptul la informaţie

Dreptul la informaţie este un drept receptat de Constituţia României din marile

instrumente juridice internaţionale în acest domeniu. El este un adevărat drept fundamental

deoarece dezvoltarea materială şi spirituală a omului, exercitarea libertăţilor prevăzute prin

Constituţie şi mai ales a acelora prin care se exprimă gândurile, opiniile, credinţele religioase

şi creaţiile de orice fel, implică şi posibilitatea de a putea recepţiona date şi informaţii privind

viaţa socială, politică, economică, ştiinţifică şi culturală. Conţinutul dreptului la informaţie

este complex, dimensiunile sale fiind în continuă dezvoltare.

Constituţia reglementând dreptul la informaţie cuprinde dispoziţii privind informaţiile în

general atunci când în alin. (2) foloseşte exprimarea orice informaţie de interes public,

informaţiile despre evenimente sau acţiuni hotărâte de către autorităţile publice alin. (2),

informaţii cu caracter personal alin. (2). Asigurând dreptul la informaţie Constituţia stabileşte

obligaţii corelative în sarcina autorităţilor publice: de a informa corect cetăţenii asupra

problemelor de ordin public, dar şi de ordin personal, de a asigura prin serviciile publice

dreptul la antenă, de a asigura protecţia tinerilor şi siguranţa naţională.

Având în vedere rolul aparte în realizarea dreptului la informaţie, a mijloacelor de

0informare în masă în mod firesc Constituţia reglementează principalele obligaţii ale acestora.

In primul rând trebuie menţionat dreptul la antenă care revine principalelor grupuri sociale şi

politice. Garantarea exercitării acestui drept revine serviciilor publice de radio şi

televiziune.In al doilea rând mijloacele de informare în masă au obligaţia constituţională de a

asigura informarea corectă a opiniei publice. Această prevedere pune în valoare marile

imperative care trebuie respectate în materie de informaţie şi anume: exactitatea, onestitatea,

discreţia şi desigur corectitudinea.

Dreptul la informaţie ca toate drepturile şi libertăţile de exprimare şi de răspândire a

opiniilor, credinţelor, ideilor, comportă anumite coordonate juridice, anumite limite.

d) Libertatea întrunirilor

Libertatea întrunirilor este o libertate cu caracter social-politic care constă în

posibilitatea ce o au oamenii de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi exprima

gândurile, opiniile şi credinţele. Prin conţinutul său această libertate se află într-o strânsă

corelaţie cu libertatea conştiinţei precum şi cu libertatea de exprimare.

Diversitatea formelor şi mijloacelor prin care se poate realiza această libertate şi

caracterul deschis, receptiv, al dispoziţiilor constituţionale, au determinat ca după

nominalizarea celor trei forme să se adauge şi exprimarea orice alte întruniri. Astfel, art. 39 nu

restrânge formele şi mijloacele de realizare a libertăţii întrunirilor numai la cele trei forme

nominalizate. Astfel orice întrunire este o grupare de persoane, o grupare organizată, cu

caracter temporar, destinată schimbului de idei, concepţii, opinii. Orice întrunire în sensul

legii presupune o legătură cât de firavă între participanţi, o intenţie comună şi totdeauna un

minimum de organizare.

Intrunirile pot fi de două categorii: publice şi private. Din textul constituţional nu rezultă

o asemenea diferenţiere, tăcerea textului urmând a fi interpretată că regulile sale sunt

aplicabile oricărui fel de întrunire. Art. 39 din Constituţie stabileşte trei reguli mari în legătură

cu întrunirile şi anume: a) libertatea întrunirilor, b) caracterul paşnic al întrunirilor, c)

interzicerea la întruniri a oricărui fel de arme. Aceste trei reguli au caracter constituţional.

h) Dreptul de asociere

0Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-politic, clasificat de regulă în

categoria libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, cu care

şi prin care se explică în ce priveşte conţinutul său. Acest drept cuprinde posibilitatea

cetăţenilor români de a se asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni politice, în sindicate

sau în alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni cu scopul de a participa la viaţa politică,

ştiinţifică, socială şi culturală, de a-şi realiza o serie de interese legitime comune. Garantând

dreptul la libera asociere, dispoziţiile constituţionale stabilesc şi formele de asociere.

Ca şi în alte situaţii dificultatea stabilirii unui inventar complet, a determinat folosirea a

două procedee şi anume: nominalizarea partidelor şi sindicatelor; enunţarea celorlalte forme

organizatorice prin formularea altei forme de asociere.

i) Secretul corespondenţei

Un principiu fundamental care urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei fizice de a-

şi comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de comunicare gândurile sau opiniile

sale, fără a-i fi cunoscute de alţii, cenzurate sau făcute publice este inviolabilitatea

corespondenţei. Prin corespondenţă textul constituţional înţelege scrisori, telegrame, trimiteri

poştale de orice fel altele decât scrisorile şi telegramele, convorbirile telefonice şi alte

mijloace legale de comunicare.

6.15. Drepturile garanţii

a) Dreptul de petiţionare

Dreptul de petiţionare este un drept cetăţenesc de tradiţie în sistemul juridic românesc.

Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme

personale sau care privesc o colectivitate. Acest drept este încadrat în clasificările de drepturi,

în categoria drepturilor garanţii el fiind şi o garanţie juridică generală pentru celelalte

drepturi şi libertăţi.

În condiţiile art. 51 din Constituţie dreptul de petiţionare poate fi exercitat fie individual

de către cetăţean, fie de către un grup de cetăţeni, fie de către organizaţii legal constituite.

0Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona, articolul prevede obligaţia autorităţilor publice

de a examina şi răspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite prin lege. Aceasta

implică obligaţia pentru autoritatea legiuitoare de a elabora a lege prin care să se prevadă

aceste condiţii şi termene.

b) Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică

Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică este un drept fundamental, încadrat

de tradiţie în marea categorie a drepturilor garanţii alături de dreptul de petiţionare cu care de

altfel se află într-o strânsă corelaţie. Art. 52 din Constituţie este temeiul constituţional al

răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin încălcarea sau

nesocotirea drepturilor şi libertăţilor acestora.

Art. 52 din Constituţie nominalizează şi pretenţiile pe care le poate formula cetăţeanul,

acestea fiind recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.

6.16. îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

În afară de drepturi fundamentale, cetăţenii români au şi o serie de îndatoriri

fundamentale. Existenţa îndatoririlor fundamentale este o cerinţă firească într-o societate

democratică.

a) Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară

Această îndatorire, prevăzută prin art. 54 din Constituţie, este urmarea firească a

cetăţeniei. Ea are drept urmare obligaţia celor cărora le sunt încredinţate funcţii publice

precum şi a militarilor de a îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi de a depune jurământul cerut

de lege.

b) Îndatorirea de apărare a ţării

Îndatorirea de apărare a patriei prevăzută prin art. 55 din Constituţie impune cetăţenilor

să fie întotdeauna pregătiţi pentru a da riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate, cât

şi în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva ţării. Potrivit legilor, călcarea jurământului

militar, trădarea de patrie, trecerea de partea inamicului, aducerea de prejudicii capacităţii de

0apărare a statului, constituie crime grave şi sunt pedepsite.

c) Îndatorirea de a contribui financiar

Conform art. 56 cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la

cheltuielile publice. Sistemul legal de impunere trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor

fiscale. Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii

excepţionale.

d) Îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a

respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi

Art. 57 din Constituţie stabileşte o îndatorire ce incumbă tuturor locuitorilor României,

cetăţeni, străini sau apatrizi. Se observă clar că buna credinţă, principiu tradiţional de drept

civil, este considerată o regulă constituţională. În conţinutul acestei îndatoriri fundamentale

intră şi obligaţia de a nu încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi, obligaţia firească ce ţine de

chiar conceptul de drept şi libertate.

CAPITOLUL VIII

ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII ŞI PARTIDELE POLITICE

1. Popor, naţiune, putere de stat, puteri publice

Categoria cea mai des întâlnită în teoria şi practica sistemelor constituţionale este

categoria putere şi apare în exprimări nuanţate precum: putere politică, putere de stat, puteri

publice sau pur şi simplu putere. Constituţiile stabilesc că suveranitatea (unele adaugă

naţională) sau puterea (puterile) aparţine (rezidă în) poporului.

Constituţia actuală a României prin art. 2 stabileşte că "Suveranitatea naţională aparţine

poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum".

02. Relaţia popor-stat

Poporul şi statul sunt deseori privite într-o anumită unitate de lucru, ce rezultă din

legăturile puternice ce le apropie sau din trăsăturile care uneori le depărtează dar pe un fond

comun.

Poporul şi statul sunt subiecte distincte de drept. Organizarea societăţii umane în stat a

atins forme mai mult sau mai puţin reuşite, dar factorii care compun statul îşi păstrează, în

orice caz sub aspect juridic, identitatea lor.

Noţiunea de stat aceasta cunoaşte două accepţiuni, ambele corecte din punct de vedere

ştiinţific şi larg răspândite şi utilizate. Într-o accepţie, mai mult politică, sociologică, prin stat

se înţelege suma a trei elemente distincte şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi

suveranitatea (în sensul puterii statale, de fapt statul în accepţiunea strict juridică). In această

accepţie statul este sinonim cu ţara el incluzând civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul,

frontierele, autorităţile etc. Într-o a doua accepţie, o accepţie restrânsă, prin stat se înţelege

forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este

accepţiunea strict juridică. Aşa văzute lucrurile, următorul raţionament ne permite explicarea

edificiului statal. Poporul, naţiunea deţin puterea politică. Pentru a putea exercita această

putere poporul creează statul, ca un ansamblu sistematizat de organe de stat (legiuitoare,

administrative, judecătoreşti, armată, poliţie), deseori denumite autorităţi statale (publice).

Statul este deci sistemul acestor autorităţi publice şi aceasta este accepţiunea cu care vom

opera în continuare.

3. Relaţia stat-putere (puteri) de stat, puteri publice

Exprimările putere politică şi putere de stat pot evoca aceeaşi noţiune, dar pot fi

folosite şi pentru a evoca noţiuni ce se află într-o strânsă legătură, dar neconfundabile şi care

privesc fenomenul general (complex) putere. Astfel, dacă termenul politică desemnează

caracterul social al puterii, exprimarea putere politică desemnează puterea poporului, a

naţiunii. Termenul politic poate desemna caracterul puterii unor formaţiuni, asociaţii, puterii

partidelor.

Puterea (puterile) statală este forma de organizare statală a puterii poporului (politice).

0Dacă această organizare se realizează prin mai multe grupe (categorii, autorităţi, puteri) de

organe de stat, cu funcţii (împuterniciri) şi trăsături clar definite şi caracterizate prin

autonomie organizatorică şi funcţională, precum şi prin echilibru reciproc şt colaborare,

suntem în prezenţa separaţiei / echilibrului puterilor. Această stare este specifică sistemelor de

guvernământ democratice. Funcţia fundamentală a statului (puterilor) este de a exprima şi

realiza ca voinţă general obligatorie (voinţă de stat) voinţa poporului.

4. Separaţia puterilor în stat

A. Originile teoriei separaţiei puterilor

Teoria separaţiei puterilor a avut un rol aparte, poate decisiv în promovarea sistemului

reprezentativ, adică în valorificarea democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii

(poporul, naţiunea) şi organizarea statală a puterii politice, în căutarea, în chiar organizarea

statală şi funcţionarea puterii, a garanţiilor exercitării drepturilor omului şi cetăţeanului. Este o

teorie care a stat la baza elaborării constituţiilor, afirmaţiile din Declaraţia drepturilor omului

şi cetăţeanului (1789, Franţa) stând mărturie în acest sens. Astfel, potrivit declaraţiei

menţionate, o societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată şi nici separaţia puterilor

nu este determinată, nu are o constituţie.

Organizarea statală contemporană a puterii politice. Câteva consideraţii privind

organizarea statală contemporană a puterii politice sunt interesante. Două constatări rezultă azi

din teoria şi practica statală şi anume: continuitatea unor structuri tradiţionale şi transformarea

funcţiilor acestora.

Cât priveşte menţinerea unor structuri tradiţionale este simplu de observat că şi

astăzi distincţia între legislativ şi executiv rămâne ca o trăsătură fundamentală a regimurilor

politice. Aceste structuri tradiţionale au cunoscut şi cunosc o permanentă transformare.

Aceste transformări s-au datorat tendinţei de a se da executivului grija marilor decizii politice,

Parlamentului rezervându-i-se rolul de reflecţie şi de control al guvernului.

05. Funcţionarea principiului separaţiei/echilibrului puterilor în diferitele forme de

guvernământ

O succintă prezentare a variantelor de funcţionare a echilibrului puterilor în raport cu

forma de guvernământ permite înţelegerea mai lesnicioasă chiar a sistemelor constituţionale.

în regimurile denumite parlamentare există în principiu egalitate între parlament şi executiv,

asigurându-se un echilibru între ele. în regimurile denumite de adunare sau convenţionale,

adunarea reprezentativă este superioară guvernului pe care-1 poate înlocui uşor, creând

instabilitate guvernamentală.

6. Inscrierea în Constituţie a principiului separaţiei puterilor

In România organizarea statală a exerciţiului suveranităţii naţionale (puterii poporului)

este reglementată în Constituţie. Deţinătorul suveranităţii naţionale este poporul român şi el

exercită această suveranitate prin organe reprezentative şi prin referendum.

Examinând dispoziţiile Constituţiei României putem constata că ea consacră echilibrul

puterilor în stat în conţinutul şi semnificaţia sa ştiinţifică. Cele trei "puteri" clasice se

regăsesc exprimate în Constituţie: legislativul în normele privitoare la Parlament (art. 60 şi

urm.); executivul în normele privitoare la Preşedintele României şi Guvern (art. 80 şi urm.);

justiţia în normele privitoare la autoritatea judecătorească (art. 124 şi urm.).

Ordinea reglementării în Constituţie a puterilor este ordinea clasică, firească. Constituţia

dă exprimarea juridică realităţilor şi activităţilor politice statale în succesiunea lor firească.

Având în vedere legitimitatea împuternicirilor Parlamentului, compoziţia sa numeroasă

şi larg reprezentativă, Constituţia asigură acestuia o anumită preeminenţă în raport cu celelalte

autorităţi statale. Astfel Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 61), el are

funcţii de formare, alegere, numire, investire a altor autorităţi statale şi desigur funcţii de

control.

Raporturile constituţionale dintre autorităţile publice se caracterizează prin implicări

reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, implicări ce semnifică echilibru prin

colaborare şi control.

In ce priveşte raporturile Parlamentului cu Guvernul vom menţiona îndeosebi că

Parlamentul: acordă votul de încredere asupra programului şi a întregii liste a Guvernului

(învestitura, art. 103); retrage încrederea acordată (art. 110 şi art. 113); poate cere informaţii şi

0documente (art. 111); prin deputaţi şi senatori se pot pune întrebări şi adresa interpelări (art.

111); apreciază asupra răspunderii politice a Guvernului, poate cere urmărirea penală a

membrilor Guvernului pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei lor; stabileşte prin lege

cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului (art. 109); abilitează

Guvernul pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice (delegarea

legislativă, art. 115).

Cât priveşte raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească ele trebuie apreciate

cu luarea în consideraţie a principiului independenţei judecătorilor şi a supunerii lor numai

legii (art. 124). Aşa stând lucrurile, intervenţia în sfera justiţiei a altor "puteri" contravine

principiului constituţional. Independenţa justiţiei se constituie şi ca un argument solid în

motivarea afirmaţiei în sensul căreia Constituţia prevede echilibrul puterilor. Constituţia

prevede că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii (art. 124) şi sunt inamovibili

potrivit legii (art. 125).

In fine, referitor la funcţiile şefului de stat Constituţia stabileşte că în scopul respectării

Constituţiei şi bunei funcţionări a autorităţii publice, Preşedintele României exercită funcţia

de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

8. Trăsăturile generale ale puterii organizată statal. Deosebirile de alte puteri

Înţelegem prin trăsături generale ale puterii de stat acele caractere esenţiale şi comune

tuturor tipurilor de putere de stat, care permit gruparea lor într-o noţiune generală şi care

diferenţiază în acelaşi timp puterea de stat de orice alt fenomen. Pot fi identificate

următoarele trăsături generale ale puterii de stat: 1) caracterul de putere; 2) putere de

constrângere; 3) putere socială; 4) putere de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat; 5)

caracterul organizat; 6) suveranitatea.

a) Caracterul de putere- constă în aceea că puterea este o putinţă efectivă de a exprima

şi realiza voinţa ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate.

b) Puterea de stat este o putere de constrângere- se distinge în cadrul fenomenului

putere prin faptul că este o putere de constrângere. în realizarea voinţei lor, guvernanţii

0apelează la un întreg arsenal de mijloace, folosind chiar constrângerea de stat împotriva

celor care nu se supun. Elementul constrângere este definitoriu pentru putere ca putere de

stat, deoarece în momentul în care dispare constrângerea dispare chiar statul. Ca atare

orice putere de stat este o putere de constrângere, constrângerea de stat fiind „trăsătura

esenţială a oricărei puteri de stat". Constrângerea de stat este folosită doar în ultimă

instanţă, atunci când voinţa de stat exprimată prin lege nu este respectată de bună voie.

c) Caracterul social al puterii statale- se explică prin apartenenţa, conţinutul şi

funcţiile sale. Puterea organizată statal a apărut ca puterea unor forţe sociale (grupuri,

clase) şi a fost folosită la consacrarea şi protejarea intereselor acestora.

d) Puterea de stat este puterea de a exprima şi realiza voinţa guvernanţilor ca

voinţă general-obligatorie- exprimă chiar raţiunea de a fi a puterii organizată statal.Voinţa

indivizilor, grupurilor sociale, poporului, naţiunii (depinde de sfera ce o dăm guvernanţilor)

exprimată prin lege nu este suma aritmetică a voinţelor membrilor, grupurilor sau claselor

sociale. În lege se exprimă interesele fundamentale ale categoriei guvernanţilor. Raportul lege

-voinţă este în directă legătură cu caracterul democratic al statului.

e) Caracterul organizat al puterii statale, exprimă faptul că puterea de stat este şi

există numai ca o putere organizată sub forma unui aparat, mecanism, autorităţi,

„puteri". Puterea de stat nu poate exista decât organizată. Organizarea puterii statale pe

principiul echilibrului şi conlucrării prezintă incontestabile avantaje în exerciţiul

democratic al funcţiilor încredinţate.

f) Suveranitate puterii de stat- este o trăsătură a puterii organizată statal, ea fiind

supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca

voinţă de stat. Această trăsătură se analizează sub denumire de suveranitate de stat

pentru a fi deosebită de suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională.

09. Noţiunea de partid politic

Procesul apariţiei lor trebuie privit în strânsă corelaţie cu apariţia şi dezvoltarea

parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viaţa publică. în ansamblul instituţiilor

unei societăţi cele mai apropiate pot fi considerate statul şi partidele politice care desigur nu

trebuie confundate. "Statul exprimă colectivitatea în timp ce partidele politice exprimă

ideologiile şi interesele grupurilor sociale care coexistă în cadrul naţiunii". Evoluţia partidelor

politice de la apariţia lor şi până în prezent poate fi considerată spectaculoasă.

Stabilirea conceptului de partid politic este necesară pentru explicarea, interpretarea şi

desigur aplicare unor prevederi constituţionale şi legale.

Constituţia utilizează noţiunile de partide politice în art 8 (2), art. 37 (3), partide în art.

37 (2), în art. 84 (1). Definirea ştiinţifică a partidului politic se impune în ideea explicării

corecte a raporturilor partide - parlamente şi mai ales a distincţiei ce trebuie făcută între

raporturile politice partid - aleşi (deputat, senator) şi raporturile juridice. Partidele politice

sunt rezultatul asocierii libere a cetăţenilor. Ca orice asociaţie, partidul politic rezultă din

exercitarea de către cetăţeni a dreptului de asociere, ca manifestare liberă a voinţei lor de a se

constitui într-un partid.

Definirea partidului politic nu poate fi concepută fără nominalizarea scopului

(scopurilor) acestuia. Este firesc să se explice (să se afirme) în ce scop cetăţenii se asociază în

partide. Definirea partidului politic nu poate face abstracţie de necesitatea existenţei unor

coordonate juridice cât priveşte scopurile şi activitatea. Aceste coordonate juridice sunt

prevăzute în constituţii şi legi, în funcţie de ele apreciindu-se constituţionalitatea partidului

politic.

Constituţiile reglementând scopurile partidelor politice stabilesc că acestea contribuirea

la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor (România, art. 8). Partidele politice

pot fi definite ca fiind asociaţii libere ale cetăţenilor prin care se urmăreşte, pe baza unei

platforme (program), definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţii care au, şi-

şi afirmă clar şi deschis, vocaţia şi aptitudinea guvernării.

10. Categorii şi variante de partide politice

0A. Partide confesionale, partide regionale, partide naţionale, partide de clasă, partide

etnice

Asemenea diferenţiere se poate face prin criteriul apartenenţei şi orientării membrilor ce

le compun şi platformelor lor.

a) Partidele confesionale au drept criteriu de constituire credinţele religioase.

b) Partidele regionale sunt expresia unui „egoism local rău înţeles" (P.P. Negulescu),

reprezentând interesele locale ale diferitelor regiuni ale unui stat unitar sau ale diferitelor părţi

ale unui teritoriu naţional neajuns încă la unificare.

c) Partidele naţionale au apărut în secolul al XIX-lea odată cu confirmarea

principiului naţionalităţilor. În această categorie sunt nominalizate partidele din Imperiul

Austro-Ungar, Partidul Naţional-Liberal din Prusia (1866-1870), Partidul "Popular"

Slovac al lui Andrej Hlinka.

d) Partidele de clasă exprimă interese unei clase sociale. Au apărut în secolul al

XIX-lea, iar în această categorie sunt nominalizate partidele socialiste, partidele agrariene,

partidele ţărăneşti. Aici se include şi clasificarea, ce a dominat de aproape un secol, în

partidele burgheze şi partidele muncitoreşti.

e) Partidele etnice sunt specifice continentului african, având în vedere că aici formarea

naţiunilor nu a precedat formarea statelor independente, ci formarea statelor a fost considerată

de către conducătorii africani ca fiind cel mai bun mijloc pentru crearea naţiunilor.

B.Partide democratice, partide liberale, partide conservatoare, partide

social-democrate, partide de stânga, partide de centru, partide de dreapta

Criteriul unei asemenea clasificări poate fi cel al căilor folosite pentru rezolvarea

marilor probleme precum: raporturile dintre individ şi societate; raporturile dintre stat şi

compartimentele sale; raporturile dintre stat şi biserică.

C. Partide de cadre şi partide de mase

Criteriul este al compoziţiei partidelor.

a) Partidele de cadre unesc notabilităţile, reprezentanţii elitelor sociale. Stau la

0originea democraţiei în epoca votului restrâns. Universul lor politic este centrul (radicalii) şi

mai ales dreapta. Sunt descentralizate şi slab organizate. Mai sunt denumite şi partidele

patronilor. Sunt nominalizate aici Partidul Radical Francez (1901), partidele conservatoare.

b) Partidele de mase sunt efectul introducerii votului universal, cuprind

un mare număr de membrii.

D. Partide suple şi partide rigide

Este o clasificare explicată de Schwartzenberg, realizată prin criteriul disciplinei

votului. Partidul este suplu dacă permite parlamentarilor săi să voteze cum vor şi este rigid

dacă impune acestora să voteze numai într-un anumit sens.

E. Partide unice, partide unificate, partide dominante

Distincţia se face mai ales de către cei care au examinat partidele politice africane

(Lavroff, de exemplu). Africa neagră a crezut că a găsit propria sa cale cu partidul unic sau

unificat. Din anul 1962 s-a manifestat tendinţa de unificare a partidelor.

Partidul unificat este o uniune de partide politice care, regrupate într-un cadru nou,

acceptă un program comun, adesea puţin elaborat. Este o soluţie ce se situează între uniunea

naţională şi partidul unic care constituie un ansamblu omogen supus unei direcţii unice.

Partidul dominant poate exista acolo unde unui partid i se recunoaşte (sau i se

stabileşte) poziţia dominantă. Desigur ies din discuţie sistemele cu partide unice şi rămân

numai sistemele pluraliste cu, desigur, limitările inerente, datorite unei dominări politice.

11. Sisteme de partide politice

Sistemele de partide poltice reprezintă ansamblul de raporturi ce există în fiecare sistem

constituţional. Cea mai răspândită clasificare a sistemelor de partide distinge: partidul unic,

bipartidismul (dualismul) şi multipartidismul. O altă clasificare, de asemenea interesantă, este

cea care cuprinde partidele pragmatic-pluraliste şi cele revoluţionare-centralizatoare.

Bipartidismul se înscrie în cadrul democraţiei pluraliste şi liberale. El oferă cetăţenilor

o alegere clară şi suficientă, iar la nivelul puterii o majoritate netă.

0Multipartidismul este forma frecvent folosită în democraţiile pluraliste şi liberale. La

nivelul alegătorilor oferă fiecăruia o alegere mai largă şi mai bine adoptată la gama opiniilor

ce pot exista într-o societate

a) Partidele politice în România după Revoluţia din decembrie 1989

România se caracterizează astăzi prin existenţa unui număr foarte mare de partide.

Partidele politice din România au o istorie a lor, începută înaintea Primului război mondial,

continuată apreciabil între cele două războaie mondiale până când prin Decretul-lege pentru

dizolvarea tuturor asociaţiunilor, a grupărilor sau partidelor politice s-a stabilit că toate

asociaţiunile, grupările sau partidele actualmente în fiinţă şi care s-au constituit în vederea

propagării ideilor politice sau a realizărilor, sunt şi rămân dizolvate; nici o nouă organizaţiune

politică nu va putea activa decât în condiţiunile şi cu formele prevăzute printr-o lege specială

ce se va întocmi în acest scop.

În România, sunt înregistrate şi funcţionează legal un număr relativ mare de partide

politice. Desigur, din 1990 până în prezent s-au realizat şi multe unificări de partide,

schimbări de denumiri. Dacă majoritatea se denumesc partide, unele au şi alte denumiri

precum: uniuni, fronturi, ligi, forumuri, mişcări, alianţe etc.

Partidele politice s-au organizat în baza Decretului-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989

privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti din

România.

b) Exigenţe juridice privind partidele politice

În mod firesc se impun anumite exigenţe constituţionale şi legale în materie. Cel puţin

două asemenea exigenţe ni se par că trebuie precizate:

- sporirea rolului partidelor politice, marea lor forţă de influenţare a electoratului şi de

aici (sau prin această cale) determinarea conţinutului şi trăsăturilor guvernării, nu pot rămâne

fără importante semnificaţii de ordin juridic şi statal. De aceea, într-un stat de drept şi

democratic consacrarea prin Constituţie a unor reguli privind partidele politice devine

obligatorie; dispoziţiile constituţionale trebuie să fie detaliate printr-o lege a partidelor

politice. Legea trebuie să conţină obligaţia ca prin statutul care-1 prezintă cu prilejul

0înregistrării să se specifice explicit calitatea de partid politic. Astfel spus să existe obligaţia

legală, ca la înregistrare asociaţiile sau organizaţiile ce vor să se organizeze ca partide politice

să declare oficial şi expres acest lucru.

-

CAPITOLUL IX

SISTEMUL ELECTORAL

1. Consideraţii generale

Relaţiile sociale care privesc alegerea prin vot a deputaţilor, senatorilor, şefului de stat şi

autorităţilor locale sunt reglementate de dreptul constituţional, deoarece prin conţinutul lor

sunt relaţii constituţionale, adică apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.

Normele juridice care reglementează aceste relaţii sociale, formează o instituţie distinctă

a dreptului constituţional, ele găsindu-se înscrise atât în Constituţie cât şi în legea electorală.

Normele electorale stabilesc care sunt drepturile electorale, condiţiile ce trebuie

îndeplinite de o persoană pentru a fi beneficiarul acestora, precum şi garanţiile ce fac efectivă

exercitarea lor. De asemenea, normele juridice electorale stabilesc obligaţiile organelor de stat

în legătură cu alegerile, regulile de organizare şi desfăşurare a alegerilor, precum şi cele de

stabilire, centralizare şi comunicare a rezultatelor votării.

2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români

a) Consideraţii generale privind drepturile exclusiv politice

Intr-un stat de drept, democratic şi social, poporul trebuie să aibă posibilitatea de a-şi

exprima opinia. Constituţia României stabileşte că suveranitatea naţională aparţine poporului

român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum şi că "nici un grup

şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu".

Pentru explicarea drepturilor electorale, se face trimitere la art. 2, 36, 62 (1) şi 81 (1) din

Constituţie. De regulă, în categoria drepturilor electorale sunt menţionate dreptul de a alege şi

0dreptul de a fi ales.

Sfera drepturilor electorale. Unele drepturi electorale sunt prevăzute chiar în textul

Constituţiei, iar unele în legea electorală. Dacă luăm exemplu legea electorală, vom identifica

mai multe drepturi electorale precum: dreptul cetăţenilor de a verifica înscrierea în listele

electorale şi de a face întâmpinări împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite şi a oricăror erori;

dreptul de a contesta candidaturile etc.

Rezultă că nu toate drepturile electorale ale cetăţenilor sunt nominalizate prin

Constituţie. Explicaţia constă în faptul că prin Constituţie sunt nominalizate numai drepturile

fundamentale ale cetăţenilor, celelalte drepturi fiind prevăzute în lege. Constituţia României

reglementează prin art. 36 dreptul de vot acesta fiind primul drept electoral al cetăţenilor

români. Dreptul de a alege poate fi considerat un drept complex care conţine elemente

constituţionale (votul cu toate trăsăturile sale) şi elemente de nivelul legii, de natura

reglementărilor constituţionale fiind doar votul (sau dreptul de vot). In legătură cu dreptul de a

fi ales, existenţa sa ca drept cetăţenesc fundamental este de netăgăduit, cele două drepturi (de

vot şi de a fi ales) implicându-se necondiţionat unul pe celălalt. De aceea şi acest drept se

înscrie în cadrul drepturilor electorale ale cetăţenilor români.

b) Dreptul de vot

Prevăzut de art. 34 din Constituţie, dreptul de vot ne indică cine şi în ce condiţii poate

alege. Examinarea dreptului de vot în sistemul constituţional românesc, a condiţiilor de

exercitare, trebuie făcută prin considerarea trăsăturilor sale tradiţionale aşa cum sunt de altfel

menţionate prin Constituţie.

Potrivit art. 62 (1) şi 81 (1) din Constituţie, votul este universal, egal, direct, secret şi

liber exprimat.

Universalitatea votului constă în aceea că cetăţenii români, sub rezerva doar a

condiţiilor de vârstă şi aptitudinii intelectuale sau morale, au dreptul de a vota.

Universalitatea, ca trăsătură a dreptului de vot, a cunoscut o evoluţie specifică,

sistematizată, pe trei etape şi anume:

- votul universal masculin;

- accesul femeilor la electorat;

0- scăderea vârstei minime.

Egalitatea votului exprimă, în domeniul drepturilor electorale, marele principiu al

egalităţii în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,

religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială. Votul egal se realizează

dacă fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat;

circumscripţiile electorale pentru alegerea aceluiaşi organ de stat sunt egale ca număr de

locuitori. Egalitatea votului presupune înlăturarea unor tehnici şi procedee electorale care s-au

practicat în sistemele constituţionale precum geografia electorală, colegiile electorale, votul

plural sau votul multiplu.

Votul direct constă în aceea că alegătorii îşi exprimă direct, personal, acordul sau

dezacordul privind candidaţii propuşi. Alegătorii votează direct şi nu prin reprezentanţi sau

delegaţi. S-a întâlnit şi se întâlneşte încă şi votul indirect. Astfel, potrivit Constituţiei române

din 1866, în alegerile pentru Adunarea Deputaţilor, alegătorii din Colegiul IV alegeau

indirect.

Secretul votului este de asemenea un caracter al dreptului de vot şi exprimă acea

posibilitate a cetăţenilor de a-şi manifesta liber voinţa lor cu privire la candidaţii propuşi fără

ca această manifestare să poată fi cunoscută de către alţii. Legea electorală prevede o serie de

garanţii care asigură secretul votului.

Votul liber exprimat defineşte votul ca posibilitatea cetăţeanului de a participa sau nu

al alegeri, iar în cazul în care participă, de a-şi manifesta liber opţiunea pentru o anumită listă

de candidaţi, sau pentru un anumit candidat.

c) Dreptul de a fi ales

Acest drept este reglementat de art. 37 din Constituţie. Din analiza dispoziţiilor

constituţionale rezultă că o persoană poate fi aleasă ca deputat, senator, şef de stat sau în alte

organe reprezentative dacă are drept de vot şi dacă îndeplineşte şi celelalte condiţii stabilite

prin art. 37.

Pentru a fi aleasă o persoană trebuie mai întâi să aibă drept de vot adică să îndeplinească

toate condiţiile cerute de art. 36 din Constituţie. În afară de aceasta, art. 37 (1) cere

îndeplinirea cumulativă şi a condiţiilor cerute de art. 16 (3).

0Potrivit acestui articol, alineatul (3), funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare,

pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Cât priveşte

condiţia de a avea numai cetăţenia română, ea trebuie corelată cu dispoziţiile legii române

care îngăduie dubla cetăţenie. Există însă domenii ale dreptului public, unde interesul

societăţii este de a permite accesul persoanelor care au numai cetăţenia română (deci o

cetăţenie unică). O altă condiţie constituţională pentru a fi ales este ca persoanei să nu-i fie

interzisă asocierea în partide politice potrivit art. 40 (3). Conform art. 40 (3) nu pot face parte

din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii

activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite de lege.

3. Scrutinul

3.1. Concept

Orice sistem electoral stabileşte cum se repartizează mandatele în Parlament, ţinând

cont de voturile obţinute. Aaceasta pare a fi o problemă pur tehnică, dar alegerea modalităţii

de distribuire a mandatelor este plină de semnificaţii politice cu consecinţe foarte diferite şi

nuanţate mai ales cât priveşte partidele politice. Există două tipuri de sisteme electorale,

diferite prin modul de atribuire a mandatelor: sistemul majoritar şi sistemul reprezentării

proporţionate.

3.2. Sistemul majoritar

Este sistemul în care sunt declaraţi aleşi candidaţii care au obţinut cel mai mare număr

de voturi. El cunoaşte două variante şi anume uninominal sau de listă şi în unul sau două

tururi.

Scrutinul uninominal presupune ca alegătorul să voteze pentru un singur candidat într-

o circumscripţie electorală. Este practicat în ţara noastră la alegerea primarilor comunelor şi

oraşelor. Aceasta are importante consecinţe cât priveşte circumscripţiile electorale şi

raporturile dintre electori şi cel ales.

0Scrutinul de listă presupune ca alegătorul să aleagă mai mulţi candidaţi, să voteze deci

pentru o listă de candidaţi. în cazul scrutinului de listă, circumscripţiile electorale sunt foarte

întinse teritorial, de regulă ele identificându-se cu unităţile administrative. Este sistemul

adoptat şi de legislaţia electorală românească.

Unul sau două tururi de scrutin. Suntem în prezenţa unui singur tur de scrutin atunci

când legea stabileşte că mandatul se atribuie imediat candidatului (candidaţilor) care se află în

frunte, fiind suficientă majoritatea simplă sau relativă.

Al doilea tur de scrutin, dacă este stabilit de lege, se practică atunci când în primul tur

de scrutin sunt aleşi numai candidaţii care au obţinut majoritatea absolută, adică jumătate plus

unul din voturile celor înscrişi în liste. Pentru mandatele nedistribuite în primul tur, pentru că

nici un candidat nu a întrunit majoritatea absolută a voturilor, se organizează al doilea tur de

scrutin, în acest caz majoritatea relativă fiind suficientă pentru acordarea mandatului.

3.3. Sistemul reprezentării proporţionale

Este sistemul care asigură şi reprezentarea minorităţilor în fiecare circumscripţie în

proporţie cu voturile obţinute. Reprezentarea proporţională presupune deci scrutin de listă şi

un singur tur de scrutin care permite atribuirea mandatelor atât majorităţii cât şi minorităţii.

3.4. Sisteme electorale mixte

Acestea rezultă din combinarea sistemului majoritar şi a celui cu reprezentare

proporţională după tehnici variabile.

a) Sistemul înrudirilor (des apparentements). Exprimă alianţa unor partide sau

formaţiuni politice, care se prezintă cu liste înrudite (apperentees).

b) Sistemul german al buletinului dublu. Aici scrutinul majoritar şi

reprezentarea proporţională se cumulează prin intermediul votului dublu. Fiecare

alegător dispune de două buletine. Cu primul el desemnează, prin scrutin uninominal

majoritar, un deputat pentru circumscripţia sa; cu al doilea el se pronunţă pentru un partid,

prin sistemul reprezentării proporţionale.

03.5. Avantajele şi dezavantajele scrutinului de liste

a) Scrutinul de listă presupune ca propunerile de candidaţi să fie făcute numai de

partide şi formaţiuni politice. Este adevărat că şi candidaţi independenţi se pot asocia pe

liste, dar efectul este altul.

b) Scrutinul de listă presupune anumite condiţionări legate de realizarea unui procent

minim (pragul electoral) ce trebuie întrunit la nivel naţional (de exemplu legea din 1926 cerea

2%, legea din 1992 cere 3%).

c) Scrutinul de listă presupune ruperea legăturii dintre ales şi alegătorii săi, aceştia din

urmă votând a listă cu numeroase persoane şi, deci, în final, programul unui partid şi nu un

candidat.

d) Variantele scrutinului de listă prezintă numeroase dificultăţi procedurale,

presupunând o serie de calcule şi operaţiuni la nivel local şi naţional, care pot favoriza

numeroase contestaţii şi întâmpinări din partea formaţiunilor politice ce s-ar considera

neîndreptăţite.

4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

a) Stabilirea datei alegerilor

Este operaţiunea cu care debutează organizarea şi desfăşurarea alegerilor, în practica

electorală s-a impus regula că, data alegerilor se stabileşte cu cel puţin 60 de zile înaintea

votării. În general, durata de timp dintre actul de stabilire a datei şi ziua alegerilor se face

ţinând cont de conţinutul şi succesiunea operaţiilor electorale. Cele două luni sunt atât de

suficiente cât şi necesare pentru realizarea acestor operaţii.

b) Stabilirea numărului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor electorale

Circumscripţiile electorale constituie cadrul organizatoric teritorial în care se desfăşoară

operaţiunile de alegere. Dacă alegerea şefului de stat prin ea însăşi, determină ca întreaga ţară

să fie o circumscripţie electorală, alegerea deputaţilor, senatorilor şi consilierilor presupune o

anumită divizare administrativă a teritoriului şi populaţiei, cei aleşi reprezentând grupe de

0cetăţeni sau colectivităţi umane grupate pe anumite criterii. Există o strânsă corelaţie între

numărul circumscripţiilor electorale şi numărul celor ce vor fi aleşi. Apoi, numărul

circumscripţiilor electorale depinde de scrutinul practicat. Scrutinul uninominal presupune un

număr mai mare de circumscripţii, adică un număr egal cu cel al celor ce urmează a fi aleşi în

ideea că o circumscripţie electorală desemnează un deputat sau, după caz, un senator sau

consilier.

Numerotarea circumscripţiilor electorale se poate realiza fie prin lege (pentru alegerile

parlamentare), fie de către autorităţile publice desemnate de lege (Guvernul, de exemplu), ea

fiind deosebit de utilă în efectuarea şi înregistrarea operaţiilor electorale. Stabilirea numărului

celor ce urmează a fi aleşi în fiecare circumscripţie electorală revine autorităţilor stabilite de

lege şi după criteriile legale.

d) Listele electorale. Cărţile de alegător

Listele electorale. În alegeri este importantă stabilirea numărului alegătorilor

(electoratul) şi mai ales identificarea şi evidenţa acestora. Din examinarea dispoziţiilor art. 36

din Constituţie rezultă că electoratul cuprinde cetăţenii cu drept de vot. Identificarea şi

nominalizarea alegătorilor (cetăţenilor cu drept de vot) se înfăptuieşte prin întocmirea listelor

electorale.Autorităţile publice competente a întocmi liste electorale permanente sunt primarii

comunelor, oraşelor, municipiilor sau subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale

municipiilor. Listele electorale permanente cuprind cetăţenii cu drept de vot care domiciliază

în localitatea respectivă. Cât priveşte cetăţenii români care domiciliază în străinătate, aceştia

pot fi înscrişi, la cererea lor, în listele electorale permanente ale localităţii în care s-au născut

sau în care au avut ultimul domiciliu în ţară. Cererile în acest sens se depun la misiunea

diplomatică a României din statul în care domiciliază sau direct la consiliul local.

Listele electorale permanente se întocmesc la comune pe sate, iar la oraşe, municipii şi

subdiviziunile administrativ-teritoriale pe străzi şi cuprind alegătorii în ordinea numărului

imobilelor în care locuiesc. Actualizarea listelor electorale permanente este o operaţiune strict

necesară având în vedere modificările fireşti determinate de dinamica demografică, de

schimbările de domiciliu etc. în acest sens legea electorală stabileşte mai multe reguli.

0Primarii au obligaţia de a actualiza listele electorale, în luna ianuarie a fiecărui an, precum şi

în termen de cel mult 15 zile de la data stabilirii zilei votării.

Birourile electorale. Întreaga activitate de organizare şi desfăşurare a alegerilor se

desfăşoară sub directa conducere şi sub controlul cetăţenilor, partidelor şi formaţiunilor

politice, guvernului, prefecţilor sau primarilor revenindu-le obligaţia îndeosebi în asigurarea

bazei materiale, a ordinii publice. Legea electorală instituie formele organizatorice care să

exprime această realitate, iar printre acestea trebuie menţionate şi desigur explicate birourile

electorale.

Secţiile de votare

Potrivit legii se organizează secţii de votare pentru minimum 1.000 şi maximum 2.000

de locuitori. în comunele cu o populaţie sub 2.000 de locuitori se formează o singură secţie de

votare. Sunt prevăzute însă şi alte reguli privind organizarea secţiilor de votare. Astfel în cazul

satelor sau grupelor de sate cu o populaţie până la 1.000 de locuitori, se pot organiza secţii de

votare dacă distanţa dintre aceste sate şi locul secţiei de votare este mai mare de 5 km. De

asemenea, se mai formează secţii de votare în sau pe lângă: unităţi militare, spitale,

maternităţi, sanatorii, case de invalizi şi cămine de bătrâni (pentru cel puţin 50 de alegători);

misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României.

e) Propunerea candidaţilor

In mod firesc pentru Preşedintele României se poate propune doar câte o singură

candidatură de către fiecare partid, formaţiune politică sau coaliţie de partide, fiind admise şi

candidaturile independente.

Propunerile pentru Parlament se pot face pe liste de candidaţi în situaţia în care aparţin

partidelor, formaţiunilor politice sau coaliţiilor de partide sau individual, în cazul candidaţilor

independenţi. O a doua regulă priveşte termenul până la care se pot propune candidaturile. în

acest sens legea prevede că acestea pot fi propuse "cel mai târziu cu 30 de zile înainte de data

0alegerilor". In fine, o a treia regulă este în sensul că pentru Parlament se poate candida numai

într-o singură circumscripţie electorală. De aici rezultă că acelaşi candidat nu poate candida

concomitent în două sau mai multe circumscripţii pentru una din Camerele Parlamentului,

sau, în acelaşi timp, atât pentru Camera Deputaţilor cât şi pentru Senat. Deci candidatul

trebuie să opteze pentru o singură circumscripţie electorală şi pentru o singură Cameră a

Parlamentului.

Dreptul de a propune candidaturi aparţine partidelor politice sau formaţiunilor

politice (singure sau în coaliţii). Trebuie menţionat că legea electorală echivalează juridic

organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale cu partidele politice. De asemenea,

se pot propune şi candidaturi individuale.

Cel care doreşte să candideze independent, o poate face, cu condiţia să fie susţinut de

cel puţin 0.5% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele permanente ale localităţilor

situate în circumscripţia electorală în care candidează pentru Parlament şi de cel puţin 200.000

de persoane, cu drept de vot, pentru funcţia de preşedinte.

Propunerile de candidaţi se face în scris, în patru exemplare, sub semnătura conducerii

partidului sau formaţiunii politice, sau în cazul candidaţilor independenţi pe baza listei

susţinătorilor.

f) Buletinele de vot. Semne electorale. Ştampile electorale

Legea electorală cuprinde toate dispoziţiile de ordin tehnic privind buletinele de vot,

având în vedere importanţa acestora în ziua votării, ele fiind documentele în care se

concretizează, grafic, opţiunile alegătorilor.

Stabilirea unui model al buletinelor de vot este necesară pentru a asigura o uniformitate

a acestor buletine, dar şi o măsură menită să asigure secretul votului.

Legea reglementează de asemenea, trei aspecte importante privind buletinele de vot

precum: uniformitatea grafică a buletinelor de vot din aceeaşi circumscripţie electorală,

desigur pentru alegerea aceluiaşi organ de stat ce urmează a fi ales, prevedere menită să

garanteze corectitudinea operaţiunilor electorale; numărul buletinelor de vot care trebuie să

acopere, evident, numărul alegătorilor, admiţându-se un supliment de 10%; organele cărora le

revine obligaţia imprimării buletinelor de vot, acestea fiind birourile electorale de

0circumscripţie şi prefecţii; termenul de îndeplinire a acestei obligaţii şi anume 10 zile înainte

de data alegerilor.

Pentru ca alegătorii să se obişnuiască cu buletinele de vot, legea prevede obligaţia

afişării unor exemplare, vizate şi anulate de către preşedintele biroului electoral de

circumscripţie, la sediile secţiilor de votare şi judecătoriilor.

Semnele electorale sunt uneori folosite în alegeri, fiind utile în desfăşurarea campaniei

electorale. De asemenea, aceste semne electorale, cu care alegătorii sunt obişnuiţi încă din

timpul campaniei electorale, îi ajută pe aceştia, în ziua votării, să identifice mai uşor lista de

candidaţi (şi deci partidul sau formaţiunea politică pe care o preferă) sau, eventual, candidatul

independent.

Legea cuprinde reguli privind conţinutul, procedura şi publicitatea semnelor electorale.

Conţinutul şi grafica semnului electoral sunt stabilite de către partidul, formaţiunea politică

sau candidatul independent, iar aceasta nu trebuie să fie contrare ordinii de drept. Semnul

electoral ales trebuie declarat Biroului Electoral Central, în 3 zile de la constituirea acestuia,

iar în caz de concurenţă pentru acelaşi semn electoral, prioritatea înregistrării sau tragerea la

sorţi vor rezolva problema.

Ştampilele electorale sunt accesorii necesare bunei desfăşurări a operaţiunilor de

votare. Legea stabileşte două categorii de ştampile şi anume: ştampila de control a secţiei de

votare şi ştampila cu menţiunea "votat".

g) Campania electorală

Alegerile se caracterizează printr-o susţinută campanie electorală, activitate în cadrul

căreia partidele şi formaţiunile politice, candidaţii, simpatizanţii acestora, popularizează prin

mitinguri, presă, radio, televiziune sau alte asemenea mijloace, platformele lor politice în

scopul de a orienta opţiunea electoratului.

In acest sens partidele şi formaţiunile politice care participă la alegeri pot primi o

subvenţie de la stat, iar cele care nu obţin cel puţin 5% din voturile valabil exprimate pe

întreaga ţară o vor restitui în termen de 2 luni. Apoi, primarii au obligaţia ca în termen de 5

zile de la începerea campaniei electorale să stabilească locuri speciale de afişaj electoral.

h) Desfăşurarea votării

0Votarea se realizează la secţiile de votare. La o secţie de votare votează cetăţenii

arondaţi pe criteriul domiciliului (potrivit listelor electorale permanente), cetăţenii din alte

localităţi dar care se află în localitatea secţiei de votare şi doresc să voteze aici, cetăţenii

României cu domiciliul în străinătate, care în ziua votării se află în ţară şi, deci se prezintă la

această secţie, precum şi preşedintele, membrii biroului electoral şi persoanele însărcinate cu

menţinerea ordinii.

Pentru asigurarea ordinii, puterile preşedintelui biroului electoral se întind şi în afara

localului de votare, în curtea acestuia, în intrările în curte, în jurul localului de vot, precum şi

pe străzi şi pieţe publice până la o distanţă de 500 m.

Pentru aceasta el va avea la dispoziţie mijloacele de ordine necesare, prin grija

prefecţilor împreună cu Ministerul de Interne.

5. Stabilirea rezultatelor votării

a) Stabilirea rezultatelor votării la secţia de votare

După ce preşedintele biroului electoral al secţiei de votare declară votarea închisă, în

prezenţa membrilor biroului şi a persoanelor ce au dreptul să asiste, se procedează la

inventarierea şi la sigilarea ştampilelor cu menţiunea „votat", la numărarea şi anularea

buletinelor de vot rămase neîntrebuiţate, precum şi la verificarea sigiliilor de pe urnele de

votare. Apoi de deschid urnele şi se face numărătoarea voturilor pentru fiecare organ de stat

pentru care s-a votat la secţia respectivă. Se confruntă de asemenea numărul buletinelor din

urne cu listele de alegători spre a se constata proporţia prezentării la alegeri faţă de listele

electorale.

In timp ce preşedintele biroului electoral al secţiei de votare prezintă buletinele de vot,

rezultatul se consemnează în câte două tabele, pentru fiecare autoritate publică, de către un

membru al biroului electoral. Dacă sunt prezenţi şi candidaţi, aceştia au dreptul să

întocmească şi ei un tabel.

0Rolul acestor tabele este de a se realiza o evidentă corectă a rezultatelor votării la secţia

de votare, o evidenţă la întocmirea căreia participă atât membrii biroului electoral cât şi

candidaţii, evitându-se suspiciunile. Aceste tabele vor folosi la întocmirea proceselor-verbale.

Procesul-verbal se semnează de către preşedintele şi membrii biroului, lipsa

semnăturilor unor membri ai biroului neinfluenţând asupra valabilităţii acestuia.

Noţiunea de majoritate. În sistemele electorale se folosesc noţiuni de: majoritate

simplă, majoritate absolută, majoritate relativă, majoritate calificată.

Majoritatea simplă reprezintă jumătate plus unul din alegătorii prezenţi la vot.

Majoritatea absolută reprezintă jumătate plus unu din totalul alegătorilor

înscrişi pe listele electorale. :

Majoritatea relativă exprimă situaţia în care se obţin cele mai multe voturi. Ea sete

deci comparativă şi se concretizează în raport cu celelalte rezultate obţinute de ceilalţi

candidaţi.

Majoritatea calificată este determinată prin lege (calificată), ea exprimând de regulă

2/3 din totalul voturilor, votanţilor etc. Nimic nu împiedică însă şi alte "calificări" legale (3/4

sau 4/5 etc).

c) Atribuirea mandatelor

Sisteme de atribuire a mandatelor parlamentare. Tipul de scrutin determină modul

de atribuire a mandatelor. În sistemul majoritar mandatele sunt atribuite listelor sau

candidaţilor care obţin majoritatea absolută sau simplă, în funcţie de faptul dacă se practică un

tur sau două turui de scrutin. Uneori, rar desigur, sistemul majoritar se referă şi la scrutinul de

listă. În sistemul reprezentării proporţionale atribuirea mandatelor se realizează diferit

decât în sistemul majoritar, existând bineînţeles şi aici numeroase modalităţi şi nuanţe. El

tinde spre justiţia electorală, dând o reprezentare, pe cât posibil a stării opiniilor alegătorilor.

Atribuirea mandatelor în sistemul reprezentării proporţionale începe în mod necesar prin

determinarea coeficientului electoral într-o circumscripţie dată.

Reprezentarea proporţională apropiată, se numeşte astfel atunci când repartizarea

resturilor se face în interiorul circumscripţiei electorale (judeţului, de exemplu) şi nu pe plan

0naţional. Sunt utilizate două sisteme de repartizare şi anume sistemul celor mai mari resturi

(M.M.R.) şi cel al celei mai mari medii (M.M.M.).

Pragurile electorale se practică în legătură cu subvenţiile electorale sau cauţiunile

electorale. Pragurile electorale se motivează în principiu pe ideea că la guvernare trebuie să

aibă acces partidele care se bucură de o anumită credibilitate în masa electoratului

(receptivitate) sau pe ideea seriozităţii, precum şi pe alte cauze ce ţin de contextul socio-

politic concret. Legea electorală a României prevede şi ea asemenea praguri electorale.

Alte reguli electorale. Explicarea sistemului electoral, la nivelul dimensiunilor unor

prelegeri universitare, se realizează desigur în ceea ce are el mai important. Regulile electorale

sunt impresionant de multe ca număr, reglementările merg până la detalii pentru a reuşi să

imprime luptei politice pentru ocuparea mandatelor în autorităţile statale de decizie caracter

organizat şi civilizat.

Alegerile parlamentare parţiale sunt reglementate de legea electorală pentru situaţia în

care alegerile dintr-o circumscripţiei electorală sunt anulate precum şi în cazul în care un

mandat de deputat sau de senator devenit vacant nu poate fi ocupat de supleant. Reguli de

detaliu privind alegerile parlamentare parţiale sunt prevăzute în Legea nr. 373/2004.

Legislaţia electorală stabileşte cine poate sesiza, termenele, soluţiile.

Sunt şi alte reguli electorale. Astfel Legea electorală dă dreptul cetăţenilor de a face

întâmpinări şi contestaţii, scrise sau verbale, cu privire la orice operaţie electorală.

În fine, trebuie să menţionăm că Legea electorală are prevederi exprese privitoare la

păstrarea documentelor şi materialelor electorale, precum şi la sancţiunile aplicabile celor care

încalcă dispoziţiile electorale.

CAPITOLUL X

PARLAMENTUL

1. Generalităţi. Caracterizarea Parlamentului

Apariţia parlamentului în lume este legată de Marea britania şi se arată că "Este totuşi

0istoriceşte inexact să se spună că Marea Britanie este mama parlamentului; Islanda are

drepturi de anterioritate şi Polonia pretenţii de simultaneitate". (Francois Borella, pag.32)

Apariţia parlamentului trebuie considerată ca exprimând cerinţa umană de participare la

facerea legilor, participare care este de fapt prima dintre legile democraţiei.

Parlamentul apare deci ca o instituţie politică şi juridică formată din una sau mai multe

corpuri, adunări sau „camere", fiecare dintre acestea compusă dintr-un număr de membri

(deputaţi, senatori), dispunând de putere de decizie mai mult sau mai puţin importante.

Parlamentul nu se confundă cu comitetele sau comisiile, care sunt formate din un număr mai

mic de membri şi de regulă de către camerele sale şi nici cu adunările consultative, care nu au

puteri de decizie (vezi şi Maurice Duverger).

2. Funcţiile Parlamentului

A. Generalităţi privind funcţiile Parlamentului Clasificarea funcţiilor

Atribuţiile parlamentului sunt specifice realizării la cel mai înalt nivel, a conducerii

statale. Ca atare funcţiile Parlamentului sunt funcţii de conducere, sunt funcţii deliberative.

Fiind ales direct de către cetăţeni, prin vot, el reprezintă voinţa poporului şi are dreptul să

exercite cele mai importante drepturi ale acestuia, să exercite puterea poporului.

De regulă când vorbim de Parlament spunem că este puterea legislativă, unicul organ

legiuitor, sau pur şi simplu organ legiuitor.

B. Funcţia legislativă a parlamentului

În viziunea separaţiei / echilibrului puterilor în stat, activitatea statală este repartizată pe

cele trei domenii esenţiale: funcţia legislativă, funcţia executivă şi funcţia judiciară.

Legiferarea rămâne împuternicirea primordială a Parlamentului, ea fiind cea mai importantă

funcţie din cadrul celor trei. Intr-o viziune simplă, funcţia legislativă înseamnă edictarea de

norme juridice, obligatorii pentru executiv iar, în caz de litigii, şi pentru puterea

jurisdicţională.

Exercitarea funcţiei legislative aparţine teoretic numai Parlamentului, care o exercită

singur. în practică însă, el „împarte" această funcţie, sau unele aspecte ale acestei funcţii cu

0executivul, cu electoratul (referendum), cu comisiile proprii.

Executivul se implică în funcţia legislativă îndeosebi prin iniţiativa legislativă, legislaţia

delegată, promulgarea legilor, dreptul de veto.

Examinând dispoziţiile Constituţiei actuale a României, se poate reţine că stabilirea

domeniului rezervat legii este, în principal, realizată prin art. 73 care stabileşte că Parlamentul

poate adopta trei categorii de legi şi anume legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.

Potrivit art. 73, legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei, iar legile

organice se adoptă pentru: sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea partidelor politice;

organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem

de Apărare a Ţării; regimul stării de asediu şi a celei de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi

regimul executării acestora; acordarea amnistiei sau graţierii colective; organizarea şi

funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului

Public şi a Curţii de Conturi, statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ;

regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de

muncă, sindicatele şi protecţia socială; organizarea generală a învăţământului; regimul general

al cultelor; organizarea administraţiei locale, a teritoriului precum şi regimul general privind

autonomia locală; modul de stabilire a zonei economice exclusive; reglementarea celorlalte

domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice. Rămân în sfera

legilor ordinare celelalte relaţii sociale, asupra cărora legislativul poate hotărî.

C. Stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale şi

juridice

Exercitând împuternicirile de conducere statală ce-i sunt delegate de către popor,

Parlamentul poate decide în problemele cele mai importante. Aceste împuterniciri sunt

prevăzute în Constituţie şi se realizează prin lege.

Atribuţiile Parlamentului României de această natură sunt prevăzute în mai multe

articole ale Constituţiei (vezi de ex. art. 73, precum şi art. 65) care nominalizează;

primirea mesajului preşedintelui României: aprobarea bugetului de stat şi a bugetului

0asigurărilor sociale de stat; declararea mobilizării generale sau parţiale; declararea stării de

război; suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; examinarea rapoartelor Consiliului

Suprem de Apărare a Ţării şi ale Curţii de Conturi.

D. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi

statale

Este o funcţie complexă, iar exercitarea unor asemenea atribuţii diferă de la un sistem

constituţional la altul. Această funcţie exprimă o anumită preeminenţă a parlamentului faţă de

alte puteri publice, un anumit drept în legătură cu instituţionalizarea celorlalte autorităţi

statale. Parlamentele aleg şi revocă şefi de state (republica parlamentară), şefi de guverne,

aprobă componenţa guvernelor sau revocă guverne (moţiuni de neîncredere, moţiuni de

cenzură), numesc în funcţii înalţii funcţionari, aleg şi revocă judecători etc. Aceste atribuţii le

vom regăsi la analiza celorlalte autorităţi statale.

Parlamentul României, potrivit Constituţiei, poate suspenda din funcţie Preşedintele

României (art. 95), acordă votul de încredere Programului şi întregii liste a Guvernului (art.

103), poate retrage încrederea acordată Guvernului (art. 113) etc. Senatul României numeşte

Avocatul Poporului (art. 58), numeşte trei judecători la Curtea Constituţională (art. 142) etc.

Camera Deputaţilor numeşte trei judecători la Curtea Constituţională (art. 142) etc.

E. Controlul parlamentar \

Rolul deosebit al parlamentului în conducerea statală presupune nu numai elaborarea de

legi, stabilirea direcţiilor de activitate, formarea de organe de stat, aspecte pe care le-am

explicat deja, ci şi controlul. Realizarea controlului de către Parlament prezintă a mare

importanţă.

Controlul parlamentar cuprinde activităţi, organe de stat, acte normative etc. El se

exercită fie direct de către întregul Parlament, fie de una din camerele sale (în sistemul

bicameral), fie prin alte mijloace şi forme de control. Constituţia României conţine mai multe

dispoziţii; în acest sens, prin care menţionăm: obligaţia Avocatului Poporului de a prezenta

celor două Camere ale Parlamentului rapoarte (art. 60), răspunderea politică a Guvernului (art.

109), obligaţia Guvernului de a prezenta în cadrul controlului parlamentar informaţiile şi

0documentele cerute (art. 111) etc.

Formele şi mijloacele specifice prin care se exercită controlul parlamentar acestea pot fi

sistematizate astfel: a) controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe

prezentate parlamentului; b) controlul exercitat prin comisiile parlamentare; c) controlul

exercitat prin întrebări şi interpelări; d) dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine

informaţiile necesare; e) controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor; f) controlul

exercitat prin avocatul poporului (ombudsman).

a) Controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe

Acesta este un mijloc de control direct asupra activităţii autorităţilor statale. Potrivit

Constituţiei unele organe de stat au obligaţia de a prezenta Parlamentului sau uneia din

camerele sale mesaje, rapoarte, dări de seamă, programe.

b)Controlul exercitat prin comisiile parlamentare

Acesta este un control eficient practicat destul de des. În sens larg, toate comisiile

parlamentare pot efectua control, dar aceste funcţii sunt de regulă încredinţate unor comisii de

anchetă, sau comisii speciale. Aceste comisii au deseori puteri judiciare, citează martori care

au obligaţia legală de a compara în faţa comisiei şi de a răspunde.

c) Controlul exercitat prin întrebări şi interpelări

Întrebările sunt cereri adresate de către deputaţi sau senatori organelor de stat

(îndeosebi guvernului sau miniştrilor) în legătură cu activitatea analizată în Parlament sau cu

orice alte probleme sociale, economice, culturale, juridice. Prin întrebări se cer anumite

informaţii, precizări etc. Întrebările pot fi adresate Guvernului, miniştrilor sau altor

conducători ai administraţiei publice. In legătură cu întrebările, regulamentele parlamentare

stabilesc reguli privind: forma sub care pot fi formulate; conţinutul; timpul în care pot fi

formulate (ziua, orele); conţinutul şi durata timpului de răspuns; timpul pentru replică;

anumite efecte juridice.

Întrebările pot fi formulate oral sau scris, fapt ce implică anumite nuanţări procedurale.

Cât priveşte conţinutul nu sunt admise întrebările privind probleme de interes personal sau

0particular, cele care urmăresc în exclusivitate obţinerea unei consultaţii juridice, cele care se

referă la procese aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau pot afecta soluţionarea unor cauze

aflate în curs de judecată, cele care privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc

funcţii publice (art. 153 din Regulamentul Camerei Deputaţilor). De asemenea, primului

ministru i se pot adresa numai întrebări privind politica generală a Guvernului.

Interpelările se deosebesc de întrebări atât prin importanţa lor sporită, cât şi prin

regimul lor juridic deosebit stabilit de către regulamentele parlamentare. De regulă obiectul

oricărei interpelări se formulează în scris şi se depune preşedintelui Camerei care o supune

atenţiei acesteia spre a hotărî dacă urmează a fi dezvoltată de îndată sau în care anume şedinţă.

d) Dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare

Exercitarea eficientă a controlului parlamentar presupune dreptul deputaţilor şi

senatorilor de a cere informaţii autorităţilor publice şi desigur obligaţia acestora de a le

furniza. Este şi motivul pentru care Constituţia prin art. 111 stabileşte că Guvernul şi celelalte

organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt

obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de

comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. Regulamentele celor două

Camere ale Parlamentului României prevăd în detaliu modul de solicitare a unor asemenea

informaţii cu anumite nuanţări.

e) Controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor

Se consideră că Parlamentul exercită şi o funcţie de reclamaţie şi de contestaţie, că

adunările (Camerele) parlamentare sunt un birou de primire a reclamaţiilor cetăţenilor,

grupurilor de interese, opoziţiei, un loc de dezbatere permanentă între cetăţeni şi guvern, între

opoziţie şi majoritate.

f) Controlul exercitat prin Avocatul Poporului (Ombudsman)

Instituţia ombudsman-ului este de origine suedeză (1766), răspândindu-se apoi şi în alte ţări;

0funcţionează sub diferite denumiri precum: comisarul parlamentar, apărătorul poporului,

apărătorul public, mediatorul public, avocatul poporului, procurorul parlamentar.

Ombudsman-ul este o persoană (sau mai multe) independentă, numită de către

parlament pentru a supraveghea administraţia. Instituţia cunoaşte două forme importante:

ombudsman-ul cu competenţă generală şi ombudsman-ul cu competenţă specială.

Avocatul poporului este denumirea sub care instituţia ombudsman-ului se regăseşte în

România. Avocatul poporului îşi regăseşte reglementarea constituţională în articolele 55-57.

denumirea de avocat ăl poporului a fost preluată de către Adunarea Constituantă pentru că

exprimă cel mai clar şi mai pe înţelesul tuturor rolul şi semnificaţiile juridice ale acestei

instituţii.

F. Conducerea în politica externă

Parlamentului îi revin importante atribuţii în sfera relaţiilor externe, atribuţii ce ţin de

domeniul conducerii. Cele mai importante atribuţii în acest domeniu sunt: ratificarea şi

denunţarea tratatelor internaţionale; declararea stării de război; decizia de suspendare sau

încetare a ostilităţilor militare (a se vedea şi art. 65 din Constituţie).

G. Atribuţiile parlamentului privind organizarea sa internă şi funcţionarea

În cadrul acestor atribuţii menţionăm îndeosebi: validarea sau anularea alegerii

parlamentarilor; adoptarea regulamentului de funcţionare; alegerea organelor interne de lucru;

aprobarea bugetului propriu; unele atribuţii privind statutul parlamentarilor.

a) Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor

Atunci când se întrunesc în prima şedinţă, după alegeri, separat, Camera Deputaţilor şi

Senatul procedează la verificarea legalităţii alegerii fiecărui membru, hotărând validarea sau,

după caz, anularea alegerii.

b) Adoptarea regulamentului de funcţionare

Adoptarea Regulamentului de funcţionare exprimă autonomia regulamentară a

parlamentului şi, desigur, a Camerelor acestuia în sistemul bicameral. În acest sens, atât

Camera Deputaţilor cât şi Senatul îşi stabilesc organizarea şi funcţionarea prin regulamente

0proprii.

c) Alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului

În cadrul acestor atribuţii sunt incluse: alegerea birourilor camerelor, a comitetului

(biroului) parlamentului, pentru situaţia în care camerele lucrează reunite (Adunarea

Constituantă în România); formarea comisiilor parlamentare etc.

d) Stabilirea bugetului propriu, exprimă autonomia bugetară a camerelor, a

parlamentului. Astfel, potrivit art. 64 (1) din Constituţie, resursele financiare ale

Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea.

e) Unele atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor, între care

menţionăm, de exemplu, ridicarea imunităţii parlamentare (art. 72 din Constituţie. .

3. Structura Parlamentului

Structura parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat. Structura unitară a

statului este, în general, o motivaţie a structurii unicamerale a parlamentului. Structura de stat

federală presupune însă, obligatoriu, existenţa în cadrul parlamentului a unei a doua camere

care să reprezinte interesele statelor membre. De aici regula structurii bicamerale a

parlamentelor în statele federative.

b)Camera federală corespunde structurii federale a statului, reflectă dublu caracter al

acestuia de subiect unitar de drept, dar compus din mai multe formaţiuni statale. De aceea în

statul federativ (compus, unional) parlamentul are două camere. Astfel în S.U.A. Congresul

este format din Camera Reprezentanţilor şi Senat, în Elveţia parlamentul este format din

Consiliul Naţional şi Consiliul Statelor, în Germania există Bundestagul şi Bundesratul.

c)Camera democratică este în general denumită cea de a doua cameră din parlamentele

bicamerale din statele unitare. A doua cameră poate fi aleasă prin vot universal şi direct, poate

0fi aleasă indirect, uneori este considerată aparent democratică, alteori conservatoare.

Parlamentul României este format din două camere, Camera Deputaţilor şi Senat,

ambele alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

4. Atribuţiile Parlamentului privind organizarea internă

4.1. Generalităţi

Camerele Parlamentului -Camera Deputaţilor şi Senatul, precum şi Parlamentul în

întregul său sunt organisme colegiale, cu o compoziţie numeroasă, care lucrează şi decid

numai în plenul lor, în sesiuni. Pentru ca munca parlamentară să se desfăşoare în bune

condiţii, pentru ca proiectele de legi, de decizii, de hotărâri să fie pregătite, se organizează şi

formaţiuni restrânse de lucru, care sunt parţiale şi închise.

4.2. Grupurile parlamentare

Prezenţa reprezentanţilor partidelor politice se manifestă în interiorul camerelor prin

formarea de grupări politice (grupuri, cluburi, fracţiuni etc.) care reunesc parlamentari ai

aceluiaşi partid sau profesând aceleaşi idei, deci pe afinităţi politice. Constituirea grupurilor

parlamentare este, în general, o facultate, nu o obligaţie şi este la alegerea deputatului sau a

senatorului de a se înscrie sau nu într-un anumit grup parlamentar. Aceasta pentru că deputaţii

şi senatorii sunt independenţi, ei rezultă din alegeri şi răspund cu precădere în faţa alegătorilor

potrivit mandatului reprezentativ sau a mandatului imperativ.

In Parlamentul României, deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare

potrivit regulamentului fiecărei Camere (art. 61 din Constituţie).

Grupurile parlamentare se organizează separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru

Senat. Ele se formează imediat după ce deputaţii şi senatorii s-au întrunit în prima lor şedinţă.

Potrivit Regulamentelor celor două Camere, în vederea "formării organelor de lucru şi

desfăşurării activităţii" deputaţii sau senatorii se constituie în grupuri parlamentare alcătuite

0din cel puţin 10 membri (la Camera Deputaţilor) şi 5 membri (la Senat), care au figurat în

alegeri pe listele aceloraşi partide sau formaţiuni politice.

Regulamentul Camerei Deputaţilor şi Regulamentul Senatului dau o importanţă sporită

grupurilor parlamentare. Astfel, grupurile parlamentare:

- fac propuneri pentru componenţa comisiei de validare, în limita numărului de locuri

aprobate pentru fiecare grup; de altfel, comisia de validare trebuie să reflecte, în mod

proporţional, configuraţia politică a Camerei sau Senatului, aşa cum rezultă ea din constituirea

grupurilor parlamentare;

- propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două camere;

- propun candidaţi pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor birourilor

permanente, în limita locurilor rezervate;

- prin preşedinţii lor îşi dau acordul în desemnarea membrilor comisiilor parlamentare,

cu respectarea reprezentării proporţionale;

- pot propune încetarea calităţii de membru al unei comisii parlamentare sau înlocuirea unui

membru; pot propune membri în Comisia de mediere;

- pot cere modificarea ordinii de zi;

- pot prezenta amendamente;

- pot cere preşedintelui Camerei, prin preşedinţii lor, verificarea îndeplinirii cvorumului;

- pot cere încheierea dezbaterii unei probleme puse în discuţia Camerei Deputaţilor.

4.3. Statutul opoziţiei în Parlament

Ca rezultat al pluralismului politic în orice parlament, desigur în sisteme democratice,

identificăm majoritatea parlamentară (care susţine guvernul) şi opoziţia, sau minoritatea

parlamentară.

4.4. Birourile şi comitetele

In funcţie de structura concretă a parlamentelor, fiecare cameră sau parlamentul în

întregul său îşi aleg birouri, denumite uneori permanente. Aceste birouri sunt organe interne

0ale camerelor parlamentare sau ale parlamentului cu structură unicamerală a căror organizare,

atribuţii şi funcţionare sunt stabilite prin constituţie şi regulamentele camerelor.

Biroul permanent este format din deputaţi, respectiv senatori, se alege pe durata unei

legislaturi sau numai a unei sesiuni şi cuprinde, de regulă, un preşedinte, vicepreşedinţi,

secretari şi chestori. Biroul permanent are atribuţii care privesc buna organizare şi desfăşurare

a lucrărilor camerei, sprijinirea activităţii deputaţilor sau senatorilor. Unele atribuţii aparţin, de

regulă, preşedintelui biroului permanent, sau vicepreşedintelui biroului permanent, sau

vicepreşedintelui care-1 înlocuieşte precum prezidarea lucrărilor, măsurile de ordine,

supunerea la vot, anunţarea rezultatului votului.

In România fiecare cameră a parlamentului îşi alege câte un birou permanent Constituţia

stabileşte principalele reguli în acest domeniu, prin art. 64 (2). Astfel, potrivit Constituţiei,

preşedinţii birourilor permanente se aleg pe durata mandatului camerelor, în timp ce ceilalţi

membrii ai birourilor permanente se aleg pe durata sesiunii.

Alegerea preşedintelui Camerei se realizează prin vot secret, cu buletine de vot, pe care

sunt înscrise numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de grupurile parlamentare.

Există regula în sensul cărei fiecare grup parlamentar poate face o singură propunere.

Pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor, propunerile se fac de către

grupurile parlamentare, în cadrul numărului de locuitori din biroul permanent stabilit de către

Cameră pentru fiecare grup parlamentar (vezi şi art. 24 din Regulamentul Camerei Deputaţilor

şi art. 20 din Regulamentul Senatului). Preşedintele Camerei supune propunerile votului

acesteia.

Biroul permanent al Camerei Deputaţilor are următoarele atribuţii:

a) propune Camerei data începerii şi data închiderii sesiunilor

parlamentare;

b) solicită preşedintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare,

c) supune aprobării Regulamentul Camerei precum şi propunerile de modificare a

acestuia;

d) prezintă Camerei Deputaţilor spre aprobare proiectul de buget al acesteia şi contul

de încheiere a exerciţiului bugetar;

0e) pregăteşte şi asigură desfăşurarea, în bune condiţii, a lucrărilor Camerei;

f) primeşte şi distribuie proiectele şi propunerile de legi, precum şi rapoartele

comisiilor parlamentare;

g) întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor şi programul de lucru;

h) organizează relaţiile Camerei cu parlamentele altor state şi cu organizaţiile

parlamentare pe baza consultării, în funcţie de natura acţiunilor avute în vedere, a Comitetului

director al Grupului Român al Uniunii Interparlamentare, a grupurilor parlamentare, a

Comisiei de politică externă şi a altor comisii parlamentare, informând Camera Deputaţilor

asupra măsurilor stabilite, inclusiv cu privire la componenţa nominală a delegaţiilor;

i) supune spre aprobare Camerei Deputaţilor componenţa delegaţiilor permanente la

organizaţiile parlamentare mondiale sau regionale, pe baza consultării grupurilor parlamentare

şi cu respectarea configuraţiei politice a Camerei;

j) aprobă statul de funcţii şi regulamentul serviciilor Camerei Deputaţilor, supune

aprobării Camerei structura serviciilor acesteia;

k) conduce şi controlează serviciile Camerei;

1) aprobă regulamentul privind paza şi accesul persoanelor în sediul Camerei

Deputaţilor;

m) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de regulament, de legi sau însărcinări date

de Cameră.

Anumite atribuţii sunt stabilite pentru preşedintele Camerei, ele putând fi exercitate, în

condiţiile regulamentului şi de către vicepreşedinţii biroului permanent. Aceste atribuţii sunt:

a) convocarea Camerei în sesiuni;

b) conducerea lucrărilor Camerei, fiind asistat de 2 secretari;

c) conducerea lucrărilor biroului permanent;

d) asigurarea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectării regulamentului;

e) anunţarea rezultatului votării şi a hotărârilor adoptate;

f) reprezentarea Camerei în relaţiile interne şi externe;

g) asigurarea legăturii cu celelalte autorităţi publice.

Aşa cum am văzut deja, preşedinţii Camerelor au unele atribuţii privind controlul

0constituţionalităţii realizat de către Curtea Constituţională.

Secretarii Biroului permanent au ca atribuţii: întocmirea listei înscrierilor la cuvânt;

prezentarea propunerilor, amendamentelor şi oricăror alte comunicări adresate adunării;

efectuarea apelului nominal; notarea rezultatului votului; ţinerea evidenţei hotărârilor

adoptate; vegherea la întocmirea stenogramelor şi proceselor verbale; asistarea preşedintelui

în realizarea atribuţiilor care-i revin etc.

Chestorii au ca atribuţii: verificarea modului de gestionare a patrimoniului Camerei;

exercitarea controlului financiar asupra cheltuielilor efectuate; prezentarea în Cameră a

bugetului acesteia şi încheierea exerciţiului bugetar anual; asigurarea menţinerii ordinii în

localul camerei etc.

Constituţia actuală a României obligă cele două Camere să lucreze în şedinţă comună

pentru rezolvarea problemelor stabilite prin art. 62, precum şi prin alte articole ale sale.

Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului identifică prin primul

articol 27 de situaţii în care cele două Camere se întrunesc în şedinţe comune.

4.5. Comisiile parlamentare

Comisiile parlamentare sunt ca şi birourile permanente ale adunărilor, organe interne.

Ele au un rol deosebit în pregătirea lucrărilor precum şi în exercitarea funcţiilor parlamentare

cu deosebire a celor legislative şi a celor de control.

Comisiile parlamentare sunt de diferite categorii. Pe criteriul timpului pentru care sunt

alese, comisiile parlamentare sunt permanente şi temporare.

Comisiile permanente, cele mai importante de altfel, sunt alese pe durata mandatului

parlamentar, în timp ce comisiile temporare (ad hoc) sunt alese pe o durată mai scurtă de

timp, durată determinată mai ales de problema ce li se repartizează spre studiu, avizare sau

control.

a) Comisiile permanente

În activitatea parlamentară comisiile permanente au un rol deosebit, ele fiind alese pe

durata mandatului camerei (parlamentului) sau a sesiunii. Pentru ca activitatea acestor comisii

0să fie utilă şi eficientă, ele sunt în general specializate pe domenii de activitate precum:

economie şi finanţe, afaceri externe, ştiinţă şi învăţământ etc.

În mod firesc comisiile permanente sunt organizate şi în cele două camere ale

Parlamentului României. Astfel, se pot organiza următoarele comisii permanente:

1. Comisia economică;

2. Comisia pentru buget şi finanţe;

3. Comisia pentru industrie şi servicii;

1. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi

servicii si pentru agricultură;

5. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele

minorităţilor naţionale;

5. Comisia pentru echilibrul ecologic şi protecţia mediului;

6. Comisia pentru administraţia centrală şi locală, amenajarea teritoriului

şi urbanism;

7. Comisia pentru muncă, sănătate, protecţie socială şi statutul femeii în

societate;

6. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport;

7. Comisia pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă;

8. Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi;

9. Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi pentru petiţii;

10. Comisia de validare.

Procedând astfel, Senatul a organizat următoarele comisii permanente:

1. Comisia economică şi pentru problemele de industrie,

comerţ, transporturi, telecomunicaţii, servicii;

2. Comisia de politică financiară, bancară şi bugetară;

3. Comisia pentru agricultură, industrie alimentară, silvicultură,

protecţia mediului înconjurător;

4. Comisia de politică şi pentru drepturile fundamentale ale omului

şi cetăţeanului;

05. Comisia pentru muncă, probleme sociale, sănătate;

6. Comisia pentru artă, cultură şi mijloace de informare în masă;

7. Comisia pentru administraţia generală şi locală de stat;

8. Comisia juridică, de numiri, disciplină şi imunităţi;

9. Comisia de validări şi petiţii;

10. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport.

b) Comisiile temporare (ad-hoc)

Aceste comisii pot fi alese pentru orice probleme sau domenii de activitate, pentru o

problemă (afacere) determinată. Atribuţiile lor se limitează la scopul înfiinţării. De regulă sunt

alese comisii temporare pentru redactarea unor proiecte de legi sau pentru exercitarea unui

control aprofundat în anumite domenii de activitate (ele se regăsesc aici sub denumiri ca "de

anchetă", "speciale" etc.

d)Comisii speciale (select)

Comisiile speciale sunt acele comisii alese (desemnate) pentru a examina o problemă

aparte, specială şi pentru a face recomandări camerei parlamentare.

e) Comisiile fără specialitate

Acestea sunt comisii însărcinate să examineze proiecte sau propuneri de lege

determinate. Competenţele lor nu sunt specializate, în sensul că nu au un domeniu propriu

asupra căruia acţionează. Ele sunt desemnate prin literele alfabetului (A, B, C etc), nu sunt

limitate ca număr, dar rar sunt mai mult de zece.

f) Comisiile comune (mixte)

Parlamentele cu structuri bicamerale îşi aleg unele comisii comune (mixte) pentru

probleme (domenii) de interes comun. Comisiile mixte pot fi permanente sau temporare.

Parlamentul României ales în 1990 şi-a ales comisii comune şi anume: Comisia pentru

apărarea şi asigurarea ordinii publice; Comisia de politică externă.

Posibilitatea organizării de comisii comune este prevăzută atât în Constituţie, în

0regulamentele celor două Camere, precum şi în Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei

Deputaţilor şi Senatului.

g)Comisiile de anchetă sunt o altă categorie de comisii ce pot fi create de către

adunările parlamentare. Denumirea acestor comisii evocă exact scopul creării lor. De regulă

aceste comisii sunt comisii temporare şi desigur speciale. Potrivit regulamentului Camerei

Deputaţilor adoptat în 1994 (art. 70) şi Regulamentul Senatului adoptat în 1993 (art. 57),

fiecare Cameră poate înfiinţa o comisie de anchetă la cererea unei treimi din membrii săi.

h) Comisiile de mediere

Comisiile de mediere se formează în parlamente cu structură bicamerală, atunci când în

procedura de legiferare intervin soluţii legislative diferite între cele două Camere. Legea este

opera Parlamentului şi ea trebuie să conţină reglementări unitare şi în asemenea situaţii se

încearcă medierea între cele două Camere şi unul dintre mijloacele prevăzute de lege este

tocmai Comisia de mediere. Constituţia României nominalizează comisiile de mediere în

art.76, stabilind că în asemenea comisii fiecare Cameră urează a desemna un număr egal de

membri.

i) Reguli privind funcţionarea comisiilor parlamentare

Funcţionarea comisiilor parlamentare este supusă unor reguli detaliate, înscrise de

obicei în regulamentele parlamentare. In legătură cu aceste reguli se observă că ele privesc

comisiile permanente, pentru că acestea au rolul cel mai important. Sunt însă prevăzute şi

reguli proprii comisiilor speciale sau de anchetă dar numai în măsura în care ele derogă sau

completează pe cele privind comisiile permanente.

Şedinţele comisiei sunt convocate de către preşedintele sau vicepreşedintele acesteia, cu

trei zile înainte. Deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să participe la aceste şedinţe. Regula este că

şedinţele nu sunt publice, dar participarea şi a altor persoane fiind necesară, desigur că există

destul de multe excepţii.

Comisia lucrează valabil în prezenţa a cel puţin jumătate plus unu din membrii săi şi

hotărăşte cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor săi, la vot participând

0numai membrii comisiei. Votul este, ca regulă, vot deschis, dar comisia poate hotărî şi vot

secret.

5. Funcţionarea Parlamentului

5.1. Mandatul sau legislatura

Reguli privitoare la funcţionarea adunărilor parlamentare se găsesc înscrise atât în

Constituţie cât şi, îndeosebi, în regulamentele de funcţionare. Înţelegerea funcţionării

parlamentului implică explicarea noţiunilor de mandat, sesiune şi şedinţă parlamentară,

precum şi a corelaţiilor ce există între acestea.

Prin mandat sau legislatură se înţelege perioada de timp pentru care este ales

parlamentul (sau camerele) şi-şi exercită împuternicirile sale. Parlamentele sunt alese în

general pentru nu mandat de 4 sau 5 ani. Unele camere ale parlamentului se pot reînnoi la 2

sau 3 ani, câte o treime. Mandatul parlamentar se încheie la expirarea termenului, afară de

cazul când camerele sunt dizolvate mai înainte sau se autodizolvă.

De asemenea, unele constituţii mai prevăd posibilitatea prelungirii mandatului în cazul

în care se constată existenţa unor împrejurări care fac imposibilă efectuarea alegerilor (starea

de război, starea de asediu, calamităţi naturale). Prelungirea mandatului în asemenea situaţii

se stabileşte numai de către parlament pe durata împrejurărilor care au determinat-o.

Cât priveşte Parlamentul României, Constituţia prevede că mandatul Camerei

Deputaţilor şi Senatului este de 4 ani şi că acest mandat poate fi prelungit, prin lege organică,

în caz de război sau de catastrofa. Alegerile pentru noile Camere vor avea loc în termen de cel

mult trei luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. Parlamentul nou

ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.

5.2. Sesiunea

Camerele parlamentare îşi desfăşoară activitatea periodic, forma principală de lucru

fiind sesiunea.

0a) Categoriile de sesiuni

Sesiunile parlamentare sunt sesiuni ordinare şi sesiuni extraordinare.

Sesiunile ordinare sunt acele sesiuni în care Camera (Adunarea, Parlamentul) este

obligată a se întruni, numărul lor fiind expres prevăzut prin lege. Potrivit Constituţiei

României, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an.

Sesiunile extraordinare sunt acele sesiuni care se pot ţine ori de câte ori este nevoie, în

afara sesiunilor ordinare.

b) Convocarea sesiunilor parlamentarea şi durata lor. Regulile privind funcţionarea

Parlamentului au constituit obiect de dispută, mai ales în secolul al XlX-lea în Europa,

guvernele depunând eforturi pentru a frâna dezvoltarea Camerelor parlamentare. La început

dreptul de a convoca aceste sesiuni a aparţinut guvernului (executivul în general) care putea

astfel să influenţeze viaţa parlamentară convocându-le cât mai rar. Pe parcurs însă

parlamentul şi-a consolidat poziţia sa de putere deliberativă, având dreptul de a decide singur

când să se reunească în sesiune.

Cât priveşte iniţiativa convocării în sesiuni, ea este diferită după cum este vorba de

sesiuni ordinare sau sesiuni extraordinare. Există de asemenea reguli exprese privind perioada

de timp în care se pot desfăşura sesiunile precum şi termenul în care trebuie convocate. Sunt şi

reguli privind convocarea primei sesiuni, sesiunea de constituire.

5.3. Şedinţele

In cadrul sesiunilor, Camerele Parlamentului lucrează în şedinţe care se desfăşoară

potrivit Regulamentelor de funcţionare. Cât priveşte şedinţele, trebuie avut în vedere că,

potrivit Constituţiei, Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate şi şedinţe

comune. Constituţia nominalizează prin art. 65 (2) situaţiile în care Camerele lucrează în

şedinţe comune, menţionând că desfăşurarea acestora este stabilită prin regulament. Aceste

şedinţe sunt publice cu excepţia situaţiilor când se hotărăşte şedinţă secretă.

Prezidarea şedinţelor aparţine de regulă preşedintelui Camerei, ajutat de membri ai

0biroului, toţi sau numai unii prin rotaţie. Potrivit regulamentelor Camerelor Parlamentului

României conducerea lucrărilor aparţine preşedintelui Camerei, sau în lipsa acestuia unuia din

vicepreşedinţi, ajutat de doi secretari. Lucrările şedinţelor comune sunt conduse, alternativ, de

preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, asistaţi de doi secretari câte

unul de la fiecare Cameră.

Camera parlamentului lucrează valabil dacă în sala de şedinţe sunt prezenţi cel puţin

jumătate plus unu din numărul total al membrilor săi. De aceea deputaţii şi senatorii sunt

obligaţi să fie: prezenţi la lucrările Camerei şi să se înscrie pe lista de prezenţă, ţinută de unul

din secretari. Deputatul sau senatorul care nu poate lua parte la şedinţă, din motive

independente de voinţa sa, va trebui să anunţe din timp biroul permanent, menţionând cauzele

care îl împiedică să participe.

De regulă, programul fiecărei şedinţe cuprinde, în ordine: comunicări, întrebări, anunţări

de interpelări, propuneri de modificare a ordinii de zi, discutarea problemelor de pe ordinea de

zi.

Pentru a discuta asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi deputaţii şi senatorii iau

cuvântul, da că-1 cer de la preşedintele Camerei, în ordinea înscrierii la cuvânt. Pot lua

cuvântul dacă cer, indiferent dacă s-au înscris sau nu la cuvânt şi indiferent de ordinea

înscrierii, membrii Guvernului. Luările de cuvânt trebuie să poarte numai asupra problemelor

înscrise pe ordinea de zi.

5.4. Sistemul de vot

Camerele Parlamentului hotărăsc prin vot care poate fi deschis sau secret, stabilind

pentru fiecare problemă în parte şi felul votului afară de cazul în care chiar prin regulamentele

de organizare şi funcţionare nu se stabileşte şi caracterul votului. Astfel, de exemplu, art. 34

din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, prevede votul

secret cu bile pentru acordarea votului de încredere Guvernului sau adoptarea moţiunii de

cenzură. Votul deschis se exprimă prin ridicarea de mâini, apel nominal, ridicare în picioare

sau vot electronic

Votarea prin apel nominal se face în modul următor: preşedintele explică obiectul

0votării şi sensul cuvintelor pentru şi contra; unul dintre secretari dă citire numelui şt

prenumelui deputaţilor; fiecare deputat sau senator răspunde pentru sau contra. După

terminarea apelului se repetă numele şi prenumele deputaţilor, respectiv senatorilor care nu au

răspuns.

Votul secret se exprimă prin buletine, prin bile sau electronic. Regulamentele de

funcţionare stabilesc ca fiind obligatoriu votul cu buletine (desigur când s-a hotărât vot secret)

atunci când sunt alese persoane în funcţii, iar votul prin bile în cazul votării legilor sau a unor

hotărâri. Votul pentru în cazul buletinelor presupune ca deputatul sau senatorul să lase neatins

numele persoanei înscrise pe buletin, iar votul contra presupune ştergerea lui.

Pentru votul secret cu bile, în faţa preşedintelui se aşează o urnă albă şi o urnă neagră.

Se înmânează fiecărui deputat sau senator o biiă albă şi o bilă neagră. Depunerea bilei albe în

urna albă şi a celei negre în urna neagră înseamnă vot pentru, iar depunerea bilei albe în urna

neagră şi a bilei negre în urna albă înseamnă vot contra.

Constituţia cuprinde chiar ea unele dispoziţii privind sistemul de vot în camerele

parlamentului.

6. Deputaţii şi senatorii

6.1. Generalităţi

Membrii Parlamentului poartă de regulă, denumirea de deputaţi sau senatori. Aceste

denumiri, consacrate de sistemele constituţionale, sunt corelate cu chiar denumirea camerelor

parlamentului (în sistemul bicameral) sau a parlamentului. Deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin

vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, existând şi alte reguli de desemnare. Sunt

sisteme constituţionale în care există şi deputaţi numiţi, unii deputaţi pot fi rezultatul unor

dispoziţii legale care să permită reprezentarea unor categorii sociale minoritare. Astfel,

potrivit art. 4 din Legea privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României (1990),

organizaţiile reprezentând minorităţile naţionale care nu au întrunit numărul de voturi necesar

pentru a avea un mandat în Adunarea Deputaţilor au primit câte un mandat. Această soluţie a

fost preluată şi de către Constituţie care prin art. 62 (2) stabileşte că organizaţiile cetăţenilor

0aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi

reprezentate în Parlament au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale.

6.2. Drepturi şi obligaţii

In realizarea mandatului lor deputaţii şi senatorii au o serie de drepturi şi de îndatoriri

atât prin constituţie cât şi prin regulamentele camerelor. Ele creează condiţiile pentru ca

deputaţii şi senatorii să-şi desfăşoare activitatea.

Drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi senatorilor sunt, în principal, următoarele:

a) de a participa la întreaga activitate a camerei parlamentare şi a parlamentului, în

toate formele în care această activitate se desfăşoară. Ei au dreptul şi obligaţia de a participa la

şedinţele camerelor, precum şi la activitatea grupurilor parlamentare, a comisiilor

parlamentare, de a iniţia propuneri legislative;

b) de a urmări aplicarea legilor şi celelalte măsuri hotărâte de către parlament. Dacă în

timpul şedinţelor parlamentarii participă la votarea legilor şi a hotărârilor, între şedinţele

parlamentare ei trebuie să urmărească dacă şi cum acestea acte sunt aduse la îndeplinire;

c) de a pune întrebări şi adresa interpelări;

d) de a cere informaţiile necesare de la autorităţile publice, în condiţiile legii, în vederea

dezbaterilor ori a interpelărilor;

e) de a păstra o strânsă legătură cu alegătorii din circumscripţia electorală în care au fost

aleşi. în acest mod se vor cunoaşte problemele reale iar alegătorii pot fi eficient sprijiniţi în

cererile lor;

f) de a fi indemnizaţi, de a primi diurne, de a li se asigura cazarea şi gratuitatea

călătoriei pe tren, avion, vapor, autobuz. De asemenea, li se rambursează taxele de poştă şi

telecomunicaţii interne pentru activităţile legate de exercitarea mandatului;

g) de a li se acorda concedii pentru motive de boală sau interese personale, în condiţiile

regulamentului camerei.

6.3. Incompatibilităţi şi imunităţi

0Unele sisteme constituţionale stabilesc incompatibilităţi între mandatul de deputat sau

senator şi alte funcţii, de regulă publice. Aceste incompatibilităţi au multe explicaţii precum:

imposibilitatea executării concomitente a unor funcţii; parlamentarul trebuie să se concentreze

numai asupra activităţii parlamentare; evită corupţia, prin acordarea de posturi avantajoase de

către executiv, în vederea influenţării parlamentului etc. Potrivit Constituţiei calitatea de

deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate,

cu excepţia cele de membru al Guvernului. Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege

organică. Desigur nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator.

Cât priveşte imunitatea parlamentarului, ea urmăreşte punerea acestuia la adăpost

împotriva unor urmăriri judiciare abuzive. Există două categorii de imunităţi parlamentare,

primele caracterizate prin inexistenţa răspunderii (iresponsabilitate), care pun parlamentarul la

adăpost pentru tot ce priveşte activitatea legată de exercitarea mandatului său (discursuri,

opinii, vot). Imunităţile din a doua categorie, denumite şi inviolabilităţi, cuprind reguli

speciale privind reţinerea, arestarea sau trimiterea în judecată penală, în cazul în care deputaţii

sau senatorii sunt învinuiţi de crime sau delicte.

De aceea, nici un deputat sau senator nu poate fi tras la răspundere juridică pentru

voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

De asemenea, nici un deputat sau senator nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau

trimis în judecată, penală sau contravenţională, fără încuviinţarea Camerei Deputaţilor sau

Senatului, după ascultarea sa. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie.

Potrivit Regulamentelor Camerelor cererea de reţinere, arestare, percheziţie sau privind

posibilitatea trimiterii în judecată penală ori contravenţională se adresează preşedintelui

camerei de către ministrul justiţiei.

Preşedintele Camerei o aduce la cunoştinţa deputaţilor şi senatorilor în şedinţă publică,

după care o trimite de îndată, comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi (Camera Deputaţilor)

sau Comisiei juridice de numiri, disciplină imunităţi şi validări (Senat), spre examinare.

Comisia va stabili dacă sunt motive temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărârea comisiei se

adoptă prin votul secret, a cel puţin jumătate plus unul din membrii săi. Comisia poate solicita

ministrului justiţiei documentele necesare, acesta având obligaţia de a le pune la dispoziţie. în

caz de refuz, comisia se adresează Camerei.

0Comisia întocmeşte un raport, în termenul stabilit de către cameră, şi-1 supune

dezbaterii şi aprobării acesteia. Asupra cererii, Camera hotărăşte, prin vot secret, cu

majoritatea de cel puţin două treimi din numărul membrilor prezenţi.

Potrivit art. 72 (2) din Constituţie în caz de infracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul

poate fi reţinut şi supus percheziţiei fără încuviinţarea prealabilă a Camerei. Dar în această

situaţie, ministrul justiţiei are obligaţia de a informa, neîntârziat, pe preşedintele Camerei

asupra reţinerii sau percheziţiei. în cazul în care Camera Deputaţilor sau, după caz, Senatul

constată că nu există temei pentru reţinere, dispune imediat revocarea acestei măsuri. în fine,

trebuie adăugată regula potrivit căreia cererile privind ridicarea imunităţii parlamentare se

înscriu cu prioritate pe ordinea de zi.

6.4. Răspundere şi sancţiuni

Deputaţii şi senatorii au o serie de drepturi dar şi o serie de obligaţii. De asemenea, ei au

obligaţia de a respecta normele regulamentare. În cazul încălcării acestor norme ei pot fi

sancţionaţi. Sancţiunile ce li se pot aplica sunt: a) avertismentul; b) chemarea la ordine;

c) retragerea cuvântului; d) eliminarea din sala de şedinţe; e) interzicerea de a participa la

lucrările adunării timp de maximum 15 zile; f) excluderea temporară. Regulamentul Senatului

prevede doar primele patru sancţiuni. Sancţiunile pot fi aplicate de către preşedintele Camerei

sau de către Cameră în condiţiile prevăzute de regulament, şi desigur, în raport de gravitatea

abaterii.

7. Actele Parlamentului. Consideraţii generale. Clasificare

Enumerarea în Constituţie a actelor parlamentului, nu este şi o clasificare a actelor în

acte normative şi individuale, în sensul că legile ar avea caracter normativ iar hotărârile

întotdeauna un caracter individual.

Clasificarea actelor Parlamentului. Prin Constituţii sunt nominalizate următoarele acte

juridice: legile, regulamentele Camerelor, hotărârile şi moţiunile. în funcţie de faptul dacă

conţin sau nu norme juridice, actele pot fi clasificate în două categorii şi anume: acte cu

0caracter normativ şi acte cu caracter individual (nenormativ).

In prima categorie intră legile şi regulamentele Camerelor, fără excepţie, precum şi unele

hotărâri. în cea de a doua categorie sunt cuprinse numai hotărâri, şi anume acelea care cuprind

manifestări de voinţă în scopul stabilirii de drepturi şi obligaţii în sarcina unor subiecte de

drept dinainte determinate, precum şi moţiunile.


A. Conceptul de lege ca act juridic al Parlamentului

Legea reglementează cele mai generale şi mai importante relaţii sociale. Această parte

a definiţiei, evocă faptul că prin lege sunt reglementate numai anumite relaţii sociale şi anume

acelea pe care legiuitorul, în baza unei selecţii valorice determinate de factori economici,

sociali, politici, juridici, le consideră a fi cele mai importante şi cele mai generale.

Constituţia României stabileşte domeniile rezervate reglementării prin lege organică,

acestea fiind:

a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;

b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;

c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte

drepturi ale acestora;

d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;

e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;

f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război;

g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;

h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;

i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;

j) statutul funcţionarilor publici;

k) contenciosul administrativ;

1) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor

judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;

0m) regimul juridic general al proprietăţii şi moştenirii;

n) organizarea generală a învăţământului;

o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general

privind autonomia locală;

p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia

socială;

r) statutul minorităţilor naţionale din România;

s) regimul general al cultelor;

t) celelalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice.

B. Clasificarea legilor

Tradiţional legile sunt clasificate în legi constituţionale şi legi obişnuite, ordinare.

Această clasificare exprimă corect ideea că şi Constituţia este o lege căreia îi sunt

caracteristice în general aceleaşi trăsături.

Faţă de prevederile exprese ale Constituţiei României se impune clasificarea legilor în

legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Această clasificare se realizează pe

criteriul conţinutului reglementărilor dar şi pe cel al procedurii de adoptare.

Legile constituţionale sunt cele prin care se revizuieşte Constituţia. Sub aspectul

conţinutului ele conţin reglementări ale relaţiilor sociale fundamentale şi care sunt esenţiale

pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea statală a puterii.

Legile organice, sub aspectul conţinutului, sunt acelea care intervin în domeniile

rezervate prin art. 73 (3) din Constituţie. Sub aspect procedural ele se adoptă cu votul

majorităţii membrilor fiecărei Camere.

Legile ordinare reglementează relaţiile sociale de mai mică importanţă, iar procedural

sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.

C. Supremaţia legii

a) Conceptul de supremaţiei a legii

În literatura juridică se constată că noţiunea de supremaţie juridică a legii este de obicei

0definită pornindu-se de la faptul că norma stabilită de aceasta nu trebuie să corespundă nici

unei alte norme, în afară de cele cuprinse în Constituţie, iar toate celelalte acte juridice emise

de organele statului nu pot să o abroge, să o modifice sau să deroge de la ea. Supremaţia legii

se defineşte ca "acea caracteristică a ei care-şi găseşte expresia în faptul că normele pe care le

stabileşte nu trebuie să corespundă nici unor alte norme în afară de cele constituţionale, iar

celelalte acte juridice emise de organele statului îi sunt subordonate din punctul de vedere al

eficacităţii lor juridice" (Tudor Drăganu).

b) Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii

Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii a fost făcută îndeosebi prin raportare la

categoriile juridico-statale. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin caracterele

puterii. Adeseori supremaţia legii se fundamentează prin caracterele generale ale puterii şi

îndeosebi prin deplinătatea şi suveranitatea puterii. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei

legii prin poziţia în sistemul statal a autorităţii emitente. De cele mai multe ori se consideră că

poziţia parlamentului în sistemul statal justifică şi supremaţia legii. Se consideră astfel că

ierarhia organelor statale duce în mod obligatoriu şi la o ierarhie a actelor juridice.

Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin supremaţia Constituţiei.

Supremaţia legii se explică deci prin (sau şi prin) funcţiile sale în exprimarea şi

realizarea voinţei poporului ca voinţă general obligatorie (de stat).

c) Explicarea supremaţiei legii în raport cu supremaţia Constituţiei

În definirea Constituţiei am evidenţiat că şi ea este o lege, dar o lege fundamentală,

trăsătură rezultând atât din conţinutul reglementărilor cât şi din procedura de elaborare.

Supremaţia Constituţie exprimă poziţia sa cea mai înaltă în sistemul normativ al unei ţări.

Supremaţia legii nu priveşte raportul acesteia cu Constituţia (poziţia sa faţă de Constituţie), ci

poziţia faţă de restul dreptului.

d) Consecinţele juridice ale supremaţiei legii

Din supremaţia legii în sistemul normativ rezultă o serie de consecinţe juridice, privind

fie legea ca atare (situaţii în care aceste consecinţe sunt şi garanţii ale supremaţiei legii), fie

normele juridice existente în dreptul constituţional.

0D. Elaborarea legii

Din moment ce legea exprimă voinţa poporului şi este edictată de către parlament, este

firesc ca elaborarea să se facă potrivit unei proceduri deosebite, procedură la rândul său

prestabilită de Constituţie şi lege. Acest lucru rezultă din chiar definiţia legii. În procedura de

elaborare a legii intervin, cu titluri diferire, organisme politice, sociale şi statale, precum şi

cetăţenii.

a) Procedura de elaborare a legilor este în directă legătură cu chiar clasificarea legilor.

Cât priveşte sistemul constituţional român, procedura de elaborare cunoaşte deosebiri

(nuanţări) în funcţie de faptul că legile sunt constituţionale, organice sau ordinare.

b) Determinarea etapelor şi succesiunea lor în procedura de elaborare a legilor

interesează de asemenea, mai ales că în literatura juridică sunt exprimate puncte de vedere

diferite. Astfel, unii consideră că această procedură ar cuprinde trei etape şi anume: anterioară

adoptării legii; concomitentă adoptării legilor; forme posterioare adoptării legilor. Procedura

de elaborare a legilor cuprinde următoarele etape:

- iniţiativa legislativă;

- examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare;

- includerea proiectului de lege pe ordinea de zi a şedinţelor camerelor;

- dezbaterea proiectului de lege în plenul fiecărei camere;

- votarea proiectului de lege în fiecare cameră;

- medierea;

- semnarea legii de către preşedintele camerelor;

- promulgarea şi publicarea legii;

- aprobarea legii prin referendum.

a) Iniţiativa legislativă sau dreptul de iniţiativă legislativă, cuprinde în conţinut

posibilitatea de a propune proiecte de legi sau propuneri de legi corelate cu obligaţia

parlamentului de a examina, dezbate şi a se pronunţa asupra acestora. Iniţiativa legislativă nu

trebuie confundată cu posibilitatea generală a oricărui subiect de drept de a face propuneri

parlamentului. Dreptul de iniţiativă legislativă este acordat numai anumitor organisme statale

sau politice şi anume acelora care prin poziţia şi competenţa lor au în cea mai mare măsură

0posibilitatea cunoaşterii realităţilor economice, sociale, culturale şi de dezvoltare ale societăţii.

In România, potrivit Constituţiei, au drept de iniţiativă Guvernul, deputaţii, senatorii şi

cetăţenii. Iniţiativa legislativă a cetăţenilor, iniţiativă populară cum i se spune frecvent, este

clar delimitată şi definită prin art. 76 din Constituţie. Astfel, ea trebuie să provină de la cel

puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Apoi cetăţenii care îşi manifestă dreptul de

iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din

aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de

semnături în sprijinul acestei iniţiative. în fine, Constituţia nu permite ca problemele fiscale,

cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea să formeze obiectul iniţiativei cetăţeneşti.

Iniţiativa legislativă a Guvernului se exprimă prin prezentarea de proiecte de legi, în

timp ce deputaţii, senatorii şi cetăţenii prezintă propuneri legislative.

Elaborarea unui proiect de lege este o muncă migăloasă şi de mare răspundere. De altfel

în literatura juridică s-a subliniat că mecanismul activităţii legislative trebuie configurat într-

un mod care să poată asigura receptarea şi justa traducere în norme de către legiuitori a

impulsiunilor, semnalelor emanând din sfera existenţei sociale a unei perioade istorice, a unei

formaţii social-economice şi politice determinate.

Pentru ca proiectul de lege sau propunerea legislativă să ajungă pe agenda de lucru a

parlamentului (pentru a se putea realiza deci iniţiativa legislativă) ele trebuie verificate atât

sub aspectul conţinutului reglementărilor cât şi al tehnicii juridice şi desigur al armonizării

(corelării) cu întregul sistem de drept. De aceea legea prevede obligaţia unor organisme statale

de a examina, dezbate aviza proiecte de legi, înaintea sesizării parlamentului deci în faza de

conturare a iniţiativei legislative. Această activitate complexă de examinare şi avizare dă

certitudine că proiectul de lege reprezintă un text bine alcătuit şi util. Faţă de accepţiunea ce

am dat-o iniţiativei legislative urmează să considerăm că pentru organul legiuitor interesează

avizele acestor organisme (îndeosebi al Consiliului Legislativ prevăzut de art 79 din

Constituţie). Astfel spus, proiectul de lege sau propunerea legislativă nu pot fi depuse

preşedintelui camerei parlamentului decât dacă cuprind aceste avize şi bineînţeles expunerea

de motive. Numai astfel dreptul de iniţiativă legislativă se poate considera legal exercitat.

b) Examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare

0Examinarea şi avizarea proiectelor de legi de către comisiile parlamentare este o

activitate complexă, da mare utilitate, aceasta permiţând o verificare, la acest înalt nivel statal

al conţinutului şi formei proiectelor de legi.

Constituţia şi regulamentele nu nuanţează rolul comisiilor permanente în funcţie de

proiectele de legi, pentru că asemenea nuanţări nu sunt utile.

Comisiile parlamentare examinând un proiect de lege pot propune adoptarea sa,

eventual cu amendamente sau respingerea proiectului. Ele nu pot însă propune un alt text

decât cel prezentat de către iniţiatori.

c) Includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de zi a

şedinţei Camerei parlamentare

Iniţiativa legislativă implică obligaţia corelativă a Camerei sesizate de a examina şi a se

pronunţa asupra proiectului de lege sau propunerii legislative. La întocmirea proiectului

ordinii de zi, biroul Camerei trebuie să aibă în vedere proiectele de legi şi propunerile

legislative înregistrate. Orice proiect de lege depus, trebuie deci supus atenţiei Camerei.

Numai Camera parlamentului hotărăşte cu privire la includerea pe ordinea de zi, în cazul în

care ordinea de zi este aglomerată cu prea multe proiecte de legi (propuneri legislative) ea

trebuie să se pronunţe asupra ordinii în care proiectele de legi vor fi examinate în sesiunile

sale.

d) Dezbaterea proiectului de lege în plenul Camerelor

parlamentului

Prin Constituţie s-a stabilit regula că proiectul sau propunerea legislativă se discută, şi

deci se adoptă, mai întâi în Camera în care au fost prezentate. După votare, proiectul sau

propunerea se trimite celeilalte Camere a Parlamentului.

Fiecărui deputat sau senator i se înmânează în timp util, câte un exemplar tipărit din

proiectul de lege şi din expunerea de motive. Dezbaterile încep prin expunerea de motive

făcută de iniţiatorul proiectului de lege. Este ascultat apoi raportul comisiei parlamentare

competente. Proiectul este supus în continuare discuţiei generale şi apoi discuţiei pe articole.

0Înainte sau cu ocazia dezbaterilor în plen, deputaţii pot propune amendamente, iar dacă se

discută textele convenţiilor internaţionale (pentru ratificarea lor) pot propune rezerve sau

declaraţii.

e) Votarea proiectului de lege intervine în fiecare Cameră după discuţia pe articole a

proiectului.

Pentru că, în sistemul bicameral, proiectul de lege (propunerea) trebuie votat de către

ambele Camere, el se trimite după ce a fost votat de către una din Camere celeilalte Camere.

Dacă aceasta din urmă respinge proiectul de lege sau propunerea legislativă, ele se trimit,

pentru o nouă dezbatere, Camerei care 1-a adoptat. O nouă respingere este definitivă.

f) Medierea şi concilierea

Sistemul parlamentar bicameral implică votarea unei legi de către ambele Camere. În

mod firesc, autonomia Camerelor conduce la situaţii în care o Cameră poate vota un proiect

de lege cu modificări faţă de prima Cameră.

Cum o lege trebuie să fie votată, în acelaşi conţinut de către ambele Camere, realizarea

acordului se face prin medieri şi concilieri. Constituţia României (2003) menţine numai

medierea, dar într-o formulă eficientă şi practică.

Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare

Cameră.

La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, parlamentul poate adopta proiecte de

legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentului

fiecărei Camere.

g) Semnarea legilor de către preşedintele Camerei

O dată votată, legea trebuie semnată de către preşedintele camerei sau, în cazul în care

şedinţa a fost condusă de către un vicepreşedinte, de către acesta din urmă.

Prin această semnătură se atestă respectarea procedurii de elaborare a legilor.

h) Promulgarea legilor de către şeful de stat. Publicarea legilor

0După votarea sa, legea este înaintată şefului de stat pentru promulgare. In legătură cu

această fază trebuie făcute mai multe distincţii. Sistemul promulgării legii cunoaşte anumite

trăsături. Promulgarea este actul prin care şeful de stat autentifică textul legii, astfel spus

constată şi atestă regularitatea adoptării sale.

În sistemul nostru constituţional, promulgarea unei legi este de competenţa Preşedintelui

României, care trebuie să o facă în cel mult 20 de zile de la primire. Şeful de stat trebuie să

aibă posibilitatea de a examina legea şi de a-şi exercita rolul său de garant al respectării

Constituţiei şi al bunei funcţionări a autorităţilor publice. De aceea Constituţia prin art. 77 (2)

permite Preşedintelui României ca înainte de promulgare să ceară o singură dată,

reexaminarea legii. Iar prin art. 77 (3) Constituţia stabileşte că dacă Preşedintele a cerut

reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se

face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea

deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.

Publicarea legilor prezintă o mare importanţă deoarece este operaţiunea de care este

legată intrarea lor în vigoare. De principiu legile intră în vigoare la data publicării lor oficiale

sau la trei zile/sau alt termen. Dar legea poate să prevadă o dată la care intră în vigoare, dată

ce poate fi sau anterioară sau posterioară datei publicării.

Unele legi intră în vigoare din chiar momentul adoptării lor dacă prevăd

expres acest lucru.

i) Aprobarea legii prin referendum

In activitatea de legiferare, în unele sisteme constituţionale a fost instituţionalizat

referendumul.

In viziune constituţionalistă, referendumul este aprobarea legii. El este deci, în sistemele

unde este prevăzut, o condiţie de valabilitate a legii. Aceste consecinţe juridice trebuie

apreciate prin prisma raporturilor juridice dintre popor şi parlament, raporturi statornicite prin

Constituţie.

Referendumul este deci o condiţie de valabilitate a legii, ultima etapă în elaborarea

0legilor referendum. Dacă cu prilejul referendumului pentru lege votează mai puţin decât

majoritatea celor prezenţi la vot (consultare), legea nu este considerată aprobată şi nu poate

deci intra în vigoare.

Angajarea răspunderii Guvernului în condiţiile art. 114 din Constituţie. Potrivit

dispoziţiilor art. 114 din Constituţie dacă Guvernul îşi angajează răspunderea asupra unui

proiect de lege şi nu este demis printr-o moţiune de cenzură, proiectul de lege se consideră

adoptat. Această procedură se derulează numai în şedinţa comună a celor două Camere. Tot în

şedinţă comună se hotărăşte şi asupra eventualei cereri de reexaminare a legii.

E. Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii

Procedura de elaborare a legii valorifică realitatea în sensul căreia legea exprimă voinţa

poporului suveran, valorifică poziţia supremă a legii în sistemul de drept. În mod firesc şi

procedurile de modificare, suspendare şi abrogare a legii trebuie să pună în valoare supremaţia

acesteia. Modificarea, suspendare şi abrogarea legii se realizează tot printr-o lege, adoptată la

rândul său cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

F. Deosebirile dintre Constituţie şi legi

Legile se clasifică în legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare, obişnuite. în

cadrul legilor constituţionale, sunt incluse Constituţia şi legile de modificare a acesteia. Deşi

sunt adoptate uneori de către parlament şi reglementează cele mai generale şi mai importante

relaţii sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii, între

Constituţie şi legi există deosebiri de conţinut, de formă şi de putere juridică. Sub aspectul

conţinutului Constituţia se deosebeşte de legi din două puncte de vedere, în primul rând şi ea

reglementează relaţiile sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale

a puterii, dar reglementează acele raporturi care sunt esenţiale pentru popor. în al doilea rând,

Constituţia reglementează relaţiile sociale din toate domeniile de activitate, în timp de legile

reglementează relaţiile sociale din anumite domenii.

G. Conformitatea cu legea a celorlalte acte emise de către organele statului

Supremaţia legii, însemnând superioritatea juridică a legii în sistemul de drept,

0fundamentează conformitatea tuturor actelor juridice cu lege. Ea fundamentează chiar

principiul legalităţii ştiut fiind că într-o accepţie restrânsă, dar corect şi des utilizată,

legalitatea înseamnă respectarea legii ca act juridic al parlamentului.

Conformitatea cu legea a tuturor actelor juridice, fiind o consecinţă a supremaţiei legii,

se aplică oricărui act ce emană de la alte organe de stat decât parlamentul. Cât priveşte actele

administrative, acestea fiind acte de executare a legii, condiţia de conformitate este

indiscutabilă.

Actele organelor judecătoreşti fiind acte de aplicare a legilor la cazuri concrete, au în

principiu caracter individual şi trebuie emise numai în condiţiile legii.

Regulamentele

Potrivit principiului autonomiei regulamentare, fiecare Cameră a Parlamentului îşi

adoptă un regulament propriu de organizare şi funcţionare, aşa cum prevede art. 64 (1) din

Constituţie. De asemenea, potrivit art. 64 (1) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul,

cu votul majorităţii membrilor lor, adoptă un regulament al şedinţelor comune prevăzute de

către art. 64 din Constituţie.

Regulamentul este un act normativ, este supus obligaţiei de publicare în Monitorul

Oficial, dar sub semnătura preşedintelui Camerei, sau a ambilor preşedinţi în cazul celui al

şedinţelor comune. în fine, regulamentul poate face obiectul controlului de constituţionalitate

în condiţiile art. 146 litera c) şi 147 din Constituţie.

Pentru a examina concordanţa prevederilor regulamentare cu cele constituţionale, Curtea

a trebuit să stabilească în care categorie de acte juridice, nominalizate prin Constituţie (legi

organice, legi, hotărâri, moţiuni) se încadrează regulamentul parlamentar. Deşi este fără

îndoială că în toate cazurile se aplică supremaţia Constituţiei, nu este mai puţin adevărat că

aceste acte juridice se diferenţiază între ele prin domeniile rezervate reglementării, conţinut,

proceduri şi desigur forţă juridică.

Stabilirea naturii juridice a regulamentului parlamentar s-a impus deoarece specificul

reglementărilor constituţionale româneşti ar putea crea aparenţa şi a altor interpretări. Curtea

Constituţională, prin interpretarea dată de Constituţie, a ajuns la concluzia că regulamentul

0parlamentar nu este o lege deoarece legea are un domeniu rezervat (vezi mai ales art. 73 din

Constituţie), este rezultatul votului succesiv sau concomitent al ambelor Camere, este supusă

promulgării de către Preşedintele României.

10. Hotărârea, ca act juridic al Parlamentului

Cel de-al doilea act juridic al parlamentului este hotărârea. Aşa cum am arătat deja,

hotărârile pot avea atât caracter normativ cât şi caracter nenormativ. Există criterii care să ne

poată conduce la identificarea hotărârilor în ansamblul actelor juridice ale parlamentului sunt

conţinutul şi procedura de adoptare. Pe criteriul conţinutului vom observa că hotărârile se

deosebesc de legi din două puncte de vedere. în primul rând, în timp ce toate legile au caracter

normativ, hotărârile pot fi atât cu caracter normativ, cât şi cu caracter nenormativ. în al doilea

rând, normele cuprinse în hotărârile cu caracter normativ au o forţă juridică inferioară legilor.

11. Moţiunile

Termenul moţiune este în general utilizat la denumirea unor hotărâri ale parlamentului

prin care se exprimă atitudinea acestuia într-o problemă discutată.

Moţiunea de cenzură este reglementată de art. 113 din Constituţie. Ea poate fi iniţiată de

cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică guvernului la

data depunerii. Moţiunea de cenzură se dezbate, după 3 zile de la data când a fost prezentată,

în şedinţa comună a celor două Camere. De asemenea, arată Constituţia, dacă moţiunea de

cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi

sesiunea, o nouă moţiune de cenzură cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează

răspunderea potrivit art. 114. Potrivit Constituţiei (art. 114), Guvernul îşi poate angaja

răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program,

a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. Moţiunile se depun

preşedinţilor Camerelor. După primire, preşedintele Camerei Deputaţilor comunică moţiunea,

de îndată (în ziua în care a fost depusă) guvernului. În cel mult 5 zile de la depunere, moţiunea

de cenzură se prezintă în şedinţa comună a celor două Camere, dezbaterea sa având loc după 3

0zile de la data când a fost prezentată în şedinţă comună. Data şi locul şedinţei comune,

împreună cu invitaţia de participare, se comunică Guvernului de către preşedintele Camerei

Deputaţilor, cu 24 de ore înainte ca aceasta să aibă loc.

12. Actele structurilor parlamentare

În mod firesc şi structurile interne ale Camerelor emit acte juridice în realizarea

atribuţiilor ce le revin. Astfel preşedinţii Camerelor emit decizii pentru convocarea în sesiune

a Camerelor (a se vedea, spre exemplificare: Decizia privind convocarea Camerei Deputaţilor

în sesiune extraordinară, M. Of. nr. 99, vineri 20 august 1991; Decizia privind convocarea

Senatului, în prima sesiune ordinară, M. Of. nr. 10 din 11 ianuarie 1993; Decizia privind

convocarea Senatului în sesiune extraordinară, M. Of. nr. 199 din 20 august 1993) sau pentru

asigurarea conducerii Camerei pe perioada lipsei preşedintelui acesteia.

Cât priveşte comisiile permanente aşa cum am arătat deja, ele emit avize şi rapoarte.

CAPITOLUL XI

PUTEREA EXECUTIVĂ ŞI INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT

1. Precizări terminologice

Constituţia României, subtitlul III intitulat Autorităţile publice reglementează, în ordine,

Parlamentul (cap. I), Preşedintele României (cap. II), Guvernul (cap. III), Administraţia

publică (cap. V). Practic sunt numite direct autorităţile. Terminologia folosită exprimă

corelarea cu teoria separaţiei/echilibrului puterilor în stat.

2. Structura executivului

Studierea în cadrul dreptului constituţional a organizării statale a puterii politice nu

poate merge până la detalii cât priveşte executivul, acesta formând cu precădere obiectul de

studiu al ştiinţelor administrative. Pentru Dreptul constituţional importantă este identificarea

marilor structuri executive, care sunt în sistemul statal şi desigur a raporturilor cu celelalte

autorităţi.

Structurile executive cu care operează dreptul constituţional sunt: şeful de stat;

0guvernul; ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice; organele locale ale

administraţiei publice.

Şeful de stat, deseori denumit şeful executivului, purtând denumirea de monarh sau

preşedinte, se prezintă cu trăsături diferite în funcţie de forma de guvernământ.

Guvernul este consacrat în constituţii sub denumiri diferite precum cele de

Cabinet, Guvern, Consiliu de Miniştri. Aceste denumiri depind de sistemul constituţional, de

faptul că executivul este format din una sau două structuri.

Guvernul are două componente şi anume şeful guvernului (acolo unde există) şi

miniştri şi secretari de stat. Potrivit art. 102 (3) al Constituţiei României, Guvernul este

alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.

Cât priveşte şeful guvernului, le se prezintă sub denumiri diferite, precum de prim-

ministru, preşedinte, pentru că şi guvernul are denumiri diferite.

c) Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice execută legile în

domeniile lor de activitate. De aceea mai sunt denumite de domeniu sau de resort. Ele se

subordonează guvernului.

d) Organele administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţile

administrativ teritoriale.

Ele cunosc o subordonare ierarhică (pe verticală) faţă de organele executive superioare,

dar şi (uneori) subordonare pe orizontală faţă de organele locale alese prin vot de către

cetăţeni.

3. Raporturile legislativ-executiv

Rolul legislativului în informarea executivului.

Puterea legislativă are pretutindeni un rol mai important sau mai puţin important în formarea

0executivului.

In România potrivit Constituţiei, şeful de stat desemnează, un candidat pentru funcţia de

prim-ministru în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în parlament ori,

dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în parlament. Candidatul va

cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al parlamentului asupra

programului şi a întregii liste a Guvernului. Programul şi lista guvernului se dezbat de către

Camera Deputaţilor şi de către Senat în şedinţa comună. Votul de încredere se acordă cu votul

majorităţii deputaţilor şi al senatorilor, iar pe baza sa Preşedintele României numeşte

Guvernul. Preşedintele României este acela care are dreptul să revoce şi să numească, la

propunerea primului ministru pe unii membrii ai Guvernului, în caz de remaniere

guvernamentală sau de vacanţă a postului.

Pentru ca un guvern să funcţioneze legal şi să aibă autoritate, el are nevoie de o aprobare

asupra componenţei şi programului său de guvernare, de învestitură. Această învestitură o

acordă parlamentul, dreptul său legitimându-se pe faptul alegerii sale prin vot universal şi

direct. Se pune problema de a şti când şi cum se realizează această aprobare.

B. Raporturile privind activitatea executivului

În activitatea de guvernare, legislativul şi executivul au un rol hotărâtor. Participarea lor

la actul guvernării este complexă şi nuanţată încât uneori este dificil de identificat cât

reprezintă în guvernare intervenţia legislativului şi cât cea a executivului.

Intervenţia legislativului în activitatea executivului. Aceasta se realizează prin mai

multe căi:

a) Puterea legislativă este cea care stabileşte normele juridice (legile) pe care puterea

executivă trebuie să le aducă la îndeplinire, să le execute.

Parlamentul aprobă programul executivului. Orice guvern îşi formulează un program de

guvernare. Acest program este aprobat de parlament, aprobarea fiind şi un vot de încredere în

guvern. De regulă, neaprobarea programului duce la demisia guvernului

b) Parlamentul aprobă delegarea legislativă. în anumite situaţii şi condiţii guvernul

poate fi obligat să emită norme juridice în domenii rezervate legii. Numai parlamentul dă o

0asemenea delegare, stabilind cu acest prilej domeniul şi durata delegării precum şi modul în

care va controla exercitarea delegaţiei de către guvern (vezi şi art. 115 din Constituţia

României).

c) Parlamentul controlează activitatea guvernului. Este una din cele mai importante

funcţii ale Parlamentului.

Intervenţia executivului în activitatea legislativului. Relaţiile dintre cele două puteri,

legislativă şi executivă, implică şi intervenţii ale executivului, care se exprimă îndeosebi cu

prilejul iniţiativei legislative, al promulgării legilor şi al referendumului.

a) Cu prilejul iniţiativei legislative. Importanţa iniţiativei legislative în guvernare a

fost explicată deja. Se constată că, în toate sistemele constituţionale, printre subiectele

dreptului de iniţiativă legislativă se numără şi guvernul.

b) Cu prilejul promulgării legilor. Promulgarea legii, etapă finală în procesul complex

de elaborare a acesteia, a aparţinut şi aparţine de regulă executivului, prin şeful acestuia.

Promulgarea legii nu este o simplă semnare a legii. Deşi de regulă este obligatorie, în unele

sisteme constituţionale promulgarea presupune posibilitatea pentru şeful statului de a cere, în

cazuri întemeiate, reexaminarea legii de către Parlament. Uneori şeful statului are drept de

veto, putând practic bloca o lege.

c) Cu prilejul referendumului. În multe sisteme constituţionale organizarea

referendumului este în sarcina executivului şi el poate privi chiar adoptarea unor legi.

C. Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive

In România, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al guvernului este compatibilă cu

cea de parlamentar.

.

INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT

0

Caracteristici

Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale. Această

instituţie a cunoscut o evidentă evoluţie cât priveşte formele, structurile, împuternicirile,

protocoalele. De asemenea, şeful de stat a cunoscut şi cunoaşte fie organizări unipersonale, fie

colegiale. Cei care au ocupat această înaltă demnitate statală s-au numit sau se numesc regi,

principi, regenţi, emiri, împăraţi, preşedinţi. Astăzi sistemele constituţionale diferă între ele

(printre altele) şi prin viziunea ştiinţifică asupra puterii (această categorie cheie în explicarea

mecanismului juridico-statal).

Relaţiei popor (naţiune) şi organizare statală a puterii fundamentează şi motivează

întreaga construcţie statală juridică. Poporul deţine puterea politică, el încredinţează exerciţiul

acesteia - în forme şi mijloace în care să deţină supremaţia controlului - organelor

reprezentative. Sunt organe reprezentative, la nivel central desigur, parlamentul (totdeauna) şi

şeful de stat (în unele republici) pentru că sunt alese, prin vot universal şi egal.

5. Evoluţia instituţiei şefului de stat în România

Astfel, potrivit Statutului lui Cuza, puterile publice erau încredinţate domnului, unei

adunări ponderatice şi unei adunări elective.

Termenul domn este folosit şi de către Constituţia din anul 1866 (art. 82), domnul având

puteri constituţionale ereditare, iar puterea legislativă se exercită colectiv de către domn şi

reprezentanţa naţională (art. 31). La 8 iunie 1884, în urma proclamării regatului, textele

constituţionale sunt puse de acord cu această realitatea. Constituţia din anul 1923 vorbeşte de

rege (art. 77) arătând că puterea legislativă se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa

naţională (art. 34) şi că puterea executivă este încredinţată regelui (art. 39).

Constituţia din anul 1948 încredinţează funcţia de şef de stat Prezidiului Marii Adunări

Naţionale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, menţinut şi de

Constituţia din 1952 până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat. Prin

Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea parlamentului şi a Preşedintelui României,

funcţia de şef de stat este încredinţată Preşedintelui României, ales prin vot universal, egal

0direct, secret şi liber exprimat. Această soluţie este consacrată şi prin Constituţia actuală a

României.

6. Atribuţiile şefului de stat

Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României

Explicarea rolului şt atribuţiilor şefului de stat în România trebuie să pornească de la

dispoziţiile clare şi explicite ale Constituţiei. Astfel din art. 80 (1) din Constituţie se desprinde

următoarea caracterizare a Preşedintelui României:

a) reprezintă statul român. Aceasta înseamnă că în relaţiile interne şi internaţionale

statul este reprezentat de şeful de stat;

b) este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.

De asemenea, potrivit art. 92 (1) din Constituţie, Preşedintele României este

comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de

Apărare a Ţării.

Caracterizându-1 astfel, Constituţia stabileşte ce atribuţii îndeplineşte Preşedintele

României. Pe criteriul conţinutului aceste atribuţii pot fi grupate astfel:

a) atribuţii privind legiferarea;

b) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice;

c) atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor

autorităţi publice;

d) atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice;

e) atribuţii în domeniul politicii externe;

f) alte atribuţii.

Atribuţii privind legiferarea. Am arătat deja că la exercitarea funcţiei legislative de

către parlament concură şi alte autorităţi şi mai ales executivul. De aceea şeful de stat are

importante atribuţii în acest domeniu. Astfel, Preşedintele României: promulgă legile (art. 77),

având dreptul de a cere, o singură dată, reexaminarea legii; semnează legile în vederea

0publicării lor în Monitorul Oficial; poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu

neconstituţionalitatea legilor.

Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice. Din dispoziţiile

Constituţiei, rezultă că Preşedintele României exercită funcţia de mediere între puterile

statului, precum şi între stat şi societate. Ca atare şeful de stat se află în raporturi

constituţionale, clar definite, cu autorităţile publice, multe din atribuţiile sale privind

organizarea şi funcţionarea acestora.

Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea

unor autorităţi publice. În sistemul constituţional fundamentat pe echilibrul puterilor este

firesc ca principalele autorităţi să colaboreze la constituirea autorităţilor. Atribuţiile ce revin

Preşedintelui României în acest domeniu sunt: dizolvarea Parlamentului în condiţiile art. 89;

desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-ministru, numirea Guvernului pe baza

votului de încredere acordat de Parlament, revocarea şi numirea unor miniştri în caz de

remaniere guvernamentală sau vacanţă a postului, la propunerea primului ministru (art. 85 din

Constituţie); numirea a trei judecători la Curtea Constituţională, potrivit art. 140 (2) din

Constituţie, numirea în funcţie a magistraţilor în condiţiile art. 124 şi 133 din Constituţie;

numiri în funcţii publice potrivit art. 94 litera "c" din Constituţie; acordarea gradelor de

mareşal, de general şi de amiral.

Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice. În cadrul acestor

atribuţii includem: declararea, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, a mobilizării parţiale

sau generale a forţelor armate.

Atribuţii în domeniul politicii externe. In această categorie cuprindem: încheierea, în

numele României, a tratatelor negociate de Guvern şi supunerea lor spre ratificare

Parlamentului în termen de 60 de zile; acreditarea şi rechemarea, la propunerea Guvernului, a

reprezentanţilor diplomatici ai României; aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării

rangului misiunilor diplomatice; acreditarea în România a reprezentanţilor diplomatici ai altor

state.

0Alte atribuţii. În această categorie se includ: conferirea decoraţiilor şi titlurilor de

onoare; acordarea graţierii individuale.

7. Desemnarea şefului de stat

S-au conturat patru moduri de desemnare a şefului de stat şi anume: pe cale ereditară;

alegerea de către parlament; alegere de către un colegiu electoral; alegere prin vot universal.

a) Cât priveşte desemnarea şefului de stat pe cale ereditară ea se referă la monarhii,

unde moştenitorul devine şef de stat sau unde eventual monarhul numeşte pe cel ce-i va

succeda la tron. în asemenea sisteme constituţionale (vezi Belgia, Danemarca, Spania,

Kuweit, Norvegia, Ţările de Jos). Parlamentul are rolul de a garanta respectul acestor reguli

b)Alegerea şefului de stat de către parlament, pune desigur Parlamentul într-o poziţie

supraordonată executivului. Statele care folosesc acest sistem sunt de regulă grupate în trei

categorii; state în care şeful de stat este ales direct de către parlament (Grecia, Israel,

Republica Sud Africană), state în care parlamentele aleg organe colegiale ca şefi de stat

(fostele state socialiste) Elveţia, ca exemplu unic.

c) Desemnarea şefului de stat prin intermediul unui colegiu electoral este şi ea folosită.

Astfel, în Germania preşedintele federal este ales de către Convenţia Federală compusă din

membrii Bundestagului şi dintr-un număr egal de membri aleşi pentru aceasta de către

adunările reprezentative ale landurilor, în India, preşedintele ales de către un colegiu electoral

compus din membrii aleşi de către parlament şi de către adunările legislative ale statelor

federale.

d) Alegerea şefului de sta prin vot universal este folosită în republicile prezidenţiale dar

nu numai aici. Ea este practicată în ţările unde executivul are o structură dualistă care permite

conservarea unor aspecte de regim parlamentar sau amândouă (exemplu Finlanda, Franţa,

Irlanda, ţări care au un şef de stat ales prin vot universal şi un şef de guvern).

e) Alegerea şefului de stat în România. România a adoptat forma de stat republicană,

ceea ce înseamnă că funcţia de şef de stat este exercitată de către un preşedinte. Preşedintele

0României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, soluţie adoptată

de Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României şi

consacrarea prin art. 81 din Constituţie. Alegerea Preşedintelui României se realizează în

două tururi de scrutin. Dacă un candidat obţine în primul tur de scrutin majoritatea de voturi a

alegătorilor înscrişi în listele electorale, este declarat ales ca preşedinte. Dacă nici unul dintre

candidaţi nu obţine această majoritate se realizează al doilea tur de scrutin. La acesta participă

numai primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Va

fi declarat ales Preşedinte candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi.

8. Durata mandatului şefului de stat

În România durata mandatului şefului de stat este de cinci ani şi se exercită de la data

depunerii jurământului în faţa Parlamentului, până la depunerea jurământului de către

preşedintele nou ales. în caz de război sau de catastrofa mandatul poate fi prelungit, dar numai

prin lege organică. Aceeaşi persoană poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României cel

mult două mandate, care pot fi şi succesive. În caz de vacanţă a funcţiei prezidenţiale, care

poate interveni în situaţiile de deces, demisie, demiterea din funcţie sau imposibilitate a

exercitării atribuţiilor, precum şi în cazul suspendării din funcţie sau al imposibilităţii

temporare de exercitare a atribuţiilor, interimatul este asigurat, în ordine, de preşedintele

Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.

9. Proceduri, solemnităţi, protocol

Investirea unei persoane cu calitatea de şef de stat sau proclamarea alegerii sale se

realizează potrivit unor anumite proceduri, cu solemnitatea necesară unui asemenea act şi

după un protocol anume.

Potrivit Constituţiei României alegerea Preşedintelui se validează de către Curtea

Constituţională. Apoi candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei

Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună, jurământul următor: "Jur să-mi dăruiesc toată

puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect

0Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale

cetăţenilor, suveranitatea, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute

Dumnezeu!". Depunerea jurământului are ca efect juridic începerea executării mandatului

prezidenţial.

11. Răspunderea şefului de stat

Răspunderea şefului de stat pentru activitatea ce o desfăşoară în această calitate este o

problemă mult mai complexă şi mai delicată decât apare la prima vedere. Ideea ce a dominat

sistemele constituţionale este în sensul că şeful de stat nu răspunde pentru actele săvârşite în

această calitate.

Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în legătură cu răspunderea şefului

de sta, aceste dispoziţii privind imunitatea, răspunderea politică şi răspunderea penală.

Imunitatea. Ca şi deputaţii şi senatorii, Preşedintele României se bucură de imunitate.

Deşi textul constituţional nu este la fel de explicit ca cel privind imunitatea parlamentarilor,

printr-o interpretare sistematică a Consiliului vom reţine că sunt aplicabile, corespunzător,

regulile privind lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate

în exercitarea mandatului (aici art. 84 alin. 2 trimite explicit la art. 70 din Constituţie) precum

şi cele privind inviolabilitatea persoanei Preşedintelui, coroborate cu dispoziţiile art. 84.

Răspunderea politică. Denumim astfel această răspundere pentru a o deosebi de

răspunderea penală, pentru că urmările acestei răspunderi sunt de fapt politico-juridice.

Această răspundere îşi are termenul juridic în art. 95 din Constituţie. Ea intervine atunci când

Preşedintele României săvârşeşte fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei. în

asemenea situaţie se poate propune suspendarea din funcţie, de către cel puţin o treime din

numărul deputaţilor şi senatorilor. Această iniţiativă se comunică neîntârziat şi Preşedintelui

României.

Răspunderea penală. Această răspundere intervine în situaţia în care şeful statului ar

0comite crima de înaltă trădare. În acest caz, punerea sub acuzare poate fi hotărâtă de Camera

Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul

deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie. Dacă s-a

pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, Preşedintele este demis de drept.

In legătură cu răspunderea şefului de stat, trebuie să menţionăm că potrivit art. 98 din

Constituţie şi preşedintelui interimar i se aplică dispoziţiile privind răspunderea politică.

11. Actele şefului de stat

Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sale sunt de regulă denumite decrete.

Ele pot fi cu caracter normativ sau cu caracter individual. Decretele trebuie contrasemnate de

către primul-ministru. Contrasemnarea actelor şefului de stat s-a practicat şt se practică în

sistemele constituţionale. Constituţia României prevede şi ea asemenea reguli, cu precizarea

că obligaţia contrasemnării decretelor de către primul ministru nu priveşte toate aceste decrete

ci numai cele expres menţionate prin art. 99 (2). Decretele Preşedintelui României se publică

în Monitorul Oficial al României, nepublicarea atrăgând inexistenţa decretului.

CAPITOLUL XII

AUTORITATEA JURISDICTIONALĂ

1. Terminologie şi noţiuni

In teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este puterea judecătorească.

Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca funcţie distinctă şi ca

sistem distinct. Termenul de justiţie are două sensuri. într-un sens, prin justiţie înţelegem

sistemul organelor judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem activitatea de soluţionare

a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă etc, de aplicare de sancţiuni,

0de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încălcate. în limbajul obişnuit a face justiţie

înseamnă a face dreptate.

Exprimarea autoritate (putere) jurisdicţională nu diminuează rolul justiţiei ci evidenţiază

similitudinea de conţinut şi principii între mai multe activităţi care se impun atunci când legile

nu sunt executate. Justiţia rămâne partea substanţială a activităţii jurisdicţionale.

În urma judecăţii se dau hotărâri în care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru

subiectele de drept, participante în proces, se aplică sancţiuni, se stabilesc despăgubiri, se dau

ordine de executare atât părţilor în proces cât şi autorităţilor publice. Hotărârile judecătoreşti

trebuie să fie respectate şi executate de către cetăţeni şi autorităţile publice.

2. Specificul activităţii jurisdicţionale

Activitatea jurisdicţională are un conţinut şi principii care o diferenţiază de legislativ şi

executiv dar o şi integrează într-o viziune sistematică în ansamblul activităţilor statale.

Aceasta pentru simplul motiv că puterea jurisdicţională este o parte a organizării statale a

puterii politice. Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării constituţiilor şi

legilor. Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu creează drept. Competenţa

instanţelor judecătoreşti (autorităţii jurisdicţionale) este stabilită prin constituţie şi legi.

A. Principiile potrivit cărora se realizează justiţia

Justiţia trebuie să răspundă unor exigenţe fundamentale. în cadrul acestor exigenţe se

enumera în general următoarele: principiul legalităţii; dreptul la o bună administrare a justiţiei;

accesul la un tribunal; garanţia unui proces echitabil; dreptul la publicitatea procesului;

imparţialitatea judecătorului, proporţionalitatea în stabilirea sancţiunilor etc.

Unele principii privesc organizarea judecătorească, altele activitatea sau poziţia justiţiei

şi a judecătorului.

a) Principiul legalităţii. Este un principiu ce în mod firesc excede justiţiei, fiind de

esenţa statului de drept. Are însă o evidentă aplicabilitate în domeniul justiţiei şi anume sub

0două mari aspecte: legalitatea instanţelor judecătoreşti şi legalitatea infracţiunilor şi a

pedepselor.

b) Justiţia este unică şi egală pentru toţi. Este un principiu fundamental care

valorifică şi în acest domeniu marele principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor.

c) Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie.

Procedura judiciară se desfăşoară în limba oficială a statului. Persoanelor care nu înţeleg limba

oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor dosarului şi a tuturor actelor procedurale

în limba pe care o cunosc. De aceea li se asigură traducerea printr-un interpret. Constituţia

României conţine mai multe dispoziţii în acest sens. După ce prin art 127 (1) stabileşte că

procedura judiciară se desfăşoară în limba română, prin art. 127 (2) arată că cetăţenii

aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba

română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în

instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret.

d) Dreptul la apărare este nu numai un drept fundamental cetăţenesc, ci şi un

principiu fundamental al justiţiei.

e) Prezumţia de nevinovăţie este un principiu constituţional potrivit căruia o

persoană este considerată nevinovată atâta timp cât împotriva sa nu s-a pronunţat o hotărâre

judecătorească definitivă de condamnare.

f) Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Este unul din

principiile constituţionale ale justiţiei. Potrivit acestui principiu, în activitatea sa judecătorul se

supune numai legii şi conştiinţei sale. Ca atare, în rezolvarea litigiilor judecătorul nu poate

primi nici un fel de ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind

soluţia pe care trebuie să o dea. Independenţa judecătorului, de altfel independenţa justiţiei,

ţine de chiar separaţia şi echilibrul puterilor în stat vorbindu-se de independenţa autorităţii

jurisdicţionale. Constituţia României cuprinde câteva dispoziţii generale privitoare la

inamovibilitatea judecătorilor. Din examinarea acestor dispoziţii rezultă că judecătorii sunt

0inamovibili, dar în condiţiile legii. Inamovibilitatea nu priveşte însă, firesc de altfel,

judecătorii stagiari, ci numai pe cei numiţi de Preşedintele României. Un rol important în

asigurarea independenţei judecătorilor îl are controlul hotărârilor judecătoreşti. Acest control

trebuie efectuat numai de instanţe judecătoreşti şi numai după proceduri jurisdicţionale.

B. Organele judecătoreşti

Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti, denumite obişnuit şi instanţe

judecătoreşti. Sistemul organelor judecătoreşti este format în general din judecătorii,

tribunale, curţi de apel şi curţi supreme etc. Organizarea şi funcţionarea instanţelor

judecătoreşti sunt stabilite prin lege. Constituţia României, sub titlul VI denumit Autoritatea

Judecătorească, reglementează, în ordine, instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi

Consiliul Superior al Magistraturii.

Instanţele judecătoreşti sunt, potrivit art. 126 (1) din Constituţie, Curtea Supremă de

Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Constituţia lasă pe seama legii

organice stabilirea gradelor de jurisdicţie şi a instanţelor judecătoreşti corespunzătoare. Aşa

cum am mai precizat este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare.

Ministerul Public cuprinde procurorii constituiţi în parchete, care în mod generic intră

în categoria magistraţilor. Ei lucrează sub autoritatea ministrului justiţiei. Rolul Ministerului

Public este de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi de a

apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Principiile constituţionale

de organizare şi funcţionare ale Ministerului Public sunt: legalitatea, imparţialitatea, controlul

ierarhic.

Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creată în vederea exercitării a două

funcţii şi anume: a) propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a

procurorilor, cu excepţia celor stagiarii; b) este colegiu de disciplină al judecătorilor.

Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o durată de 4

ani, de către Camera Deputaţilor şi ele către Senat, în şedinţă comună.

3. Raporturile cu legislativul şi executivul

Justiţia este şi trebuie să fie independentă, intervenţia în sfera justiţiei a altor "puteri"

0contravine acestuia mare principiu constituţional. Aceasta nu exclude însă anumite raporturi

constituţionale care rezultă firesc din sistemul constituţional.

Raporturile sistemului judecătoresc cu Parlamentul rezultă mai întâi din faptul că

organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii. Ca atare

Parlamentul este cel care stabileşte prin lege organele judecătoreşti, competenţa şi procedura

potrivit căreia îşi desfăşoară activitatea. Este o consecinţă firească a statului de drept. Apoi

marele principiu al independenţei judecătorului presupune supunerea sa numai legii. Legea

este cea care stabileşte infracţiunile şi pedepsele. Legea elaborată de Parlament creează

condiţiile unei reale independenţe.

La rândul său justiţia poate interveni în activitatea legislativă prin controlul

constituţionalităţii legilor, atunci când acest control este încredinţat judecătorilor.

Raporturile justiţiei cu executivul, sub aspect constituţional desigur, sunt mai simple.

Ele pot apărea în situaţia în care numirea şi avansarea magistraţilor aparţine executivului

(şefului de stat, ministrului justiţiei etc).

NotaSuportul de curs are la bază lucrarea Drept constituţional şi instituţii politice, autori Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina, , editia a XIII-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a XIII-

a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008

Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina, et alii., Constituţia României comentată, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2003

Iancu, Gh., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2008

Iancu, Gh., Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale în România. Jurisprudenţa

Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale. Sistemul de garanţii,

Editura All Beck, Bucureşti, 2003

Iancu, Gh., Instituţii de drept electoral, ediţia a IV-a, revizuită şi completată, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2006

0Iancu Gh., Georgescu, I., Votul electronic, Editura C.N.I. „Coresi” S.A., Bucureşti, 2006.

Iancu Gh., Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2007

Drăganu, T., Drept constituţional si instituţii politice, Tratat elementar, vol. I şi II, Editura

Lumina Lex, Bucuresti, 1998

Puşcă, B., Puşcă, A., Drept constituţional şi instituţii publice, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucuresti, 2007

Preda, M., Legea alegerilor locale (Legea nr. 67/ 2004, republicată), Editura Universul

Juridic, Bucuresti, 2008

Ionescu, C., Tratat de drept constituţional contemporan, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck,

Bucuresti, 2008.

Babonea, Gh.,Dreptul libertăţilor fundamentale, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucuresti, 2008

Dan Claudiu Dănişor, Constituţia României comentată, Titlul I – Principii generale, Editura

Universul, Juridic, Bucuresti, 2009

Ionescu, C., Legea pentru alegerea Camerei Deputaţilor si Senatului – dezbateri

parlamentare, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2008

Ionescu, C., Instituţii politice si drept constituţional, Editura Universitară, Bucuresti, 2007

Focşăneanu, Eleonor, Istoria constituţională a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998

Curs Drept Constitutional Semestrul II_2013_2014

Documents

Transcript of Curs Drept Constitutional Semestrul II_2013_2014