1

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică Departamentul ID Specializarea : Administraţie Publică, Anul I, Sem II

DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI

INSTITUŢII POLITICE

Curs pentru învăţământ la distanţă

Lect. univ. drd. Gabriela NEMŢOI

2010

2

PRECIZĂRI INTRODUCTIVE

SCOPUL CURSULUI Ca disciplină cu dublă determinare - juridică şi politică -Dreptul constituţional

urmăreşte să fundamenteze riguros ştiinţific concepţia despre stat a viitorilor absolvenţi de administraţie publică , în baza căreia ei vor sluji statul de drept şi societatea civilă. Obiectivele Dreptului constituţional concordă logic cu planul de învăţământ, în cadrul căruia această disciplină se corelează sistemic cu disciplinele juridice de ramură, în vederea formării, studenţilor unei culturi juridice.

OBIECTIVE Disciplina drept constituţional şi instituţii politice urmăreşte realizarea următoarelor

obiective: 1. fiind considerată o materie deopotrivă fundamentală şi de specialitate dreptul constituţional şi instituţii politice urmăreşte realizarea cunoaşterii unui mare număr de principii, reguli si concepte fundamentale. 2. principiile, regulile şi conceptele expuse constituie baza însuşirii în continuare a cunoştinţelor din domeniul drepturilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului cu privire la instituţiile de stat si politice cu privire la sistemul guvernării şi al regimurilor politice. 3. aceleaşi principii, reguli si concepte prezintă o importanţă deosebită pentru toate celelalte discipline juridice atât din compartimentul drepturilor publice cât şi din compartimentul disciplinelor de drept privat sub aspectul faptului că toate normele juridice ce sunt tratate de aceste discipline trebuie să se afle intr-un raport de strictă conformitate cu normele juridice constituţionale.

EVALUAREA ACTIVITĂŢII Evaluarea cunoştinţelor, acumulate pe baza materialului prezentat în curs şi a

bibliografiei consultate, se va realiza în cadrul unui examen. Pe parcursul semestrului, fiecare student va elabora, pe baza bibliografiei recomandate, un referat care va fi prezentat tutorelui anterior sesiunii de examene. Nota finală va fi calculată ţinând cont următoarele ponderi:

a) Nota obţinută pentru referat va constitui 20%; b) Nota obţinută în cadrul activităţilor tutoriale (asistate) va reprezenta 10%; c) Nota obţinută la examen va reprezenta 70%

3

Cuprins: Cuprins: ................................................................................................................................................................... 1 Capitolul I. Dreptul constituţional şi statul......................................................................................................... 5 I.1. Dreptul constituţional: dreptul care constituie statul......................................................................................... 5 I.2. Noţiunile de «drept constituţional» şi «instituţii politice» ................................................................................ 5 I.3. ........................................................................................................................................................................... 6 I.4.Raporturile şl normele de drept constituţional ................................................................................................. 10 I.5.Subiectele raporturilor de drept constituţional ................................................................................................. 13 Capitolul II. Normele de drept constituţional ................................................................................................... 16 II.1. Noţiuni elementare......................................................................................................................................... 16 Capitolul III. Autorităţile statale ....................................................................................................................... 19 III.1.Noţiunea categoriei de stat ............................................................................................................................ 19

1. 1. Noţiunea şi formele structurii de stat......................................................................................................... 19 1.2. Formele structurii de stat. Tipuri de state ................................................................................................... 20 III.2. Rolul şi funcţiile statului........................................................................................................................... 23

III..3. Principiul separaţiei puterilor în stat .......................................................................................................... 25 Capitolul IV. Elementele constitutive ale statului........................................................................................... 26 IV.2. Populaţia....................................................................................................................................................... 28 IV.3. Puterea politică suverană.............................................................................................................................. 28 Capitolul V. Atributele statului român contemporan .................................................................................. 30 V.1.România stat unitar, naţional şi indivizibil ..................................................................................................... 30 V.2.România, stat suveran şl independent............................................................................................................. 30 V.3.România, stat de drept, democratic şl social................................................................................................... 32 Capitolul VI. Introducere în teoria constituţiei ................................................................................................ 34 VI. 1. Noţiunea de Constituţie. .............................................................................................................................. 34 VI.2. Semnificaţiile Constituţiei. ........................................................................................................................... 35 VI.3. Originea şi caracteristicile constituţiei cutumiare ........................................................................................ 36 VI.4. Originea şi caracteristicile constituţiei scrise ............................................................................................... 37 Capitolul VII. Adoptarea Constituţiei .............................................................................................................. 38 VII.1.Organismul competent să adopte constituţia................................................................................................ 38 VII.2.Clasificarea constituţiilor după modul lor de adoptare ................................................................................ 39 Capitolul VIII. Constituţia României şi constituţionalitatea........................................................................... 41 VIII.1. Trăsăturile constituţiei României............................................................................................................... 41 VIII.2. Structura constituţiei României ................................................................................................................. 41 VIII.3. Revizuirea constituţiei româniei ................................................................................................................ 42 VIII.4. Controlul constituţionalităţii legilor........................................................................................................... 52 Capitolul IX. Statutul constituţional al omului şi cetăţeanului ....................................................................... 54 IX.1. Principiile reglementării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ................................................................. 54 Capitolul X. Clasificarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale.......................................... 57 X.1.Drepturile cetăţeanului român ........................................................................................................................ 57 X.2. Îndatoririle fundamentale .............................................................................................................................. 62 Capitolul XI. Parlamentul României. Camera deputaţilor ............................................................................. 64 XI.1. Scurt istoric al apariţiei Parlamentului în România...................................................................................... 64 XI.2. Statutul deputaţilor. incompatibilităţi. Imunitatea parlamentară .................................................................. 64 XI.3. Organizarea şi funcţionarea Camerei deputaţilor. ........................................................................................ 66 XI.4. Procedura legislativă la Camera deputaţilor. Legiferarea............................................................................. 67 Capitolul XII. Parlamentul României. Senatul................................................................................................. 69 XII.1. Regulamentul Senatului. Statutul senatorului. ............................................................................................ 69 XII.2. Organizarea senatului.................................................................................................................................. 70 XII.3. Desfăşurarea procesului legislativ .............................................................................................................. 74 Capitolul XIII. Guvernul României................................................................................................................... 77 XIII.1. Rolul şi funcţiile Guvernului ..................................................................................................................... 77 XIII.2. Componenţa Guvernului............................................................................................................................ 77 XIII.3. Atribuţiile Guvernului ............................................................................................................................... 78 XIII.4. Primul-ministru. organizarea aparatului de lucru al Guvernului ............................................................... 79 XIII.5. Funcţionarea Guvernului. actele guvernului.............................................................................................. 80 XIII.6. Raporturile Parlamentului cu Guvernul..................................................................................................... 82 XIII.7. Răspunderea membrilor guvernului .......................................................................................................... 83 Capitolul XIV. Preşedintele României............................................................................................................... 84 XVI.2. Actele preşedintelui statului. ..................................................................................................................... 89

4

XVI.3. Autorităţilor administrative ....................................................................................................................... 90 Capitolul XIV. Autoritatea judecătorească....................................................................................................... 92 XV.1. Consideraţii generale privitoare la justiţie .................................................................................................. 92 XV.2. Principii de organizare şi realizare a justiţiei ca serviciu public ................................................................. 92 XV.3. Sistemul organelor judecătoreşti................................................................................................................. 94 Addenda : .............................................................................................................................................................. 97 Teste grilă:............................................................................................................................................................. 98

5

Capitolul I. Dreptul constituţional şi statul

I.1. Dreptul constituţional: dreptul care constituie statul

Dacă am accepta că dreptul, în general, este un ansamblu de norme edictate de stat şi nimic mai mult, atunci modul de a circumscrie dreptul constituţional, citat în debutul acestui subtitlu, ar fi modul ideal. Dar cum să reducem dreptul la faptul normativ statal când statul însuşi nu este altceva decât un fenomen juridic, când legitimitatea sa este dată de faptul că el este expresia unei idei de drept? Aşa cum spunea L. Duguit, „dacă nu se poate stabili fundamentul dreptului în afara unei creaţii a lui prin stat, va trebui să afirmăm, ca pe un postulat, existenţa unui drept anterior şi superior statului" (p. 2). Acest drept anterior şi superior statului este dreptul ce îl constituie, este dreptul lui constituţional. în acest prim sens, drept constituţional nu mai înseamnă deloc un ansamblu de norme, ci premisa oricărei normări. El este dreptul care fundamentează statul, ideea dreptului care comandă un anumit stat şi nu altul.

Într-un alt sens, drept constituţional înseamnă dreptul statului de a se constitui, îndreptăţirea de a exista a acestei puteri care are particularitatea de a se impune propriilor săi creatori ca o putere suverană, îndreptăţirea ei de a acţiona ca atare. Este statul îndreptăţit să existe? In ce condiţii şi cu ce limite? Iată întrebările la care este chemat să răspundă dreptul constituţional ca ştiinţă, urmând substanţa dreptului ce impune statul.

În ce constă, aşadar, acest drept ce constituie statul? „Dreptul constituţional spunea profesorul M. Djuvara - este organizarea acelui instrument, care culegând elementul extrem de delicat care este conştiinţa morală a justiţiei, aşa cum trăieşte în societatea respectivă, caută să-1 formuleze, să-1 cristalizeze într-o formă concretă, care este legea şi să aplice legea" (1924-1925, p. 82). Acest gen de definire, magistral am spune, face din faptul normativ doar o consecinţă a existenţei unui drept constituţional. Dreptul constituţional nu are la baza sa, într-o asemenea viziune, decât în mod secundar voinţa statului. Ceea ce-1 fundamentează este „conştiinţa morală a justiţiei aşa cum trăieşte în societatea respectivă". Această conştiinţă îndreptăţeşte statul să existe şi să formuleze dreptul pozitiv, deci şi norma constituţională. Dar adevăratul drept, ce constituie statul, este doar organizarea acestei stări a societăţii ce impune acestuia o anume formă de existenţă. Norma constituţională, când este lipsită de acest fundament primordial, care este conştiinţa dreptului la nivelul existenţei poporului, chiar dacă există într-o constituţie scrisă, care reglementează raporturile sociale apărute în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat, edictată şi impusă de stat, nu mai are cu adevărat caracterul dreptului constituţional. Statul nu este decât expresia instituţională a autoorganizării conştiinţei sociale pe baza unei idei a dreptului, a unei conştiinţe morale a justiţiei. Când el nu mai exprimă

I.2. Noţiunile de «drept constituţional» şi «instituţii politice» Aspiraţia aceasta, constituţia socială subminează constituţia politică. Statul intră atunci în contradicţie cu adevăratul drept constituţional, ce se exprimă încă imperfect din punct de vedere instituţional, dar care este singurul ce se impune indivizilor în mod subiectiv, singurul ce este legitimat, deoarece doar el se bazează pe conştiinţa morală a justiţiei, aşa cum trăieşte ea în societate. Statul, cu toate normele sale constituţionale, rămase simple aparenţe îngrămădite într-o «barieră de hârtie» de care nimeni nu mai ţine seama pentru că nu mai convinge pe nimeni, va fi atunci înlăturat, căci i s-a retras îndreptăţirea de a fi şi înlocuit cu un altul, care să exprime noua stare a dreptului constituţional în acest sens larg.

Aşadar, dreptul constituţional este, mai întâi, un ansamblu de principii necesare ce stau la baza statului, ce-i fundamentează şi-i îndreptăţesc existenţa şi, doar, în al doilea rând, un ansamblu de norme edictate de stat. Aceste principii sunt expresia directă a conştiinţei morale a justiţiei

6

datorate nevoii societăţii de a se autoorganiza. Desigur, statul are un rol decisiv în formularea dreptului constituţional, dar nu el fundamentează acest drept, ci, dimpotrivă, acest drept îl fundamentează pe el. Statul este limitat în opera de formulare a dreptului constituţional; el trebuie să concretizeze o anumită idee a dreptului, sub sancţiunea autodistrugerii prin negarea propriei raţiuni de a fi. Dreptul constituţional, în acest prim sens, cel mai larg dintre toate, este echivalent raţiunii de a fi a statului. El subliniază condiţia de instrument a acestuia din urmă şi constituie în acelaşi timp garanţia împotriva tendinţei de autonomizare a structurii statale.

I.3. Dreptul constituţional: dreptul care limitează autonomia structurii statale

Statul, ca orice existenţă de sine stătătoare, obiectivă, deşi nu există „ca ceva extrinsec şi material, având oarecum un corp distinct de cel al indivizilor" (M Djuvara, Introducere..., p. 20), încearcă să-şi adâncească unitatea proprie, să devină ceva calitativ superior elementelor sale, sa treacă de la postura de totalitate la cea de întreg. El tinde să se autonomizeze, capătă o voinţă a lui proprie, care se manifestă ca formă de rezistenţă la orice încercare a indivizilor de a se sustrage coerenţei logice a bazei sale ideatice. El intră, astfel, în contradicţie cu individul, pe care încearcă să-1 controleze întru totul, reglementând cele mai mici amănunte ale comportamentului său. Or, indiferent ce filosofie s-ar vehicula, individul tinde să-şi înţeleagă libertatea ca fiind posibilitatea de a face ce vrea. Se instituie, astfel, un antagonism între libertate şi autoritate. Statul, care ar trebui să fie un simplu instrument prin care să se asigure coexistenţa libertăţilor, tinde să devină un scop în sine.

într-un al doilea sens, dreptul constituţional este tocmai dreptul care împiedică statul să-şi depăşească ipostaza de existenţă instrumentală, să se autonomizeze, să devină scop în sine. Instrumentele prin care dreptul constituţional realizează acest deziderat sunt controlul constituţionalităţii legilor, afirmarea unei sfere a libertăţilor individuale intangibilă pentru stat, a unei libertăţi-autonomie, care fundamentează drepturile omului şi libertăţile publice, şi un control jurisdicţional al respectării acestei sfere, garantarea supremaţiei normelor ce reglementează relaţiile fundamentale privitoare la instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii etc.

În ceea ce priveşte „paternitatea naţională" a instituţiilor juridice, inclusiv a celor aparţinând dreptului constituţional, civilizaţia juridică a umanităţii pune în evidenţă că instituţii similare din punct de vedere a! conţinutului se întâlnesc la diverse popoare, fie concomitent, fie în epoci istorice distincte ale acestora. Explicaţia unei asemenea realităţi juridice este simplă: există procesul de receptare a unor instituţii juridice de ia un popor la altui. Acest proces presupune, însă, condiţii materiale de existenţă identice, sau cel puţin compatibile ale popoarelor respective. Adesea, însă, aceeaşi instituţie juridică a fost întâlnită la popoare care nu aveau cunoştinţă unul de altui, ceea ce făcea imposibilă receptarea ei. Identitatea de reglementare juridică în asemenea cazuri este generată de faptul că popoarele respective, confruntându-se cu aceleaşi nevoi sociale, au găsit soluţii identice datorită „fondului psihologic comun omenesc"'.

Rolul dreptului

Rolul dreptului constă în formularea regulilor de conduită general-obligatorii atât pentru indivizi - priviţi separat sau în grup, potrivit anumitor principii şi criterii - cât şi pentru organismele care exercită autoritatea publică.

Necesitatea edictării normei juridice decurge, în esenţă, din nevoia de ordonare şi disciplinare a relaţiilor dintre oameni. în lipsa normelor juridice, care constrâng indivizii la modeie de comportament social, fiecare om ar fi liberul său arbitru şi ar fi tentat sâ-şi impună „dreptul" şi libertatea sa înnăscută în mod absolut, înfrângând prin forţă, libertăţile

7

la fel de absolute ale semenilor săi2. Conştientizând acest pericol, care ar ameninţa în cele din urmă însăşi existenţa comunităţii respective, fiecare individ renunţă de bunăvoie sau constrâns la o parte din libertatea sa, asigurându-se în acest fel libertatea tuturor şi, totodată, egalitatea tuturor, unul faţă de altul şi egalitatea faţă de norma care îi prescrie un model de comportament social şi faţă de forţa publică care i-a impus norma respectiva.

Apare astfel, ideea unui principiu universal al dreptului care ar consta In armonizarea intereselor conflictuale ale indivizilor şi asigurarea coexistentei lor paşnice'.

Rolul social al dreptului nu se reduce însă ia funcţia primară de a ordona relaţiile sociale potrivit unui model de conduită dezirabii unei colectivităţi determinate. In societăţile moderne, dimensiunea socială a dreptului capătă o complexitate deosebită, motiv pentru care se formează un aparat specializat de edicîare a dreptului şi de asigurare a respectării acestuia. Dreptul intervine în reglementarea circuitului civil, în procesul producţiei, repartiţiei şi schimbului de produse, al serviciilor etc."

în societăţile moderne dreptul este un factor determinant ai progresului, conferind substanţă normativă deciziilor politice adoptate democratic în centrele de putere. Totodată, dreptul apare şi ca o garanţie a guvernaţilor împotriva abuzurilor administraţiei, întrucât constituţia şi legislaţia subsecventă acesteia garantează drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

Conceptul de izvor de drept are o dublă accepţiune: izvor în sens material şi izvor în sens formal. Izvoarele materiale ale dreptului - denumite şi izvoare reale - sunt concepute ca un adevărat „dat" din afara dreptului şi exterior acestuia, care justifică şi determină acţiunea legiuitorului2. Ne referim în acest sens la condiţiile materiale de existenţă a unei colectivităţi care se cer a fi ordonate, reglementate, apărate prin intermediul dreptului.

Izvorul de drept în sens formal este forma pe care o îmbracă o prescripţie juridică: lege, regulament, decret, decret-lege, ordonanţă etc. Deşi dreptul însumează un ansamblu de norme juridice, acestea sunt cuprinse, potrivit unor criterii şi reguli precise, în anumite acte juridice. Tocmai aceste acte constituie izvora de drept.

Sensul juridic al noţiunii de izvor al dreptului surprinde o multitudine de aspecte, de modalităţi prin care conţinutul perceptiv al normei de drept devine regula de conduită, se impune ca model de urmat în relaţiile între oameni3.

Dreptul şi statul în sistemul puterii

Putem conchide că subiectele de drept sunt persoanele fizice, precum şi persoanele juridice. Şi unii şi alţii sunt participanţi la anumite raporturi juridice şi au capacitate juridică, adică sunt titulari de drepturi şi obligaţii specifice acestora1.

Statul Cel mai adesea se afirmă, şi nu fără teniei, ca statul este cea mai importantă instituţie*),

sau chiar instituţie politică2). Cuvântul stat are doua accepţiuni. într-o accepţiune, prin stat este înţeleasa suma a trei

elemente şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul puterii organizate statal, de fapt statul în accepţiunea strict juridică). în această accepţiune statul este sinonim cu ţara, el incluzând civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţile etc.

În această accepţiune îşi găsesc fundamentarea exprimări de genul "state cu nivele de dezvoltare diferite", "statele lumii". Într-o a doua accepţiune, o accepţiune restrânsă, prin stat se înţelege forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este o accepţiune strict juridică.

Pentru societatea umană statul a apărut ca soluţia unică şi optimă pentru dezvoltarea sa materială şi spirituală şi pentru conservarea valorilor umane.

8

Statul este un concept şi o realitate. Deşi, paradoxal, statul "ca unitate nu poate fi văzut, nici auzit, nici pipăit".

Statul este o construcţie pe care toţi, sau cei mai mulţi, deseori o ignoră sau o detestă, dar pe care toţi o invocă şi o solicită când viaţa, libertatea sau averea lor sunt puse în pericol. Statul creează unora speranţa, produce altora durerea, nemulţumire şi chiar adesea sentimentul revoltei. El este ţinta răzmeriţelor şi insurecţiilor. Oamenii dărâmă state pentru a le înlocui tot cu state.

Statul, se spune deseori, exprimă ordinea din natură, o copiază, o reproduce. Potrivit lui Hans Kelsen, statul poate fi caracterizat ca: a) ordine de conduită a oamenilor, o ordine juridică de constrângere), b) putere de comandă; c) voinţă, distinctă de voinţa indivizilor, fiind mai mult decât suma voinţelor individuale,

ea situându-se deasupra lor. Sintetizând multitudinea explicaţiilor putem arăta că statul este produsul istoriei

societăţii umane. El a devenit formula juridică de existenţă a unei societăţi, popor sau naţiune. El a apărut

pe o anumită treaptă a evoluţiei societăţii umane, din raţiuni multiple, între care cea menţionată de marele profesor de drept Leon Duguit şi anume divizarea societăţii în guvernanţi şi guvernanţi are importanţa sa6). Structurile şi funcţiile statului au evoluat dar în esenţă statul a rămas acelaşi o putere de comandă, sau în societăţile pluraliste şi democratice, un instrument de organizare şi conducere a societăţii. Strict juridic (sau într-un sens restrâns) statul este un ansamblu sistematizat de organe de stat (autorităţi), el cuprinde parlamente, guverne şi alte autorităţi executive, organe judecătoreşti, armată, poliţie şi închisori. în aceste organe de stat (autorităţile publice) lucrează demnitari, funcţionari publici şi agenţi publici. Prin acestea statul se impune, este receptat şi acceptat, de bună voie sau de nevoie (silit). Democratic sau nu, statul se impune, pentru că el implică organizare şi ordine. Civilizaţia societăţii are implicaţii asupra trăsăturilor şi procedeelor utilizate de stat, dar nu asupra conceptului ca atare.

Statul are o serie de funcţii ce sunt de regulă examinate sub mai multe ipostaze. Astfel pot fi identificate: funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia jurisdicţională; funcţii interne şi funcţii externe; funcţii economice, funcţii culturale funcţii sociale, funcţii represive, etc.

Cei care compun aparatul de stat (demnitari, funcţionari, agenţi) se bucură de autoritate şi protecţie statală aparte.

Am arătat că statul a apărut pe o anumită treaptă a istoriei societăţii omeneşti şi a evoluat odată cu aceasta, distingându-se, pe epoci, state sclavagiste, state feudale, state socialiste, state capitaliste.

O problemă teoretică de mare importanţă, căruia i s-au căutat multe răspunsuri şi care totuşi a rămas fără răspuns, este aceea de a şti care este legitimitatea statului, adică legitimitatea puterii unora de a comanda altora. Cum se justifică existenţa sa milenară deşi a fost nu numai acceptat ci şi dezavuat? S-ar putea totuşi considera că statul rămâne rezultatul convenţiilor sociale, pentru că până la urmă a convins ca este un rău necesar, mai necesar ca multe alte lucruri şi bune şi rele. Cât priveşte cauza şi scopul acestor convenţii, condiţiile în care au fost încheiate sau impuse ele privesc mai puţin legitimitatea puterii pe care o fundamentează.

Pentru caracterizarea statului trebuie reţinut că el este şi persoană juridică, în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii (raporturile de drept civil, succesor al moştenirilor vacante, primire de donaţii şi legate ce-i sunt adresate).

Dreptul Statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se condiţionează reciproc. Au apărut

deodată, din aceleaşi cauze şi pot fi explicate mult mai bine împreună. Statul crează dreptul şi, paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile statului. Creând dreptul, statul

9

impune reguli de conduită, norme obligatorii pentru toţi. Prin drept statul îşi exprimă puterea de comandă, formulând exigenţe economice, umane, politice. Creând dreptul, statul îi asigură în acelaşi timp eficienţa şi viabilitatea. El devine paznicul normelor juridice, intervenind, nu rare ori cu violenţa, pentru a chema la ordine indivizii care ignoră sau încalcă prescripţiile normelor.

Ca şi statul, categoria drept cunoaşte două accepţiuni: dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv^). Prin dreptul obiectiv înţelegem totalitatea normelor juridice. Romanii arătau că "Jus est ars boni et aequi" adică dreptul este arta binelui şi a echităţii. De atunci şi până astăzi s-au formulat numeroase definiţii.

într-o explicaţie simplă, dreptul este definit ca totalitatea regulilor de conduită, instituite sau sancţionate de stat, reguli ce exprimă voinţa poporului ridicată la rangul de lege, a căror aplicare este realizată de bunăvoie şi, în ultimă instanţă, prin forţa coercitivă a statului^).

Cât priveşte dreptul subiectiv el este puterea garantată de lege voinţei unei persoane, în temeiul căreia aceasta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să desfăşoare o conduită determinată sau să ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate^). Normele juridice, care formează sistemul de drept al unui stat se grupează în ramuri de drept şi instituţii juridice.

Dreptul obiectiv, deci normele juridice, cunoaşte însă o tradiţională clasificare în drept public şi drept privat. Este o clasificare exactă, corectă, făcută încă de jurisconsulţii romani^).

Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivităţile publice şi raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi privesc prerogativele subiectelor de drept publici2). Dreptul public este dominat de interesul general şi de aceea în raporturile juridice de drept

public prevalează voinţa statului, a colectivităţilor publice. Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept şi anume: dreptul internaţional public, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, etc.

Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare, fizice sau juridice (morale) şi raporturilor dintre ele. In dreptul privat cuprindem dreptul civil, dreptul comercial, etc.

Distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat nu trebuie însă absolutizată. Nu rare ori, din raţiuni puternice teoretice şi practice se produc "imixtiuni" ale dreptului privat în viaţa publică (sectorul industrial, comercial) şi invers (anumite situaţii de publicizare). Câteodată se face o separaţie rigidă ca şi cum cele două mari părţi ale dreptului ar fi despărţite de un zid. Se merge pe ideea că din moment ce dreptul privat cuprinde reguli aplicabile subiectelor egale între ele, acestea nu se pot aplica şi în raporturile de drept public. Ideea este exagerată, dacă nu cumva chiar falsa. Atât dreptul public cât şi cel privat sunt părţi ale aceluiaşi sistem de drept, au trăsături particulare dar şi multe trăsături comune. Au izvoare comune, chiar şi contractuale dacă se admite ideea contractului de drept public).

De altfel, aşa cum vom observa, existenţa raporturilor cu dublă natură juridică, sau chiar cu multiplă natură juridică sunt efectul acestor conexiuni. Mai mult, asistăm la un proces de constituţionalizare a dreptului, de transformare a unor

reguli juridice din anumite ramuri de drept în reguli constituţionale. Este efectul firesc al sporirii rolului constituţiilor în sistemele juridice şi al implicaţiilor deosebite pe care le are afirmarea puternică a supremaţiei constituţiei. Acest proces nu trebuie însă interpretat exagerat. Nu poate fi vorba de o încorporare a restului dreptului în dreptul constituţional. Este o reevaluare a unor instituţii juridice şi principii de drept, prin perspectiva statului de drept, democratic şi social.

Unele delimitări între drept şi lege, precum şi unele comparaţii sunt pertinente. Legea în

10

sensul său cel mai larg este sinonimă cu dreptul, de aceea dreptul cuprinde toate legile, în acest sens larg. în sens restrâns, lucru ce-1 vom studia mai târziu, legea este unul din izvoarele dreptului. în acest sens restrâns vom observa că legile pot fi fundamentale sau ordinare, dar şi organice.

Deasemenea ele pot fi administrative, fiscale, agrare, comerciale, în funcţie de domeniul reglementat şi deci de ramura de drept în care sunt încorporate. într-o explicaţie riguroasă dreptul cuprinde toate izvoarele sale juridice care în afară de legi se referă şi la ordonanţe, hotărâri, ordine, convenţii, obicei şi chiar practică judiciară şi precedente judiciare. Dreptul este deseori clasificat în drept natural şi drept pozitiv.

Dreptul natural derivă din natura lucrurilor şi din raţiunea omenească . „El se compune dintr-un mic număr de maxime bazate pe echitate şi pe bunul simţ care se impun chiar legiuitorului şi după care opera legislativă va putea fi apreciată sau criticată. Dreptul natural nu-i nici legea, nici idealul legii; el este regula supremă a legislaţiei. Dacă legiuitorul nu ţine seama de el, va face o lege nedreaptă sau rea" . într-o alta opinie, dreptul natural are caracter universal (se impune în orice societate) şi este imuabil (nu se schimbă, deci are caracter permanent, transmiţându-se de la o etapă la alta a dezvoltării statului)6.

Dreptul şi statul aceleiaşi societăţi, în aceeaşi unitate de timp sunt simetrice ca surse şi trăsături. Este aproape imposibil ca în acelaşi timp şi loc, în aceeaşi societate, să existe un stat democratic şi un drept nedemocratic sau un stat autoritar (dictatură) şi un drept democratic. Dreptul şi statul evoluează împreună, se sprijină reciproc, se corelează obiectiv.

I.4.Raporturile şl normele de drept constituţional

Este îndeobşte admis în literatura juridică faptul că divizarea dreptului în ramuri de drept este rodul folosirii unui criteriu ştiinţific determinant şi acesta este obiectul reglementării juridice. La acest criteriu se pot adăuga, în caz de nevoie, încă două criterii auxiliare şi anume metoda reglementării juridice precum şi interesul guvernanţilor.

După ce am arătat că dreptul constituţional este o ramură a dreptului, problema ce se impune atenţiei este aceea de a stabili care anume norme juridice formează ramura dreptului constituţional. Este necesară deci delimitarea dreptului constituţional de celelalte ramuri ale dreptului, delimitare ce devine posibilă prin folosirea criteriului obiectului reglementării juridice, adică prin găsirea acelor relaţii sociale care, prin conţinutul lor sunt constituţionale. Aceste relaţii devin, prin reglementarea lor de către normele dreptului constituţional, raporturi juridice de drept constituţional.

Identificarea raporturilor de drept constituţional

Se impune deci, încă de la început, identificarea, în ansamblul relaţiilor sociale reglementate de drept, a acelora care prin conţinutul lor specific sunt raporturi de drept constituţional. Aceste relaţii sociale sunt, în opinia noastră, acelea care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii. Ceea ce este deci comun relaţiilor sociale care formează obiectul de reglementare al dreptului constituţional este faptul că ele apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii. Spunem în opinia noastră, deoarece în stabilirea obiectului dreptului constituţional se ivesc mai multe dificultăţi. O primă dificultate priveşte opiniile diferite existente în literatura de specialitate cu privire la înţelesul ce trebuie dat unor noţiuni, opinii ce-şi au izvorul în înţelegerea oarecum diferită a procesului de instaurare şi menţinere a puterii, precum şi a întinderii sferei dreptului

11

constituţional. Bineînţeles că stabilirea obiectului dreptului constituţional trebuie corelat cu fenomenul putere de stat, cu categoriile conţinut şi formă a statului, privite în complexitatea lor juridică şi politică. Sub acest aspect apare edificatoare întrebarea pusă deja în literatura juridică dacă nu cumva dreptul constituţional (dreptul de stat) este prin esenţa lui o "teorie despre puterea de stat care este organizată şi funcţionează pe baza dreptului".

Puterea, determinată în conţinutul şi organizarea sa de anumiţi factori, este instaurată, iar cei care o deţin au interesul de a o menţine şi a o exercita în interesul lor. Se impun deci anumite reguli a căror menire este de a consolida factorii care determină conţinutul puterii, de a reglementa exerciţiul acestei puteri în aşa fel încât ea să poată realiza în cele mai bune condiţii voinţa guvernanţilor ca voinţă de stat. întreagă această activitate de instaurare, menţinere şi exercitare statală a puterii cuprinde relaţii sociale, iar regulile de care vorbeam nu sunt altceva decât normele de drept constituţional.

Expresia "instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii" este mult mai cuprinzătoare şi mai exactă decât expresia exercitarea puterii, care nu evocă decât o parte a relaţiilor sociale reglementate de dreptul constituţional. Ea evocă în acelaşi timp şi elementul organizare a puterii, căci instaurându-şi puterea, poporul o instaurează sub forma sa organizată (puterea de stat neputând exista - prin definiţie - neorganizată), organizare ce se perfecţionează pe parcursul menţinerii şi exercitării puterii. Expresia "organizarea şi exercitarea puterii" este şi ea mai puţin evocatoare, deoarece elemente de organizare se regăsesc şi în exercitarea puterii de stat, chiar dacă exercitarea puterii nu cuprinde întreaga organizare. Cât priveşte expresia "înfăptuire a puterii" ea este sinonimă cu expresia "realizare a puterii" care desemnează întreaga activitate statală.

O a doua dificultate în stabilirea obiectului dreptului constituţional este ridicată de întrebarea dacă toate normele din constituţie sunt norme de drept constituţional sau nu.

S-a exprimat opinia în sensul căreia constituţia ar cuprinde în afara normelor de drept constituţional şi norme de drept civil, drept administrativ, drept judiciar etc. în această opinie, folosindu-se criteriul obiectului, pentru delimitarea ramurilor de drept se consideră că normele din constituţie privitoare la proprietate sunt norme de drept civil, că cele privitoare la ad-ministraţia de stat sunt norme de drept administrativ etc., deoarece relaţiile reglementate sunt relaţii specifice ramurilor de drept indicate.

Opinia aceasta nu este împărtăşită de prea mulţi jurişti. Ba dimpotrivă, majoritatea juriştilor - îndeosebi specialişti în dreptul constituţional - consideră, şi pe bună dreptate, că toate normele cuprinse în constituţie sunt norme de drept constituţional.

Această concluzie, pe care o împărtăşim şi noi este însă rodul unor argumentări diferite. Putem distinge câteva moduri diferite prin care se fundamentează ştiinţific teza că toate normele din constituţie sunt norme de drept constituţional, menţionând că explicaţiile pe această temă existente în literatura de specialitate sunt mult mai numeroase.

Astfel s-a considerat că normele din constituţie care privesc sistemul economic, relaţiile de proprietate, sistemul social, nu reglementează relaţii sociale, ci ele consfinţesc esenţa statului, bazele acestuia (economică şi socială), că relaţiile de proprietate de repartiţie etc. sunt reglementate de alte ramuri ale dreptului, Constituţia nefăcând altceva decât să definească baza economică, scoţând în evidenţă ceea ce este principal, din acest punct de vedere, pentru însăşi existenţa puterii de stat. Se ajunge la concluzia ştiinţifică în sensul că toate dispoziţiile constituţionale în discuţie au caracter de consacrare pe cale legislativă a unor fenomene sociale obiective, care stau la temelia puterii statale şi ca atare aceste dispoziţii nu pot fi cuprinse, în totalitatea lor, decât în acea ramură a dreptului care reglementează organizarea şi exercitarea puterii de stat. Cu privire la argumentarea menţionată mai înainte urmează a se observa că prin consacrarea bazelor puterii normele din Constituţie reglementează în acelaşi timp conduita subiectelor de drept în sensul consolidării şi dezvoltării acestor baze, lucru firesc datorat interacţiunii ce există între economic şi drept. Dreptul reglementează relaţiile de

12

proprietate ca relaţii dintre oameni care apar ca subiecte de drept. Cât priveşte raporturile de proprietate şi cele ce privesc repartiţia, este clar că reglementarea lor se face, în primul rând, prin Constituţie, iar normele dreptului civil sau altor ramuri de drept nu fac decât să dezvolte aceste reglementări de principiu, fundamentale. Normele constituţionale în discuţie stabilesc veritabile obligaţii juridice pentru subiectele de drept. în explicarea acestei probleme trebuie corect înţeles procesul de constituţionalizare a dreptului, ca proces început mai demult şi care motivează şi natura juridică a normelor constituţionale.

Aceeaşi teză este argumentata însă şi într-un alt mod, de asemenea interesant din punct de vedere ştiinţific. Astfel, se arată ca folosind criteriul obiectului de reglementare, pentru divizarea dreptului în ramuri, nu se poate contesta că unele norme din Constituţie nu fac parte din alte ramuri de drept. Ar fi deci greu de susţinut că aceste norme sunt norme de drept constituţional, atâta timp cât reglementează relaţii sociale specifice dreptului civil, administrativ etc. în această opinie se consideră că problema specificului raporturilor de drept constituţional se pune în termeni oarecum diferiţi în comparaţie cu alte ramuri ale dreptului, ca urmare a faptului că dreptul constituţional are un rol conducător faţă de celelalte îamuri de drept, stabilind principiile generale care le stau la bază. Ar fi deci imposibil să se facă o demarcaţie propriu-zisă între dreptul constituţional şi alte ramuri ale_ dreptului pornind de la specificul relaţiilor sociale reglementate de el. In această situaţie, ceea ce trebuie să se urmărească nu este atât stabilirea unui asemenea criteriu, cât precizarea locului dreptului constituţional în ansamblul sistemului juridic. Pe această linie de gândire şi ţinând seama de faptul că dreptul constituţional cuprinde principii privitoare nu numai la organizarea şi funcţionarea organelor puterii de stat, ci şi la sistemul social-economic şi la organizarea şi funcţionarea administraţiei de stat, justiţiei şi procuraturii, se propune o definiţie potrivit căreia obiectul dreptului constituţional îl formează relaţiile sociale care, exprimând suveranitatea poporului, determină trăsăturile fundamentale ale sistemului social-economic şi ale organizării politice a societăţii.

Acest punct de vedere este criticat pentru motivul că nu ţine seama de faptul că există un domeniu de relaţii sociale pe care dreptul constituţional îl reglementează în exclusivitate şi că nu se poate susţine că ar fi lipsite de un element specific în măsură să le deosebească de raporturile sociale reglementate de alte ramuri de drept. De asemenea, nu se poate afirma că aceste relaţii sociale interesează dreptul constituţional numai în măsura în care au un caracter fundamental, odată ce în domeniul respectiv chiar raporturi sociale de însemnătate redusă sunt reglementate prin norme de drept constituţional, iar nu prin dispoziţii aparţinând altor ramuri de drept. Desigur, ultima parte a criticii este discutabilă.

Acest punct de vedere, aşa cum am mai subliniat deja, este interesant din punct de vedere ştiinţific, el prezentând importanţă în egală măsură pentru toate ramurile ştiinţei dreptului. Preluarea lui ar duce la concluzia că este necesară o reconsiderare a criteriilor care sunt folosite la clasificarea normelor juridice în ramuri de drept, că dreptul nu poate fi considerat ca o totalitate de norme nediferenţiate, ci că dimpotrivă, între normele dreptului trebuie făcută o mare diviziune.

Această mare diviziune îşi găseşte fundamentul în faptul că dreptul constituţional a apărut mai târziu, din necesitatea de a consacra cuceririle burgheziei, de a proclama drepturile omului şi cetăţeanului.

Apărut mai târziu, dreptul constituţional conţine însă norme cu un caracter deosebit, indispensabile pentru consolidarea poziţiei guvernanţilor, indispensabile pentru menţinerea şi exercitarea puterii. In sistemul de drept ar exista deci două mari categorii de norme juridice şi anume norme (fundamentale) care privesc esenţa statornicirii dominaţiei unor grupuri sociale, clase şi toate celelalte norme diferenţiate prin obiectul de reglementare. S-ar impune deci două criterii pentru clasificarea normelor juridice în ramuri de drept şi anume criteriul forţei juridice a normelor, determinată de caracterul lor fundamental, care ar diferenţia dreptul constituţional de restul dreptului şi criteriul obiectului de reglementare care ar

13

diviza în ramuri restul dreptului. Deşi acest punct de vedere explică de ce toate normele din constituţie sunt norme de

drept constituţional şi de ce dreptul constituţional ocupă un loc dominant în sistemul de drept, el nu poate fi primit - în afara motivelor arătate deja - şi pentru faptul că este posibilă demonstrarea acestor adevăruri prin metoda clasică, anume aceea a obiectului reglementării juridice.

I.5.Subiectele raporturilor de drept constituţional

Subiecte ale raporturilor de drept constituţional sunt oamenii luaţi individual sau grupaţi pe colective.

Cu privire la subiectele raporturilor de drept constituţional trebuie să subliniem încă de la început două trăsături specifice şi anume că unul din subiecte este totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ reprezentativ (legiuitor) şi că aceste subiecte acţionează în mod necesar într-un raport juridic apărut în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.

înainte de a prezenta subiectele raporturilor de drept constituţional se impune elucidarea unei interesante dispute teoretice în jurul întrebării de a şti dacă unităţile administrativ-teritoriale sunt sau nu subiecte ale acestor raporturi.

într-o opinie se consideră că unităţile administraţiv-teritoriale sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Susţinându-se că şi părţi componente ale statului sunt subiecte de drept constituţional, se arată că "şi în cadrul statului unitar părţi ale teritoriului pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional" şi "că unităţile administrativ-teritoriale apar ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional", cu ocazia organizării administrativ-teritoriale.

Se pare că autorul consideră unităţile administrativ-teritoriale ca părţi de teritoriu. De aceea în replică se consideră concluzia total neîntemeiată, deoarece în nici un raport juridic nu apare ca participant teritoriul sau unitatea administrativ-teritorială, ci numai organele de conducere ale unităţilor administrativ-teritoriale.

Intr-o altă opinie, se ajunge la concluzia că unităţile administrativ-teritoriale "pot apare ca subiecte şi în raporturile de drept constituţional dacă prin noţiunea de unităţi administrativ-teritoriale se înţelege colectivul de oameni care populează o anumită porţiune a teritoriului ţării, cu condiţia de a li se recunoaşte prin lege anumite drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi de drept constituţional". Autorul opiniei adaugă dispoziţiile legale care vorbesc de personalitatea juridică a unităţilor administrativ-teritoriale.

în ce ne priveşte, credem că unităţile administrativ-teritoriale ar putea fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional, dar nu înţelese ca părţi de teritoriu ci ca grupuri de populaţie organizate pe teritoriu. Acesta este, de altfel, concepţia care se desprinde din anumite dispoziţii legale deşi personalitatea juridică nu prezintă importanţă pentru calitatea de subiect de drept, în dreptul constituţional. Credem ca s-ar putea discuta dacă unităţile administrativ-teritoriale ar putea fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional, atunci când prin legea electorală ele ar fi declarate circumscripţii electorale. Un asemenea lucru s-a realizat prin Decretul-Lege privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României (1990), precum şi prin legislaţia electorală din anul 1992. Ne-am afla deci în faţa unor raporturi ce se nasc în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii, iar unitatea administrativ-teritorială ar fi subiect al acestor raporturi, dar ca circumnscripţie electorală.

1. Poporul

Dacă cu privire la celelalte subiecte ale raporturilor juridice de drept constituţional nu se ridică probleme deosebite, în ce priveşte acest subiect se manifestă în literatura juridică cel

14

puţin trei puncte de vedere. Există autori care contestă poporului calitatea de subiect de drept. Unii admit că poporul poate fi subiect de drept numai în relaţiile internaţionale şi, în sfârşit, alţii consideră că poporul poate fi subiect şi al raporturilor juridice de drept constituţional, deci al raporturilor juridice interne.

Unii jurişti consideră că în numele şi interesul poporului apar ca subiecte ale diverselor raporturi juridice diverse organizaţii şi nu poporul însuşi, căci în raporturile din interiorul statului poporul apare, nu în calitate de subiect nemijlocit de drept, ci în calitate de creator al raporturilor sociale. Pe această linie de gândire se arată, de asemenea, ca ar fi incorect ca poporul să fie considerat ca subiect de drept paralel cu statul, deoarece drepturile poporului organizat în stat sunt inseparabile de drepturile statului.

S-a ajuns chiar la concluzia că este imposibil de argumentat juridi-ceşte că poporul poate fi subiect de drept, şi că poporul nu apare, în ansamblul său, ca participant în raporturile de drept constituţional, ci apar cetăţenii organizaţi pe circumscripţii electorale.

împărtăşind opinia că poporul, este subiect al raporturilor juridice de drept constituţional, vom observa că ea îşi găseşte fundamentul în chiar dispoziţiile Constituţiei potrivit cărora suveranitatea naţională aparţine poporului român, care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

Apare deci evident că poporul român concentrează în mâinile sale întreaga putere şi, singur, are dreptul să decidă asupra sorţii sale, lucru ce-1 face cu prisosinţă în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii. Poporul îşi exprimă, în multe probleme, voinţa sa în mod direct, nu prin intermediul altor organe. El poate apare mai direct ca subiect al raporturilor de drept constituţional cu ocazia stabilirii formei de guvernământ, a structurii de stat, cu ocazia referendumului. Unitatea de interese ale poporului şi statului nu exclude ca poporul şi statul să fie subiecte de sine stătătoare în raporturile de drept constituţional, cu atât mai mult cu cât poporul este deţinătorul puterii politice, iar statul capătă plenitudinea împuternicirilor sale conform voinţei poporului.

2. Statul Un alt subiect al raporturilor de drept constituţional este statul. El poate apare ca subiect

fie direct, fie reprezentat prin organele sale. Statul ca întreg, apare direct ca subiect al raporturilor juridice privitoare la cetăţenie şi în raporturile privind federaţia.

3. Organele statului (autorităţile publice) Acestea pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional cu îndeplinirea condiţiilor

cerute subiectelor raporturilor de drept constituţional. Organele legiuitoare apar întotdeauna ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional, cu condiţia ca raportul juridic la care participă să fie de drept constituţional.

Celelalte autorităţi ale statului (executive, judecătoreşti), pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional numai dacă participă la un raport juridic în care celălalt subiect este poporul, statul sau organele legiuitoare şi dacă raportul se naşte în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.

Organele interne ale organelor legiuitoare pot fi şi ele subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Asemenea organe interne sunt comisiile parlamentare care deşi nu pot emite acte de conducere obligatorii, îndeplinesc unele atribuţii de propunere, avizare şi control. Tot aici pot fi menţionate birourile permanente şi grupurile parlamentare.

4. Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii Ca forme organizatorice prin care cetăţenii participă la guvernare, partidele politice şi

organizaţiile pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional. De altfel, Constituţia şi unele legi (izvoare de drept constituţional) stabilesc expres

15

posibilitatea acestora de a fi participante la raporturile ce privesc instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Astfel, partidele şi formaţiunile politice au dreptul de a propune candidaţi în alegeri.

Totodată, pentru conducerea alegerilor de deputaţi şi senatori se constituie birourile electorale, care sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional.

5. Cetăţenii Pot apărea ca subiecte ale unora din raporturile de drept constituţional. Ei pot apărea

distinct ca persoane fizice, ca persoane investite cu anumite demnităţi sau funcţii într-un organ de stat (deputat, senator) sau organizaţi pe circumcripţii electorale. In primul caz ei intră ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional, pentru realizarea drepturilor lor fundamentale, în al doilea apar ca subiecte ale raportului de reprezentare, care este un raport de drept constituţional, iar în ultima situaţie apar ca subiecte cu ocazia alegerilor de deputaţi, senatori sau a şefului de stat.

6. Străinii şi apatrizii

Se considera că şi aceştia pot apărea ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional în raporturile ce se nasc cu privire la acordarea cetăţeniei române, a azilului politic etc.

16

Capitolul II. Normele de drept constituţional

II.1. Noţiuni elementare

Identificând raporturile drept constituţional sub aspectul conţinutului lor şi al subiectelor de drept, am determinat obiectul reglementării juridice, adică am indicat fenomenul asupra căruia îşi îndreaptă acţiunea normele de drept constituţional. Cât priveşte normele ca atare, se observă că sunt norme de drept constituţional acele norme care reglementează conduita oamenilor în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi în alte acte normative care sunt izvoare de drept constituţional.

Fiind o parte din ansamblul normelor juridice care alcătuiesc dreptul unitar român, este firesc ca şi aici să regăsim trăsăturile generale ale normei juridice. De aceea este inutilă reluarea tuturor explicaţiilor care privesc normele juridice, în schimb se impune elucidarea unor probleme teoretice legate de specificul normelor de drept constituţional.

Vom observa astfel că în literatura juridică este respinsa teoria bivalentei noţiunii de drept constituţional, teorie susţinută cu mai mulţi ani în urmă şi conform căreia, lato sensul dreptul constituţional ar cuprinde şi alte ramuri de drept, cum sunt dreptul administrativ, dreptul penal, procesual penal, dreptul civil etc, iar stricto sensul ar cuprinde numai normele care ar avea un obiect de reglementare mai limitat, un obiect propriu-zis.

De asemenea, nu se poate admite nici ideea existenţei mai multor drepturi constituţionale şi anume a unui drept constituţional politic, a unui drept constituţional administrativ, a unui drept constituţional jurisdicţional şi a unui drept constituţional "demotic", idee avansată de Marcel Prelot, deoarece ea contravine noţiunii ce am dat-o dreptului constituţional. În fine, considerăm şi noi că este necesară evitarea îngustării sferei acestei principale ramuri a dreptului în sensul că el ar cuprinde numai normele care reglementează organizarea şi funcţionarea organelor reprezentative ale statului şi raporturile dintre aceste organe şi cetăţeni, apărute în procesul realizării de către ei a drepturilor şi îndatoririlor ce le sunt stabilite de constituţie. Dreptul constituţional are o întindere normativă determinată de sfera relaţiilor pe care le reglementează.

Unii autori de drept constituţional discutând dispoziţiile constituţionale care reglementează relaţiile sociale care privesc aspecte sociale şi economice consideră că acestea au caracter de consacrare. Se merge chiar mai departe, arătându-se că normele de drept constituţional nu s-ar conforma structurii logico-formale a normei juridice, în sensul că unora le-ar lipsi sancţiunea. O asemenea susţinere este de natură să ducă la concluzia că dreptul constituţional nu este un veritabil drept din moment ce normele sale fiind lipsite de sancţiuni nu pot fi aduse la îndeplinire şi pot fi deci ignorate. Făcând precizarea că problema normelor juridice de drept constituţional este o problemă atât de complexă şi de vastă încât ar putea forma obiectul unei monografii, vom încerca să expunem extrem de succint punctul nostru de vedere cu privire la specificul acestor norme cât priveşte structura lor logico-formală.

În explicarea specificului normelor dreptului constituţional trebuie să se plece de la teoria normei juridice, urmând ca apoi să regăsim elementele generale în norma de drept constituţional şi, totodată, să observăm ce anume trăsături proprii are aceasta din urmă. Norma juridică este definită în teoria dreptului ca fiind o regulă socială de conduită, generală şi obligatorie, instituită sau sancţionată de puterea de stat în diferite forme, menită să asigure consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în conformitate cu interesele şi voinţa guvernanţilor, determinată, în ultimă instanţă, de condiţiile vieţii materiale din

17

societate şi a cărei respectare este impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Orice normă juridică este, în ultimă instanţă, un comandament impus de puterea publică,

formulat uneori chiar sub formă supletivă sau de recomandare. Normele constituţionale, pe lângă unele prevederi care reglementează nemijlocit unele relaţii sociale, au şi prevederi care conţin formularea unor principii, consfinţesc bazele puterii, definesc unele instituţii. Prevederile care conţin formularea unor principii sau definiţii "nu pot fi excluse din sfera noţiunii normei juridice", deoarece "şi ele au un caracter normativ".

Precizând deci ca toate prevederile constituţionale conţin norme juridice, rămâne în discuţie numai structura normei juridice de drept constituţional. Bineînţeles, este vorba numai de structura logico-formală a normei de drept constituţional. în această privinţă, în lucrările ştiinţifice de teoria dreptului făcându-se cuvenitele deosebiri între aplicarea şi realizarea dreptului, între structura logică a normei juridice şi formularea ei tehnico-juridică se ajunge la concluzia ştiinţifică că structura normei juridice este complexă şi că este fără îndoială că toate normele juridice există şi acţionează în anumite condiţii prevăzând o comportare a cărei respectare atrage după sine aplicarea unor sancţiuni.

De asemenea, se consideră, că toate normele juridice trebuie să conţină o dispoziţie, adică să prevadă o regulă de urmat - conţinutul dispoziţiei constând într-o îndrituire sau o obligaţie; că norma juridică îşi asigură caracterul general obligatoriu prin faptul ca specificând comportarea necesară prevede, totodată, şi măsurile de asigurare a acestei comportări, măsuri al căror specific constă în aceea că, la nevoie, sunt impuse cu ajutorul puterii de stat; că sancţiunea nu e un element indispensabil al fiecărei norme juridice, dar aceasta nu înseamnă nicidecum că ar exista norme juridice dotate cu sancţiune care sunt astfel garantate în aplicarea lor şi norme juridice fără sancţiune, a căror aplicare ar fi lăsată la aprecierea fiecăruia.

Cu toate acestea, chiar în teoria dreptului se afirmă că unele norme, în care se cuprind şi normele constituţionale, cum ar fi normele juridice principii, normele juridice care stabilesc direcţii economice, normele referitoare la organizarea unei autorităţi, nu sunt alcătuite în general după schema ipoteză, dispoziţie, sancţiune. Făcându-se distincţia între noţiunea garantării de către stat a realizării şi aplicării dreptului şi sancţiunea ca element al normei juridice se ajunge la concluzia că numeroase norme constituţionale nu conţin nici o prevedere concretă care să stabilească sancţiunea în cazul nerespectării ei.

Cu toate explicaţiile date, considerăm că nu aceasta este soluţia problemei în discuţie. Ceea ce distinge o normă juridică de o normă morală, politică sau de altă natură este faptul că, în ultimă instanţă, respectarea ei este asigurată de forţa de constrângere statală. Ce este deci sancţiunea normei juridice în procesul de realizare şi aplicare a ei altceva decât măsura ce se aplică în ultimă instanţă atunci când norma nu este realizată de bună voie ? Dacă în unele ramuri de drept sancţiunea este evidentă, în dreptul constituţional ea nu este atât de făţişă, de evidenta, dar exista. A afirma că nu există înseamnă, credem noi, a pune sub semnul întrebării însăşi existenţa normei de drept constituţional ca normă juridică.

În dreptul constituţional pot fi identificate mai multe trăsături specifice ale sancţiunilor. în primul rând, pentru mai multe dispoziţii este prevăzuta o singură sancţiune. Apoi sancţiunile în dreptul constituţional sunt sancţiuni specifice, precum revocarea mandatului parlamentar, revocarea unui organ de stat, declararea ca neconstituţional a unui act normativ etc. Credem că pot fi regăsite sancţiuni, chiar în normele constituţionale, pentru încălcarea oricărei dispoziţii, cu condiţia de a fi identificată exact obligaţia sau îndrituirea, cu alte cuvinte conduita subiectelor de drept. Aceasta, duce la concluzia că pentru reglementările de principiu, de largă generalitate cuprinse în constituţie, unele sancţiuni se regăsesc în alte ramuri de drept cum ar fi dreptul civil, dreptul penal, dreptul administrativ.

O asemenea interpretare este posibilă şi în acelaşi timp are un suport ştiinţific din moment ce unele norme constituţionale reglementează relaţii specifice şi altor ramuri de drept

18

(raporturi cu dublă natură juridică), iar constituţia este în acelaşi timp şi izvor al dreptului constituţional dar şi izvorul principal al celorlalte ramuri de drept. O asemenea interpretare este posibilă numai pentru normele constituţionale şi se justifică, totodată, prin locul pe care-1 ocupă dreptul constituţional în sistemul de drept.

Încheierea explicaţiilor privind normele de drept constituţional vom mai observa că acestea pot fi clasificate în norme cu aplicaţie mijlocită şi norme cu aplicaţie nemijlocită. în categoria normelor cu aplicaţie nemijlocită urmează a fi cuprinse acele norme care dau reglementări de principiu şi care, pentru a fi puse în aplicare, la cazuri concrete, sunt urmate de reglementări suplimentare prin alte ramuri de drept.

De exemplu, norma cuprinsă în constituţie în sensul că statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi copilului este urmată de regelementările date de codul familiei.

În categoria normelor cu aplicaţie directă, nemijlocită, urmează a fi cuprinse normele care reglementează direct, nemijlocit relaţiile sociale şi nu mai au nevoie a fi precizate printr-o lege ordinară. Ca exemplu este dată norma cuprinsă în constituţie privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor.

19

Capitolul III. Autorităţile statale

III.1.Noţiunea categoriei de stat În literatura de specialitate, conceptul de stat apare cu mai multe înţelesuri. În sens larg (accepţie generală) statul reprezintă "un fenomen localizat geografic", adică armătura sau învelişul unei colectivităţi numită, în general, naţiune sau ţară. În acest sens, statul apare ca o structură politică ce acoperă societatea civilă. În sens restrâns, (accepţie specifică dreptului) statul este "un sistem organizaţional, reglementat juridic”, care realizează, în mod suveran conducerea unei societăţi date, deţinând, în acest scop, atât monopolul creării, cât şi monopolul aplicării dreptului". În sensul arătat, noţiunea de stat desemnează puterea publică, autoritatea politică ce se exercită asupra unei populaţii, aflată pe un anumit teritoriu.

Există şi un al treilea sens al noţiunii de stat (restrictiv, concret) cel cotidian, care se foloseşte pentru a desemna doar organele înzestrate cu autoritatea statală, a căror competenţă este realizată de guvernanţi. Noţiunea este utilizată, în acest sens, mai ales când este necesară precizarea drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor în raport cu statul şi respectiv, a statului faţă de aceştia.

Oprindu-ne asupra sensului juridic, al noţiunii de stat, trebuie să precizăm că aceasta reprezintă instituţia fundamentală de organizare politică a colectivităţii umane cu o organizare socială şi o activitate mai complexă "cu o civilizaţie deja avansată".

În istoria gândirii sociale, statul a fost considerat secole de-a rândul, ca formă de bază a vieţii colective. Originea statului, explicaţia apariţiei lui, şi-a găsit însă fundamentări diferite în variatele teorii apărute.

1. 1. Noţiunea şi formele structurii de stat

Una din bazele organizării puterii statale este teritoriul. Teritoriul interesează dreptul constituţional în primul rând sub aspectul structurii de stat. Structura de stat nu este altceva decât organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul, ea indicându-ne dacă un stat este constituit din unul sau mai multe state membre.

Structura de stat formează obiect de cercetare, în egală măsură, atât pentru dreptul internaţional public cât şi pentru dreptul constituţional. Acest lucru se explică prin complexitatea problematicii şi bineînţeles prin implicaţiile sale politice, juridice şi ştiinţifice. Este dificil şi - am putea spune - puţin recomandabil din punct de vedere strict ştiinţific să se încerce o divizare pe ramuri de ştiinţe juridice a problematicii structurii de stat, ea formând o unitate. Numai raţiuni de ordin strict didactic, impuse prin planul de învăţământ şi necesitatea imperioasă de înlăturare a paralelismelor în procesul de învăţământ justifică cercetarea la dreptul constituţional doar a unor anumite chestiuni teoretice privind structura de stat.

Dreptul internaţional public este interesat în cercetarea structurii de stat îndeosebi pentru identificarea subiectelor raporturilor de drept internaţional. Pentru dreptul constituţional interesul ştiinţific ce-1 prezintă structura de stat trebuie căutat în realitatea că teritoriul este o bază a organizării puterii, că structura de stat este organizarea puterii în raport cu teritoriul şi ca dreptul constituţional reglementează acele relaţii sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.

Forma de stat, sub aspectul organizării statelor în state unitare şi federale, sau simple şi compuse, sau în asociaţii de state, a format şi formează obiect de cercetare al unei vaste literaturi de specialitate, lucru firesc datorat implicaţiilor profunde ale acestor aspecte. Analizată sub titluri diferite precum structura de stat (T.Drăganu, N.Prisca, I.Benditer,

20

I.Umanski), formele statului (G.Burdeau) diferite specii de stat (A.Hauriou) instituţii integrante şi agregative (MPrelot), organizarea statelor în state federative şi unitare este prezentă în literatura juridică. Dacă în lucrările autorilor menţionaţi se regăsesc nuanţe comune de ordin tehnic juridic, trebuie să observăm însă şi deosebiri atât de conţinut cât şi de terminologie. În explicarea formelor de organizare a puterii în raport cu teritoriul se ivesc multe dificultăţi de ordin teoretic şi practic datorate complexităţii implicaţiilor juridice şi politice. Dificultăţile în studierea şi sistematizarea formelor statului se datorează chiar evoluţiei formelor de stat determinate de evoluţia tipurilor de stat, se datorează tendinţelor de dezvoltare a proceselor interne. Mai mult decât atât, aşa cum adeseori se subliniază în lucrările de specialitate, indicaţiile vocabularului curent şi, de asemenea oficial, trebuie reţinute cu mare prudenţă, căci adeseori o denumire ce nu este prea justificată ştiinţific este totuşi menţinută pentru raţiuni politice etc. Astfel, de exemplu, Elveţia contemporană deşi este o federaţie, continuă să se numească confederaţie.

Ţinând cont de dimensiunile logic determinate ale unei prelegeri universitare, cercetarea structurii de stat va cuprinde doar unele aspecte de mare generalitate în măsura în care sunt necesare explicării structurii statului român. Vom observa, în primul rând, că în cadrul formelor structurii statului urmează a fi cuprinse numai statele unitare şi federale, deoarece cât priveşte alte forme, ele sunt încadrate în categoria asociaţiilor de state. Vom mai adăuga însă că nu este lipsită de substanţă ştiinţifică ideea că şi uniunile reale pot fi considerate forme ale structurii de stat, urmând ca la momentul potrivit să dăm explicaţiile necesare. Gruparea statelor unitare şi federale distinct de asociaţiile de state, se explică prin aceea că primele sunt fenomene ale vieţii statale interne ,- sunt subiecte unitare de drept, în timp ce asociaţiile de state sunt fenomene ale vieţii internaţionale, iar statele membre ale asociaţiilor continuă să rămână subiecte individualizate de drept. De altfel, deosebirile vor reieşi mai pregnant din analiza concretă a acestor forme de organizare a puterii de stat.

1.2. Formele structurii de stat. Tipuri de state

în formele structurii de stat cuprindem statul unitar şi statul federativ. Statul unitar mai

este denumit în literatura de specialitate şi statul simplu, iar statul federativ mai este analizat şi sub denumirea de stat compus sau complex, alături de asociaţiile de state.

a) Statul unitar sau simplu. Ca formă a structurii de stat, statul unitar se caracterizează prin existenţa unei formaţiuni statale unice şi prin existenţa unui singur rând de organe centrale de stat (un singur organ legiuitor, un singur guvern, un singur organ judecătoresc suprem). De asemenea, cetăţenii statului unitar au o singură cetăţenie, iar organizarea administrativă a teritoriului este astfel făcută încât, de principiu, organele de stat din unităţile administrativ-teritoriale se subordonează uniform faţă de organele de stat centrale. Sunt state unitare România, Bulgaria, Suedia, Italia. Unii autori merg mai departe în analiza statului unitar, identificând două categorii de state unitare şi anume statul unitar simplu şi statul unitar complex. b) Statul federativ, compus sau unional. Spre deosebire de statul unitar, statul federativ este format din două sau mai multe state membre, din unirea cărora apare un nou stat, federaţia - ca subiect unitar de drept. El se caracterizează prin existenţa a două rânduri de organe centrale de stat şi anume organele federaţiei {Parlament, Guvern, organ suprem judecătoresc) şi organele statelor membre, în sensul că fiecare stat membru are un Parlament, un guvern şi un organ judecătoresc suprem proprii. Rezultând din unirea statelor membre, care-şi menţin totuşi o anumită independenţă, (se vorbeşte chiar de suveranitatea membrilor federaţiei), federaţia se caracterizează şi printr-o structură aparte a organelor de stat federative. Astfel, Parlamentul federal este un parlament bicameral, aici impunându-se

21

cu necesitate existenţa uneia a doua Camere care să reprezinte statele membre (Consiliul statelor în Elveţia, Senatul în S.U.A. etc). Desigur, sunt şi state unitare în care Parlamentul are o structură bicamerală, dar aici bicameralismul este justificat de "oportunitatea politică şi ingeniozitatea constituţională" sau de nevoia realizării unui democratism şi a unui echilibru în legiferare. Pentru statele federale însă, bicameralismul este o necesitate.

Raporturile dintre statele membre ale federaţiei sunt raporturi de drept intern, federaţia formând o uniune de drept constituţional spre deosebire de asociaţiile de stat care formează uniuni de drept internaţional şi în care raporturile dintre state sunt raporturi de drept internaţional. De aceea, dacă aceste raporturi sunt reglementate în cadrul federaţiei prin constituţia federaţiei, ele sunt reglementate în celălalt caz prin tratatele internaţionale.

Trebuie menţionată, de asemenea, şi o alta caracteristică a statului federal şi anume existenţa a două cetăţenii, care însă se implică reciproc. Cetăţenii au cetăţenia statului membru, precum şi cetăţenia statului federal, afară de cazul în care statele membre ale federaţiei decid altfel. Această situaţie, firească, trebuie deosebită de situaţia dublei cetăţenii care se poate ivi datorită conflictelor legilor privitoare la cetăţenie, sau îngăduirii sale prin legislaţie.

Astăzi forma de stat federală este regăsită la multe state. în continentul american au structură federală Statele Unite, Canada, Mexicul, Brazilia, Argentina, Venezuela etc. în Europa sunt state federative Elveţia, Germania, iar în Asia şi Oceania, India, Australia.

Observând statele cu structură federală existente astăzi în lume, vom constata o diversitate de state determinate de diversitatea de soluţii ce s-au impus în timp.

Cercetând statul federativ, ca formă a structurii de stat, se impune identificarea subiectelor de federaţie şi a formelor de autonomie. Subiecte de federaţie sunt numai statele membre ale federaţiei, numai statele din unirea cărora a luat naştere federaţia. Numai subiectele de federaţie păstrează o anumită independenţă sau suveranitate, numai ele au, de principiu, dreptul de a se desprinde din federaţie. în afara subiectelor de federaţie mai pot fi identificate şi unele forme de autonomie, determinate de necesitatea rezolvării unor probleme naţionale locale. Astfel, se pot întâlni ca forme de autonomie în federaţie, republicile autonome, regiunile autonome, districtele naţionale, provinciile autonome.

O altă problemă teoretică, de mare generalitate, priveşte tendinţele de dezvoltare a statului federativ.

Statul federativ este supus, în principiu, la două tendinţe opuse, tendinţe care nu sunt uşor de identificat, şi care se manifestă diferit în funcţie de diferitele federaţii, de esenţa statelor, de rezolvarea problemei naţionale, de ideologia ce stă la baza statului etc. Una din aceste tendinţe este de centralizare, de trecere la statul unitar şi cealaltă de descentralizare, de menţinere a federaţiei. Aceste tendinţe sunt condiţionate de problemele economice, care nu pot fi de principiu rezolvate la nivelul statelor membre, de distribuirea energiei şi combustibilului, de realizarea unor programe de radio şi televiziune, de mişcarea forţei de muncă, de necesitatea existenţei unor servicii sociale, de asistenţă etc. Complexitatea problemelor care determină sau condiţionează aceste două tendinţe, varietatea lor, impun implicit soluţii variate, corespunzătoare intereselor concrete ale statelor federative luate individual. Aceste tendinţe explică transformările structurale produse în unele federaţii după anul 1990.

În fine, un interes teoretic aparte prezintă Belgia ca stat federativ nou, aici regulile generale pe care le-am expus aplicându-se doar parţial, motiv pentru care vorbim de un federalism informai. Din anul 1993 Belgia este un stat federal compus din trei comunităţi (comunitatea franceză, comunitatea flamandă şi comunitatea germanofonă) şi din trei regiuni (Regiunea valonă, Regiunea flamandă şi Regiunea bruxelleză). De asemenea există patru regiuni lingvistice (de limbă franceză, de limbă neerlandeză, regiunea bilingvă Bruxelles - Capitală, de limbă germană).

22

2. Asociaţiile de state In cadrul asociaţiilor de state sunt cercetate obişnuit uniunea personală, uniunea reală

şi confederaţia. Unii autori mai adaugă la această enumerare comunitatea de naţiuni (Commonwealth) şi uniunea franceză, în timp ce alţii, studiind uniunile şi confederaţia sub noţiunea mai largă de state compuse, în care se cuprinde şi federaţia, includ în asociaţia de state numai comunitatea de naţiuni şi uniunea franceză.

Asociaţiile de state nu constituie forme ale structurii de stat, ele nedând naştere la state noi şi deci, implicit, la noi subiecte de drept. Ele sunt forme ale vieţii internaţionale, constituite şi funcţionând pe baza tratatelor internaţionale, statele membre păstrându-şi independenţa (este adevărat, formală uneori) şi intrând între ele nu în raporturi de drept constituţional (drept intern), ci în raporturi de drept internaţional. a) Uniunea personală este o asociaţie de două sau mai multe state independente, care au comun doar şeful statului. Ea nu poate fi formă a structurii de stat deoarece nu este un stat nou. Uniunea personală a fost consecinţa legilor de succesiune la tron sau alegerii unui şef de stat comun. Uniuni personale cunoscute în istorie sunt: Anglia şi Regatul Hanovrei între 1714 (anul înscăunării pe tronul Angliei a regelui George 1 din ramura familiei domnitoare de Hanovra) şi 1837 (anul urcării pe tronul Angliei a Reginei Victoria); Olanda şi Marele ducat de Luxemburg între anii 1890-1915; Belgia şi Congo între anii 1885-1908; cele trei republici din continentul american unite sub preşedinţia lui Simon Bolivar şi anume Peru (1813), Columbia (1814) şi Venezuela (1816).

b) Uniunea reală este o asociaţie de state în care pe lângă şeful statului există şi alte organe de stat comune. De obicei, aceste organe de stat comune sunt în domeniul afacerilor externe, armatei, finanţelor etc. Aşa cum se precizează în literatura de specialitate, în cazul uniunilor reale s-putut vorbi într-adevăr de o formă a structurii de stat, nu numai pentru că în general li s-a recunoscut dreptul de a acţiona în relaţiile inter naţionale ca un singur stat, dar şi ca o consecinţă a faptului că ele aveau şi alte organe comune decât şeful statului. Am adăuga la aceasta şi faptul că în unele cazuri uniunea reală a fost o etapă spre formarea statului unitar, ceea ce pune într-o lumină specifică, proprie, raporturile dintre statele membre ale uniunii reale (de exemplu, Principatele Unite). Uniuni reale cunoscute în istorie sunt: Principatele Unite între 24 ianuarie 1859 şi 24 ianuarie 1862, Austria şi Ungaria între anii 1867-1918; Norvegia şi Suedia între anii 1815-1905; Danemarca şi Islanda între anii 1918-1944.

c) Confederaţia de state este o asociaţie de state independente determinată de considerente economice şi politice atât de ordin intern cât şi de ordin extern, care nu dă naştere unui stat nou, ca subiect individualizat de drept. Statele care formează confederaţia urmăresc realizarea unor scopuri comune economice, financiare, politice, de apărare etc. în vederea discutării şi hotărârii în problemele comune, statele confederate îşi aleg un organism comun, denumit dietă sau congres, unde sunt reprezentate toate statele membre, care ia hotărâri numai cu unanimitate de voturi. Hotărârile acestui organism obligă statele numai dacă sunt aprobate ulterior de către state. La baza confederaţiei stă tratatul internaţional. Confederaţiile cunoscute în istorie au constituit o etapă spre realizarea statului federal. în is-torie s-au cunoscut următoarele confederaţii: Confederaţia statelor americane între anii 1778-1787; Confederaţia germanică între 1815-1871; Confederaţia elveţiană între anii 1815-1848.

23

III.2. Rolul şi funcţiile statului

Criterii de delimitare a funcţiilor statului

Pentru a-şi îndeplini misiunea de a asigura interesul general, statul trebuie să asigure înfăptuirea specializată a unor activităţi concrete, a căror natură şi întindere variază de la o epocă la alta şi de la un sistem politic la altul. Interesul stabilirii funcţiilor statului este de a asigura ca acelaşi gen de activitate să se desfăşoare în mod repetat de organisme specializate, potrivit unor norme şi metode clare şi bine stabilite. în felul acesta, activitatea respectivă va avea o mai mare eficienţă socială. Aceste activităţi se regrupează şi se derulează în cadrul diferitelor funcţii ale statului, a căror analiză nu poate fi făcută decât pornindu-se de ia două criterii specifice: criteriul material şi criteriul formal'.

A utiliza criteriul material în definirea funcţiilor statului înseamnă a lua în con-sideraţie conţinutul unui act sau al unei activităţi desfăşurate de stat prin organele sale, şi în raport cu aceasta, a-i da o anumită calificare. Cu alte cuvinte, a analiza acea activitate ca o activitate economică, comercială, financiară, politică, religioasă, juridică ş.a.m.d.

Spre exemplu: un act de autoritate publică prin care se numeşte un funcţionar într-o funcţie, este un act administrativ sau legislativ? Un act prin care se sancţionează încălcarea unei interdicţii de circulaţie se analizează ca un act executiv sau jurisdicţional? Soluţia dată de o instanţă într-o cauză privind atacarea procesului-verbal de constatare a unei contravenţii este un act jurisdicţional sau legislativ?

În privinţa actelor sau activităţilor juridice, criteriul material nu are o mare relevanţă pentru definirea unei funcţii a statului. Aceasta deoarece, din punct de vedere al naturii lor juridice, ambele au un caracter juridic. Criteriu! material a fost folosit pentru a deosebi, de pildă, o activitate juridică de o activitate economică şi culturală. Din momentul în care s-a stabilit cu precizie, potrivit criteriului menţionat, că o anumită activitate are caracter juridic, trebuie să se recurgă ia criteriul formal, deoarece acesta indică ce ramură a sistemului de drept va reglementa activitatea respectivă; dreptul constituţional; dreptul administrativ; dreptul penal; dreptul civil; dreptul financiar etc.

Utilizarea criteriului formal înseamnă a lua în consideraţie organismul care a adoptat un anumit act, cu alte cuvinte, titularul funcţiei pe care o analizăm şi procedura prin care s-a adoptat actul respectiv.

Potrivit criteriului formal, în unele dintre exemplele menţionate se identifică autoritatea publică, care a dispus funcţionarului interdicţia de circulaţie, care a sancţionat încălcarea interdicţiei ş.a.m.d. Criteriul formal permite, totodată, clasificarea actelor juridice în acte administrative, legislative sau jurisdicţionale dar şi identificarea organismelor competente să adopte sau să emită actele respective. Pentru o mai eficientă precizare a funcţiilor statului, este de preferat ca analistul unei anumite activităţi să combine cele două criterii. Evident, criteriul formal este mai clar, ce! puţin pentru delimitarea unor acte şi activităţi juridice de altele.

Analiza juridică a funcţiilor statului, după o descriere sumară a gamei posibile a acestor activităţi, va ajuta la o mai bună înţelegere a rolului sau misiunii statului.

Aşadar, ne vom referi în continuare la o serie de activităţi desfăşurate de organele statului; „întocmirea proiectului constituţiei", „adoptarea constituţiei", „votarea legilor”; „adoptarea unei moţiuni de cenzură"; „reglementarea organizării şi desfăşurării referendumului"; „ratificarea unui tratat sau acord internaţional": „constatarea unei contravenţii", „declanşarea mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate"; „negocierea tratatelor internaţionale"; „ratificarea tratatelor internaţionale"; „acreditarea unui ambasador"; „citarea părţilor la judecată", etc.

Prin funcţii ale statului se înţelege un complex de atribuţii având o natură comună stabilite prin lege şi realizate de un organ de stat specializat. Potrivit unei anumite

24

competenţe. Distincţia clasică a celor trei funcţii ale statului rezultă din teoria separaţiei celor trei

puteri. Potrivit acestei teorii, statul exercită următoarele funcţii: funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia jurisdicţională

a. Funcţia legislativă

Funcţia legislativă constă în adoptarea de către Parlament a regulilor de conduită obligatorii

(având caracter general şi impersonal), ce se adresează, prin urmare, tuturor persoanelor fizice şi juridice, existând şi, respectiv, desfăşurând activităţi pe teritoriul unui stat.

Există o ierarhie a legilor în funcţie de importanţa lor socială, dar pot fi caracterizate prin generalitatea şi caracterul lor impersonal. Legile pot fi: constituţionale, organice şi ordinare. în sistemul constituţional român, legile constituţionale sunt cele prin care se modifică constituţia. Există însă unele acte normative care, fără a modifica constituţia, au un caracter cvasi-constituţional, deoarece regle-mentează organizarea şi funcţionarea unor organisme constituţionale sau regimul lor juridic. în această categorie sunt incluse, de pildă, Decretui-Lege nr. 1626 din 31 august 1944, prin care s-a repus în vigoare, cu unele excepţii, Constituţia din 1866, cu modificările ce i s-au adus prin Constituţie din anul 1923; Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 pentru constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, prin care s-a dispus, printre altele, separarea celor trei puteri, statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernare şi s-a constituit un nou organ al puterii. Prin legile organice se reglementează regimul juridic al unor instituţii politice şi domenii de activitate deosebit de importante, cum ar fi organizarea şi funcţionarea partidelor politice, proprietatea şi moştenirea, organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, sistemul electoral, organizarea şi desfăşurarea referendumului etc. Constituţia României prevede în mod expres că legile ordinare se adoptă în toate celelalte domenii.

Există posibilitatea ca o lege să reglementeze doar un caz particular, dar aceasta este o situaţie cu totul excepţională (ex.: ratificarea unui tratat).

În principiu, funcţia legislativă este exercitată în exclusivitate de către Parlament. In practică însă, este admis ca şi guvernul să exercite, în anumite condiţii, o activitate legislativă. Aşa cum s-a subliniat în doctrină, guvernul deţine prerogativele cvasi-legislative, materializate în ceea ce se denumeşte îndeosebi „puterea de reglementare" a guvernului. Aceasta constă fie într-o putere proprie a guvernului de a reglementa primar relaţiile sociale care nu sunt rezervate domeniului legii art. 37 din Constituţia Franţei), fie în abilitarea sa de către parlament (delegare legislativă) de a emite acte cu putere de lege (art. 114 din Constituţia României). Trebuie subliniat însă că puterea de reglementare a guvernului trebuie prevăzută expres în constituţie.

b. Funcţia executivă

Funcţia executivă (sau guvernamentală) constă în asigurarea sau organizarea legilor şi, de

asemenea, în adoptarea actelor necesare pentru activitatea de guvernare şi administrare, pe plan central şi local. Actele emise în realizarea funcţiei executive sunt extrem de diverse (ex. în domeniul administraţiei generale a ţării; diplomaţie; gestiune financiară etc). Ele îşi au fundamentul juridic în constituţie, precum şi în alte legi.

Actele executive sunt acte individuale ( ele se adresează unor persoane ) fie acte de reglementare (hotărâri/regulamente, ordonanţe, care ca şi legea , au un caracter general şi impersonal).

25

c. Funcţia jurisdicţională ( judecătorească).

Funcţia judecătorească constă în soluţionarea de către instanţele de judecată a diferitelor litigii între diferiţi subiecţi de drept persoane fizice , persoane juridice, precum şi restabilirea ordinii de drept încălcate.

Potrivit teoriei constituţionale clasice toate actele înfăptuite prin organele statului sunt

legate în mod necesar de una sau alta dintre cele trei funcţii ale statului. Se poate conchide că a legifera înseamnă a vota legi (numai parlamentul poate adopta legi, fiind unicul legiuitor); a executa legile înseamnă a adopta măsurile ( nu neaparat actele în care sunt cuprinse) în vederea executării dispoziţiilor cuprinse în lege; a judeca înseamnă a da o soluţie într-un proces penal/civil ori într-un alt diferend ce opune două sau mai multe subiecte de drept.

Potrivit principiului separaţiei subiectelor, fiecare funcţie este îndeplinită de un alt organism, funcţia legislativă de către parlament, funcţia executivă de către guvern, iar funcţia judecătorească de către instanţa , organismele având o competenţă exclusivă în domeniul lor de activitate.

III..3. Principiul separaţiei puterilor în stat

Principiul separaţiei puterilor în stat nu se regăseşte din punct de vedere formal în Constituţia României, care nu uzitează decât cu termenii de “puteri” şi “autorităţi”, dar nu şi de “separaţie”. Evitându-se termenul “separaţie” care poate evoca ruperea puterilor, separarea lor rigidă (semnificaţie neluată în considerarea de promotorii acestei teorii), dându-se termenului “puteri” semnificaţii valide din punct de vedere ştiinţific, doctrina actuală şi desigur constituţiile valorifică echilibrul puterilor (esenţa ştiinţifică a teoriei separaţiei puterilor).

În conformitate cu prevederile Constituţiei se poate sesiza cu uşurinţă consacrarea principiului echilibrului puterilor în stat . Câteva argumente în acest sens ar fi următoarele:

• Menţionarea celor trei puteri clasice: legislativul ( Parlamentul – art. 58 şi urm.), executivul (Preşedintele şi Guvernul – art. 80 şi urm.), justiţia ( autorităţile judecătoreşti – art. 123 şi urm.) • Ordinea reglementării în Constituţie e ordinea firească, clasică.

• Constituţia asigură Parlamentului un rol primordial în raport de celelalte autorităţi statale, ca organ reprezentativ suprem. Trăsăturile generale ale puterii organizată statal pot fi identificate ca fiind următoarele: • Caracterul de putere

• Puterea de stat este o putere de constrângere ( pentru realizarea voinţei lor, guvernanţii utilizează constrângerea de stat împotriva celor care nu se supun). • Caracterul social a puterii statale ( puterea a fost folosită pentru consacrarea şi protejarea intereselor unor grupuri, clase).

• Puterea de stat este puterea de a exprima şi realiza voinţa guvernanţilor ca voinţă general – obligatorie • Caracterul organizat al puterii statale ( sub forma unui aparat, mecanism, autorităţi).

• Suveranitatea puterii de stat ( care constituie supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă de stat).

26

Capitolul IV. Elementele constitutive ale statului

Importanţa cunoaşterii şi studierii acestor elemente derivă din necesitatea de a şti cu precizie dacă o anumită societate umană poate fi considerată ca stat. Doctrina constituţională occidentală a formulat trei elemente constitutive ale statului, aflate într-o unitate organică: teritoriu, populaţie, putere politică suverană.

IV.1.Teritoriul

Această definiţie surprinde elementele teritoriului din perspectiva dreptului internaţional. Cu toate acestea, trecerea în revistă a comportamentelor respective indică în mod limpede că teritoriul constituie una dintre premisele materiale, naturale ale existenţei statului.

Suveranitatea statului asupra teritoriului naţional are caracterul unei puteri publice continuu exercitate, care este suprapusă dreptului de proprietate. Fiind un element constitutiv al statului, teritoriul capătă automat unele trăsături ale acestuia. De aceea, puterea statului asupra teritoriului naţional este mai presus decât dreptul de proprietate, care presupune posibilitatea juridică a schimbării titularilor săi.

Deşi, teritoriul unui stat îi aparţine acestuia în exclusivitate, nu înseamnă, fireşte, că nu pot fi admise modificări (legale ale sale). Astfel, potrivit principiului autodeterminării, o naţiune aflată în componenţa unui stat, în pofida voinţei sale suverane, poate ieşi de subjurisdicţia acestuia, constituindu-se pe teritoriul pe care îl ocupă într-un stat suveran sau intrând în componenţa altui stat, pentru realizarea unităţii sale naţionale.

Orice modificări ale unui teritoriu sunt deci admisibile, potrivit dreptului internaţional contemporan, numai dacă au la bază voinţa suverană a naţiunii sau poporului care locuieşte pe acel teritoriu.

Asupra întregului său teritoriu, statul exercită o autoritate exclusivă, manifestată sub trei aspecte generale:

plenitudine; exclusivitate; opozabilitate faţă de orice alt stat.

Primul aspect indică faptul că statul exercită în limitele sale teritoriale plenitudinea funcţiilor sale (statul, prin organismele sale specializate, legiferează, organizează administraţia locală; stabileşte instanţele de judecată; organizează armata şi forţele de poliţie ş.a.).

În ceea ce priveşte exclusivitatea, este general admis că, pe teritoriul său, statul îşi exercită în mod liber întreaga autoritate, fiind excluse, aşadar, intervenţia sau amestecul altui stat. Este adevărat că principiul exclusivităţii competenţelor statului suveran pe teritoriul său suferă o serie de atingeri stabilite cel mai adesea prin tratatele internaţionale. Un stat suveran are însă dreptul să accepte o diminuare a suveranităţii sale (de exemplu, un stat care are instalaţii nucleare acceptă o inspectare a instalaţiilor sale sau folosirea acestora de către un alt stat sau de către o organizaţie internaţională; existenţa unor baze militare sau instalaţii militare în alte state; Uniunea Europeană impune, prin unele organisme şi mecanisme economico-financiare, diminuarea competenţelor statului asupra propriului teritoriu).

Aspectul opozabilităţii este conferit, în primul rând, de legitimitatea şi recunoaşterea internaţională a constituirii unui stat pe un anumit teritoriu. Cu alte cuvinte, un teritoriu poate

27

aparţine unui stat doar în mod legitim şi legal. În plus, legitimitatea şi caracterul legal al ocupării unui teritoriu de către un stat trebuie recunoscute de comunitatea internaţională. Excepţie de la acest principiu sunt rapturile, anexiunile teritoriale, cedările de teritorii sub presiunea sau ameninţarea militară, politică a altor state ş.a.. Un astfel de exemplu îl reprezintă Basarabia şi Bucovina de Nord, rupte din trupul României şi anexate prin forţă de Uniunea Sovietică în vara anului 1940.

Importanţa stabilirii teritoriului unui stat implică o delimitare precisă a frontierelor sale. Aplicarea efectivă a regulilor respective se ciocneşte întotdeauna de interesele sau ambiţiile statelor. De altfel, existenta şi traseul frontierelor se află la originea multor conflicte militare şi politice între state.

Recunoaşterea unei frontiere are o consecinţă juridică de drept internaţional: respectarea integrităţii teritoriale a statului respectiv.

Din punct de vedere juridic, întinderea sau originea teritoriului unui stat nu are importanţă sub aspectul care ne interesează. Întins sau mai puţin întins, continental sau insular, teritoriul există ca atare. Configuraţia geografică poate influenţa însă forma statului: unitar sau compus. Evident, un stat al cărui teritoriu este vast va avea resurse şi posibilităţi superioare de dezvoltare social-economică. Aceasta nu este însă o condiţie absolută există state care, deşi au un teritoriu vast şi mari bogăţii naturale, nu au atins un înalt grad de progres economic.

În practica internaţională au existat totdeauna diferenţieri între marile puteri şi statele mici în ceea ce priveşte admiterea şi respectarea principiului egalităţii între toate statele suverane.

Teritoriul are o importanţă vitală pentru stabilirea unei populaţii şi pentru accelerarea procesului de formare a naţiunii şi a sentimentului naţional. în cadrul unor frontiere precise şi sigure, stabilite în legătură cu procesul de formare a unei populaţii, aceasta se va simţi mai ataşată de teritoriul naţional. Stabilirea legitimă a frontierei contribuie la întărirea sentimentului naţional şi la apariţia şi afirmarea ideii de patrie.

Conştientizarea apartenenţei la un anumit teritoriu, apoi la o anumită patrie duce evident la conştientizarea de sine a naţiunii, la stabilirea unor trăsături comune ale acesteia, la o anumită identitate cu caracter naţional, manifestată prin: limbă comună; piaţă economică comună; specificitatea dezvoltării economice, formarea unei anumite concepţii privind abordarea relaţiilor cu altă state.

În afară de caracteristicile sale politice, economice sau naţionale, teritoriul prezintă două mari caracteristici juridice. Astfel, teritoriul unui stat este indivizibil şi inalienabil.

Indivizibilitatea teritoriului exprimă unitatea acestuia. Fiind un element constitutiv al statului, teritoriul nu poate fi divizat şi înstrăinat altor entităţi statale. Faptul că teritoriul statal este împărţit în unităţi administrativ-teritoriale care se bucură de autonomie locală nu are, în acest sens, nici o relevanţă, întrucât unităţile respective nu sunt opuse statului ca atare. Cu alte cuvinte, în epoca modernă, teritoriul statului nu poate fi divizat în componente teritoriale distincte pentru a fi apoi înstrăinate pentru diferite motive. O asemenea înstrăinare ar afecta însăşi suveranitatea statului ca atare.

Inalienabilitatea teritoriului întăreşte indivizibilitatea acestuia. Fiind inalienabil, teritoriul nu poate fi înstrăinat altui stat. Aşa cum am arătat deja, în practica internaţională este acceptată ideea modificării frontierelor, dar numai ca expresie a acordului între statele suverane interesate.

În doctrina constituţională, acestor două caracteristici - indivizibilitatea şi inalienabilitatea - li s-a adăugat „impenetrabilitatea" teritoriului, care ar consta în interdicţia ca pe teritoriul unui stat să-şi poată exercita puterea de comandă un alt stat . Cu toate acestea, recent s-a conturat tendinţa ca unor state suverane să li se impună, sub acoperirea Cartei ONU, restricţii cu privire la folosirea propriului teritoriu. Astfel, Irakului i s-a impus, de către O.N.U., în 1993, o

28

„zonă de excludere aeriană" în propriul teritoriu. în această zonă nu este permis accesul navelor aeriene irakiene.

IV.2. Populaţia

Populaţia este o colectivitate umană între membrii căreia s-au statornicit în timp legături de rudenie, de comunitate economică, culturală, afectivă, spirituală. Această formează un anume popor sau naţiuni, în raport de situaţia concretă şi de perioada istorică la care ne raportăm. În cadrul populaţiei unui stat se găsesc, în general, două categorii de locuitori: locuitori având aceeaşi cetăţenie (cei mai numeroşi) şi locuitori care nu au calitatea de cetăţeni ai statului respectiv.

Cetăţeanul este individul legat de stat printr-o legătură juridică: „cetăţenie". Această legătură este determinată în mod suveran de către stat pe anumite criterii: jus sanguinis sau jus loci (jus soli). Străinul este cetăţean al altui stat şi rămâne supus acestuia din punct de vedere al îndatoririlor cetăţeneşti. În această categorie intră şi indivizii fără cetăţenie (apatrizii). O categorie suplimentară şi nesemnificativă o formează indivizii cu dublă cetăţenie.

Prezenţa unei comunităţi de străini într-un stat ridică multiple probleme de ordin economic, financiar, politic, social, cultural, religios, etnic. În legătură cu această problemă, există pericolul ca autorităţile unui stat să-şi trateze grupurile minoritare - cetăţeni ai statului respectiv - ca pe străini. Problema poate fi abordată din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Aspectul cantitativ al populaţiei poate influenţa sentimentul de comunitate naţională. Este mai uşor să menţii acest sentiment la populaţii numărând zeci şi sute de milioane de indivizi şi mai greu când o asemenea populaţie se ridică la un milion de oameni. Cu toate acestea, tradiţiile naţionale suplinesc uneori numărul mic al locuitorilor ţării respective.

Aspectul cantitativ al populaţiei se pune în raport cu fenomenul demografic, în această privinţă, este dreptul statului de a stabili o anumită rată de creştere demografică a populaţiei sau măcar de a o controla.

Aspectul calitativ are în vedere faptul că fiecare stat regrupează într-o proporţie mai mare sau mai mică populaţii cu trăsături etnice diferite. În funcţie de această regrupare, statele se pot împărţi în state naţionale şi state multinaţionale. ELEMENTELE NAŢIUNII sunt: rasa; limba; religia; tradiţiile istorice; interesele materiale

şi culturale comune; situaţia geografică. Datorită unor împrejurări speciale, nu întotdeauna aceste elemente pot fi întrunite fără, însă, ca naţiunea să fie afectată .

Toate aceste exemple arată cât de relativ poate fi conceptul de naţiune, el situându-se, aparent, în afara oricărei definiţii. Trebuie reţinută însă ideea că naţiunea presupune o incontestabilă unitate sociologică a populaţiei, dar nu o uniformitate absolută.

Din această perspectivă, identificarea STAT-NAŢIUNE este considerată, în doctrina constituţionalistă occidentală, ca fiind soluţia cea mai bună, pentru că ea asigură cea mai profundă solidaritate în rândul populaţiei. De fapt naţiunea STAT-NAŢIUNE reprezintă o componentă esenţială a doctrinei tratatelor de pace încheiate după primul război mondial şi reprezentând şi în prezent un factor structurant al relaţiilor internaţionale.

IV.3. Puterea politică suverană

Statul suveran este dator să exercite pe teritoriul său şi faţă de întreaga populaţie prerogativele sale de putere suverană, pentru a menţine ordinea, a apăra comunitatea respectivă împotriva oricărei agresiuni etc.

29

O autoritate publică este suverană atunci când nu este supusă nici unei alte autorităţi, nici în cadrul intern al statului, nici pe plan extern. Nici o altă entitate nu o poate controla. Altfel spus, în interiorul frontierelor sale, statul exercită o putere exclusivă; deţine puterea de a controla, comanda şi de a sancţiona în mod suveran.

Unul din atributele esenţiale ale suveranităţii statului îl constituie dreptul său inalienabil de a reglementa, în mod liber şi fără nici o intervenţie din partea altui stat, organizarea şi funcţionarea sistemului politic, raporturile societate - stat - cetăţean, raporturile personale fi patrimoniale între indivizi etc., prin intermediul normelor juridice.

Transpunând în norme de drept obiectivele cele mai importante ale dezvoltării social-economice şi politice, statul instituie, în virtutea suveranităţii sale, o ordine juridică menită să-i ocrotească şi să-i consolideze valorile fundamentale pe care se întemeiază şi pe care este interesat să le promoveze şi să le apere, relaţiile sociale corespunzătoare acestor valori.

Reglarea normativă şi optimizarea relaţiilor sociale prin intermediul normelor de drept, instituirea unei ordini juridice stricte constituie, astfel, una dintre caracteristicile definitorii ale suveranităţii puterii de stat, singura îndrituită să îmbrace în haină normativă voinţa poporului şi să-i confere acesteia la nevoie prin forţa de constrângere a statului, autoritate şi obligativitate generală.

Legătura indisolubilă dintre suveranitatea puterii de stat şi ordinea juridică, dintre stat şi drept are rădăcini istorice adânci, apariţia şi cristalizarea diferitelor formaţiuni sociale desfăşurându-se ca un proces istoric complex, în care latura politică a activităţii sociale, rolul statului suveran s-au împletit armonios cu elaborarea şi aplicarea normelor de conduită.

Este esenţial ca puterea să fie legitimă şi să se exercite în cadrul legislaţiei constituţionale adoptate în mod democratic.

O putere devine ilegitimă prin contestarea ei de către întreaga naţiune sau de către majoritatea populaţiei. O condiţie a legitimităţii este respectarea de către putere a Constituţiei. Astfel, un guvern desemnat legal poate deveni ilegitim datorită activităţii sale. Lipsa de legitimitate într-o asemenea situaţie se exprimă prin pierderea de către guvern a suportului popular sau prin retragerea sprijinului partidelor parlamentare Conceptul de legitimitate raportat la o instituţie socială are, deopotrivă, conotaţii juridice şi politice, unii autori conferindu-i chiar sensuri psihosociologice. Ilegitimitatea guvernului are conotaţii moral-politice şi evidenţiază că poporul nu mai are încredere în echipa guvernamentală şi în programul acesteia de guvernare. În al doilea caz, ilegitimitatea este pusă în discuţie chiar de către parlament.

Simpla contestare a unui guvern de către partidele din opoziţia parlamentară sau de opinia publică (prin mitinguri de protest, demonstraţii antiguvernamentale, marşuri, grevă generală ş.a.) nu înseamnă însă automat şi pierderea legitimităţii guvernului. Raţiuni de ordin practic impun cerinţa stabilităţii instituţiilor constituţionale şi, în cadrul acesteia, a guvernului. De aceea, contestarea publică a unor autorităţi statale nu are ca rezultat automat revocarea acestora şi înlocuirea lor cu altele.

Ilegitimitatea trebuie constatată oficial pe cale parlamentară, prin votarea unei moţiuni de cenzură sau ca rezultat al unei revoluţii sau revolte populare.

În cazul constatării legitimităţii guvernului, urmează ca acesta să fie înlocuit printr-un alt guvern, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale în materie.

Elementele legitimităţii puterii politice sunt: legalitatea instituirii puterii (cu respectarea Constituţiei) şi corecta folosire a acestei puteri (în conformitate cu legile statului).

Din punct de vedere sociologic, legitimitatea a fost definită ca fiind caracteristica puterii (a sursei, naturii şi organizării sale de a fi conformă cu ceea ce crede preferabil sau corespunzător potrivit anumitor norme juridice, morale sau unor tradiţii consacrate).

Din punct de vedere politologic, legitimitatea este considerată un principiu de întemeiere şi justificare a unui sistem de guvernământ care presupune o anumită recunoaştere a acestui drept de către guvernanţi .

30

Capitolul V. Atributele statului român contemporan

V.1.România stat unitar, naţional şi indivizibil

Sub aspectul structurii de stat, România se prezintă ca un stat unitar. Astfel, pe teritoriul României este organizată o singură formaţiune statală. De aici, drept consecinţă, existenţa unui singur rând de autorităţi publice centrale. Astfel, în ţara noastră există un singur Parlament. De asemenea, există un singur guvern şi un singur for judecătoresc suprem. Cetăţenii au o singură cetăţenie, cetăţenia română. Teritoriul ţării este organizat în unităţi administrativ - teritoriale (judeţe, oraşe şi comune), iar autorităţile publice din aceste unităţi sunt subordonate uniform, faţă de cele centrale. Întreaga organizare statală este stabilită prin Constituţie.

Caracterul naţional al statului unitar român exprimă unul din elementele constitutive ale acestuia, ştiut fiind că, în accepţiunea largă, statul este constituit din 3 elemente şi anume: teritoriu, populaţie (naţiunea) şi suveranitate (puterea organizată statal). Se preferă însă în contextul explicării caracteristicilor statului termenul naţional, pentru că din punct de vedere riguros ştiinţific naţiunea este elementul constitutiv al statului. În populaţie de regulă distingem trei categorii şi anume cetăţenii, străinii şi apatrizii, ori aceste două categorii, de la urmă nu sunt încorporate în categoria naţiune.

Formarea statului român ca stat naţional unitar este rodul unui proces istoric îndelungat, proces dominat de lupta poporului român pentru unitate şi independenţă, pentru eliberarea naţională şi socială.

Forma unitară corespunde conţinutului statului precum şi compoziţiei naţionale a poporului român.

În decursul istoriei, anterior fondării statului naţional unitar, pe teritoriul ţării, alături de români s-au aşezat maghiari, evrei, romi şi germani, precum şi, într-un număr mai mic, oameni de alte naţionalităţi. Aceştia au muncit şi luptat alâturi de români, au suferit împreună cu românii şi se bucură astăzi de drepturi egale cu românii.

Cât priveşte caracterul indivizibil al statului român, caracter exprimat încă de Constituţia din anul 1866, acesta priveşte toate cele trei elemente constitutive ale statului, precum şi pe fiecare dintre ele. Nici unul din cele trei elemente teritoriu, populaţie şi suveranitate nu poate fi împărţit în sensul de a fi sub stăpânirea altor state.

V.2.România, stat suveran şl independent

Înţelegerea suveranităţii de stat a României impune o succintă prezentare a noţiunii de suveranitate. Pentru explicarea suveranităţii este necesară luarea în consideraţie a cel puţin trei probleme teoretice şi anume: evoluţia istorică a conceptului de suveranitate; existenţa a trei noţiuni care, deşi se găsesc într-o strânsă corelaţie, sunt totuşi noţiuni distincte şi anume suveranitatea poporului, suveranitatea naţională şi suveranitatea de stat;

Uneori, în doctrina juridică mai veche, suveranitatea era considerată unul şi acelaşi lucru cu puterea de stat. Problemă de mare importanţă şi actualitate, suveranitatea de stat se impune şi astăzi ca una din marile realităţi ale lumii contemporane.

Idea de bază ce trebuie subliniată este aceea că, în decursul istoriei conceptul de suveranitate a evoluat în funcţie de scopurile societăţii de interesele şi valorile ce trebuiau protejate. Conţinutul suveranităţii se deosebeşte de la o orânduire socială la alta, deoarece chiar aceste orânduiri se deosebesc între ele. Aşa cum se subliniază în literatura juridică,

31

conţinutul suveranităţii, adică domeniile în care se exercită, s-au extins de la politic la economic, cu precizarea că însuşi politicul şi-a schimbat în timp semnificaţia.

În stabilirea conceptului de suveranitate trebuie explicate şi alte două noţiuni, des întâlnite atât în literatura juridică şi mai ales în cea politică, şi anume suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională:

suveranitatea poporului = dreptul poporului de a decide asupra sorţii sale, de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui, precum şi de a controla activitatea acestora. în societatea în care puterea de stat aparţine real întregului popor, suveranitatea poporului se identifică cu suveranitatea de stat. Suveranitatea poporului legitimează dreptul acestuia la insurecţie.

suveranitatea naţională = dreptul la autodeterminare şi la dezvoltarea independentă a fiecărei naţiuni, care îi aparţine fie că posedă sau nu o organizaţie proprie de stat. Bineînţeles că, atunci când naţiunea s-a constituit într-un stat suveran şi independent, suveranitatea naţională se identifică cu cea de stat

Precizând că suveranitatea este o trăsătură generală a puterii de stat, se observă că nu

se poate vorbi de un titular al suveranităţii decât în măsura în care se pune semnul egalităţii între puterea de stat şi suveranitate.

În doctrina juridică pot fi identificate două moduri în definirea suveranităţii de stat. În aceste două moduri se regăsesc, cu mici excepţii aproape toate definiţiile date suveranităţii de doctrina juridică:

dreptul statului de a decide liber în treburile sale interne şi externe. acea caracteristică a puterii de a fi supremă pe teritoriul statului şi independentă faţă de

orice putere străină, caracteristică exprimată în dreptul statului de a-şi rezolva liber treburile interne şi externe, cu excluderea oricărui amestec al altor state şi cu respectarea drepturilor corespunzătoare ale acestora şi a regulilor general admise ale dreptului internaţional.

Se adaugă deci la supremaţie şi independenţă obligaţia respectării drepturilor altor

state şi a normelor şi principiilor dreptului internaţional. Este adevărat că din modul cum sunt formulate aceste definiţii nu reiese întotdeauna în

mod expres că este vorba de două condiţii alăturate supremaţiei şi independenţei, dar o asemenea interpretare este posibilă. Suveranitatea exclude arbitrariul, încălcarea suveranităţii altor state, că ea nu trebuie să fie un privilegiu al statelor mari şi puternice în dauna altor state. Statul suveran e obligat să respecte drepturile altor state, nor-mele unanim admise ale dreptului internaţional, să respecte principiul egalităţii suverane a statelor.

Un al doilea mod de definire a suveranităţii este acela în care nu sunt reţinute în definiţie, ca nefiind elemente constitutive ale suveranităţii, obligaţiile de respectare a dreptului internaţional şi a drepturilor altor state. Nu înseamnă însă că aceşti autori nu dau importanţă cuvenită egalităţii suverane a statelor, reciprocităţii în viaţa internaţională, normelor şi principiilor dreptului internaţional.

Suveranitatea, trăsătură generală a statului, este supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate.

Definirea suveranităţii numai prin supremaţie sau numai prin independenţă este insuficientă, căci în timp ce supremaţia evocă acea însuşire a puterii de stat de a fi superioară oricărei alte puteri în raporturile cu populaţia, cuprinsă în limitele frontierelor statului, independenţa evocă acea trăsătură a puterii de a nu fi îngrădită, limitată, în realizarea scopurilor sale, de nici o altă putere de stat străină.

Constituţiile române au consacrat, în formulări din ce în ce mai clare, suveranitatea şi independenţa. Suveranitatea şi independenţa României îşi găsesc şi trebuie să-şi găsească

32

garanţiile în economia românească, în existenţa forţelor armate, în capacitatea de apărare a ţării. Totodată se constituie ca garanţii eficiente pentru suveranitatea şi independenţa statelor, şi deci şi pentru România, climatul internaţional de destindere, cooperare, încredere şi securitate, organismele internaţionale (O.N.U., organismele sale specializate, Consiliul Europei, alte organisme internaţionale) la care ţara noastră participă.

V.3.România, stat de drept, democratic şl social

Dacă examinăm articolul 1 din Constituţia României vom observa că se stabilesc următoarele caracteristici ale statului: naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil, stat de drept, democratic, social. Urmează să analizăm, succint desigur, unele din aceste trăsături şi anume:

a) România este un stat de drept. Statul de drept, ca teorie şi realitate s-a impus mult mai târziu în istoria societăţi, în principiu atunci când sa considerat că şi autorităţile publice, guvernanţii trebuie să se supună unor reguli juridice. Este evident că statul de drept a apărut ca o replică dată statului despotic. Spre sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX s-a formulat şi teoretizat idea potrivit căreia scopul fundamental al statului este de a asigura realizarea dreptului şi că oamenii care deţin puterea (guvernanţi) sunt supuşi dreptului şi limitaţi prin drept. Această concepţie a fost exprimată de către doctrina germană sub numele de statul de drept (Rechtstaat). Odată cu dezvoltarea acestei teorii juriştii au început să clasifice statele în statul de drept, în care guvernanţii sunt supuşi regulilor juridice şi statul despotic în care guvernării sunt scutiţi de a respecta regulile juridice. Statul de drept rămâne o simplă teorie dacă nu este constituit dintr-un sistem de garanţii (inclusiv juridice) care să asigure reala încadrare a autorităţilor publice în coordonatele dreptului. Ca atare statul de drept are un conţinut complex şi în acest sens se consideră că suntem în prezenţa unui stat de drept acolo unde: domnia dreptului este evidentă; conţinutul acestui drept valorifică la dimensiunile lor reale drepturile şi libertăţile cetăţeneşti; se realizează echilibrul, colaborarea şi controlul reciproc al puterilor publice (autorităţilor publice); se realizează accesul liber la justiţie. b) România este un stat democratic. Caracterul democratic al statului înseamnă că autorităţile publice se întemeiază pe voinţa poporului, exprimată prin alegeri libere şi corecte. De asemenea implică proclamarea şi garantarea libertăţilor publice. Totodată democraţia implică: un sistem pluralist, responsabilitatea guvernanţilor, obligaţia lor de a se conformă legilor, exercitarea imparţială a justiţiei de către judecători independenţi şi inamovibili. Democraţia are ca fundament respectarea fiinţei umane şi a statului de drept. Caracterul democratic al statului şi statul de drept se implică şi se presupun reciproc. Aceste trăsături se pot regăsi acolo unde echilibrul puterilor este realizat, unde supremaţia constituţiei este asigurată. c) România este un stat social. Acest caracter rezultă atât din natura, statului cât şi mai ales din funcţiile sale. Statul modern poate şi trebuie să imprime tuturor acţiunilor economice, politice, culturale, un conţinut social fundamentat pe valori etice şi umane care să creeze terenul fertil exprimării reale a personalităţii cetăţenilor, a drepturilor şi libertăţilor lor a şanselor lor egale. Statul social nu poate fi un simplu partener de afaceri, un simplu observator, ci un participant care trebuie să intervină, trebuie să aibă iniţiativă şi mai ales să ia măsuri care să asigure realizarea binelui comun. El trebuie să protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin şi de şansă, trebuie să sprijine sectoare economice aflate în criză dar care sunt indispensabile promovării unui trai civilizat, trebuie să asigure funcţionarea unor servicii publice de protecţie şi intervenţie socială. înţelegerea caracterului social al statului ne permite explicarea sensului şi dimensiunilor unor prevederi constituţionale, precum cele din:

33

art.32 privind garantarea dreptului la învăţătură; art.33 privind obligaţia statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice; art.38 privind protecţia socială a muncii; art.43 privind obligaţia statului de a lua măsurile necesare asigurării unul nivel de trai decent cetăţenilor; art.45 privind protecţia copiilor şi tinerilor; art.46 privind protecţia persoanelor handicapate.

34

Capitolul VI. Introducere în teoria constituţiei

VI. 1. Noţiunea de Constituţie.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul constituţie provine din substantivul latin constitutio, care înseamnă „aşezare cu temei" sau „starea unui lucru" . În sistemul de drept roman, constituţia însemna edictul semnat de împărat şi a cărui forţă juridică era superioară celorlalte acte juridice adoptate de autorităţile publice ale imperiului. Unele state feudale au consemnat în documente scrise anumite reguli fundamentale privind raporturile între guvernanţi şi guvernaţi, care urmau să prevaleze, cu valoare de principiu de conduită politică, faţă de cutumele existente, precum şi faţă de comportamentul ulterior semnării acestora al monarhilor. Se poate face referire în acest sens la Magna Charta engleză din 1215, la Bula de Aur emisă de regele maghiar Andrei al II-lea, Bill of Rights din 1629 ş.a. În Evul Mediu, cuvântul „constituţie" era folosit în unele state pentru a delimita astfel de reguli de simplele legi sau statute. în acest sens este cunoscut, între alte asemenea înscrisuri fundamentale, „Legea statua, constitutiones privilegia regni Polonie, Magni Ducatus Lithvanie Omnium Provinciarum Annexarum a Comittiis Vifliciale" adoptată de Adunarea generală a Seimului Coroanei Poloniei în 1347. în lucrările politice sau juridice inspirate de principiile dreptului natural, termenului de constituţie îi era preferat cel de „lege fundamentală", folosit cu predilecţie în Evul Mediu pentru a desemna acte ale puterii statele înzestrate cu o forţă juridică superioară.

9

În general, Constituţia scrisă se prezintă sub forma unui document politico-juridic având mai multe sau mai puţine articole şi care este adoptat direct de popor sau de reprezentanţii acestuia, potrivit unei proceduri speciale şi solemne.

Prezentarea Constituţiei ca un document cuprinzând un anumit număr de articole şi adoptat printr-o procedură specială de câtre un organism cu puteri constituante sau prin referendum (sau prin combinarea celor două modalităţi) este, însă, insuficientă pentru caracterizarea - ştiinţifică, în special juridică, a Legii fundamentale. lată de ce vom încerca să desprindem câteva trăsături definitorii ale Constituţiei. Pentru a dobindi calitatea actului cu valoare juridică constituţia trebuie să îndeplinească condiţii de fond şi formă.

Condiţii de fond: Dispoziţiile constituţionale referitoare la organizarea şi exercitarea puterii au un

preponderent caracter politic. Caracterul politic al dispoziţiilor constituţionale este obiectivat însă în norme juridice care le conferă, astfel, obligativitate generală, încălcarea lor fiind sancţionată. Cu alte cuvinte, ele au căpătat, pe lângă un caracter politic, şi un caracter normativ.

Caracterul normativ al dispoziţiilor constituţionale reprezintă o altă condiţie de fond a constituţiei. Caracterul normativ al dispoziţiilor constituţionale decurge, îndeosebi, din necesitatea de a conferi consistenţă şi caracter general-obligatoriu normelor politice, precum şi de a asigura respectarea acestora sub sancţiunea legii. Dacă dispoziţiile constituţionale ar avea doar un caracter politic, încălcarea acestora nu ar putea fi sancţionată în mod eficient. Nu este însă vorba de un simplu caracter normativ. Dacă am accepta, ca o condiţie de fond a constituţiei, ca dispoziţiile sale să aibă pur şi simplu caracter normativ, acest act fundamental nu s-ar deosebi de o lege ordinară, ale cărei prevederi au, de asemenea, caracter normativ. Constituţia are un caracter normativ (juridic) suprem.

De asemenea, caracterul normativ al dispoziţiilor constituţionale impune stabilirea unei ordini constituţionale corespunzătoare intereselor social-politice ale unei societăţi localizate temporal şi geografic, care nu poate fi schimbată oricând şi de oricine.

35

Condiţii de formă:

Astfel, din punct de vedere al formei sale, constituţia este o lege prin care se stabilesc, între altele, principiile generale de guvernare, ca şi principiile generale ale legislaţiei, cu alte cuvinte, ale reglementării juridice a raporturilor sociale. Atâta vreme cât constituţia este în vigoare, ea constituie baza cadrului juridic al societăţii, adică a dreptului pozitiv.

Al doilea element formal constă în supremaţia constituţiei. într-adevăr, constituţia este o lege supremă din punct de vedere juridic în raport cu toate celelalte legi. Atât legile organice, cât şi cele ordinare trebuie să corespundă literei şi spiritului constituţiei.

Din punct de vedere al politologiei, constituţia a fost definită, de pildă, ca fiind ansamblul normelor politice şi legale fundamentale care prescriu regulile de guvernare . În opinia unuia dintre fondatorii constituţionalismului american, James Madison, „scopul oricărei constituţii politice este, ori trebuie să fie, în primul rând, să obţină pentru guvernanţii care posedă cea mai mare înţelepciune de a discerne şi cea mai înaltă însuşire de a conduce, binele comun al societăţii, iar în al doilea rând, să ia cele mai eficiente măsuri de prevedere pentru a-i păstra pe aceştia virtuoşi cât timp exercită conducerea”.

Din punct de vedere sociologic, constituţia reprezint în esenţă un pact social (acord raţional încheiat între oameni) intervenit între guvernant şi guvernaţi prin care acestora din urmă li se garantează un sumum de drepturi, în schimbul acceptării de către ei a puteri de comandă şi a dominaţiei la care sunt supuşi de guvernant, fără, însă, ca acesta să devină tiranic. Respectarea acordului este asigurată printr-o infrastructură instituţională (instituţiile politice sau autorităţile publice) organizată pe principiul separaţiei puterilor şi al verificării lor reciproce (checks and balances) -prevăzute, de asemenea, în constituţie.

Într-o concepţie autentic democratică, esenţa constituţiei constă în reflectarea politico-juridică a condiţiilor social-istorice existente într-o societate la un moment dat, precum şi a intereselor generale, fundamentale ale naţiunii, privite din perspectiva procesului de cucerire prin competiţie electorală democratică a puterii şi exercitare a acesteia pentru înfăptuirea „binelui comun" al poporului. Scopul unei constituţii, scria, în acest sens, sociologul român Dimitrie Gusti, este „de a formula politic şi juridic în mod solemn, psihologia socială, starea economică, dezideratele dreptăţii sociale şi aspiraţiile etnice ale naţiunii".

VI.2. Semnificaţiile Constituţiei.

Încercarea de definire a constituţiei trebuie să pornească de la fenomenul puterii, obiectivat prin instituţia politică a statului. Constituţia este instrumentul prin :care se instituţionalizează puterea. Ea constituie deci certificatul de legalitate şi de legitimitate a puterii. Dar ea este totodată şi instrumentul de „închidere" a puterii într-un cadru juridic determinat, este mijlocul de limitare a puterii, de „stăpânire'" a ei. „Legalitatea" puterii, semnificând „legalitatea constituţională", este un concept riguros, fără ambiguităţi, evocând prerogativele de constrângere ataşate puterii, „puterea puterii" de a se impune, la nevoie prin măsuri sancţionatoare;

Constituţia poate fi definită pornind de la două criterii diferite şi, de fapt, conjugabile criteriul material şi criteriul formal.

Potrivit criteriului material, constituţia reprezintă ansamblul regulilor, indiferent de sursa şi de forma lor, prin care se instituie puterea şi conform cărora ea se exercită (reguli având ca obiect statutul guvernanţilor, modul în care ei dobândesc prerogativele puterii şi le exercită, independenţa şi interdependenţa autorităţilor puterii, raporturile dintre autorităţi şi guvernaţi, drepturile şi libertăţile acestora etc.). Axându-se exclusiv pe obiectul reglementării, pe conţinutul acesteia, indiferent de forma ei, criteriul material este imprecis şi extensiv, incluzând necondiţionat

36

în corpul materiei constituţionale şi reglementările care au ca obiect, bunăoară, dreptul parlamentar, sistemul electoral, statutul partidelor politice ş.a.

Potrivit criteriului formal sau organic, criteriului regimului juridic, mai precis, mai clar, constituţia este ansamblul regulilor, indiferent de obiectul lor, adoptate în forme procedurale specifice, distincte, exclusive. Normele constituţiei se înfăţişează astfel ca norme „privilegiate şi protejate special". Axându-se exclusiv pe forma reglementării, indiferent de conţinutul ei, criteriul organic implică riscul includerii în corpul materiei constituţionale a unor norme marginale, fără, nici o legătură cu dreptul constituţional.

VI.3. Originea şi caracteristicile constituţiei cutumiare

Constituţia cutumială este formată din tradiţii , obiceiuri, practice, care au ca trasatură comună faptul că sunt nescrise if că reglementează modul de organizare if de funcţionare a organismelor de guvernare if raporturile între ele, statul indivizilor. Esenţial ester că obiectul de reglementare a tradiţiilor constituţionale e format din relaţii sociale fundamentale, de natura celor reglementate în constituţiile scrise.

Forţa juridică a unei Constituţii cutumiare nu este, însă, diminuată dacă guvernanţii şi guvernaţii recunosc legea fundamentală în această concepţie. în acest fel, parlamentul va legifera, potrivit tradiţiilor constituţionale, guvernul va aplica legile în acelaşi spirit, iar judecătorii vor judeca dând câştig de cauză persoanelor ale căror interese sau drepturi, izvorâte din tradiţia constituţională, au fost încălcate fie de către stat, fie de către o persoană particulară.

Cutuma constituţională are un caracter istoric. Într-adevăr, întreaga istorie a popoarelor pune în evidenţă formarea diferitelor ramuri ale dreptului pe bază de cutumă. Până în secolul al XVIII-lea, raporturile constituţionale erau reglementate prin cutumă. Rarele documente politice, de pildă, Magna Charta din 1215, prin care se reglementau unele raporturi între Rege şi supuşii săi, nu puteau fi socotite constituţii în înţelesul pe care îl dăm astăzi acestui document, deşi în documentul menţionat s-a stabilit principiul constituţional potrivit căruia „orice taxă sau impozit se stabileşte doar de reprezentanţii naţiunii". Treptat, aceste norme şi uzanţe au fost adaptate noilor condiţii istorice şi codificate.

Codificarea cutumei constituţionale Momentul codificării cutumei constituţionale a fost generat de trei factori:

organizarea politică, afirmarea unităţii naţionale; dezvoltarea procesului de instituţionalizare într-o formă modernă, corespunzătoare principiului suveranităţii poporului şi principiului separaţiei puterilor în stat, a puterii politice.

Afirmarea unităţii naţionale - având o legătură indisolubilă cu unitatea statală - a însemnat, printre altele, afumarea rolului Naţiunii ca deţinătoare suverană a puterii. Modalităţile practice de exercitare de către naţiune a puterii sale suverane nu se regăseau însă în cutuma constituţională. De aceea, reprezentanţii naţiunii au militat pentru înlocuirea cutumei cu dispoziţii scrise care prezentau avantajul că puteau reglementa şi alte probleme sociale, cum ar fi, de pildă, raportul între stat şi naţiune, drepturile şi libertăţile publice, controlul naţiunii asupra modului în care este guvernată ş.a.

Instituţionalizarea puterii a permis şi un control eficient din partea populaţiei asupra celor care exercitau puterea în numele naţiunii. Totodată, a permis divizarea puterilor, fiecăreia revenindu-i atribuţii specifice.

Cerinţa de codificare a fost resimţită de toate statele europene existente în acea epocă, dreptul lor public fiind format în acea vreme în principal din norme cutumiare.

În opera de codificare au fost cuprinse, însă, cele mai importante uzanţe, precum şi cele care aveau o aplicabilitate generală. Astfel, chiar în cadrul teritoriului pe care se constituie un stat au putut să rămână enclave în care a continuat să se aplice cutuma constituţională sau în care unele tradiţii continuat să se aplice, completând noile norme codificate.

37

Sistemul constituţional britanic se bazează în prezent pe trei elemente: a) Common Law - cutumele sancţionate de judecător; b) Obiceiurile (alegerea primului-ministru din rândul membrilor Camerei Comunelor; prezentarea Mesajului Tronului în Camera Lorzilor; „obligativitatea" semnării de către suveran a legilor votate de parlament etc.); c) Statutele - legile scrise relative la organizarea puterilor publice votate de parlament .

VI.4. Originea şi caracteristicile constituţiei scrise Cerinţa unei constituţii scrise a fost puternic resimţită în Europa medieval - cu

excepţia Angliei - veacuri de-a rândul. Inerţia guvernării, supleţea cutumei, gradul redus de complexitate a activităţilor statale, durata procesului de înfăptuire a unităţii naţionale, precum şi alţi factori au întârziat până la sfârşitul secolului al XVIII-lea apariţia unei Constituţii. Coloniile americane, mai avansate din punct de vedere al gradului de ascensiune şi de emancipare politică a burgheziei, decât Coroana engleză şi celelalte state europene, au reuşit să-şi declare la 4 iulie 1776 independenţa, după care s-au constituit într-o Confederaţie transformată apoi în Uniune de state. Uniunea statelor americane a fructificat filosofia politică revoluţionară a Europei din secolul al XVII-lea şi a adoptat prima Constituţie scrisă în anul 1787. Unele colonii aveau deja constituţii proprii.

Constituţia scrisă asigură, în principiu, o mai mare stabilitate şi securitate a instituţiilor politice, deoarece conţinutul articolelor sale este clar. Acest avantaj al Constituţiei scrise faţă de cutumă a fost în mod special subliniat în filosofia politică din secolul al XVIII-lea. Într-adevăr, regula de drept scrisă are avantajul clarităţii şi preciziei; prin intermediul ei se stabileşte cu exactitate cadrul de organizare a puterilor, se sancţionează încălcarea abuzurilor de putere. Pe de altă parte, cei guvernaţi, beneficiind de posibilitatea de a studia Constituţia scrisă, pot să cunoască exact prerogativele şi atribuţiile guvernanţilor şi, mai important, să-şi cunoască drepturile şi modalităţile de exercitare şi de apărare a acestora.

38

Capitolul VII. Adoptarea Constituţiei

Importanţa deosebită a constituţiei şi supremaţia ei faţă de toate celelalte acte politice

şi normative - indiferent care ar fi organul lor emitent - impun de la sine folosirea unor proceduri constituţionale speciale şi, totodată, solemne pentru adoptarea şi revizuirea acesteia. Principiul supremaţiei constituţiei presupune, deopotrivă, înlăturarea posibilităţii de adoptare facilă şi fără discernământ a acesteia precum şi a posibilităţii de revizuire permanentă a ei, ceea ce ar genera pe plan juridic insecuritatea instituţiilor constituţionale, instabilitatea sau nesiguranţa drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, iar pe plan politic, tensiuni şi conflicte sociale.

În general, o constituţie nouă este adoptată: Odată cu formare unui stat nou. Apariţia unui stat nou este un proces politic de o mare

complexitate ce impune adoptarea unor dispoziţii cu caracter politico-juridic solemn prin care se reglementează caracteristicile juridice esenţiale ale teritoriului, structura de stat, forma de guvernământ, regimul politic, se constată existenţa unei anumite populaţii pe teritoriul respectiv (mai mult sau mai puţin omogene sub aspect naţional), se prevăd principiile, normele şi organismele de exercitare a puterii suverane, drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti . . În situaţia când în viaţa unui stat au loc schimbări politice şi anume, când se schimbă regimul politic ori când un stat îşi reînnoieşte fundamental bazele politico-juridice, economice, când în viaţa statului are loc o schimbare importantă cu caracter politic sau social-economic care nu afectează însă esenţa statului sau regimului politic. Într-o asemenea situaţie, constituţia nu mai corespunde noilor realităţi social-politice şi nu mai oferă cadrul de realizare efectivă, eficientă, în beneficiul tuturor claselor sociale, a intereselor generale sau a „binelui comun" al societăţii. .

VII.1.Organismul competent să adopte constituţia

Potrivit schemei teoretice clasice, este competent să adopte o nouă constituţie organul care deţine sau care a fost investit cu puterea constituantă originară.

În condiţii de normalitate politică şi de stabilitate a instituţiilor de guvernare, ale jocului politic democratic bazat pe pluralism şi dialog social, desemnarea şi învestirea unui anumit organism reprezentativ la nivel naţional se asigură prin alegeri democratice.

În condiţii de criză politică, de schimbare calitativă a realităţilor sociale şi a raporturilor între forţele politice sau în situaţia în care în viaţa unui stat intervin evenimente de importanţă naţională privind sistemul de guvernare, poate apare tendinţa de a monopoliza puterea, de a domina alte forţe politice-sau sociale.

Modalităţile practice de exercitare a acestei puteri diferă de la un sistem la altul. Pot fi însă prezentate unele modalităţi mai des folosite: . Poporul exercită această putere prin reprezentanţii săi aleşi (Adunarea Constituantă sau Convenţie). Organismul desemnat să adopte constituţia este ales prin sufragiu universal, cu un mandat concret: adoptarea Constituţiei (de pildă, art. 80 din Decretul-Lege nr 2/1990). După adoptarea noii constituţii, acest organism îşi încetează activitatea, continuând să funcţioneze ca Adunare legiuitoare obişnuită. Adunarea Constituantă este, în general, Parlamentul. . Poporul exercită direct puterea. In asemenea situaţii, proiectul de constituţie întocmit de un organism învestit cu această prerogativă este supus direct aprobării poporului. Recenta Constituţie a Rusiei a fost adoptată prin referendum constituant. Alteori, constituţia

39

întocmită şi practic adoptată de o Adunare Constituantă aleasă în acest scop este supusă poporului spre aprobare în cadrul unui referendum (Constituţia Franţei din 1958, Constituţia României din 1991). . Este posibil ca Parlamentul să se transforme, fără alegeri generale, în Adunarea Constituantă şi să adopte o nouă lege fundamentală. În regimurile politice ale fostelor state socialiste, constituţiile au fost aprobate într-o procedură pseudo-democratică. Practic, puterea politică fiind concentrată în vârful unei piramide totalitare, proiectul unei Constituţii a reflectat interesele, ideologia acesteia şi mai puţin aspiraţiile electoratului.

VII.2.Clasificarea constituţiilor după modul lor de adoptare

Doctrina constituţională clasică oferă o clasificare a constituţiilor luând drept criteriu modul lor de adoptare. Se. pot distinge, astfel, patru categorii sau tipuri de constituţie: . constituţia octroaiată sau concedată este iniţiată şi adoptată sub autoritatea şefului statului (monarhul). Acest tip de constituţie caracterizează regimurile monarhice în care şeful statului are puteri absolute. Constituţiile concedate pot, însă, să consfinţească şi privilegii impuse monarhului. . constituţia-pact exprimă echilibrul de forţe — rezultat întotdeauna dintr-un compromis militar sau politic - între monarh şi Reprezentanţa naţională. . statutul este din punct de vedere al formei o constituţie concedată, dar adoptată prin plebiscit. Iniţiativa elaborării statutului aparţine monarhului, dar acesta o supune ratificării populare prin procedura democratică a plebiscitului. . constituţia-convenţie este adoptată de un organism de suveranitate naţională, special ales pentru adoptarea constituţiei şi învestită în acest scop cu putere constituantă originară.

3. Distincţia între constituţia suplă şi constituţia rigidă

Revizuirea constituţiei constă în modificarea acesteia prin reformularea, abrogarea anumitor articole sau prin abrogarea anumitor sau prin adăugarea unui text nou. Din punct de vedere al procedurii de revizuire, constituţiile sunt suple sau rigide. . Constituţia suplă este o constituţie a cărei revizuire se înfăptuieşte, practic, prin votarea, fără o procedură specială, a unei legi ordinare. Prin aceasta chiar principiul supremaţiei Constituţiei este compromis. Se înţelege că o constituţie cutumiară este suplă şi, deci, întotdeauna adaptabilă la schimbările din societate. În literatura de specialitate este menţionată, în acest sens, Constituţia Africii de Sud din 1961. . Constituţia rigidă este o constituţie a cărei modificare se dovedeşte a fi mai dificilă decât cea a unei legi ordinare, datorită procedurii cerute, care implică în general colaborarea mai multor organisme constituţionale şi votul unei majorităţi calificate, adică 2/3 din numărul membrilor parlamentului. în epoca contemporană, tendinţa constituanţilor este de a adopta constituţii rigide.

Aprecierea unei constituţii ca fiind rigidă impune analiza nu numai a dispoziţiilor constituţionale, ci şi a vieţii politice în general. Existenţa unui partid dominant, masiv reprezentat în parlament, ai cărui membri respectă cu stricteţe normele de disciplină din partid, asigură oricând şi cu uşurinţă modificarea Legii fundamentale, întrunindu-se fără nici o dificultate numărul de voturi cerut pentru modificarea unei constituţii.

Motivele revizuirii unei constituţii sunt foarte diferite, nu numai de la ţară la ţară, dar chiar în cadrul aceleiaşi ţări. Transformările profunde în viaţa socială, care afectează vreuna dintre instituţiile de guvernare sau diferite alte norme constituţionale impun revizuirea legii fundamentale;

40

o constituţie poate fi revizuită şi în situaţii de criză politică, ca un mijloc de rezolvare a acesteia. Doctrina constituţională s-a oprit, în general, la câteva cazuri mai des întâlnite:

a) producerea unui eveniment politic marcant (constituţiile unor foste ţări socialiste au fost modificate după 1989 prin abrogarea expresă a dispoziţiilor constituţionale referitoare la rolul conducător al partidului comunist în societate);

b) schimbări produse în structura organismelor guvernamentale (de pildă, instituirea funcţiei prezidenţiale în sistemul constituţional român în 1974);

c) transformarea denumirii unor organisme prin care se exercită puterea publică (de exemplu, transformarea în 1961 a Prezidiului Marii Adunări Naţionale în Consiliul de Stat);

d) producerea unor schimbări în organizarea şi funcţionarea unuia sau unora dintre organismele prin care se exercită guvernarea (reforma constituţională din Franţa din 1962 a schimbat procedura alegerii indirecte a Preşedintelui Republicii prin votul direct al tuturor alegătorilor; în 1913, Constituţia SUA a fost modificată prin abrogarea Amendamentului nr. 16, potrivit căruia senatorii urmau să fie aleşi de populaţia statului respectiv; Amendamentul nr. 22 al aceleiaşi constituţii, adoptat în 1951, a precizat că „nici o persoană nu va fi aleasă în funcţia de Preşedinte mai mult de două ori şi nici o persoană care a deţinut funcţia de preşedinte sau a activat ca preşedinte, o vreme ne peste doi ani din durata unui mandat acordat prin alegeri unei persoane, nu va fi aleasă în funcţia de preşedinte mai mult decât o dată").

41

Capitolul VIII. Constituţia României şi constituţionalitatea

VIII.1. Trăsăturile constituţiei României. Elementele definitorii ale Constituţiei României din 1991 pot fi enumerate :

. Constituţia este expresia voinţei suverane reale a poporului român, de a-şi stabili noile rânduieli economice, sociale şi politice. . Constituţia reprezintă o soluţie de continuitate, reaşezând — în termenii unei acţiuni de structură , pe baza unei noi concepţii filosofice, politice, ideologice şi morale, radical deosebită de cea anterioară şi opusă ei, bazele statu-lui şi ale societăţii . Constituţia României — ca sistem de norme juridice fundamentale — îşi propune, în ambianţa valorilor şi funcţiilor sistemului juridic internaţional, să comunice cu acesta de pe poziţia „părţii" faţă de „întreg". . Constituţia este opera unei puteri originare, primare, iar forţa ei morală se sprijină pe verdictul aprobativ al poporului ; . Este Constituţia unei perioade de tranziţie, ceea ce, în parte, şi explică existenţa unor declaraţii de intenţii, a unor principii mai degrabă ideologice decât de drept pozitiv, a unor obligaţii de mijloace, alături de cele de rezultat, precum şi caracterul ei de „constituţie politică" şi „constituţie socială" ; . Constituţia receptează şi revalorizează tradiţiile democratice ale statului şi societăţii româneşti, asimilează — în condiţii concret istorice — experienţa constituţională şi valorile democraţiei constituţionale ale celor mai avansate ţări, precum şi standardele internaţionale ale democraţiei; . Este o constituţie reală şi realistă, pusă sub semnul efectivităţii şi al posibilităţilor economice şi sociale în devenire, ceea ce rezultă din îmbinarea unor norme imperative cu norme vocative;

Constituţia României este un „sistem deschis", receptiv la impulsurile interne şi externe, relativ rigidă sau relativ flexibilă. în acest sens, subliniem mai ales două elemente : tratatele ratificate sau la care s-a aderat potrivit legii fac parte din dreptul intern.

VIII.2. Structura constituţiei României Structura desemnează elementele ce alcătuiesc „corpul" Constituţiei şi legăturile

specifice dintre acestea. Constituţia este o lege fundamentală „moderată cantitativ şi cu un coeficient ridicat de operaţionalitate.

Ea a fost structurată în 7 Titluri, 10 capitole (din care 4 la Titlul I, 6 la Titlul II) şi 8 secţiuni (3 la capitolul 1 al Titlului III, 2 la capitolul V al aceluiaşi Titlu şi la capitolul VI tot din Titlul III).

Titlul I, intitulat „Principii generale", cuprinde câteva reguli de maximă cuprindere cu privire la elementele constitutive ale statului, atributele esenţiale ale acestuia, fundamentul său social, interdependenţa lui internaţională şi simbolurile naţionale.

Titlul II a fost consacrat drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, precum şi instituţiei „Avocatului Poporului".

Titlul III are ca obiect organizarea şi funcţionarea, prerogativele şi responsabilităţile autorităţilor publice, precum şi raporturile dintre acestea.

Titlul IV cuprinde câteva principii referitoare la economie şi finanţele publice. Titlul V organizează Curtea Constituţională, ca organ politico-jurisdicţional. Legea de revizuire introduce un titlu nou, titlul V

1

, cu denumirea „Integrarea euro-atlantică”. Titlul VI fixează regulile. esenţiale în materia revizuirii Constituţiei Titlul VII cuprinde dispoziţiile finale şi tranzitorii.

42

VIII.3. Revizuirea constituţiei româniei Constituţia României, ca aşezământ scris şi sistematic, este o constituţie relativ rigidă,

în sensul că ea admite revizuirea, dar numai printr-un sistem tehnic prestabilit, vizând iniţiativa revizuirii, procedura acesteia şi limitele revizuirii.

Succinta trecere în revistă a ceea ce aduce nou Legea de revizuire a Constituţiei României publicată în M.O. nr. 699 din 22.09.2003 în substanţa prevederilor Actului nostru fundamental pune elocvent în lumină câteva necesare constatări. Modificarea Constituţiei este un act necesar impus atât de mecanismele procesului integrării euro-atlantice, cât şi de prefacerile sociale, economice şi juridice din ţara noastră intervenite de la adoptarea Constituţiei în vigoare, cu aproape 12 ani în urmă.

Iniţiativa poate aparţine unor subiecte expres şi limitativ arătate (art.73) : 1.Guvernului, deputaţilor, senatorilor 2. unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel

puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.

În acest mod, în cazul iniţiativei populare, reprezentativitatea se realizează sub un dublu aspect: numărul minim de cetăţeni din cadrul electoratului ; numărul minim de judeţe din cadrul unităţilor administrativ-teritoriale.

Procedura de revizuire cuprinde două etape (art. 147) : . Dezbaterea şi adoptarea proiectului sau propunerii, de revizuire în cele două Camere ale Parlamentului. Punctele de revizuire trebuie să fie adoptate cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. În caz de divergenţă între cele două Camere, dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi al senatorilor . . Definitivarea revizuirii prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. Limitele revizuirii sunt fixate în raport cu două criterii (art. 148) :

În raport de obiectul revizuirii, nu pot face obiect al revizuirii dispoziţiile Constituţiei privind: caracterul naţional al statului ; independenţa acestuia ; caracterul său unitar şi indivizibil; forma republicană de guvernământ ; integritatea teritoriului ; independenţa justiţiei ; pluralismul politic ; limba oficială ; de asemenea, nu este admisibilă nici o revizuire care ar avea ca rezultat suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.

În raport de circumstanţele în care se solicită revizuirea, Constituţia nu poate fi revizuită :

a) pe durata prelungirii mandatului Camerelor, până la întrunirea legală a noului Parlament.

b) pe durata stării de asediu sau de urgenţă ; c) nici în timp de război. Declararea „stării de asediu" constituie o prerogativă a Preşedintelui Republicii, dar:

• Preşedintele trebuie să solicite Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia

• Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept, în cel mult 48 de ore de instituirea stării de asediu, şi funcţionează pe. toată durata acesteia.

Efectele declarării „stării de asediu" sunt, de regulă, următoarele : • Transferarea, obligatorie sau facultativă, a unora dintre prerogativele şi

responsabilităţile autorităţilor civile în favoarea autorităţilor militare; . • Extinderea prerogativelor obişnuite ale poliţiei ; . • Sporirea competenţelor instanţelor militare — dacă acestea există sau sunt înfiinţate

43

în detrimentul organelor jurisdicţionale de drept comun; • Restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi. Legea organică şi actul de declarare a „stării de asediu" trebuie să fie cât mai precise, pentru a nu favoriza voluntarismul, manifestarea discreţionară a autorităţilor publice. Declararea „stării de urgenţă" se realizează în aceleaşi condiţii ca şi declararea „stării de asediu", iar conţinutul acesteia se stabileşte prin lege organică. Unele dintre efectele declarării „stării de urgenţă", constând în extinderea prerogativelor autorităţilor civile administrative, decurg de plin drept din această stare, altele însă trebuie să aibă la bază o abilitare legală specială. Cât priveşte drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exerciţiul unora dintre acestea sunt restrânse.

Potrivit Constituţiei, declararea stării de război este hotărâtă în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului (art. 62, lit. d). Preşedintele Republicii, în caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, poate numai să ia măsuri pentru respingerea agresiunii, aducându-le neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului, care, dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii (art. 92, alin. 1 şi 3).

Legea de revizuire (publicată în M.O. nr.699 din 22.09.2003) a Constituţiei României din 1991

Elemente de noutate Legea fundamentală adoptată prin referendum naţional la 8 decembrie 1991 a

consacrat pe plan juridic victoria politică a Revoluţiei române din decembrie 1989, prin suprimarea hegemoniei partidului unic şi înlocuirea acestuia cu pluripartidismul, înlocuirea sistemului economiei socialiste planificate cu economia de piaţă şi instaurarea principiilor statului de drept.

În deceniul ce a urmat intrării în vigoare a Constituţiei, în România s-au produs schimbări esenţiale şi reforme de substanţă în evoluţia politică, economică şi socială a ţării.

I. Necesitatea revizuirii Constituţiei adoptate în 1991 este motivată de reformele de structură şi de substanţă care s-au produs în viaţa socială, economică şi politică a ţării, în mod special de perspectiva îndeplinirii celor două obiective majore ale politicii externe româneşti în aceşti ani postdecembrişti, şi anume a integrării în Uniunea Europeană şi a aderării la Alianţa Nord-Atlantică.

Aşadar, obiectivul major al legii de revizuire a Constituţiei îl reprezintă asigurarea temeiului constituţional al realizării procesului de integrare, obiectiv complex care priveşte atât competenţa, cât şi procedura puterii legiuitoare pentru legiferarea integrării, cât şi consecinţele de ordin constituţional referitoare îndeosebi la statutul forţelor armate şi formarea unei armate de profesionişti, la edificarea unui spaţiu comun de justiţie şi securitate, la alegerea europarlamentarilor, la regimul proprietăţii etc.

În acest sens, Legea de revizuire introduce un titlu nou, titlul V, cu denumirea „Integrarea euro-atlantică”, cuprinzând două noi articole, art. 145

şi art. 1452

. Art. 145

1

, cu denumirea marginală „Integrarea în Uniunea Europeană”, este pe deplin acoperitor şi stabileşte aderarea prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate calificată de două treimi din numărul membrilor Parlamentului.

În ceea ce priveşte aderarea la NATO, la art. 1452

legiuitorul stabileşte o majoritate calificată necesară adoptării actului de aderare.

II. Aderarea la Uniunea Europeană şi la NATO implică şi o serie de consecinţe de natură constituţională, şi anume:

1. schimbarea funcţiilor forţelor armate Modificările propuse la art. 117 alin. (1), (2), (3) şi (5) legitimează noi funcţii ale

armatei şi ale tuturor componentelor forţelor armate, respectiv reevaluează organizarea şi funcţionarea forţelor armate, prin eliminarea serviciului militar obligatoriu şi introducerea de

44

noi restricţii privitoare la staţionarea şi desfăşurarea de operaţiuni de către trupele străine pe teritoriul României.

2. reevaluarea atribuţiilor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării Modificările aduse art. 118, în sensul completării acestor atribuţii cu cele referitoare la

participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii, sunt necesare în vederea corelării acestora cu cele ale art. 117.

3. respectarea dispoziţiilor acquis-ului comunitar privitoare la libera circulaţie a capitalurilor, la dreptul cetăţenilor europeni de a investi şi de a dobândi bunuri în condiţii de egalitate cu cetăţenii români

În acest sens, modificări substanţiale au fost aduse art. 41 din Constituţie, al cărui titlu marginal devine “Dreptul de proprietate privată”. În noua redactare, proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, iar cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, precum şi prin moştenire legală. În acest fel, Constituţia înscrie suficiente garanţii constituţionale pentru exercitarea acestui drept în conformitate cu acquis-ul comunitar şi cu interesul general. De asemenea, introducerea alin. (3

1

) reprezintă încă o garanţie a dreptului de proprietate privată, care înlătură posibilitatea trecerii silite a acesteia în proprietate publică pe criterii legate de apartenenţa etnică, socială, religioasă, politică sau de altă natură discriminatorie a titularilor.

O nouă redactare este dată şi art. 135 din Constituţie, menită să întărească garantarea şi ocrotirea prin lege a proprietăţii publice.

III. Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei urmăreşte totodată şi optimizarea procesului de adoptare a deciziilor şi întărirea exigenţelor statului de drept, prin eliminarea unor neajunsuri ale actualului sistem constituţional ce creau anumite blocaje şi întârzieri nejustificate în relaţiile dintre cele două Camere, precum şi lărgirea garanţiilor instituţionale şi constituţionale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

A. Sporirea garanţiilor instituţionale 1. sporirea atribuţiilor Curţii Constituţionale Legea de revizuire se statuează rolul de garant al supremaţiei Constituţiei pentru

Curtea Constituţională (alin. (1) al art. 140) şi atribuie posibilitatea de sesizare a Curţii Constituţionale, înainte de promulgarea acestora, în condiţiile prevăzute la art. 144 lit. a), precum şi de a ridica excepţii de neconstituţionalitate de către Avocatul Poporului, ţinând seama de natura sesizărilor care îi sunt adresate, pentru a putea interveni în procesul legislativ pentru apărarea drepturilor şi intereselor celor ce i-au adresat plângeri, sesizări sau reclamaţii, în condiţiile legii. Această reglementare prezintă o importanţă deosebită pentru statutul cetăţeanului şi pentru întărirea democraţiei constituţionale, prin faptul că atât Avocatul Poporului, cât şi Curtea Constituţională valorifică domeniul libertăţilor publice, al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

2.modificarea dispoziţiilor referitoare la Avocatul Poporului Art. 55 din legea de revizuire dispune că Avocatul Poporului este numit pe o perioadă

de 5 ani pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. 3. sporirea rolului justiţiei şi garantarea independenţei judecătorului

a) Domeniul instanţelor judecătoreşti În vederea armonizării legislaţiei României cu acquis-ul comunitar, legea de revizuire

a Constituţiei urmăreşte înlăturarea dezbaterilor contradictorii asupra aplicării directe în legislaţia României a prevederilor Convenţiei pentru apărarea omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, au fost adoptate noile alineate (3) şi (4) ale art.21.

45

Alin.(3) garantează dreptul la un proces echitabil, soluţionat într-un termen rezonabil, exigenţe prevăzute la art.6 alin.(1) din Convenţie şi care au rolul de a întări liberul acces la justiţie. În privinţa dispoziţiilor alin.(4), în virtutea cărora jurisdicţiile speciale administrate sunt facultative şi gratuite, teza confirmă şi întăreşte încă o dată principiul de drept care stabileşte accesul liber la justiţie.

O atenţie specială a fost acordată reglementărilor referitoare la autoritatea judecătorească. Potrivit Constituţiei revizuite, toţi judecătorii numiţi de Preşedintele României vor fi inamovibili, în condiţiile legii.

În structura sistemului judiciar românesc va reapărea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instituţie cu vocaţie tradiţională, care va asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. S-a prevăzut, totodată, ca prin lege organică să poată fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.

b) Consiliul Superior al Magistraturii Noua arhitectură a art.132 conferă un loc însemnat acestei instituţii în cadrul statului

de drept, care va decide în toate problemele fundamentale privitoare la actul de justiţie. 4. înlăturarea competenţelor de natură jurisdicţională ale Curţii de Conturi Prin modificarea alin. (1) al art. 139, Curtea de Conturi nu mai exercită atribuţii

jurisdicţionale, iar litigiile rezultate din activitatea sa vor fi soluţionate de instanţele judecătoreşti specializate. Mandatul consilierilor de conturi este stabilit la 9 ani, fără posibilitatea de prelungire sau de reînnoire. Curtea se înnoieşte cu o treime din membrii săi din 3 în 3 ani, în condiţiile legii organice. Membrii Curţii de Conturi se bucură de independenţă şi de inamovibilitate în exercitarea mandatului lor, pe toată durata acestuia.

5. Consiliul Economic şi Social Art. 139

1

consacră constituţional Consiliul Economic şi Social, ca organ consultativ al Parlamentului şi Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică.

6. patronatele şi asociaţiile profesionale Legea de revizuire consacră constituţional patronatele şi asociaţiile profesionale,

alături de sindicate, toate acestea constituindu-şi şi desfăşurându-şi activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii. Aceste asociaţii au menirea de a contribui la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor.

B. Introducerea şi lărgirea unor noi drepturi şi obligaţii, precum şi reconfigurarea celor existente; întărirea garanţiilor la nivelul celor mai bune standarde europene

1. Egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi Legea de revizuire a Constituţiei a ridicat la nivel de principiu constituţional egalitatea

de şanse şi garantarea de către stat a egalităţii de şanse pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, civile sau militare, de către femei şi bărbaţi.

2. Răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare Actuala reglementare a alin.(3) a art.48 instituie răspunderea patrimonială a statului

pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, indiferent de natura procesului, aşadar nu doar pentru cele săvârşite în procesele penale. Extinderea răspunderii statului este binevenită, alături de consacrarea constituţională a principiilor răspunderii magistraţilor pentru exercitarea cu rea-credinţă sau cu gravă neglijenţă a funcţiei pe care o exercită. Această dispoziţie este menită să întărească libertatea individuală.

3. Dreptul la un mediu sănătos Prin art.33

1

se stabileşte în sarcina statului asigurarea cadrului legislativ pentru exercitarea acestui drept, precum şi în sarcina tuturor persoanelor fizice şi juridice obligaţia de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător, astfel încât se legitimează acţiunea legiuitorului de a stabili sancţiuni pentru poluarea mediului înconjurător.

4. Dreptul la învăţătură

46

Modificarea art. 32 s-a făcut în sensul acordării de către stat de burse sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate, precum şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii, în scopul de a li se acorda şanse egale cu ceilalţi în educaţie şi pregătire profesională.

5. Dreptul la cultură Art. 32

1

consacră constituţional accesul la cultură şi precizează expres că libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi universale nu poate fi îngrădită, statul trebuind să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României pe plan internaţional.

6. Drepturi electorale În materie electorală, a fost redusă la 33 de ani vârsta minimă pentru a putea candida

pentru Senat. De asemenea, cetăţenii Uniunii Europene care îndeplinesc cerinţele legii au dreptul de

a alege şi de a fi aleşi pentru constituirea autorităţilor administraţiei publice locale (alin. (4) al art. 16).

7. Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale Astfel, cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale vor avea dreptul să se

exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice. Modalităţile de exercitare a acestui drept, inclusiv prin folosirea de interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu împiedice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi.

8.Libertatea individuală Modificările aduse art. 23 urmăresc punerea de acord a dispoziţiilor constituţionale cu

prevederile noului Cod de procedură penală al României, cu principiile, recomandările şi reglementările cuprinse în documentele internaţionale în domeniul justiţiei penale, şi în primul rând cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor sale adiţionale. Modificările de esenţă aduse art. 23 sporesc garanţiile procesual penale, îndeosebi cele privind măsurile privative sau restrictive de libertate.

Constituţia limitează durata arestării preventive, stabilind că măsura se poate dispune pe o durată de 30 de zile, care poate fi prelungită cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, dar nu mai mult de 180 de zile. Percheziţia se va putea dispune, de asemenea, numai de judecător.

9. Libertatea economică În consens cu principiile economiei de piaţă, Constituţia revizuită garantează, de

asemenea, accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii (art. 41

1

). C. Optimizarea procesului decizional al autorităţilor publice 1. raţionalizarea activităţii parlamentare Prin legea de revizuire se propune o specializare a celor două Camere, menţinându-se

egalitatea lor în atribuţii, care este un principiu adoptat de Adunarea Constituantă, dar, în acelaşi timp, diferenţierea lor în funcţie de problemele asupra cărora urmează a se pronunţa, în Cameră decizională şi Cameră de reflecţie. Această „specializare” va avea ca efecte eliminarea medierii şi a concilierii în şedinţă comunăpentru stingerea divergenţelor nesoluţionate în faza medierii. Astfel, se valorifică la maximum avantajele bicameralismului, cu evitarea însă a neajunsurilor sale, corespunzător cerinţelor inerente societăţii moderne de fluidizare a procesului decizional.

2. statutul parlamentarilor Modificările aduse Constituţiei urmăresc totodată redefinirea statutului

47

parlamentarilor, prin remodelarea art. 69 în sensul restrângerii imunităţii parlamentare numai la aspectele politice ale mandatului reprezentativ, pentru alte categorii de fapte penale parlamentarii putând fi trimişi în judecată fără aprobarea Camerelor din care fac parte.

3. reconfigurarea unor dispoziţii privitoare la Preşedintele României Parlamentul a adoptat texte modificate referitoare la şeful statului, şi anume:

prelungirea mandatului acestuia de la 4 la 5 ani (de aici rezultă decalarea alegerilor parlamentare de cele prezidenţiale); extinderea imunităţii şi pentru Preşedinte, prin aplicarea în mod corespunzător a art. 69 alin. (1); dreptul Preşedintelui de a sesiza Curtea Constituţională pentru soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice; atribuţia Preşedintelui României de a prezida şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii la care participă.

4. angajarea răspunderii Guvernului Legea de revizuire introduce o schimbare importantă la art. 113 alin. (3), permiţând

amendamente acceptate de Guvern într-un proiect de lege pentru care Guvernul îşi angajează răspunderea. De asemenea, astfel se stimulează dialogul Guvernului cu Opoziţia şi se oferă acesteia din urmă posibilitatea de a contribui la îmbunătăţirea proiectului de lege prin amendamentele pe care le poate aduce acestuia.

5. statutul administraţiei publice locale Aşa cum a fost adoptată de Parlament, textul art.119 alin.(1), reflectă cele două

principii fundamentale pe care se întemeiază funcţionarea administraţiei publice locale, respectiv descentralizarea şi autonomia locală.

De asemenea, s-a statuat că între prefect şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice locale nu există raporturi de subordonare.

Principalele Valori ale Legii de revizuire a Constituţiei României publicată în M. O. nr. 669/22.09.2003.

1. Creează cadrul constituţional adecvat, precum şi temeiul juridic pentru integrarea euro-atlantică a ţării noastre; armonizează prevederile sale cu reglementările importante ale Uniunii Europene; prevede dreptul cetăţenilor români de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European. Votând Legea de revizuire cetăţenii români şi-au manifestat în fapt adeziunea pentru aderarea la N.A.T.O. şi integrarea în Uniunea Europeană.

2. Include principiul separaţiei şi echilibrului puterilor: legislativă, executivă şi judecătorească.

3. Consacră unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi ca fundament al statului.

4. Garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice.

5. Stipulează dreptul părţilor la un proces echitabil, imparţial, într-un termen rezonabil. 6. Prevede că arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul

procesului penal pentru cel mult 30 de zile; această perioadă se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără a se depăşi 180 de zile.

7. Transformă Curtea Supremă de Justiţie în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit tradiţiei sistemului judiciar românesc.

8. Instituie răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare de orice fel, prevăzând şi răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă.

9. Sporeşte rolul şi importanţa Consiliului Superior al Magistraturii ca fiind garantul independenţei justiţiei şi include în componenţa acestuia reprezentanţi ai societăţii civile.

10. Trece activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare sub conducerea şi supravegherea parchetelor de pe lângă instanţele de judecată.

48

11. Prevede acordarea de către stat de burse sociale copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi.

12. Garantează accesul la cultură, libertatea persoanei de a accede la valorile culturii naţionale şi universale.

13. Recunoaşte dreptul oricărei persoane la mediu înconjurător sănătos. 14. Elimină serviciul militar obligatoriu. 15. Prevede garantarea şi ocrotirea proprietăţii private, indiferent de titular. Sunt

interzise naţionalizarea şi orice alte măsuri de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri, pe criterii politice, sociale, etnice, religioase şi altele.

16. Prevede asigurarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor pentru persoanele cu handicap.

17. Sporeşte rolul Avocatului Poporului al cărui mandat va fi 5 ani, în loc de 4. Acesta va avea dreptul de a sesiza direct Curtea Constituţională asupra neconstituţionalităţii unor legi.

18. Realizează o mai bună partajare a competenţelor legislative ale fiecărei Camere a Parlamentului, pentru fluidizarea activităţii de legiferare şi eliminarea etapelor de mediere şi divergenţă.

19. Prevede scăderea numărului de cetăţeni care pot promova o iniţiativă legislativă de la 250.000 la 100.000.

20. Restrânge imunitatea parlamentară la voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

21. Reduce limita de vârstă pentru alegerea în Senat la 33 de ani. 22. Măreşte mandatul Preşedintelui României la 5 ani şi prevede dreptul Preşedintelui

de a sesiza Curtea Constituţională pentru soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice.

23. Restrânge posibilitatea Guvernului de a emite ordonanţe de urgenţă numai la situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată şi cu obligaţia motivării urgenţei în cuprinsul ordonanţei respective.

24. Elimină posibilitatea Parlamentului de a anula deciziile de neconstituţionalitate a legilor date de Curtea Constituţională.

25. În afară de stabilirea cadrului juridic pentru integrarea euro-atlantică, prezentăm principalele noutăţi şi îmbunătăţiri aduse Constituţiei:

26. În titlul I - Principii generale - la art.1 alin.3, după ce România este definită ca "stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme", s-a adăugat că aceste valori sunt "în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989", pentru a fi marcate în Actul fundamental, vocaţia noastră democratică istorică, dar şi rolul Revoluţiei. Atât s-a prevăzut, apoi, expres că statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale şi are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi.

27. La art. 2, prevederea iniţială potrivit căreia "suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative"a fost completată cu precizarea că acestea sunt "constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte".

28. Legea de revizuire consacră constituţional patronatele şi asociaţiile profesionale care, ca şi sindicatele, se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit cu statutele lor, în condiţiile legii. Ele vor contribui la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor.

29. În legătură cu relaţia dintre dreptul internaţional şi cel intern se prevede că, în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.

30. atenţie deosebită a fost acordată drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în sensul

49

lărgirii sferei acestora şi întăririi garanţiilor lor la nivelul celor mai bune standarde europene. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice. Accesul la aceste funcţii şi demnităţi a fost asigurat şi pentru românii din diaspora .

31. Pentru creşterea răspunderii în înfăptuirea justiţiei şi pentru asigurarea respectării drepturilor omului în materie jurisdicţională s-a prevăzut că părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi că jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite. De asemenea, s-a subliniat că justiţia este imparţială.

32. Referitor la arestarea preventivă, această măsură se poate dispune numai de judecător pe o durată de 30 de zile, care poate fi prelungită cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, dar nu mai mult de 180 de zile. Percheziţia se va putea dispune, de asemenea, numai de către judecător.

33. În domeniul învăţământului s-a prevăzut că statul acordă burse sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, pentru a li se oferi şi acestora şanse egale de pregătire pentru viaţă în competiţia de pe piaţa muncii.

34. A fost consacrat constituţional accesul la cultură şi s-a precizat expres că libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi universale nu poate fi îngrădită, statul trebuind să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României pe plan internaţional.

35. Într-o lume ameninţată de poluare se acordă importanţa cuvenită respectării dreptului la mediu sănătos, precizându-se că statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător, echilibrat ecologic, asigurând cadrul legislativ pentru exercitarea acestuia. Totodată, este înscrisă îndatorirea persoanelor fizice şi juridice de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.

36. A fost reevaluată organizarea şi funcţionarea forţelor armate, prin eliminarea serviciului militar obligatoriu.

37. În materie electorală a fost redusă la 33 de ani vârsta minimă pentru alegea în Senat. S-a prevăzut posibilitatea cetăţenilor români de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European.

38. În domeniul proprietăţii s-a prevăzut expres că proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular; s-a recunoscut românilor din diaspora dreptul de a dobândi terenuri în proprietate prin moştenire legală. În plus au fost interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.

39. În consens cu principiile economiei de piaţă, se garantează, de asemenea, accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii.

40. Pentru a creşte prestigiul şi eficienţa instituţiei Avocatul Poporului în slujba cetăţeanului au fost sporite atribuţiile acestuia, inclusiv prin înscrierea dreptului de a contesta legile, înainte de promulgarea acestora, la Curtea Constituţională şi de a ridica excepţii de neconstituţionalitate direct la Curtea Constituţională.

41. Cum era de aşteptat, în Legea de revizuire a Constituţiei României o pondere apreciabilă au noile reglementări cu privire la Autorităţile publice: Parlamentul, Preşedintele ţării, Guvernul, administraţia publică centrală şi locală, autoritatea judecătorească. S-a avut în vedere, pe de o parte, definirea mai clară a competenţelor acestora, iar, pe de altă parte, aducerea unor noi precizări referitoare la relaţiile dintre ele.

42. În privinţa Parlamentului a fost simplificată procedura legislativă în vederea eficientizării acesteia şi s-au instituit noi prevederi pentru întărirea controlului asupra

50

Executivului. 43. Pentru fluidizarea activităţii legislative şi eliminarea etapelor medierii şi

divergenţelor s-a prevăzut o mai bună partajare a competenţelor legislative ale fiecăreia dintre Camere, asigurându-se o anumită specializare a acestora, dar, în acelaşi timp, o mai bună conlucrare între ele. Proiectele legislative vor fi dezbătute şi adoptate de ambele Camere, dar, pe rând, fiecare Cameră va avea o competenţă decizională, în sensul că a doua Cameră sesizată se va pronunţa definitiv în domeniul rezervat acesteia. Camera Deputaţilor va avea în competenţă decizională, în principal, legile ordinare, în timp ce Senatului îi va reveni ratificarea acordurilor internaţionale. Legile organice vor fi împărţite în mod egal, ca importanţă şi număr, între cele două Camere.

44. Pentru a încuraja şi întări rolul iniţiativei legislative populare, numărul cetăţenilor care o pot promova a fost scăzut de la 250.000 la cel puţin 100.000.

45. Controversata problemă a întinderii imunităţii parlamentare a fost clarificată în sensul că ea va fi limitată numai la fapte în legătură cu voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, pentru alte categorii de fapte penale parlamentarii putând fi trimişi în judecată fără aprobarea Camerelor din care fac parte.

46. Pentru creşterea prestigiului şi autorităţii instituţiei Preşedintelui României s-a prevăzut dreptul acestuia de a sesiza Curtea Constituţională pentru soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice. De asemenea, mandatul Preşedintelui României a fost prelungit de la 4 la 5 ani.

47. În legătură cu angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege,pentru a stimula dialogul Guvernului cu Opoziţia şi pentru a oferi acesteia posibilitatea de a contribui la îmbunătăţirea acelui proiect s-a prevăzut posibilitatea Executivului de a accepta, în această procedură, propunerile opoziţiei atunci când aceasta nu formulează o moţiune de cenzură.

48. Legea de revizuire dă expresie preocupării ca, în privinţa ordonanţelor de urgenţă emise de Guvern să existe reglementări mult mai realiste şi restrictive pentru respectarea suveranităţii legislative a Parlamentului. Guvernul va putea adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia motivării urgenţei în cuprinsul acestora. Ordonanţele de urgenţă nu vor mai putea fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu vor putea afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile, îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu vor putea viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

49. Cu privire la administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale, s-a prevăzut că pe lângă principiile descentralizării şi al autonomiei locale, aceasta se întemeiază şi pe principiul deconcentrării serviciilor publice. De asemenea, s-a subliniat că între prefect şi celelalte autorităţi publice locale nu există raporturi de subordonare.

50. atenţie specială a fost acordată reglementărilor referitoare la Autoritatea judecătorească. Potrivit Constituţiei revizuite, toţi judecătorii numiţi de Preşedintele României vor fi inamovibili, în condiţiile legii. Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.

51. În structura sistemului judiciar românesc reapare Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aceasta va asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. S-a prevăzut, totodată, ca prin lege organică să poată fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.

52. Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale vor avea dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice. Modalităţile de exercitare a acestui drept, inclusiv prin folosirea de interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi.

51

53. Un loc însemnat este acordat Consiliului Superior al Magistraturii definit drept garant al independenţei justiţiei, care va decide în toate problemele fundamentale privitoare la actul de justiţie. Pentru prima oară în componenţa Consiliului Superior al Magistraturii vor intra şi reprezentanţi ai societăţii civile.

54. Pentru întărirea autorităţii şi independenţei Curţii de Conturi s-a stabilit că în viitor consilierii de conturi vor fi numiţi de Parlament pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Membrii Curţii de Conturi vor fi independenţi în exercitarea mandatului lor şi vor fi inamovibili pe toată durata acestuia. Ei sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru judecători. Curtea de Conturi se înnoieşte cu o treime din consilierii de conturi numiţi de Parlament, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii, iar revocarea membrilor săi poate fi făcută numai de Parlament, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

55. Trebuie semnalată, de asemenea, consacrarea constituţională a Consiliului Economic şi Social ca organ consultativ al Parlamentului şi Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică.

56. Legea de revizuire conferă o dimensiune superioară Curţii Constituţionale, considerată a fi garantul supremaţiei Constituţiei.

57. A fost reconsiderat raportul dintre Curtea Constituţională şi Parlament în materie de constituţionalitate a actelor juridice adoptate de forul legislativ, textul referitor la deciziile Curţii eliminând posibilitatea Parlamentului de a anula deciziile acestei instanţe. Astfel, se prevede că dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

Succinta trecere în revistă a ceea ce aduce nou Legea de revizuire a Constituţiei României în substanţa prevederilor Actului nostru fundamental pune elocvent în lumină câteva necesare constatări. Modificarea Constituţiei este un act necesar impus atât de mecanismele procesului integrării euro-atlantice, cât şi de prefacerile sociale, economice şi juridice din ţara noastră intervenite de la adoptarea Constituţiei în vigoare, cu aproape 12 ani în urmă.

Statului de drept are la bază principiul legalităţii şi principiul constituţionalităţii. Principiul legalităţii sau „principiul juridicităţii" poate fi exprimat prin două cerinţe :

1. Îndatorirea de a respecta regulile de drept. Principiul legalităţii are ca fundament obligaţia tuturor subiectelor de drept —

persoane fizice, morale sau autorităţi publice — de a respecta regulile juridice în vigoare. Cu alte cuvinte, tot ceea ce fac aceste subiecte — sau altele, care nu au calitatea de persoană morală, nici pe cea de autoritate publică — trebuie să fie conform cu legea în accepţiunea largă a acestui termen, sau să derive din ea. În acest sens, două dintre prevederile constituţionale au deplină relevanţă : „Nimeni nu este mai presus de lege" (art. 16, alin. 2) . 2. Ordonarea tuturor regulilor de drept într-un sistem unic şi unitar, implicând conformitatea celor inferioare faţă de cele superioare.

Respectarea legalităţii înseamnă şi respectarea ierarhiei normelor juridice, ordonarea acestora într-un sistem piramidal .Ierarhia normelor juridice este ea însăşi o condiţie fundamentală a statului de drept, care solicită — între altele — respectarea legii la toate nivelurile. Ierarhia normelor juridice nu reprezintă o „schemă" apriorică şi imuabilă : fiecare stat îşi constituie el însuşi o „scară" a valorilor juridice, pe temeiul suveranităţii sale şi. ca expresie a acestei suveranităţi ; structura sistemului juridic variază de la o civilizaţie juridică la alta („familia" romano-germanică, common law-ului, musulmană, hindusă etc.) .

Principiul constituţionalităţii cumulează şi articulează mijloacele juridice având ca scop asigurarea conformităţii regulilor dreptului şi Constituţia.

52

Principiul constituţionalităţii rezumă, în cele din urmă, relaţia dintre autoritate şi libertate. Problema drepturilor şi a libertăţilor individuale apare astfel ca fiind şi o problemă esenţialmente de constituţionalitate.

VIII.4. Controlul constituţionalităţii legilor

Organul competent Legea fundamentală a României a instituit un control al constituţionalităţii legilor,

iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, regulamentelor Parlamentului şi ordonanţelor Guvernului, printr-un organ special şi specializat : Curtea Constituţională .

Astfel cum se deduce din dispoziţiile Constituţiei (art. 144), Curtea Constituţională este o autoritate constituţională, adoptând decizii obligatorii, nesusceptibile de nici o formă de recurs exterior, decizii care au putere numai pentru viitor . Prin urmare, indiferent de faptul că obiectul controlului îl constituie o lege anterioară sau posterioară Constituţiei, decizia Curţii Constituţionale produce efecte ex nunc, întrucât altfel, ea ar pune în discuţie situaţiile juridice create şi consolidate de-a lungul timpului şi, implicit, stabilitatea juridică .

Obiectul controlului îl constituie numai anumite categorii de acte juridice normative, definitive sau în curs de definitivare, arătate expres în legea fundamentală. Controlul este jurisdicţional, Curtea pronunţându-se exclusiv sub raportul legalităţii constituţionale, niciodată din considerente politice, de echitate sau de oportunitate. Controlul este jurisdicţional. Controlul este parţial sistematic atunci când Curtea se pronunţă din oficiu — şi parţial facultativ, atunci când ea se pronunţă la sesizare . Controlul se exercită sau se poate exercita prealabil şi preventiv (a priori) , sau posterior şi, uneori, sancţionator (a posteriori).

Curtea Constituţională se pronunţă în materie de constituţionalitate din oficiu sau la sesizare:

Din oficiu şi obligatoriu se pronunţă asupra constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei ;.

La sesizare şi deci facultativ se pronunţă asupra : a) constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui

României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

b) constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

c) constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;

e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii; f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă

rezultatele sufragiului; j) constată existenţa imprejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de

Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului; k) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui

53

României; l) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi

confirmă rezultatele acestuia;

m) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni;

n) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.

l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.

Tipuri de control e constituţionalitate: a. Un control prealabil şi preventiv asupra legilor, înainte de promulgarea acestora,

şi asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, deci un control general de constituţionalitate, înainte de definitivarea legii sau a iniţiativei de revizuire ;

b. Un control posterior şi sancţionator — concret şi numai pe cale de excepţie — asupra legilor şi ordonanţelor, precum şi —în urma sesizării — un control concret asupra regulamentelor Parlamentului. Controlul constituţionalităţii legilor şi celorlalte acte normative poate fi declanşat : . c..Direct, pe calea sesizării, în privinţa legilor, înainte de promulgarea lor, precum şi a regulamentelor Parlamentului . b. Indirect, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate în privinţa legilor şi a ordonanţelor.

Dacă Curtea Constituţională se consideră competentă să decidă decizia ei nu poate fi decât fie admiterea sesizării sau excepţiei, fie respingerea.

54

Capitolul IX. Statutul constituţional al omului şi cetăţeanului

IX.1. Principiile reglementării drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Sub denumirea de „dispoziţii comune", similară sintagmei „principii comune", sunt înscrise câteva reguli : . Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea (art. 15). Principiul astfel formulat are multiple semnificaţii : a) El evocă universalitatea drepturilor şi a libertăţilor, precum şi egalitatea deplină între cetăţeni, sub aspectul vocaţiei lor la orice drept sau libertate ; b) în sensul acestui principiu, drepturile şi obligaţiile constituie o unitate sui generis, această unitate dând expresie echităţii şi egalităţii în tratament juridic. Adeseori, obligaţiile sunt indisolubil legate de drepturi, încât exercitarea sau chiar existenţa dreptului nu pot fi concepute în lipsa obligaţiei. Uneori, obligaţiile prevalează faţă de drepturi sau îndeplinirea obligaţiei constituie tocmai cauza dreptului ; Textul implică — şi în acest domeniu — principiul legalităţii, conform căruia nici drepturile, nici îndatoririle nu pot fi contra legem sau praeter legem. Cât priveşte universalitatea drepturilor şi a libertăţilor, ea s-ar fi putut exprima şi printr-o altă formulă : „Cetăţenii au dreptul de a face orice nu este interzis de lege". Ar fi fost, într-adevăr, cea mai succintă şi cea mai cuprinzătoare definiţie a „universalităţii drepturilor". Ea ar fi avut însă cel puţin două neajunsuri : ar fi fost un enunţ precumpănitor filosofic şi moral ; Constituţia nu s-ar mai fi înfăţişat ca o cartă a drepturilor, ci ca o lege a interdicţiilor ; . Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări (art. 16, alin. 1). Textul face o aplicaţie specifică a principiului enunţat la art. 4 al Constituţiei : egalitatea între cetăţeni. Egalitatea este o valoare fundamentală, ea constituind „fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume. . Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor trebuie să se realizeze în ambianţa statului de drept. „Nimeni nu este mai presus de lege" — proclamă art. 16, alin. 2. Deşi principiul este înscris în contextul „dispoziţiilor comune" privitoare la drepturi şi libertăţi, el are o semnificaţie mai largă, solicitând subordonarea tuturor subiecţilor de drept faţă de lege, indiferent de calitatea lor. . Dispoziţiile constituţionale privitoare la drepturile şi la libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile (art. 20, alin. 1 şi 2). . Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi (art. 54). Este implicată aici ideea sancţionării „abuzului de drept" sau, corect vorbind, a „exercitării abuzive" a dreptului . Într-adevăr, exercitându-şi drepturile, titularul lor trebuie să o facă în scopul social-economic sau politic pentru care legea a recunoscut şi a garantat acele drepturi. Devierea exercitării dreptului de la ratio legis înseamnă exercitarea lui anormală şi deci condamnabilă. Dar interdicţia exercitării abuzive a dreptului este ea însăşi susceptibilă de interpretare abuzivă. Aşa încât, considerăm că totdeauna problema „abuzului de drept" trebuie să facă obiectul unui control judiciar;

Drepturile şi libertăţile sunt prerogative „definite", adică puteri stabilite şi garantate constituţional care implică posibilitatea pentru titularii lor de a desfăşura o anumită conduită, nemijlocit pe temeiul normei constituţionale ; totodată, ele implică obligaţii concrete pozitive din partea autorităţilor administrative pentru ca respectivele drepturi şi libertăţi să fie

55

realizate. Totuşi, în unele situaţii, însăşi norma constituţională n-a putut detalia conţinutul dreptului şi a libertăţii, precum şi condiţiile exercitării acestora, lăsându-le pe seama legii ordinare. Pentru asemenea situaţii există, desigur, riscul deformării sau chiar cel al anulării raţiunilor legii fundamentale. Tocmai de aceasta, câteva măsuri preventive au fost considerate absolut necesare :

• Stabilirea prin lege organică a principiilor sau regulilor generale care trebuie să guverneze unele dintre relaţiile sociale în spaţiul cărora au a se manifesta drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului (sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea partidelor politice, organizarea şi desfăşurarea referendumului, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, regimul proprietăţii, al celorlalte drepturi reale şi al moştenirii, regulile generale privitoare la raporturile de muncă, la sindicate şi la protecţia socială etc.) ;

• Instituţionalizarea controlului constituţionalităţii legilor şi a ordonanţelor ; • Interdicţia revizuirii Constituţiei, dacă prin aceasta s-ar ajunge la suprimarea

drepturilor şi a libertăţilor fundamentale sau a garanţiilor acestora; • Instituţionalizarea contenciosului administrativ ;

. Câteva principii vizează direct domeniul răspunderii penale, unul dintre domeniile în care drepturile şi libertăţile au mai accentuate semnificaţii şi implicaţii (prezumţia de nevinovăţie — art. 23, alin. 8 : nullum, crimen, nulla poena sine lege — art. 23, alin. 9 ; respectarea demnităţii individului, nimeni neputând fi supus torturii, unei pedepse sau unui tratament inuman ori degradant — art. 22, alin. 2 ; interzicerea pedepsei cu moartea — art. 22, alin. 3 ; Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal — art. 22, alin. 4.; respectarea principiului legalităţii, în sensul că fiecare este prezumat liber şi nici o restricţie nu poate fi adusă .libertăţii individuale decât în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege — art. 23, alin. 1—2 ; garantarea dreptului la apărare în tot cursul procesului — art. 24, alin. 2 ; interzicerea creării de instanţe extraordinare — art. 125. alin. 2 ; instituţionalizarea răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale — art. 48, alin. 3 ; interdicţia confiscării averii dobândite licit şi prezumţia caracterului licit al dobândirii avere. . Extrateritorialitatea legii naţionale, cât priveşte drepturile şi obligaţiile ce revin cetăţenilor români. În acest sens, art. 17 precizează :„Cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară". Este consacrat astfel „dreptul de protecţie", recunoscut pe plan internaţional, potrivit căruia, în principiu, puterea statului se extinde şi asupra cetăţenilor săi care se găsesc în afara graniţelor ; . Aplicarea „regimului naţional" faţă de cetăţenii străini şi apatrizii. care locuiesc în România, aceştia bucurându-se de „protecţia generală. a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi" (art. 118, alin. 1). Aşadar, efectiv, cetăţenii străini şi apatrizii au aceleaşi drepturi — şi aceleaşi obligaţii — ca şi cetăţenii români, mai puţin cele ce sunt exclusive, specifice condiţiei de cetăţean român, derivând din apartenenţa persoanei la statul român. (De exemplu, dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative ale statului, dreptul de a ocupa anumite funcţii publice ş. a.). Ca pretutindeni, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să se abţină de la orice ingerinţă în problemele politice ale statului român.

Cetăţenii străini şi apatrizi pot fi extrădaţi — numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate, totdeauna însă printr-o hotărâre judecătorească (art. 19, alin. 2—3). De asemenea, ei pot fi expulzaţi, numai pe baza hotărârii justiţiei. Extrădarea este actul prin care un stat remite altui stat o persoană urmărită sau condamnată, pentru a fi judecată sau pentru a executa o pedeapsă. (Legea specială, cuprinzând condiţiile de fond şi de procedură ale extrădării. are deci un caracter subsidiar, ea aplicându-se numai atunci când nu există o convenţie internaţională sau o declaraţie de reciprocitate). Expulzarea

56

este o măsură de siguranţă care poate fi luată faţă de cetăţenii străini sau fată de persoanele fără cetăţenie, care nu au domiciliul în ţară, în cazul când au săvârşit infracţiuni si instanţa apreciază oportunitatea rămânerii lor în ţară.

57

Capitolul X. Clasificarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale.

X.1.Drepturile cetăţeanului român

. A Drepturi şi libertăţi care ocrotesc fiinţa umană ca cetăţean al statului de drept democratic. . . Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritatea fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate (art. 22, alin. 1). Garanţiile esenţiale ale acestor drepturi le constituie interdicţiile absolute înscrise la alin. 2 şi 3 ale aceluiaşi articol : „Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant" ; Pedeapsa cu moartea este interzisă". Garanţiile subsidiare ale acestor drepturi sunt cele ce rezultă din legea penală, rare incriminează faptele prin care sunt lezate atributele existenţei fizice a fiinţei umane ori ale personalităţii .acesteia (viaţa, integritatea corporală, sănătatea). . • Dreptul individului de a dispune de el însuşi, precum şi dreptul acestuia la protecţia vieţii lui intime, familiale şi private au implicaţii practice şi legislative dintre cele mai surprinzătoare şi spectaculoase. . • Dreptul fiinţei umane de a-şi întemeia o familie (art. 44) are la. bază consimţământul liber al soţilor, egalitatea acestora, precum şi regimul legal al ocrotirii pământeşti. Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de .nulitate a căsătoriei sunt cele stabilite de lege. Căsătoria religioasă este facultativă şi ea poate fi celebrată numai după căsătoria civilă. . • Dreptul la protecţie diplomatică. Persoana, cetăţean român, care, aflându-se în străinătate, este supusă unor vexaţiuni din partea autorităţilor statului respectiv are dreptul să ceară şi să obţină protecţia diplomatică a statului român (art. 17). . • Dreptul da a nu fi extrădat sau expulzat (art. 19). Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România, în nici o împrejurare. Cât timp se află pe teritoriul statului român, el se supune numai jurisdicţiei acestuia. Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate. . • Dreptul la liberă circulaţie (art. 25) vizează nu numai posibilitatea de mişcare a cetăţeanului român pe întregul teritoriu al statului, fără nici o restricţie, dar şi alte câteva prerogative care, în sfârşit, au dobândit consistenţă : libertatea de circulaţie în străinătate, libertatea de a-şi stabili domiciliul ori reşedinţa în orice localitate din ţară, libertatea de a emigra, precum şi de a reveni în ţară. . • Dreptul de a avea acces la orice informaţie de interes public (art. 31). Corelativ acestui drept, autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra celor de interes personal. . • Dreptul de a avea cetăţenia română şi dreptul de a păstra această cetăţenie (art. 5). Pe temeiul legii fundamentale, legea cetăţeniei române consacră dobândirea acestei cetăţenii prin însuşi faptul material al naşterii, pe baza principiului jus sanguinis. Constituţia precizează că cetăţenia astfel dobândită nu poate fi retrasă . • Dreptul de vot şi de a fi ales în organele reprezentative ale statului (art. 34 şi 35). Dreptul de vot este, în principiu, recunoscut tuturor cetăţenilor de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv. Numai debilii şi alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, precum şi cei | condamnaţi prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale ,

58

nu au drept de vot. Cei care au drept de vot pot fi aleşi în organele reprezentative ale statului sau pot fi desemnaţi prin sufragiu, pentru funcţiile cu caracter reprezentativ, dacă întrunesc condiţiile expres arătate în legea fundamentală : Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României. În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European. . • Dreptul de a ocupa unele funcţii sau demnităţi politice, civile sau militare (art. 16, alin.3,4). Fireşte că acest drept poate fi exercitat în condiţiile speciale prevăzute de lege pentru acele funcţii sau demnităţi. Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi. În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale. B.Drepturile şi libertăţile care protejează persoana, în relaţiile sociale, în raport cu societatea şi statul exercitate de regulă individual. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei (art. 23). În condiţiile descătuşării dintr-un regim politic totalitar, libertatea şi siguranţa individuală constituie neîndoios unele dintre cele mai expresive drepturi. Constituţia le-a consacrat reglementări detaliate, stabilind ea însăşi principalele garanţii ale acestor drepturi : (1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. (2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. (3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. (4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal. (4, 1) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. (4, 2) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate. (4, 3) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. (5) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. (6) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege. (7) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. (8) Până la rămânerea defînitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. (9) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. (9,1) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală. . • Dreptul la apărare este de asemenea garantat (art. 24). Apărarea se realizează în tot cursului procesului (penal sau civil), direct sau prin intermediul unui avocat, ales sau numit din oficiu. . • Inviolabilitatea domiciliului (art.27), ca drept fundamental, înseamnă că nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia. Excepţiile sunt — şi trebuie să fie exprese şi limitative, cum de altfel acestea îşi află menţionarea în Constituţie. Prin lege — adică în condiţiile şi în limitele acesteia — se poate

59

deroga de la regula fundamentală a inviolabilităţii domiciliului numai în următoarele situaţii : a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice; d) prevenirea răspândirii unei epidemii. Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege. Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante. . • Secretul corespondenţei (art. 28) vizează nu numai conţinutul comunicărilor interumane, indiferent de modul prin care acestea se realizează — prin scrisori, telegrame, alte trimiteri poştale, convorbiri telefonice sau prin alte asemenea mijloace —, dar şi integritatea unora dintre aceste mijloace. În sens larg deci, pe temeiul acestui drept, este sancţionabilă nu numai deschiderea corespondenţei adresată cuiva, dar şi distrugerea, reţinerea sau întârzierea voluntară a remiterii corespondenţei, fotocopierea plicului sau a cărţii poştale etc. . • Libertatea conştiinţei (art. 29) are un conţinut complex libertatea gândirii, a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase. După precizarea unei condiţii comune diverselor forme de obiectivare a libertăţii conştiinţei — manifestarea acesteia fiind permisă numai în spirit de toleranţă şi de respect reciproc —, legea fundamentală detaliază reglementarea ultimelor două forme de exprimare a libertăţii conştiinţei :a)Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă contrară convingerilor sale ; b) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. . • Libertatea de exprimare (art. 30) a gândurilor, a opiniilor, a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt — şi ele — inviolabile. Într-un „drept-sinteză" au fost astfel articulate „ mai multe drepturi care, adeseori, sunt reglementate distinct: libertatea cuvântului, libertatea presei, a spectacolelor, cinematografului. radio-televiziunii etc. Constituţia însăşi consemnează câteva dintre garanţiile acestor libertăţi : libertatea de exprimare implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii ; nici o publicaţie nu poate fi suprimată ; cenzura de stat este interzisă. Puţine garanţii, dar substanţiale şi suficiente, cu condiţia însă ca prin exerciţiul libertăţii de exprimare să nu se defăimeze ţara şi naţiunea, să nu se îndemne la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă, religioasă, să nu se incite la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică ori la manifestări obscene, contrare bunelor moravuri, De asemenea, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei, nici dreptul acesteia la propria imagine. . • Dreptul la învăţătură, reglementat de art. 32, este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare. În condiţiile legii, persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul de a învăţa limba lor maternă şi de a putea fi instruite în această limbă. În aceleaşi condiţii, învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională. Proliferarea instituţiilor particulare de învăţământ a impus precizarea constituţională că atât acestea, cât şi cele de stat, se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea numai în condiţiile legii. Gratuitatea învăţământului de toate gradele şi de toate formele se realizează în condiţiile prevăzute de lege. În sfârşit, Constituţia a consacrat autonomia universitară. . • Accesul la cultură (art.32, 1) (1) Accesul la cultură este garantat, în condiţiile legii. Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi universale nu poate fi îngrădită.Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume. . • Dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 33) a fost introdus, ca drept fundamental distinct, prin decizia Adunării Constituante. Intr-adevăr, un drept atât de important nu putea fi expediat prin reglementări implicite. Garantându-se dreptul la ocrotirea sănătăţii, corelativ

60

acestui drept este înscrisă obligaţia statului să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice. Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente sau maternitate, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice ori mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii. . • Dreptul la mediu sănătos (art. 33, 1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.

• Dreptul la un nivel de trai decent (art. 43) este corelat cu obligaţia statului de a lua măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială care să fie de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai satisfăcător . Nici nu putea fi altfel. Asigurarea unui nivel de trai satisfăcător — mai ales în condiţiile unei economii convulsive şi tranzitorii — este o aspiraţie, realizabilă progresiv, prin măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială. Totuşi, dreptul la un nivel de „trai decent" este un drept fundamental, nu o simpla problemă de politică economică şi socială .Protecţia socială este asigurată prin consacrarea dreptului la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asistenţă socială prevăzute de lege. . • Dreptul copiilor şi al tinerilor de a li se asigura un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea aspiraţiilor lor legitime (art. 45). Acest drept fundamental desemnează de fapt un sistem de drepturi, care sunt consacrate disparat în diversele legi substanţiale şi procedurale. Constituţia identifică însă câteva dintre măsurile de protecţie sau de sprijin considerate ca esenţiale. Astfel, statul acordă alocaţii de stat pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat. Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege. În raporturile juridice de muncă, legea fundamentală interzice angajarea ca salariaţi a minorilor sub vârsta de 15 ani. Angajarea minorilor, folosirea lor în activităţi ce le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise. . • Dreptul persoanelor handicapate de a se bucura. de o protecţie specială (art. 46). Statul are obligaţia să asigure realizarea unei politici naţionale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învăţământ, de instruire şi de integrare socială a handicapaţilor, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor. . • Dreptul la muncă şi la protecţia social a muncii îşi găsesc, de asemenea, consacrarea constituţională (art. 38) În condiţiile economiei de piaţă, dreptul la muncă are garanţii limitate. Au însă deplină relevanţă prevederile constituţionale având ca obiect libertatea de alegere a profesiei şi a locului de muncă, precum şi stabilirea duratei normale a zilei de lucru, în medie, la cel mult 8 ore. Măsurile de protecţie socială a muncii privesc securitatea şi igiena muncii, munca femeilor şi a tinerilor, salariul minim pe economie, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii grele, precum şi alte situaţii specifice. La muncă egală, femeile au salariul egal cu al bărbaţilor. Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate. Una dintre garanţiile dreptului la muncă o constituie interzicerea muncii forţate (art. 39). Nu constituie însă muncă forţată : a) Serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care, potrivit legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu, din motive religioase; b)Munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioadă de detenţie sau de libertate condiţionată ; Prestaţiile impuse de situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege. . • Dreptul la grevă. „Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale (1). Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitârii acestui drept, precum şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate" (2)art. 40 din Constituţie. Greva este o formă colectivă protestatară şi revendicativă a salariaţilor, care

61

are ca efect juridic imediat suspendarea contractului de muncă. Acestei forme de acţiune a salariaţilor îi corespunde dreptul la grevă, consacrat prin Constituţie ca drept fundamental. Exercitarea dreptului la grevă înseamnă încetarea colectivă şi voluntară a lucrului de către salariaţi în vederea satisfacerii de către unitate a unor revendicări de ordin profesional, revendicări determinate şi comunicate unităţii, dar pe care aceasta a refuzat să le satisfacă. Greva trebuie să se declanşeze şi să se desfăşoare în „condiţiile şi în limitele" prevăzute de lege. Legea în materie condiţionează exercitarea dreptului la grevă de parcurgerea unei proceduri prealabile de consiliere a conflictului colectiv de muncă.

• Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, indiferent de titular, sunt garantate. Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală (art. 41). Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. Iniţial, s-a prevăzut posibilitatea exproprierii pentru „lucrări de utilitate publică". Păstrarea sintagmei ar fi împiedicat însă luarea unor măsuri de expropriere, bunăoară, pentru protecţia naturii. Exproprierea poate fi definită ca o procedură prin care o colectivitate publică îşi însuşeşte unilateral proprietatea unui imobil sau a unui alt drept real imobiliar — excepţional chiar un drept incorporal — pentru o cauză de utilitate publică, în schimbul plăţii unei indemnităţi juste şi prealabile. Exproprierea se deosebeşte de rechiziţie, naţionalizare şi confiscare. Rechiziţia este operaţia prin care autoritatea administrativă, unilateral, constrânge particularii — persoane fizice sau morale — să facă prestări de servicii, întrebuinţând bunurile imobiliare sau proprietatea ori folosinţa bunurilor mobiliare, în vederea satisfacerii unor nevoi excepţionale şi temporare, recunoscute ca fiind de interes general. Tradiţional, rechiziţia este o procedură strict administrativă şi ea este limitată la proprietatea bunurilor mobile şi la folosirea imobilelor. Naţionalizarea are un caracter revoluţionar şi priveşte nu imobilele în sine, ci antreprizele. Ea se dispune totdeauna printr-un act legislativ şi nu asigură, în mod necesar, garanţii de echitate. Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare , cu obligaţia însă de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii. În toate cazurile, despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul. Dacă există divergenţa, despăgubirile se stabilesc prin justiţie. Alte două garanţii substanţiale ale dreptului de proprietate au fost prevăzute prin Constituţie : a) Averea dobândită licit — iar caracterul licit al dobândirii se prezumă juris tantum — nu poate fi confiscată ; Bunurile destinate sau folosite în scopul săvârşirii unei infracţiuni sau a unei contravenţii, ca şi cele rezultate din acestea, pot fi confiscate numai în condiţiile legii. . • Dreptul la moştenire, corolar al dreptului de proprietate, este garantat (art. 42). Legea civilă este aceea care stabileşte vocaţia moştenitorilor şi partea din succesiunea ce li se cuvine. . • Dreptul de petiţionare (art. 47) are o semnificaţie deosebită în raporturile persoanei cu autorităţile publice, fiind nu numai un mijloc de solicitare a acestora să-şi îndeplinească atribuţiile ce le revin, dar şi un mijloc de control asupra activităţii lor. Cetăţenii, individual sau colectiv, pot adresa petiţii oricăror autorităţi publice, care , în termenul prevăzut de lege — trebuie să răspundă petiţionarilor. . • Dreptul celui vătămat intr-un drept al său de o autoritate publică (art. 48) este

62

garantat, pe de a parte, prin sistemul contenciosului administrativ, iar pe de alta prin instituirea răspunderii patrimoniale a statului. Sub primul aspect, Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei. Sub cel de-al doilea aspect, legea fundamentală consacră principiul răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale. Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu reacredinţă sau gravă neglijenţă. . • Dreptul străinilor şi al apatrizilor la protecţia statului român (art. 18). Protecţia cetăţenilor străini şi apatrizilor este largă şi substanţială, întrucât, practic, ei se bucură de toate drepturile şi libertăţile, garantate de Constituţie şi de alte legi, mai puţin de cele specifice condiţiei de cetăţean român. Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Asupra expulzării şi extrădării decide numai instanţa judecătorească . . • Dreptul de azil (art. 18, alin, 2) este recunoscut în favoarea acelora care, din cauza activităţii lor progresiste, democratice, pusă în slujba umanităţii, sunt expuşi în ţările lor unor măsuri sau tratamente samavolnice. Potrivit paragrafului 2 al art. 14 din Declaraţia Universală, dreptul de azil nu poate fi invocat în caz de urmărire realmente justificată de săvârşirea unei infracţiuni de drept comun sau pentru acţiuni contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite, iar potrivit art. 1, paragraful 2 din Convenţia asupra azilului teritorial, dreptul de azil nu poate fi invocat nici atunci când există temeiuri să se creadă că persoana care solicită azilul a săvârşit o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crima contra umanităţii. Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România . C.Drepturi ale colectivităţilor

Includem în această categorie acele drepturi sau libertăţi care, în mod necesar, pot fi exercitate numai în grup. . • Libertatea întrunirilor (art. 36) se poate realiza prin mitinguri, procesiuni sau orice alte întruniri, în scopul de a exprima idei, opinii sau atitudini ori pentru apărarea propriilor interese. Toate formele de întrunire sunt libere, dar ele trebuie să se desfăşoare în condiţiile stabilite prin lege (în primul rând, în mod paşnic şi fără nici un fel de arme). . • Dreptul de asociere (art. 37) constituie posibilitatea recunoscută persoanelor ca, în diverse forme, să cumuleze permanent cunoştinţele sau activitatea lor, în scopul promovării unor interese, altele decât cele cu caracter patrimonial. Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. Partidele politice contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democratice. Drept urmare, partidele şi celelalte organizaţii care. prin scopurile ori activitatea lor, sunt contrare pluralismului politic, principiilor statului de drept ori suveranităţii, integrităţii sau independenţei României, sunt neconstituţionale. Declararea lor ca atare aparţine numai Curţii Constituţionale. Sindicatele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale ale salariaţilor. Constituţia stabileşte, pentru toate formele de asociere, regula transparenţei, fiind interzise asociaţiile cu caracter secret.

X.2. Îndatoririle fundamentale

Sub acest titlu sunt înscrise acele îndatoriri corelative drepturilor care au fost

63

considerate ca fundamentale: fidelitatea faţă de ţară, respectarea Constituţiei şi a celorlalte legi, apărarea ţării şi contribuţia la cheltuielile publice. . • Fidelitatea faţă de ţară este declarată sacră (art. 50). Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, depun jurământul cerut de lege. Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a celorlalte legi (art. 51) este o condiţie a statului de drept şi totodată o dimensiune democratismului. . • Apărarea ţării (art. 52) este o îndatorire fundamentală a cetăţenilor români. Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organică. Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice. . • Contribuţia la cheltuielile publice (art. 53) se realizează prin impozitele şi taxele stabilite de lege. Sistemul legal de impuneri trebuie însă să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.

64

Capitolul XI Parlamentul Rmâniei. Camera deputaţilor

XI.1.Scurt istoric al apariţiei Parlamentului în România

Istoria parlamentară în România începe cu anul 1831 când în Ţara Românească a fost adoptat un act cu caracter constituţional denumit "Regulamentul organic". Un act având un conţinut identic şi aceeaşi denumire s-a aplicat în Moldova din 1832. Regulamentele organice au pus bazele parlamentarismului în Principatele Române.

Convenţia de la Paris şi Statutul Dezvoltător al acesteia - act constituţional adoptat în 1864 din iniţiativa Domnitorului celor două Principate Române unite, Alexandru Ioan Cuza - au consolidat Reprezentanţa Naţională. Prin Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris s-a introdus organizarea bicamerală a Reprezentanţei Naţionale care s-a compus din Adunarea Electivă (Camera inferioară) şi Senat.

Constituţia din 1866, adoptată la 29 iunie 1866 şi promulgată de Domnitorul Principatelor Unite Române, Carol I, la 30 iunie 1866, a pus bazele moderne ale forului legislativ ca Reprezentanţă Naţională, care a funcţionat în concordanţă cu modul de organizare şi de funcţionare a parlamentelor Europei Occidentale din acea vreme. Tot atunci au căpătat contur definitiv principiile politice de guvernare, în spiritul marilor principii ale democraţiei liberale instituite de Revoluţia Franceză de la 1789.

După Revoluţia din 1989, s-a declanşat un proces de restructurare radicală a sistemului politic românesc în concordanţă cu principiile democraţiei constituţionale occidentale, în care a fost cuprins şi Parlamentul ca reprezentant suprem al poporului român. Noua Constituţie a ţării, aprobată prin referendum în 1991, organizează autorităţile publice pe baza principiului separaţiei puterilor în stat. Parlamentul României este format din Camera Deputaţilor şi Senat, alese prin sufragiu universal, la care au acces cetăţenii români care au îndeplinit vârsta de 18 ani.

Membrii Camerei Deputaţilor şi ai Senatului sunt aleşi în 42 de circumscripţii electorale pe baza scrutinului de listă şi de candidaturi independente, potrivit principiului reprezentării proporţionale. Mandatul celor două Camere are o durată de 4 ani, dar poate fi prelungit prin lege organică, în cazuri excepţionale.

În prezent, Camera Deputaţilor are un număr de 343 de membri, din care 15 sunt reprezentanţi ai organizaţilor aparţinând minorităţilor naţionale.

XI.2. Statutul deputaţilor. incompatibilităţi. Imunitatea parlamentară

Statutul deputaţilor este prevăzut în Constituţie şi în Regulamentul Camerei. În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului. Orice

mandat imperativ este nul. (art.69) Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei

din care fac parte, sub condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului. Jurământul se stabileşte prin lege organică.

Calitatea de deputat sau de senator încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces.(art.70)

Calitatea de deputat este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de

65

autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului. (art.71) Deputaţii de bucură de imunitate şi de garantarea libertăţii de exprimare a opiniilor publice şi votului. Imunitatea parlamentară poate fi ridicată la cererea ministrului justiţiei, cu încuviinţarea Camerei, după ascultarea deputatului în cauză.

Potrivit art. 71 din Constituţie nimeni nu poate fi în acelaşi timp deputat şi senator, iar calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea celei de membru al Guvernului. Constituţia prevede, totodată, că alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. Deputatul care se află într-unul din cazurile de incompatibilitate va trebui să demisioneze din funcţiile care sunt incompatibile cu mandatul de deputat, în termen de zece zile. Termenul de zece zile curge de la data apariţiei cazului de incompatibilitate. După expirarea acestui termen, deputatul care continuă să se afle într-unul din cazurile de incompatibilitate este considerat demisionat din funcţia de deputat.

Locul devenit vacant va fi ocupat de supleantul imediat următor de pe lista partidului, formaţiunii politice ori coaliţiei acestora pentru care a candidat. Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede, în acest sens, că până la validarea mandatului supleantului, partidul sau formaţiunea politică pentru care acesta a candidat trebuie să confirme în scris apartenenţa sa la partidul sau formaţiunea respectivă.

Schimbările intervenite în activitatea deputatului, în timpul exercitării mandatului său, se aduc la cunoştinţa Biroului permanent al Camerei în termen de zece zile de la data apariţiei acestora.

Imunitatea parlamentară Deputaţii şi senatorii beneficiază de imunitate parlamentară, care are ca scop

asigurarea protecţiei acestora împotriva urmărilor judiciare şi garantarea libertăţii de gândire şi acţiune ale acestora. Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. ( art.72). Deputaţii beneficiază de imunitate de la data eliberării certificatului doveditor al alegerii, sub condiţia ca mandatul lor să fie validat. Imunitatea se păstrează pe toată durata mandatului de parlamentar. Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În cazul în care se impune reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau este posibilă trimiterea în judecată penală ori contravenţională a deputatului, cererea formulată în acest scop de către ministrul justiţiei se adresează preşedintelui Camerei din care face parte cel în cauză. Preşedintele Camerei, primind cererea, o va aduce imediat la cunoştinţa deputaţilor, în şedinţa publică după care o va trimite Comisiei juridice spre examinare.

În vederea discutării cererii formulate, ministerul justiţiei va înainta Comisiei juridice toate documentele pe care acesta le solicită.

Comisia adoptă hotărârea prin vot secret, stabilind dacă există motive temeinice pentru aprobarea cererii formulate de ministrul justiţiei şi întocmeşte un raport în acest scop. Raportul, astfel întocmit, se supune dezbaterii şi aprobării Camerei în termenul stabilit de acesta.

Camera Deputaţilor hotărăşte prin vot secret asupra cererii ministrului justiţiei, cu majoritatea de 2/3 din numărul membrilor.

În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri. Imunitatea parlamentară este o garanţie juridică a exercitării nestânjenite de către deputaţi a activităţii lor.

66

Lipsa răspunderii juridice pentru opiniile politice şi pentru voturile exprimate (independenţa opiniilor).

Constituţia prevede, de asemenea, că deputaţii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului încredinţat de alegători. Aceasta înseamnă că deputaţii sunt liberi să-şi exercite votul în concordanţă cu propria lor conştiinţă şi că, de asemenea, sunt liberi să-şi exprime opiniile politice, în scris sau oral, în şedinţele Camerelor sau în comisii, ori alt cadru oficial de exercitare a mandatului, cu privire la propuneri legislative sau proiecte de lege, proiecte de hotărâri, întrebări, interpelări, declaraţii etc.

Beneficiind de independenţa opiniilor, deputaţii sunt datori să circumscrie acest drept doar la actele şi faptele pe care le fac în exercitarea mandatului. Sunt exceptate de la regimul independenţei opiniilor orice alte discursuri publice, opinii exprimate în afara Parlamentului, cu titlu personal, şi orice alte comentarii care nu au legătură cu mandatul de deputat.

XI.3. Organizarea şi funcţionarea Camerei deputaţilor. Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate

legiuitoare a ţării. Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.(art.61) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber

exprimat, potrivit legii electorale. Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri

numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură organizaţie.Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării.(art.62)

Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora.

Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului.

Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri. Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament. În această perioadă nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice.

Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament.

Camera Deputaţilor este organizată în conformitate cu propriul Regulament. Structurile interne ale Camerei sunt constituite din: Biroul permanent, comisiile parlamentare şi grupurile parlamentare. Biroul permanent este compus din: preşedinte, patru vicepreşedinţi, patru secretari şi patru chestori.

Preşedintele Camerei Deputaţilor, care este, totodată, şi preşedintele Biroului permanent, se alege prin vot secret la începutul legislaturii, pe întreaga durată a mandatului Camerei, iar ceilalţi membri ai Biroului permanent sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni parlamentare. Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului.

Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune. Comisiile parlamentare sunt alcătuite, pe cât posibil, pe baza configuraţiei politice a fiecărei Camere, aşa cum aceasta rezultă din spectrul grupurilor parlamentare. Rolul comisiilor permanente constă în elaborarea rapoartelor şi avizelor privind documentele ce urmează a fi puse în dezbaterea Camerei.

67

Grupurile Parlamentare se constituie prin asocierea deputaţilor care au candidat în alegeri pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice. Un grup parlamentar trebuie să aibă cel puţin zece deputaţi. Grupurile parlamentare reflectă configuraţia politică a Camerei Deputaţilor.

XI.4. Procedura legislativă la Camera deputaţilor. Legiferarea În privinţa Parlamentului a fost simplificată procedura legislativă în vederea

eficientizării acesteia şi s-au instituit noi prevederi pentru întărirea controlului asupra Executivului.

Prin legea de revizuire s-a propus o specializare a celor două Camere, menţinându-se egalitatea lor în atribuţii, care este un principiu adoptat de Adunarea Constituantă, dar, în acelaşi timp, diferenţierea lor în funcţie de problemele asupra cărora urmează a se pronunţa, în Cameră decizională şi Cameră de reflecţie. Această „specializare” va avea ca efecte eliminarea medierii şi a concilierii în şedinţă comună pentru stingerea divergenţelor nesoluţionate în faza medierii. Astfel, se valorifică la maximum avantajele bicameralismului, cu evitarea însă a neajunsurilor sale, corespunzător cerinţelor inerente societăţii moderne de fluidizare a procesului decizional.

Proiectele legislative vor fi dezbătute şi adoptate de ambele Camere, dar, pe rând, fiecare Cameră va avea o competenţă decizională, în sensul că a doua Cameră sesizată se va pronunţa definitiv în domeniul rezervat acesteia. Camera Deputaţilor va avea în competenţă decizională, în principal, legile ordinare, în timp ce Senatului îi va reveni ratificarea acordurilor internaţionale. Legile organice vor fi împărţite în mod egal, ca importanţă şi număr, între cele două Camere.

Parlamentul României adoptă legi, moţiuni şi hotărâri. Legile adoptate de forul legislativ sunt legi constituţionale (prin care se modifică Constituţia), legi organice şi legi ordinare (art.73). Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.

Prin lege organică se reglementează: a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente; b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; d) organizarea şi desfăşurarea referendumului; e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război; g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective; j) statutul funcţionarilor publici; k) contenciosul administrativ; l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea generală a învăţământului; o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială; r) statutul minorităţilor naţionale din România; s) regimul general al cultelor; t) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.

Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative (art.74).

Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin

68

transmiterea proiectului de lege către Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată. Deputaţii, senatorii şi cetăţenii care exercită dreptul la iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi.

Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte, ca primă Cameră sesizată. Competenţa Camerei Deputaţilor

Conform art. 75 se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi proiectele legilor organice prevăzute la articolul 31 alineatul (5) – privind Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome la , articolul 40 alineatul (3) – privind regimul juridic al judecătorilor Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici, articolul 55 alineatul (2) – privind îndeplinirea îndatoririlor militare, articolul 58 alineatul (3) – privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, articolul 73 alineatul (3) literele e), k), l), n), o) – privind organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;, contenciosul administrative; organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; organizarea generală a învăţământului; organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală, articolul 79 alineatul (2) – privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, articolul 102 alineatul (3) – privind structura Guvernului, articolul 105 alineatul (2) – privind incompatibilităţile membrilor Guvernului, articolul 117 alineatul (3) – privind înfiinţarea Autorităţilor administrative autonome, articolul 118 alineatele (2) şi (3) – privind Structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare , şi celorlalte componente ale forţelor armate stabilite potrivit legii., articolul 120 alineatul (2) – privind legiferarea folosirii limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă, articolul 126 alineatele (4) şi (5) – privind Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia şi înfiinţarea de instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii şi articolul 142 alineatul (5) – privind înnoirea Curţii Constituţionale cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani.

Celelalte proiecte de legi sau propuneri legislative se supun dezbaterii şi adoptării, ca primă Cameră sesizată, Senatului.

Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate. (art.75)

După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv.

În cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care intră în competenţa sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgenţă.

Dispoziţiile de mai sus referitoare la întoarcerea legii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere.

Etapele principale ale procedurii legislative sunt: iniţiativa legislativă, examinarea proiectelor de lege în comisii parlamentare, dezbaterea, votul, controlul constituţionalităţii

69

legilor şi promulgarea acestora de către Preşedintele României.

Capitolul XII. Parlamentul României. Senatul

Potrivit Constituţiei din 1991 revizuită în 2003. România este un stat de drept, democratic şi social, iar ca formă de guvernământ, republică. Unica autoritate legiuitoare a ţării este Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Deputaţii şi senatorii, potrivit Constituţiei şi Legii electorale nr.68/1992, se aleg pe bază de scrutin de listă şi de candidaţi independenţi, potrivit principiului reprezentării proporţionale. Norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor este de un deputat la 70.000 de locuitori, iar pentru alegerea Senatului este de un senator la 160.000 de locuitori.

XII.1. Regulamentul Senatului. Statutul senatorului.

Regulamentul Senatului (Regulament al Senatului din 30 iunie 1993, republicat in Monitorul Oficial al României nr. 58 din 2 februarie 2001)1, dând curs prevederilor constituţionale, cuprinde norme ce privesc statutul senatorului, organizarea sa internă, desfăşurarea lucrărilor parlamentare, controlul parlamentar, precum şi dispoziţii referitoare la dispoziţiile Senatului. El a fost elaborat în concordanţă cu normele parlamentare acceptate de o practică îndelungată, precum şi cu standardele internaţionale pe care le aplică şi le respectă toate parlamentele democratice din lume.

Statutul senatorului Numărul senatorilor se stabileşte, potrivit art. 62 din Constituţie, prin legea electorală,

în raport cu populaţia ţării. Determinarea numărului senatorilor se face potrivit legii electorale, prin raportarea

numărului de locuitori ai fiecărei circumscripţii electorale la norma de reprezentare. Senatorul se bucură de imunitate parlamentară (art.149 din Regulament); el nu poate fi

reţinut arestat, percheziţionat sau trimis în judecată penală sau contravenţională fără încuviinţarea Senatului. Senatul decide cu votul a două treimi din numărul senatorilor prezenţi.

Senatorul nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Calitatea de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului. Pe durata exercitării mandatului de senator, contractul de muncă se suspendă, cu excepţia cazurilor în

1 Regulamentul Senatului a fost aprobat prin Hotararea Senatului nr. 16 din 30 iunie 1993, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 178 din 27 iulie 1993, si modificat prin: - Hotararea Senatului nr. 11 din 29 martie 1994, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 87 din 4 aprilie 1994; - Hotararea Senatului nr. 18 din 28 iunie 1996, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 136 din 28 iunie 1996; - Hotararea Senatului nr. 4 din 13 februarie 1997, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 29 din 21 februarie 1997; - Hotararea Senatului nr. 6 din 16 martie 1999, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 113 din 19 martie 1999; - Hotararea Senatului nr. 5 din 17 ianuarie 2001, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 43 din 25 ianuarie 2001.

70

care Biroul Permanent decide altfel.

XII.2. Organizarea senatului. Organizarea Senatului comportă, după modelul principalelor parlamente democratice,

existenţa unui organ de conducere colegial - Biroul Permanent, ai cărui membri, cu excepţia preşedintelui, sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni -, un număr de comisii, ca organe de lucru ale Senatului, precum şi grupuri parlamentare constituite în raţiunea afinităţilor politice.

2.1.Consideraţii generale.

În realizarea funcţiilor sale, Parlamentul este worganism colegial complex, care deliberează şi decide în plen, în şedinţe. Activitatea legislativă a Parlamentului, ca principală funcţie a acestuia. presupune un proces amplu de elaborare normativă, fapt care ar îngreuna desfăşurarea şedinţelor, acestea fiind rezervate pentru adoptarea deciziilor în diverse domenii de activitate.

Este necesară, aşadar, organizarea celor două Camere ale Parlamentului într-o structură flexibilă, care să permită elaborarea proiectelor de acte normative într-o formulă restrânsă, între persoane specializate în anumite domenii necesare a fi reglementate, urmând ca, în plen, să se exprime diversele opţiuni politice faţă de proiectele anterior redactate, precum şi adoptarea sau respingerea lor prin votul deputaţilor şi senatorilor.

De asemenea, din punct de vedere politic, trebuie ca organizarea internă a Parlamentului să asigure gruparea parlamentarilor conform configuraţiei politice rezultate în urma alegerilor, garantându-se exprimarea politică nu numai a majorităţii parlamentare, ci şi a opoziţiei, conform principiului „ majoritatea decide, opoziţia se exprimă", principiu de esenţa democraţiei constituţionale şi consecinţă a caracterului electiv al organului reprezentativ suprem.

Sediul materiei. Organizarea internă a Parlamentului este reglementată la nivel de principiu constituţional în art. 64 din Constituţia României, revizuită, articol care este dezvoltat de Regulamentul de organizare şi funcţionare a Camerei Deputaţilor, de Regulamentul Senatului, precum şi de Regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere.

Astfel, art. 64 alin. (I) din Constituţia României, revizuită, prevede că „Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu. Resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea'1.

Grupurile politice parlamentare a) Esenţa parlamentarismului constă în prezenţa reprezentanţilor partidelor politice în

forul reprezentativ suprem al poporului, conform configuraţiei politice rezultate din scrutin, reprezentanţi care se grupează pe criteriul afinităţii politice.

Conform art. 64 alin. (3) din Constituţia României, revizuită, „Deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere". Din formularea textului constituţional rezultă că organizarea deputaţilor şi senatorilor în grupuri parlamentare este un drept al acestora, o facultate, menită să asigure o cât mai bună exprimare în plan politic, nu o obligaţie.Aceasta face ca neapartenenţa unui deputat sau senator la un grup parlamentar să nu aibă consecinţe în exercitarea mandatului său. Consecinţele negative pot apărea numai în raporturile politice dintre parlamentarul respectiv şi partidul pe listele căruia a candidat, care îi poate retrage sprijinul politic pentru indisciplină.

b) Conform regulamentelor celor două Camere, grupurile parlamentare unt structuri ale Camerei Deputaţilor, respectiv Senatului, care se pot constitui din minim 10 deputaţi, respectiv 7 senatori, care au candidat în alegeri pe listele aceluiaşi partid politic, ale aceleiaşi formaţiuni politice, alianţe politice au alianţe electorale. Un deputat sau un senator nu poate face parte decât într-un singur grup parlamentar, ei putându-se constitui doar într-un singur grup parlamentar.

Deputaţii care reprezintă organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care au obţinut mandatul de deputat în conformitate cu art. 62 alin. (2) din Constituţia României, revizuită, pot constitui un singur grup parlamentar.

Formarea de grupuri parlamentare ale unor partide care nu au obţinut mandate în urma alegerilor este interzisă.

c) In prima sa şedinţă, fiecare grup parlamentar, după constituire, procedează la desemnarea conducerii proprii alcătuite din lider şi, după caz. din unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi un secretar.

Regulamentele celor două Camere acordă grupurilor parlamentare o importanţă sporită,

71

liderul grupului parlamentar având următoarele atribuţii: - propune reprezentanţii grupului parlamentar în Comisia de validare; - reprezintă grupul parlamentar şi negociază în numele acestuia; - nominalizează reprezentanţii grupului său parlamentar în comisiile permanente, în

comisiile speciale sau de anchetă ale acesteia ori în comisiile comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului;

- face propuneri şi prezintă candidaţii grupului său parlamentar pentru funcţiile de conducere şi pentru reprezentanţii acestuia în diverse structuri ale Camerei Deputaţilor sau Senatului;

- solicită revocarea din funcţie sau înlocuirea reprezentanţilor grupului său parlamentar din structurile Camerei Deputaţilor sau Senatului;

- participă la şedinţele Biroului permanent şi la dezbaterile acestuia, fără a avea drept de vot;

- poate cere plenului pauză pentru consultări, verificarea cvorumului, ţinerea unor şedinţe nepublice ale plenului, încheierea dezbaterilor în Camera Deputaţilor;

- prezintă amendamentele grupului său parlamentar la proiectele de lege şi propunerile legislative aflate în dezbaterea comisiilor permanente;

- propune retrimiterea la comisie a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative; - prezintă punctul de vedere al grupului său parlamentar cu privire la propunerea de

ridicare a imunităţii parlamentare a unuia dintre membrii propriului grup.

Alegerea Biroului permanent şi a preşedinţilor Camerelor

a) Conform art. 64 alin. (2) din Constituţia României, revizuită: „Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent. Preşedintele Camerei

Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului".

Birourile permanente ale Camerelor sunt formate în urma negocierilor dintre liderii grupurilor parlamentare, respectându-se configuraţia politică a Camerelor, aşa cum rezultă din constituirea iniţială a grupurilor parlamentare.

Din birourile permanente ale Camerelor fac parte preşedinţii acestora, precum şi 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 chestori.

Vicepreşedinţii, secretarii şi chestorii Camerei Deputaţilor, respectiv Senatului, sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni ordinare, la propunerea grupurilor parlamentare.

Calitatea de preşedinte al Camerei Deputaţilor sau cea de membru al Biroului permanent încetează în urma demisiei, a revocării sau a pierderii calităţii de deputat.

Calitatea de preşedinte al Senatului, de vicepreşedinte, secretar sau chestor încetează, înainte de expirarea mandatului, ca urmare a pierderii calităţii de senator, potrivit art. 70 alin.(2) din Constituţia României, revizuită, a demisiei din funcţie sau a revocării în condiţiile prezentului regulament.

Revocarea din funcţie a oricăruia dintre ceilalţi membri ai Biroului permanent poate fi solicitată de grupul parlamentar care 1-a propus.

b) După constituirea legală a Camerei Deputaţilor, respectiv a Senatului, se aleg preşedinţii acestora, apoi ceilalţi membri ai Birourilor permanente.

Preşedintele Camerei Deputaţilor este ales pe durata mandatului Camerei, prin vot secret, cu buletine de vot pe care sunt înscrise, în ordine alfabetică, numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de grupurile parlamentare. Fiecare grup parlamentar poate face o singură propunere.

Preşedintele Senatului este ales, prin vot secret, cu buletine de vot pe care sunt înscrise, în ordinea descrescătoare a mărimii grupului parlamentar, numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de liderii grupurilor parlamentare. Fiecare grup parlamentar poate face o singură propunere.

Observăm că cele două regulamente conţin reglementări diferite ale modalităţii de înscriere a candidaţilor pe buletinele de vot: la Camera Deputaţilor, candidaţii se vor înscrie în ordine alfabetică, pe când la Senat, în ordinea descrescătoare a mărimii grupului parlamentar. Deşi cele două regulamente prevăd proceduri în parte diferite pentru alegerea preşedinţilor Camerelor, în esenţă s-a stabilit că este declarat preşedinte candidatul care a întrunit votul majorităţii deputaţilor, respectiv al senatorilor, la primul tur de scrutin. Dacă acest lucru nu se întâmplă, se organizează tururi succesive de scrutin între candidaţii situaţi pe primele două locuri, fiind declarat ales candidatul care va obţine majoritatea deputaţilor, respectiv a senatorilor prezenţi, cu respectarea cvorumului cerut de art. 67 din Constituţia României, revizuită {prezenţa a cel puţin jumătate plus unu din numărul total al

72

deputaţilor, respectiv al senatorilor). Alegerea vicepreşedinţilor, a secretarilor şi a chestorilor care compun Biroul permanent

se face la propunerea grupurilor parlamentare, în conformitate cu ponderea acestora potrivit configuraţiei politice iniţiale a Camerei Deputaţilor, respectiv a Senatului, şi negocierii liderilor grupurilor parlamentare.

Revocarea preşedinţilor Camerelor. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi orice alt membru al Biroului permanent pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului, cu votul majorităţii deputaţilor. Votul este secret şi se exprimă prin buletine de vot, în cazul preşedintelui Camerei Deputaţilor, şi prin bile, în cazul celorlalţi membri ai Biroului permanent. Propunerea de revocare se face în scris şi este însoţită de semnăturile iniţiatorilor.

Revocarea preşedintelui Camerei Deputaţilor poate fi facută doar de grupul parlamentar care 1-a propus.

Atribuţiile Biroului permanent al Camerei Deputaţilor (la o analiză comparativă, vom observa că Regulamentul Senatului stabileşte, in principiu, aceleaşi atribuţii):

a) propune Camerei data începerii şi data încheierii sesiunilor parlamentare; b) solicită preşedintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare; c) supune aprobării Camerei Deputaţilor regulamentul acesteia, precum şi

propunerile de modificare; d) prezintă Camerei Deputaţilor spre aprobare proiectul de buget al acesteia şi contul de

încheiere a exerciţiului bugetar; e) pregăteşte şi asigură desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor Camerei Deputaţilor; f) primeşte sub formă electronică şi asigură difuzarea pe site-ul Camerei Deputaţilor a

proiectelor de legi, propunerilor legislative, proiectelor de hotărâri ale Camerei Deputaţilor, amendamentelor primite de la Guvern şi rapoartelor comisiilor parlamentare;

g) hotărăşte, în cazul iniţiativelor legislative, reţinerea lor spre dezbatere şi adoptare ca primă Cameră sesizată sau trimiterea la Senat a celor pentru care Camera Deputaţilor este Cameră decizională;

h)difuzează la casetele deputaţilor programul de lucru, ordinea de zi; i) întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor Camerei Deputaţilor şi al programului de lucru al acesteia, pe care le transmite Comitetului liderilor grupurilor parlamentare spre dezbatere şi aprobare;

j) rezolvă orice sesizare privind situaţia de incompatibilitate, vacantare, blocaj, obstructionare sau comportament abuziv din partea biroului comisiei sau a unui grup de deputaţi al unei comisii permanente, nerezolvată de comisia respectivă;

k) organizează relaţiile Camerei cu parlamentele altor state şi cu organizaţiile parlamentare pe baza consultării, în funcţie de natura acţiunilor avute în vedere, a Comitetului director a! Grupului Român al Uniunii Interparlamentare, a grupurilor parlamentare, a Comisiei de politică externă şi a altor comisii permanente, informând Camera Deputaţilor asupra măsurilor stabilite, inclusiv cu privire la componenţa nominală a delegaţiilor;

1) supune spre aprobare Camerei Deputaţilor componenţa delegaţiilor permanente la organizaţiile parlamentare mondiale sau regionale, pe baza consultării grupurilor parlamentare şi cu respectarea configuraţiei politice iniţiale a Camerei;

m) avizează şi supune aprobării plenului Camerei structura organizatorică, statul de funcţii şi regulamentul serviciilor Camerei Deputaţilor;

n) conduce şi controlează serviciile Camerei Deputaţilor; o) aprobă regulamentul privind paza şi accesul persoanelor în sediul Camerei Deputaţilor; p) propune Camerei Deputaţilor numirea secretarului genera! şi a secretarului general

adjunct; r) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de prezentul regulament, alte dispoziţii legale

sau însărcinări date de Camera Deputaţilor. Atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor, vicepreşedinţilor, secretarilor,

chestorilor (similare în mare cu funcţiile corespunzătoare Senatului). Preşedintele Camerei Deputaţilor are următoarele atribuţii:

a)convoacă deputaţii în sesiuni ordinare sau extraordinare; b)conduce lucrările plenului Camerei Deputaţilor, asistat obligatoriu de 2 secretari, şi asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor; c)acordă cuvântul, moderează discuţiile, sintetizează problemele puse în dezbatere, stabileşte ordinea votării, precizează semnificaţia votului şi anunţă rezultatul acestuia;

73

d)conduce lucrările şedinţelor Biroului permanent; e)sesizează Curtea Constituţională, conform legii; f)asigură trimiterea de îndată la Senat, spre dezbatere, a proiectelor de legi adoptate sau respinse de Camera Deputaţilor ori, după caz, Preşedintelui României, spre promulgare, a legilor votate, în termenele legale; g)reprezintă Camera Deputaţilor în relaţiile interne şi externe;

h) prezintă rapoarte justificative, anual, în faţa plenului, asupra utilizării fondului preşedintelui;

i) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de prezentul regulament, precum şi însărcinările date de plenul Camerei Deputaţilor.

Vicepreşedinţii îndeplinesc, prin rotaţie, atribuţiile preşedintelui, la

cererea sa sau în caz de indisponibilitate a acestuia, precum şi alte sarcini încredinţate de Biroul permanent. Secretarii întocmesc lista înscrierilor !a cuvânt, pe baza solicitărilor, în ordinea în care acestea au fost tăcute; prezintă propunerile, amendamentele şi orice alte comunicări adresate plenului Camerei Deputaţilor, efectuează apelul nominal, consemnează rezultatul votului, ţin evidenţa hotărârilor adoptate, veghează la întocmirea stenogramelor şedinţelor plenului Camerei Deputaţilor, îl asistă pe preşedintele Camerei Deputaţilor în realizarea atribuţiilor ce îi revin şi îndeplinesc orice alte sarcini primite de la acesta sau de la Birou! permanent.

Chestorii au următoarele atribuţii:

a) verifică modul de gestionare a patrimoniului, funcţionarea şi calitatea serviciilor Camerei Deputaţilor şi fac propuneri corespunzătoare Biroului permanent;

b) exercită controlul financiar asupra cheltuielilor efectuate: c) prezintă Biroului permanent proiectul de buget al Camerei Deputaţilor

şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar anual; d) asigură menţinerea ordinii în sediul Camerei Deputaţilor şi îndeplinesc

alte atribuţii, în conformitate cu dispoziţiile preşedintelui acesteia sau ale Biroului permanent.

În exercitarea atribuţiilor de control financiar-contahil, chestorii sunt sprijiniţi de un corp de control compus din doi experţi contabili şi sunt subordonaţi numai plenului Camerei Deputaţilor. La sfârşitul fiecărei sesiuni parlamentare, chestorii prezintă plenului Camerei Deputaţilor un raport cu privire la rezultatele controalelor efectuate.

Comisiile parlamentare

a) Conform art. 64 alin. (4) din Constituţia României, revizuită„Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune". Comisiile Camerei Deputaţilor şi ale Senatului sunt organisme interne de lucru ale acestora, definite ca atare de regulamentele celor două Camere, având drept scop pregătirea documentelor de lucru pentru şedinţele în plen şi exercitarea funcţiei de control parlamentar.

Organizarea parlamentarilor în comisii rezultă din necesitatea creării unor organisme de lucru restrânse, specializate pe anumite domenii, care să pregătească în mod detaliat şi să elaboreze documentele ce vor fi supuse dezbaterii în plen, fiind astfel deosebit de utile în susţinerea funcţiilor parlamentare.

Rolul comisiilor este, aşadar, "nul pregătitor, nu decizional, "întrucât adoptarea sau respingerea proiectelor respective rămâne atribuţia suverană a plenului.

b) Comisiile parlamentare sunt: - permanente sau temporare (în funcţie de perioada de timp pentru care

sunt constituite); - comisii comune celor două Camere; - comisii speciale, comisii de anchetă şi comisii de mediere. c) Alcătuirea comisiilor se face prin negociere politică, însă cu respec

tarea configuraţiei politice din cele două Camere, la propunerea grupurilor parlamentare şi în limita locurilor ce revin fiecărui grup într-o anume comisie (numărul de locuri pe comisii se decide în plenul Camerei Deputaţilor, respectiv al Senatului).

Ca principiu, un deputat poate face parte dintr-o singură comisie, iar un senator din maxim două comisii (regulamentele Camerelor stabilesc excepţiile când un deputat sau

74

senator pot face parte din mai multe comisii con comitent). Dacă grupurile parlamentare nu ajung la un acord asupra componenţe uneia sau a mai

multor comisii, Camera Deputaţilor (respectiv Senatul) hotărăşte, cu votul majorităţii membri prezenţi, asupra candidaturilor susţinut de fiecare dintre grupurile parlamentare, respectându-se configuraţia politic iniţială a Camerei.

Comisiile permanente sunt conduse, la rândul lor, de câte un birou permanent al comisiei, birou a cărui componenţă se stabileşte prin negociere între liderii grupurilor parlamentare, respectându-se configuraţia politică iniţială a Camerei.

Desfăşurarea activităţii în comisii. Biroul permanent trimite, la examinare şi în vederea elaborării rapoartelor, proiectele de legi, propune legislative, proiectele de hotărâri ale Camerei şi amendamentele formulate către Guvern comisiei permanente sesizate în fond, în competenţa căreia ii materia reglementată prin proiectul sau propunerea respectivă. Aceasta poate sesiza şi alte comisii pentru a-şi da avizul cu privire la lucrarea respectivă.

În cazul în care Biroul permanent sesizează în fond două sau mai ir comisii asupra unei iniţiative legislative, comisiile respective vor redacta raport comun. Comisia permanentă sesizată în fond va stabili un termen în care să îi fie remise avizul sau avizele celorlalte comisii care examinează proiectul ori propunerea legislativă, constituindu-se cu acestea şi ţinând seama de termenul de predare a raportului.

Proiectul se trimite spre reexaminare comisiei sesizate în fond. dacă în urma dezbaterilor în plen se solicită motivat aceasta sau intervin modificări importante pentru conţinutul său. Şedinţele comisiilor sunt publice, cu excepţia cazurilor în care plenul acestora prevede

altfel. Lucrările comisiilor Camerei Deputaţilor pot fi transmise pe reţeaua internă de televiziune a Camerei Deputaţilor şi la posturile de radio şi televiziune.

Miniştrii an acces la lucrările comisiilor. Dacă li se solicită participarea, prezenţa lor devine obligatorie.

La şedinţele comisiilor vor fi invitaţi să participe deputaţii şi senatorii care au făcut propuneri, care stau Ia baza lucrărilor acestora, cum ar fi autori de propuneri legislative, de amendamente etc, precum şi, Ia cererea preşedintelui comisiei, specialişti ai Consiliului Legislativ.

Comisiile pot invita să participe Ia lucrări persoane interesate, reprezentanţi ai unor organizaţii neguvenamentale şi specialişti din partea unor autorităţi publice sau a altor instituţii specializate.

Cu privire la desfăşurarea şedinţelor comisiilor se încheie procese-verbale şi se pot realiza stenograme sau înregistrări, care pot fi consultate. La sfârşitul fiecărei şedinţe, prin grija biroului comisiei se redactează sinteza lucrărilor şi un comunicat de presă.

Participarea deputaţilor şi senatorilor la şedinţele comisiilor este obligatorie. Pentru ca şedinţele comisiei să se desfăşoare în mod regulamentar este necesară prezenţa majorităţii membrilor.

Hotărârile comisiilor se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Votul în comisie este, de regulă, deschis. In anumite situaţii, hotărâte prin vot de membrii acesteia, se poate recurge şi Ia vot secret.

În caz de absenţă nejustificată de la lucrările comisiei, deputatului i se reţine din indemnizaţia lunară, pentru fiecare zi de absenţă, o sumă de bani ce reprezintă a 21-a parte din indemnizaţia lunară, la care se adaugă diurna de deplasare. Senatorul care absentează nemolivat la trei şedinţe ale unei comisii speciale, de anchetă sau de mediere va fi înlocuit de drept de grupul parlamentar respectiv.

Comisiile permanente. Comisiile permanente se aleg pe întreaga durată a legislaturii şi au următoarele atribuţii:

a) examinează proiectele de legi, propunerile legislative, proiectele de hotărâri ale Camerei Deputaţilor, avizele şi amendamentele, în vederea elaborării rapoartelor sau avizelor, după caz;

b) solicită rapoarte, informaţii sau documente de la autorităţile publice, c) efectuează anchete parlamentare, d) dezbat şi hotărăsc asupra altor probleme trimise de Biroul permanent.

XII.3. Desfăşurarea procesului legislativ . În România, potrivit Constituţiei, iniţiativa legislativă aparţine Guvernului,

deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. (art.74).

75

Proiectele de lege şi propunerile legislative se înaintează Biroului Permanent al Senatului, care va solicita avizul Consiliului Legislativ. În cazul propunerilor legislative iniţiate de cetăţeni, se va solicita Curţii Constituţionale verificarea îndeplinirii condiţiilor constituţionale pentru exercitarea iniţiativei legislative.

Biroul Permanent al Senatului dispune repartizarea proiectelor de lege şi a propunerilor legislative comisiilor Permanente ale Senatului, ţinând seama de specializarea lor. Acestea întocmesc rapoarte având în vedere amendamentele depuse de senatori şi avizele unor comisii Permanente ce au preocupări tangente în domeniile ce constituie obiectul viitoarelor reglementări.

Dezbaterea proiectelor de lege şi a propunerilor legislative are loc în conformitate cu ordinea de zi stabilită de Biroul Permanent.

Dezbaterea în plen începe cu o dezbatere generală asupra proiectelor de lege şi a propunerilor legislative, în cadrul căreia grupurile parlamentare se pronunţă asupra fondului reglementării. Ea este urmată de dezbaterea şi votarea fiecărui articol în parte, în final având loc votarea legii în ansamblu. Votul poate fi exprimat prin vot deschis sau secret, prin apel nominal, prin votul cu bile sau prin folosirea votului electronic.

Constituţia României (art.76) prevede că Legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere. Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră. La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere.

Promulgarea legilor Promulgarea legilor se face de către Preşedintele României, în termen de cel mult 20

de zile de la primire.(art.77) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului - o singură dată -reexaminarea legii. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.

Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.

Urmând practica tuturor statelor democratice, Regulamentul Senatului prevede o serie de reguli aplicabile în cazul încălcării acestor îndatoriri, precum şi sancţiuni în cazurile de abateri de la deontologia parlamentară, respectiv: chemarea la ordine, avertismentul, retragerea cuvântului, îndepărtarea din sală pe durata şedinţei şi reducerea indemnizaţiei parlamentare.

Activitatea parlamentară Regulamentul Senatului prevede publicitatea şedinţelor plenare, cu excepţia celor care

ar fi declarate închise. Camerele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete.(art.67 alin2). Aprobările pentru participarea la lucrările Senatului sunt date de Secretarul general al aparatului Senatului.

De asemenea, şedinţele comisiilor senatoriale sunt publice, cu excepţia situaţiilor în care plenul comisiei decide altfel. La lucrările comisiilor pot fi invitaţi să participe la dezbateri specialişti sau reprezentanţi ai autorităţilor publice, comisiile hotărând, totodată, condiţiile în care lucrările pot fi, eventual, transmise prin mass-media, dacă acest lucru nu aduce atingere intereselor de stat.

Controlul parlamentar Regulamentul Senatului cuprinde importante prevederi legate de exercitarea

controlului parlamentar, una dintre cele mai importante funcţii ale parlamentelor în toate statele democratice. În cuprinsul Regulamentului este reglementată pe calea procedura moţiunilor, întrebărilor, a interpelărilor, informarea Senatului, informarea senatorilor şi

76

adresarea unor petiţii. Moţiunile exprimă poziţia Senatului într-o anumită problemă politică internă sau

externă, urmând a fi iniţiate de cel puţin o pătrime din numărul senatorilor. Între întrebări şi interpelări există deosebirea că, pe când întrebarea constă în

solicitarea de a răspunde dacă un fapt este adevărat ori o informaţie este exactă, interpelarea constă într-o cerere scrisă, adresată de un senator Guvernului sau unui membru al acestuia, prin care se solicită explicaţii asupra politicii Guvernului în problemele activităţii sale interne sau externe. Atât întrebările cât şi interpelările pot fi adresate în nume individual, cât şi al grupurilor parlamentare, în acest caz fiind afectat un timp corespunzător ponderii acestora în cadrul Senatului.

În ceea ce priveşte cererea de informare, aceasta, la nivelul Senatului, este solicitată de preşedintele Senatului sau de preşedinţii comisiilor, fiind adresată Guvernului sau celorlalte organe ale administraţiei publice. La nivelul senatorilor, aceştia adresează o petiţie Preşedintelui Senatului, care este transmisă Guvernului, prin care solicită orice acte sau dosare, precum şi alte informaţii utile pentru activitatea senatorială.

77

Capitolul XIII Guvernul României

XII.1. Rolul şi funcţiile Guvernului

Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează în baza votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice2.

Guvernul are rolul de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic şi social, precum şi racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condiţiile promovării intereselor naţionale.

Guvernul se organizează şi funcţionează în conformitate cu prevederile constituţionale, având la bază Programul de guvernare acceptat de Parlament şi asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. În îndeplinirea atribuţiilor sale, Guvernul cooperează cu organismele sociale interesate.(art.102)

Numirea Guvernului se face de Preşedintele României pe baza votului de încredere acordat de Parlament şi exprimat prin Hotărârea Parlamentului.

XIII.2. Componenţa Guvernului. Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. Potrivit art. 2 al Legii nr. 90/2001, pot fi membri ai Guvernului persoanele care:

. • au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară;

. • se bucură de exerciţiul drepturilor electorale; • nu au suferit condamnări penale şi nu se găsesc în unul dintre cazurile de

incompatibilitate. Guvernul este alcătuit din primul-ministru şi miniştri. Din Guvern pot face parte şi

miniştri-delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru votul de încredere3

Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care deţine majoritatea absolută în Parlament, ori dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.

Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului. Programul şi lista Guvernului se dezbat de către Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Pe baza votului de încredere acordat de către Parlament, Preşedintele României numeşte Guvernul. Primul-ministru şi ceilalţi membri al Guvernului depun individual, în faţa Preşedintelui României, jurământul de credinţă faţă de ţară şi popor.Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul, începând de la data depunerii jurământului.(art.104)

Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu: a) exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de

senator; 2 Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în M.Of. nr. 164 din 4.02.2001 3 Conform HPL nr. 39/2000, actualul Guvern are un număr de 24 de miniştrii şi 2 miniştrii delegaţi

78

b) exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial;

c) exercitarea de acte de comerţ, cu excepţia vânzării sau cumpărării de acţiuni ori alte titluri de valoare;

d) exercitarea funcţiei de administrator ori de cenzor la societăţile comerciale sau de reprezentant al statului în adunările generale ale unor asemenea societăţi ori de membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor naţionale şi societăţilor naţionale;

e) exercitarea unei funcţii publice în serviciul unei organizaţii străine, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte.

Constatarea stării de incompatibilitate se face de primul-ministru, care va dispune măsurile necesare pentru încetarea acesteia.

Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma (art 106): . • demisiei; . • revocării; . • pierderii drepturilor electorale; . • stării de incompatibilitate; . • decesului; . • alte cazuri prevăzute de lege.

Demisia din funcţia de membru al Guvernului se anunţă public, se prezintă în scris primului-ministru şi devine irevocabilă din momentul în care s-a lua act de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii.

Revocarea din funcţia de membru al Guvernului se face de Preşedintele României, prin decret, la propunerea primului-ministru. Revocarea are loc în caz de remaniere guvernamentală.

În cazul în care încetarea calităţii de membru al Guvernului intervine ca urmare a demisiei, a pierderii drepturilor electorale, a incompatibilităţii, a decesului şi în alte situaţii prevăzute de lege, Preşedintele României, la propunerea primului-ministru, ia act de aceasta şi declară vacantă funcţia de membru al Guvernului.

În cazul în care un membru al Guvernului a fost condamnat penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau averea sa a fost declarată, în tot sau în parte, ca fiind dobândită în mod ilicit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, el este demis de Preşedintele României, la propunerea primului-ministru.

XIII.3. Atribuţiile Guvernului Guvernul, ca de altfel întreaga administraţie publică, are sarcina de a aduce la

îndeplinire politica internă şi externă a statului. În vederea realizării acestei sarcini, Guvernul exercită o serie de atribuţii, care pot fi

grupate în două categorii: A. Atribuţii generale • exercită conducerea generală a administraţiei publice;

. • asigură executarea de către administraţia publică, în accepţiunea de sistem de organe, adică în sens organizatoric, a legilor şi a celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora;

• conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale precum şi ale autorităţilor locale ale administraţiei publice; . • asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului. . . B. Atribuţii de specialitate .

79

a) Atribuţii în domeniul normativ . b) Atribuţii în domeniul economic . c) Atribuţii în domeniul social . d) Atribuţii în domeniul legalităţii şi apărării ţării f) Alte atribuţii

Pentru rezolvarea unor probleme din competenţa sa, Guvernul poate constitui organisme cu caracter consultativ. În scopul elaborării, integrării, corelării şi monitorizării de politici, Guvernul poate constitui consilii, comisii şi comitete interministeriale.

XIII.4. Primul-ministru. organizarea aparatului de lucru al Guvernului

Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuţiilor legale care le revin.

Primul-ministru reprezintă Guvernul în relaţiile acestuia cu Parlamentul, Preşedintele României, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorităţi şi instituţii publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale.

Primul-ministru este vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi exercită toate atribuţiile care derivă din această calitate. Primul-ministru numeşte şi eliberează din funcţie:

a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepţia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului;

b) secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului, în cazul utilizării acestor funcţii;

c) personalul din cadrul aparatului de lucru al primului-ministru; d) secretarii de stat; e) alte persoane care îndeplinesc funcţii publice, în cazurile prevăzute de lege.

Primul-ministru prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului şi răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de către deputaţi sau senatori.

Primul-ministru poate desemna un membru al Guvernului să răspundă la întrebările şi interpelările adresate Guvernului de către deputaţi sau senatori, în funcţie de domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării.

Primul-ministru contrasemnează decretele emise de Preşedintele României, în cazul în care Constituţia prevede obligativitatea contrasemnării acestora. În scopul rezolvării unor probleme operative, primul-ministru poate constitui, prin decizie, consilii, comisii şi comitete interministeriale.

Organizarea aparatului de lucru al Guvernului

Aparatul de lucru al Guvernului13

este alcătuit din aparatul de lucru al primului-ministru, Secretariatul General al Guvernului, departamente şi alte asemenea structuri organizatorice cu atribuţii specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului Aparatul de lucru al primului-ministru este alcătuit din: a) corpul de consilieri ai primului-ministru;

80

b) Aparatul tehnic al corpului de consilieri c) Cabinetul primului-ministru d) Cancelaria primului-ministru e) Compartimentul cu probleme speciale f) Compartimentul documente secrete g) Compartimentul care asigură protocolul primului-ministru

Guvernul are un Secretariat General condus de secretarul general al Guvernului, care poate avea rang de ministru, ajutat de unul sau mai mulţi secretari generali adjuncţi, care pot avea rang de secretar de stat, numiţi prin decizie a primului-ministru.

Secretariatul General face parte din aparatul de lucru al Guvernului şi asigură derularea operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice şi tehnice ale activităţii Guvernului, precum şi reprezentarea Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti.

Secretariatul general al Guvernului asigură, prin aparatul propriu, continuitatea derulării operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, constituind elementul de legătură şi stabilitate al guvernării.

Departamentul este o structură organizatorică fără personalitate juridică şi fără unităţi în subordine, subordonat primului-ministru, având rolul de coordonare şi sinteză în domenii de interes general, în conformitate cu atribuţiile Guvernului.

Departamentul este condus de un demnitar. În exercitarea atribuţiilor ce îi revin conducătorul departamentului emite ordine cu caracter individual.

XIII.5. Funcţionarea Guvernului. actele guvernului Guvernul se întâlneşte, de regulă, săptămânal sau ori de câte ori este nevoie, la

convocarea primului-ministru. Preşedintele României poate participa la şedinţele Guvernului care au ca obiect

probleme de interes naţional privind politica externă a Guvernului, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice.

În cazul în care este prezent, Preşedintele României prezidează şedinţa Guvernului. Deşi prezidează şedinţa, prin aceasta Preşedintele României nu devine, în acea

situaţie, şi membru al Guvernului. Preşedintele României, chiar dacă prezidează şedinţa, nu participă la adoptarea hotărârilor Guvernului, când acestea sunt supuse votului membrilor Guvernului, ci doar îşi exprimă opinia cu privire la acele măsuri.

La şedinţele Guvernului pot participa ca invitaţi şefi de departamente, secretari de stat ce nu sunt membri ai Guvernului, precum şi orice alte persoane a căror prezentă se apreciază a fi utilă, potrivit deciziei primului-ministru.

Membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri privind ramura sau domeniul de activitate de care răspund.

Actele Guvernului Guvernul emite două categorii de acte (art.108):

-hotărâri; - ordonanţe.

Actele specifice activităţii Guvernului sunt hotărârile, prin care acesta pune în executare legile adoptate de către Parlament.

Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, ceea ce înseamnă că nu pot cuprinde reglementări primare ale relaţiilor sociale, hotărârile având un caracter secundum legem.

Constituţia României din 1991 a introdus o categorie de acte, care până în acel

81

moment nu au existat, şi anume, ordonanţele. În crearea acestei categorii de acte s-a pornit de la ideea că Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în două sesiuni parlamentare anuale, fiecare având o durată determinată de timp. Între aceste sesiuni, există o perioadă de vacanţă parlamentară, în intervalul căreia cele două Camere ale Parlamentului îşi încetează activitatea. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta. (art.108 alin3)

S-a considerat că, în această perioadă, când Parlamentul nu funcţionează, ar putea să apară necesitatea de a se adopta acte normative cu o forţă juridică egală cu aceea a legilor, prin care să se reglementeze relaţiile sociale care, de regulă, sunt de competenţa Parlamentului.

Hotărârile Guvernului, ca şi ordonanţele de altfel, se semnează de primul-ministru şi se contrasemnează de către miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare. Atât hotărârile, cât şi ordonanţele sunt supuse obligaţiei de publicare în Monitorul Oficial, cu excepţia celor cu caracter militar, care se comunică numai instituţiilor interesate. Sancţiunea încălcării obligaţiei de publicare este inexistenţa actului.

Prin urmare, publicarea constituie o condiţie de validitate a actului, în sensul că hotărârea sau ordonanţa, chiar legal adoptate sunt valabile şi pot fi aplicate numai după îndeplinirea procedurii publicării.

Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, procedând la ceea ce se numeşte delegarea legislativă (art.115 din Constituţie).

Legea de abilitare trebuie să stabilească în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage caducitatea şi încetarea efectelor ordonanţei.(art.115 alin.1,2,3)

Hotărârea Guvernului şi ordonanţa reprezintă acte administrative care pot face obiectul controlului de legalitate pe calea Contenciosului administrativ. În cazul ordonanţei, acest lucru este posibil numai pe perioada de abilitare a Guvernului, deoarece, după aceea intră în sfera actelor care privesc raporturile dintre Parlament şi Guvern, fiind exceptate, potrivit art.2 lit. a din Legea nr.29/1990, de la competenţa instanţelor de contencios administrativ.

Alături de delegarea legislativă de ordin legal, Constituţia României reglementează, în art.115 alin.(4) şi delegarea de ordin constituţional, care operează în cazul unor situaţii excepţionale, în care Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă.

Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1). Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat .

Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei.

82

Condiţia publicităţii, prevăzută de art.108 din Constituţie se aplică şi în cazul ordonanţelor de urgenţă.

În afara actelor adoptate de către Guvern, primul-ministru, personal, poate adopta acte, denumite decizii, ca de exemplu, Decizia nr.44/1991, privind constituirea Comitetului interministerial pentru probleme de emigraţie est-vest.

XIII.6. Raporturile Parlamentului cu Guvernul

Primul-ministru prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate.(art.111)

Totodată, Guvernul şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de către comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora.

Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită prezenţa, participarea lor este obligatorie.

Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările şi interpelările formulate de deputaţi sau de senatori.(art.112) Camera Deputaţilor sau Senatul pot adopta o moţiune prin care să-şi exprime poziţia cu privire la problemele ce au făcut obiectul interpelării.

Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.

Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi al senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii.Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţă comună a celor două Camere.(art.113)

Guvernul se consideră demis dacă moţiunea de cenzură este adoptată cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.(art.114 alin.2)

În cazul în care moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului când Guvernul îşi angajează răspunderea.

Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege.

Dacă acestea sunt respinse printr-o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, Guvernul se consideră demis, urmând să fie desemnat un nou prim-ministru şi să fie ales un nou Guvern.

Dacă moţiunea de cenzură este respinsă, proiectul de lege prezentat este socotit ca fiind adoptat, iar programul sau declaraţia de politică generală devine obligatoriu pentru Guvern.

În situaţia în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate, dezbaterea acesteia se face în şedinţă comună a celor două Camere.

83

XIII.7. Răspunderea membrilor guvernului .

Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea

penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.(art.109 alin.2) Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cazurile de răspundere şi pedepsele ce se pot aplica membrilor Guvernului sunt reglementate prin Legea responsabilităţii ministeriale nr. 115/1999, modificată prin Legea 31/2001

15

.Potrivit art.110 Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale.

Guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate sau dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106, cu excepţia revocă, ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.

84

Capitolul XIV Preşedintele României

XIV.1. Funcţia de Preşedintele statului a. Rolul Preşedintelui României. Conform art. 80 din Constituţia României, revizuită, Preşedintele României: - reprezintă statul român în relaţiile interne şi internaţionale; - este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării; - veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice; - exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate; - este comandantul forţelor armate şi preşedintele Consiliului Suprem de

Apărare a Ţării [art. 92 alin. (1)]. În interpretarea prevederilor constituţionale, profesorul Antonie Iorgovan ajunge la

concluzia ca Preşedintele României apare într-o triplă situaţie: a) şef de stat, b) şef al executivului (fiind unul din cei doi şefi ai executivului) şi c) garant al Constituţiei şi mediator între puterile statului. b.Alegerea Preşedintelui a) Conform art. 81 din Constituţia României, revizuită. Preşedintele României este ales

prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Aceste caracteristici ale votului coincid cu cele ale votului pentru alegerea Camerelor Parlamentului, deci pentru analiza lor facem trimitere la explicaţiile corespondente de la instituţia Parlamentului. Cu toate acestea, când vorbim despre legitimitatea celor două instituţii -Parlamentul şi Preşedintele -, vom observa că, spre deosebire de parlamentari, care în sistemul nostru electoral sunt aleşi în urma scrutinului de listă (ceea ce face ca anumite fotolii să rămână anonime din punctul de vedere al identificării lor cu o persoană anume de către electorat), Preşedintele Republicii este ales uninominal, fiind cunoscuţi dinainte toţi candidaţii. Acest fapt este cu atât mai pregnant în turul doi al alegerilor prezidenţiale, când mai rămân în cursă doar doi dintre prezidenţialii, ceea ce face ca electoratul, cel puţin teoretic, să aibă o arie stabila de chibzuinţă politică şi să-şi exprime astfel opţiunea într-un cât mai deplin acord cu conştiinţa proprie.

b) Conform art. 81 din Constituţia României, revizuită, este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale.

In cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute in primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi.

Prevederile art. 81 sunt dezvoltate în Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, lege care conţine întreaga procedură care trebuie urmată pentru a avea un Preşedinte ales în mod legal şi legitim. Legea nr. 370/2004 are în vedere aspecte legate de:

- circumscripţiile electorale şi secţiile de votare; - candidaţii propuşi şi listele de susţinere a acestora; - atribuţiile Biroului Electoral Central şi ale birourilor electorale

circumscripţie şi ale secţiilor de votare; - buletinele de vot; - campania electorala si desfăşurarea alegerilor; - stabilirea rezultatului alegerilor; - rolul Curţii Constituţionale în validarea alegerilor etc. c) Potrivit art. 82 din Constituţia României, revizuită, rezultatul alegerilor pentru funcţia

de Preşedinte al României este validat de Curtea Constituţională. Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a

Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a

85

poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României, Aşa să-mi ajute Dumnezeu!".

c. Mandatul Preşedintelui a) Durata mandatului. Potrivit art. 83 din Constituţia României, revizuită, mandatul

Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului. Preşedintele României îşi exercită mandatul până Ia depunerea jurământului de Preşedintele nou ales.

Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.

Conform art. 81 alin. (4) nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive.

Modificarea duratei mandatului Preşedintelui de la 4 ani, cât era în forma iniţială a Constituţiei din 1991, Ia 5 ani în forma revizuită, este una dintre cele mai importante prevederi ale legii de revizuire. Mărirea duratei mandatului Preşedintelui, având drept consecinţă decalarea cu un an a alegerilor pentru şeful de stat faţă de alegerile parlamentare, a fost justificată de necesitatea de a menţine continuitatea instituţiei prezidenţiale în perioada campaniilor electorale parlamentare, ceea ce reprezintă un plus de garanţie pentru stabilitatea politică a ţării1.

b) Incompatibilităţi şi imunităţi. Conform art. 84 din Constituţia României, revizuită, în timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată.

Prin decalarea cu un an a alegerilor prezidenţiale faţă de cele parlamentare se asigură o mai bună valorificare a principiului echidistanţei Preşedintelui şi a funcţiei acestuia de mediator între autorităţile statului, precum şi între stat şi societate, întrucât este posibil ca la alegerile parlamentare să iasă învingătoare partea adversă decât cea din care a făcut parte Preşedintele. Din momentul preluării funcţiei supreme în stat, Preşedintele nu mai poate face parte din nici un partid politic, el trebuind să reprezinte pe toţi cetăţenii statului român, indiferent de opţiunile politice ale acestora.

Totodată, alin. (2) al art. 84 atribuie Preşedintelui prerogativa imunităţii, acesta neputând fi tras la răspundere pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului său.

c) Vacanţa funcţiei. Potrivit art. 97 din Constituţia României, revizuită, vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie, de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces. In termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte.

Noul Preşedinte îşi exercită un mandat complet, de 5 ani, nu este ales pentru restul mandatului Preşedintelui predecesor.

d) Interimatul funcţiei. Conform art. 98, dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.

Prioritatea exercitării prerogativelor de preşedinte interimar revine întâi preşedintelui Senatului, iar dacă acesta este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile, interimatul revine preşedintelui Camerei Deputaţilor.

Preşedintele interimar nu dispune însă de plenitudinea atribuţiilor prezidenţiale, întrucât: - nu poate adresa mesaje Parlamentului, - nu poate dizolva Camerele şi - nu poate cere organizarea referendumului în cele ce urmează vom analiza atribuţiile Preşedintelui Românei în raport cu subiectele de

drept faţă de care acestea se exercită1: Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu Parlamentul a) Adresarea de mesaje (art. 88 din Constituţia României, revizuită):

„Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii". In calitatea sa de şef al statului, Preşedintelui nu ti pot rămâne indiferente principalele probleme ale naţiunii, ceea ce determină necesitatea existenţei unor căi de comunicare cu Parlamentul, în calitatea acestuia de organ reprezentativ suprem al poporului

86

român. Nu există un catalog sau un domeniu strict delimitat al materiilor care se pot încadra în „principalele probleme politice ale naţiunii", ceea ce face ca Preşedintele să aibă un rol practic discriminatoriu în aprecierea anumitor probleme ca având o importanţă deosebită, care necesită supunerea lor spre atenţia Parlamentului. De asemenea, nu este reglementată nici modalitatea prin care Preşedintele aduce la cunoştinţa Parlamentului mesajele sale (personal, prin scrisoare, prin trimis prezidenţial etc).

b) Convocarea Parlamentului în sesiune [art. 63 alin. (3)]: „Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României. în cel mult 20 de zile de la alegeri". Aceasta este situaţia tipică, în care cele două Camere nou alese se întrunesc la convocarea Preşedintelui. Serul statului poate însă convoca Parlamentul şi în sesiuni extraordinare, conform art. 66 alin. (2): „Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor" (s.n.). Preşedintele României are dreptul să ceară convocarea Camerelor, însă convocarea propriu- zisă se va face de către preşedinţii acestora, conform art. 66 alin. (3).

c) Dizolvarea Parlamentului. Conform art. 89 din Constituţia României, revizuită: După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură. a. în cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată. b.Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă.

Textul constituţional acordă Preşedintelui României dreptul de a dizolva Parlamentul doar în cazul în care acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului, ceea ce face ca motivul principal al acestei decizii să constea într-o criză politică şi guvernamentală majoră, care ameninţă să trimită ţara într-o stare improprie unei guvernări normale şi eficiente, prin supravieţuirea fostului Guvern sau a unui executiv demisionar.

Declanşarea procedurii de dizolvare a Parlamentului nu este o atribuţie discreţionară a Preşedintelui, acesta fiind condiţionat în principal de criza politico-guvernamentală instaurată prin refuzul acordării votului de învestitură a Guvernului, precum şi de alte condiţii, cerute expres de Constituţie:

—consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare; această consultare este obligatoriu să fie efectuată de Preşedinte, însă acesta poate sau nu ţine seama de concluziile preşedinţilor celor două Camere sau de liderii grupurilor parlamentare, mai ales că aceştia sunt practic judecători în propria cauză, având în vedere posibilitatea de a-şi pierde funcţiile prin dizolvarea forului legislativ. Nu există un anume termen stabilit pentru efectuarea acestor consultări, însă cel puţin din punct de vedere politic, există suficiente motive pentru ca Preşedintele să nu prelungească perioada de consultări politice peste o limită considerată rezonabilă, în acord cu prevederile constituţionale şi cutumele instaurate în viaţa politică;

—neacordarea votului de încredere pentru formarea Guvernului in termen de 60 de zile de la prima solicitare; reamintim că, potrivit art. 102, „candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului" (s.n.), iar conform regulamentului şedinţelor comune, convocarea plenului celor două Camere pentru acordarea votului de învestitură se va face la cel mult 15 zile de la primirea programului şi listei Guvernului, birourile permanente luând, totodată, măsuri pentru convocarea deputaţilor şi senatorilor;

—respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură; în cazul în care prima solicitare de învestitură va fi respinsă de către Parlament, cea de-a doua solicitare va urma aceeaşi procedură şi aceleaşi termene, începând cu consultările pe care Preşedintele le va efectua pentru desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru. Aşadar, urmează perioada consultărilor, ter menul de 10 zile pentru solicitarea votului de învestitură, termenul de 15 zile până la convocarea Camerelor şi termenul de 60 de zile până la respingerea celei de-a doua solicitări.

87

—Nu pot exista două proceduri de dizolvare a Parlamentului într-un singur an; —Preşedintele să nu iniţieze procedura de dizolvare a parlamentului în ultimile 6 luni

ale mandatului său; —Dizolvarea Parlamentului nu se poate face nici în timpul stării de mobilizare , de

război, de asediu sau de urgenţă; d) Promulgarea legii. Conform art. 77 din Constituţie” Legea se trimite spre promulgare, Preşedintelui. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire. În acest caz Preşedintele are la dispoziţia sa două situaţii:

Reexaminarea legii; Sesizarea curţii Constituţionale;

Conform art. 77 din Constituţia României, revizuită, „înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii.

Conform art. 146 tit. a) din Constituţia României, revizuită, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor. înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României.

Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.

în doctrină1 s-a apreciat că Preşedintele nu poate cere Parlamentului reexaminarea legii sub aspectul neconstituţionalităţii concomitent cu sesizarea Curţii Constituţionale cu aceeaşi problemă; însă el poate să sesizeze Parlamentul cu probleme de oportunitate politică, iar Curtea Constituţională cu probleme de ordin tehnic-constituţional.

Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu Guvernul: a) Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru. Conform

art. 103 alin. (1), „Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament".

Obligaţia Preşedintelui de a consulta partidul care are majoritatea absolută în Parlament sau, în lipsa acestei majorităţi, a partidelor cu reprezentare parlamentară este una constituţională, neîndeplinirea ei putând fi considerată o încălcare gravă a Constituţiei, întrucât Preşedintele nu are o putere discreţionară în a desemna candidatul pentru funcţia de şef al Guvernului.

Preşedintele poate desemna şi o altă persoană decât cea recomandată de reprezentantul partidului majoritar sau a partidelor cu reprezentare parlamentară, însă se va supune riscului ca echipa guvernamentală înfiinţată de acest candidat să nu primească votul de încredere în plenul Parlamentului. b)Numirea Guvernului pe baza votului de învestitură acordat de Parlament. Conform art. 85 alin. (1), „Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament". Numirea cabinetului de către şeful statului este condiţionată de votul de încredere acordat echipei guvernamentale în plenul Camerelor reunite.

c) Remanierea guvernamentală. Conform art. 85 din Constituţia României, revizuită: „(2) în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi

numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului. (3) Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a

Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru".

Alineatul (3) a fost introdus prin legea de revizuire a Constituţiei. Aşadar, dacă remanierea nu priveşte numai o primenire a echipei guvernamentale, ci are ca obiect modificări de substanţă în compoziţia politică a Guvernului (de exemplu, se poate modifica configuraţia unei coaliţii aflate Ia guvernare prin schimbarea forţelor politice, altele decât cele avute în vedere de Parlament cu ocazia acordării votului de învestitură), este necesar un nou vot de încredere acordat Guvernului, conform procedurii reglementate de art. 103, analizat anterior.

Revocarea unui membru al Guvernului are loc, aşadar. în caz de remaniere guvernamentală, determinată de situaţii obiective (de exemplu, neîndeplinirea atribuţiilor aferente portofoliului) sau subiective, ce ţin de imaginea executivului în ansamblul său.

Instituţia revocării nu îl priveşte însă şi pe şeful cabinetului, întrucât potrivit art. 107 alin. (2), „Preşedintele nu îl poate revoca pe primul ministru".

d) Consultarea Guvernului. Potrivit art. 86 din Constituţia României, revizuită:

88

„Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire Ia probleme urgente şi de importanţă deosebită".

Consultarea Guvernului este o posibilitate firească acordată de Constituţie Preşedintelui, atât ca şef al statului, cât şi în calitatea sa de şef al executivului, alături de primul ministru. Consultarea are ca scop informarea reciprocă dintre cei doi şefi ai executivului, în vederea adoptării unor decizii unitare.

Deşi textul constituţional se pronunţă cu privire la „probleme urgente şi de importanţă deosebită ", practica de stat a determinat consultări între Preşedinte şi premier în cele mai diverse probleme din punct de vedere al conţinutului, iar din punctul de vedere al frecvenţei având chiar o cadenţă săptămânală.

e) Participarea !a şedinţele Guvernului. Potrivit art. 87 din Constituţia României, revizuită:

„(1) Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii.

(2) Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă". Este o atribuţie care derivă din calitatea Preşedintelui de şef al executivului, cât şi din

participarea acestuia la învestitura echipei guvernamentale, Preşedintele fiind cel care numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Numind Guvernul, este firesc ca Preşedintele să poate lua parte şi la şedinţe acestuia, pe care le prezidează de fiecare dată.

Din redactarea textului rezultă că Preşedintele poate lua parte la şedinţele Guvernului fie din proprie iniţiativă, în acest caz fiind necesară informarea premierului, cât şi la cererea primului-ministru. Prezenţa Preşedintelui nu este obligatorie la şedinţele Guvernului, nici măcar la acelea unde este solicitat expres de premier.

Preşedintele României participă la şedinţele Guvernului, fără drept de voi, întrucât, dacă ar vota, şi-ar asuma responsabilitatea politică în faţa Parlamentului1, în solidar cu membrii Guvernului (conform art. 109), or Preşedintele nu poate răspunde în faţa forului suprem al poporului decât în condiţiile prevăzute la art. 95 - suspendarea din funcţie, respectiv art. 96 - punerea sub acuzare; răspunderea politica a Preşedintelui are un regim juridic distinct faţă de răspunderea politică a Guvernului.

Atribuţiile Preşedintelui României exercitate în raport cu alte autorităţi ale administraţiei publice

a) în domeniul apărării. Potrivit art. 92 din Constituţia României, revizuită: „Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de

preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării'". Consiliul Suprem de Apărare a Ţării este autoritatea administrativă autonomă, învestită,

potrivit Constituţiei, cu organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor care privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională, după cum se precizează în art. I din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Activitatea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este supusă examinării şi verificării parlamentare. Anual, acesta prezintă, în şedinţă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, rapoarte asupra activităţii desfăşurate.

Conform art. 5 din Legea nr. 415/2002, compunerea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este următoarea: Preşedintele României îndeplineşte funcţia de preşedinte; primul-ministru al Guvernului României îndeplineşte funcţia de vicepreşedinte; -membrii sunt: -ministrul apărării naţionale, -ministrul de interne, -ministrul afacerilor externe, -ministrul justiţiei, -ministrul industriei şi resurselor, -ministrul finanţelor publice, -directorul Serviciului Român de Informaţii, -directorul Serviciului de Informaţii Externe, -şeful Statului Major General şi consilierul prezidenţial pentru securitate naţională; -secretarul este numit de Preşedintele României şi are rang de consilier de stat în cadrul Administraţiei Prezidenţiale.

Şedinţele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării au caracter secret (art. 7 din Legea nr.

89

415/2002). b) Atribuţii în domeniul relaţiilor externe. Potrivit art. 91 din Constituţia

României, revizuită: „(I) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern,

şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege."

Preşedintele României nu poate încheia tratate internaţionale din proprie iniţiativă, ci sub o dublă condiţie:

- negocierea prealabilă a acestora de către Guvern, care se face cu precădere către Ministerul Afacerilor Externe, ca minister de resort;

- ratificarea acestora de către Parlament, într-un termen rezonabil (noţiu nea de „termen rezonabil" a fost introdusă prin legea de revizuire a Constituţiei).

Tot în materie de politică externă, Preşedintele - acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României; ~ aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. Aceste atribuţii se exercită la propunerea Guvernului. întrucât Preşedintele reprezintă statul român, alin. (3) al art. 91 prevede că „Reprezentanţii

diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României". c) Atribuţiile în situaţii excepţionale. Potrivit art. 92. alin. (3): „In caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării. Preşedintele României ia măsuri

pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii."

d)Atribuţii în domeniul relaţiilor internaţionale Preşedintele României încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de

către Guvern, pe care le supune spre ratificare Parlamentului într-un termen rezonabil.(art.91) Primeşte scrisorile de acreditare şi rechemare a reprezentanţilor diplomatici ai

altor state. La propunerea Guvernului: . • acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României; . • aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.

e)Alte atribuţii (art.94): . • Conferă decoraţii şi titluri de onoare; . • Acordă gradele de mareşal, general şi amiral; . • Numeşte în funcţii publice; . • Acordă graţierea individuală. .

XIV.2. Actele preşedintelui statului. (reglementat prin art. 100 din Constituţia revizuită). „În exercitarea atribuţiilor sale. Preşedintele României emite decrete care se publică în

Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului". Textul se referă la actele juridice al Preşedintelui, însă în atără de aceste acte, care

îmbracă forma decretului prezidenţial. Preşedintele se manifestă şi prin acte cu caracter politic, cum sunt mesajele pe care le prezintă Parlamentului, în condiţiile art. 88, sau declaraţiile de politică internă sau externă.

Conform art. 100 alin. (2), decretele emise de Preşedinte în exercitarea următoarelor atribuţii sunt contrasemnate de primul-ministru:

- încheierea tratatelor internaţionale în numele României; - acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României; - înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, - declararea mobilizării parţiale sau totale a forţelor armate; - adoptarea de măsuri pentru respingerea agresiunii; - instituirea stării de asediu şi a stării de urgenţă; - conferirea de decoraţii şi titluri de onoare; - acordarea gradelor de mareşal, de general şi de amiral; - acordarea graţierii individuale. În ceea ce priveşte regimul juridic al decretului prezidenţial, în doctrină s-a precizat că: - decretul este supus, de regulă, contrasemnară, cu excepţia atribuţiilor

inerente ale Preşedintelui;

90

- decretul nu are caracter normativ, adică nu instituie noi reguli de conduită pentru subiectele de drept;

- decretul are caracter public, el neputând fi secret; nepublicarea lui atrage inexistenţa decretului, fapt precizat expres de Constituţie;

- decretul este un act administrativ, putând fi supus atacului în contencios administrativ.

Răspunderea Preşedintelui României

Sediul materiei şi caracterizarea răspunderii. Constituţia României, în forma revizuită,

consacră două articole răspunderii Preşedintelui României, art. 95 (Suspendarea din funcţie) şi art. 96 (Punerea sub acuzare).

XIV.3. Autorităţilor administrative

Pentru autorităţile administrative, reţinem următoarele caracteristic: . • sunt o categorie de autorităţi publice, adică forme organizatorice constituite în sistemul autorităţilor publice; . • sunt forme organizatorice stabile, ca structură şi activitate, determinate de permanenţa şi consistenţa sarcinilor ce trebuie să le îndeplinească, ceea ce nu exclude posibilitatea încredinţării temporare de sarcini sau chiar a creării de organe cu caracter temporar, dat fiind provizoratul sarcinilor; . • dispun de capacitate juridică cu caracter special, care le conferă calitatea de a participa la raporturile juridice, respectiv aptitudinea limitată de a avea şi de a exercita drepturi şi, după caz, de a îndeplini obligaţii în nume propriu. Precizăm că, deşi în general capacitatea conferă calitatea de a participa în nume propriu la raporturile juridice ca subiect de drept, totuşi, trebuie să remarcăm că în cazul dreptului administrativ, se întâlnesc organe având competenţe dintre cele mai diferite (decizională sau de execuţie, proprie sau delegată, principală sau auxiliară)

28

care nu pot participa în nume propriu - ci doar în numele altora - la realizarea puterii publice; . • prin atribuţiile exercitate, autorităţile administrative contribuie la realizarea activităţii executive a statului, ca forma fundamentală de activitate

29

sau funcţie esenţială a acestuia. Din aceasta cauză, orice autoritate statală care desfăşoară în subsidiar şi activităţi administrative - deşi nu face parte din sistemul administraţiei publice

30

- precum şi organele care sunt în subordinea altor categorii de “puteri” ale statului, pot să fie totuşi şi autorităţi administrative prin atribuţiile îndeplinite şi prin natura actelor de putere publică emise.

Locul pe care îl ocupă administraţia în sistemul autorităţilor publice31

este determinat de modul de constituire, organizare şi funcţionare, precum şi de atribuţiile ce îi revin în realizarea sarcinilor specifice, comparativ cu celelalte puteri sau sisteme de autorităţi.

Autorităţile administrative se caracterizează prin: . • sunt, de regulă, alcătuite din persoane numite şi, mai rar, ales

în funcţie, spre deosebire de componentele puterii legislative (Camera Deputaţilor şi Senatul) alcătuite numai din persoane alese; . • funcţionarii acestor autorităţi sunt subordonaţi ierarhic, fiind revocabili din funcţie, comparativ cu magistraţi

care, în cazul judecătorilor, sunt independenţi în activitate şi inamovibili în funcţie, iar procurorii dispun de stabilitate în funcţie; . • prin activitatea lor, autorităţile administrative asigură punerea în executare şi executarea în concret a legilor, procesul activităţii executive incluzând, astfel, adoptarea sau emiterea de acte cu caracter normativ, emiterea actelor cu caracter individual, executarea şi controlul îndeplinirii acestora. Spre deosebire de reglementarea legislativă, cea administrativă

91

are (de regulă) un caracter secundar şi derivat, întemeindu-se pe lege, neputând interveni în domenii rezervate exclusiv legislativului, cum este cazul legilor organice. Aplicarea actelor administrative individuale nu implică, spre deosebire de aplicarea judiciară a legii prin hotărârea judecătorească, aspectul de soluţionare a unui conflict dedus judecăţii în urma încălcării legii, cu putere de adevăr legal sau cu autoritatea lucrului judecat, ci de executare concretă a regulilor juridice în procesul realizării lor curente, eventual sancţionarea abaterilor contravenţionale (de gravitate totuşi redusă). Numai în mod cu totul excepţional, executivului i se poate încredinţa prin lege judecarea unor încălcări ale legii în cadrul jurisdicţiilor administrative organizate în cadrul său.

Părţile componente ale autorităţilor administrative, respectiv elementele ce le alcătuiesc structura, sunt formate din personalul acestora, mijloacele materiale şi cele financiare cu care sunt înzestrate, precum şi competenţa de care dispun

34

, după caz, capacitatea juridică pe care o au şi o exercită.

Studiul acestor componente structurale se face atât de ştiinţa dreptului administrativ, mai ales sub aspectul juridic al problematicii funcţiei, competenţei şi capacităţii administrative, cât şi de ştiinţa administraţiei sub aspectul recrutării, repartizării şi promovării personalului, al sarcinilor autorităţilor administrative şi al mijloacelor materiale din dotare, în timp ce ştiinţa dreptului financiar şi unele ştiinţe economice abordează aspectele economico-financiare ale acestor instituţii bugetare.

Sarcinile administraţiei publice reprezintă obiectivele pe care aceste autorităţi administrative trebuie să le realizeze în cadrul activităţii executive pe care o desfăşoară.

35

Aceste obiective sau scopuri determinate au la bază anumite interese corespunzătoare nevoilor sociale reale. Astfel, de pildă, nevoilor locative ale individului uman le corespunde interesul autorităţilor administrative pentru dezvoltarea construcţiilor de locuinţe dintr-o unitate administrativ-teritorială, ca sarcină administrativă specifică. În vederea realizării ei, administraţia publică are anumite atribuţii legale, adică complexul de drepturi şi obligaţii de care dispune administraţia

36

sau sfera de autoritate ori împuternicirile cu care a fost învestită şi care, în cazul dat, constau în stabilirea orientărilor generale privind organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor, precum şi amenajarea teritoriului.

Competenţa autorităţilor administrative

Competenţa este ansamblul activităţilor cu şi fără semnificaţie juridică săvârşite de o autoritate în vederea realizării atribuţiilor sale. În sens juridic larg, ea reprezintă activitatea (actele şi faptele) cu caracter juridic, iar în sens restrâns cuprinde numai ansamblul actelor juridice pe care le poate emite autoritatea în condiţiile sau cazurile prevăzute de lege. Cu titlu de exemplu, amintim că Guvernul are competenţa de a elabora proiecte de legi, vizând regiile autonome şi societăţile comerciale sau impozitul pe venituri etc., iar la nivel local se emit autorizaţii administrative pentru întreprinzători

37

. Competenţa are următoarele trăsături: • un caracter legal, fiind prevăzută de lege sau de acte normative inferioare;

. • un caracter propriu, numit şi autonom sau personal, deoarece aparţine numai autorităţii căreia i-a fost conferită, neputând fi transmisă altei autorităţi, după cum un organ nu se poate substitui în competenţa altuia, decât în cazuri expres prevăzute de lege şi în mod excepţional (de pildă, în ipoteza delegării de atribuţii sau a înlocuirii în funcţie); . • un caracter obligatoriu, ceea ce înseamnă că, de regulă, exercitarea ei nu este o facultate pentru titular, de genul dreptului subiectiv, deoarece drepturile conferite autorităţii faţă de celălalt subiect al raportului juridic sunt adevărate îndatoriri faţă de lege, autoritatea trebuind să-şi manifeste competenţa, într-un fel sau altul (chiar în cazul în care i-a fost adresată o solicitare faţă de care ar avea, de pildă, un drept de apreciere legal recunoscut); . • de regulă, are un caracter permanent, în sensul că odată încredinţată, este exercitată

92

în mod continuu şi necondiţionat, exceptând cazurile de competenţă temporară sau ale autorităţilor temporare ce au o competenţă similară.

Capitolul XV. Autoritatea judecătorească

XV.1. Consideraţii generale privitoare la justiţie

Plecând de la teoria clasică a separaţiei puterilor în stat, autoritatea judecătorească

apare ca fiind una dintre cele trei puteri ale statului, alături de puterea legislativă şi puterea executivă, ea îndeplinind funcţia de judecată, fiind compusă din organe şi instituţii special abilitate în acest scop, deservite de persoane care exercită atribuţii ce implică exerciţiul autorităţii de stat, persoane care poartă denumirea specifică de magistraţi.

În limbajul curent, prin justiţie se desemnează ideea de dreptate, de echitate, justiţia fiind starea de armonie socială, opusă ideii de dezechilibru şi de arbitrar, chiar dacă esle imposibil ca în realitatea şi multitudinea relaţiilor sociale să nu apară conflicte între oameni având nevoi, interese şi viziuni din cele mai diverse.

Noţiunea de justiţie se află în strânsă corelaţie cu noţiunile de «juridic», «judiciar» şi «jurisdicţional». Juridicul are în vedere tot ceea ce se referă la drept, ca ansamblu de norme care reglementează principalele relaţii din societate, la adăpostul forţei coercitive a statului, în vreme ce judiciarul, parte a juridicului, are o conotaţie mai restrânsă, referindu-se Ia activitatea de judecată, la proces, litigiu, conflict ajuns în instanţă. Astfel, sintagma «proces judiciar» apare ca fiind pleonastică, întrucât un proces nu se poate desfăşura decât cu participarea organelor statului abilitate să înfăptuiască justiţia, după o procedură expres reglementată de lege (nu poate exisia proces în cadru nejuridic, în afara dreptului, fără o reglementare expresă). Activitatea jurisdicfionalâ se înscrie în acelaşi spirit al ideii de justiţie, fiind înfăptuită de organe care folosesc reguli judecătoreşti, care pot face sau nu parte din sistemul organelor judecătoreşti (de exemplu, îndeplinesc funcţii jurisdicţionale Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, aceste instituţii fiind independente, aflate în afara puterii judecătoreşti). In materia noastră vom utiliza noţiunea de justiţie în doua accepţiuni: - în sens funcţional, tehnic, justiţia apare ca fiind activitatea de judecată de soluţionare a proceselor în cele mai diverse domenii (procese civile, penale, administrative, comerciale, de muncă etc), activitate care are ca finalitate restabilirea echilibrului încălcat prin nesocotirea normelor de conduită, prin recunoaşterea drepturilor şi intereselor încălcare şi sancţionarea vinovaţilor. In această accepţiune, justiţia apare ca o prerogativă suverană a statului; În sens instituţional, prin justiţie se înţelege ansamblul instituţiilor statului - sistemul organelor judecătoreşti - prin intermediul cărora se realizează activitatea de judecată; instanţele judecătoreşti, magistraţii, auxiliarii justiţiei

XV.2. Principii de organizare şi realizare a justiţiei ca serviciu public

Autoritatea judecătorească este reglementată în Capitolul VI din Titlul III consacrat autorităţilor publice. Referitor Ia înfăptuirea justiţiei, art. 124 din Constituţia României,

93

revizuită, prevede că: „ Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. Judecătorii sunt independenţi şî se supun numai legii."

În ceea ce priveşte principiile de organizare a justiţiei ca serviciu public, în doctrină sunt avute în vedere următoarele principii: justiţia constituie monopol de stat:

-doar instanţele judecătoreşti create prin lege pot înfăptui justiţia, prin intermediul unor hotărâri care se bucură de autoritate de lucru judecat şi do forţă executorie. Precizăm că, în afara instanţelor judecătoreşti, prin lege sunt organizate şi alte organe cu activitate jurisdicţională, datorită specializării litigiilor care urmează a fi soluţionate; Organizarea justiţiei pe sistemul dublului grad de jurisdicţie: a apărut din necesitatea ca o hotărâre pronunţată de o instanţă în urma unei judecăţi să poată fi controlată de o altă instanţă superioară, pentru a permite îndreptarea erorilor săvârşite de judecător în primă instanţă. Conform art. 129, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii";

-egalitatea în faţa justiţiei: conform art. 16, „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege1";

-gratuitatea justiţiei: părţile nu trebuie să plătească pe judecătorii care le soluţionează cauza şi nici pe procurori, grefieri, executori judecătoreşti, întru cât aceştia deservesc un serviciu public;

-jurisdicţiile sunt permanente sedentare, în sensul că activitatea de judecată se desfăşoară în mod continuu, iar sediile instanţelor sunt stabilite prin lege;

-colegialitatea: pleacă de la ideea dacă judecata trebuie făcută de un singur judecător sau de mai mulţi judecători. în sistemul nostru de drept, in primă instanţă judecă un judecător', în apei 2 judecători, iar în recurs 3 judecători. În ceea ce priveşte principiile de înfăptuire a justiţiei, avem în vedere următoarele prevederi constituţionale: - principiul legalităţii: este un principiu de însăşi esenţa dreptului, conform căruia instanţele se organizează numai prin lege, iar infracţiunile şi pedepsele nu se pot aplica decât în prezenţa unei reglementări exprese; -justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi [art. 124 alin. (2)]; pentru toţi cetăţenii există o singură justiţie, care se realizează în aceleaşi instanţe, prin interzicerea existenţei de tribunale extraordinare. Articolul 126. alin. (5) prevede că prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii;

- folosirea limbii oficiale şi a limbii materne injustiţie: potrivit art. 128, procedura judiciară se desfăşoară în limba română. Cetăţenii români apar ţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime In limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice. Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit:

-dreptul la apărare: potrivit art. 24, „Dreptul la apărare este garantat. In tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu".

-caracterul public al dezbaterilor: conform art. 127, şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege. Publicitatea dezbaterilor sprijină eficient atât rolul educativ al justiţiei, cât şi exigenţele de independenţă şi de imparţialitate. Aceasta înseamnă că oricine poate veni în sala de judecată şi asista la dezbateri. Reprezentanţii mass-media pot şi ei participa, dar în condiţiile impuse de procedurile ilegale şi de către judecător. Precizăm că pronunţarea hotărârii judecătoreşti, indiferent dacă şedinţa de judecată a fost publică sau secretă, se face în şedinţă publică, sub sancţiunea nulităţii.

94

-prezumţia de nevinovăţie: potrivit art. 23 alin. (11), „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată". - independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii: în activitatea sa judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale, fără să poată primi ordine sau instrucţiuni din partea altei persoane. în strânsă legătură cu independenţa judecătorului se află principiul inamovibilităţii. Conform art. 125, „Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii". Inamovibilitatea este una din puternicele garanţii ale principiului independenţei judecătorului şi supunerea lui numai legii. Ea înseamnă că judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat tară consimţământul său. Inamovibilitatea pune judecătorul la adăpost de orice revocare şi transferare abuzivă sau şicanatorie.

XV.3. Sistemul organelor judecătoreşti

Consideraţii generale. Conform art. 126 din Constituţia României, revizuită, referitor la instanţele judecătoreşti. „Justiţia se realizează prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Din redactarea Capitolul VI al Titlului III, rezultă că organele care reprezintă autoritatea judecătorească sunt: - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; - Ministerul public; - Consiliul Superior al Magistraturii; - Instanţele judecătoreşti. Conform art. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; -curţi de apel; -tribunale; -tribunale specializate; -instanţe militare; -judecătorii. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie În România funcţionează o singură instanţă supremă, denumită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu personalitate juridică şi cu sediul în capitala ţării. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale [art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, republicată]. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se compune din: preşedinte, un vicepreşedinte, 4 preşedinţi de secţii şi judecători. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în 4 secţii: Secţia civilă şi de proprietate intelectuală,Secţia penală,Secţia comercială,Secţia de contencios administrativ şi fiscal, precum şi Completul de 9 judecători şi Secţiile Unite, fiecare având competenţă proprie. În ceea ce priveşte competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Secţia penală, Secţia comercială şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege (art. 21 din Legea nr. 304/2004, republicată). Conform art. 25 din aceeaşi lege, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru: -judecarea recursurilor în interesul legii; soluţionarea, în condiţiile prezentei legi, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; -sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii

95

legilor înainte de promulgare

Ministerul Public Conform art. 131 din Constituţia României, revizuită, „în activitatea judiciară,

Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor".

Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii. Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii [art. 131 aii:.. (2) şi (3)].

Ministerul Public îşi exercită atribuţiile în temeiul legii şi este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Parchetele sunt independente în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi publice. Conform art. 63 din Legea nr. 304/2004, republicată, Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuţii: - efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi participă, potrivit legii, la soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative; conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, conduce şi controlează activitatea altor organe de cercetare penală; - sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii; - exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; - participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată; - exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege; - apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii; - acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului; - studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu; - verifică respectarea legii la locurile de deţinere preventivă; - exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege. Consiliul Superior al Magistraturii

Rolul şi structura. Potrivit art. 133 din Constituţia României, revizuită. Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. Consiliul Superior ai Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care: 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 9 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori; 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat, aceştia participă numai la lucrările în plen, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an, ce nu poale fi reînnoit, dintre magistraţii validaţi de Senat. Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani. Consiliul Superior al Magistraturii este independent şi se supune în activitatea sa numai legii. Membrii Consiliului Superior al Magistraturii răspund în aţa judecătorilor şi procurorilor pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului (art. I din Legea nr. 317/2004. republicată, privind Consiliu Superior

96

al Magistraturii) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau prin vot secret. acestea sunt definitive şi irevocabile, cu excepţiile prevăzute de lege.

Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă. Atribuţii. Conform art. 134 din Constituţia României, revizuită, Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, eu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.

Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, in domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. în aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul genera! al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drcpi de vot.

Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Aceste prevederi se completează cu dispoziţiile din Capitolul IV din Legea nr. 317/2004. republicată, referitoare la atribuţiile Consiliului Superior ai Magistraturii. Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul şi obligaţia de a se sesiza şi din oficiu pentru a apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa .sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea. De asemenea. Consiliul Superior al Magistraturii apără reputaţia profesională a judecătorilor si procurorilor.Judecătorul sau procurorul care consideră că independenţa, imparţialitatea sau reputaţia profesională îi este afectată în orice mod se poate adresa Consiliului Superior al Magistraturii care, după caz. poate dispune verificarea aspectelor semnalate, publicarea rezultatelor acesteia, poate sesiza organul competent să decidă asupra măsurilor care se impun sau poate dispune orice altă măsură corespunzătoare, potrivit legii. Instanţele judecătoreşti Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică. în circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate, stabilite prin lege. In România funcţionează la ora actuală 15 Curţi de apel.

Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate Ia nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti, şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ. In circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul Bucureşti art. 36 din Legea nr. 304/2004, republicată). Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în judeţe şi în sectoarele municipiului Bucureşti, potrivit legii. Localităţile care fac parte din circumscripţiile judecătoriilor din flecare judeţ se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii (Legea nr. 304/2004, republicată). Instanţele militare sunt, conform art. 56 din Legea nr. 304 2004,republicată: -tribunalele militare, -Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, -Curtea Militară de Apel Bucureşti

97

Addenda : Dreptul public se consideră că era destinat a ocroti interesele societăţii, inclusiv a statului, iar dreptul privat pe cele ale cetăţenilor sau indivizilor luaţi în mod izolat, aşa cum arată într-o celebra definiţie dată de jurisconsultul roman Ulpian. Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor fizice sau juridice (morale) private şi raporturilor dintre ele (jus proprium civitatis). Izvoarele dreptului - Normele juridice sunt cuprinse în anumite acte juridice care iau o anumită formă denumită izvor de drept. Dreptul constituţional ca ramură de drept public, dreptul constituţional cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile fundamentale, care apar în procesul cuceririi şi exercitării puterii politice. Dreptul constituţional stabileşte între altele modul de organizare şi funcţionare, precum şi atribuţiile instituţiilor prin intermediul cărora se exercită puterea politică. Instituţia politică este organismul care concură în mod direct sau indirect la procesul de exercitare a puterii politice. Monarhia este forma de guvernământ în care organul care îndeplineşte atribuţiile de şef al statului este un monarh care ocupă tronul fie prin alegere pe viaţă, fie prin succesiunea ereditară. Republica este forma de guvernământ în care organul care îndeplineşte funcţia de şef al statului este ales, de regulă, pentru o perioadă anumită. Naţiunea este elementul constitutiv al statului, ea putând fi definită ca populaţia de ieri, de azi şi de mâine. Naţiunea exprimă istoria, continuitatea şi mai ales comunitatea spirituală şi materială. Cetăţenia este definită ca fiind apartenenţa unei persoane la un anumit stat. Această apartenenţă nu are caracter unilateral în sensul că numai cetăţeanul aparţine statului sau că numai el ar fi legat de stat, şi statul este legat de cetăţean, în sensul că are responsabilităţi pentru apărarea acestuia Constituţia cutumiară este formată din cutume, practici nescrise care reglementează relaţii sociale din domeniul instituirii şi exercitării puterii. Constituţia scrisă asigură stabilitate instituţiilor politice, este clară, precisă, garantează drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, este o pavăză împotriva abuzurilor guvernanţilor. Constituţia suplă este acea constituţie care poate fi modificată cu uşurinţă şi fără o procedură specială şi solemnă. Constituţia rigidă este constituţia care poate fi modificată numai printr-o procedură greoaie sau complicată. Revizuirea constituţiei constă în modificarea acesteia prin: reformularea unui text; abrogarea unui text; adăugarea unui text nou. Constituţia octroaiată sau concedată - este constituţia adoptată de către monarh ca stăpân absolut. Constituţia – pact – este constituţia elaborată printr-un compromis intervenit între monarh şi adunarea reprezentativă. Statutul – este, ca formă, tot o constituţie concendată, votată însă pe cale plebiscitară. Constituţia – convenţie – este constituţia adoptată de o adunare reprezentativă a corpului electoral aleasă anume în scopul elaborării unei constituţii şi investită în acest scop cu putere constituantă originară.

98

Teste grilă: . 1.Deputatul este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia : a) Parlamentului b) Guvernului c) Consiliului de Administraţie al unei societăţi comerciale 2. Imunitatea parlamentară, este uzitată de parlamentar împotriva : a) actelor de corupţie b) libertăţii de acţiune c) urmăririlor judiciare 3. Iniţiativa legislativă aparţine conform constituţiei: a) Guvernului b) Deputaţilor şi senatorilor c) unui număr de 100.000 de cetăţeni cu drept de vot 4. Alcătuirea Biroul Permanent al Senatului prevede în componenţă : a) preşedinte, 2 vicepreşedinţi, 2 secretari şi 4 chestori. b) preşedinte, 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 2 chestori. c) preşedinte, 2 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 2 chestori. 5. Comisiile parlamentare reprezintă organe de lucru ale Senatului, înfiinţate cu scopul de a îndeplini însărcinările ce le-au fost încredinţate în vederea pregătirii: a) lucrărilor Guvernului b) lucrărilor Parlamentului c) lucrărilor Senatului 6. Termenul de promulgare a legilor este : a) Parlamentul României, în termen de cel mult 10 de zile de la primire b) Preşedintele României, în termen de cel mult 20 de zile de la primire c) Parlamentul României, în termen de cel mult 20 de zile de la primire 7. Moţiunile de cenzură pot fi iniţite de: a) 1/2 din numărul senatorilor b) 1/3 din numărul senatorilor c) 1/4 din numărul senatorilor 8. Numirea Guvernului se face: a) de Parlamentul României pe baza votului de încredere acordat de Preşedinte b) de Preşedintele României pe baza votului de încredere acordat de Parlament c) de Curtea Constituţională a României pe baza votului de încredere acordat de Parlament 9. Guvernul, are sarcina de a exercita: a) politica internă şi externă a statului b) politica internă a statului c) politica externă a statului 10. Primul-ministru este: a) preşedintele Consiliului Suprem de Apărare aŢării b) membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării c) vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării 11. Membrii Guvernului săi: a) nu sunt obligaţi să răspundă la întrebările şi interpelările formulate de deputaţi sau de senatori b) sunt obligaţi să răspundă la întrebările şi interpelările formulate de deputaţi sau de senatori c) nu sunt obligaţi să răspundă la întrebările şi interpelările formulate de senatori 12. Mandatul Preşedintelui este de: a) cinci ani de la data depunerii jurământului b) patru ani după data depunerii jurământului c) patru ani de la data depunerii jurământului 13. Preşedintele României încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de către Guvern, pe care le supune spre ratificare Parlamentului: a) în cel mult 20 de zile b) în cel mult 30 de zile c) în cel mult 60 de zile 14. Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de către: a) Guvern b) Curtea Constituţională c) Parlament 15. Instituţia Avocatul Poporului consacrată de Constituţia României, are rol de a protejarea cetăţenii în relaţia cu: a) administraţia publică locală atunci când acestea nu respectă dispoziţiile legale şi se comportă abuziv b) autorităţile publice atunci când acestea nu respectă dispoziţiile legale şi se comportă abuziv c) autorităţile publice atunci când acestea respectă dispoziţiile legale 16. Termenul privind cerere adresata avocatului poporului este de: a) este de cel mult 12 luni de la data la care persoana în cauza a luat cunoştinţă de faptele care fac obiectul plângerii

99

b) este de cel mult 6 luni de la data la care persoana în cauza a luat cunoştinţă de faptele care fac obiectul plângerii c) este de cel mult 1 lună de la data la care persoana în cauza a luat cunoştinţă de faptele care fac obiectul plângerii 17. Curtea Constituţională este alcătuită din: a) 6 judecători, numiţi pentru un mandat de 6 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit b) 12 judecători, numiţi pentru un mandat de 6 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit c) 9 judecători, numiţi pentru un mandat de 6 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit 18. Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o durata de: a) 4 ani de Parlament b) 4 ani de Preşedintele României c) 4 ani de Ministrul Justiţiei

SOLUŢIILE TESTELOR GRILĂ DE AUTOEVALUARE

1. B 2. C 3. A,b,c, 4. B 5. C 6. B 7. C 8. B 9. A 10. C 11. B 12. C 13. C 14. C 15. B 16. B 17. - 18. -