IV. STRATEGII DE INSTRUIRE SPECIFICE PREDARII PSIHOLOGIEI

1. Delimitari conceptuale

In sens comun, strategia reprezinta o modalitate de desfasurare si ameliorare a

actiunilor intreprinse in vederea atingerii unui anumit scop / ansamblu de operatii,

procedee si metode orientate spre producerea unuia sau mai multor obiective determinate.

Strategia de instruire a fost definita astfel:

o modalitate de combinare si organizare optima a celor mai adecvate

metode, mijloace si forme de grupare a elevilor in raport cu obiectivele

urmarite, continuturi, experienta de invatare a elevilor (I. Cerghit, 2006);

un ansamblu de actiuni coordonate si armonios integrate menite sa dirijeze

invatarea in vederea relizarii obiectivelor preformulate (L. Vlasceanu, 1993);

un mod de abordare a invatarii si predarii, de combinare si organizare

optima a metodelor si mijloacelor avute la dispozitie, a formelor de

organizare a elevilor, in vederea atingerii obiectivelor (UNESCO, 1976);

o ipoteza de lucru, o linie directoare de actiune, careia i se asociaza un

anumit mod global de organizare a invatarii, de utilizare cu precadere a unor

metode si mijloace (R. Iucu, 2001);

o alternativa de optimizare a instruirii; reprezinta un mod functional de

gestionare a resurselor procesului de invatamant.

2. Taxonomia strategiilor de instruire

Clasificarea strategiilor de instruire se realizeaza dupa mai multe criterii, intrucat

exista multiple moduri de abordare a instruirii (M. Ionescu, 2000, R. F. Mager, 1962, M.

Minder, 1997):

Dupa gradul de generalitate:

- generale (comune mai multor discipline de studiu);

- particulare (specifice unei discipline de studiu).

Dupa caracterul lor:

- de rutina (bazate pe automatisme rigide) ;

- novatoare, creative.

Dupa natura obiectivelor pe care sunt centrate:

- cognitive;

- actionale;

- afectiv-atitudinale.

Dupa evolutia gandirii elevilor:

- inductive;

- deductive;

- analogice;

- transductive;

- mixte.

Dupa gradul de dirijare a invatarii:

- algoritmice (de invatare riguros dirijata);

- semialgoritmice (de invatare semiindependenta);

- nealgoritmice/euristice (de invatare preponderent independenta).

Construirea unei strategii de instruire presupune respectarea urmatoarelor criterii:

Organizarea elevilor: individual, grupal, frontal

Organizarea continutului vehiculat : fragmentat, integrat in unitati, global

Prezentarea continutului: expozitiv, problematizat, prin descoperire

Interventiile cadrului didactic: permanente, episodice, alternante

Exercitii aplicative sau de consolidare: imediate, seriate, amanate

Evaluarea: sumativa, formativa

3. Structura strategiilor de instruire : metode de invatamant, mijloace de

invatamant si modalitati de organizare a activitatii didactice

Termenul metoda deriva etimologic din doua cuvinte grecesti (“odos” – cale,

drum; “metha” – catre, spre) si are intelesul de “drum (catre)...”; “cale (spre)...”). In

didactica, metoda se refera la calea care este urmata, drumul ce conduce la atingerea

obiectivelor educationale.

Metodele de instruire isi au originea in metodele de cunoastere si cercetare

stiintifica - ambele sunt cai care duc la conturarea unor fapte, legitati, descrieri,

interpretari cat mai apropiate de realitate. Deosebirea consta in aceea ca metodele de

cercetare produc, elaboreaza cunostinte, iar metodele didactice transmit adevarul deja

descoperit prin metodele de cercetare stiintifica: cunostinte, priceperi, deprinderi,

atitudini, comportamente etc.

Metoda didactica este o cale eficienta de organizare si desfasurare a predarii-

invatarii si se coreleaza cu celelalte componente ale instruirii (C. Cucos, 1999, p. 81).

Metodele didactice presupun cooperarea intre profesori si elevi; se folosesc sub

forma unor variante sau procedee selectionate, combinate si utilizate in functie de nivelul

si interesele elevilor, in vederea asimilarii temeinice a cunostintelor, valorilor, principiilor

etc.

Procedeele didactice sunt tehnici mai limitate de actiune (M. Debesse); operatii

concrete, detalii sau componente particulare in cadrul metodei. O metoda apare ca un

ansamblu corelat de procedee considerate a fi cele mai oportune pentru o situatie data de

invatare. Raportul metoda-procedeu este foarte dinamic (ex.: daca intr-o lectie a dominat

explicatia profesorului, iar efectuarea unui experiment a intervenit doar ca un simplu

procedeu demonstrativ, intr-o alta lectie lucrurile se pot inversa, in sensul ca efectuarea

experimentului poate sa ocupe cea mai mare parte a timpului, in timp ce explicatia sa

intervina foarte putin).

Functiile metodelor (I. Cerghit, 2006):

a) functia cognitiva – metoda constituie pentru elev o cale de acces catre

cunoastere, un mod de asimilare a adevarului deja descoperit, un mod de a afla, de a

cerceta, de a descoperi;

b) functia formativ-educativa – metodele supun exersarii si elaborarii diversele

functii psihice si fizice ale elevilor, prin formarea unor noi deprinderi intelectuale si

structuri cognitive, a unor noi atitudini, sentimente, capacitati, comportamente;

c) functia instrumentala (operationala) – metoda serveste drept tehnica de

executie, instrument, facilitand atingerea obiectivelor educationale;

d) functia normativa (de optimizare a actiunii didactice) – metoda arata cum

trebuie sa se procedeze, cum sa se predea si cum sa se invete pentru a se obtine cele mai

bune rezultate.

Metodologia didactica reprezinta ansamblul metodelor si procedeelor didactice

utilizate in procesul de invatamant; precizeaza natura, functiile si clasificarile posibile ale

diferitelor metode de invatamant.

In cadrul unui sistem de instruire, arata C. Cucos in lucrarea “Pedagogie” (1999,

pp. 83-84), metodologia didactica trebuie sa fie consonanta cu finalitatile educatiei,

continuturile invatamantului, noile cerinte ale elevilor si societatii. Astfel, au fost

avansate mai multe tendinte/directii in metodologia didactica:

Valorificarea unor noi metode si procedee de instruire adecvate situatiilor de

invatare ( de exemplu, folosirea in invatamant a brainstorming-ului, care este

– la origine – o metoda de dezvoltare a creativitatii);

Utilizarea pe scara larga a unor metode activ-participative, prin activizarea

structurilor cognitive si operatorii ale elevilor si prin apelarea la metode

pasive numai cand este nevoie;

Utilizarea unor combinatii metodologice – renuntarea la o metoda dominanta

in favoarea unei varietati si flexibilitati metodologice care satisface nevoile si

interesele elevilor;

Instrumentalizarea optima a metodologiei prin integrarea unor mijloace de

invatamant adecvate care au un aport autentic in eficientizarea predarii-

invatarii;

Extinderea folosirii unor metode care solicita componentele relationale si

comunicationale ale actului didactic; aceasta conduce la atenuarea tendintei

magistrocentriste a metodologiei didactice;

Accentuarea tendintei formativ-educative a metodei didactice, prin

valorificarea metodelor de cautare si identificare a cunostintelor.

Tehnologia didactica – ansamblul mijloacelor audio-vizuale utilizate in practica

educativa (sensul restrans al termenului); ansamblul structurat al metodelor, mijloacelor

de invatamant, al strategiilor de organizare a predarii-invatarii (sens larg).

Sistemul metodelor de invatamant. Clasificare

Dictionarul enciclopedic al stiintelor educatiei coordonat de E. Noveanu si D.

Potolea (vol 2, 2007, pp. 747-749) avanseaza urmatoarea clasificare:

a. dupa criteriul istoric: metode traditionale/clasice (expunerea, conversatia,

exercitiul etc.); metode noi/moderne (algoritmizarea, problematizarea, brainstorming-ul,

instruirea programata);

b. dupa gradul de generalitate: metode generale (expunerea, prelegerea,

conversatia, cursul magistral); metode particulare sau speciale (exercitiul moral,

exemplul moral etc.);

c. dupa caracterul individual/social: metode de munca individuala (libere, sub

directia profesorului, programate); metode de munca colectiva, metode de munca in

echipa;

d. dupa obiectivele urmarite: metode de transmitere si asimilare a cunostintelor,

metode de formare a priceperilor si deprinderilor, metode de fixare si consolidare,

metode de aplicare, metode de evaluare a rezultatelor invatarii;

e. dupa caracterul activitatii mintale: metode algoritmice;

nealgoritmice,euristice, creatoare etc.;

f. dupa tipul de experienta de invatare: metode bazate pe invatarea receptiva,

metode de invatare prin descoperire, metode de invatare prin actiune practica, pe

invatarea prin inventie, pe invatarea prin creatie.

I. Cerghit (1980, 1988, 2006) realizeaza o clasificare a metodelor de instruire

luand drept criteriu de clasificare sau structurare a acestora principalul izvor al

cunoasterii reprezentat de experienta social-istorica a umanitatii, experienta dedusa din

contactul direct cu realitatea sau de experienta bazata pe actiunea practica:

Metode de comunicare: orala - expozitive (naratiunea, descrierea, explicatia,

prelegerea scolara, prelegerea universitara sau cursul magistral, demonstratia

teoretica, conferinta, expunerea cu oponent, prelegerea-discutie, conferinta-

dezbatere, informarea, microsimpozionul, instructajul etc.) si

interactive/interogative (conversatia euristica, discutiile in grup, dezbaterea,

discutia-dialog, consultatia in grup, preseminarul, seminarul, dezbaterea de

tipul “mesei rotunde”, dezbaterea “Phillips-66”, problematizarea, asaltul de

idei sau brainstormingul, sinectica, colocviul etc); scrisa: lectura, analiza de

text, informarea, documentarea, munca cu manualul etc.; oral-vizuala:

instruirea prin filme, cu ajutorul transmisiilor televizate, prin tehnici video,

instruirea bazata pe inregistrari sonore etc.; interioara: reflectia

personala/meditatia profunda, experimentul mintal;

Metode de explorare organizata a realitatii (metode obiective sau intuitive):

directa – observatia sistematica (independenta sau dirijata), experimentul,

cercetarea documentelor si relicvelor istorice, studiul de caz, ancheta, studiile

comparative, eleborarea de monografii etc.; indirecta – demonstratia

obiectelor reale, demonstratia imaginilor; demonstratia grafica, modelarea;

Metode bazate pe actiune (metode practice): metode de actiune reala –

exercitiul, lucrarile practice, lucrarile de atelier, aplicatii tehnice, proiecte,

activitati creative; metode de actiune simulata (fictiva) – jocurile didactice,

jocurile de simulare (interpretarea de roluri), invatarea dramatizata, invatarea

pe simulatoare;

Metode de rationalizare a activitatilor de predare/invatare: metode

algoritmice, instruirea programata, instruirea asistata de calculator, invatarea

electronica.

I. Albulescu si M. Albulescu (2000, 2002) realizeaza o clasificare a metodelor

utilizate in predarea-invatarea disciplinelor socio-umane astfel:

a. metode centrate pe actiunea profesorului: metode expozitive (discurs,

prelegere, povestire, descriere, demonstratie, instructaj, explicatie);

b. metode centrate pe relatia profesor-elev: dialogul didactic, conversatia

euristica, discutia colectiva;

c. metode centrate pe actiunea elevilor: problematizarea, invatarea prin

descoperire, munca in echipa/grup, algoritmizarea, exercitiul, studiul de caz,

brainstorming, tema de cercetare, eseul.

I. Negret-Dobridor, I. O. Panisoara (2005) realizeaza clasificarea metodelor de

invatamant in functie de modelele teoretice care le-au generat:

a. metode inspirate de teoriile conditionarii clasice si operante: instruirea

programata, grupul de aprofundare profesionala (GAP), tehnici de prospectiva, tehnica

“Harta obstacolelor”, fisa personala, cercul “complimentelor” etc.;

b. metode inspirate de teoriile invatarii sociale: invatarea prin cooperare,

tehnicile TGT si STAD, seminarul socratic, tehnica plusurilor si minusurilor, metoda

mozaicului, predarea reflexiva, tehnica ziarului, metoda interactiunii observate

(fishbowl), reuniunea Phillips 66, tehnica grupului nominal, tehnica “Oferta de 100 de

lire”; controversa creativa, tehnica focus-group, tehnica “dezbaterilor” etc.;

c. metode bazate pe rezolvarea problemelor (problem-solving): analiza SWOT,

diagrama Venn, tehnica lecturii si a scrisului, metoda SINELG (Sistemul Interactiv de

Notare pentru Eficientizarea Lecturii si a Gandirii), problematizarea, cubul, metoda

rezolvarii creative de probleme, discutia-panel, brainstorming-ul, tehnica galaxiilor etc.;

d. metode de dezvoltare a abilitatilor de comunicare: tehnica teatrului, jocul de

rol, jocul strategiilor de gandire (“Palariile ganditoare”), exercitiile/jocurile de spargere a

ghetii, turul galeriei etc.;

e. metode bazate pe experienta (reala si simulata): jurnalul cu dubla intrare,

observarea sistematica si independenta, metoda anchetei, tehnica IIO (Intervievator-

Intervievat-Observator), tehnica Delphi, experimentul, studiul de caz, incidentul critic,

simularile etc.

Descrierea selectiva a unor metode de invatamant:

Prezentam, in continuare, cateva metode eficiente descrise in lucrarea “Stiinta

invatarii” (2005) de I. Negret-Dobridor si I. O. Panisoara:

Grupul de aprofundare profesionala (GAP) este o modalitate de dezvoltare a

unor teme abordate in cadrul unui grup. Conform lui Peretti, Legrand si

Boniface (2001), GAP parcurge cinci faze distincte: 1. naratorul are la

dispozitie un timp limitat pentru a prezenta o problema sau o preocupare a sa

(aproximativ 10 minute); 2. moderatorul invita grupul sa adreseze intrebari

naratorului (aprox. 30 de minute); 3. moderatorul propune participantilor

redactarea rapida a unor propuneri la problema/tema pusa in discutie (aprox.

10 minute), fiecare membru al audientei trebuind sa noteze pe o foaie trei

elemente: o idee/imagine asociata cu situatia evocata de narator, o autocritica

(“daca as fi fost in locul tau, as fi avut urmatoarea dificultate...”) si o

propunere (“daca eram in locul tau, as fi incercat sa fac...”); 4. strangerea

mesajelor care vor fi lecturate de catre moderator si narator, in afara grupului;

5. schimbul final – grupul se reuneste de mai multe ori, pentru ca toti

participantii sa treaca prin rolul de narator.

Fisa personala este o metoda care incurajeaza dezvoltarea personala – celui

care invata i se cere sa raspunda la cateva intrebari: 1. Ce fel de invatare mi se

potriveste cel mai bine? 2. Ce ma motiveaza cel mai bine in invatare? 3. Ce

ma plictiseste cel mai tare? 4. Cum sa fac ca propria invatare sa creasca in

eficienta? 5. Cum sa invat din propriile greseli?... (I. Negret-Dobridor, I. O.

Panisoara, 2005, p. 162).

Cercul “complimentelor” este o metoda care urmareste dezvoltarea stimei de

sine. Formatorul asaza scaunele intr-un cerc, iar “receporul” complimentelor

se afla in mijlocul acestui cerc. Fiecare dintre persoanele participante trebuie

sa comunice acestuia un compliment sincer, la care receptorul poate zambi sau

multumi. Cercul “complimentelor” trebuie practicat pana ce toti cursantii au

trecut prin ipostaza de receptor.

Invatarea prin cooperare – cursantii sunt impartiti in microgrupuri (2-6

persoane), avand obiective comune; grupurile sunt alcatuite din persoane cu

experienta si stiluri de invatare diferite. Participantii stiu ca performanta este

reciproca. Astfel, se porneste de la premisa ca un singur membru al

microgrupurilor nu poate poseda toate informatiile, abilitatile si resursele

pentru a rezolva sarcina de lucru, fiind necesara contributia tuturor membrilor.

Instructorul/profesorul observa atat performanta academica, cat si dezvoltarea

competentei sociale de catre participanti.

Metoda mozaicului (jigsaw) propusa de Harold Aarons in domeniul invatarii

prin cooperare. Fiecare dintre grupurile de studiu (“experti”) primeste o parte

specifica a unei probleme pe care trebuie sa o trateze din punctul de vedere

propriu. In momentul in care grupurile considera ca membrii proprii au atins

gradul de expertiza necesar, instructorul realizeaza o redispunere a intregului

colectiv de cursanti: noile grupuri formate vor contine cate un “expert” din

fiecare dintre grupurile anterioare. Astfel, se reasambleaza problema. Asa se

constituie “mozaicul”, din parti ale aceleiasi probleme care trebuie sa se

armonizeze si sa functioneze ca un intreg.

Tehnica ziarului – participantii sunt impartiti in echipe de “redactori” ai unui

ziar de invatare. Fiecare dintre ei va propune un articol pe tema pe care o

stapaneste cel mai bine si va incerca sa il scrie astfel incat sa poata fi

“publicat” in ziar. Cand fiecare dintre participanti isi va fi elaborat propriul

articol, se va constitui macheta ziarului. Acest ziar va fi multiplicat pentru

fiecare din celelalte grupe si va fi lecturat de catre ele cu indicatia de a

dezvolta o critica la adresa sa. Prin acest procedeu se dezvolta motivatia

pentru invatare. Este util si in activitatea de formare profesionala.

Metoda interactiunii observate/ Metoda acvariului (fishbowl) – urmareste ca

elevii implicati sa fie pusi intr-o dubla ipostaza: pe de o parte, participanti

activi la o dezbatere, pe de alta parte, observatori ai interactiunilor care se

produc. Scaunele din incapere sunt asezate in doua cercuri concentrice

(inainte de inceperea orei). Fiecare elev isi va alege scaunul unde doreste sa se

aseze. Este nevoie de un al doilea cadru didactic, observator, care se va aseza

undeva in exteriorul cercurilor, inregistrand anumite preferinte comune pentru

anumite scaune. Cursantii aflati in cadrul cercului interior vor discuta o

problema controversata intr-un timp de 8-10 minute. Cei din cercul exterior au

rol de observatori ai celor din cercul interior – in 8-10 minute observa modul

in care se relationeaza, se comunica, conflicte, microclimat, strategii de

rezolvare a problemei; aceste observatii se vor inscrie in fise/protocoale de

observare. Dupa ce se expun observatiile, urmeaza schimbarea locurilor intre

cele dou “cercuri”.

Reuniunea Phillips 66 - participantii sunt impartiti in cinci-sase echipe,

fiecare cuprinzand cate sase persoane. Se desemneaza cate un conducator de

discutii al fiecarei echipe, cu rol de moderator. Reuniunea Phillips 66 se poate

desfasura pe durata a aprox. doua ore si presupune doua faze: discutia pe

grupuri si dezbaterea in plen. Discutia pe grupuri incepe dupa precizarea

problemei didactice (6-12 minute). Intr-un timp foarte scurt, grupul trebuie sa-

si desemneze, prin vot, un lider care va retine ideile grupului, le va analiza si

le va prezenta in faza de dezbatere in plen. Evaluarea generala a ideilor va fi

realizata de cadrul didactic. Acesta va accentua ideile valoroase.

Tehnica focus-group – consta in aducerea laolalta a unui numar de persoane

(6-9 cursanti) pentru a discuta o problematica anume, discutia fiind condusa

de un moderator. Desfasurare: 1. la inceputul activitatii, moderatorul saluta

participantii si se prezinta; 2. moderatorul, pe baza informatiilor despre

participanti, va valorifica orice pozitie exprimata; 3. impreuna cu participantii,

moderatorul stabileste un set de reguli; 4. se explica scopul intalnirii si

problema/subiectul; 5. moderatorul explica faptul ca nu exista raspunsuri bune

si raspunsuri rele; o pozitie exprimata nu este o replica la pozitia exprimata de

altcineva (chiar de o contrazice pe aceasta), ci este o idee noua; 6. moderatorul

isi expune propriul rol. Moderatorul trebuie sa evite adresarea unor

calificative propunerilor cursantilor (exprimari de tipul “o idee buna”, “o idee

gresita”); va creea un climat pozitiv de discutie. Intrebarile trebuie sa fie

simple, clare si directe; se recomanda evitarea intrebarilor care pot fi

interpretate in mai multe feluri, a celor care contin cuvinte tehnice si

nefamiliare participantilor sau a celor care produc raspunsuri stereotipe,

evitarea asediului de intrebari, evitarea intreruperii cu alte intrebari a celui

care raspunde, evitarea intrebarilor tendentioase, a intrebarilor inchise pentru a

“pune la zid” o persoana (ex.: “te rog sa raspunzi prin da sau nu”).

Analiza SWOT porneste de la evidentierea a 4 dimensiuni: S (Strengths) –

punctele tari, W (Weakness) – punctele slabe, O (Opportunities) – oportunitati

si T (Threats) – amenintari. Intr-o a doua etapa, elevul trebuie sa efectueze o

combinatorica a lor in vederea evidentierii strategiilor de actiune – 1. SO –

punctele tari sunt utilizate pentru a dezvolta oprtunitatile; 2. ST – punctele tari

sunt folosite in vederea ocolirii amenintarilor; 3. WO – punctele slabe sunt

diminuate prin prisma oprtunitatilor; 4. WT – punctele slabe sunt minimizate

pentru a se evita amenintarile.

Diagrama Venn – pentru a evidentia sau compara contrastele dintre anumite

seturi de informatii, J. Venn a utilizat doua sau mai multe cercuri care se

intersecteaza.

Matricea obtinerii de date este foarte utila atunci cand se intentioneaza

obtinerea unor date inainte de a se incepe invatarea. Astfel, datele necesare

procesului de invatare se pot clasifica in: date cunoscute, date necesar a fi

cunoscute, date pe care cursantul doreste sa le cunoasca; acestea se vor integra

intr-o matrice (tabel).

Problematizarea (invatarea prin rezolvarea de probleme) este o varianta a

euristicii, o modalitate mai complexa de aplicare a teoriei invatarii prin

descoperire. Consta in crearea unor dificultati practice sau teoretice (situatii-

problema, dileme sociale), a caror rezolvare este rezultatul activitatii proprii

de cercetare a elevilor. Ex.: “Dilema soldatului” – “Fiecarui soldat poate sa-i

fie personal mai bine daca evita batalia, dar daca nici un soldat din armata nu

alege sa lupte, batalia va fi cu siguranta pierduta si toti soldatii ar putea fi

omorati”(I. Negret-Dobridor, I. O. Panisoara, 2005, p. 204). Prin emiterea

succesiva a ipotezelor si infirmarea unora dintre ele, elevii ajung treptat la

explicatia corecta a fenomenelor pe care le studiaza.

Cubul este o tehnica ce valorizeaza activitatile si operatiile de gandire

implicate in invatarea unui continut (I. Al. Dumitru, 2000). Elevii incep prin a

citi un text si a realiza o investigatie a unei anumite problematici. In a doua

etapa, elevii vor construi un cub din hartie pe care vor nota pe fiecare din cele

sase fatete ale acestuia: Descrie!, Compara!, Asociaza!, Analizeaza!, Aplica!

Si Argumenteaza pro sau contra! Echipelor de lucru li se va cere apoi ca

fiecare participant sa “arunce” cu zarul si sa rezolve problema din aria de

actiune propusa de cub.

Jocul strategiilor de gandire (Edward de Bono, creatorul unui joc de rol

numit “Cele sase palarii ganditoare”) este o tehnica interactiva, de stimulare a

comunicarii si creativitatii participantilor; dezvolta competentele inteligentei

lingvistice, inteligentei logice si inteligentei interpersonale. Culoarea palariei

este cea care defineste rolul. Cele sase “palarii” metaforice indica ce fel de

gandire utilizeaza purtatorul lor in rezolvarea anumitor sarcini de invatare. 1.

Palaria alba se centreaza pe fapte, pe informatii obiective, este neutra, rece,

disciplinata, directa (“calculatorul”). 2. Palaria rosie trimite spre intuitie,

sentimente si emotii – elevul se focalizeaza pe exprimarea propriilor trairi. 3.

Palaria neagra exprima prudenta, judecata, grija, avertismentul; ofera o

perspectiva trista, pesimista asupra situatiei in discutie; 4. Palaria galbena

exprima optimismul, perspectiva pozitiva construita pe un fundament logic. 5.

Palaria verde reprezinta gandirea creativa, gandirea pozitiva si constructiva

asupra situatiei. 6. Palaria albastra exprima control, organizare, perspectiva de

ansamblu asupra situatiei – defineste problema, conduce intrebarile,

formuleaza concluzii, monitorizeaza jocul si are in vedere respectarea

regulilor. Desfasurare: se impart cele 6 palarii ganditoare elevilor si se ofera

cazul supus discutiei. Palaria albastra defineste problema; palaria alba ofera

informatiile si materialele disponibile in legatura cu problema; palaria verde

vizeaza solutiile problemei; palaria galbena are in vedere posibilitatile reale de

realizare a solutiilor problemei; palaria neagra evidentiaza slabiciunile fiecarei

solutii; palaria rosie stimuleaza participantii sa raspunda la intrebari de genul

“Ce simtiti in legatura cu solutiile propuse?”.

Turul galeriei – elevii divizati in microgrupuri lucreaza la rezolvarea unei

probleme controversate, in special din stiintele sociale (Dumitru, 2000).

Rezultatele sunt descrise pe foi mari sau pe flip-chart, care vor fi afisate ca

tablourile intr-o expozitie, galerie de arta. Unul dintre membrii fiecarei echipe

ramane in postura de ’’ghid’’, asteptand “vizitatorii” (membri ai celorlalte

echipe). Acestia vin, pun intrebari, noteaza in josul fiecarei file comentarii,

idei, critici si solutii. La incheierea “turului”, fiecare echipa isi reexamineaza

rezultatele.

Jurnalul cu dubla intrare – presupune parcurgerea unor pasi: 1. cursantii sunt

solicitati de catre formator sa citeasca cu atentie un anumit text; 2. fiecare

cursant isi va alege din text un pasaj care a avut o influenta semnificativa

asupra sa; 3. fila de hartie este impartita in doua – in stanga, cursantul va

descrie pasajul ales, iar in dreapta va nota comentariile/impresiile personale

referitoare la textul respectiv; se va raspunde la cateva intrebari: Ce a motivat

alegerea pasajului respectiv? De ce nu s-a ales alt pasaj? Ce conexiuni exista

intre acest pasaj si experienta proprie? Ce nedumeriri exista in legatura cu

acest text? (apud Dumitru, 2000).

Studiul de caz este o metoda de cercetare des intalnita in domenii ca:

medicina, psihologie, pedagogie, sociologie, economie, istorie, literatura etc.

si consta in analiza si dezbaterea unui “caz” propus, de exemplu, o situatie

particulara a unei persoane, a unei organizatii etc. (S. Cristea, “Dictionar de

pedagogie”, 1998). Ca metoda activa de instruire, studiul de caz presupune

desfasurarea activitatii didactice pe baza analizarii si dezbaterii unor situatii

reale sau ipotetice, a unor “cazuri”, ca premise pentru formularea unor

concluzii, reguli, legitati, principii etc. Etape: 1. alegerea cazului (situatia

unui elev aflat intr-o situatie critica, spre ex.); 2. prezentarea cazului; 3.

analiza cazului; 4. stabilirea variantelor de solutionare; 5. alegerea solutiei

optime.

Mijloacele de invatamant reprezinta ansamblul instrumentelor, materialelor,

dispozitivelor, produselor adaptate si selectionate in conformitate cu unele criterii

psihologice si pedagogice in scopul realizarii cu succes a obiectivelor instructiv-educative

ale procesului de invatamant (“Stiintele educatiei: dictionar enciclopedic”, Vol 2, 2007,

p. 760).

Mijloacele de invatamant sunt resurse practice ale procesului de predare-invatare;

acestea faciliteaza procesele de comunicare, intelegere, formare a notiunilor, consolidare,

evaluare a activitatii practice.

Clasificare:

a. mijloace informativ-demonstrative: mijloace intuitiv-obiectuale si imagistice

(materiale naturale: insectare, ierbare, animale impaiate; imagini: albume, fotografii,

planse; reprezentari figurative, vizuale ori auditive); mijloace logic-rationale (simboluri

si complexe de simboluri: reprezentarile grafice de pe tabla, formulele matematice, fizice,

chimice, notele muzicale, cuvintele scrise si orale);

b. mijloace de exersare si formare aplicate in activitatile practice ale scolii, in

efectuarea experientelor de laborator, la educatie fizica: aparate de experimentare si truse

de laborator; accesorii de laborator (microscop); echipament de atelier; aparate sportive;

instrumente muzicale; aparate de simulare didactica etc.

c. mijloace audiovizuale (mijloace multimedia) de informare/comunicare in

masa: CD, diapozitive, diafilme, emisiuni radio-TV (structuri purtatoare de mesaj);

televizorul, aparatul de radio, instalatii de afisaj si de prezentare a materialelor ilustrative,

tabla neagra, tabla electronica, tabla magnetica, monitoare (aparate de difuzare si receptie

a mesajelor);

d. mijloace de rationalizare a timpului didactic: sabloane, stampile, harti de

contur, copii de tip xerox etc.;

e. tehnica informatica si de calcul.

Modalitati de organizare a activitatii didactice

Exista trei moduri de organizare a activitatii didactice, fiecare integrand activitati

specifice:

frontal – activitati: lectia, seminarul, activitatea de laborator, activitatea in

cabinetele pe specialitati, vizita, excursia, vizionarea de spectacole etc.;

pe grupe – activitati: consultatii, realizarea unor proiecte de cercetare in

echipa, meditatii cu scop de recuperare, cercul de elevi, dezbateri, sesiuni de

comunicari, concursuri etc.;

individual – activitati: munca independenta si studiul individual, efectuarea

temelor pentru acasa, elaborarea unor lucrari scrise si practice, rezolvarea de

exercitii, lectura, studiul in biblioteci, pregatirea si sustinerea unor

comunicari, examene etc.

Selectarea strategiilor didactice de catre profesor – a metodelor, mijlocelor si

modalitatilor de organizare a activitatii didactice - se realizeaza si in functie de viziunea

pe care acesta o are despre om si relatiile sale cu societatea, cu scopul de a dezvolta la

elevi anumite dimensiuni ale personalitatii umane.

4. Strategii discursive specifice predarii Psihologiei (Dorina Salavastru, 1999)

Strategia discursiva este definita ca o modalitate in care un locutor (autor, orator)

– profesorul – combina enunturile in secvente discursive, tipuri de argumente, modalitati

de descriptie si explicatie, astfel incat se pot atinge obiectivele urmarite.

In definirea conceptului de strategie discursiva, Dorina Salavastru porneste de la

analiza conceptului de “schematizare discursiva”, pus in circulatie de Jean-Blaise Grise

(1983) si dezvoltat apoi de Marie-Jeanne Borel (1983), concept central in orice analiza

discursiva si care exprima activitatea intelectuala propriu-zisa prin care se ajunge la un

anumit rezultat.

In cadrul strategiilor discursive, o pozitie importanta o ocupa strategiile

descriptive, explicative si argumentative.

Descrierea – strategie de operationalizare a conceptelor psihologice

A descrie inseamna a oferi raspunsuri la intrebarile: ce este? cum?, presupune

inventarierea faptelor, identificarea proprietatilor esentiale, asemanarilor si deosebirilor;

sunt descrise comportamente concrete, fapte, detalii ale obiectelor grupate in clase,

categorii.

Descrierea ofera baza de date empirice pentru conceptualizare (capacitatea de

abstractizare a insusirilor unei clase de obiecte care apoi sunt incorporate intr-o imagine

sau idee-concept); sporeste gradul de implicare a elevului (ex.: in predarea

“personalitatii” se pleaca de la descrierea unei persoane). Descrierea se integreaza in

strategiile de tip inductiv, prin care notiunile se formeaza pe baza desprinderii notelor

comune ale unui grup de obiecte sau exemple prezentate; este prin excelenta o strategie

de operationalizare a conceptelor.

Definirea operationala a conceptelor psihologice realizeaza legatura dintre planul

teoretic si cel empiric, concret-intuitiv; descrierea poate fi folosita pentru a preciza, a

ilustra, a face accesibil un continut. In acest cadru de referinta, in predarea psihologiei, a

operationaliza un concept inseamna a specifica indicatori empirici (descriptori) (ex.:

pentru accesibilizarea notiunii de “aptitudine” se folosesc indicatori de genul: usurinta in

rezolvarea sarcinilor, rapiditate , calitatea executiei).

Tipuri de descrieri:

calitative - presupun definirea operationala a conceptelor, adica traducerea lor

in indicatori observabili si actionali; presupune si categorisirea , adica

regruparea fenomenelor in functie de unul sau mai multe criterii (ex.: gruparea

in aceeasi categorie a celor care au raspuns afirmativ la o intrebare de opinie);

cantitative - urmaresc sublinierea faptului ca unele fenomene prezinta intr-o

mai mare masura caracteristica studiata (ex.: imaginile geometrice prezinta un

nivel de schematizare mai ridicat decat cele figurative).

Explicatia (lat. ”explicare” - a desface, a desfasura, a arata, a expune clar, a

scoate la iveala ceea ce este ascuns); raspunde la intrebarile ’’De ce?”, ”Din ce cauza?”;

Explicatia stiintifica presupune respectarea a 3 parametri: precizie,

completitudine, desavarsire; trebuie sa indeplineasca exigenta de pertinenta si de

testabilitate (control pe baza datelor empirice).

Explicatia didactica vehiculeaza valori de ordin general, necontroversate,

recunoscute. Are urmatoarele caracteristici:

- este o explicatie pentru altul – elev;

- este o metaexplicatie - o explicatie a explicatiei - discursul se poarta asupra unei

explicatii stiintifice, pe care urmareste sa o faca accesibila clasei de elevi;

- se desfasoara in perimetrul limbajului natural;

- ajuta receptorul sa inteleaga fenomenele si relatiile dintre ele - exista mai multe

niveluri ale intelegerii: nivelul intelegerii implicite care se bazeaza pe cunostinte ale

simtului comun; nivelul intelegerii superioare, ce rezulta din explicatii;

- pentru a usura intelegerea, adeseori, explicatia este insotita de descriere.

Argumentarea este o configuratie de rationamente ordonate in vederea

convingerii, o demonstratie, o forma de fundamentare a tezelor; se bazeaza pe conceptul

de “auditoriu” - relatia orator-auditoriu este esentiala pentru reusita ei. Argumentarea

urmareste adeziunea intregului auditoriu prin apel la argumente de ordin logic, rational,

dar si la mijloace psihologice.

Potrivit lui Pierre Oleron, argumentarea este o articulare intre doua aspecte opuse:

componenta logica, bazata pe legaturi intre propozitii, rationamente si componenta de

influentare, de persuadare si adeziune a auditoriului.

Un argument este receptionat de auditoriu in functie de dispozitia sa sufleteasca,

de practicile culturale ale mediului in care traieste, de posibilitatile de intelegere si

receptare, de certitudinea unor efecte pozitive generate de intelegerea argumentelor

respective in sistemul cognitiv personal, de credibilitatea oratorului - modalitatea de

expunere a argumentelor; mimica, gestica, ritm; reputatie; sinceritate; similitudinea

mesajului cu sistemul de valori al auditorului; organizarea logica a mesajului, coerenta

discursului, acceptabilitatea temei discursului..

Exista o dinamica a credibilitatii celui care argumenteaza care depinde si de ceea

ce este numit “efect de atmosfera” - atitudinea unui grup intr-un context dat, starea de

spirit a auditoriului in raport cu tema, disciplina, persoana cadrului didactic - pentru

Psihologie este favorabil.

APLICATII: Identificati cele mai potrivite metode si mijloace de instruire pentru

predarea/ invatarea Psihologiei.