UN MOMENT DE VÂRF AL „RĂZBOIULUI RECE”: CRIZA ANGOLEZĂ

Viorel Cruceanu

Anul 1975 ocupă o poziţie interesantă în analele istoriei contemporane. Pe de o parte,

el a reprezentat momentul de apogeu al perioadei destinderii relative (1963-1978), marcat de

semnarea Actului General al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki

(1 august 1975). Pe de altă parte, el a jalonat încheierea unui capitol sumbru al „Războiului

Rece” (criza vietnameză), urmat, în foarte scurt timp, de inaugurarea unui alt factor de acută

tensiune (criza angoleză).

Noua criză africană îşi avea geneza în matricea extrem de complexă a procesului de

eliberare al Angolei. Încă de la început s-au manifestat „demonii” dezbinării: diversitatea etnică,

ideologii diferite şi meschine orgolii personale. Aşa se face că, spre deosebire de alte foste

posesiuni portugheze (Guineea-Bissau şi Insulele Capului Verde, Mozambic sau insulele São

Tomé şi Príncipe), în Angola s-au constituit trei mişcări de eliberare naţională: „Movimento

Popular de Libertaçao de Angola” (MPLA), „Frente Nacional de Libertaçao de Angola”

(FNLA) şi „União Nacional par a Independência Total de Angola” (UNITA).

MPLA reprezenta populaţiile kimbundu (N şi NE Angolei). Ea a luat naştere în 1956

şi a declanşat lupta armată în 1961. În fruntea MPLA se afla poetul Agostinho Neto, un adept

convins al filosofiei marxiste. Orientarea ideologică, caracterizată de dogmatism şi intransigenţă,

i-a adus MPLA sprijinul ţărilor din Tratatul de la Varşovia, în frunte cu URSS (o poziţie nuanţată

a avut România care ajuta organizaţia angoleză în special pe linia formării de cadre de

specialitate: medici, profesori, jurişti, economişti, ingineri). De asemenea, aşa cum vom vedea

mai târziu, ea a avut un aliat extrem de consecvent în Cuba lui Fidel Castro. În egală măsură,

MPLA s-a bucurat de ajutorul ţărilor „progresiste” din Africa (Ghana lui Nkrumah, Guineea,

Mali, Egiptul lui Nasser, R.P. Congo, Tanzania lui Nyerere, Libia, R.D. Sudan etc.).

FNLA, condus de Holden Roberto, regrupa etnicii bakongo (răspândiţi şi în cele

două Congo vecine) şi îşi avea originile într-o organizaţie tribală creată în 1954 (ce a declanşat

primele operaţiuni militare tot în 1961, la cinci săptămâni după MPLA). H. Roberto s-a situat pe

o poziţie antimarxistă virulentă, alimentată, în mare măsură, şi de o profundă antipatie personală

faţă de Neto. Această atitudine i-a adus sprijinul SUA, Israelului şi al regimurilor moderate ale

Africii (Maroc, Liberia, Côte d’Ivoire, Togo, Gabon şi, mai ales, Zairul lui Mobutu Sese Seko).

Anul 1970 a sosit cu un aliat preţios: R.P. Chineză, care urmărea să contracareze creşterea

influenţei sovietice în Angola. Regimul comunist de la Beijing i-a furnizat arme şi un lot de

1

instructori militari sosiţi, în iunie 1974, în tabăra de antrenament de la Kikunzu, din Zair. Liderul

FNLA menţiona „în rândurile prietenilor care-şi aduc contribuţia la lupta sa de eliberare”1şi

regimul de la Bucureşti, ce i-a furnizat „mari cantităţi de arme”2 (prin intermediul regimului

Mobutu).

UNITA a fost fondată la 13 martie 1966 de către Jonas Savimbi, în urma unei

disidenţe din FNLA. Şi noua grupare era profund marcată etnic: ea îşi trăgea seva din rândurile

populaţiilor ovimbundu (categoria etnică cea mai numeroasă), răspândiţi în centrul, sudul şi estul

Angolei, pe care înşişi portughezii le considerau «ţinuturile de la capătul lumii»3. Format în

tactica luptei de gherilă în R.P. Chineză, Savimbi se prezenta „drept un revoluţionar, dar în

variantă maoistă”4 (manifestând o aversiune viscerală faţă de MPLA). Sosit ultimul în spaţiul

geopolitic angolez, el şi-a asigurat, la început, doar sprijinul Zambiei. Disperat să-şi delimiteze

propriul hinterland, Savimbi a iniţiat, în debutul anilor ’70, o colaborare cu autorităţile

coloniale5. Treptat, datorită declinului ireversibil al FNLA, «doctorul negru» (cum i se mai

spunea liderului UNITA), a umplut golul, devenind aliatul de bază al SUA, Occidentului, R.P.

Chineze şi chiar al regimului rasist din Republica Sud-Africană (RSA).

Războiul colonial purtat de Portugalia în Africa6 a determinat erodarea ineluctabilă a

regimului salazarist. Inevitabilul s-a produs la 25 aprilie 1974 când puterea a fost preluată de

„căpitanii” din „Movimento das Forças Armadas”. Evenimentul, cunoscut sub numele de

„Revoluţia garoafelor”, punea capăt, „în numai câteva ceasuri, [la] jumătate de secol de

imobilism, de anacronică sfidare a timpului şi istoriei”7. Schimbarea de regim de la Lisabona a

dus la democratizarea Portugaliei, dar şi la dispariţia ultimului mare imperiu colonial. Procesul

decolonizării a fost pilotat,cu multă competenţă, de ministrul de externe, socialistul Mário

Soares, care a cules meritate elogii în epocă. Pe rând, s-a negociat independenţa teritoriilor

Guineea-Bissau, Mozambic, insulele Capului Verde şi insulele São Tomé ş Príncipe. În schimb,

în cazul Angolei s-a ajuns la complicaţii majore. Existenţa a trei mişcări de eliberare devenise

condiţia apriorică a unor probleme insolubile. În plus, Angola avea o poziţie strategică de

invidiat şi imense resurse naturale (petrol, uraniu, diamante), reprezentând o miză majoră în

jocul sferelor de influenţă al marilor puteri. Aşa se face că, pe fondul rivalităţilor locale, savant

1 Cf. lui Holden Roberto, în Lumea, nr. 5, 24 ian. 1974, p. 9.2 Vezi S. Klein, Cubanezii vroiau să-şi exporte revoluţia în Africa, în Lumea Magazin, nr. 3, mart. 1999, p. 24.3 Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151, avril 2002, p. 9.4 V. Cruceanu, Istoria decolonizării Africii, vol. 2, (Emanciparea politică a posesiunilor italiene, germane, belgiene, spaniole şi portugheze din Africa Neagră), Bacău, Editura Corgal Press, 2012, p. 232.5 Vezi amănunte în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151/2002, p. 9-11.

2

alimentate, „prezenţa factorului extern în Angola a dobândit o «importanţă crucială»”8. Eşecul

Acordului de la Alvor, din Portugalia, semnat de MPLA, FNLA şi UNITA la 15 ianuarie 1975,

a condus, două luni mai târziu, la izbucnirea războiului civil. Imediat s-au conturat taberele:

MPLA, sprijinită de blocul socialist, în special URSS şi Cuba, respectiv FNLA şi UNITA,

sprijinite de blocul occidental şi R.P. Chineză.

În perioada martie-iulie 1975, luptele fratricide au opus MPLA şi FNLA, scopul fiind

preluarea controlului asupra capitalei, Luanda. Un rol activ în sprijinirea MPLA, în această

perioadă, l-a jucat Iugoslavia. Se ştie că mareşalul Tito nu avea încredere în liderii de la Kremlin.

Paradoxal, în criza angoleză s-a ajuns la o imprevizibilă colaborare sovieto-iugoslavă. Explicaţia

rezidă în statutul lui Tito de fondator al „Mişcării de Nealiniere” şi în relaţiile personale, foarte

speciale, stabilite cu intelectualul Agostinho Neto. Surse avizate suţin că „prima menţiune a

unor livrări masive de arme sovieto-iugoslave datează din 25 martie 1975, când 30 de avioane

ruseşti au aterizat la Brazzaville”9. În afară de capitala congoleză, portul Pointe Noire a

reprezentat o altă bază de operaţiuni sovieto-iugoslavă, aici livrându-se mari cantităţi de

armament. Aceste ajutoare consistente au permis ca MPLA să dobândească supremaţia în

Luanda, forţele FNLA fiind, practic, zdrobite. Mai mult, la sfârşitul lui august, după o ofensivă

generalizată, gruparea marxistă angoleză controla 17 din cele 19 reşedinţe de provincii.

Victoriile MPLA au produs reacţia regimului rasist de la Pretoria care, prin vocea ministrului

apărării, Pieter Botha, ameninţa : «nu vom tolera instalarea unui regim marxist la frontierele

noastre»10. Prin urmare, încă din august 1975, „Africa de Sud declanşează o silenţioasă invazie

a Angolei”11. Ea capătă consistenţă, după 23 octombrie, când regimul sud-african lansează „un

blitzkrieg (...) în stil german”. Regia intervenţiei RSA a fost stabilită de SUA: „În războiul

civil din Angola, americanii s-au angajat într-un grad ridicat: au asigurat pregătirea unităţilor

de luptă [ale FNLA şi UNITA – nota ns.], au efectuat misiuni de recunoaştere şi de

aprovizionare şi chiar au furnizat luptători (...). [În acest sens] relatări apărute în presa acelor ani

estimau că numărul americanilor care luptau în această ţară se ridica la aproape 300 [mercenari],

fără a mai socoti agenţii şi consilierii militari”. În septembrie 1975, CIA a aprobat suma de circa 25

milioane de dolari „pentru o operaţiune sub acoperire, menită să-l sprijine pe Savimbi”. De

asemenea, ea a decis „trimiterea de arme în mod clandestin”: era vorba de „tone de arme”,

6 Vezi amănunte în V. Cruceanu, Portugalia, presa românească şi „Revoluţia garoafelor”, în Istorie şi Civilizaţie, nr. 2, nov. 2002, p. 40-49.7 Lumea, nr. 21, 16 mai 1974, p. 18.8 M. Meredith, The State of Africa. A History of Fifty Years of Independence, London-New York-Sydney-Toronto, Free Press, 2006, p. 313.9 Lumea Magazin, nr. 3/1999, p. 24.10 Cf. Jeune Afrique, no. 790, 27 févr. 1976, p. 22.11 A. Conchiglia, Des indépendances au bout du fusil, în Afrique-Asie, no. 54, mai 2010, p. 45; despre evoluţia ostilităţilor militare vezi şi Lumea, nr. 30, 24 iul. 1975, p. 7; idem, nr. 34, 21 aug. 1975, p. 21; idem, nr. 39, 25 sept. 1975, p. 21-22.

3

multe „din timpul celui de-al doilea război mondial, de care (...) nu mai dispunea nimeni în

lume”12. La acest plan de eliminare al MPLA a fost atras, din nou, şi Zairul generalului Mobutu

Sese Seko. Încercând să-şi salveze vechiul prieten (H. Roberto), dictatorul de la Kinshasa a

intervenit în zonele de N ale Angolei (unde se repliaseră rămăşiţele FNLA), trimiţând „care de

luptă, trupe de comando şi trei batalioane [de luptători]” 13. Aşa se face că, în ajunul proclamării

independenţei, Luanda era un oraş asediat: în sud, forţele sud-africane se aflau la o distanţă de

doar 150 de kilometri, în timp ce, în nord, forţele zaireze se apropiaseră la 60 de kilometri de

capitală.

În pofida precarităţii ambientului politic, A. Neto a decis aplicarea unilaterală a

celei mai importante prevederi a Acordului de la Alvor: proclamarea independenţei. Astfel, „la

ora zero a zilei de 11 noiembrie [1975]”, deşi „obuze de mortiere explodau la câteva zeci de

kilometri”14, liderul MPLA anunţa la Luanda, în mod oficial, naşterea Republicii Populare

Angola.

Salvarea republicii proclamate de MPLA s-a datorat aliaţilor săi externi. Amănunte

despre sprijinul primit au fost oferite chiar de preşedintele Agostinho Neto, la „summit”-ul

OUA, de la Khartoum (Sudan), din 18 iulie 1978: «În momentul acela, forţele [noastre]

militare, de-abia ieşite din lupta de gherilă, nu erau capabile să facă singure faţă ofensivei celor

două armate regulate [sud-africană şi zaireză – nota ns.]. A trebuit să cer ajutorul ţărilor

prietene. Ajutorul ne-a fost acordat de ţările socialiste din Europa şi America Latină». După

care preşedintele angolez a completat: «Iugoslavia, Uniunea Sovietică şi Cuba ne-au trimis

arme, ofiţeri şi soldaţi, care au constituit forţa principală ce ne-a ajutat să rezistăm» 15. Cu

acelaşi prilej, Neto a furnizat şi informaţii, inedite, privind asistenţa oferită de unele state

africane: Guineea, «cu un batalion, arme şi mijloace logistice»; Guineea-Bissau, «cu soldaţi,

ofiţeri şi mijloace de apărare antiaeriană»; Mozambic, Nigeria şi Algeria, «cu mijloace

militare»16.

Rolul determinant în victoria MPLA l-a jucat însă o ţară situată la 10.000 kilometri

distanţă: Cuba lui Fidel Castro. Intervenţia cubaneză a purtat şi un nume de cod: „La Operacíon

Carlota”17. Lansată la 5 noiembrie 1975, ea a constat în trimiterea a zeci de mii de soldaţi pe

frontul din Angola. Detractorii liderului de la Havana au pus „escapada angoleză” pe seama

spiritului aventurier al lui Castro, alimentat de „un voluntarism nestăpânit” şi de o voinţă de

12 Vezi Lumea, nr. 4, apr. 2007, p. 51.13 http://en.wikipedia.org/wiki/Holden_Roberto14 A. Neto, J.E. dos Santos, Scrieri alese, Bucureşti, Editura Politică, 1988, p. 33.15 Ibidem, p. 34.16 Ibidem.17 Carlota este numele unei sclave de origine africană. Ea a condus marea răscoală a sclavilor din Cuba, izbucnită în anul 1843. Ucisă în cursul confruntărilor, Carlota a devenit un simbol pentru istoriografia comunistă cubaneză.

4

mărire ce contrasta cu dimensiunea şi capacitatea de efort a ţării sale. Pe aceleaşi coordonate se

aprecia că, „în raport cu populaţia sa, implicarea Cubei în Africa este comparabilă cu perioada

de vârf a intervenţiei americane în Vietnam”18. Deloc impresionat, Castro a replicat că

angajamentul cubanez a reprezentat „un răspuns la cererea liderului MPLA, Agostinho Neto”19,

în condiţiile în care, armatele sud-africane şi zaireze „ajunseseră la porţile Luandei”.

Argumentele liderului cubanez erau în logica „Războiului Rece”, exportat şi pe sol african.

Astfel, Castro acuza că «SUA au implementat un plan secret menit să strivească interesele

legitime ale poporului angolez, să-i impună un guvern marionetă (...) şi să transforme

independenţa Angolei într-un condominium între Mobutu şi Africa de Sud» 20. O explicaţie şi

mai interesantă ne oferă Jorge Risquet Valdés, unul din coordonatorii operaţiunilor din Angola:

„Motivele acestei operaţiuni, atât de îndrăzneţe, nu au fost dictate nici de propriile interese,

nici de realpolitik, ci de internaţionalism [subl.ns.]. O victorie a axei Pretoria-Washington ar

fi însemnat mult mai mult decât simpla înfrângere a MPLA: aceasta ar fi semnificat victoria

apartheidului şi consolidarea dominaţiei rasiste asupra popoarelor din toată Africa australă” 21.

Dincolo de aceste precizări, cu parfum geostrategic, realitatea se dovedea mult mai

complexă. Relaţiile africano-cubaneze coborau mult în timp, fiind indisolubil legate de

perioada traficului de sclavi şi de producţia trestiei de zahăr, „o marfă cheie a comerţului

mondial din secolul al XIX-lea”. Prin urmare „numărul sclavilor [din Cuba], recenzaţi în 1841,

se ridica la 436.495 de suflete, echivalentul a 44% din populaţie şi a 80% din forţa de muncă

”22. De altfel, istoricii apreciază că „între 1511 şi 1886, numărul sclavilor aduşi în Cuba a

depăşit cifra de un milion de africani”. Iată de ce, Africa reprezintă „continentul de origine a

unei părţi din strămoşii cubanezilor”23. Doar aşa se poate explica de ce cubanezii au urmat,

aparent fără discernământ, „aventura” africană a lui Fidel Castro. Ambientul caraibean a făcut

ca mentalul colectiv să fie impregnat de un «vis african», întreţinut cu măiestrie de

Comandante en Jefe. Orator desăvârşit, Castro a formulat o adevărată doctrină, atunci când,

în decembrie 1975, declara: «Cuba nu este doar o ţară latino-americană, ci şi una latino-

africană»24. Atât în epocă, dar şi după schimbările produse în 1989-1990, Castro a fost judecat

exclusiv prin prisma prejudecăţilor ideologice. Totuşi, trebuie să recunoaştem că el a dovedit

„o solidaritate indefectibilă cu oprimaţii din lumea întreagă” şi că, „în a doua jumătate a

secolului al XX-lea, Fidel Castro a fost conducătorul din lumea a treia care, atât prin vorbă cât

18 Lumea Magazin, nr. 3/1999, p. 24.19 B. Ankomah, Castro of Africa, în New African, no. 472, April 2008, p. 15.20 Ibidem, p. 14.21 Vezi interviu cu J.R. Valdés, în Afrique-Asie, no. 31, juin 2008, p. 38.22 Afrique-Asie, no. 14, jan. 2007, p. 16.23 Cf Jeune Afrique, no. 2459, du 24 févr. au 1er mars 2008, p. 31.24 Ibidem.

5

şi prin faptă, a exercitat influenţa cea mai mare asupra cursului evenimentelor ce au marcat

procesul decolonizării”25.

Din considerente lesne de înţeles, SUA au condamnat şi minimalizat rolul Cubei pe

continentul negru. Astfel, fostul secretar al Departamentului de Stat, Henry Kissinger , afirma

că Uniunea Sovietică „a trimis forţe mandatare în Africa”26, considerând pe cubanezi drept

„simpli pioni ai URSS”. O asemenea retorică s-a impus, dovadă şi butada conform căreia

„capitala Cubei se află la Moscova, iar cimitirele în Africa”27. În realitate, nu a existat o

„antantă” sovieto-cubaneză, iar Fidel Castro i-a pus pe sovietici chiar în faţa faptului împlinit.

Elocventă este, în acest sens, declaraţia ex-vicepreşedintelui cubanez, Carlos Rafael

Rodriguez: «Totul a fost o iniţiativă pur cubaneză. La început, am trimis trupe în Angola fără

sprijin sovietic (...). Dar mai târziu ne-am coordonat acţiunile cu ruşii»28. Detalii suplimentare ne

furnizează, în Afrique-Asie, J. Risquet Valdés: «Când a luat decizia trimiterii trupelor, Fidel nu

informase în prealabil Moscova, anticipând că Brejnev nu va fi partizanul unei asemenea

operaţiuni (...). Iată de ce a trebuit să aşteptăm două luni până ce Moscova să ne furnizeze

ajutorul logistic necesar pentru transportul aerian al soldaţilor noştri spre Angola» 29. Însuşi

Castro confirmă acest lucru: «Deşi sovieticii nu au fost consultaţi în privinţa deciziei Cubei de

a trimite trupe în Angola, totuşi ei au furnizat, mai apoi, arme pentru crearea armatei angoleze

şi au răspuns pozitiv cerinţelor noastre de a ne procura material militar, pe toată durata

războiului. Fără suportul politic şi logistic al URSS, rezultatul pozitiv din Angola nu ar fi fost

posibil»30. Recent, chiar Kissinger a recunoscut că s-a înşelat: «Nu ne puteam imagina că

insularii [cubanezi] acţionau de o manieră atât de provocatoare şi atât de departe de ţara lor, fără

ca Moscova să-i grăbească şi să le ofere ajutor. Astăzi dispunem de dovezi ce ne arată că totul s-

a petrecut exact invers»31.

În lucrarea biografică „My Life” (rezultată din seria de interviuri luată de reputatul

ziarist Ignacio Ramonet, în perioada 2003-2005), Fidel Castro rememorează momentele de

vârf ale „Operaţiunii Carlota”. El se exprimă la superlativ invocând „bătăliile epice ale

războiului pentru independenţa Angolei”, dar şi «eroica luptă a popoarelor angolez şi

cubanez»32. Operaţiunea a acoperit perioada noiembrie 1975-februarie 1976. În toată această

vreme, 36.000 de soldaţi cubanezi s-au alăturat forţelor MPLA. Pe frontul de nord, ei au reuşit

să zdrobească detaşamentele FNLA şi ale armatei zaireze. Apoi, s-a declanşat ofensiva pe

25 M. Urbano Rodrigues, Fidel, Achille communiste, în Afrique-Asie, no. 14, jan. 2007, p. 30.26 H. Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Editura Bic All, 2003, p. 698.27 Cf. Lumea Magazin, nr. 3/1999, p. 24.28 Ibidem.29 Vezi Afrique-Asie, no. 31/2008, p. 37-38.30 Cf. B. Ankomah, op.cit., p. 16.31 Afrique-Asie, no. 31/2008, p. 37.32 Vezi B. Ankomah, op.cit., p. 15.

6

frontul de sud, împotriva armatelor sud-africane. A fost o acţiune de mare amploare şi extrem

de bine coordonată care a permis respingerea agresorului, pe un front lung de 1.000 de

kilometri, până la baza sa de lansare, la graniţa cu Namibia (aflată sub controlul RSA). După

aproape patru luni de lupte s-a produs „un fapt inedit în Africa”: „sud-africanii au cunoscut,

pentru prima oară în istorie, o înfrângere militară din partea unui popor african” 33. Liderul

cubanez ne spune că, după victorie, el a încercat „să oblige Pretoria să plătească un preţ ridicat

pentru aventura sa”34: un set de condiţii care „să includă independenţa Namibiei”. Planurile

conducătorului comunist de la Havana au eşuat datorită presiunilor URSS „care se temea de

eventuale reacţii ale americanilor”35.

Totuşi, cum se explică dezinvoltura cubanezilor şi aparenta apatie a americanilor?

Ei bine, prin faptul că trecuseră numai câteva luni de la căderea Saigonului (30 aprilie 1975),

iar „Statele Unite [erau] paralizate de catastrofa din Vietnam”36. La rândul său, „exploatând

trauma post-Vietnam a Americii”, Uniunea Sovietică a căpătat curaj. Unii observatori

occidentali au mers mai departe, suspectând o înţelegere de culise sovieto-americană, un fel de

„nouă Yalta”, al cărei subiect îl reprezenta Angola. Întrebat pe marginea temei, preşedintele

zairez, Mobutu Sese Seko, actor principal în evenimente, a dat un răspuns interesant: «Nu aş

vorbi chiar de o nouă Yalta, dar există un număr de fapte tulburătoare. Tot ce am să vă spun,

reprezintă opinia mea personală. Dar, înainte de a vorbi de Angola, să vedem ce s-a întâmplat

în Portugalia. La un moment dat se credea la Lisabona că elementele de stânga sunt în avantaj

şi că Partidul Comunist avea să pună mâna pe putere. Apoi, brusc, s-a produs contrariul. Totul

a intrat în ordine, a revenit la normal. Iată o altă Portugalie, gata să intre în CEE şi să-şi reia

locul în NATO! Or, cunoscând rolul jucat de Uniunea Sovietică în Portugalia după 25 aprilie

1974 şi mai ales ajutorul furnizat Partidului Comunist al lui Álvaro Cunhal , nu-ţi rămâne decât

să te miri că prezenţa sovietică în Portugalia a încetat deodată. Şi, în timp ce Portugalia se

reintegra în NATO, în Angola, Uniunea Sovietică avea mâinile libere»37.

„Operaţiunea Carlota” a salvat republica populară proclamată de MPLA (noul

regim a dobândit şi legitimitate internaţională, în ianuarie 1976, prin recunoaşterea sa oficială

de către OUA). Din nefericire, la frontiera cu Namibia s-a menţinut statu quo-ul, ce avea să

poarte germenii unei stări conflictuale pe termen lung. Pentru a preîntâmpina o nouă agresiune

sud-africană, cubanezii şi-au stabilit o linie de apărare, la 250 kilometri nord de graniţa cu

Namibia, care se întindea, de la est la vest, pe o lungime de 720 de kilometri. În interiorul

acestei zone tampon, dar şi în SE, la graniţa cu Zambia, se lucra la pregătirea unei absurde

33 A. Neto, J.E. dos Santos, op.cit., p. 34.34 B. Ankomah, op.cit., p. 15.35 Ibidem.36 H. Kissinger, op.cit., p. 697.37 Vezi interviu cu preşedintele Mobutu Sese Seko, în Jeune Afrique, no. 790, 27 févr. 1976, p. 21.

7

revanşe: refacerea forţelor UNITA. S-a ajuns chiar şi la o escaladă verbală: în timp ce

preşedintele Jimmy Carter (1977-1981) ameninţa cu transformarea Angolei într-un „nou

Vietnam”, preşedintele Neto riposta, declarând că „trupele cubaneze nu vor părăsi din ordinul

meu Angola cât timp va persista agresiunea militară, politică şi diplomatică împotriva

Angolei”38. Lucrurile s-au precipitat, din ianuarie 1981, odată cu sosirea lui Reagan la Casa

Albă. Noul lider american şi-a propus să combată «imperiul răului» şi pe fronturile din Africa.

Aşa se face că, SUA şi RSA, mizând pe Savimbi, au aruncat din nou Angola în ghearele

războiului civil. În cursul verii, ostilităţile au fost reluate: 9.000 de soldaţi sud-africani au

ocupat 55.000 km2 din provinciile sudice Cunene şi Cuando-Cubango, ce reprezentau

„grânarul” Angolei. Simultan, rebelii UNITA (dotaţi cu armament american, inclusiv cu

faimoasele rachete sol-aer „Stinger”) au reintrat în scenă. Astfel, pentru occidentali, UNITA

devenea „marea mişcare de rezistenţă împotriva comunismului”. Datorită armamentului

sofisticat, rebelii au recuperat, până în aprilie 1986, toate poziţiile pierdute pe parcursul

luptelor din 1975. În toată această perioadă, Savimbi a beneficiat de o amplă propagandă

mediatică, fiind gratulat cu epitete precum «combatantul libertăţii» sau «cel mai mare

revoluţionar al timpurilor noastre». Însă, adevărata faţă a lui Savimbi”, ascunsă publicului de

media occidentală, a fost devoalată de revista panafricană Afrique Asie39 . Publicaţia fondată de

Simon Malley îl caracteriza pe Savimbi drept „omul tuturor situaţiilor, care, mânat de un

oportunism abil, nu a pierdut niciodată din vedere scopul său primordial: puterea. O putere

absolută...”40. Pentru aceasta, nu a ezitat să procedeze frecvent la epurări în cadrul UNITA: el

şi-a eliminat „rivalii potenţiali [şi] militanţii cei mai străluciţi (...) dovedind o înverşunare fără

limite. În câteva cazuri, şeful rebel a exterminat chiar mai multe generaţii, pentru ca familiile

acestor oameni, care-i fuseseră totuşi fideli (...), să dispară pentru totdeauna”. Pe bună dreptate,

Savimbi era considerat „un şef feudal, obscurantist şi nemilos”, concluzia trasă fiind negativă:

„eroul din timpul Războiului Rece se dovedea, în realitate, un tiran din alte timpuri” 41.

Istoricii încadrează operaţiunile militare din anii ’80 primului război civil angolez.

De altfel, actorii au fost aceiaşi. Astfel, pe considerentul implicării multiforme a SUA şi RSA,

de partea UNITA, URSS a reacţionat prompt şi, în 1982, a deschis Angolei un credit de două

miliarde dolari, „cel mai important ajutor de care a beneficiat vreodată un stat african din

partea sovieticilor”. La rândul său, Cuba şi-a sporit „contingentul” internaţionalist, numărul

efectivelor ridicându-se la 55.000 de oameni. Această escaladare prefigura inevitabilul: o nouă

ciocnire frontală cubanezo-sud-africană. Într-adevăr, evenimentele şi-au urmat cursul,

38 A. Neto, J.E. dos Santos, op.cit., p. 34.39 Vezi Le Nouvel Afrique-Asie, no. 32, mai 1992, p. 17-21; vezi şi idem, no. 117, juin 1999, p. 21; idem, no. 123, déc. 1999, p. 13-14.40 Cf. idem, no. 151/2002, p. 8.41 Ibidem.

8

conducând la faimoasa bătălie de la Cuito Cuanavale, din SV Angolei (la limita celor 250

kilometri ai zonei tampon, dintre Angola şi Namibia), desfăşurată în perioada noiembrie 1987-

martie 1988. Tot în „My Life”, liderul de la Havana, Fidel Castro, consideră confruntarea de la

Cuito Cuanavale drept «o campanie complexă şi de durată ce a reprezentat, neîndoielnic, cea

mai amplă operaţiune militară la care au luat parte vreodată trupele cubaneze» 42. Amănunte

despre înfruntare ne sunt furnizate de Jorge Risquet Valdés, cel care a ţinut să precizeze că, de

această dată, „forţele cubaneze erau mult mai bine antrenate şi beneficiau de comandanţi mai

valoroşi decât sud-africanii”. Ostilităţile au fost deschise, în septembrie 1987, de „South-

Africa Defence Forces” care au atacat poziţiile deţinute la Cuito Cuanavale de 8.000 de

militari angolezi. Alături de cei 6.000 de soldaţi sud-africani, la lupte participau şi 9.000 de

combatanţi ai UNITA. Imediat, cubanezii au trimis în sprijinul aliaţilor angolezi din MPLA,

1.500 de oameni. Elementul decisiv, plănuit de şeful operaţiunilor, faimosul general Arnaldo

Ochoa, l-a reprezentat superioritatea aeriană cubaneză. Disperaţi, ne spune Risquet Valdés ,

„sud-africanii au lansat un ultim asalt la 23 martie 1988, dar ofensiva lor a eşuat lamentabil” 43.

A urmat apoi o contraofensivă generală a cubanezilor. Firul narării este preluat de Fidel

Castro: «[după] Cuito Cuanavale, un alt grup alcătuit din 40.000 de soldaţi cubanezi, alături de

30.000 de angolezi şi circa 3.000 luptători namibieni din SWAPO, sprijiniţi de 600 tancuri,

sute de piese de artilerie, 1.000 de rachete antiaeriene şi eficientele formaţiuni MIG-23, au

avansat în direcţia frontierelor Namibiei, măturând forţele sud-africane întâlnite în cale» 44.

Despre confruntarea decisivă de la Cuito Cuanavale ne dă informaţii şi liderul

SWAPO, Sam Nujoma, devenit în 1990 primul preşedinte al Namibiei independente: „La

Cuito Canavale, Africa de Sud a fost zdrobită. S-au purtat mai multe bătălii de-a lungul râului

Lomba, dar şi la Calueque, unde avioanele cubaneze MIG-23 [fabricate în URSS – nota ns] au

distrus baza militară sud-africană din zonă”. Liderul namibian ne înfăţişează amploarea

dezastrului sud-africanilor, menţionând că „modernele lor avioane de luptă, cumpărate în

Franţa şi Marea Britanie, au fost scoase în totalitate din luptă”45. În disperare de cauză,

preşedintele Pieter Botha (cel care în 1975 era ministru al apărării!) a jucat o ultimă carte,

aruncând în luptă „Regimentul prezidenţial”. Demoralizat, acesta „a încasat o puternică

lovitură”, înregistrând pierderi pe care P.W. Botha „nu putea să le înţeleagă” 46. Astfel,

concluzionează Sam Nujoma, la Cuito Cuanavali „sud-africanii au fost în totalitate striviţi” 47.

Starea de tensiune extremă din Africa australă contrasta cu paşii în direcţia

42 B. Ankomah, op.cit., p. 16.43 Vezi interviu cu J. Risquet Valdés, în Afrique-Asie, no. 31/2008, p. 38-39.44 B. Ankomah, op.cit., p. 16.45 Vezi interviu cu Sam Nujoma, în New African, no. 472, April 2008, p. 27.46 Ibidem, p. 28.47 Ibidem, p. 27.

9

destinderii, promovaţi de proaspătul lider sovietic, Mihail Gorbaciov (devenit secretar general

al PCUS la 11 martie 1985). Noul „deal” inaugurat de Gorbaciov („perestroika” şi

„glasnost”) a influenţat şi politica externă. Prin starea de comprehensiune, stabilită cu

preşedintele american Ronald Reagan, Gorbaciov urmărea făurirea unui „plan global” de

reglementare a crizelor regionale. Bineînţeles că acest „plan”, a cărui miză era „criza afgană”,

includea şi rezolvarea problemei angoleze. Bătălia de la Cuito Cuanavale a reprezentat un

moment de ruptură: sunetul armelor a făcut loc negocierilor de pace. Ele au debutat în zilele de

3-4 mai 1988 la Londra, având ca protagonişti Angola, Cuba şi RSA, iar ca mediatori cele

două superputeri, SUA şi URSS. Desfăşurate pe parcursul a şapte luni şi o săptămână, ele au

necesitat 13 întrevederi desfăşurate succesiv la Cairo, New York, Praia, Geneva şi, mai ales,

Brazzaville (ce a stabilit un record de cinci întâlniri). Încă de la început, scepticii manifestau

îndoieli, considerând că „ar fi un miracol dacă s-ar ajunge la un acord”. Unul dintre

participanţii la negocieri, vice-ministrul sovietic de externe, Anatoli Adamişin, evidenţia că

„era extrem de dificil de găsit un echilibru al intereselor”. El justifica starea de aprehensiune:

„părţile nu manifestau nici un fel de încredere reciprocă. Din contră, ele etalau o mare

neîncredere, acumulată de-a lungul a zeci de ani”48. Soluţia rezida în faptul că „trebuiau făcute

concesii mutuale” şi, astfel, „miracolul” a fost posibil. Aceste „febrile negocieri” s-au finalizat

la sediul ONU din New York, pe 22 decembrie 1988, cu semnarea a două documente: Acordul

tripartit (parafat de Angola, Cuba şi RSA) şi Acordul bilateral Angola-Cuba. Primul

document invoca „principiile unei soluţionări paşnice a conflictului din sud-vestul Africii” şi

deschidea „calea accesului Namibiei la independenţă”, prin angajamentul RSA de a accepta

aplicarea Rezoluţiei 435, din 1978, a Consiliului de Securitate al ONU (rezoluţie ce prevedea

independenţa teritoriului). Al doilea document stipula „retragerea totală spre Cuba a

contingentului de aproximativ 50.000 de oameni, ce formează trupele cubaneze staţionate în

Republica Populară Angola”, menţionând că „retragerea totală se va încheia la 1 iulie 1991” 49.

Acordul bilateral era însoţit de un document-anexă ce stabilea calendarul retragerii trupelor

cubaneze:

«● până la 1 noiembrie 1989 – 25.000 (50 la sută)

● până la 1 aprilie 1990 – 33.000 (66 la sută)

● până la 14 octombrie 1990 – 38.000 (76 la sută)

● până la 1 iulie 1991 – 50.000 (100 la sută), luând drept bază o forţă cubaneză cu

un efectiv de 50.000 de oameni»50.

Retragerea trupelor cubaneze a debutat pe 10 ianuarie 1989; ea a fost eşalonată pe

48 Cf Temps Nouveaux, no. 52, 26 déc. 1989, p. 32.49 Lumea, nr. 2, 12 ian. 1989, p. 13.50 Vezi textul documentului în Ibidem.

10

27 luni şi s-a încheiat chiar mai devreme, pe 25 mai 1991. Ca orice eveniment controversat,

„aventura” angoleză a cubanezilor a devenit un adevărat „subiect epic”. O atenţie particulară a

fost consacrată pierderilor de pe front, „secretomania” regimului alimentând aprecierile

fanteziste. Astfel, presa moscovită din „era” Gorbaciov vorbea de pagube cifrate la 5.000 de

oameni51, în timp ce sursele occidentale indicau 8.000 de morţi; până şi prestigioasa revistă

Jeune Afrique a căzut în plasa cifrelor exagerate, vehiculând ideea unor pierderi umane de

50.000 de oameni52. Recent, presa panafricană a intrat în posesia datelor exacte, confirmate de

regimul de la Havana. Analiza lor ne dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, că nu este vorba doar

de o „aventură angoleză”, ci chiar de o „aventură africană”, inaugurată la 24 aprilie 1965, când

Che Guevara s-a alăturat, pentru câteva luni, rezistenţei lumumbiste din estul Republicii Congo

(Kinshasa). A urmat apoi un sfert de secol de prezenţă activă pe întreg continentul: Guineea-

Bissau, Congo-Brazzaville, Angola, estul Congo-Kinshasa, Mozambic, Etiopia, Somalia etc. În

acest arc de timp, un număr de „381.482 militari cubanezi au fost prezenţi, alături de fraţii lor

africani, la lupta comună pentru libertate”. Dintre aceştia, „2.077 de cubanezi şi-au dat viaţa

cauzei libertăţii Africii”53. Simultan, „30.719 de tineri, proveniţi din 32 de ţări africane, şi-au

obţinut diplomele universitare în Cuba, ca bursieri ai statului cubanez” 54.

Aşa cum am mai spus, multă vreme prezenţa cubaneză în Africa a fost reflectată

prin prisma intereselor ideologice, convergente sau divergente. Scurgerea timpului şi

schimbările istorice de după 1990 au atenuat pasiunile. Iată de ce este potrivit să acordăm tot

creditul nostru percepţiei unui mare spirit: Nelson Mandela. Referindu-se la aportul african al

compatrioţilor lui Fidel Castro, el afirma: «cubanezii au sosit la noi în calitate de doctori,

profesori, soldaţi, specialişti agricoli, dar niciodată în calitate de colonişti». Apoi, analizând

concret implicarea lor militară, liderul populaţiei de culoare sud-africane completa: «sute de

cubanezi şi-au pierdut viaţa într-o luptă care a fost, în principal, a noastră şi nu a lor (...). Noi,

africanii, suntem obişnuiţi să fim victimile puterilor externe. În toată istoria Africii, nu există

alt popor străin care să se fi ridicat în apărarea unuia dintre popoarele noastre» 55. Om de înaltă

conduită morală, Mandela concluziona: «nici o altă ţară nu poate pretinde că a fost atât de altruistă

precum Cuba în relaţiile cu Africa»56.

Acordurile istorice, de la 22 decembrie 1988, au avut două consecinţe majore pentru

Africa australă: dobândirea independenţei Namibiei (21 martie 1990) şi accesul populaţiei de

culoare, majoritare, la putere în RSA57. Aceste transformări, de neimaginat cu doar doi-trei ani

51 Cf. Temps Nouveaux, no. 52/1989, p. 35.52 Jeune Afrique, no. 2459, du 24 févr. au 1er mars 2008, p. 31.53 Cf. lui J. Risquet Valdés în Afrique-Asie, no. 31/2008, p. 39; vezi şi B. Ankomah, op.cit., p. 10.54 Afrique-Asie, no. 31/2008, p. 31.55 B. Ankomah, op.cit., p. 12.56 Ibidem.

11

înainte, au marcat „triumful justiţiei, moralei şi a demnităţii omului”58; pe bună dreptate,

arhiepiscopul Desmond Tutu le considera drept «un miracol al timpurilor moderne»59. Din

nefericire, Acordurile au adus Angolei o pace de scurtă durată. Rezultatul alegerilor din 1992,

câştigate de succesorul lui Neto (mort în 1979, la Moscova, în timpul unei intervenţii chirurgicale

la ficat), José Eduardo dos Santos, nu au fost recunoscute de Jonas Savimbi. Acesta din urmă,

refuzând să accepte „o alternativă la război”60, a recurs din nou la arme. Timp de un deceniu,

sângele a continuat să curgă în Angola. Coşmarul angolezilor a luat sfârşit odată cu moartea lui

Savimbi, pe teren, la 22 februarie 200261. Bilanţul anilor de război civil (specialiştii împart

perioada în trei războaie civile: 1975-1991, 1992-1994 şi 1998-2002) este impresionant: „un

milion de civili masacraţi, sute de mii de schilodiţi de război şi patru milioane de persoane

deplasate, la o populaţie de douăsprezece milioane de locuitori”62. Dispariţia fizică a lui Savimbi,

un produs pur al „Războiului Rece”, a permis încheierea unei «păci a bravilor» între MPLA şi

UNITA (4 aprilie 2002). Rănile celor patru decenii de conflicte armate se închid greu, iar pentru

Angola viitorului mizele sunt multiple: reconcilierea, reconstrucţia, democratizarea şi buna

guvernare.

NOTE:

57 Vezi amănunte despre evoluţia acestui proces în V. Cruceanu, Istoria decolonizării..., vol. 2, p. 288-302.58 Cf. L’Express, no.2273, 2 févr. 1995, p.38. 59 Vezi V. Cruceanu, Nelson Mandela, „africanul secolului”, în Dosarele Istoriei, nr. 12 (52), dec. 2000, p. 45.60 Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151/202, p. 6.61 Vezi amănunte despre acest episod în V. Cruceanu, Istoria decolonizării..., vol. 2, p. 258-259.62 Cf. Le Monde, 26 févr. 2002, p. 17.

12