Cuprins

Capitolul I: Cronologie – Europa secolelor V – VIII / 2

Secţiunea 1: Europa de Apus / 2

A. Feudalismul / 2

B. Migratorii / 3

C. Cronologia personajelor marcante / 4

D. Concluzii / 4

Secţiunea 2: Europa de Răsărit / 5

A. Imperiul Bizantin / 5

B. Migratorii şi criza religioasă / 5

C. Cronologia personajelor marcante / 7

D. Concluzii / 8

Capitolul II: Dinamica culturii în Europa secolelor V – VIII / 8

Secţiunea 1: Europa de Apus / 8

A. Politicul / 8

B. Economicul / 9

C. Socialul / 9

D. Cultura şi migratorii / 10

E. Statul şi Biserica / 11

F. Paradigme culturale / 14

G. Concluzii / 17

Secţiunea 2: Europa de Răsărit / 17

A. Politicul – Statul şi Biserica / 18

B. Epoca iustiniană / 21

C. Cultura şi migratorii; paradigme culturale pentru perioada urmǎtoare epocii lui Iustinian / 24

D. Concluzii / 30

Capitolul III: Fluiditatea fenomenului cultural şi importanţa lui în cadrul civilizaţiei europene / 31

Capitolul IV: Concluzii - Aspectul intercultural / 35

Bibliografie / 42

1

Capitolul I: Cronologie – Europa secolelor V – VIII

Secţiunea 1: Europa de Apus A. Feudalismul. Perioada propusă spre dezbatere în lucrarea de faţă coincide cu începutul

feudalismului în Europa de Vest. Feudalismul reprezintă acel mod de organizare politică şi social-

economică bazat pe relaţia dintre marii posesori de proprietăţi funciare (feudalii) şi lucrătorii acestora

(ţăranii iobagi), care erau dependenţi personal de stăpânii feudelor.1

Principiul de bază al organizării feudelor era fidelitatea vasalului faţă de suzeran. Suzeranul

absolut sau suveranul era regele, al cărui drept de proprietate universal se regăsea în titulatura de dominum

eminens. Dar, bineînţeles că nu toţi feudalii erau vasali direcţi ai regelui. Sistemul consta într-o structură

piramidală, din ce în ce mai complexă, o dată cu dezvoltarea feudalismului, în care se regăseau feudali

seniori şi feudali vasali, subordonaţi unii altora după principiile sus-amintite.2

Clasa feudală formată din fosta aristocraţie antică, dar şi din aristocraţia popoarelor barbare, trăia

luxos, în bunăstare deosebită, pe seama muncii până la epuizare a ţărănimii dependente, provenite atât din

sclavii antichităţii cât şi din ţăranii liberi, desproprietăriţi uneori chiar prin lupte şi deposedări forţate (la

începutul formării marilor proprietăţi). Întâlnim o economie naturală, închisă, bazată pe producerea de

bunuri pentru uzul propriu fiecărei moşii.3 Ulterior, proprietăţile feudale s-au dobândit prin moşteniri, prin

danii şi prin vânzări, astfel încât pătura socială de mijloc a ţăranilor independenţi devine din ce în ce mai

slab reprezentată şi ameninţată în permanenţă cu dispariţia. Aceasta este considerată de specialişti ca fiind

prima mare tară culturală a Evului Mediu: lipsa proprietăţii private (aşa cum exista ea în civilizaţia antică

romană), care face imposibilă crearea unui mediu propice manifestărilor culturale. Tocmai de aceea, cel

puţin pentru Apus, Evul Mediu este numit şi “întunecat”, deoarece mare parte a acestei perioade coincide

cu o acută criză culturală. Remarca este valabilă doar pentru perioada de început, căci în Evul Mediu

dezvoltat şi târziu, au existat ulterior numeroase manifestări ale geniului uman creator: “Geneza, înflorirea

şi declinul feudalismului s-au desfăşurat în forme caracteristice în Europa apuseană, în Italia, peninsula

Iberică, Anglia, Germania, Ţările de Jos şi îndeosebi în Franţa, considerată de Friedrich Engels drept

«centru al feudalismului în evul mediu». În Europa apuseană şi îndeosebi în Franţa s-au îmbinat, în cadrul

genezei feudalismului, elementele sclavagismului roman în descompunere şi rânduielile comunei primitive

în destrămare aduse de popoarele germanice migratoare, dând naştere unei societăţi noi. Aici, în cursul

feudalismului dezvoltat, s-au format şi au evoluat în forme caracteristice, care pot fi luate ca prototip pentru

1 Feudă - moşie, domeniu, provincie pe care vasalul o primea în stăpânire de la seniorul său, în schimbul anumitor obligaţii, şi pe care o lucra cu ţăranii iobagi. 2 Radu Manolescu, Societatea Feudală în Europa Apuseană, Ed. Ştiinţifică , Bucureşti, pp. 5-10. 3 Din afara domeniului nu se aduceau decât articole de lux, mirodenii, articole exotice care nu se puteau produce local.

2

societatea feudală în genere, domeniul feudal şi şerbia, vasalitatea şi ierarhia feudală, cavalerismul şi

literatura cavalerească, castelul, armamentul, costumul şi felul de trai nobiliar în genere”4.

Din punct de vedere politico-militar, perioada studiată este una extrem de “efervescentă” în

Occident prin formarea regatelor romano-germanice şi a celor barbare, multe dintre ele cu existenţă

efemeră (vizigot, ostrogot, vandal), altele mai statornice (franc, burgund, anglo-saxon), pregătind terenul

pentru marile state-imperii feudale de mai târziu, de după secolul al VIII-lea (Carolingian, Romano-

german, Heptarhia anglo-saxonă, regatele Austria, Leon, Castilia, Aragon, Havarra, Portugalia, Danemarca,

Norvegia).

B. Migratorii. Invaziile barbare sunt, fără îndoială, fenomenul esenţial al istoriei apusene din

această perioadă. Încă din primii ani ai secolului al V-lea, centrul cultural, politic şi militar al Imperiului

Roman de Apus este puternic zdruncinat: în 402 vizigoţii lui Alaric invadează Italia, dar sunt opriţi la

Verona de generalul Stilicon, în 405 germanii lui Radagais invadează Italia, iar în 410 Alaric şi vizigoţii săi

jefuiesc Roma într-un tablou de un dramatism neimaginabil pentru cea care fusese cândva “Cetatea

Eternă”, “Strălucirea Mediteranei”.

Cuceririle barbare nu se rezumă însă numai la peninsula Italică, ci ele cuprind toate provinciile

fostului Imperiu Roman de Apus, impunând un nou tip de civilizaţie, peste vechea lume romană, în

contextul unui inevitabil şi amplu proces de aculturaţie.

Triburile germanice aflate încă în perioada democraţiei militare (rolul adunării populare va scădea

treptat, iar conducătorul se va impune şi se va proclama rege), vor cuceri pe rând fostele provincii romane:

în 406 alanii, suevii şi vandalii invadează Galia, în 409 alanii se stabilesc în Spania, suevii în Galicia şi

vandalii în Betica, în 413 - 414 burgunzii cuceresc Galia, alamanii Alsacia şi vizigoţii Spania, în 431 francii

se stabilesc în Galia Septentrională, iar în 449 saxonii şi anglii debarcă în Britannia.

Un alt neam migrator, de această dată din familia popoarelor fino-ungrice, îşi face apariţia în

Europa în 437 când hunii distrug regatul burgunzilor, iar sub unicul conducător Attila (406 - 453) îl înving

pe basileul bizantin Theodosius al II-lea (408 - 450) în Tracia. Invadează Galia, apoi Italia, unde, convins

de papa Leon I (440 - 461), Attila se întoarce şi se stabileşte în Panonia.

În 473, ostrogoţii conduşi de prinţul Theodoric (454 - 526) ocupă zona de sud a Dunării, iar în 476

este detronat ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus, Romulus Augustulus (475 - 476), de către

Odoacru (comandantul miliţiilor barbare).5 Din acest moment istoria Apusului coincide cu istoria regatelor

barbare frământate de lungi lupte pentru supremaţie, care se vor finaliza prin întemeierea marilor state

feudale. Este interesant însă faptul că migratorii “vor împrumuta” creştinismul atât pentru superioritatea sa

moral-etică şi filosofică, dar şi pentru a permite o mai bună omogenizare a structurilor nou create. În acest

sens amintim convertirea în 498 la catolicism a regelui francilor Clovis (481 - 511). De la debarcarea în

Irlanda şi creştinarea acestei insule de către Sfântul Patrick (389 - 461) în 433 şi până la încoronarea regelui

Carol cel Mare (768 - 814) de către papă, Biserica Apuseană va declanşa un puternic proces misionar

4 Ibidem, pp. 9-10. 5 Enciclopedie de Istorie Universală, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti 2003, pp. 43-50.

3

printre popoarele barbare în faţa cărora ori se impunea, ori pierdea definitiv. Fiecare convertire la

creştinism şi orice recunoaştere a suveranului de către papă vor fi însoţite de danii substanţiale şi cedări

teritoriale în favoarea papalităţii, care treptat îşi va câştiga astfel independenţa faţă de împăraţii bizantini.

Acest proces desfăşurat în timp (şi care va constitui una din premisele Marii Schisme de la 1054), va

culmina cu formarea “patrimoniului Sfântului Petru” (viitorul stat Vatican) din teritoriul dăruit papei Ştefan

al II-lea (752 - 757) de către regele franc, Pepin cel Scurt (714 - 768).

Regiuni ale fostului Imperiu Roman de Apus vor fi recucerite sporadic de către basilei bizantini,

cum s-a întâmplat în timpul războiului bizantino-gotic (535 - 553). Sub comanda generalului Belizarie (505

- 565), armata împăratului Iustinian va ocupa pe rând Sicilia, Roma şi Ravenna, gonindu-i pe goţi. Urmaşul

lui Belizarie, Narses desăvârşeşte în 557 cucerirea bizantină a Italiei, dar la scurt timp, în 568, aceasta va fi

pierdută în faţa longobarzilor conduşi de Alboin. Urmează o serie de armistiţii, înţelegeri şi convertiri între

Biserica Romană şi conducătorii barbari: în 595, papa Grigorie I cel Mare (590 - 604) încheie armistiţiu cu

regele longobarzilor Agilulf, în 597 regele Ethelbert al Angliei trece la catolicism şi donează Bisericii

palatul Canterbury, în 603 regele longobard Agilulf şi ducii de Spoledo şi Benevento se convertesc de la

arianism la catolicism. În 697 este ales primul doge al Veneţiei - Paoluccio Anafest, iar în 711 berberul

Tariq ibn Zyad cucereşte Sevilla, Cordoba şi Toledo. În 733, la Poitiers, Carol Martel opreşte înaintarea

arabilor spre Galia, iar în 752 este ales primul rege al francilor - Pepin cel Scurt, cu ajutorul papei Zaharia

(741 – 752). Urmaşul lui Pepin, Carol cel Mare, devine în 771 unicul rege al francilor, apoi cucereşte pe

rând regatul longobarzilor (774), Pamplona-Spania (778) şi regatul saxonilor (785). Noaptea de Crăciun a

începutului de secol IX marchează ruptura definitivă a papalităţii de basileii bizantini prin încoronarea la

Roma, în anul 800, a împăratului Carol cel Mare de către papa Leon al III-lea (795 - 816). Începe astfel o

noua eră, a Sfântului Imperiu Roman, care, pe lângă beneficiile pe care le-a adus creştinismului şi

umanităţii, a fost şi un preambul al Marii Schisme.

C. Cronologia personajelor marcante. Dintre figurile culturale marcante pe care le-a dat Apusul

în perioada menţionată, trebuie să amintim în primul rând pe Fericitul Augustin (354 - 430), cu celebrele

sale lucrări: Confesiones (400) şi De civitate Dei (412), pe papa Grigorie cel Mare (590 - 604) cu Regula

Pastorală (591) şi Dialogurile (593), pe Isidor de Sevilla (cca. 560 - 636), autorul enciclopediei Etimologii

(622 - 633), pe călugărul anglo-saxon Beda Venerabilul (d. 735), care introduce în Europa sistemul de

datare “înainte de Hristos” şi “după Hristos” prin lucrarea sa din 725 Istoria eclesiastică a anglilor sau pe

Alcuin din York (730 - 804), care înfiinţează în 781 Şcoala Palatină la curtea regelui Carol cel Mare.

Acesta este primul şi cel mai de seamă rege (ulterior împărat al Apusului), care este preocupat de cultură şi

care va dispune în 783 instituirea şcolilor pe lângă mănăstiri şi episcopii, declanşând un puternic curent de

alfabetizare a clerului şi credincioşilor.

D. Concluzii. Din cele expuse mai sus înţelegem de ce perioada secolelor V-VIII a reprezentat o

perioadă slabă din punct de vedere cultural pentru Apus, al cărui profil cultural apare mai mult ca unul al

frământărilor militare şi sociale, al confruntărilor dintre civilizaţii (cea antică romană cu cele primitive

4

barbare), al invaziilor violente, al incapacităţii dialogului şi al intoleranţei etnice (în 616 încep persecuţiile

împotriva evreilor în Spania), şi mai puţin al înfloririi culturale sau al progresului.

Faţă de cealaltă “emisferă europeană” se creează o mare breşă culturală, o prăpastie civilizaţională

(motivată de contextul istoric), pe care Europa de Vest o va recupera abia în perioada Renaşterii.

Secţiunea 2: Europa de Răsărit A. Imperiul Bizantin. Dacă pentru Apusul Europei perioada tratată coincide cu prăbuşirea

Imperiului Roman de Apus şi cu ridicarea regatelor barbare, în Răsărit secolele V-VIII se constituie într-o

perioadă de metamorfozare a fostului Imperiu Roman de Răsărit în ceea ce va fi, mai bine de un mileniu,

Imperiul Bizantin. Este, deci, o perioadă generală de dezvoltare, de înflorire culturală, de expansiune

teritorială şi de conturare a unei noi şi puternice civilizaţii ce va marca până astăzi profilul est-european şi

întreaga umanitate: civilizaţia bizantină.

B. Migratorii şi criza religioasă. În ciuda atmosferei generale de stabilitate, identificăm şi aici, în

perioada dată, două crize majore care se vor soluţiona însă cu totul diferit faţă de partea apuseană: prima

este criza invaziilor popoarelor migratoare, a doua este criza religioasă datorată apariţiei numeroaselor

erezii (arianismul - secolul IV, nestorianismul, monofizismul, monotelismul şi monergismul - secolul V-

VI, iconoclasmul - secolul VIII). Cu toată “insistenţa” invadatorilor migratori la graniţele imperiului,

majoritatea basileilor reuşesc în această perioadă să le zădărnicească atacurile, fie prin rezistenţă armată, fie

prin diplomaţie (le plăteau tribut sau îi copleşeau cu titluri şi onoruri imperiale), fie redirecţionându-i spre

Occident, spre vechea Romă. Este la fel de adevărat însă că de multe ori barbarii au deţinut controlul politic

şi militar în Imperiul Bizantin, creând haos şi nesiguranţă, dar de fiecare dată acesta, ca pasărea Phoenix, a

renăscut din propria cenuşă, a învăţat din propriile greşeli. Un exemplu avem chiar la începutul secolului al

V-lea, când sub urmaşii lui Theodosie (379 - 395) se produce prima divizare de facto a Imperiului Roman,

sub presiunea unor popoare migratoare puternice (goţii, alanii, vandalii) şi pe fondul vârstei mult prea

fragede a succesorilor celor două tronuri: la Constantinopol - Arcadius (395 - 408) avea 18 ani, iar la Roma

- Honorius (395 - 423) de numai 10 ani ! În timpul lui Arcadius, vizigoţii vor fi cei mai puternici factori de

decizie din imperiu, înlocuind miniştri, ocupând funcţii importante în stat, făcând revolte şi impunându-şi

principiile. Imperiul scapă de ei prin orientarea interesului lui Arcadius spre Italia. La fel se va întâmpla şi

cu hunii lui Attila, care ameninţau graniţa dunăreană şi cărora bizantinii le vor plăti iniţial tribut până în

450 când împăratul Marcian (450 - 457) refuză să o mai facă. Istoria se repetă apoi în 488, când împăratul

Zenon (474 - 475 / 476 - 491) îi convinge pe ostrogoţi să părăsească şi ei imperiul şi să se îndrepte spre

Italia, după ce fuseseră împroprietăriţi cu terenuri şi “păcăliţi” cu multe titluri, onoruri şi bani de către

bizantini. Conducătorul lor, Theodoric, venit la sud de Dunăre încă din 473, îl ajută chiar pe Zenon să

ocupe tronul imperial şi de aceea va primi un titlu de consul.

5

Indiferent de amploarea imixtiunii barbare în Orient, diplomaţia şi curajul basileilor bizantini au

reuşit să o diminueze sau să o facă favorabilă, încât marele bizantinolog francez Charles Diehl remarca:

“Astfel, invazia barbară a alunecat în lungul frontierelor imperiului din Orient sau nu l-a atins decât

întâmplător. Noua Romă a rămas în picioare, mărită prin catastrofa în care se adâncea vechea Romă. Ca

urmare, partea orientală îşi atrăgea o linişte de moment”6.

Pe plan politico-militar, secolul al VI-lea este marcat de ampla campanie purtată de împăratul

Iustinian I cel Mare (527 – 565) pentru a recuceri teritoriile romane din Apus, precum şi de tratatele de

pace încheiate cu perşii şi întreţinute, cu preţul unor mari tributuri, de partea bizantină. În Balcani are loc

un fenomen simptomatic pentru toată istoria ulterioară a acestei părţi a Europei: pătrunderea slavilor şi

stabilirea lor la sud de Dunăre, apoi venirea aici a bulgarilor.

Beneficiind de contribuţia a doi generali străluciţi, buni strategi – Belizarie şi Narses, Iustinian

reuşeşte câteva victorii deosebite în Apus: în 534 cucereşte Cartagina, în 535 Sicilia, în 536 Roma, în 540

Italia meridională şi centrală (pentru ca în 557 să o ocupe total), iar în 550 - 554 sudul Spaniei (Cordoba,

Malaga).

Perioada iustiniană, deşi plină de realizări militare, culturale, religioase (reforma bisericească) şi

administrative (Corpus juris civilis), va fi urmată de una de decădere, cu succesiuni rapide la domnie, cu

intrigi şi certuri pentru tron, soldate chiar cu unele crime la palatul imperial.

Abia figura marelui împărat bizantin Heraclius (610 - 641), socotit de unii bizantinologi chiar

primul împărat cu adevărat bizantin, va aduce o reabilitare pe toate planurile a Imperiului. Începutul

domniei acestuia se caracterizează printr-o stare deplorabilă a imperiului, datorată dublei ameninţări

armate: a perşilor în Răsărit, care ocupaseră o mare parte din provinciile bizantine de aici, şi a alianţei

avaro-slave în nordul Mării Negre şi apoi în Balcani. Heraclius reuşeşte să organizeze o “răscoală

bizantină” împotriva perşilor (622 - 627), culminând cu înfrângerea definitivă a acestora la Ninive, uciderea

lui Chosroe al II-lea şi realipirea la imperiu a provinciilor ocupate.7 Pe avari şi pe slavi îi va “linişti” cu mai

multă diplomaţie, folosindu-se de celelalte popoare migratoare, rivale lor: bulgarii, sârbii şi croaţii.

Secolele al VII-lea şi al VIII-lea aduc în prim planul politic est-european un nou regat, cel al

bulgarilor, recunoscut în 679 de Imperiul Bizantin, dar mai ales ariergarda unei mari şi puternice civilizaţii, care

va marca mai târziu toată această parte a Europei: civilizaţia islamică, concretizată prin accentuarea expansiunii

arabilor în provinciile orientale ale Imperiului Bizantin. Aceştia cuceresc în 636 Siria, în 638 Ierusalimul, în

642 Armenia şi o mare parte din Asia Mică. Abia primii doi basilei isaurieni – Leon al II-lea Isaurul (474) şi

Constantin al V-lea Copronimul (741 - 755) - vor recuceri aceste provincii de la arabi.

Sub aspect religios, perioada secolelor V – VIII este una foarte “productivă” în Răsărit, deoarece aici

apar ereziile hristologice şi iconoclasmul, care au determinat convocarea Sinoadelor III – VII Ecumenice, în

cadrul cărora s-au pus bazele dogmatico-filosofice ale învăţăturii de credinţă ortodoxă aşa cum a fost ea revelată

de Dumnezeu oamenilor. Aceste dispute teologice, deosebit de aprinse uneori, care au zguduit nu numai

6 Charles Diehl, Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Scorilo, Craiova 1999, pp. 26-27. 7 Enciclopedie de Istorie Universală, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti 2003, p. 47.

6

Imperiul Bizantin, dar au antrenat în vâltoarea lor, cum era şi firesc, pe papii de la Roma şi pe toţi reprezentanţii

Bisericii creştine de atunci, s-au dovedit deosebit de folositoare pentru stabilirea clară, definitivă şi irevocabilă a

terminologiei şi noţiunilor fundamentale ale doctrinei ortodoxe. Este la fel de adevărat că în spatele disputelor

teologice au stat, deseori, interese politice, aşa cum observa şi Charles Diehl, dar aceasta nu minimalizează

deloc rolul dogmatic al Sinoadelor Ecumenice, ci conturează şi mai clar raporturile statului cu Biserica în

societatea bizantină, apoi în cea europeană: “Ele (certurile teologice - n.a.) au acoperit de mai multe ori interese

şi neînţelegeri politice, atrăgând consecinţe importante asupra destinelor imperiului. Ele au avut o importanţă

capitală în fixarea raporturilor dintre Bizanţ şi Occident şi din acest motiv merită a fi studiate atent”8.

Sinoadele III şi VI Ecumenice, asupra cărora vom stărui cu detalii într-un capitol viitor, au fost cele în

care s-a stabilit dogma şi terminologia hristologică9 ortodoxă, combătându-se principalele erezii care “loveau”

în învăţătura Bisericii despre persoana Mântuitorului Iisus Hristos: diprosopismul sau nestorianismul

(condamnat la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Efes, din 431), monofizismul sau eutihianismul (condamnat la

Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, din 451, şi la Sinodul al V-lea Ecumenic de la Constantinopol, din

553) şi monotelismul şi monoergismul (condamnate la Sinodul al VI-lea Ecumenic de la Constantinopol din

680-681).

Un eveniment eclesiastic deosebit de grav, care a avut loc după cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, este

şi prima schismă dintre cele două Biserici (de Apus şi de Răsărit10), numită şi schisma acachiană: în încercarea

de a-i împăca pe monofiziţi cu ortodocşii (căci disensiunile dintre ei ameninţau unitatea imperiului), împăratul

Zenon emite în 482 un Henotikon11, aprobat de patriarhul Acahie al Constantinopolului (471 - 489), prin care

recunoaşte doar primele trei Sinoade Ecumenice, fără cel de la Calcedon. Efectul a fost unul dezastruos, căci

reacţia papei Simplicius (468 - 483) a fost promptă şi vehementă. Până în 518 cele două Biserici au fost oficial

“divorţate”.

Ultima erezie cuprinsă în perioada studiată, cu repercursiuni grave în subconştientul universal uman

până în zilele noastre, este iconoclasmul12, manifestat în două etape succesive : 730 - 787 şi 813 - 820, care a

scindat practic lumea creştină în două tabere - apărători ai icoanelor şi luptători împotriva lor -, şi a marcat

profund Imperiul Bizantin şi conştiinţa religioasă a întregii lui populaţii. Oficial, iconoclasmul a fost combătut

şi “învins” la Sinodul al VII-lea Ecumenic prezidat de împărăteasa Irina, la Constantinopol. În fapt, el a mai

răbufnit o dată, după 813, iar obiecţiile lui (dogma imaginii interzise) rezistă până în zilele noastre în concepţiile

filosofice moderne şi în învăţăturile de credinţă ale confesiunilor neoprotestante.

C. Cronologia personajelor marcante. Figurile culturale bizantine sunt numeroase în această

perioadă, numai dacă ar fi să ne referim la mediul eclesiastic şi monahal [Sfântul Ambrozie (340 - 397), Sfântul

Ioan Gură de Aur (345 / 354 – 407), Sfântul Chiril al Alexandriei (370 / 380 - 444), Sfântul Ioan Damaschin

(675 - 749), Sfântul Maxim Mǎrturisitorul (579 / 580 - 662) şi lista ar putea astfel continua…], la care se

8 Charles Diehl, op. cit., p. 27. 9 Hristologia = învăţătura Bisericii despre Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. 10 Până în 1054 înţelegem prin Biserica de Apus, creştinătatea aflată sub influenţa dogmatică, cultică şi jurisdicţională a Romei, şi prin cea de Răsărit, toate bisericile creştine aflate sub influenţa Constantinopolului. 11 Henotikon = decret de unire. 12 Iconoclasmul sau iconomahia înseamnă lupta împotriva icoanelor şi împotriva cultului acestora.

7

adaugă cel imperial [Iustinian, Theodosie al II-lea Caligraful, Heraclie (610 - 641)], dar despre ei ne vom ocupa

într-un capitol separat.

D. Concluzii. Concluzionând, observăm că o periodizare a Europei de Est în secolele V-VIII coincide,

în mare parte şi cu mici excepţii, cu istoria Imperiului Bizantin, care a definit până în anul 1453 acest colţ al

mapamondului, pentru ca după această dată să infuzeze cultural întreaga Europă şi subconştientul cultural al

întregii umanităţi.

Capitolul II: Dinamica culturii în Europa secolelor V – VIII

Secţiunea 1: Europa de Apus A. Politicul. Aşa cum am arătat în capitolul precedent, Europa apuseană a secolelor V-VIII este un loc

al schimbărilor profunde, atât pe plan politic şi militar, cât şi economic şi social. Triburile germanice care au

ocupat treptat toate provinciile Imperiului Roman de Apus, nu s-au aşezat omogen, în toate teritoriile, ci în

unele locuri în grupuri compacte şi numeroase, în altele în număr mai mic: “Francii s-au statornicit masiv între

Rin şi Sena, mai puţin între Sena şi Loara şi sporadic la sud de Loara, alamanii în Alsacia şi Lorena, iar

burgunzii în sud-estul Galiei. Ostrogoţii, iar ulterior longobarzii, s-au aşezat în nordul Italiei. Vizigoţii s-au

stabilit neuniform mai întâi în sudul Galiei, iar apoi şi în Spania. Anglii şi saxonii au ocupat mai ales regiunile

din sudul, estul şi centrul Britaniei”13.

Mai puţin numeroşi decât romanii, dar mai ales inferiori din punct de vedere al culturii materiale şi

spirituale, migratorii au fost asimilaţi în majoritatea provinciilor populate ale Imperiului Roman (Galia, Italia,

Peninsula Iberică), şi din această contopire au luat naştere, până la sfârşitul mileniului I, popoarele francez,

italian, spaniol şi portughez. Etnogeneza celorlalte popoare vest-europene trădează fie o superioritate numerică

a barbarilor, fie o impunere mai violentă a paradigmei lor civilizaţionale în teritoriile viitoarelor state anglo-

saxone şi germane. În Britania, de exemplu, anglo-saxonii au supus şi au asimilat populaţia celtică şi

romanizată, impunându-şi dialectul care va constitui mai târziu limba engleză. La fel, în teritoriile centrale ale

Europei, mult mai slab populate cu romani, triburile germanice mai numeroase şi mai puternice (alamanii,

saxonii, thuringii şi bavarezii) au dominat cultural şi şi-au impus limba, tradiţiile şi obiceiurile, precum şi modul

de organizare socială (societate gentilică). Formarea poporului german până la sfârşitul mileniului I precum şi

evoluţia absolut specifică a acestuia de-a lungul istoriei stau mărturie pentru forţa cu care el a asimilat

rămăşiţele culturale ale unei societăţi antice romane în destrămare.

Amintirea statornicirii în Europa de Vest a migratorilor se păstrează până astăzi în toate aspectele

culturale şi, evident, în toponime: “Burgundia îşi datorează numele burgunzilor, Lombardia –lombarzilor,

13 Radu Manolescu, Istoria Evului Mediu, Editura Tipografiei Universităţii, Bucureşti 1993, p. 25.

8

Catalonia, iniţial Gothalania, de la vizigoţi şi alani, Andaluzia, iniţial Vandaluzia – vandalilor, iar Essex, Sussex

şi Wessex – saxonilor, aşezaţi, respectiv în estul, sudul şi vestul Britaniei”14.

Este uimitor de remarcat însă faptul că în ambele cazuri (şi când s-au impus cultural populaţiile

autohtone, şi când migratorii le-au dominat şi asimilat pe acestea), religia adoptată, în cele din urmă, a fost cea

creştină, mărturie clară a superiorităţii ei morale şi etice şi a caracterului ei revelat.

B. Economicul. Profilul cultural vest-european începe să fie, din veacul al V-lea, foarte diferit de cel

est-european, lucru datorat, fără îndoială, contextului politico-istoric generat de invazia migratorilor. Aceasta va

determina în primul rând declinul oraşelor, al activităţilor comerciale şi al circulaţiei monetare, contribuind la

accelerarea ruralizării Europei şi la aducerea ei în stadiul unei economii naturale, primitive. Este, aşadar, un

regres atât pe plan politic şi economic, cât şi pe plan social şi cultural, care va dura până în perioada lui Carol

cel Mare şi chiar mai târziu pentru unele regiuni. Nici nu putea fi altfel, căci războinicii migratori au distrus

iniţial, fără discernământ, majoritatea valorilor şi produselor culturale întâlnite în cale, înspăimântând populaţia

imperiului prin sălbăticia şi cruzimea atacurilor lor. Abia mai târziu, când s-au statornicit într-un loc sau altul,

au sesizat inferioritatea lor datorată stilului de viaţă nomad, în comparaţie cu societatea sedentară romană, care

cultivase timp de secole o cultură vastă şi o civilizaţie avansată, aflată acum în declin.

C. Socialul. În acelaşi timp, putem vorbi şi de aspecte pozitive ale migraţiilor, căci venirea triburilor

germanice a contribuit la slăbirea şi dispariţia sclaviei din societatea romană şi la impunerea instituţiilor

societăţii gentilice germanice, prin împroprietărirea acestora cu unele domenii funciare romane în secolele V-

VIII. Dar sclavagismul se afla deja într-un declin puternic, determinat, după cum observa şi profesorul Radu

Manolescu, de anacronismul creat între acest sistem social şi dezvoltarea tehnicii, atât în agricultură cât şi în

meşteşuguri: “Îmbunătăţirile s-au manifestat îndeosebi în agricultură, unde erau folosite, alături de

instrumentele agricole mai vechi, ca aratrul fără roţi, un nou tip de plug, mai greu şi cu roţi, o secerătoare pusă

în mişcare prin tracţiune animală, mori de apă mai perfecţionate. S-au extins de asemenea irigaţiile şi culturile

specializate de viţă-de-vie, măslini, pomi fructiferi. Mijloacele şi metodele de muncă îmbunătăţite şi culturile

specializate cereau totodată oameni pricepuţi şi mai ales interesaţi în procesul de producţie, cerinţă a cărei

aducere la îndeplinire era frânată de relaţiile sclavagiste. Se manifesta astfel tot mai puternic lipsa de

concordanţă între nivelul şi ritmul de dezvoltare a forţelor de producţie, în necontenit progres, pe de o parte, şi

relaţiile de producţie sclavagiste, caracterizate printr-o slabă productivitate, pe de altă parte”15. Exploataţi de

stăpânii lor în mod inuman, sclavii manifestau nu numai lipsă de interes şi neglijenţă în muncă, ci chiar

rezistenţă şi ostilitate.

Aşadar, prăbuşirea strălucitei lumi romane în Occident trebuie văzută şi ca un fenomen condiţionat

intern, prin conservatorismul exagerat, prin lipsa de inovaţii şi de creativitate în toate sectoarele vieţii sociale,

printr-o corupţie accentuată a instituţiilor, cândva democratice (senatul roman), prin viaţa în lux şi risipă

exagerată a aristocraţiei, în contrast cu cea mizeră a sclavilor sau a oamenilor liberi, pe care în ultima vreme

cezarii nu-i mai puteau sătura doar cu “pâine şi circ”. Aşa arăta societatea romană în preajma veacului al V-lea,

14 Ibidem, p. 26. 15 Idem, Societatea Feudală în Europa Apuseană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1974, pp. 14-15.

9

ca una alimentată doar de aurul cuceririlor de război, măcinată de explozia demografică şi, de ce nu, marcată în

subconştient de o nouă mentalitate umanistă şi modernă, moralizatoare şi spiritualistă, adusă şi prin intermediul

noii religii creştine, a cărei vocaţie universală va cuceri, în cele din urmă, şi pe barbari.

D. Cultura şi migratorii. În acest context, invaziile popoarelor migratoare vor ”rescrie” cu sânge

istoria Occidentului, sânge vărsat nu doar din pornirile lor sălbatice, ci mai ales dintr-un instinct firesc şi natural

de supravieţuire, din dorinţa de-a trăi o viaţă mai bună, din încercarea disperată de-a nu muri de foame în nişte

teritorii de unde erau adesea goniţi de alţii, mai cruzi şi mai sălbatici decât ei. Această perspectivă realistă şi

obiectivă a fenomenului migrator din Occident lipseşte deseori istoricilor cuprinşi de frenezia evenimentelor

violente, pe care le prezintă doar din perspectiva “victimelor”, fără a ţine cont de circumstanţele atenuante ale

făptaşilor. Puţini sunt cei care au reuşit să realizeze un arc intercultural peste timp cu aceste civilizaţii barbare,

prea puţin cunoscute, victime, la rândul lor, ale prejudecăţilor istoriei. Ca şi în societatea contemporană, astfel

de minţi luminate capabile de o înţelegere transculturală a evenimentelor şi de un dialog echitabil cu orice

reprezentant al speciei umane au fost în special sfinţii, cei pătrunşi de duhul irenic al creştinismului. Iată ce

spunea despre migratori Sfântul Ambrozie: “Hunii s-au aruncat asupra alanilor, alanii asupra goţilor, goţii

asupra taifalilor şi sarmaţilor”16. Alţi cronicari, ancoraţi în subiectivismul epocii, au contribuit la formarea unor

prejudecăţi extraordinare legate de migratori, aşa cum se vede şi din textul de mai jos, în care Ammianus

Marcellinus îi descrie pe huni: ”Ferocitatea lor întrece orice: cu un fier ei brăzdează adânc obrajii nou-născuţilor

ca să distrugă orice făgăduială de puf în viitor şi astfel ei ajung la bătrâneţe spâni şi pociţi, asemenea unor

eunuci. Ei au trupul îndesat…ai zice nişte animale bipede…nu-şi pun la foc şi nici nu-şi gătesc mâncarea. Ei nu

se hrănesc decât cu rădăcini sălbatice sau cu carnea crudă a primului animal ieşit în cale, pe care o încălzesc un

timp pe spinarea calului, între coapsele lor. Ei nu au vreun adăpost. Nu folosesc nici case, nici morminte. Ei îşi

acoperă trupul cu pânză şi cu piei de şobolani de pădure cusute împreună; nu au o îmbrăcăminte pentru statul în

casă şi alta pentru purcesul afară; o dată ce şi-au tras peste ei haina lor de culoare ştearsă nu o mai lasă până ce

nu cade în bucăţi, din cauza vechimii…I-ai crede bătuţi în cuie, pe caii lor. Nu descalecă nici pentru a mânca,

nici pentru a bea, ci dorm aplecaţi pe grumazul deşirat al calului, unde pot visa în voie…”17.

Acest text este simptomatic pentru imaginea generală despre barbari, pe care o vor avea romanii o bună

perioadă de timp, mai ales cei rămaşi în Imperiul Bizantin, căci cei din vest se vor contopi la un moment dat

într-un mod de convieţuire paşnică cu aceştia. Există chiar, între istorici, suspiciunea că o parte a populaţiei

sărace din provinciile romane a fraternizat cu barbarii şi i-au ajutat să învingă administraţia imperiului. În

sprijinul acestei teorii cităm pe Salvian: “Săracii sunt despuiaţi de tot ce au, văduvele se vaită, orfanii sunt

călcaţi în picioare, şi până într-atât, încât mulţi dintre ei, printre care şi oameni de o naştere aleasă şi o creştere

deosebită, îşi caută scăparea la duşmani. Pentru a nu pieri ca victime ale persecuţiilor publice, ei se duc să caute

la barbari omenia romanilor, întrucât nu mai pot să rabde printre romani neomenia barbarilor. Ei se deosebesc

de popoarele la care se retrag: nu au nimic din modul de comportare al acestora, nimic din limba lor, şi aş

îndrăzni să zic, nimic, de asemenea, din mirosul greu al trupurilor şi îmbrăcămintei barbare; dar ei sunt mai

16 Jaques Le Goff, Civilizaţia Occidentului Medieval, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1970, p. 56. 17 Ibidem, p. 57.

10

bucuroşi să se supună acestui fel de viaţă, care nu seamănă cu al lor, decât să sufere în mijlocul romanilor

nedreptatea şi cruzimea. Căci preferă să trăiască liberi sub o aparenţă de sclavie, decât să fie sclavi sub o

aparenţă de libertate. Calitatea de cetăţean roman, odinioară nu numai foarte preţuită, dar chiar cumpărată pe un

preţ ridicat, este astăzi lepădată şi aruncată de la sine şi este socotită nu numai ca fără valoare, dar chiar ca

ticăloasă”18.

Punând în balanţă toate cele expuse mai sus, înţelegem mai bine climatul social şi fondul cultural care

au pregătit şi au favorizat apariţia feudalismului. Pe de o parte, succesul barbarilor e cauzat de superioritatea lor

militară şi de decadenţa şi delăsarea din armata romană, pe de altă parte, societatea “cerea” o schimbare;

“demodarea” sclavagismului impunea o revoluţie socială majoră. Cultura romană în esenţa ei, sau mai bine zis

cea greco-romană, va migra spre Răsărit, începând cu mutarea capitalei şi administraţiei la Byzantion

(Constantinopol), şi se va “ întoarce” în Apus abia în perioada Renaşterii. Nu înseamnă însă că în această

perioadă Apusul este cu totul privat de valorile culturale ale antichităţii, ci doar că ele vor fi puternic estompate

din cauza condiţiilor istorice. O primă perioadă de renaştere culturală a Occidentului are loc în perioada

carolingiană.

E. Statul şi Biserica. În perioada secolelor V-VIII, procesul de formare a noilor state se desfăşoară în

detrimentul progresului cultural. Instituţiile barbare nu au putut înlocui iniţial organizarea statală romană şi a

existat o perioadă de convieţuire în care migratorii s-au supus legilor romane, realizând că nu pot lipsi statul de

acestea. Ulterior, o dată cu statornicirea unora dintre migratori, se remarcă apariţia unor codificări ale vechilor

legiuiri cutumiare ale triburilor germanice, cum ar fi: codicele de legi vizigot întocmit în timpul domniei regelui

Euric (470-480), fiind prima culegere de legi germane scrise în latină; legea salică a francilor (primul deceniu al

secolului al VI-lea); codul de legi al burgunzilor – Lex Burgundiorum, al regelui Gundobad (din 501) sau prima

culegere scrisă de legi engleze a regelui din Kent – Ethelbert, din 604.19

Dezvoltarea statului s-a făcut în Occident în strânsă legătură cu dezvoltarea Bisericii, cele două

instituţii împărţind conducerea politică şi hegemonia economică. Aşa a început un lung proces de laicizare a

Bisericii Romei, culminând cu înfiinţarea unui Stat Eclesiastic distinct – Statul Vatican. Interdependenţa dintre

ele a degenerat ulterior în rivalitate, iar vechea contopire Stat – Biserică a rămas doar o amintire a Evului

Mediu: “Francii, de exemplu, nu aveau un simţ al statului, la ei acesta confundându-se cu însăşi persoana

monarhului. Regatul era conceput ca o proprietate personală, pe care regele o putea împărţi şi lăsa moştenire

fiilor săi. Aşa procedaseră şi Clovis şi Pepin cel Scurt, aşa vor proceda şi Carol cel Mare şi Ludovic cel Pios.

Statul merovingian20 păstra caracteristici specific germanice. Mai întâi, regalitatea era considerată a fi de origine

divină; iar după creştinarea francilor, acest caracter semidivin s-a transformat într-un ajutor special acordat de

18 Ibidem, p. 59. 19 Radu Manolescu, Istoria Evului Mediu, Ed. Tipografiei Universităţii, Bucureşti 1993, p. 43. 20 Merovingienii – prima dinastie regală a francilor (sec. V-VIII). Întemeietorul ei a fost regele Meroven (457), sub domnia căruia unele triburi de franci s-au oprit în Galia. La consolidarea dinastiei a contribuit şi Clovis (Chlodowech), care s-a convertit la catolicism. Merovingienii au constituit cel mai întins regat romano-barbar, care a fost slăbit atât de eterogenitatea popoarelor supuse, cât şi de sângeroasele lupte interne pentru dinastie. Clotar (558 - 561) a împărţit domeniile france în state rivale şi autonome : Neustria, Austrasia şi Burgundia. De la începutul secolului al VII-lea, puterea efectivă a trecut de la suveranii merovingieni, rămaşi în istorie ca regii “ trândavi”, la maeştrii de palat

11

Dumnezeu regelui, conferindu-i-se o putere spirituală, morală şi materială pentru a-şi exercita suveranitatea.

Apoi, regele avea o suită, o gardă personală formată din războinicii lui cei mai de încredere, care îl însoţeau

peste tot şi cărora le acorda domenii din imensul său patrimoniu personal. Aristocraţia francă îşi împărţea

funcţiile publice şi administrative; aristocraţiei gallo – romane îi reveneau episcopatele şi abaţiile. Între aceste

două grupări etnice s-au stabilit raporturi de egalitate, preludiu la o viitoare fuziune.

Spre deosebire de statul longobard, fundamentat pe o realitate etnică omogenă, Imperiul franc era

statul unei aristocraţii care domina popoare diferite. Aceasta înseamnă că statul purta în sine, dintru început,

germenii unei forţe centrifuge, şi că se menţine unit atât timp cât va exista în fruntea lui o personalitate

puternică, de recunoscut prestigiu, care să ştie să se impună. Criza imperiului se va declanşa o dată cu criza de

autoritate. Al doilea factor de coeziune internă l-a reprezentat actul de învestitură religioasă a monarhului, act pe

care papa îl inaugurase în anul 754, în favoarea francilor - singurii barbari încreştinaţi fără să fi adoptat

arianismul – când papa a recurs la ei ca la defensores ecclesiae. Acest act al învestiturii a reprezentat o

recunoaştere oficială şi o justificare a sentimentului francilor de a se considera un popor privilegiat care avea

înalta misiune de a reconstitui, în Occident, un imperiu roman creştin.21

Cristalizarea organizării statale, în strânsă legătură cu intensitatea migraţiei triburilor germanice şi cu

ponderea populaţiei romanice, într-o zonă sau alta, a condus la crearea unui climat mai mult sau mai puţin

favorabil promovării culturii. De exemplu, în Italia ostrogotă sau în Galia francă, unde instaurarea migratorilor

nu a presupus o dislocare a autohtonilor, au continuat să funcţioneze o parte din instituţiile romane, alături de

cele ale triburilor cuceritoare. Mai târziu, exponent al culturii şi administraţiei romane se va face chiar capul

Bisericii Catolice - papa. În Britania, unde populaţia romanică, în marea ei majoritate, a părăsit provincia,

instituţiile şi administraţia vechiului imperiu au dispărut total, fiind înlocuite de o organizare specifică anglo-

saxonă, în care puterea supremă era exercitată de regalitate.

În majoritatea provinciilor romane cucerite de migratori, conceptul roman de stat, înţeles ca o instituţie

publică (res publica), constituită din cetăţeni (cives), va fi înlocuit cu un concept germanic de stat-regat, în care

regele are stăpânire cu caracter patrimonial, dobândită prin cucerire sau moştenire, iar locuitorii sunt supuşi care

depind direct de rege. Rolul, importanţa şi puterea regelui va creşte treptat prin noi cuceriri de domenii funciare

şi teritorii care l-au transformat dintr-un comandant militar într-un şef de stat. Caracterul ereditar al regalităţii va

oferi stabilitatea necesară dezvoltării economice şi culturale ulterioare.

În acest proces de transformare, un rol esenţial este jucat şi de Biserica Romană Creştină, care va

contribui, prin convertirile în masă, la coeziunea cultural –religioasă a populaţiei noilor state. Între secolele V-

VI se vor creştina în rit arian vizigoţii, burgunzii şi ostrogoţii, şi în rit roman francii, ca o necesitate firească a

validării pe plan religios şi a confirmării noilor entităţi socio - politice formate. Interesant este însă faptul că

regii sau şefii militari supremi ai popoarelor barbare, fie ele germanice sau nu, n-au îndrăznit niciodată să

uzurpe titlul imperial. Singura lor dorinţă era, de multe ori, să facă şi ei parte din lumea civilizată a Imperiului

(majordomi), printre care Pepin cel Scurt, care în 751 s-a încoronat rege al francilor, punând capăt, şi formal, puterii merovingiene. 21 Ovidiu Drîmba, Istoria Culturii şi Civilizaţiei, vol. V, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti 1998, pp. 55-57.

12

Roman. Aşa se explică atitudinea lui Odoacru (476 - 493)22, atunci când a cucerit Roma şi l-a detronat pe

Romulus Augustus (475 - 476), dar nu s-a numit decât guvernator în slujba împăratului din Constantinopol

căruia îi şi trimite insignele imperiale: “ Sunt ca un rege pentru supuşii mei, dar eu nu sunt decât soldatul

vostru”23.

Ceea ce mai târziu a devenit un factor de coeziune - religia creştină - iniţial a reprezentat mărul

discordiei şi al marilor confruntări dintre clericii şi credincioşii barbari, mulţi convertiţi în rit arian [cum erau

goţii creştinaţi de Wulfila (n. cca. 311)] şi romanii de rit catolic. Pe tot parcursul acestei perioade se va forma

deci, o dublă aristocraţie – una laică constituită din cea germană şi din cea romană autohtonă, care formau forţa

militară şi politică dominantă, şi alta eclesială, formată din clerul roman devenit puternic, mai ales după trecerea

de la arianism la catolicism a reprezentanţilor bisericeşti ai migratorilor. Adoptarea creştinismului reprezintă,

deci, în toate statele romano-germane nou–create, atât o cauză cât şi un efect al formării noilor relaţii feudale.

Antichitatea şi orânduirea sclavagistă nu puteau convieţui cu învăţătura creştină, având multe puncte

contradictorii. Dacă în Răsărit, Imperiul Bizantin a creat condiţiile unei oarecare continuităţi între cultura şi

filosofia antică greco-romană şi noua religie creştină, în Apus contextul politico-social a determinat o ruptură

definitivă între cele două aspecte culturale majore. În Bizanţ a existat o oarecare libertate a culturii profane şi a

filosofiei antice clasice, chiar şi după închiderea în 529, de către împăratul Iustinian, a Şcolii din Atena,

simbolul şi centrul acestei culturi. Dialogurile şi confruntările filosofiei cu teologia au existat până târziu,

generând cugetări profunde, meditaţii, luări de poziţie din partea Bisericii, erezii, dar mai ales necesitatea

definirii dogmatice a învăţăturii creştine.

Toate aceste aspecte teologico-eclesiale lipsesc Apusului, papii de la Roma fiind mai degrabă

preocupaţi de simpla supravieţuire a Bisericii ca instituţie în faţa barbarilor, şi mai puţin de dialogurile

dogmatice. Este adevărat că Biserica Romană îşi arată acordul său în toate momentele de răscruce (Sinoadele

Ecumenice) ale acestei perioade, asupra formulării adevărurilor de credinţă revelate. Mai mult chiar, finalul

perioadei tratate este un moment relevant pentru aportul deosebit al Bisericii Apusene în lupta pentru apărarea

dreptei credinţe [papii Grigorie al II-lea (715 - 731) şi al III-lea (731 - 741) apără în secolul VIII cultul

icoanelor]. În general, însă, Biserica Romei trece pe parcursul secolelor V-VIII printr-un proces de transformări,

mai ales în ceea ce priveşte organizarea, care vor duce, în cele din urmă, la separarea ei jurisdicţională de

Constantinopol, separare începută oficial în 756, când papa Ştefan al II-lea (752 - 757) primeşte din partea

regelui franc Pepin cel Scurt teritorii importante, care vor forma “Patrimoniul Sfântului Petru”. Independenţa

politică faţă de bizantini va însemna pentru papii de la Roma şi posibilitatea unei autonomii economice, dar şi

premisa creării unei breşe spirituale şi teologice. Pe de o parte, papa va deveni un conducător politic într-un stat

eclesial, care se va numi mai târziu Vatican, pe de altă parte, se proclamă supremaţia spirituală a papei asupra

tuturor deciziilor dogmatice, consfinţită prin bula “Unam Sanctam” în 1302, de către papa Bonifaciu al VIII-lea

(1294 - 1303).

22 Odoacru – căpetenie germană, în fruntea miliţiilor barbare (heruli, sciri, rugi, turcilingi), proclamat în 476 guvernator al Italiei. 23 Ovidiu Drîmba, op. cit., p. 106.

13

F. Paradigme culturale. Dialogul intercultural dintre Europa de Est şi cea de Vest se desfăşoară, în

perioada studiată, foarte restrâns şi doar pe plan teologic. Lipsa comunicării şi decalajul cultural-civilizaţional

se accentuează faţă de secolele anterioare, în urma împrejurărilor amintite, şi se prefigurează din ce în ce mai

evident pericolul unei rupturi majore, inclusiv sub aspect eclesiastic. În ceea ce priveşte celelalte aspecte ale

culturii: arta, literatura, stiinţa - ele vor fi condiţionate de dezvoltarea economică şi politică diferită a celor două

emisfere europene, încât la sfârşitul secolului al VIII-lea putem vorbi deja de două profiluri culturale total

diferite, de două paradigme civilizaţionale diametral opuse.

Ruralizarea accentuată a Occidentului prin distrugerea oraşelor de către migratori, diminuarea

comerţului în general şi dispariţia celui maritim din cauza ocupării Mediteranei de către arabi, regresul

economic până la faza cea mai primitivă – de economie naturală, de schimb –, vor lipsi această zonă europeană

de manifestări culturale majore. Occidentul devine un producător de materie primă brută, de valoare redusă, din

care exportă spre Orient foarte puţin, în schimb importă de aici mărfuri de valoare: mirodenii, ţesături scumpe,

podoabe, uleiuri, fructe, papirus. De la organizarea complexă şi administraţia imperială romană, Occidentul

trece la un stadiu primitiv, semi-barbar de organizare, ajungând să nu mai aibă nici monedă proprie. Se

înregistrează un exod al metalelor preţioase spre Orient, unde Imperiul Bizantin va bate moneda imperială, până

la mijlocul secolului al XV-lea. Domeniul feudal în Apus îşi procură cele necesare pentru trai iar comerţul se

rezumă la schimburi în produse cu domeniile învecinate. Totodată însă, popoarele barbare aduc cu ele şi o nouă

şi interesantă artă a meşteşugurilor, dintre care se remarcă în special tehnica fabricării armelor. Celţii beneficiau

de arme cu totul şi cu totul impresionante: “scuturi înalte cât un om şi care erau pictate în tot felul…coifuri cu

coarne fixate pe ele, săbii foarte lungi şi suliţe al căror fier era lung de un cot iar lemnul şi mai lung”24. Vizigoţii

şi normanzii aveau armele sculptate în fier, cu tot felul de modele, unele de o înaltă măiestrie artistică (aşa cum

dovedeşte tezaurul de la Pietroasa constând în multe piese vizigote sau ostrogote din secolele IV-V)25, iar

vikingii impresionau prin dimensiunile şi “fiabilitatea” ambarcaţiunilor lor de război sau de mărfuri, care puteau

ajunge şi la 70 metri lungime, cu o capacitate de 200 oameni26.

Iată, deci, că deşi nu se putea face o comparaţie cu viaţa culturală greco-romană, mai ales în domeniile

ei abstracte şi umaniste: filosofia, teologia, oratoria, literatura, matematica, migratorii vin cu câteva aspecte

culturale deosebite, marcate de pragmatismul vieţii lor cotidiene, aspecte care se altoiesc foarte bine pe profilul

cultural al Apusului.

Cu toate că până la epoca lui Carol cel Mare istoricii sunt reţinuţi în a afirma o cultură vest-europeană

bine definită şi generatoare de valori notabile, putem spune totuşi că vechea cultură antică romană, aflată în

destrămare, asimilează încă, până spre sfârşitul secolului al VIII-lea, elemente culturale ale popoarelor barbare,

care vor contribui în final la definirea fondului specific al culturii vest-europene şi care se regăsesc până astăzi

în mentalitatea şi modul de viaţă al occidentalilor. În acest sens este interesant de studiat sociologia familiei la

vechile popoare germanice, din care răzbat până în secolul XXI tendinţe mult diferite de cele orientale sau care

ies din tiparele organizării familiale aşa cum o regăsim în zona mediteraneană, în Imperiul Bizantin sau în

24 Ovidiu Drîmba, op. cit., vol. IV, pp. 32-33. 25 Ibidem, p. 122.

14

Orientul Apropiat. La celţi, de exemplu, întâlnim un mod extrem de libertin de concepere a relaţiei

matrimoniale, încă dinaintea erei noastre, mod care bineînţeles va intra în Europa o dată cu stabilirea lor în

Britania, Irlanda şi Ţara Galilor. Este vorba de statutul de egalitate a femeii cu bărbatul, de aspectul pur

contractual al căsătoriei (spre deosebire de cel mistic-religios şi sacramental care există în Răsărit), de existenţa

unei forme de căsătorie de probă, de conceptul de divorţ, de acceptarea concubinajului, toate reglementate

oarecum juridic în dreptul civil privitor la legământul conjugal al celţilor27 şi care se regăsesc evident de

asemănător în mentalitatea occidentală contemporană secularizată.

Pe de altă parte, organizarea socială la scară mare a Evului Mediu – feudalismul cu toate structurile lui

şi cu relaţiile interumane pe care le presupune – este consecinţa împrumutului de către societăţile romanizate

din Apus a paradigmei organizatorice gentilice germane. Atât prin destrămarea relaţiilor sclavagiste, cât şi a

vechilor relaţii gentilice ale triburilor de la est de Rin, au apărut în toate provinciile fostului Imperiu Roman de

Apus cele două clase sociale principale ale unei societăţi care va scrie, mai bine de un mileniu, istoria Europei.

Nobilimea romană, aristocraţia germană şi clerul şi-au intensificat eforturile în vederea măririi domeniilor şi a

proprietăţilor funciare, dar şi a numărului de ţărani dependenţi. Cotropirea pământurilor obştilor săteşti şi

deposedarea micilor proprietari romani sau a alodiştilor germani, precum şi aservirea lor au dus la dispariţia

treptată a clasei de oameni liberi. Aşa cum am mai arătat, acest proces, în prima sa fază, va avea un efect

negativ asupra progresului cultural, deoarece lipsa proprietăţii private, aservirea, munca brută până la epuizare

în cazul ţăranilor dependenţi,dar şi preocuparea acerbă pentru dobândirea de noi proprietăţi, grija războaielor şi

a noilor cuceriri, vor priva individul Evului Mediu timpuriu din Apus de o minimă verticalitate morală, etică şi

spirituală, de timpul liber şi de spaţiul vital, necesare actului de creaţie culturală. Aşa se explică şi avântul pe

care cultura îl ia în aceeaşi perioadă în Bizanţ, unde statul condus teocratic şi cvasi-democratic asigură, cel puţin

pentru locuitorii capitalei şi ai marilor oraşe, centre culturale, minimum de siguranţă şi stabilitate precum şi

fondul material necesar dezvoltării culturii : universităţi, biblioteci, şcoli filosofice şi teologice.

Pe lângă aspectele culturale menţionate mai sus, Biserica este, fără îndoială, în această perioadă,

singura instituţie preocupată efectiv de păstrarea tezaurului cultural anterior, de promovarea noilor valori şi mai

ales de crearea unor noi capodopere culturale pe care să le ofere posterităţii. Prinsă şi ea în cursa pentru

supremaţia politică a marilor proprietari feudali şi mai târziu a principilor şi regilor Evului Mediu (căci acum

începe propriu-zis laicizarea administraţiei în Biserica Romană), Biserica Apuseană are marele merit de a nu-şi

fi pierdut identitatea în faţa unei mase impresionante de invadatori păgâni, ba mai mult, de a impune

creştinismul noilor veniţi, de a-i converti şi de a-i face aliaţi, iar apoi supuşi (conducătorii barbari vor ajunge să

dea danii deosebite papei în schimbul recunoaşterii, “ungerii” lor oficiale şi primirii în sânul Bisericii). Dincolo

de raţiunea pur politică a convertirilor (nevoia păstrării coeziunii noilor provincii şi domenii cucerite de barbari)

sau de diplomaţia incontestabilă a unor papi, care au ştiut să-şi transforme inamicii şi cuceritorii în supuşi fideli

şi susţinători credincioşi, nu putem să nu recunoaştem esenţialul acestei incredibile răsturnări de situaţie, al

acestui fenomen social-cultural unic în istoria umanităţii: superioritatea morală a religiei creştine, valoarea în

26 Ibidem, p. 124. 27 Ibidem, pp. 48-53.

15

sine a adevărului revelat oamenilor şi a credinţei într-un Dumnezeu viu şi personal. Numai aşa se explică modul

în care predica a 12 oameni simpli, fără cunoştinţă de carte, viaţa unui Om străin europenilor sau barbarilor, de

neam iudeu, şi o Carte scrisă iniţial doar în aramaică, ebraică şi greacă, vor cuceri popoare migratoare adepte

ale unor religii animiste şi ale unor credinţe ancestrale, închinătoare la totemi şi zeităţi zoomorfe, care practicau

sacrificiul uman în culturile lor.

Evul Mediu timpuriu în Apus nu a însemnat însă numai invazii sălbatice, numai distrugere, ruralizare

sau incapacitate de afirmare culturală. El a beneficiat, cu toate vicisitudinile istoriei, şi de oameni străluciţi, e

drept, nu atât de numeroşi ca în Răsăritul aceleiaşi perioade, dar deosebit de importanţi pentru cultura

universală. Aşa sunt de exemplu: marele Sfânt al Bisericii Romane, Augustin (395), episcop de Hippona, care a

scris opere nemuritoare în teologia catolică: De civitate Dei, Confessiones, De libero arbitrio; istoricul Paulus

Orosius care scrie Historiae adversus paganos, sub influenţa puternicei crize a invaziilor din 417 - 418 sau

filosoful Severinus Boethius (cca. 480 - 524), care, iudeu fiind, scrie lucrarea, De consolatione philosophiae în

524. Aşa cum am mai spus, Biserica a fost cea care nu şi-a încetat activitatea culturală, chiar dacă ea a fost

oarecum diminuată sau convertită în preocupări mai “lumeşti”. Chipuri strălucite de ierarhi, cum ar fi cel al

papei Grigorie cel Mare sau al Sfântului Isidor, mare scriitor şi episcop de Sevilla, creştinătorul vizigoţilor din

Spania, rămân în istoria culturii ca mari reformatori. Primul ne-a lăsat o lucrare de căpătâi pentru organizarea

clerului şi a monahismului catolic, Liber Regulae Pastoralis, precum şi modelul haghiografiei medievale în

Dialoguri. Cel de-al doilea a scris opera enciclopedică Etimologii (622 - 633), Cronicile şi Istoria goţilor,

vandalilor şi suebilor. La aceştia s-au mai adăugat şi numele unor oameni de cultură migratori, precum cel al

călugărului anglo-saxon Beda Venerabilul sau cel al scriitorului Cassiodorus (cca. 490 - 583), ultimul întemeind

o bibliotecă în mânăstirea Vivarium (Calabria) în 540.

Pe lângă activitatea livrescă, avem mărturii ale unor capodopere arhitectonice datând din aceeaşi

perioadă şi, bineînţeles, aparţinând de regulă Bisericii. Acum s-au construit baptisteriul neonian al ortodocşilor

(452 - 458), Biserica St. Vitale şi Biserica St. Apollinare în Classe din Ravenna, Biserica St. Vittore în Ciel

d’Oro din Milano (470). Tot din această perioadă datează primele menţiuni ale imnului creştin Te Deum

Laudamus (500).

Dar cele menţionate mai sus nu sunt argumente suficiente pentru a crede că avem de-a face cu o

evoluţie a culturii. Ele sunt mai degrabă ultimele “răbufniri” ale spiritului uman creator, într-o epocă frământată

de schimbări majore, care au determinat, ca notă de ansamblu, o stagnare culturală în Europa Apuseană.

Contrabalansând aceste lacune culturale, venirea triburilor germanice a însemnat însă un aport pozitiv, în

special în domeniul “tehnologiei”. Ei au adus tehnici noi în orfevrerie şi metalurgie, net superioare celor

existente în manufacturile vechiului imperiu, care au revoluţionat atât meşteşugurile cât şi agricultura. “Barbarii

au adus şi au pus la punct tot felul de tehnici, remarcabile ca ingeniozitate şi eficacitate, în materie de aliaj,

călire, forjat, sudură etc. Ei au ştiut să fabrice pentru tăişul săbiilor sau al securilor lor oţeluri speciale care au

rămas neegalate până în secolul XIX; săbii al căror miez este făcut din opt benzi torsadate, răsucite, repliate,

apoi sudate între ele, al căror tăiş este aplicat prin sudură – şi totul având o grosime de numai 5 mm”.28

28 Ibidem, p. 28.

16

Inventivitatea şi spiritul practic al migratorilor ar putea fi premisele pragmatismului specific occidental

şi ale preocupărilor pentru prelucrarea materiei, care au dus mai târziu la revoluţia industrială sau la marile

descoperiri ştiinţifice. Deşi puţine ca număr, amintim câteva dintre inovaţiile perioadei studiate, în Apus: în 537

se folosesc la Roma, pe Tibru, primele mori plutitoare pentru măcinarea grâului, în 550 în Europa Centrală apar

primele pluguri montate pe roţi, primele foarfece, iar în Italia primele clopote din folie de fier forjat.

Cu toate acestea, Occidentul nu a beneficiat, în intervalul secolelor V-VIII, de susţinerea unei

conduceri politice unitare, de o zonă, cât de mică, lipsită de primejdiile războiului, aşa încât economia nu se

putea compara cu cea din Bizant. Cu toate “sclipirile” unor “minţi luminate”, Apusul Europei nu-şi va reveni

cu adevărat decât după anul 800, o dată cu înflorirea Imperiului Carolingian. Barometrul cel mai în măsură a ne

furniza starea deplorabilă a economiei apusene este circulaţia monetară – în jurul anului 700 în Occident

moneda de aur este pe cale de dispariţie, fiind înlocuită cu cea de argint, în timp ce în Bizanţ şi în lumea

musulmană vor continua să circule monezile din aur.29

G. Concluzii. Din cele expuse anterior concludem că profilul cultural vest-european s-a modelat în

secolele V-VIII sub puternica influenţă a contextului politico-economic şi social religios al vremii, un context al

frustrărilor sociale, al nesiguranţei şi al instabilităţii. Nereuşita unui dialog intercultural sau slaba lui

manifestare, aşa cum vom vedea pe larg într-un capitol viitor, îşi au izvorul în scindarea Europei, scindare

datorată hazardului istoric, în primul rând. Deşi este epoca în care apar primele rupturi şi sub aspect religios,

profilându-se cele două paradigme ale creştinismului - oriental şi occidental -, putem afirma totuşi că Biserica

este una (dacă nu singura) dintre puţinele punţi de legătură între Roma şi Constantinopol.

Secţiunea 2: Europa de Răsărit Vom urmări evoluţia Europei răsăritene în secolele V-VIII, cu atenţie aproape exclusiv acordată

istoriei Imperiului Bizantin, acesta fiind reprezentativ pentru întreaga zonă geografică studiată, chiar dacă

uneori unele regiuni din Europa se vor afla în stăpânirea altor puteri politice (de exemplu slavii). Cultura şi

civilizaţia bizantină sunt simptomatice şi definitorii pentru conturarea profilului est-european, nu numai în

secolele V-VIII, ci şi în perioadele următoare, chiar până în 1453. Ele s-au constituit ca o “sinteză a tuturor

elementelor politice, religioase, intelectuale ale lumii antice în declin: tradiţie latină, elenism, creştinism, cultură

orientală (L.Bréhier). De-a lungul unei perioade de peste unsprezece secole, în timp ce Occidentul trăia o epocă

de dezagregare, construindu-şi apoi din greu o nouă cultură şi civilizaţie, Imperiul Bizantin şi-a creat o

monarhie absolută şi o administraţie puternic centralizată, a conservat tradiţiile clasice - cultura greacă şi

dreptul roman - cărora le-a integrat elemente orientale şi şi-a extins acţiunea civilizatoare şi culturală în ţările

Europei sud-estice şi răsăritene, devenind în felul acesta o componentă importantă a culturii medievale

europene în totalitatea ei şi singurul stat civilizat din Europa Evului Mediu timpuriu”30.

29 Enciclopedie de Istorie Universală, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti 2003, p. 49. 30 Ovidiu Drîmba, op. cit., vol IV, p. 212.

17

Vocaţia de sinteză a culturii şi civilizaţiei bizantine şi, în special, adoptarea creştinismului ca religie de

stat de către Teodosie I în 39231, au reprezentat elementele de forţă care i-au asigurat atât longevitatea în istorie

cât şi valoarea transcedentală în subconştientul universal al umanităţii, aşa cum afirma şi G. Ostrogorsky:

“Numai sinteza culturii elenistice şi a religiei creştine cu structura statală romană a permis formarea acelui

fenomen istoric pe care îl numim Imperiul Bizantin”32.

Bizanţul nu este deci, numai un imperiu, ci un adevărat “fenomen” politic, economic, social şi cultural

care influenţează Europa de est atât în timpul existenţei sale istorice, dar şi după aceea.

A. Politicul – Statul şi Biserica. După căderea Romei, în 476, împăraţii bizantini rămân singurii

succesori legitimi ai Imperiului Roman, iar cultura de aici îşi va autoproclama cu mândrie rolul de

continuatoare a vechii culturi antice greco-romane. Bineînţeles că apariţia creştinismului, încă din secolele

anterioare, va metamorfoza această continuitate, cenzurând sau anihilând uneori vechile valori păgâne.

Începând cu secolul al IV-lea şi continuând în secolele al V-lea şi al VI-lea, Imperiul Bizantin va fi şi el zguduit

de două crize majore, una pe plan politic – invaziile barbare, iar cea de-a doua pe plan religios – ereziile (care

vor continua să-i tulbure liniştea până în secolul al IX-lea).

În problema migratorilor, se pare că Orientul a avut parte de o soartă mai bună decât Apusul, datorată

fie unei bune aşezări strategice a capitalei Constantinopol, fie deosebitei diplomaţii a împăraţilor din Noua

Romă, fie faptului că decăderea societăţii romane era aici mai puţin evidentă, fie, pur şi simplu, datorită

orientării generale a invadatorilor spre vechea Romă, a cărei distrugere reprezenta pentru barbari mai mult un

moment psihologic, o problemă de orgoliu, decât o realizare militară în sine.

După ce împăratul Teodosie cel Mare (379 - 395) a reuşit cu mare abilitate să salveze imperiul de furia

vizigoţilor, făcându-i federati, începutul secolului al V-lea va aduce din nou pe scena politică pericolul

acestora. Urmaşii lui Teodosie împart imperiul, şi Arcadius (395 - 408), în vârstă de 18 ani, va domni în Orient,

iar Honorius (395 - 423), de numai 10 ani, în Occident. Sub Arcadius, imixtiunea vizigoţilor în problemele

politice ale imperiului va fi maximă. Aşa cum vedem şi mai târziu, însă, Bizanţul va găsi de fiecare dată resurse

pentru depăşirea perioadelor de criză, resurse pe care mulţi istorici le pun pe seama modului magistral de

colaborare dintre cele două instituţii majore - Statul şi Biserica. După monoteismul solar adus de Aurelian în

secolul al III-lea, creştinismul “eliberat” şi “proclamat” oficial de împăraţii Constantin şi Teodosie, va

transforma Bizanţul, nici mai mult nici mai puţin, decât în Sfântul Imperiu Roman – Sancta Republica Romana.

Teocraţia pe care Carol cel Mare o va institui în Apus abia în secolul al VIII-lea, exista şi funcţiona în Răsărit

încă din secolul al V-lea. Proclamarea creştinismului ca religie oficială exact atunci când cele mai importante şi

mai bogate provincii imperiale aveau populaţia majoritar creştină (Asia Mică, Siria, Egiptul) nu a fost doar un

act providenţial, ci şi o dovadă de mare tact politic din partea basileilor, o ocazie care va asigura unitatea uneia

dintre cele mai lungi teocraţii din istorie. Puterea împăratului devine, astfel, nu numai o realitate politico-

militară, ci şi un act plin de încărcătură religioasă, binecuvântat de Dumnezeu: “Încoronarea împăratului era

forma religioasă prin care se consfinţea autoritatea sa de locţiitor pe pământ al lui Dumnezeu. Ca imperator

31 După ce în 313 Constantin cel Mare dăduse Edictul de la Milano prin care acorda toleranţă religioasă creştinilor. 32 Ovidiu Drîmba, op. cit., p. 221.

18

roman el rămâne legislator şi comandant suprem al armatei; ca basileu el este asemenea monarhilor orientali –

autocrat; iar în calitatea sa de şef al unui imperiu creştin, el este reprezentantul lui Dumnezeu – isapostolos (titlu

cu care a fost investit Constantin de Conciliul din Niceea), adică egal în rang cu apostolii. Juriştii bizantini au

recunoscut autoritatea absolută a voinţei împăratului. În conformitate cu această doctrină, orice jignire adusă

împăratului era considerată un sacrilegiu; iar o răzvrătire împotriva autorităţii sale era pedepsită şi cu

excomunicarea.

În consecinţă, o lege care să reglementeze succesiunea la tron nu exista; şi nici nu ar fi putut să existe –

căci însăşi voinţa Providenţei, necesară şi suficientă, o făcea absolut de prisos. Nici o familie legală în sânul

căreia să fie limitat dreptul la succesiune nu exista. Puteau deveni împăraţi şi candidaţii de cea mai umilă

condiţie socială. Şi chiar dacă era vorba de un uzurpator printr-un act de violenţă, singura condiţie era ca un

pretendent la tron să fie aclamat de senat, de armată şi de populaţia Constantinopolului, în care caz şi un

uzurpator devenea “alesul lui Dumnezeu” – căci voinţa divinităţii se exprima tocmai prin această alegere, prin

aceste aclamaţii”33.

Statul şi Biserica nu au fost însă întotdeauna “de aceeaşi parte a baricadei” pe parcursul zbuciumatei

istorii bizantine, şi divergenţele au apărut mai ales în soluţionarea marilor erezii sau atunci când împăraţii

neiniţiaţi în probleme teologice [cum a fost Leon Isaurul (775 - 780) – un modest meseriaş, sau Leon al V-lea

(813 - 820) – scutier] au încercat să se impună profitând de slăbiciunile unor episcopi nedispuşi a se sacrifica

pentru Hristos. În alte cazuri, patriarhii de Constantinopol au avut atât de multă putere şi influenţă politică, au

fost atât de iubiţi de popor, şi atât de respectaţi, încât împăratul li se supunea până într-acolo încât făcea

penitenţă publică la cererea ierarhului. Indiferent cât de ortodocşi au fost basileii, în marea lor majoritate, spre

deosebire de conducătorii militari din Apus, s-au arătat foarte preocupaţi de cultură în toate aspectele ei

esenţiale. Unii au fost chiar înclinaţi spre creaţia culturală, aşa cum este cazul împăratului Teodosie al II-lea,

supranumit şi Caligraful datorită preocupării sale aproape exclusive pentru pictură, copiere şi decorare de

manuscrise, sau pentru meditaţie şi şedere îndelungată în bibliotecă. În timpul său se realizează două lucruri

deosebite din punct de vedere cultural: întemeierea Universităţii din Constantinopol şi o culegere de edicte

imperiale Codex Theodosianus, şi se construieşte zidul de apărare, dinspre uscat, al Constantinopolului. Tot în

timpul său a avut loc Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431), în cadrul căruia Sfântul Chiril al Alexandriei

a condamnat solemn dioprosopismul, erezia promovată de patriarhul Nestorie al Constantinopolului, prin care

era separată persoana divină a Mântuitorului Hristos de cea umană şi Acesta era socotit doar un om devenit

Dumnezeu. O consecinţă a ereziei era şi negarea titlului de Născătoare de Dumnezeu (Teotokos) al Fecioarei

Maria. Ca o exagerare a doctrinei ortodoxe formulate de Chiril, a apărut puţin mai târziu altă erezie –

eutihianismul sau monofizismul. Iniţiatorul ei, Eutihie, sprijinit de patriarhul Dioscor al Alexandriei, îi dă o

formulare oficială într-un sinod numit tâlhăresc (449) la Efes. Cu această ocazie, se manifestă din nou

colaborarea dintre Stat şi Biserică, de această dată dintre imperiu şi papalitate, prin convocarea celui de-al

patrulea Sinod Ecumenic. Conciliul din Chalcedon (541) a fixat, conform teoriei lui Leon cel Mare (440 - 461),

doctrina ortodoxă, pe principiul unirii celor două naturi. Hotărârea a marcat prăbuşirea visului alexandrin şi

33 Ibidem, p. 222.

19

triumful statului. Statul a preluat conducerea Conciliului şi şi-a impus, mai puternic ca oricând, autoritatea

asupra bisericii din Orient.34

Libertatea filozofiei antice, intrată deja în polemică deschisă cu religia creştină, a persistat în prima

parte a perioadei (cel puţin până în 529) şi apoi a oscilat în funcţie de zelul creştin al împăraţilor: “Atena

veacului al V-lea era mai cu seamă vestită prin şcolile sale. Toată viaţa ei palpita în jurul acestor şcoli, în care

declamaţiile retorilor întreţineau încă viu cultul literaturii clasice a Greciei. Studiul antichităţii stăpânea, în acea

epocă, întreaga educaţie. Academia lui Platon, ultimul refugiu al cugetării elene, aduna în jurul său la Atena

tineri din toate provinciile, atraşi de reveria mistică şi de speculaţiile subtile ale neoplatonismului”35.

Treptat însă, sub influenţa noilor idei aduse de creştinism, Constantinopolul va deveni noul centru

spiritual al Imperiului, exponentul şi apărătorul Ortodoxiei, rivalizând cu vechile oraşe antice, centre ale vechii

culturi greco-romane pe care creştinismul o va asimila şi-i va împrumuta din valori.

Cu foarte mici excepţii, în secolele V-VIII şi mai târziu, împăratul bizantin a fost considerat locţiitor şi

reprezentant pe Pământ al lui Hristos, ales al lui Dumnezeu, protector al Bisericii şi apărător al credinţei, calitate

prin care a intervenit deseori în disputele teologice, convocând şi prezidând sinoadele ecumenice, luând uneori

decizii directe asupra unor probleme de doctrină şi credinţă, nefiind întotdeauna favorabil adevărului revelat.36

Au intervenit uneori în calendarul liturgic, în organizarea jurisdicţională a episcopatelor, în hotărârile sinoadelor

şi în proclamarea canoanelor sau în alegerea şi destituirea patriarhilor. De exemplu, împăratul Zenon (474 –

491), în încercarea lui de a reface unitatea spirituală a imperiului şi pacea în Biserică, ajutat fiind de patriarhul

Acachie, va emite în 482 un Henotikon. Acesta conţinea o reformulare de compromis a dogmei hristologice,

prin care s-ar fi împăcat monofiziţii cu ortodocşii, şi erau anatematizaţi atât Nestorie cât şi Eutihie. Efectul însă

nu a fost cel aşteptat. Papa de la Roma, Felix al III-lea (480 - 492), a respins categoric conţinutul Henotikonului,

căci era neclar şi eluda deciziile celui de-al patrulea Sinod ecumenic. A urmat o schismă de treizeci de ani între

Bizanţ şi Roma, cunoscută sub numele de Schisma Acachiană, ce a constituit un important preambul în

adâncirea discrepanţelor religios – culturale dintre Răsărit şi Apus, care vor culmina pe tărâm eclesial cu Marea

Schismă din anul 1054: “Civilizaţia imperiului a căpătat, din ce în ce mai mult, o coloratură orientală.

Neacceptând dominaţia Romei, elenismul s-a dezvoltat şi s-a întărit în tot Orientul grec. Localităţi mari şi

înfloritoare ca Alexandria, Antiohia, Efes, erau centrul unei dezvoltări intelectuale şi artistice remarcabile. În

regiunile lor, în Egipt, Siria, Asia Mică, a luat naştere o civilizaţie influenţată de tradiţiile Greciei clasice.

Constantinopolul, îmbogăţit de întemeietorul său prin operele de artă ale lumii greceşti, a devenit unul dintre

cele mai frumoase muzee. De altfel, de la contactul cu Persia, lumea orientală s-a trezit şi a redevenit conştientă

de vechile tradiţii. În Egipt, Siria, Mesopotamia şi Asia Mică, vechiul fond tradiţional a reapărut iar spiritul

oriental a reacţionat împotriva ţărilor odinioară elenizate. Din ură faţă de Grecia păgână, creştinismul a încurajat

34 Charles Diehl, Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Scorilo, Craiova 1999, p. 30. 35 Nicolae Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Anastasia, Bucureşti 2000, p. 269. 36 În perioada iconoclastă, basileii isaurieni au încercat să excludă cultul icoanelor, având pretenţia că ştiu adevărul revelat mai bine ca Biserica însăşi. Reacţia Bisericii, a clerului şi a călugărilor a fost pe măsură, încât s-a ajuns chiar la acte martirice.

20

tendinţele naţionale orientale… Din amestecul acestor tradiţii rivale s-a născut, în toată lumea orientală, o

activitate puternică şi roditoare”37.

Creştinismul a contribuit şi mai mult la unificarea culturală a Bizanţului cu Orientul, a lumii romane cu

o lume total diferită ca tradiţii şi mentalitate, dând naştere unei entităţi statale şi culturale noi, dezinteresată

politic de Occcident, independentă religios de papalitate şi de Roma. Vocaţia sintezei, de care aminteam

anterior, a făcut din Răsăritul Europei o civilizaţie originală, la care din secolul al VII-lea se vor adăuga noi

provocări: slavii şi bulgarii veniţi la Dunăre vor aduce alte şi alte valori culturale şi civilizaţionale pe care

Balcanii le vor asimila şi le vor păstra până astăzi, într-un proces de aculturaţie ce poate fi numit sinteza slavo-

bizantină.

B. Epoca iustiniană. Perioada cu cele mai multe realizări, inclusiv în domeniul cultural, este, fără

îndoială, epoca iustiniană. Deşi preocupat în primul rând de recucerirea provinciilor occidentale (Africa, Italia şi

Spania), dominat de ideea refacerii vechiului Imperiu Roman din vremurile lui de glorie, Împăratul Iustinian I

(527 - 565) nu a neglijat nici politica internă sau viaţa culturală, ci s-a preocupat personal de administraţie, de

legislaţie şi de problemele teologice ale timpului. În vremea guvernării iustiniene s-au dezvoltat foarte mult

toate aspectele vieţii culturale: literatura, arta şi arhitectura, şi s-a întărit unitatea creştinismului prin măsuri dure

luate împotriva ereziilor şi celorlalte culte păgâne.

Sprijinit de inteligenta şi fidela lui soţie, Teodora, Iustinian va restabili atât ordinea internă (a înăbuşit

în 532 răscoala NIKA), cât şi pacea externă cu perşii, oferindu-şi condiţii pentru cuceririle care au urmat: Africa

în 534, Italia în 535, Spania în 550 - 554. Presiunea slavilor la N de Dunăre este singura care va persista, cu

aceeaşi intensitate, în tot timpul domniei lui Iustinian. Pentru realizarea visului sau militar, Iustinian a fost, în

primul rând, un mare constructor, refăcând nenumărate fortăreţe pe tot teritoriul imperiului, dar în special la

Dunăre, pentru stoparea migratorilor, şi mai ales în Dobrogea de astăzi, unde istoricul Procopius de Cezareea

aminteşte existenţa a peste 40 de aşezări fortificate de Iustinian: Altinum, Sucidava, Axiopolis, Troesmis,

Noviodunum, Aegyssus, Ulmetum, Ibida, Constantiana, Tomis, Callatis…

Însă, domeniul de care s-a preocupat Iustinian cel mai mult a fost cel juridic. Opera lui legislativă,

constând în codificarea dreptului roman, punerea lui în valoare şi modificarea unor aspecte potrivit realităţilor

istorice contemporane, a avut o înrâurire extraordinară asupra viitorului întregii umanităţi. Până astăzi, dreptul

internaţional a rămas tributar vechilor principii juridice romane, remarcabil recapitulate, grupate şi transmise în

codicele lui Iustinian.

Ajutat de o comisie de jurişti, în frunte cu ilustrul Trebonian, Iustinian editează în 529 un cod al tuturor

constituţiilor anterioare, purificat de anacronisme şi actualizat – Codex Iustinianus – alcătuit din 10 cărţi. Mai

târziu, în 533 o comisie mai numeroasă va codifica toate lucrările de interpretare a legilor, adunându-le în 50 de

cărţi intitulate Pandecte sau Digeste. La 21 noiembrie 533 a apărut o altă lucrare numită Institutiones, realizată

din însărcinarea lui Iustinian de către Teofil şi Dorotei, profesori la şcolile de drept din Constantinopol şi

Beyrut, precum şi de Trebonian. Lucrarea era de fapt un manual elementar de drept, în 4 cărţi, pus la îndemâna

studenţilor în drept. O ediţie îmbunătăţită a codexului apare în 534 sub titlul Codex Repetitae Praelectiones, în

37 Charles Diehl, op. cit., pp. 32-33.

21

12 cărţi. Mulţimea de legi noi date în perioada 534 – 565 a făcut necesară apariţia unei noi lucrări, Novellae,

redactată în greceşte, conţinând 154 de legi. În Novella a XI-a se aminteşte de o arhiepiscopie întemeiată de

Iustinian pe teritoriul ţării noastre – Iustiniana Prima, care avea în subordine şi două episcopii din Banat –

Lederata şi Ricidiva.

Contribuţia juridică a lui Iustinian la construirea dreptului european este inegalabilă şi unanim

recunoscută de juriştii din întreaga lume. Totalitatea operei lui publicate a fost numită în secolul al XII-lea cu

titlul generic Corpus Juris Civilis de către învăţaţii jurişti de la Universitatea din Bologna. Pe lângă caracterul

recapitulativ al acestei opere, ea are deosebitul merit de-a aduce legi noi, adaptate realităţii timpului şi moralei

creştine, a căror valabilitate este însă una universală prin superioritatea mesajului juridic: egalitatea şi libertatea

tuturor oamenilor, drepturile femeilor, dreptul de proprietate, limitarea pedepsei cu moartea la cazuri de adulter,

omucidere şi vrăjitorie, suprimarea supliciului crucificării şi interzicerea însemnării cu fierul roşu a

condamnaţilor la muncă în mine. În secolul al VI-lea pedepsele maxime obişnuite vor fi: exilarea la marginea

Imperiului (de obicei în Crimeea), confiscarea bunurilor, amenzile şi internarea într-o mănăstire. Dreptul de azil

într-o mănăstire (de care abuzau hoţii, adulterii şi ucigaşii, dar pe care Biserica l-a apărat dintotdeauna) fusese

limitat de Iustinian la cazul datornicilor insolvabili, dar nu şi la debitorii fiscului, şi la sclavii maltrataţi de

stăpânii lor. Pedepsele corporale vor apărea mai târziu, prin secolul al VIII-lea, şi constau în biciuire, punere în

lanţuri sau mutilare (tăierea nasului, a limbii, a mâinilor, scoaterea ochilor). În ciuda culturii avansate,

mutilarea, ca influenţă orientală, a persistat în cultura bizantină şi era aplicată deseori chiar în cercurile politice

cele mai înalte [împărăteasa Irina şi-a orbit fiul, iar Constantin al VI-lea, unchiul (780 - 797)]. Închisorile erau

locuri de detenţie preventive în aşteptarea procesului iar încarcerarea pe viaţă se făcea de obicei în mânăstiri,

prin călugărire. Femeile nu puteau fi închise decât, cel mult, în mânăstiri. Evadările erau pedepsite cu moartea.

Codificarea dreptului roman a oferit statului bizantin centralizat o bază juridică omogenă, care

reglementa ansamblul vieţii publice şi particulare, raporturile dintre cetăţeni, viaţa familiei, relaţiile comerciale,

situaţia bunurilor materiale.

O altă caracteristică a legislaţiei iustiniene este accentul deosebit de mare pus pe absolutismul imperial.

Corpus Juris Civilis fundamentează din punct de vedere juridic puterea monarhică, lucru care va exercita o

influenţă durabilă asupra ideilor politice din Bizanţ şi chiar din Occident, unde opera lui Iustinian a contribuit în

mod esenţial la formarea concepţiilor juridice şi politice abia din secolul al XII-lea, atunci când a început să fie

studiată aici.

O amplă lucrare reformatoare a desfăşurat Iustinian şi în domeniul administrativ, îmbunătăţind vizibil

politica internă a imperiului şi organizarea capitalei. Dar cel mai mare impact cultural, după opera juridică, îl au

reformele iustiniene din sectorul religios. Pentru Iustinian, unitatea religioasă a imperiului va fi la fel de

importantă ca şi cea politică, realizată prin campaniile militare de recucerire a Apusului. De aceea, prima

măsură este închiderea Academiei din Atena, în 529, grea lovitură dată învăţăturii păgâne şi filozofilor

neoplatonici care se vor refugia la curtea regelui persan. Încă din 527 – 528 împăratul dăduse legi împotriva

ereticilor şi cultelor păgâne, închizând templele lui Isis şi Amon din Egipt. Pe evrei îi obligă să folosească în

cult textul grecesc al Septuagintei. Biserica Creştină va beneficia de o serie de legi reformatoare prin care se

22

combătea simonia, se încuraja promovarea persoanelor curate şi cu vocaţie în treptele clericale (preoţi, episcopi)

sau administrative (stareţi, egumeni), se interziceau mânăstirile mixte (bărbaţi – femei), destul de numeroase în

secolele anterioare, se încurajau monahismul chinovial (de obşte) în defavoarea celui anahoretic, limitându-se

practica cerşetoriei printre monahi, se delimitau clar graniţele dintre legea laică (civilă) şi cea bisericească –

monahală.

Caracteristica generală a culturii bizantine – imixtiunea Bisericii în conducerea şi administraţia

imperiului – atinge în epoca iustiniană un stadiu nemaîntâlnit până atunci. Episcopii şi preoţii capătă un rol

deosebit în administraţia provinciilor şi oraşelor, reprezentând instanţele de judecată supreme. Preoţii erau un

fel de avocaţi, apărători ai drepturilor locuitorilor – defensores civitatium –, iar episcopii prezidau sfatul cetăţii –

ordo decuriorum.

În plan bisericesc, problema monofizită este singura rămasă nerezolvată de către Iustinian, din cauza

politicii sale oscilante şi a cercului de oameni influenţi (împărăteasa Theodora, învăţaţii călugări Dometian şi

Theodor Askidas), simpatizanţi ai ereziei. Acum are loc cel de-al cincilea Sinod Ecumenic (553) la

Constantinopol, care va condamna “cele trei capitole” – Epistola lui Ibas de Edessa către episcopul Maris din

Andaşir, scrierile lui Theodoret de Cyr împotriva lui Chiril al Alexandriei şi contra Sinodului de la Efes şi

persoana şi opera lui Theodor de Mopsuestia. Acest fapt nu-i va mulţumi nici pe monofiziţi, care au considerat

concesia ca fiind minoră, nici pe ortodocşi, în rândul cărora s-au evidenţiat printr-o poziţie radicală papii de la

Roma: Agapit, Vigilius şi alţi episcopi apuseni precum Dacius din Milano, Facundus de Hermiane, Pontian din

Africa şi diaconul Fulgentiu Ferrand din Cartagena.

Cu toate acestea, figura împăratului Iustinian rămâne în istoria eclesială ca fiind una de mare

reformator, iubitor al ordinii şi al păcii, bun organizator şi apărător al culturii creştine.

După cum am mai amintit, diplomaţia bizantină a fost deseori mult mai importantă decât forţa militară

în ceea ce priveşte longevitatea politică a imperiului, şi perioada iustiniană nu face excepţie de la această regulă.

Deşi nu există un “minister de externe”, relaţiile diplomatice şi negocierile importante erau realizate de mari

demnitari ai imperiului şi chiar de clerici şi monahi, oameni luminaţi şi cultivaţi, capabili de o bună înţelegere a

mediului cultural şi civilizaţional din care proveneau popoarele cu care se duceau tratativele. Altfel spus,

disponibilitatea de dialog intercultural a fost “arma secretă” a politicii externe bizantine de-a lungul secolelor.

Dovadă a unei preocupări deosebite pentru succesul acestor dialoguri stă pregătirea, uneori specială, a

diplomaţilor în cultura şi tradiţiile ţărilor pe care urmau să le viziteze: “Înainte de-a pleca în misiune,

ambasadorii erau supuşi unui examen în care li se verificau cunoştinţele privind ţara în care erau trimişi, precum

şi problemele bine studiate ale misiunii lor. Întotdeauna duceau cu ei şi daruri sau obiecte preţioase pe care

puteau să le valorifice acolo pentru a-şi acoperi în felul acesta cheltuielile de reprezentare”38.

Diplomaţia lui Iustinian a contat mai ales în relaţiile cu perşii şi cu barbarii de la nord de Dunăre: slavi,

anţi, bulgari şi huni. Tratativele cu aceştia din urmă sunt deosebit de importante, căci au determinat contextul

formării spiritului balcanic, al profilului etnic şi cultural de aici. Incursiunile slavilor la sud de Dunăre sunt

foarte numeroase pe tot parcursul secolului al VI-lea, timp în care imperiul va avea atât înfrângeri cât şi victorii,

38 Ovidiu Drîmba, op. cit., vol. IV, p. 241.

23

va comunica diplomatic, va încerca să-i învrăjbească între ei, îi va face în cele din urmă federaţi şi-i va creştina.

Acest algoritm tipic pentru diplomaţia bizantină se traduce în plan cultural printr-un amplu proces de

aculturaţie, în cursul căruia va apărea în Balcani o cultură unică, îmbinând valorile a trei paradigme culturale

diferite: latină, greacă şi slavă. Problema alterităţii culturale pusă atât de devreme şi atât de puternic în Balcani

(asemenea unor zone din vestul Europei), a accelerat necesitatea definirii propriilor valori culturale, dar şi

asimilarea celor noi de către populaţiile romanizate de aici. Până în momentul convertirii, cel mai “spinos”

subiect va rămâne, totuşi, cel al alterităţii religioase, singura pe care bizantinii nu o vor putea trata cu

deschiderea specifică sau cu toleranţă diplomatică: “Dar romanii constituie şi o comunitate religioasă, aflată sub

protecţia divină care îi salvează în nenumărate rânduri prin intervenţia miraculoasă a Sfântului Dimitrie,

patronul oraşului Tesalonic. Ceilalţi sunt sclavii mai multor zeităţi păgâne, ce corespunde în plan terestru

poliarhiei lor. De aici şi valorile lor morale diferite. Cei dintâi sunt purtătorii păcii, atribut permanent revendicat

de ideologia imperială (pax Romana ), celălalt aduce războiul, simbol al dezordinii barbare”39. Monoteismul

creştin este, deci, dincolo de superioritatea dogmatică, un factor de coeziune în imperiu, un deziderat politico –

religios, în contrast cu politeismul barbar, care înseamnă haos şi lipsă de unitate. Că barbarii au găsit în Balcani

o populaţie omogenă, cel puţin din punct de vedere al aspiraţiilor sociale şi al convingerilor religioase, o

populaţie ce se identifica de mult cu interesele Imperiului Bizantin şi cu religia creştină, o dovedeşte rezistenţa

acesteia în faţa invaziilor, încercările ei de transfer al conflictului în grija divinităţii: ”când criza frontierei

dunărene neliniştea mai mult ca oricând populaţiile balcanice, un orăşean din Sirmium, ameninţat de avari,

scrijelea pe o ţiglă, cu stângăcie, o invocaţie către Dumnezeu : « Doamne, salvează Romania! ». Este proba

supremă a asimilării valorilor romane şi creştine de către populaţiile din Balcani, care îşi identificau propria

cauză cu aceea a întregii comunităţi romane, a patriei comune, Romania”40.

Acesta este meritul incontestabil al civilizaţiei şi al culturii bizantine în Balcani, şi apoi în toată Europa

de Est, anume acela de a-şi impune superioritatea politică, dar mai ales pe cea spirituală, de a demonstra că

religia creştină poate susţine o societate civilă modernă, fără a intra în conflict cu ea, de a asimila culturile

migratorilor, potenţând valorile acestora şi articulându-le vechilor principii juridice romane, moralei şi eticii

creştine sau conceptelor filozofice eterne ale antichităţii greceşti. Teocraţia bizantină a reprezentat “suflul de

viaţă” al culturii răsăritene, modelul de organizare statală în Balcani şi soluţia succesului teologico – dogmatic

al Ortodoxiei într-un context de care, din păcate, Biserica Apuseană nu a beneficiat, acest fapt generând

laicizarea şi secularizarea ei mai accentuată şi mai timpurie.

C. Cultura şi migratorii; paradigme culturale pentru perioada următoare epocii lui Iustinian.

Sub urmaşii lui Iustinian: Iustin al II-lea (565 – 578), Tiberiu al II-lea (578 – 582), Mauriciu (582 – 602) şi

Phocas (602 – 610), ale căror domnii scurte nu au permis crearea unui mediu propice dezvoltării culturale, slavii

vor continua incursiunile la sud de Dunăre, pentru ca, în cele din urmă, să se stabilească în Balcani, într-un

număr foarte mare, superior autohtonilor, fapt care explică impunerea lor pe plan lingvistic. Imperiul bizantin

slăbeşte militar din cauza lipsei resurselor cu care să plătească marea masă de mercenari de care avea nevoie

39 Stelian Brezeanu, Romanitatea Orientală în Evul Mediu, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti 1999, p. 52. 40 Idem, Identităţi şi Solidarităţi Medievale, Ed. Corint, Bucureşti 2002, p. 88.

24

armata şi din cauza demodării organizării interne, condiţii în care creşte pericolul unei invazii persane în partea

orientală. Numai geniul militar şi reformele administrative ale împăratului Heraclie (610 – 641), care

militarizează întregul sistem şi introduce o nouă unitate administrativă - Thema41, vor salva imperiul de la un

dezastru. Această reorientare a puterii politice din sfera civilă în cea a elitei militare se va dovedi providenţială

şi va salva imperiul de cele două ameninţări majore: alianţa avaro-slavă şi perşii. Slavii şi avarii erau la

începutul secolului al VII-lea migratorii cei mai puternici, care cutreierau Peninsula Balcanică, atacând deseori

Thesalonicul şi constituind un factor de dezechilibru pentru imperiu, dar şi un puternic contrapunct cultural la

civilizaţia bizantină.

Şi în această perioadă Statul şi Biserica vor reuşi să conlucreze magistral pentru îndepărtarea

pericolelor şi depăşirea situaţiei de criză. Biserica a pus la dispoziţia statului o parte din tezaurul său, care a

echilibrat finanţele atât de ruinate şi a intensificat opera misionară în rândul popoarelor migratoare, pentru a le

face favorabile imperiului. Atunci când Heraclie va lua personal conducerea armatei în războiul contra perşilor,

el încredinţează regenţa fiului său minor în mâinile patriarhului Serghie (610 -638) şi, doar apoi, în grija

patriciului Bonus. În ciuda eşecului înregistrat în încercarea de unire a monofiziţilor cu ortodocşii şi a atitudinii

sale dogmatice ezitante, patriarhul Serghie se dovedeşte a fi un bun organizator şi un om de cultură deosebit. Se

pare că el este autorul imnului de mulţumire, închinat Maicii Domnului – Apărătoare Doamnă, cu ocazia

salvării miraculoase din 626 a Constantinopolului din asediul slavo-avar şi persan.

Profilul etnic al Europei sud-estice se completează acum cu noi populaţii slave: sârbii şi croaţii, atraşi

cu diplomaţie de către Heraclie pentru a slăbi puterea celorlalţi slavi din Balcani. Atmosfera culturală generală,

deşi suferă din cauza războaielor, este una ce stă sub semnul grecizării accentuate în toate domeniile. Pentru

acest motiv, mulţi istorici îl consideră de fapt pe Heraclie - primul împărat bizantin. Rolul Bisericii în viaţa

publică va creşte acum şi mai mult, evidenţiindu-se astfel diferenţa faţă de Apus. Până acum se folosea în

administraţie limba latină; de acum încolo limba greacă devine oficială atât pentru Stat cât şi pentru Biserică, iar

latina va deveni ulterior o raritate, chiar şi în mediile culturale înalte, dispărând din titulatura imperială şi

termenii pompoşi (Augustus, Imperator, Caesar). Urmaşii lui Heraclie vor marca din nou o perioadă “neagră”

în istoria bizantină, perioadă de mari frământări militare şi organizatorice. Dintre ei se detaşează în sens negativ,

Constans al II-lea (641 – 668), supranumit Pogonatul (bărbosul), în timpul căruia relaţia Stat – Biserică se

deteriorează pe fondul implicării neavenite a împăratului în probleme de credinţă. El dă un edict imperial –

Typos, prin care interzice certurile dogmatice în imperiu, punând astfel piedică propovăduirii adevărului de

credinţă. Papa Martin (649 - 653) ia atitudine printr-un sinod în 649 la Lateran, în care condamnă atât Typosul

cât şi lucrarea similară Ecthesis (a lui Heraclie). Papa e arestat şi maltratat, apoi exilat în Crimeea. O soartă la

fel de crudă are şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, liderul spiritual al ortodoxiei greceşti, căruia i se taie limba din

rădăcini şi mâna dreaptă, pentru a nu putea scrie sau vorbi despre adevărul de credinţă revelat. Toate aceste

atrocităţi, precum şi insuccesele în lupta cu arabii aduc lui Constans oprobiul public şi în cele din urmă este

asasinat.

41 Thema = o întinsă unitate administrativă, în cadrul căreia intrau teritoriile mai multor provincii şi a cărei conducere se afla în mâna strategului (conducătorul armatei).

25

Sfârşitul secolului al VII-lea aduce o reabilitare a relaţiilor Stat – Biserică, sub domnia a doi basilei

ortodocşi: Constantin al IV-lea (668 – 685) şi Iustinian al II-lea (685 – 695 / 705 – 711), numit şi Rhinotmetul

(cel cu nasul tăiat). Domnia celui dintâi rămâne în istorie prin cea mai mare victorie împotriva arabilor, din 678,

datorată armei secrete a bizantinilor –“focului grecesc”42, în urma căreia s-a încheiat cu aceştia o pace de 30 de

ani, convenabilă bizantinilor, căci a creat o stabilitate internă favorabilă punerii în circulaţie a marilor opere

clasice greceşti şi activităţii eclesiale. Între 7 noiembrie 680 şi 16 septembrie 681, are loc la Constantinopol cel

de-al VII-lea Sinod Ecumenic, în 16 sedinţe, în cadrul căruia s-au combătut ereziile monoergismului şi

monotelismului şi s-a stabilit învăţătura care arată că în persoana Mântuitorului Iisus Hristos există două firi şi

două lucrări.

Un alt eveniment din vremea lui Constantin al IV-lea, care va marca zona europeană a imperiului este

aşezarea la sud de Dunăre a bulgarilor şi recunoaşterea de către Bizanţ a statului înfiinţat de ei (primul act de

acest fel de la apariţia imperiului).

Împăratul Iustinian al II-lea (685 - 695) a contribuit şi el la răspândirea modelului civilizaţional

bizantin şi la omogenizarea culturală în Europa răsăriteană prin politica sa de permutare a populaţiilor dintr-o

provincie în alta, precum şi prin legea agrară, care va favoriza dezvoltarea acestui domeniu şi înmulţirea

ţăranilor liberi. Va creşte în continuare şi rolul Bisericii şi proprietăţile acesteia; mânăstirile vor primi mari

donaţii, aşa încât numărul monahilor şi implicarea lor în viaţa socială vor atinge apogeul chiar înainte de epoca

iconoclastă. El este primul împărat care dispune gravarea chipului Mântuitorului pe monezi. Pentru întărirea

ortodoxiei convoacă Sinodul Quinisext (691 – 692) Trullan, care dă 102 canoane ce îmbunătăţesc organizarea

bisericească şi statutul preoţilor, de asemenea reglementează anumite aspecte liturgice şi condamnă practicile şi

tradiţiile păgâne. Din punct de vedere intercultural, hotărârile acestui sinod atrag atenţia prin canoanele care

vorbesc despre dreptul preoţilor de a se căsători, şi care condamnă postul de sâmbăta (practici introduse în

Biserica de la Roma). Ca urmare, tensiunile cresc între Roma şi Constantinopol, pregătind schisma celor două

Biserici. Ca o constatare generală, epoca heraclizilor va determina apariţia şi înmulţirea a două clase sociale

puternice, care vor influenţa mai târziu evoluţia culturii: stratioţii43 şi monahii. Paralel cu militarizarea

imperiului se realizează aşadar şi o teocratizare a acestuia, rolul Bisericii şi puterea ei de decizie crescând foarte

mult,, iar mânăstirile devenind adevărate centre culturale. Ereziile hristologice vor genera de asemenea apariţia

în plan spiritual a unui curent ascetic–mistic promovat mai ales în rândul călugărilor.

Perioada care a făcut obiectul studiului nostru se încheie în Răsărit cu un secol deosebit de zbuciumat,

cauzat de apariţia unui fenomen teologico – eclesiastic care depăşeşte însă sfera teologiei, antrenând în

vâltoarea lui întreaga conştiinţă răsăriteană, punând faţă în faţă nu doar aspecte dogmatice ci şi convingeri

filosofice mai profunde şi mentalităţi specifice, degenerând chiar în război civil – un veritabil exemplu de

ciocnire a culturilor şi a civilizaţiilor în jurul unui pretext religios: erezia iconoclastă44.

42 Focul grecesc era un amestec inflamatoriu de sodiu, materii grase, bituminoase (ţiţei) sau răşinoase cu cărbune, sulf sau salpetru, adus de un anume grec Calinic din Siria în Constantinopol. 43 Stratioţii = mari posesori de domenii funciare care în schimbul împroprietăririi se obligau să apere cu o armată proprie teritoriile învecinate, comandanţi militari.44 Iconoclasm - acel curent eretic prin care nu era recunoscut cultul icoanelor.

26

Sub influenţa nenumăratelor culturi necreştine: cultura iudaică, cultura musulmană, dar şi a doctrinelor

propovăduite de unii eretici ca pavlicienii (care nu cinsteau Sfânta Cruce, pe Maica Domnului sau pe sfinţi),

messalienii din Armenia sau monofiziţii care repudiau şi ei orice reprezentare a chipului Mântuitorului, va

apărea în Imperiul Bizantin, în special în partea lui orientală, un puternic curent filosofico – teologic orientat

împotriva cinstirii sfintelor icoane. Idei iconoclaste au existat în imperiu cu mult înainte de secolul al VIII-lea,

aşa cum vedem din canonul al 36-lea al sinodului de la Elvira, din Spania (305 – 306), care interzicea cultul

icoanelor. Manifestarea acestor idei, în mod plenar, în epoca isauriană, se explică în primul rând prin mediul

cultural din care proveneau împăraţii. Zona Isauriei, unde au fost educaţi împăraţii, sau Siria , după alţi istorici,

erau regiuni cu puternice influenţe islamice, dar şi evreieşti, ambele religii fiind cunoscute pentru atitudinea

potrivnică oricărei reprezentări a divinităţii. Dogma islamică a “imaginii interzise” a pătruns prin aceste zone de

aculturaţie şi în gândirea creştină. Ca un precedent, în Siria, califul Yarid interzice cu desăvârşire cultul

icoanelor în 723 socotindu-l idolatrie: “Mulţi creştini din Siria, pe care monofizitismul lor îi apropia de islam,

semiţi dispuşi prin spiritul lor spre concepţii abstracte, semibarbari incapabili de-a gusta desfătările artei, par să

fi acceptat această măsură fără durere. Leon era el însuşi înconjurat de sirieni care îl îndemnau să pornească şi el

la rândul său opera de purificare, scutind astfel pe creştinii din Răsărit de învinuirea că ar urma exemplul

păgânilor, închinându-se la idoli. Sfetnici evrei şi-ar fi adăugat şi ei sfaturile”45. Ura faţă de icoane va fi însă

alimentată şi de exagerările unor creştini habotnici care ajunseseră să coasă icoane pe hainele pe care le purtau

sau să le zugrăvească pe pereţii caselor . Unele icoane erau luate chiar ca naşi la botezul pruncilor iar preoţii

răzuiau vopseaua de pe ele şi o puneau în potir la Împărtăşanie. Toate aceste abuzuri scandalizau atât opinia

publică cât şi pe unii ierarhi ai Bisericii.

Dar dincolo de cauzele pur teologice, de influenţele celorlalte culturi sau de aspectele practice, nu

putem să neglijăm puternica motivaţie politică declanşatoare a crizei iconoclaste. Primul împărat isaurian, Leon

al III-lea, găseşte, la venirea sa la tron, Biserica creştină într-o stare de prosperitate extraordinară, căci “se găsea

mai mult aur, argint şi mai mare belşug de pietre scumpe în sipetele principalelor sanctuare decât în tezaurul

imperial, socotit fără de sfârşit şi în măsură să mituiască întreaga lume barbară”46.

Călugării erau într-un număr impresionant de mare, încât scăzuse îngrijorător forţa de muncă în

agricultură şi armată sau chiar în rândul funcţionarilor publici ai statului. Mânăstirile erau adevărate citadele,

depăşind numărul de 700 în provincii, iar cele de la Studion, ale căror moaşte atrăgeau sute de credincioşi,

deveniseră puternice centre artistice şi culturale, dar şi economice prin donaţiile substanţiale pe care le primeau.

Patriarhii, episcopii şi călugării erau predicatori populari şi neîntrecuţi agitatori ai maselor, influenţa şi

înrâurirea lor asupra populaţiei fiind o ameninţare reală pentru autoritatea laică imperială. De aceea este

impropriu să limităm declanşarea iconoclasmului doar la nivel cultural – conceptual atâta vreme cât lupta pentru

supremaţia politică se dădea, în interior, între Stat şi Biserică. Deposedarea bisericilor şi a mânăstirilor de

tezaurul lor ar fi rezolvat o mare parte din problemele financiare, iar scăderea numărului monahilor ar fi atenuat

45 Nicolae Iorga, Istoria vieţii bizantine, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti 1974, p. 229. 46 Ibidem, p. 227.

27

criza forţei de muncă. De aceea, iconoclasmul va lua, la un moment dat, o orientare exclusivă, de luptă

împotriva monahilor, fapt pentru care va fi numit şi monahomahie.

Iconoclasmul este primul caz de erezie imperială, născută “în purpură”, la palat, pornită din pretenţia

absurdă a unor împăraţi de-a purifica religia creştină de idolatrie, aşa cum spunea şi împăratul Leon al III-lea:

“Ozia, regele iudeilor, după opt sute de ani a înlăturat din templu şarpele de aramă, iar eu, după opt sute de ani

am făcut să se scoată zeii din biserici”47. Declanşarea în 726 a iconoclasmului, cu ocazia unui cutremur de

pământ socotit de Leon al III-lea ca semn al mâniei divine pentru idolatria poporului, reprezintă în planul

interculturalităţii europene, prima mare ruptură dintre Apus şi Răsărit şi premisa orientării Bisericii din Roma

spre Regatul francilor. În ciuda opoziţiei patriarhului Gherman (715 – 730), Leon al III-lea ia măsurile cele mai

violente pentru a scoate cultul icoanelor din Biserică. El va arde sute de icoane şi de moaşte, va maltrata

călugări, va desfiinţa şi va deposeda mânăstirile, va pedepsi chiar cu moartea pe cei care păstrau în casă icoane

creştine. Încercarea lui Leon de a oficializa lupta împotriva icoanelor printr-o adunare civilă se va lovi de

refuzul categoric al patriarhului Gherman de a semna edictul emis de aceasta, fapt care-i aduce şi depunerea din

scaun. Începe un război civil care va dura până la Sinodul al VII-lea ecumenic (787). Grecia şi insulele Ciclade

se vor răscula în 727, prilej cu care Leon închide Universitatea din Constantinopol şi arde biblioteca împreună

cu 12 profesori de aici, care au refuzat să sprijine mişcarea iconoclastă. Cel mai prompt au reacţionat însă

episcopii Romei: papa Grigorie al II-lea (715 – 731) refuză să mai trimită impozitele Constantinopolului şi îi

scrie o scrisoare de mustrare împăratului, iar papa Grigorie al III-lea (731 – 741) va ţine un sinod la Roma prin

care va excomunica pe iconoclaşti. Ca urmare, Leon confiscă proprietăţile Bisericii Romane aflate pe teritoriul

bizantin al Italiei şi detaşează de sub autoritatea papei diocezele Calabria, Sicilia, Creta şi Illiricul oriental,

supunându-le patriarhului de Constantinopol.

Raporturile dintre Răsărit şi Apus se deteriorează şi mai mult, culminând cu întâlnirea istorică a papei

Ştefan al II-lea cu regele franc Pepin cel Scurt (751 – 768), fiul lui Carol Martel şi tatăl lui Carol cel Mare, la

Ponthion, dincolo de Alpi, la 6 ianuarie 754, când se pun bazele constituirii statului eclesiastic roman.

Determinat de politica iconoclastă continuată şi de Constantin al V-lea (741 – 775), fiul lui Leon al III-lea, papa

va apela la regii franci şi-i va cere ajutor lui Pepin cel Scurt în problema lombarzilor. Acesta cucereşte în 754 –

755 teritoriile din jurul Romei şi exarhatul de Ravenna şi le donează papei în 756, punându-se astfel bazele

statului papal şi puterii laice a papalităţii.

Constantin al V-lea convoacă în 754 la Hiereia şi un sinod în care se hotărăşte înlăturarea icoanelor din

viaţa religioasă a creştinilor, încercându-se o definiţie dogmatică a iconoclasmului. Sunt anatematizaţi patriarhul

Gherman şi Sfântul Ioan Damaschin şi se ia măsuri mult mai violente asupra monahilor. Prigoana este extinsă

chiar asupra înalţilor demnitari, încât amintirea acestei epoci este una de o cruzime îngrozitoare. Deportarea

călugărilor, arderea icoanelor şi a moaştelor, a manuscriselor bisericeşti şi a documentelor eclesiale care apărau

icoanele, maltratarea şi uciderea iconofililor, umilirea ierarhilor şi chiar a unor rude imperiale, vor constitui

crime împotriva culturii universale şi împotriva libertăţii de conştiinţă a spiritului omenesc.

47 Christoph Schonborn, Icoana lui Hristos, .Ed. Anastasia, Bucureşti 1996, trad. Pr. Dr. Vasile Răducă, p. 115.

28

În acest context istoric se evidenţiază în Răsărit figura unui mare sfânt şi apărător al credinţei, autorul

unei Dogmatici care stă până astăzi la temelia adevărului de credinţă ortodox – Sfântul Ioan Damaschin. El

justifică cinstirea icoanelor plecând de la realitatea întrupării Mântuitorului Iisus Hristos: “Nu zugrăvesc

Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc trupul care s-a văzut al lui Dumnezeu. Căci dacă nu se poate zugrăvi

sufletul, cu cât mai mult nu se poate zugrăvi Cel care a dat şi sufletului un chip de materie…căci cinstirea dată

icoanei trece asupra prototipului ei şi cel ce se închină icoanei se închină persoanei zugrăvite pe ea. În felul

acesta se va întări învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi, adică predania Bisericii universale, care de la o margine a

lumii până la cealaltă a primit Evanghelia”48.

Urmaşul lui Constantin al V-lea, Leon al IV-lea (775 – 780), va continua politica iconoclastă, dar într-

un mod mai tolerant, iar după scurta lui domnie, soţia lui, Irina, va prelua regenţa imperiului (fiul lui Leon avea

doar zece ani la moartea acestuia). Irina era iconodulă49, ca şi cumnata ei Anthousa, şi a reuşit, cu un tact

diplomatic rar întâlnit să restabilească în imperiu cultul icoanelor. Într-o curte iconoclastă, înconjurată de

demnitari care împărtăşiseră ideile ultimilor trei basilei (idei potrivnice cinstirii icoanelor), având alături doar

sprijinul călugărilor, căci armata era de partea demnitarilor, Irina rămâne în istorie ca un caracter deosebit de

puternic, o “mână de fier” care îşi va impune în cele din urmă voinţa întregului imperiu: “Puţine personaje

istorice sunt mai greu de judecat decât celebra suverană care restaură în Bizanţ Ortodoxia. Se ştie că era

frumoasă, totul face să se creadă că a fost castă şi că, aruncată de foarte tânără într-o curte coruptă şi uşuratică,

ea a rămas totdeauna ireproşabilă; era, în sfârşit, credincioasă…”50.

Acestei împărătese distinse îi revine meritul de a crea condiţiile convocării celui de-al VII-lea Sinod

Ecumenic (787) la Niceea, în Biserica Sfânta Sofia. Simulând un atac arab în Orient, ea deplasează aici trupele

iconoclaste şi aduce în capitală trupe iconofile din Thracia. La sinod participă mari figuri ale culturii răsăritene

europene ca egumenul Platon de la mânăstirea Sakkudion şi nepotul său Theodor Studitul, stareţul de la

Studion. Papa Adrian a fost reprezentat de preotul Petru şi egumenul Petru, dar a semnat ulterior hotărârile

conciliului, alături de toţi patriarhii patriarhiilor istorice. O traducere greşită i-a făcut pe clericii franci să

păstreze o atitudine rezervată faţă de sinod şi de hotărârile lui, căci înţeleseseră că se acordă adorare icoanelor,

asemenea cu cea datorată lui Dumnezeu.

De o maximă importanţă pentru evoluţia ulterioară a relaţiei Stat – Biserică sunt însă cele 22 de

canoane prin care se interzicea laicilor, şi în primul rând împăratului, să se mai amestece în problemele

religioase, care erau doar de competenţa Bisericii. Neamestecul puterii laice în treburile interne ale Bisericii şi

mai ales în hotărârile dogmatice a fost susţinut cu vehemenţă de călugării studiţi. Acest principiu va rămâne

valabil, ca un model, pentru organizarea Bisericilor Ortodoxe din tot Răsăritul Europei. Bineînţeles că

respectarea lui a cunoscut, de-a lungul istoriei, multe vicii de procedură, dar în linii mari el a ferit Biserica

Ortodoxă de pericolul laicizării sau de secularizare, aşa cum s-a întâmplat în Apusul Europei.

Irina va domni din 797 până în 802 singură, ca suverană deplină, după ce l-a orbit pe fiul său

Constantin, care încercase reînvierea iconoclasmului. După anul 813 fenomenul iconoclast va izbucni din nou,

48 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Librăriei Teologiei, Bucureşti 1938, p. 360. 49 Iconodul – cinstitor al icoanelor.

29

sub conducerea împăratului Leon al V-lea Armeanul şi sub urmaşii săi: Mihail al II-lea (820 – 829) şi Teofil

(829 – 842). Dar restabilirea definitivă a cultului icoanelor a făcut-o în 843 tot o femeie, printr-un sinod ce

confirma hotărârile celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, şi anume soţia lui Teofil I – împărăteasa Theodora.

Alături de aceste binecredincioase împărătese, au avut un rol esenţial călugării, care depăşeau în secolul al IX-

lea numărul de o mie la mănăstirea Studion a Sfântului Theodor. Ei se ocupau nu numai cu opere caritabile sau

de misionarism, ci aveau o activitate cultural-intelectuală intensă ca pictori, mozaicişti, copişti, autori de imnuri,

de vieţi ale sfinţilor, de opere teologice, hagiografice şi chiar istorice. Ca urmare a înfrângerii iconoclasmului,

arta religioasă bizantină va prospera iar pictura îşi va regăsi originile în cea grecească antică, fără influenţe

romane.

D. Concluzii. După o privire de ansamblu a prezentării anterioare concludem că secolele V-VIII au

fost pentru Imperiul Bizantin, şi implicit pentru partea răsăriteană a Europei, secole de dezvoltare culturală

majoră. În ciuda frământărilor politice şi uneori chiar datorită lor, profilul est-european se conturează acum ca

unul distinct faţă de cel occidental, având ca paradigmă modelul bizantin. Aici pregătirea intelectuală a laicilor,

dar şi a clericilor, era mult mai apreciată şi mai răspândită decât în Occident, deoarece putea asigura, chiar şi

celor de origine modestă, o carieră frumoasă şi funcţiile cele mai înalte în stat şi în ierarhia eclesiastică. Într-o

perioadă în care Apusul rămânea încă într-o stare generală de ignoranţă, viaţa intelectuală în Imperiul Bizantin

era intensă. Marile oraşe aveau şcoli renumite şi biblioteci bogate. Literatura şi ştiinţele erau cultivate de înalţi

demnitari ai statului, de mulţi episcopi şi patriarhi, de membri ai familiilor imperiale, şi chiar de împăraţi, a

căror ambiţie era să sprijine cultura. Universitatea din Constantinopol ajunge să eclipseze prin faima

profesorilor şi prin nivelul înalt al învăţământului său toate celelalte şcoli ale vremii şi să atragă pe băncile sale

tineri din toate colţurile lumii şi chiar din rândurile barbarilor.

Filozofia şi religia, însă, vor fi domeniile cele mai “ productive” în Bizanţ, dând chipuri de mari

oameni de cultură, ale căror opere au intrat în eternitate prin universalitatea şi valoarea ideilor propuse: Ioannes

Philoponos – Despre eternitatea lumii, Leontios de Bizanţ (485 – 543), fondatorul scolasticii bizantine, Sfântul

Maxim Mărturisitorul (558 – 662), care prin ideile sale devine iniţiatorul speculaţiei mistice în Occident,

Sfântul Ioan Scărarul (525 – 605) cu Scara Raiului, Sfântul Ioan Damaschin (675 – 749) cu cele trei apologii

pentru cinstirea icoanelor şi celebra lucrare, fundamentală pentru Ortodoxie, Dogmatica.

Epoca tratată este, deci, epoca marilor transformări, a trecerii de la un imperiu roman păgân la unul

oficial creştin, al trecerii de la limba latină la cea greacă, este începutul artei bizantine propriu-zise (în secolul al

VI-lea), epoca pionieratului dreptului european şi mondial în care se naşte conştiinţa civică şi se defineşte

identitatea religioasă a Europei şi, din păcate, este epoca rupturii iremediabile a celor două profiluri culturale

europene: cel occidental şi cel oriental.

50 Charles Diehl, Figuri bizantine, vol I, Ed. pentru literatură, Paris 1927 trad. de Ileana Zara.

30

Capitolul III: Fluiditatea fenomenului cultural şi importanţa lui

în cadrul civilizaţiei europene Am vorbit în paginile anterioare despre cultura secolelor V-VIII în Apusul şi în Răsăritul Europei,

despre factorii care au determinat-o şi au influenţat-o, despre modul cum s-a plămădit ea în împrejurările

istorice ale acelui timp. Dar, oare, mai este de actualitate acest subiect? Mai interesează în vreun fel faptele şi

produsele culturale ale unei epoci de mult apuse? Suntem noi astăzi motivaţi în vreun fel să cercetăm nişte

realităţi care au trecut în cronicile istorice şi nu mai fac subiectul dezbaterilor actuale legate de problemele lumii

moderne? Sunt implicate în vreun fel civilizaţia şi cultura acelor vremuri în configuraţia societăţilor

contemporane?

Dacă răspunsurile la aceste întrebări nu ar fi cu certitudine unele pozitive, studiul nostru cultural şi

intercultural ar rămâne fără finalitate. În cele ce urmează vom demonstra fluiditatea fenomenului cultural şi

importanţa lui în cadrul civilizaţiei europene.

Cultura nu este numai o noţiune abstractă, subiectul unor teoretizări savante şi a unor definiţii

academice, ci este mai ales o realitate concretă, modul de manifestare al umanităţii, însuşi obiectul istoriei,

principiul său, “fenomenul primar” al întregii istorii trecute şi viitoare a unei naţiuni: ”ansamblu al structurilor

sociale şi al manifestărilor religioase, artistice şi intelectuale care definesc un grup, o societate, în raport cu

alta”51.

De aceea, întreaga existenţă a omului ca individ, dar şi a umanităţii întregi este în strânsă

interdependenţă cu evoluţia culturii în cele două aspecte fundamentale ale ei: “ În sens subiectiv şi sub aspectul

ei dinamic, înţelegem prin cultură activitatea creatoare şi asimilatoare de valori, la care adăugăm, ca o funcţie

secundară, pe aceea de propagare a valorilor sau, cu alte cuvinte, exercitarea însuşirilor trupeşti şi sufleteşti în

vederea perfecţiunii şi fericirii omului, adică a mântuirii.

În sens obiectiv şi sub aspectul ei static, cultura este suma tuturor acestor valori sau, altfel spus, gradul

de perfecţiune şi fericire a omului şi de desăvârşire a lumii din afară, ca realizare a activităţii omului, activitate

combinată cu aceea a societăţii şi, în sens creştin, cu acţiunea harului divin şi a revelaţiei creştine”52.

Omul o creează şi o promovează, iar cultura îi influenţează apoi pe toţi ceilalţi oameni cu care acesta

intră în contact, care la rândul lor generează alte şi alte valori culturale, îmbogăţind-o cu propriile lor idei şi

fapte, cu ceea ce fiecare suflet are mai pur şi mai autentic în el. Este vorba, deci, de un adevărat circuit al

culturii - care modelează societatea şi se lasă modelată la rândul ei de societate. Ne apare astfel o nouă

certitudine în studiul cultural al istoriei umanităţii: interacţiunea culturii cu civilizaţia. Relaţia culturii cu

civilizaţia, evidentă în toate momentele evoluţiei speciei umane, ne îndreptăţeşte să considerăm actual orice

studiu privind cultura, fie că tratează secolele XX sau XXI, fie secolele V – VIII, fie perioade de timp mai

vechi. Altfel spus, cultura este o constantă a naturii umane, prin care înţelegerea trecutului, prezentului şi a

viitorului se face laolaltă, nu separat. Modelarea spiritului uman în general şi a celui european în special a fost

un proces continuu, în ciuda nenumăratelor crize culturale înregistrate în anumite spaţii geografice şi

51 Aurelia Bălan-Mihailovici, Istoria culturii şi civilizaţiei creştine, Ed. Oscar Print, Bucureşti 2001, p. 8.

31

condiţionate de împrejurări istorice neprielnice (aşa cum este cazul secolelor V – VIII în Apusul Europei).

Secole de mult trecute şi-au lăsat amprenta puternic pe profilul cultural european, şi astăzi, pe bună dreptate,

putem considera Europa ca fiind cel mai mare tezaur de istorie a culturii şi civilizaţiei, o recapitulare a tuturor

influenţelor culturale care au străbătut-o de-a lungul secolelor. Civilizaţia Europei, scindată astăzi în două mari

emisfere – cea apuseană, occidentală şi capitalistă, şi cea răsăriteană, orientală, aflată în perioada de tranziţie de

la vechile structuri socialist – comuniste la noile valori democratice ale sistemului capitalist –, este la rândul ei

moştenitoarea interacţiunii cu diferitele civilizaţii care s-au contopit, s-au asimilat şi au dăinuit pe bătrânul

continent.

Numai buna înţelegere a modului în care cultura şi civilizaţia s-au condiţionat reciproc ne poate aduce

lumină asupra unor fenomene similare astăzi, asupra rolului acestei interacţiuni în societăţile moderne

contemporane, frământate la rândul lor de mari discrepanţe culturale (în special pe relaţia est – vest), în vederea

soluţionării problemelor la un înalt nivel de profesionalism, care să fie favorabilă ambelor părţi. De aceea este

esenţialmente necesară delimitarea sferei de influenţă a fiecărei noţiuni în parte: “Valoarea reală a culturii se

precizează în relaţia ei cu civilizaţia, care în ceea ce priveşte referinţa terminologică, adesea se confundă, deşi

ele sunt separate în esenţa lor…Substanţa culturii o formează spiritul, necesităţile lui, în timp ce substanţa

civilizaţiei o formează materia: biologicul şi satisfacerea cerinţelor şi nevoilor lui… Cele două componente ale

istoriei, cultura şi civilizaţia, trebuie să se afle, deci, în permanenţă într-o interacţiune, similară cu cea dintre

suflet şi trup, să se condiţioneze reciproc. Civilizaţia are nevoie, mai ales la nivelul individului, de cultură.

Omul civilizat cu adevărat este acela care este educat, omul cult, cu stăpânire de sine şi comportament nobil, o

nobleţe dobândită prin cultură, nu numai simpla descendenţă de familie, cu sânge nobil”53.

Studiul nostru anterior confirmă veridicitatea acestei afirmaţii întrucât gradul de cultură din secolele V

– VIII a fost definitoriu pentru modelarea societăţilor europene, atât în Vest cât şi în Est. Stadiul civilizaţional al

epocii a influenţat, de asemenea, dezvoltarea culturală, favorizând un mare avânt în partea orientală şi stopând

progresul cultural în cea occidentală, sub presiunea barbarilor.

Civilizaţia este, cum am amintit, gradul de dezvoltare a societăţii umane sub aspectul existenţei

materiale, a bazei concrete pe care se construiesc celelalte valori spirituale. Civilizaţia occidentală în secolele V

–VIII, deşi moştenitoare a unui model extraordinar, cel al Imperiului Roman, este practic distrusă de năvălirea

barbarilor, care ulterior vor impune noi concepte civilizaţionale păstrând din cele vechi doar aspectele

compatibile modului lor de viaţă mult mai pragmatic. Metamorfoza celor două stiluri de-a concepe viaţa (cel

barbar nomad şi cel roman sedentar), va da naştere mai târziu unei societăţi occidentale puternice, pregătite

pentru orice provocare a lumii înconjurătoare, capabile să producă valori durabile. Până la acest stadiu, însă,

perioada de tranziţie a secolelor V – VIII nu va excela prin cultură, deoarece orice fază de aculturaţie presupune

un timp de acomodare, o perioadă de tatonări şi chiar momente de ciocniri violente, care nu dau posibilitatea

unei libertăţi a spiritului în vederea creării valorilor culturale superioare. Un anumit sector cultural, mai practic,

va cunoaşte însă un progres tocmai datorită situaţiei create: este vorba despre domeniul tehnic, al meşteşugurilor

52 Pavel Constantin, Tragedia omului în cultura modernă, Ed. Anastasia, Bucureşti 1997, p. 40. 53 Aurelia Bălan-Mihailovici, op. cit., p. 11

32

de tot felul în care apar inovaţii aduse de triburile germanice. Cu toate acestea, însă, comparaţia cu Răsăritul ne

revelează o mare inegalitate, o diferenţă izbitoare, datorată bineînţeles diferenţei de civilizaţie şi cultură.

Paradigma civilizaţională greco – romană nu numai că este preluată, dar este şi îmbogăţită în Imperiul

Bizantin, cu noi şi noi concepte şi influenţe (unele chiar din extremul Orient), care vor transforma civilizaţia

bizantină într-una înfloritoare, demnă de-a fi luată ca exemplu, chiar în zilele noastre. Un astfel de succes va

cauza, în mod firesc, o adevărată revoluţie culturală, pe care naţiunile est – europene au resimţit-o din plin în

secolele V – VIII, dar şi mult mai târziu, care a marcat întregul algoritm cultural al acestui sector european şi cu

a cărei nostalgie trăiesc până astăzi statele balcanice. Dar modelul cultural – civilizaţional bizantin nu se va

închide în graniţele Europei Răsăritene şi nici măcar în cele ale Europei mari, el impunându-se întregii

umanităţi prin opere de valoare universală, prin creaţii unice şi originale, prin legi şi norme a căror valabilitate

transcende timpul şi spaţiul. Este suficient să amintim contribuţia imensă a împăratului Iustinian în domeniul

juridic, pentru care întreaga lume îi este recunoscătoare. Din America şi până în Australia, din Peninsula

Scandinavă şi până în Africa, dreptul juridic este tributar efortului de codificare şi sistematizare a marelui

împărat, care nu mai este, în acest fel, un om de cultură bizantin sau est – european, ci unul de talie mondială.

Acesta este barometrul unei optime sincronizări între cultură şi civilizaţie – naşterea unor nume mari în

istoria umanităţii. Civilizaţia bizantină, moştenitoarea spiritului organizatoric roman şi a celui filosofico –

teoretic grecesc, a beneficiat de un context istoric favorabil, de un spaţiu geografic prielnic şi mai ales de

oameni devotaţi şi inteligenţi, şi a creat mediul unei activităţi culturale intense. Această activitate a modelat şi a

educat chipuri deosebite, care au susţinut-o şi au promovat-o ulterior, încât este atât de greu, aproape imposibil,

să stabilim exact care dintre ele este cauza şi care este efectul: cultura sau civilizaţia. Cert este că ele se trag una

pe alta atât în progres cât şi în prăbuşire. Paradoxală, însă, apare constatarea că ajungând la apogeul dezvoltării

cultura şi civilizaţia se despart, aşa cum ne-a arătat-o în repetate rânduri istoria. Adusă pe culmile cele mai

înalte ale evoluţiei, prin contribuţia deopotrivă a culturii, civilizaţia propune deseori “divorţul”, decretându-şi

parcă autosuficienţa. Aici apare marea hibă a societăţilor contemporane – repudierea culturii, surclasarea ei în

faţa unor priorităţi de ordin pur civilizaţional, transformarea ei într-un instrument “ieftin” care serveşte

bunăstarea materială, fără a mai avea scop în sine sau fără a mai tinde spre idealuri spirituale. Progresul

societăţilor, în toate aspectele vieţii umane materiale, este favorabil culturii, doar în faza de creştere, de

afirmare. În momentul apogeului, însă, este uimitoare “lipsa de recunoştinţă” cu care omul aşa-zis civilizat uită

de contribuţia pe care cultura a avut-o la atingerea acelui stadiu, uşurinţa cu care societatea de consum

minimalizează rolul culturii, reducând-o la limita subzistenţei. Probabil că această abandonare a culturalului de

către civilizaţional este şi “motorul” succesiunilor în istorie, a perioadelor de înflorire şi de criză ale popoarelor,

motivul pentru care marile civilizaţii se prăbuşesc şi lasă locul altora, superioare cultural.

Acest comportament paradoxal al comunităţii umane în general, nu-şi găseşte însă explicaţia

satisfăcătoare nici în teorii sociologice sau istorice, nici în speculaţii filosofice sau psihologice, ci singura

perspectivă care l-ar putea explica este cea teologică. Este vorba aici de o transferare la nivel universal, la

nivelul comunităţilor umane, a unui conflict interior existent în fiecare dintre noi: cel dintre aspiraţiile

superioare ale sufletului, avid după cult (ca încercare de refacere a legăturii cu divinitatea) şi după cultură (ca

33

încercare de refacere a armoniei cu creaţia, la nivel optim, paradisiac) şi dorinţele cotidiene ale trupului, care ne

predispun deseori la o existenţă inferioară. Această realitate este surprinsă simplu şi tranşant în cuvintele

Sfântului Vasile cel Mare, care spune: “ Trupul este o bună slugă, dar un prost stăpân”.

Proiectată la nivelul societăţilor moderne, înfrângerea aspiraţiilor spirituale de către nevoile fiziologice

ale omului se concretizează în lipsa interesului pentru cultură, în alocarea unor fonduri din ce în ce mai mici

pentru educaţie sau pentru artă, în diminuarea importanţei Bisericii în deciziile Statului laic, în transformarea

persoanei creatoare în individ consumator.

Modelul bizantin este unul generator de cultură şi pentru faptul că este teocratic. Biserica şi Statul

conlucrează şi-şi împart în mod echitabil sferele de influenţă în viaţa publică. Orice încălcare a domeniului

uneia de către cealaltă instituţie poate strica echilibrul fragil al acestei simbioze. Este exact ceea ce se întâmplă,

în aceeaşi perioadă, în Occident, unde Biserica se vede nevoită să devină şi o putere politică pentru a

supravieţui. Laicizarea Bisericii oferă în acelaşi timp şansa apariţiei, în secolele de mai târziu, a unei culturi

extraordinare, care va “hrăni” mult timp setea de spiritual a europeanului. Dar şi aceasta îşi va pierde

atractivitatea, încât astăzi secularizarea nu înseamnă doar depărtarea omului de Biserică, ci şi ruperea lui de

orice formă a valorilor spirituale, de orice exprimare abstractă a frumosului, de orice preocupare culturală

superioară. Omul modern nu mai este creator, ci doar consumator. În faţa unei asemenea realităţi orice

dezbatere pe marginea culturii, orice apologie a acesteia, orice promovare reală a adevăratelor valori, sunt

binevenite şi se pot constitui într-un mesaj către lumea contemporană: întoarcerea la cultură.

Europa este un continent al culturii. Civilizaţia ei actuală nu este decât urmarea firească a unei istorii

pline de confruntări interculturale şi de aculturaţii succesive, încununarea modului magistral în care a reunit

atâtea culturi diferite.

Actualul model “unional” nu este nou în politica mondială, dar pentru Europa este cea mai mare

provocare deoarece popoarele acestui continent sunt reprezentantele unor culturi puternice. Impunerea aceluiaşi

sistem civilizaţional pune probleme tocmai datorită modului accentuat de manifestare a identităţilor culturale în

acelaşi continent. În acest sens, modelul bizantin poate fi interesant de studiat şi luat chiar ca exemplu, cu atât

mai mult cu cât a cuprins în el şi state europene. Susţinem în continuare ideea că secretul coeziunii bizantine şi

al longevităţii de peste un mileniu a constat în mare parte în sistemul teocratic, în diplomaţia religioasă, în

modul în care bizantinii au înţeles să dialogheze intercultural cu toate popoarele cu care au intrat în contact.

Sentimentul religios, socotit de mulţi sociologi, psihologi şi chiar medici ca fiind unul extrem de profund, este

cel care contribuie la sudarea sau ruperea relaţiilor într-o comunitate.

Extinderea Uniunii Europene către Răsărit trebuie să aibă ca imperativ reformularea poziţiei faţă de

cultură în general şi faţă de religie în special, deoarece cultura şi credinţa creştină sunt fondul european comun

pe baza căruia se poate construi dialogul între state. În aceeaşi măsură, însă, neînţelegerea alterităţii religioase,

articulată cu unele contexte istorice nefavorabile, cu medii culturale antagonice şi sfere de interese politice

diferite, alimentează până astăzi tensiuni şi conflicte grave pe teritoriul european. Secolele V – VIII au constituit

o adevărată lecţie: pentru Occident una amară, de pierdere a identităţii culturale, pentru Orient de realizare a

34

unei simfonii culturale fără precedent. Ambele experienţe, însă, au condus spre acelaşi rezultat: crearea

premiselor pentru apariţia în Europa a două profile culturale distincte, greu comunicabile una celeilalte.

Capitolul IV: Concluzii - Aspectul intercultural Din punct de vedere etimologic, "interculturalitatea" nu este un cuvânt nou, ci este doar un derivat al

cuvântului "cultură" prin adăugarea elementului de compunere neologic "inter" care înseamnă "între"54 şi

exprimă interacţiunea sau spaţiul de contact dintre două lucruri, fenomene, stări de fapt sau persoane. În cazul

de faţă el desemnează contactul a două sau mai multe culturi diferite.

Conceptual, noţiunea de interculturalitate aparţine ultimelor decenii şi a apărut ca o urmare firească a

noilor tendinţe mondiale de universalism şi globalizare. Ca fenomen, însă, interculturalitatea nu este o noutate,

ea manifestându-se în decursul istoriei de fiecare dată când expansiunea vreunui mare imperiu a adus la un loc

mai multe popoare, mai multe mentalităţi şi mai multe culturi. În graniţele marilor imperii istorice (cum au fost

Imperiul Macedonean, Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar etc), s-a

exersat, fără îndoială, capacitatea de dialog cultural a popoarelor implicate. Contextul istoric, însă, şi lipsa

toleranţei, de cele mai multe ori, au făcut ca aceste dialoguri să nu atingă un stadiu superior şi să nu genereze

întotdeauna rezultate pozitive.

De multe ori administraţia marilor conglomerate de popoare îşi impunea propria cultură şi civilizaţie,

anulându-le sau minimalizându-le pe cele deja existente ale popoarelor supuse. Aceasta nu putea fi, bineînţeles,

un model de interculturalitate, cu toate că au existat şi efecte pozitive ale acestei strategii.

De exemplu, Imperiul Roman îşi impune cultura sa teritoriilor cucerite, nu întotdeauna prin forţă, ci

prin simpla lui superioritate. În felul acesta, unele zone izolate cultural ale Antichităţii vor beneficia acum de

înaltele valori culturale romane. În cazul întâlnirii culturii antice greceşti, cel puţin la fel de complexă şi elevată,

are loc fenomenul de aculturaţie 55.

Ca notă generală, însă, ciocnirea civilizaţiilor şi a culturilor în istorie a generat deseori tensiuni,

anacronisme şi chiar războaie, fiind unul din motivele de bază care susţin până în prezent rasismul, xenofobia,

intoleranţa etnică şi religioasă, antisemitismul şi şovinismul.

După cum am arătat mai sus, o cultură nu se rezumă numai la formele şi manifestările ei exterioare, ci

este o parte integrantă a spiritului uman, o valoare interiorizată şi deseori particularizată până la comunităţi mai

mici sau chiar la individ, o valenţă intrinsecă greu de cuantificat din exterior. De aceea, înţelegerea culturii, sau

mai bine zis, a mediului cultural în care s-a format celălalt, este esenţială pentru realizarea unei adevărate

interculturalităţi.

54 DEX, Ed. a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti 1996, p. 498. 55Aculturaţie – preluarea de către o comunitate a unor elemente de cultură materială şi spirituală sau a întregii culturi a altei comunităţi aflată pe o treaptă superioară de dezvoltare. El ia naştere din cuvântul franţuzesc “acculturation” - DEX, Ed. a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti 1996, p. 10.

35

Din punct de vedere intercultural perioada studiată – cea a secolelor V - VIII – este o perioadă

descendentă, marcând mai degrabă începutul lipsei de dialog şi al marilor rupturi în Europa decât o epocă a

comunicării dintre Est şi Vest. Cauzele acestei stări generale de insucces al dialogului intercultural sunt multiple

şi trebuie privite cu multă obiectivitate, în context istoric, astfel încât înţelegerea lor să nu genereze învinuiri

nefondate pentru o parte sau alta a Europei.

Drama porneşte, aparent, din vest, deoarece aici se creează o situaţie politică absolut nefavorabilă

păstrării unităţii în Europa - invazia barbarilor. Valurile succesive ale migratorilor vor reduce, pentru o

perioadă, posibilitatea unei exprimări coerente şi de valoare în Apusul Europei. Comunităţile de aici, preocupate

mai mult de grija supravieţuirii, nu vor mai putea crea cultură, aşa cum o făcuse Roma în secolele anterioare, iar

împărţirea Imperiului Roman în două va însemna părăsirea Vestului de către Bizanţ, într-o lume mai mult

barbară decât romană, mai mult păgână decât creştină, mai mult preocupată de politic şi social decât de aspectul

cultural în sine. În mod firesc, contactele culturale cu partea răsăriteană se diminuează, mai ales după ce

Imperiul Bizantin capătă un ethos predominant grecesc. Reduse la stadiul economiei naturale, condamnate la un

"examen intercultural inedit" - convieţuirea cu migratorii, comunităţile apusene vor căpăta un nou aspect etnic

şi religios, dar mai ales social şi cultural. Corelată cu incapacitatea de a comunica cu Imperiul Bizantin, care de

altfel îşi arogă dreptul de-a fi continuatorul Imperiului Roman, această schimbare radicală a Occidentului va

reprezenta începutul unei metamorfoze mai ample, în urma căreia se vor identifica în Europa două profile

culturale diferite, în ciuda multor puncte rămase comune şi a religiei creştine unice.

Singurul domeniu unde se observă o oarecare comunicare interculturală este cel eclesiastic - religios,

deoarece creştinismul avea în sine atât vocaţia universalităţii şi diversităţii, cât şi pe cea a unităţii. Episcopii

Romei, dar şi ceilalţi reprezentanţi bisericeşti din Apus, vor beneficia, în ciuda cuceririlor barbare, de o oarecare

libertate de conştiinţă şi mai ales de o mobilitate aparte, având permisiunea de a călători în Bizanţ, unde

stabilesc contacte fructuoase cu Biserica creştină de aici. Sinoadele ecumenice sunt, de asemenea, un foarte bun

prilej de întâlnire şi dialog între Vest şi Est, în special pe tărâm teologic, şi de aceea fondul dogmatic al acestora

poate fi considerat, pe bună dreptate, un produs al interculturalităţii din acea perioadă. Însăşi existenţa unor

dispute mai aprige, în şedinţele sinoadelor, şi formarea unor adevărate tabere de adepţi în jurul anumitor idei,

mentalităţi sau concepte, demonstrează intensitatea dialogurilor interculturale existente în Biserică pe tot

parcursul secolelor V - VIII. Din păcate, însă, sfârşitul perioadei tratate se caracterizează printr-o serie de

eşecuri majore în plan intercultural, culminând cu un moment dramatic pe care istoria l-a păstrat în conştiinţa ei

sub numele de criza iconoclastă.

Pornit, după părerea unora, exclusiv în mediul eclesiastic, iar după alţii în cel imperial (sub dinastia

isauriană), iconoclasmul este mai mult decât o dispută teologico-dogmatică - el reprezintă prima ciocnire

violentă a celor două paradigme culturale deja distincte: vest-europeană şi est-europeană, reprezintă refularea în

spaţiul conceptual a tuturor frustrărilor interculturale acumulate de secole într-un imperiu în care fuseseră

strânse laolaltă mai multe popoare cu tot specificul lor etnic şi religios. Semnale de alarmă în acest sens au

existat încă din anii precedenţi izbucnirii crizei, când dialogurile dintre Roma şi Constantinopol deveniseră mai

36

reci, mai protocolare. Dacă la început papii participau personal la conciliile din Răsărit şi nu aveau obiecţii

majore la hotărârile acestora, mai târziu ei vor trimite delegaţi şi reprezentanţi şi se vor opune deseori,

expediind scrisori de mustrare şi anatematizare la adresa împăraţilor şi episcopilor bizantini. Perioada

iconoclastă este plină de astfel de exemple, şi dialogului teologic îi ia locul persecuţia religioasă, excomunicarea

sau convocarea de contra-sinoade, toate convergând spre o concluzie tristă: culturile celor două lumi - orientală

şi occidentală - nu mai seamănă deloc; unele dintre ideile, concepţiile şi mentalităţile apusene fiind impregnate

de pragmatismul civilizaţiilor barbare, iar în Bizanţ făcându-se simţită influenţa a două noi culturi puternice şi

non -europene: slavă şi islamică . Este incontestabilă, în această perioadă, atitudinea ortodoxă şi fără echivoc a

Bisericii din Roma, care îşi face din apărarea credinţei un ţel suprem şi din susţinerea până la capăt a adevărului

revelat unica raţiune de a exista. Papii acestei epoci dovedesc încă o dată că pragmatismul occidental poate fi şi

benefic pentru Biserică şi sunt gata de jertfa supremă pentru cauza creştinismului universal şi autentic, exact aşa

cum recomandă Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelie. Ei nu vor face nici un compromis în faţa tendinţelor

iconoclaste aduse prin influenţă islamică şi vor rămâne iconoduli, în pofida tuturor primejdiilor la care îi va

expune această opţiune. Iată, deci, un exemplu în care Biserica nu cedează presiunilor Statului atunci când este

vorba de probleme de credinţă şi de adevăr dogmatic. Acest moment istoric vine să întărească afirmaţia că,

totuşi, Occidentul nu este total inert din punct de vedere cultural în secolele V – VIII, şi că în ciuda

împrejurărilor atât de viciate de invaziile barbare, el îşi găseşte forţa necesară de-a reacţiona intercultural într-o

situaţie în care se impune o atitudine fermă si directă, aşa cum numai spiritul occidental o poate da.

O delimitare exactă a contribuţiei pe care a avut-o religiosul la ,,împărţirea" Europei în două mari

emisfere culturale este dificil de făcut, dar trebuie acceptat sub formă aproape axiomatică faptul că apartenenţa

la o religie sau alta, la o confesiune sau alta, generează, de cele mai multe ori, tensiuni culturale şi

civilizaţionale deosebite. Contribuţia politicului este, de asemenea, incontestabilă în crearea unui context

propice sau mai puţin favorabil divergenţelor dintre popoarele Europei. Pentru perioada tratată, crearea

premiselor unor breşe culturale ulterioare s-a făcut prin apariţia altor doi poli de putere politică majoră: Regatul

francilor şi Imperiul Bizantin.

Siliţi de împrejurări şi frământaţi de orgolii omeneşti nespecifice vocaţiei şi chemării lor, înalţii

prelaţi eclesiastici romani îşi vor orienta atenţia spre regii franci, a căror protecţie le va asigura garanţia

supravieţuirii Bisericii şi mai târziu chiar renaşterea ei culturală. Pe de altă parte, spiritul grecesc ambiţios şi

intransigent care domnea în Biserica Constantinopolului va face imposibilă orice reconciliere cu Apusul, şi va

anula şansa unor dialoguri interculturale, pregătindu-se astfel, din ce în ce mai puternic, ruptura care va marca

Biserica Creştină până astăzi - Marea Schismă din anul 1054.

În aceeaşi perioadă, însă, în Vestul Europei există un nou tip de interculturalitate, care va contribui la

modelarea profilului cultural occidental - cel cu popoarele migratoare, cu care vechile populaţii romanizate de

aici vor intra în contact. Procesele succesive de aculturaţie provocate de invazia barbarilor se vor face resimţite

la toate nivelurile societăţii umane: oameni simpli vor intra în contact unii cu alţii împrumutând obiceiuri,

tradiţii şi tehnici meşteşugăreşti; marii feudali, gentilomii triburilor germanice şi clericii Bisericii romane vor

avea, de asemenea, dialoguri intense concretizate în convertiri; vor apărea, de asemenea, fenomene ca laicizarea

37

clerului, împrumutul de către Biserica Apuseană a sistemului ierarhic de tip feudal şi promovarea culturii

creştine la curţile regale.

Aşadar, lipsa interculturalităţii la nivel continental-european s-a compensat întrucâtva, în Occident,

printr-o interculturalitate « regională », ale cărei roade se vor resimţi abia în secolele următoare, căci se vor

construi aici noi civilizaţii puternice, susţinătoarele unor culturi remarcabile. Din păcate, însă, „drumul

despărţirii culturale” de Răsărit va fi unul definitiv, fără întoarcere, desenând o linie imaginară de demarcaţie

clară prin mijlocul Europei, linie accentuată mult mai târziu, în timpul războiului rece de cele două sisteme

politice care au „rupt” continentul: cel capitalist - democratic şi cel socialist - totalitar (comunist). De aceea,

imperativele unei Europe unite, ale unei „Mari şi Fericite Familii”, aşa cum se vrea Uniunea Europeană după

modelul american, sunt aici cu totul altele, neputându-se face abstracţie de cele două aspecte majore ale

societăţii umane în general şi ale omului ca fiinţă psiho-fizică în special : aspectul cultural şi aspectul religios.

„Vina” pentru starea de fapt actuală nu poate fi aruncată doar pe Occident sau doar pe Orient, ci

trebuie rezolvată în perspectivă istorică, prin înţelegerea situaţiilor conflictuale care au condus aici.

În Imperiul Bizantin, de asemenea, se produc în perioada secolelor V- VIII nişte transformări majore,

care îl vor face inaccesibil, din punct de vedere cultural, Occidentului, încât întreaga cultură care va cunoaşte

aici o evoluţie extraordinară va trăi ea însăşi o dramă, aceea a incapacităţii de a se împărtăşi în afara graniţelor

fizice ale unui imperiu. Este şi motivul pentru care critici apuseni vor contesta ulterior valoarea unor aspecte ale

culturii bizantine, imputându-i lipsa universalităţii. Suferind probabil şi de autosuficienţa specifică unei mari

culturi, cea bizantină are, în schimb, meritul de-a se impune unor popoare din familii diferite (greci, romani,

slavi, semiţi), dar rămâne, în acelaşi timp, strâns legată de sistemul politico-administrativ imperial şi, deci,

dezinteresată de problema ,,mediatizării". Graniţele Imperiului Bizantin, şi aşa foarte extinse - mai ales între

secolele V-VIII, vor fi suficiente pentru o manifestare culturală foarte bogată, încât lumea din vestul Europei nu

va avea acces la acest tezaur, creîndu-se premisele marilor decalaje culturale în Europa. Lucrurile se vor

schimba major în această privinţă abia în perioada cruciadelor şi după căderea Constantinopolului (1453), când

Occidentul, maturizat politic şi sedimentat social, va descoperi cu mare interes bogăţia acestei culturi pe

jumătate europeană, pe jumătate orientală, pe care o va ,,absorbi" cu forţă, după setea de cultură prin care

trecuse în epoca invaziilor, redându-o umanităţii întregi într-o formă specifică, în cel mai sublim act de revoluţie

culturală: Renaşterea. Altfel spus, Occidentul are meritul mediatizării şi ,,traducerii" pentru toţi a valorilor

culturale bizantine după căderea Constantinopolului sub turci, în 1453. Acesta ar fi unul dintre argumentele de

bază în sprijinul afirmaţiei că există un filon de cultură comun ambelor sfere europene sau, altfel spus, că

Europa are o cultură unică, dar atât de des şi de puternic influenţată de alte culturi încât ea a căpătat un caracter

complex şi diversificat în funcţie de toate aceste aculturaţii. Că este puternic influenţabilă reprezintă o nouă

garanţie a deschiderii şi a flexibilităţii deosebite de care dispune cultura europeană. Ea a fost capabilă să

asimileze de-a lungul secolelor valorile care i-au părut interesante din toate culturile cu care a luat contact. De

aceea, cel puţin teoretic, o redeschidere a dialogului intercultural pan-european, ca o necesitate sine qua non în

contextul extinderii Uniunii Europene, ar trebui să fie un examen simplu, de regăsire a identităţii fiecărei culturi

care a contribuit la construirea complexităţii europene şi de împărtăşire a ei celorlalte, într-un mod firesc şi

38

natural, născut din însăşi natura multiculturală a tiparului european. Pentru realizarea acestui demers este

bineînţeles necesară includerea variabilei religie, care, din fericire, nu suportă o foarte mare diversitate la nivel

european. În ciuda scepticismului general, alimentat de-a lungul secolelor de orgolii omeneşti nedemne de

mesajul evanghelic, Europa este continentul care beneficiază de un fond religios comun, de o bază unică de

pornire, indiferent de multitudinea confesiunilor şi a cultelor existente astăzi: Creştinismul. Că apartenenţa la

această religie unică, cu toată diversitatea ei, este importantă în dialogul intercultural, ne-o demonstrează chiar

studiul perioadei tratate, în care vedem clar cum între Bizanţ şi Roma se menţine dialogul tocmai datorită

conştiintei creştine.

Unicul limbaj comun cu Apusul, este, după cum am mai amintit, cel religios, dar şi acesta va fi deseori

impus de Constantinopol prin autoritatea imperială, încât nu se poate vorbi de o interculturalitate totală, ci doar

de una parţială, teologico - dogmatică. Raportul de oarecare egalitate cu Roma va da posibilitatea unei bune

comunicări a valorilor cultural-spirituale, dar creşterea ulterioară a prestigiului scaunului din Constantinopol

precum şi asumarea de către patriarh a titlului de ecumenic vor stârni tensiuni care vor influenţa negativ

dialogul intercultural. Enciclicele patriarhale, hotărârile sinoadelor şi oros-urile de credinţă vor fi tot atâtea

mijloace de comunicare interculturală cu lumea romană apuseană. Operele literare (în special cele cu caracter

teologic) vor influenţa gândirea întregii Europe într-un mod unitar, favorizând circulaţia ideilor şi concepţiilor

de tot felul.

Un rol intercultural deosebit îl joacă în această perioadă negustorii şi comercianţii, în special cei de

origine evreiască, care traversau bazinul mediteranean făcând o punte de legătură nevăzută între partea

răsăriteană şi cea apuseană a Europei. Spiritul universalist roman nu este cu totul pierdut la începutul perioadei

tratate, iar conştiinţa creştină îl va întări şi mai mult deschizând posibilitatea comunicării adevăratelor valori,

mai ales prin libertatea discuţiilor teologice. În pofida celor cinci Sinoade Ecumenice care au loc în această

perioadă, şi a schimburilor generale de idei, secolele V - VIII sunt considerate totuşi mai puţin marcante din

punct de vedere al dialogului intercultural decât alte secole ulterioare, sau chiar decât perioada Antichităţii. În

ansambul ei, însă, perioada este o epocă a rupturilor şi a separării, în care apar premisele decalajelor culturale

majore de mai târziu, din interiorul continentului european.

Oameni şi istorie la un loc vor contribui la evoluţia atât de diferită a Occidentului de Orientul european

încât astăzi cele două profile culturale se conturează distinct ca nişte recapitulări fidele ale tuturor

evenimentelor şi stadiilor prin care au trecut de-a lungul timpului. Cel puţin pentru secolele V- VIII, evoluţia

culturii poate fi urmărită din perspectiva mai multor parametri meniţi să elucideze zonele de divergenţă şi de

neconcordanţă care apar între Apus şi Răsărit. În primul rând, se poate evalua fenomenologia culturală din

punct de vedere al spaţialităţii, al durabilităţii şi al vecinătăţii, apoi al exclusivităţii, raţionalităţii, realităţii şi

necesităţii ei pentru umanitatea contemporană.

În Apus, în perioada tratată, principalul pol generator de cultură este Roma, şi, ca atare, intensitatea şi

frecvenţa produsului cultural se pierde pe măsura depărtării de acest centru. De aceea, bazinul mediteranean va

fi mai puţin influenţat de culturile popoarelor migratoare decât regiunile Germaniei şi Franţei de astăzi.

Continuitatea în timp a culturii romane suferă şi ea de o întrerupere bruscă prin imixtiunea civilizaţiilor barbare.

39

Promovarea vechilor valori şi principii se va face parţial, doar în anumite domenii (cum este cel eclesial), şi va

suporta o transformare majoră atât de formă cât şi de fond. Stilul de asimilare a celorlalte valori culturale nu

este unul clasic, obişnuit, prin învecinare sau împrumut, ci este unul atipic, prin impact violent şi impunere

uneori forţată a unor modele civilizaţionale noi. Venirea barbarilor nu este, însă, doar o schimbare de paradigmă

civilizaţională, ci reprezintă pentru Apus chiar metamorfoza profundă a întregii perspective culturale de aici

prin simbioza dintre vechea cultură antică romană şi culturile noi ale barbarilor. Împrejurările specifice

cuceririlor barbare vor determina, în primă fază, eludarea aspectului cultural din viaţa cotidiană, publică sau

privată, din preocupările fireşti ale statului, şi exilarea ei spre spaţiul eclesial, Biserica fiind, pentru o bună

perioadă, singura creatoare şi promotoare de cultură în vestul Europei. Acest rol al Bisericii Apusene se va

continua mult timp după secolul al VIII-lea, stârnind mai târziu chiar reacţii de protest, concretizate în epoca

iluministă şi în modernism prin eforturile de laicizare a culturii, prin revendicarea acesteia în spaţiul profan, prin

apariţia ateismului cultural de după Revoluţia franceză.

După închegarea unor formaţiuni politice mai stabile în Apus şi după apariţia unor curţi regale

interesate şi de cultură, tot Biserica va fi cea care va deţine monopolul activităţilor culturale de aici. De aceea,

cultura va rămâne apanajul păturilor superioare ale societăţii apusene (feudalii şi gentilomii, clericii din ierarhia

superioară), adâncindu-se prăpastia dintre aceştia şi plebea muncitoare, analfabetă şi săracă, căreia Biserica

Apuseană îi va interzice, la un moment dat, chiar şi accesul la Cartea Sfântă - Biblia. Aşa se explică faptul că, în

mare parte, cultura apuseană a secolelor V - VIII este una unilaterală, servind doar interesele aristocraţiei laice

şi eclesiale, excepţie făcând doar lucrările de teologie de interes universal.

În partea răsăriteană a Europei şi în Imperiul Bizantin lucrurile stau cu totul altfel pentru perioada

secolelor de care ne-am ocupat. Aici cultura este accesibilă mai multor categorii sociale, dată fiind şi structura

diferită a societăţii bizantine şi în special a celei constantinopolitane. Existenţa oamenilor liberi, a

meşteşugarilor şi a negustorilor, a micii aristocraţii, dar şi a sutelor de călugări preocupaţi de activităţi culturale

din cele mai diverse, reprezintă garanţia existenţei permanente a unor consumatori şi creatori de cultură. Este

adevărat că şi aici, ca şi în vest, cultura se polarizează în jurul Constantinopolului, dar şi în jurul celorlalte mari

oraşe - centre culturale (Alexandria, Atena, Antiohia, Ierusalim, Niceea, Calcedon, Efes, Corint, Tesalonic)

unde existau universităţi sau şcoli, multe dintre ele laice. Chiar şi după desfiinţarea şcolii filosofice din Atena

(grea lovitură dată învăţământului şi culturii profane), Biserica nu va căpăta autoritatea absolută în spaţiul

cultural. Libertatea culturii laice, a filosofiei şi a ştiinţelor exacte, va asigura în Răsărit continuitatea valorilor

Antichităţii greco - romane care, deşi intră uneori în polemică deschisă cu noile valori propuse de cultura

creştină, va contribui la cizelarea profilului cultural bizantin şi est - european de mai târziu. Vecinătatea perşilor

şi apoi a arabilor reprezintă pentru bizantini o altă mare oportunitate interculturală, căci aceştia erau exponenţii

unor modele culturale deosebite şi valoroase: cel extrem-oriental şi cel semit. Ca exemplu relevant putem da

arta şi pictura bizantină şi sud-est europeană (ortodoxă), în care au pătruns puternic influenţe orientale

(arabescuri), care au metamorfozat-o şi au făcut-o unică şi sublimă.

Conducerea teocratică a Imperiului Bizantin va influenţa şi ea evoluţia culturii, în special sub aspectul

scopului, încât deseori se remarcă o suprapunere totală a acesteia peste finalitatea mesajului creştin:

40

desăvârşirea omului şi mântuirea. Transferarea tuturor sensurilor şi scopurilor culturii în spaţiul metafizic,

eliberarea ei din dimensiunea pur umană şi încadrarea într-o formă cvasi - ideală, sacră, vor construi în spaţiul

est-european un prototip cultural diferit de cel apusean, mai dezinteresat de lumea aceasta şi realităţile ei, mai

puţin pragmatic şi nereceptiv la aspectele practice ale vieţii (aşa cum regăsim mereu în cântarea heruvimică

ortodoxă: " …toată grija cea lumească acum să o lepădăm…"). Această nereceptivitate la pragmatismul cotidian

se va dovedi uneori şi un mare dezavantaj faţă de cultura apuseană articulată în permanenţă pe necesităţile

concrete ale vieţii, capabilă să se replieze în sine după schimbările societăţii şi să-şi însuşească rapid

imperativele modernităţii. Idealismul şi predispoziţia pentru metafizic specifice culturii răsăritene o vor arăta în

perioade de tranziţie mai conservatoare, mai puţin modelabilă şi mai închisă în rigorile şi principiile dogmatice

moştenite de secole.

Iată de ce, în dialogul intercultural din ce în ce mai necesar astăzi, reconcilierea celor două părţi

europene nu se poate realiza făcând abstracţie de conţinutul lor religios, de specificul confesional dobândit în

decursul multor secole de istorie, de experienţele culturale profunde, dar diferite, pe care fiecare societate le-a

trăit până astăzi. Având ca bază unitatea economică, administrativă şi politică, Uniunea Europeană este datoare

faţă de toate societăţile pe care le înglobează, dar mai ales faţă de fiecare persoană în parte cu asigurarea unei

libertăţi totale de conştiinţă culturală şi religioasă, care nu se poate educa decât în spiritul dialogului irenic.

41

Bibliografie Bălan-Mihailovici, Aurelia, Istoria culturii şi civilizaţiei creştine, Ed. Oscar Print, Bucureşti 2001

Bănescu, Nicolae, Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Anastasia, Bucureşti 2000

Brezeanu, Stelian, Romanitatea Orientală în Evul Mediu, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti 1999

Constantin, Pavel, Tragedia omului în cultura modernă, Ed. Anastasia, Bucureşti 1997

Damaschin, Ioan, Sfântul Dogmatica, Ed. Librăriei Teologiei, Bucureşti 1938

DEX, Ed. a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti 1996

Diehl, Charles, Figuri bizantine, trad. de Ileana Zara, vol I, Ed. pentru literatură, Paris 1927

Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Scorilo, Craiova 1999

Drîmba, Ovidiu, Istoria Culturii şi Civilizaţiei, vol. V, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti 1998

Enciclopedie de Istorie Universală, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti 2003

Iorga, Nicolae, Istoria vieţii bizantine, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti 1974

Le Goff, Jaques, Civilizaţia Occidentului Medieval, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1970

Manolescu, Radu, Istoria Evului Mediu, Editura Tipografiei Universităţii, Bucureşti 1993

Societatea Feudală în Europa Apuseană, Ed. Ştiinţifică , Bucureşti

Schonborn, Christoph, Icoana lui Hristos, trad. Pr. Dr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, Bucureşti 1996.

42