Cuprins

1. Sfârşitul Celui De-al Doilea Război Mondial.........................................................................................3

2. Naşterea ideii unificării europene.......................................................................................................4

3. Fondatorii Comunităţilor Europene.....................................................................................................5

4. Declaraţia Schuman.............................................................................................................................6

5. Tratatul de la Paris si statele fondatoare ale Comunităţii Europene ale Cărbunelui şi Oţelului...........8

6. Tratatul de la Roma privind Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică (Euratom) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE)................................................................................................10

BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................................13

1. Sfârşitul Celui De-al Doilea Război Mondial

Al Doilea Război Mondial a fost un conflict armat generalizat, desfăşurat la

mijlocul secolului al XX-lea, între anii 1939-1945, ce a izbucnit ca urmare a

dorinţei necontenite a Germaniei hitleriste de extindere teritorială şi de dominaţie.

A fost considerat cel mai mare şi mai ucigător război din istoria omenirii. În cadrul

Celui De-al Doilea Război Mondial s-au folosit pentru prima dată anumite

descoperiri tehnice noi, prin care se numără şi bomba atomică, care au avut efecte

devastatoare asupra milioanelor de oameni.

Al Doilea Război Mondial a provocat moartea directă sau indirectă a peste 70

de milioane de oameni, aproximativ 3% din populaţia mondială la acea vreme. În

plus, multe alte persoane au fost rănite grav, au căpătat infirmităţi pe viaţă datorită

armelor de foc, bombardamentelor clasice sau nucleare, sau datorită experienţelor

militare şi medicale inumane la care au fost supuse. S-a estimat că acest război a

costat mai mulţi bani şi resurse decât toate celălalte războaie la un loc, 1000 de

miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără a se pune la socoteală sumele cheltuite

pentru reconstrucţia de după război1.

Urmările războiului au fost devastatoare: milioane de refugiaţi pe drumuri, o

economie europeană care se prabuşise total, infrastructura industrială distrusă. În

plus, spre deosebire de Primul Război Mondial, statele învinse (inamicii Uniunii

Sovietice: Ungaria, România, Finlanda, Italia) au fost supuse la plata unor

despăgubiri de război prin Tratatul de Pace de la Paris care a îngreunat şi mai tare

situaţia lor economică.

De asemenea, Cel De-al Doilea Război Mondial a fost martorul unor atrocităţi

la scară globală (genocid, crimă în masă) împotriva populaţiei civile a mai multor

1 www.wikipedia.ro, Al Doilea Război Mondial

naţiuni implicate în conflagraţie. Cel puţin 60 de milioane de oameni şi-au pierdut

viaţa – aproximativ 25 de milioane de soldaţi şi cam 35 de milioane de civili.

Estimările variază destul de mult. Aceste cifre includ şi pe cei aproximativ 6

milioane de evrei şi cei 4 milioane de neevrei (polonezi, rromi, homosexuali,

comunişti, handicapaţi, prizonieri sovietici etc) ucişi în lagărele Holocaustului.2

Continentul european, aflat in ruina in anul 1945, a renascut, gratie unui proces

complex de unificare, inceput in domeniul economic si extins apoi in multe alte

sectoare, inclusiv in cel politic. Având în vedere urmările pe care le-a avut Cel De-

al Doilea Război Mondial, europenii sunt ferm hotărâţi să se asigure că masacrele

şi distrugerile la care au fost martori nu se vor mai repete niciodata. Imediat după

sfârşitul războiului, Europa se împarte între est şi vest. Începe Războiul Rece, care

va dura 40 de ani. Popoarele din vestul Europei creează Consiliul Europei în 1949.

Este primul pas către cooperare, dar şase ţări doresc să meargă mai departe...3

2. Naşterea ideii unificării europene

Ideea unificării Europei datează cu mult înainte de încercările materiale de

creeare a Comunităţilor Europene. Napoleon Bonaparte, lider politic și militar al

Franței, a avut o încercare de a crea o Europă Unită a tuturor guvernelor

democratice din acea perioadă, dar lipsită de succes, în principal, din cauza

folosirii forței. Napoleon dorea un sistem monetar unic, unitati de masură comune,

precum și uniformizarea legislației, Codul de legi napoleonian trebuind să

servească drept bază pentru un cod de legi european. „ Avem nevoie de un cod

european, de o curte de casație europeană, de o monedă unică, de aceleași măsuri și

2 idem3 www.europa.eu

greutăți, de aceleași legi. Trebuie să fac din toate popoarele Europei un singur

popor.‟4

În iunie 1815, a avut loc una dintre cele mai răsunătoare înfrângeri din

istorie, bătălia de la Waterloo în frunte cu Napoleon. „Istoricii marxiști sunt de

părere că, oricum, chiar dacă Napoleon ar fi învins, el ar fi fost totuși înfrânt în

acest ultim război al său.(...) În niciun caz însă, Napoleon nu ar fi putut realiza, în

perioada revoluției industriale burgheze în care sistemul capitalist abia se maturiza,

tendințele de unificare europeană a marii burghezii franceze. Lipseau condițiile

obiective‟5.

3. Fondatorii Comunităţilor EuropeneCeea ce în epoca napoleoniană a capitalismului franncez nu putea fi decat o

„năzuință precoce și irealizabilă‟6, tinde să se realizeze mai târziu, după sfârșitul

Celui De-al Doilea Război Mondial, când se dorea prevenirea unui alt conflict

armat având în vedere urmările dezastruoase deja amintite. Europenii nu doresc să

mai participe la o astfel de distrugere în masă, motiv pentru care i-au naștere mai

multe organizații menite să asigure pacea mondială, dintre care amintim ONU,

Pactul de la Varșovia. Pentru a se asigura o pace durabilă în Europa, în 1951, a

fost înființată Comunitatea Europeană a Cărbunelui și a Oțelului (CECO),

predecesoarea Uniunii Europene.

Impulsul hotărâtor pentru prima dintre comunităţi a fost furnizat de două

persoane, cetăţeni francezi: Jean Monnet şi Robert Schuman.

În data de 28 aprilie 1950, Robert Schuman, la aceea data ministrul francez

al afacerilor externe, ia cunoștință de o notă redactată de Jean Monnet, comisar

general al planului de reconstrucție în Franța. Nota fusese adresată președintelui

4 Iosif Anghel, Piața Comună și Euratom-ul, Editura Știinţifică, Bucureşti, 1958, p. 55 idem6 idem

Consiliului de Miniștri, dar acestuia nu îi reținuse atenția. Textul conținea o idee

surprinzătoare: plasarea întregii producții de cărbune și oțel a Franței și

Germaniei sub o înaltă autoritate comună independentă, ale cărei decizii să se

impună statelor.7

Robert Schuman s-a născut la Luxemburg, situarea acestei regiuni punându-

și amprenta asupra sa. În ciuda experințelor trăite în Germania nazistă, nu a

încercat niciun resentiment față de Germania când a devenit ministru al afacerilor

externe și a recunoscut că numai o reconciliere de durată cu Germania ar putea

constitui baza unei Europe Unite.

Jean Monnet s-a născut în Cognac, Franța şi a fost considerat arhitectul

unităţii europene.

Cei doi au elaborat planul Schuman, celebru în lumea întreagă. Schuman l-a

informat pe cancelarul german Konrad Adenauer despre acest plan, în mare secret,

pentru a obţine din partea acestuia un acord prealabil. În acelaşi timp, s-a păstrat o

discreţie maximă atât faţă de alte guverne, cât şi faţă de oamenii politici din

Franţa.8

La data de 9 mai 1950, considerată astăzi data naşterii Uniunii Europene,

Schuman a anunţat că Franţa propune crearea unei Comunităţi Europene a

Cărbunelui şi a Oţelului (CECO). Denumită ulterior Declaraţia Schuman, aceasta

constituie piatra fundamentală a construcţiei europene.9

4. Declaraţia Schuman

7 www.eurotrainer.ro8 www.europeana.ro9 Dan Drosu Șaguna, Drept financiar public – curs universitar, Editura CH Beck, Ediţia a 3a, Bucureşti, 2009, p 323.

Declaraţia propune punerea sub o autoritate comună unică a întregii

producţii de cărbune şi oţel din Franţa şi Germania. Cărbunele şi oţetul sunt bazele

producţiei industriale, materiile prime pentru industria de armament. Se va asigura

o stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică, un prim pas către

realizarea unei federaţii europene şi va schimba destinele acelor regiuni care s-au

dedicat în trecut fabricării muniţiei de război, dar care au fost, în acelaşi timp, cele

mai constante victime ale conflictelor. Cei doi realizează că punerea în comun a

celor două materii prime făcea practic imposibil un nou război între cele două ţări.

Prin această declaraţie, Franţa oferea Germaniei şi tuturor celorlalte state din

Europa Occidentală posibilitatea de a-şi unifica economiile, prin crearea unei pieţe

comune în câteva domenii, pentru a le permite reconstrucţia şi posibilitatea de a

face faţă concurenţei dintre blocurile ideologice.

„Declaraţia cuprinde 3 puncte esenţiale:

1) Obiectiv imediat: reconcilierea franco-germană. (...)

2) Obiectiv pe termen lung: construirea unei Europe federale

3) O metodă: dezvoltarea graduală ”10

Între Franţa şi Germania existau conflicte seculare care trebuiau eliminate

pentru a fi posibilă o unificarea reală. Punerea în comun a celor două materii va

demonstra că orice război între cele două state devine nu numai „inimaginabil, ci şi

imposibil din punct de vedere material”11. Înfiinţarea acestei unităţi de producţie

puternice, deschisă tuturor ţărilor care doresc să colaboreze, va pune bazele reale

ale unificări economice, angajându-se să le furnizeze tuturor ţărilor membre

elementelele principale ale producţiei industriale, în condiţii egale. „Această

producţie va fi oferită lumii întregi, fără diferenţieri sau excepţii, pentru a contribui

la ridicarea nivelului de trai şi la dezvoltarea acţiunilor pacifiste”12

10 Tudorel Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, Editura CH Beck, Bucureşti, 2006, p. 211 www.europeana.ro12 Declaraţia Schuman, www.miscareaeuropeana.ro

Este de subliniat faptul că nu se anunţă un proiect ambiţios, de realizare

imediată a unificării europene, ci se punea accentul pe gradualism şi

consensualism. Chiar în Declaraţia Schuman se afirma: “…L’Europe ne se fera

pas d’un coup, ni dans une construction d’ensemble. Elle se fera par des

realisations concretes, creant d’abord une solidarite de fait…” [Europa nu se va

face dintr-o data, nici printr-o constructie de ansamblu. Ea se va face prin realizari

concrete, creand mai intai o solidaritate efectiva.]

Ideea prezentată de către Schuman a fost aceptată de Germania, Italia,

Belgia, Olanda şi Luxemburg13.

5. Tratatul de la Paris si statele fondatoare ale Comunităţii Europene ale Cărbunelui şi Oţelului

La data de 18 aprilie 1951, este semnat Tratatul de la Paris pentru

constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO) de către şase

state europene, dupa nouă luni de negocieri între acestea.

Germania acceptă ideea Franţei. De asemenea, pe 10 mai 1950, ministrul

italian al afacerilor externe exprima şi acordul Italiei cu privire la proiect. Belgia,

Olanda, Luxemburg accepta si ele propunerea.

Statele fondatoare: Germania, Franţa, Italia, Olanda, Belgia şi Luxemburg.

13 Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, Ediţia a IV-a revăzută şi adaugită după Tratatul de la Lisabona, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.15

Prima organizaţie economică internaţională cu caracter integraţionist dorea

să rezolve situaţia de criză în care se găseau industriile carboniferă şi siderurgică,

prin stabilirea unei pieţe comune pe aceste două sectoare, ce ar fi dus la lichidarea

stocurilor acumulate. Propunerea viza un sector limitat, dar extrem de important:

subordonarea producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei unei Înalte

Autorităţi Comune, in cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state

europene14.

Deşi a participat la negocieri, Maria Britanie a rămas deoparte, invocând

necesităţile politicii sale naţioanle şi legăturile privilegiate cu Commonwealth.

Tratatul a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1952.

Tratatul CECO a institutit o piaţa comună în cele două sectoare prin

interzicerea taxelor de import şi export şi a măsurilor cu efect echivalent, precum şi

a restricţiilor cantitative asupra circulaţiei acestor produse, împreună cu

interzicerea discriminării între producători şi consumatori.

Tratatul de la Paris a înfiinţat instituţii interne, cărora le-a definit, totodată, şi

funcţiile. Au fost create patru instituţii:

„- Înalta Autoritate, compusă din 9 persoane independente numite de cele

şase state membre fondatoare, reprezenta principala instituţie de putere decizională

atât pentru statele membre, cât şi pentru persoanele juridice din cele două industrii 14 Dan Drosu Șaguna, Drept financiar public – curs universitar, ediţia CH Beck, Bucureşti, 2009, p. 325

şi avea responsabilitatea de a implementa obiectivele tratatului. Sediul este la

Luxemburg, iar primul preşedinte este Jean Monnet.

- Adunarea Parlamentară alcătuită din delegaţi ai Parlamentelor naţionale cu

competenţe de supraveghere.

- Consiliul alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui guvern, cu rol

consultativ şi anumite puteri de decizie.

- Curtea de Justiţie alcătuită din 9 judecători cu sarcina de a aplica şi

interpreta dispoziţiile Tratatului.”15

Tratatul a fost semnat pentru o perioadă de 50 de ani, efectele sale încetând

la data de 23 iulie 2002.

6. Tratatul de la Roma privind Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică (Euratom) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE)

A doua etapă a integrării debutează prin formarea Comunităţii Economice

Europeane (CEE), organizaţie economică internaţională, creată prin semnarea

Tratatului de la Roma în 1957 de către cele şase state membre ale CECO şi prin

formarea Comunităţii Europeane pentru Energie Atomică (Euratom - CEEA),

ratificată prin acelaşi Tratat.

„Tratatul CEEA are ca obiectiv crearea condiţiilor necesare pentru

dezvoltarea industriei nucleare. În acest sens, au fost instituite politici comune

pentru cercetare, standarde de siguranţă, investiţii, furnizarea de materiale nucleare

şi alte acţiuni pentru crearea unei pieţe comune în acest domeniu”16.

Arma nucleară nu putea să rămână monopolul Rusiei, al Statelor Unite și al

Marii Britanii de aceea a fost necesara crearea CEEA pentru a se dezvolta industria

nucleară a celor șase state.

15 Tudorel Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, Editura CH Beck, Bucureşti, 2006, p. 416 Idem 15

Dacă CECO și Euratom priveau sectoare extrem de importante, dar izolate,

limitate, Comunitatea Economică Europeană viza integrarea economiilor naționale

ale statelor membre. Finalitatea CEE este extinderea întregului sistem la toate

produsele și la toate activitățile economice, deschiderea unui spațiu economic larg.

„ Tratatul CEE (...) se bazează pe libertatea de circulație a mărfurilor,

persoanelor, serviciilor și capitalurilor. Activitățile acestei Comunități includ

armonizarea legislației statelor membre pentru buna funcționare a Pieței Comune și

stabilirea unui tarif vamal comun, a unor politici comerciale comune, politici

comune în domeniul agriculturii și transportului, precum și reguli destinate

asigurării liberei concurențe.”17

Președintele CEE a fost profesorul german Walter Hallstein care dorea ca

integrarea europeană să se facă în trei etape:

- Uniunea vamală

- Uniunea economică

- Uniunea politică18

La început, cele trei Comunități formate: CECO, CEE, Euratom, pentru a

exista și funcționa, au avut instituții și organe proprii, în cele mai importante

domenii de interes.

„Originalitatea sistemului instituțional comunitar constă în faptul că, alături

de cele trei puteri din stat (prevăzute de Montesquieu) regăsim, în același plan,

și instituția având atribuții de control, și anume: Adunarea Comună – pentru

CECA și Adunarea – pentru CEE si Euratom”19.

17 idem18 Dan Drosu Șaguna, Drept financiar public – curs universitar, ediţia CH Beck, Bucureşti, 2009, p. 32519 Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, Ediţia a IV-a revăzută şi adaugită după Tratatul de la Lisabona, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.15

Deoarece cele trei Comunități presupuneau activitatea a 12 instituții pentru o

bună funcționare, au apărut modificări importante în materie instituțională încă

din 1958.

În domeniul jurisdicțional, s-a hotărât formarea unei singure instituții

comune și anume: Curtea de Justiție a Comunităților Europene.Până la 1 iulie

1965, Comunitățile Europene benficiau de o Înaltă Autoritate și două comisii,

care îndeplineau atribuții specifice fiecarei Comunități, potrivit Tratatelor.

„Unificarea instituțiilor reprezintă numai o reducere a numărului acestora,

deoarece dispozițiile privind funcționarea și atribuțiile lor nu au fost modificate.

În concluzie, Comunitățile Europene au apărut prin încheierea unor tratate

internaționale, care au dat naștere unor mecanisme instituționale inexistente,

până atunci, în dreptul internațional public. ”20 Ele au pus baza formării Uniunii

Europene de astăzi, cea mai avansată organizație de integrare multilaterală,

având posibilitatea de acțiune atât în domeniul economic, social și politic, cât și

în domeniul drepturilor omului și al relațiilor externe ale celor 27 de state

membre.

20 Idem, p. 19

BIBLIOGRAFIE

1. Anghel, Iosif, Piața comună și Euratom-ul, Editura Științifică, București,

1958

2. Fuerea, Augustin, Drept comunitar european. Partea generală,Editura All

Beck, București, 2003

3. Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Ediţia a IV-a revăzută şi

adaugită după Tratatul de la Lisabona, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2010

4. Șaguna, Dan Drosu, Drept financiar public, Ediția a 3-a, Editura CH Beck,

București, 2009

5. Ștefan, Tudorel, Introducere în dreptul comunitar, Editura CH Beck,

București, 2006

6. www.wikipedia.ro