Consideratii Generale Asupra Evolutiei Legislatiei Contenciosului Administrativ in Romania

8/2/2019 Consideratii Generale Asupra Evolutiei Legislatiei Contenciosului Administrativ in Romania

1/67

CONSIDERATII GENERALE ASUPRA EVOLUTIEI

LEGISLATIEI CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV

IN ROMANIA

Evolutia istorica a contenciosului administrativ romanContenciosul nostru administrativ a cunoscut mai multe perioade determinate de

schimbari care au intervenit atat in actele normative care fundamentau contenciosul

administrativ, dar, mai ales in cele privind evolutia social-politica a tarii.

El a aparut relativ tarziu in organizarea noastra juridica. In acest sens, amintim ca

abia odata cu Conventia de la Paris din 1858 se consacra pentru prima data la noi in tara

principiul separatiei puterilor in stat, admis in forma incipienta odata cu Regulamentul

Organic, pe baza caruia se stabileste infiintarea unei puteri judecatoresti, constituita din

magistrati care, in mod progresiv vor obtine inamovibilitatea. Inainte de acest moment

nu se putea vorbi de contencios administrativ in tarile romane. Aceste perioade sunturmatoarele :

1. Prima perioada este cuprinsa intre anii 1864 si 1866. Pe baza Conventiei de la

Paris domnitorul Alexandru Ioan Cuza a realizat o serie de reforme care au cuprins si

domeniul justitiei administrative, creand, dupa modelul francez, un organ consultativ

organizat pe langa Guvern, denumit Consiliu de Stat, care avea si atributii de contencios

administrativ. Ea este marcata de instituirea la 11 februarie 1864, prin Legea privind

infiintarea Consiliului de Stat, a Contenciosului Administrativ Roman, care cuprindea

norme ce reglementau procedura prelabila, repararea daunelor si inlaturarea actelor

ilegale.

Consiliul de Stat era un organ consultativ pe langa Guvern, compus dintr-un

vicepresedinte si 9 membri, numiti si revocati de domnitor. Presedinte era insusi

domnitorul Cuza. Membrii erau numiti de preferinta

dintre persoane cu capacitatea si varietatea cunostintelor ce reprezentau trebuinte

diverselor ramuri de administratiune publica. Pe langa membrii titulari mai erau

numiti si 9 auditori, dintre care se puteau, eventual, recruta viitorii membri.

Consiliul de Stat avea trei categorii de atributii :a) in materie legislativa, de a pregati proiecte de lege sau cel putin sa fie

consultat cu privire la toate proiectele de lege, cu exceptia celor bugetare ;

b) in materie administrativa, de organ consultativ al Guvernului, in aceastacalitate el trebuia sa fie consultat asupra proiectelor de regulament, a mai multor

probleme de ordin administrativ (conform art. 45 din lege), dar functiona si ca instanta

disciplinara pentru judecarea functionarilor publici, putand sa propuna sanctiuni de

aceasta natura ;

c) de contencios administrativ, atributiile de contencios administrativ ale

Consiliului de Stat, stabileau, pe baza art. 51 din lege, ca particularii si persoanele

juridice care erau vatamate in interesul lor prin :

- hotararile ministrilor date cu exces de putere si cu calcarea legilor si

regulamentelor ;- hotararile sau actele de executare ale prefectilor sau altor agenti administrativi,

date cu calcarea de legi si regulamente ;


2/67

- hotararile comisiunilor de lucrari publice, puteau sa reclame la Consiliul de

Stat.

Se crea, de asemenea, prin art. 26, posibilitatea de solutionare a reclamatiilor

ridicate de particulari pentru apararea intereselor lor in cazurile anume determinate de

legi. Reclamatiile se puteau adresa direct Consiliului de Stat daca acei particulari au

reclamat inainte la ministerul respectiv si n-au gasit indestulare in termen de 15 zile de

la data primirii reclamatiilor. Era, in conditii limitate, stabilit un recurs pentru exces

de putere la Consiliul de Stat, analog, intr-o anumita masura, cu recursul la Consiliul de

Stat francez, deoarece el putea fi intentat de cei vatamati numai in interesele lor.

Prin art. 34 din lege, se stabilea si calea revizuirii hotararilor definitive pronuntate

de Consiliul de Stat asupra unei hotarari definitive in materia contenciosului

administrativ, partea nemultumita putea cere, in termen de 3 luni de la comunicarea

hotararii sau incheierii revizuirea acestora, in urmatoarele cazuri:

- cand hotarerea era ca efectul erorii de fapt, situatie ce reiesea din actele si

documentele prezentate;

- cand in urma pronuntarii hotararii s-au descoperit documente noi, care potschimba starea chestiunii;

- cand prin hotarare s-a dat mai mult decat s-a cerut;

- cand hotarerea s-a pronuntat cu incalcarea formelor cerute de lege si

regulamente.

Totodata, potrivit art. 49 din lege, Consiliul de Stat judeca toate litigiile care erau

conferite de anumite legi, asa cum erau, de pilda, in baza art. 27 din Legea de la 15

august 1864 privind reglementarea proprietatii rurale, se constituia in ultima instanta a

recursului impotriva deciziilor consiliilor judetene sau a comitetelor permanente, care

erau organe de aplicare a reformei agrare.In sfarsit, Consiliul de Stat exercita si un contencios de interpretare deoarece,

conform art. 52, particularii se puteau adresa direct Consiliului pentru a cere

interpretarea unui decret, regulament sau ordonanta date in materii administrative, prin

care s-ar aduce atingere intereslor altor particulari.

Cat priveste valoarea actelor Consiliului de Stat, aceasta trebuie analizata in

functie de dubla sa competenta, cea stabilita pe baza legii sale organice si, respectiv, cea

conferita prin legi speciale. Astfel, potrivit prevederilor art. 49 din lege, numai atunci

cand Consiliul de Stat judeca cauze conferite printr-o lege speciala, ca de pilda, cea

agrara, hotararile sale erau definitive, judecand in prima si ultima instanta. Incelelalte cazuri prevazute de art. 51 din legea sa de organizare, hotararile aveau un

caracter consultativ, intr-un dublu sens:

a) nu inchideau calea de atac la tribunalele ordinare, decat daca, prin lege, se

stabilea astfel sau cand partile se declarau multumite de hotararile Consiliului;

b) actele emise in domeniul contenciosului administrativ de Consiliul de Stat nu

erau adevarate hotarari judecatoresti, beneficiind de autoritatea lucrului judecat, ci

aveau doar calitatea unor avize care erau confirmate prin hotarare definitiva a

guvernului. De asemenea, legea organica prevedea ca deliberarile din cadrul proceselor

de contencios sunt publice, fara participarea ministrilor la sedintele Consiliului si cu

concluzii orale sau scrise, puse direct de parte sau de avocat.

2. A doua perioada, iulie 1866-iulie 1905. Constitutia din 1866 dispunand

desfiintarea Consiliului de Stat, stabilea in sarcina unei legi ordinare repartizarea

2


3/67

atributiilor lui. Aceasta a fost legea pentru repartizarea atributiunilor Consiliului de

Stat de la 12 iulie 1866, care conferea, prin art. 8, atributiile de contencios

administrativ tribunalelor ordinare, iar recursurile in materie agrara, Curtilor de

apel.

Drept urmare, de la aceasta data, in organizarea contenciosului nostru

administrativ se adopta sistemul englez al tribunalelor de drept comun. In aceasta

perioada, tribunalele incep sa faca deosebirea intre actele de autoritate si de

gestiune, fara insa sa le denumeasca astfel.

Actele de gestiune erau judecate de instantele de drept comun care si-au recunoscut o

capacitate deplina in aceasta materie. Cat priveste actele de autoritate, pe cale de

exceptie, instanetele se considerau competente sa le judece doar sub aspectul legalitatii;

ele judecau cererea de despagubire civila a persoanei impotriva administratiilor publice

si acordau despagubiri particularului, fara insa a pronunta si anularea actelor respective,

care continua sa produca efecte. Daunele obtinute erau insa la nivelul corespunzator in

raport cu prejudiciul cauzat.

Legiuitorul ordinar, prin diverse legi administrative, a conferit atributiile deanulare a actelor administrative de autoritate insasi autoritatii administrative care le

emitea. Acest fapt a facut ca cetateanul sa ramana, in fata abuzurilor administratiei, fara

o protectie eficace, absolut necesara

intr-un stat democratic care apara demnitatea drepturilor lezate.

Cu toate ca, in principiu, contenciosul administrativ din aceasta perioada era in

competenta instantelor de drept comun, pe langa diferite servicii publice, in general pe

langa ministere, erau organizate si comisii speciale cu atributii de contencios

administrativ, in fapt, instante administrative speciale ce judecau litigiile rezultate

ca urmare a functionarii acestora, precum si a aplicarii masurilor care formaubaza activitatii serviciului respectiv. De pilda, in materie fiscala militara, pensii si

contabilitatea banilor publici, ele se apropie mai mult de tipul de administrator

judecator, decat de tipul tribunalului administrativ.

Ca urmare a acestor aspecte, activitatea contenciosului administrativ din aceasta a

doua perioada a fost apreciata, in doctrina de specialitate, ca fiind de importanta destul

de redusa si putin eficace pentru administratia publica a Romaniei.

3. A treia perioada, iulie 1905 1948. Aceasta perioada cuprinde mai multe

subperioade bine delimitate. Caracteristica acestei perioade este existenta unor

reglementari speciale cu privire la competenta instantelor in materia contenciosuluiadministrativ, cum sunt : legile pentru reorganizarea Curtii de Casatie din 1 iulie 1905,

din 25 martie 1910, 17 februarie 1912, art. 107 din Constitutia din 1923, Legea

contenciosului administrativ din 23 decembrie 1925, Legea comitetelor de revizie din

20 aprilie 1933, Legea curtilor administrative din 15 martie 1939.

Legea din 1905 de reorganizare a Inaltei Curti de Casatiune si Justitie, se

caracterizeaza prin faptul ca :

a) da dreptul particularilor sa atace pe calea unui recurs principal si direct actele

administrative ilegale si sa ceara instantei judecatoresti sa pronunte anularea;

b) pentru judecarea acestui recurs se infiinteaza, la nivelul Inaltei Curti de Casatie

si Justitie, ca instanta obisnuita, Sectiunea a III- a, Sectiune de Contencios

administrativ.

3


4/67

Sectiunea a III-a nu avea o competenta generala ci, aceasta se limita la materiile

stabilite de lege, iar instanta putea doar sa anuleze sau sa confirme actul, iar in anumite

cazuri, sa oblige administratia de a reforma pe cele de autoritate.

Curtea de Casatie judeca numai recursurile impotriva unor anumite acte

administrative specificate expres, cum erau:

a) in contra deciziunilor date in materie de expropriere pentru cauza de utilitate

publica;

b) in contra deciziunilor Curtii de Conturi;

c) in contra deciziunilor date in materie de pensiune;

d) in contra deciziunilor comisiunilor de apel si hotararilor judecatoresti in

materie administrativa sau fiscala, precum si in materie de contraventiune la legile

fiscale, la legile monopolului statului si legea de urmarire, ori de cate ori prin legi

speciale este deschisa calea recursului;

e) ordonantele si regulamentele intocmite cu incalcarea legii de catre puterea

centrala, judeteana, comunala sau de alte autoritati publice, afara de actele de

guvernamant;f) recursurile functionarilor inamovibili legal numiti care erau mutati, inlocuiti

sau pusi in retragere cu incalcarea prevederilor legale.

Functionarul care a obtinut admiterea recursului sau isi pastra, pana la

reintegrarea in functie de catre autoritatea competenta, gradul si salariul ce-l avusese

inainte de a fi inlocuit, mutat sau in retragere.

g) recursurile impotriva ordonantelor si deciziilor prefectilor si a altor autoritati

publice, prin care s-ar incalca un drept patrimonial al recurentilor, precum si impotriva

refuzului acestor autoritati de a rezolva cererea privind un asemenea drept;

h) deciziile consiliilor comunale sau judetene cand se cerea inscrierea in buget aunei sume (datorii) certe lichide si exigibile, recunoscute legal sau constatata printr-un

titlu executoriu;

i) in contra deciziunilor curtilor de apel in cazurile prevazute de art. 10 din Legea

asupra numelui.

Recursul nu era admisibil decat daca recurentul dovedea vatamarea unui drept, cu

precizarea pentru unele cazuri, chiar a unui drept patrimonial.

Curtea de Casatie procedand la judecarea actului, nu putea sa-l examineze decat

sub aspectul legalitatii lui si in cazul cand il considera ilegal sa-l declare fara nici o

putere.Curtea, prin decizia care o pronunta, nu putea stabili decat anularea actului

administrativ, daca actul produsese daune, partea vatamata nu le putea obtine decat pe

calea unei actiuni, conform dreptului comun la tribunale ordinare.

Prin Legea de reorganizare a Curtii de Casatie si Justitie din 25 martie 1910,

este desfiintat sistemul legii din 1905. Sectiunii a III-a a Curtii de Casatie nu I se mai

recunosc atributii in materie de contencios administrativ, cauzele de aceasta natura fiind

atribuite din nou instantelor de drept comun. Ca atare, tribunalele judecau cauzele

conform principiilor generale ale dreptului si se considera ca, daca potrivit acestor

principii, nu se putea pronunta anularea actului, ci numai condamnarea la daune, nimic

nu se putea opune de a hotari ca statul sa fie condamnat la daune cominatorii, in

situatiile cand acesta impiedica exercitiul legal al unui drept sau refuzul de a recunoaste

un drept al reclamantului.

4


5/67

Legea pentru Curtea de Casatie si Justitie din 17 februarie 1912, reintroduce

contenciosul administrativ din 1905, cu unele modificari, si anume contenciosul de

legalitate este redus numai la un contencios de constatare a legalitatii si nu de anulare a

actului ilegal.

Curtea de Casatie nu mai avea dreptul de a anula actul ci doar il declara ilegal, ea

invita autoritatea administrativa sa satisfaca cererea, sa desfiinteze sau sa modifice actul

care vatama dreptul particularilor; executarea deciziei era asigurata sub sanctiunea

daunelor comunatorii la cererea ulterioara a reclamantului, in cazul in care administratia

respectiva nu se conforma acesteia.

Legea facea deosebirea intre actele de gestiune pe care le da in competenta

tribunalelor de drept comun si actele de autoritate pe care le da din nou in competenta

Sectiei a III-a a Curtii de Casatie si Justitie. Curtea de Casatie avea o competenta

generala de a judeca legalitatea actelor de autoritate, cu unele exceptii mentionate

expres de lege.

Cat priveste contenciosul in daune, acesta este stabilit de legiuitorul din 1912

in competenta Curtilor de apel.Prin art. 107 din Constitutia din 1923, legiuitorul constituant a facut din

contenciosul administrativ o institutie de ordin constitutional. Potrivit acestei norme

constitutionale, judecarea contenciosului administrativ era conferita puterii judecatoresti

obisnuite pentru toate litigiile dintre particulari si administratie, cand aceasta le incalca

drepturile lor prin actele sale ilegale.

In acest sens, se stabilea ca, Cel vatamat in drepturile sale, fie printr-un act

administrativ de autoritate, fie printr-un act de gestiune facut cu calcarea legilor si a

regulamentelor, fie prin rea-vointa a autoritatilor de a rezolva cererea privitoare la un

drept, poate face cerere la instantele judecatoresti pentru recunoasterea dreptului sau.Organele puterii judecatoresti judeca daca actul este ilegal, il pot anula sau pot

pronunta daune civile pana la data restabilirii dreptului vatamat, avand caderea de a

judeca si cererea de despagubire, fie contra autoritatii administrative chemate in

judecata, fie in contra functionarului vinovat.

De asemenea, alineatul final al articolului 107 stabilea doua categorii de acte

care nu erau supuse niciunui control judecatoresc si anume : actele de guvernamant si,

respectiv, actele de comandament militar.

Pe baza aceleiasi dispozitii a art. 107 din Constitutia din 1923 a fost adoptata, la

23 decembrie 1925, Legea pentru contenciosul administrativ conform careia seputeau ataca numai actele administrative care aduceau atingere drepturilor subiective,

contenciosul fiind de deplina jurisdictie pentru actele de gestiune si de anulare pentru

actele de autoritate, atributiile de contencios fiind stabilite in sarcina puterii

judecatoresti obisnuite.

Potrivit art. 1 din Legea contenciosului administrativ din 1925, orice persoana

vatamata in drepturile sale printr-un act administrativ de autoritate facut cu

incalcarea legilor si a regulamentelor sau prin reaua vointa a autoritatilor

administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, puteau face cerere

pentru recunoasterea dreptului sau la instante judecatoresti competente, precizate

de lege.

Legea contenciosului administrativ stabilea, totodata, reluand la randul ei

dispozitia constitutionala a art.7, competenta in materia contenciosului administrativ,

5


6/67

puterii judecatoresti intr-o dubla acceptie si anume : o competenta in baza dreptului

comun si o competenta speciala in baza unor legi speciale.

De altfel, ulterior intrarii in vigoare a Constitutiei din 1923 si apoi a Legii

contenciosului administrativ din 1925, nu numai ca jurisdictiile speciale existente

anterior nu au fost desfiintate, dar s-au mai infiintat si altele noi, a caror valabilitate nu a

fost contestata in fata instantelor cuvenite. Unul dintre primele organe administrative

jurisdictionale a fost Curtea de Conturi, infiintata in 1864, care avea ca obiect litigiile

privind contabilitatea banilor publici. De asemenea, au mai functionat ca jurisdictii

administrative : Ministerul Lucrarilor Publice, ca instante de appel privind regimul

apelor, respectiv, Ministerul Agriculturii, cu privire la regimul padurilor si altele.

4. A patra perioada, 9 iulie 1948 1 septembrie 1967. Aceasta perioada incepe

prin adoptarea Decretului nr. 128/1948 care desfiinteaza contenciosul administrativ si

curtile administrative. In expunerea sa de motive se sublinia, de altfel explicit, intentia

legiuitorului ca prin dispozitiile decretului pe viitor sa se impiedice ca actele

autoritatii sa fie puse in discutie de particulari, iar acestia sa mai aiba dreptul sa cheme

statul in judecata pentru ca actele lui sa fie cenzurate de o autoritate subordonata .Se interzicea, in acest fel, sa mai fie puse in discutie actele administrative pe cale

de actiune directa sau pe cale de executie, fiind exceptate doar cele stabilite printr-o

dispozitie legala speciala. Asa cum era de exemplu cazul Codului muncii. Cel care se

considera lezat printr-un act administrativ de stat nu putea cere instantelor

judecatoresti anularea sau constatarea ilegalitatii actului, intrucat se aprecia ca avea

deschisa calea controlului ierarhic. Actiunile de contencios aflate in curs de judecata

se considerau stinse iar hotararile pronuntate si neexecutate au fost considerate nule

(art.1 si art. 2). Fundamentat pe principiul unicitatii puterii de stat, cadrul constitutional

din 1948 reglementa ca toate organele statului sunt subordonate Marii AdunariNationale, organul suprem al puterii de stat.

In acest cadru, instantele judecatoresti de drept comun aveau dreptul de a controla

legalitatea actelor administrative numai in mod exceptional, in cazul expres prevazut

de lege, iar pe calea exceptiei de ilegalitate, ori de cate ori intentia legiuitorului de a le

recunoaste aceasta competenta se desprinde in mod neindoielnic din interpretarea legii.

Plangerea, ca mijloc procedural de atac al unor acte prin care se cerea desfiintarea

sau modificarea lor era, insa, folosita numai in cazurile expres prevazute de lege. In

acest sens, trebuie mentionat ca exista un numar de dispozitii normative foarte limitat in

care se prevedea posibilitatea de control a legalitatii actelor. Acestea erau in domeniulnotarial, contraventional, al actelor referitoare la carnetul de munca, la actele de stare

civila si cele privind stabilirea si plata chiriei pentru locuinte, obligatiuni locative,

precum si schimbul de locuinte.

5. A cincea perioada, 1 septembrie 1967 8 decembrie 1990. Contenciosul

administrativ din aceasta perioada s-a realizat pe baza art. 35 si 103 din Constitutia din

1965, respectiv a Legii nr. 1/1967 cu privire la judecarea de catre tribunal a cererilor

celor vatamati in drepturile lor prin acte administrative ilegale, potrivit acestor acte

normative, tribunalele si judecatoriile judecau cererile celor vatamati in drepturile lor

prin acte administrative, ele puteau sa se pronunte, in conditiile legii si asupra legalitatii

unor acte.

Conform prevederilor legii, competenta solutionarii cererilor celor vatamati in

drepturile lor printr-un act administrativ ilegal, era stabilita in sarcina instantelor

6


7/67

judecatoresti de drept comun. Cel vatamat intr-un drept al sau printr-un act

administrativ ilegal, putea cere instantei judecatoresti competente, tribunalului si

judecatoriei, in conditiile legii, anularea actului sau obligarea organului administrativ

chemat in judecata sa

ia masura corespunzatoare pentru a inlatura incalcarea dreptului sau si repararea

pagubei. De asemenea, refuzul justificat de a satisface o cerere privitoare la un drept,

precum si nerezolvarea unei astfel de cereri in termenul prevazut de lege, se socotea act

administrativ ilegal (art.1).

Legea nr. 1 din anul 1967 reglementa un contencios subiectiv, actiunile

persoanei fundamentandu-se pe lezarea unui drept subiectiv si nu pe un simplu interes

personal.

O caracteristica a controlului judecatoresc asupra actelor administrative, potrivit

acestor reglementari, precizata de doctrina, era generalitatea. In acest sens, s-a spus ca

era un control de principiu si se formulau doua concluzii :

a) actele ce nu puteau fi atacate reprezentau o exceptie de la regula, ele trebuiau

sa fie expres prevazute de lege ;b) ori de cate ori un litigiu referitor la legalitatea actelor administrative nu era dat

prin lege in competenta altor organe cu caracter jurisdictional, solutionarea lui era de

competenta instantelor judecatoresti.

Acest control mai era caracterizat ca un control strict al legalitatii si nu al

oportunitatii si se exercita numai asupra actelor administrative emanate de la

organele administratiei de stat. Controlul era exercitat de instantele judecatoresti prin

solutionarea de litigii, folosind procedura judiciara (civila), specifica organelor

judecatoresti de drept comun, avand insa unele elemente derogatorii prevazute de

reglementari speciale. Era un control de plina jurisdictie, un control subsidiar, in sensulca el nu putea fi exercitat decat dupa ce s-a incercat restabilirea legalitatii pe calea

administrativa sub forma recursului gratios sau ierarhic. Exceptiile erau insa foarte

numeroase, fapt ce a dus la transformarea regulii in execptie si a exceptiei in regula.

6. A sasea perioada 7 noiembrie 1990 7 ianuarie 2005. Contenciosul

administrativ organizat prin Legea nr. 29/1990.

Legea 29/7.11.1990 a fost adoptata inaintea Constitutiei Romaniei din 1991

relansand traditia din perioada interbelica prin reluarea, in substanta, a reglementarii din

1925, dar aducand si unele elemente de noutate.

Era pentru prima data, dupa desfiintarea Consiliului de Stat, cand se creau incadrul instantelor judecatoresti, sectii specializate de contencios administrativ, initial la

nivelul tribunalelor judetene si la nivelul Curtii Supreme de Justitie, ulterior si la nicelul

Curtilor de appel.

Contenciosul administrativ reglementat prin Legea nr. 29/1990 s-a caracterizat

prin urmatoarele trasaturi :

a) era un contencios de plina jurisdictie, intrucat, potrivit art. 11, instanta putea

obliga la emiterea actului, putea dispune anularea acestuia si putea obliga la

despagubiri ;

b) realiza un control direct, pe cale de actiune judiciara, atat fata de actul

administrativ propriu zis, cat si fata de actul administrativ asimilat (tacerea sau

tardivitatea organului administratiei publice) ;

c) actul atacat trebuia sa fie numai al unei autoritati administrative ;

7


8/67

d) reglementa proceduri prealabile, prin art.5, potrivit careia, inainte de a

introduce actiunea la instanta de contencios administrativ, trebuie sa se adreseze

autoritatii emitente sau autoritatii ierarhic superioare de a inlatura actul ilegal si sa

repare eventuala paguba ;

e) contenciosul administrativ avea doua grade de jurisdictie, fondul si recursul,

ambele date in competenta instantelor judecatoresti, respectiv sectiilor de contencios

administrativ ;

f) puteau fi atacate si actele administrative jurisdictionale, cu exceptia celor din

domeniul fiscal si contraventional, cu recurs, dupa epuizarea cailor administrativ

jurisdictionale, in termen de 15 zile de la comunicare, la sectia contencios administrativ

al Curtii Supreme de Justitie ;

g) actiunile puteau fi formulate si personal impotriva functionarului autoritatii

parate, care putea fi obligat la plata de daune solidar cu autoritatea ;

h) instanta, in cazul admiterii, hotara si asupra daunelor materiale si morale, fiind

pentru prima data in Romania.

PREZENTAREA SISTEMULUI ADMINISTRATIEI PUBLICE

DIN ROMANIA.

ACTELE ADMINISTRATIVE EMISE IN EXERCITAREA AUTORITATII

Pentru rezolvarea multiplelor si complexelor sarcini care revin administratiei

publice, in activitatea acesteia este necesar sa se actioneze prin acte administrative,

contracte administrative, operatiuni administrative si operatiuni materiale.

Decizia administrativa este determinanta atat pentru actiunea personaluluiadministratiei publice, cat mai ales pentru persoanele care se gasesc in afara sistemului

administratiei publice si in raport cu care lucreaza acest sistem, organizand executarea si

executand legea.

Decizia administrativa nu este numai o determinanta a comportamentului acestor

persoane, ci si o modalitate de participare la administratia publica prin multiple forme a

cetatenilor.

Prin decizia administrativa se asigura comportamentului uman o anumita

coeziune in cadrul diferitelor colectivitati umane in care actioneaza autoritatile si

institutiile administratiei publice pe baza si in executarea legii.In luarea deciziei administrative, scopul urmarit este realizarea politicii statului,

vointa pe care o exprima decizia administrative fiind intemeiata pe lege.

Procesul decizional in sistemul administratiei publice

Decizia administrativa este rezultatul unui proces decizional ce parcurge

urmatoarele etape :

Initiativa deciziei administrative

Aceasta initiativa apartine uneori factorilor politici, insa de cele mai multe ori

initiativa deciziei administrative revine autoritatilor administratiei publice, pe baza unor

informatii proprii sau pe baza sesizarilor diferitelor organe de stat, organizatii obstesti

ori ale cetatenilor.

8


9/67

Adesea autoritatile administratiei publice asteapta incuviintarea declansarii

actiunii lor de la autoritatile puterii legiuitoare.

Intre autoritatile puterii legiuitoare si autoritatile administratiei publice este un

flux informational care permite la nivelul politic stabilirea valorilor

politice, iar la nivelul administratiei publice realizarea acelor valori care exprima

interesul general al societatii.

Participarea la luarea deciziei administrative

Participarea politica la luarea deciziei administrative se realizeaza prin grupurile

parlamentare sau comisiile parlamentare care adesea propun decizia administrativa. Tot

participare politica este si cea care se realizeaza de ministri si ceilalti demnitari care

conduc organele centrale ale administratiei publice.

Participarea sociala releva caracterul democratic al statului si antreneaza in

procesul decizional cetatenii sau organizatiile cetatenesti. Aceasta consultare a

cetatenilor la luarea deciziei administrative creeaza conditii deosebite pentru executarea

acesteia.

Participarea tehnica la procesul decizional presupune aportul functionarilor dincompartimentele autoritatilor si institutiilor publice, precum si a specialistilor in materie

din institutiile specializate, din invatamantul de specialitate si din cercetarea stiintifica.

Deliberarea in procesul decizional

Prin deliberare intelegem acea activitate care priveste cercetarea problemelor care

cad in sarcina administratiei publice, discutarea acestor probleme si manifestarea de

vointa, anume hotararea de rezolvare a mentionatelor probleme, care reprezinta decizia

administrativa.

Desi deliberarea cuprinde cele trei componente amintite, este adesea recunoscut

faptul ca deliberarea are ca semnificatie principala luarea hotararii.Efectele deciziei administrative

Manifestarea de vointa juridica pe care o cuprinde decizia administrativa are

efecte asupra personalului din sistemul administratiei publice, asupra persoanelor fizice

si juridice din afara sistemului iar aplicarea acestei decizii produce anumite efecte,

indirect si asupra fortelor politice care au elaborat valorile pe care le pun in executare

autoritatile administratiei publice prin decizia adoptata.

De precizat ca punerea in executare a deciziilor administrative se poate face, in

primul rand, prin convingere si, in caz de nevoie, prin folosirea fortei coercitive a

statului.Decizia administrativa se ia, de regula, atunci cand prin lege nu s-au indicat si

mijloacele de organizare si executare a ei de catre autoritatile administrative si s-a dat

acestora posibilitatea de a aprecia asupra modului de organizare si executare a legii.

Forma principala a deciziei administrative o constituie actul administrativ

unilateral, acesta din urma fiind denumit si contract administrativ.

Actul administrativ

In activitatea practica se folosesc diferiti termeni pentru desemnarea acestui tip de

act juridic pe care il denumim act administrativ (decizie, ordin, instructiune, dispozitie,

regulament, autorizatie, permis, etc).

9


10/67

In literatura juridica, pe langa termenul de act administrativ se foloseste si

termenul de act de drept administrativ sau act juridic administrativ pentru a scoate mai

bine in evidenta regimul juridic administrativ aplicabil tipului de act juridic la care ne

referim.

Personal, ne oprim asupra denumirii de act administrativ.

Trasaturile actului administrativ

In primul rand, trebuie aratat ca actul administrativ este un act juridic, adica o

manifestare de vointa generatoare de efecte juridice, respectiv de nastere, modificare

sau stingere a unor drepturi si obligatii.

Ceea ce caracterizeaza actul administrativ este faptul ca produce efecte juridice

prin el insusi (exemplu : dispozitia unui primar prin care se stabilesc drepturi si obligatii

pentru cetatenii care locuiesc in unitatea administrativ-teritoriala respectiva).

Prin actele administrative iau nastere drepturi sau obligatii noi, ori se sting cele

vechi, dar pot fi si refuzate pretentii juridice pe care le formuleaza persoanele fizice sau

juridice, in fata autoritatilor administratiei publice.

In al doilea rand, actul administrativ este o manifestare unilaterala de vointajuridica.

Desi uneori la emiterea unui act administrativ participa mai multe persoane din

cadrul aceleiasi autoritati administrative sau mai multe autoritati ale administratiei

publice si, cateodata, alaturi de ele si organizatii particulare, trebuie retinut ca vointele

juridice ale tuturor se contopesc formand o vointa juridica unica.

In al treilea rand, trebuie aratat ca vointa juridica unilaterala provine, in principal

de la autoritati ale administratiei publice.

Prin aceasta manifestare de vointa a unei autoritati a administratiei publice se

realizeaza autoritatea statala, facand sa se modifice ordinea juridica, prin crearea unorsituatii juridice noi.

Problema care se pune este de a sti daca alte organe ale statului sau organizatii

particulare care actioneaza pe baza si in executarea legii, pot adopta sau emite acte

administrative.

Raspunsul este pozitiv in sensul ca, prin lege sau in baza legii, se poate da

competenta unor astfel de acte si altor organe sau organizatii, caz in care acestor acte li

se aplica tot un regim juridic administrativ.

In al patrulea rand, vointa juridica unilaterala este supusa unui regim juridic

specific pe care il denumim regim juridic administrativ si care cuprinde o serie de regulide forma si fond ce privesc reglementarea emiterii actelor administrative, conditiile lor

de valabilitate, controlul acestor acte si sanctiunile la care pot fi supuse.

Trebuie subliniat ca un act administrativ este un act specific prin faptul ca

reprezinta o modalitate de executare a legii potrivit cu vointa legiuitorului.

Avand in vedere trasaturile de mai sus, putem spune ca actul administrativ este o

manifestare unilaterala de vointa juridica a autoritatii administrative, pe baza si in

executarea legii, prin care se formeaza o situatie juridica noua sau se refuza o pretentie

juridica referitoare la un drept recunoscut de lege, vointa juridica ce este supusa

regimului juridic administrativ, regim de putere publica.

10


11/67

Comparatie intre actul administrativ si celelalte acte juridice

Deosebirea dintre actul administrativ si contract

a) deosebirea principala dintre cele doua categorii de acte este aceea ca actul

administrativ reprezinta o manifestare de vointa unilaterala, pe cand contractul

reprezinta un acord de vointa intervenit in scopul producerii unor efecte juridice,

respectiv producerii sau stingerii de drepturi si obligatii ;

b) o alta deosebire este pe taramul regimului juridic. In timp ce la actul

administrativ vorbim de un regim de drept administrativ, ca forma a regimului de drept

public, la contract vorbim de un regim de drept privat, de drept comun.

Totodata, exista deosebiri si intre actul administrativ si contractul administrativ

care este un contract special pe care il pot incheia autoritatile si institutiile administratiei

publice.

Deosebirea dintre actul administrativ si legeDesi sunt acte juridice unilaterale, intemeiate pe puterea publica, forta juridica a

legii este deosebita de aceea a actelor administrative si la fel, regimul juridic al celor

doua categorii de acte juridice. Autoritatea legii se

intemeiaza pe suveranitatea statului, pe cand autoritatea actului administrativ deriva din

lege.

Emiterea si aplicarea actelor administrative se intemeiaza pe organizarea

executarii legii si de aceea actul administrativ se subordoneaza intotdeauna dispozitiilor

legii, aspect ce justifica si diferitele forme de control la care sunt supuse actele

administrative pentru asigurarea legalitatii lor.Deosebirea dintre actul administrativ si hotarare

Desi ambele acte sunt acte juridice unilaterale, intemeiate pe lege, din punct de

vedere formal hotararea judecatoreasca este actul juridic prin care se realizeaza puterea

judecatoreasca, iar actul administrativ este cel prin care se realizeaza interventia puterii

executive in organizarea executarii legii.

Deosebirea dintre cele doua categorii de acte nu este insa numai formala ci si de

natura si de regim juridic aplicabil.

Astfel , actul administrativ este acela prin care este organizata executarea legii, pe

cand hotararea judecatoreasca intervine pentru a sanctiona incalcarea legii, solutionandun litigiu intervenit intre parti.

Clasificarea actelor administrative

In principal, avem de a face cu o clasificare a actelor administrative dupa efectele

juridice pe care le produc si acest lucru ne ajuta la precizarea notiunii si a regimului

juridic al acestora.

Sunt astfel acte normative care produc efecte juridice asupra unei categorii

nedeterminate de persoane si acestea se numesc acte administrative normative si acte

administrative care produc efecte juridice asupra unor persoane determinate si acestea

se numesc acte administrative individuale.

De precizat ca nu toate autoritatile administratiei publice au competenta de a

emite acte administrative normative, in schimb toate pot adopta sau emite acte

administrative individuale.

11


12/67

In timp ce actele administrative individuale pot fi contestate in justitie, numai

pe calea actiunii, deci in mod direct, actele administrative normative pot fi contestate

atat pe cale de actiune cat si pe calea exceptiei de ilegalitate, deci in mod indirect.

O alta clasificare a actelor administrative consta in acte administrative prin care

se constituie o noua situatie juridica, numite si acte administrative constitutive si acte

administrative prin care situatia juridica noua este doar

declarata si aceste acte se numesc declarative sau recognitive, de drepturi si obligatii.

Mai exista o categorie a actelor administrative jurisdictionale care prezinta

anumite particularitati cu privire la exercitiul competentei in emiterea lor, la procedura

de emitere si de exercitare a controlului jurisdictional.

Apoi, avem acte administrative care produc efecte juridice in cadrul sistemului

administratiei publice si acte administrative care produc efecte juridice fata de persoane

fizice sau juridice, care se afla in afara acestui sistem.

Alta clasificare dupa domeniile de activitate in care se aplica actele administrative

si anume : securitate si aparare, in domeniul financiar, in domeniul starii civile, etc.

Dintre categoriile de acte administrative mentionate, cea mai importantaclasificare este, in acte administrative normative, acte administrative individuale si acte

administrative jurisdictionale.

Actele administrative jurisdictionale

Aceste acte sunt opera unor autoritati care apartin sistemului administratiei

publice si care au o competenta speciala, atribuita de lege ce le confera dreptul de a

solutiona anumite litigii. De aceea, actul administrativ este un act juridic de speta, care

intervine pentru a solutiona un litigiu ce s-a ivit din incalcarea unei dispozitii legale.

Actul administrativ jurisdictional este emis dupa o procedura distincta de

procedura de emitere a celorlalte acte administrative, prin aceea ca presupuneparticiparea partilor si o elementara contradictorialitate in dezbaterea care precede

emiterea acestui tip de acte.

In al treilea rand, actele jurisdictionale necesita o motivare in fapt si indrept,

premergatoare deciziei propriu-zise, decizie prin care se sanctioneaza incalcarea normei

juridice si se solutioneaza litigiul respectiv.

Datorita specificului sau, care consta in solutionarea unui litigiu, actul

administrativ jurisdictional prezinta o stabilitate juridica mai mare decat actele

administrative obisnuite.

De aceea, actele administrative jurisdictionale se bucura de autoritate de lucrujudecat, insa mai mica decat aceea a hotararii judecatoresti.

Legalitatea actelor administrative

Actele administrative privind organizarea executarii si executarea legii sunt

intotdeauna in raport de subordonare fata de lege. Ele trebuie sa aiba o baza legala,

legalitatea actelor administrative fiind o conditie esentiala pentru valabilitatea acestora.

In principiu, actele administrative cu caracter normativ nu formuleaza valori

politice, formularea acestor valori fiind atribuite legii, ci se limiteaza la stabilirea

modalitatilor de punere in executare a legii.

Legea insa, nu intotdeauna stabileste, in detaliu, conditiile si modalitatile de

interventie a autoritatilor administratiei publice prin acte administrative.

De altfel, daca legea ar prestabili intotdeauna modalitatile de executare a ei,

autoritatile administratiei publice s-ar transforma in niste organisme automate care nu s-

12


13/67

ar putea adapta sarcinilor asa de variate si mereu in schimbare pe care le prezinta viata

sociala.

De aceea, autoritatile administratiei publice trebuie sa dispuna de o anumita

initiativa si sa aiba posibilitatea de a aprecia situatiile in care vor emite acte

administrative, oportunitatea emiterii acestor acte.

Referitor la legalitatea actelor administrative, putem spune ca atunci cand prin

lege se prestabilesc conditiile necesare pentru emiterea acestor acte, suntem in prezenta

asa-zisei competente legale a autoritatilor administrative.

In cazul in care, prin lege, se creaza posibilitatea mai larga sau mai restransa a

autoritatilor administratiei publice de a aprecia conditiile in care vor emite actele

administrative, suntem in prezenta unei competente ce presupune un drept de apreciere

din partea autoritatilor administratiei publice asupra emiterii acestor acte (competenta de

apreciere).

De exemplu, pentru emiterea unui permis de circulatie, legea prevede o serie de

conditii pe care trebuie sa le indeplineasca persoanele carora li se vor elibera astfel de

permise. Unele din aceste conditii vor fi doar constatate de organele administratieipublice competente sa emita actul, precum limita de varsta, plata unei taxe (competenta

legala), iar alte conditii, precum capacitatea de a conduce un autovehicul pe drumurile

publice, sunt lasate la aprecierea organului de politie (competenta de apreciere sau

discretionara).

In masura in care trebuie sa se realizeze anumite activitati, autoritatile si

institutiile administratiei publice trebuie sa emita acte administrative bazate pe lege

(este asa-zisul comportament administrativ pozitiv).

In alte imprejurari, de interes general, legea cere autoritatilor si institutiilor

administratiei publice, sa se abtina de la efectuarea anumitor activitati (este vorba de asa zisul comportament administrativ negativ).

Mobilul si motivul actului administrativ

Mobilul este faptul care determina autoritatea administratiei publice sa uzeze de

competenta sa in emiterea actului. Mobilul reprezinta ratiunea competentei conferite

prin lege autoritatii administratiei publice, de a emite actul.

Astfel, conferirea competentei autoritatii administratiei publice de a apara ordinea

publica constituie mobilul actelor administrative pe care le emit aceste autoritati.

Daca in baza acestui mobil autoritatea administratiei publice emite un act

administrativ, nu pentru a realiza ordinea publica, ci pentru a sicana o persoana, actulrespectiv este ilegal, datorita ilegalitatii mobilului sau.

Motivul actului administrativ este ceea ce constituie justificarea continutului sau,

mai precis cauza acestui act.

In masura in care un act al administratiei publice este emis in vederea satisfacerii

abuzive a unui interes particular, acel act este ilegal, datorita motivului sau.

Motivul actului administrativ poate sa fie, de fapt si de drept si el se evidentiaza,

in principal, cu ocazia motivarii actului administrativ, in fapt si in drept.

Emiterea actelor administrative

Actele administrative pot fi emise doar de acele autoritati care se bucura de o

anumita competenta pe care le-o confera legea sau actele emise in baza si in executarea

legii.

13


14/67

Autorii actelor administrative pot fi autoritati personale sau colegiale, investite

cu competenta de a emite acte administrative (ex.: primarul este o autoritate

unipersonala, iar comisia administrativa este o autoritate colegiala).

Cat priveste trasaturile competentei de a emite sau adopta acte adminitrative,

acestea sunt urmatoarele :

Nu exista competenta decat in baza legii.

Astfel, actele administrative nu pot fi emise sau adoptate decat de autoritatile

investite de lege sau de acte date in baza legii, cu aceasta competenta.

Conform principiului paralelismului actelor juridice, autoritatea care poate emite

un act administrativ, are si competenta de a-l desfiinta (ex.: numirea in functie si

revocarea din functie).

Competenta de a emite acte administrative este legata de functia pe care o

indeplineste autorul competentei, nu persoana acestuia.

Competenta este, asadar, destinata functiei respective, persoana care o

indeplineste nefiind decat mijlocul prin care se realizeaza functia respectiva.

Competenta de emitere a actelor administrative exista inainte de numireapersoanei in functie si subzista si dupa plecarea persoanei respective din functie, precum

si in cazul in care functia nu este ocupata.

O alta caracteristica este cea a abilitarii legale a autorilor actelor administrative,

pentru acestia exercitiul competentei fiind un drept si o obligatie in acelasi timp, si nu

un privilegiu.

Drept urmare, competenta de a emite acte administrative poate fi oricand

modificata, fara ca titularul functiei sa aiba dreptul de a pretinde mentinerea acesteia.

O alta trasatura a competentei de a emite acte administrative este permanenta

acesteia, in sensul ca nu se epuizeaza prin exercitare.Ca atare, autorul competentei poate face actul administrativ ori de cate ori se

ivesc conditiile de exercitare a competentei. De pilda, poate fi aplicata sanctiunea, de

fiecare data cand sunt intrunite elementele constitutive ale unei contraventii, deci cand

starea contraventionala se repeta.

Competenta in emiterea actelor administrative derivand din lege, este egala

pentru toate persoanele carora li se adreseaza actele administrative emise pe baza acestei

competente.

Titularii competentelor nu pot renunta la competenta respectiva si nu o pot

incredinta spre exercitare altor persoane, ca principiu.Se ivesc insa situatii in care titularul competentei nu poate sa indeplineasca

atributiile functiei din diferite motive, cum ar fi lipsa de la serviciu, in caz de boala, o

supraaglomerare a sarcinilor de serviciu, etc.

Exercitarea competentei pentru emiterea actelor administrative

In practica se intalnesc situatii in care titularii competentei pot emite singuri acte

administrative, insa in alte cazuri, competenta lor se subordoneaza altor competente

exercitate de alti titulari.

Asa de pilda, in exercitarea competentei, o autoritate executiva trebuie sa tina

seama de competenta unei autoritati deliberative.

In aceste cazuri, pentru emiterea actelor administrative, titularul competentei

trebuie sa aiba o aprobare prealabila sau o aprobare ulterioara (ratificare) a actelor, din

partea organelor fata de care se subordoneaza.

14


15/67

In cadrul concursului de competenta in forma directa, suntem in prezenta unui

act administrativ emis prin acordul mai multor autoritati ale administratiei publice din

diferite domenii si ramuri de activitate (ex.: actul administrativ emis de mai multe

ministere, asa-zisul ordin comun al diferitilor ministri).

Concursul de competenta in forma indirecta este cel mai frecvent intalnit in

practica autoritatilor administratiei publice si se exprima in mai multe feluri :

O subordonare a competentei este fata de autoritatea ierarhica. Principiul

subordonarii ierarhice da dreptul organelor ierarhic superioare sa exercite o activitate de

indrumare prin instructiuni si ordine asupra felului in care trebuie exercitata competenta

de catre organele ierarhic inferioare.

Alte modalitati privind subordonarea competentei constau in aprobarea prealabila

sau aprobarea ulterioara emiterii actului, aprobari fara de care actul administrativ emis

este considerat nelegal.

O alta situatie este supunerea competentei de emitere a actelor administrative

unor reguli de procedura, prevazute de normele juridice.

O alta situatie este subordonarea competentei fata de anumite avize conformedate de diferite autoritati ale administratiei publice. Avizul conform este un punct de

vedere privitor la o anumita problema pe care o are de rezolvat administratia publica,

punct de vedere ce este exprimat de o alta autoritate a administratiei publice in baza

competentei stabilite de normele juridice si care este obligatoriu in solutionarea

problemei prin actul administrativ care se emite.

Rezulta ca, in cazul avizului conform, titularul competentei este nu numai obligat

sa ceara avizul altei autoritati ale administratiei publice dar este si obligat sa tina cont de

acest aviz (ex.: avizul Ministerului Finantelor in cazul emiterii actelor administrative ce

privesc probleme referitoare la aspecte financiare).Pentru toate aceste avize si aprobari, trebuie sa existe o prevedere legala, iar

neconsiderarea ca valabile a acestor acte este expresia nerespectarii dispozitiilor legale

care fac referire la aceste avize si aprobari.

Competenta titularului poate fi legata si de anumite avize, asa-zis consultative, in

masura in care se considera binevenit punctul de vedere din acel aviz.

Avizele consultative sunt de doua feluri : facultative si obligatorii.

Avizele facultative sunt cele pentru care titularul competentei nu are obligatia de

a le solicita, iar daca le-a solicitat, nu are obligatia de a tine cont de ele.

Avizele obligatorii sunt cele pentru care in normele juridice se prevede obligatiade a le cere, dar nu si obligatia de a tine cont de ele.

In masura in care nu s-a solicitat un aviz pentru care dispozitiile legii prevad

obligatia de a fi solicitat, actul respectiv este lovit de nulitate.

Rezulta ca avizele consultative sunt considerate proceduri pe care trebuie sa le

respecte cei care emit sau adopta acte administrative.

O alta regula procedurala care trebuie respectata in exercitarea competentei, este

cea privind forma scrisa ceruta pentru unele acte administrative.

Prin forma actelor administrative intelegem felul in care se exprima vointa

juridica pe care o cuprind aceste acte, vointa juridica fiind de altfel continutul actului

administrativ.

Actul administrativ poate fi, sub aspectul formei, scris, oral sau implicit.

15


16/67

Problema formei actului administrativ are importanta deosebita pentru

asigurarea legalitatii acestor acte.

Referitor la forma scrisa, trebuie mentionat ca si atunci cand nu este prevazuta in

mod obligatoriu, aceasta este recomandabila.

Astfel, forma scrisa ingaduie autorului competentei sa-si formuleze cat mai clar

vointa sa juridica, iar celor care executa actul, care trebuie sa i se

conformeze, li se da posibilitatea de a intelege mai usor vointa juridica a celui care a

emis actul.

In al doilea rand, forma scrisa a actului administrativ permite exercitarea

corespunzatoare a controlului, putandu-se stabili relativ usor raportul de conformitate

intre baza de referinta care este norma juridica ori actele emise pe baza ierarhiei si actul

administrativ controlat.

Contractele administrative

Cadrul legal

In realizarea sarcinilor pe care le au organele administratiei publice sunt folosite

nu numai actele administrative care au caracter unilateral, ci si contracteleadministrative care sunt acte juridice bilaterale.

Contractele administrative sunt acte juridice pe care le incheie autoritatile

administratiei publice cu cei administrati, acte care cuprind manifestari de vointa pentru

parti contractante.

Prin natura lor, contractele administrative nu se deosebesc de contractele civile,

deosebirea existand doar pe taramul regimului juridic ce li se aplica.

In dreptul socialist existenta actelor administrative era contestata, deoarece acest

sistem de drept nu admitea existenta si aplicarea deopotriva, cu privire la actele juridice,

a dreptului public si a celui privat, contractele administrative fiind din aceasta cauza,inadecvate sistemului de drept amintit.

Aparitia in dreptul pozitiv actual a unor reglementari si a unor concepte juridice

traditionale, ne determina sa consideram contractele administrative ca apartinand

dreptului administrativ.

Aceste reglementari au aparut in Legea nr. 18/1991 a fondului funciar si in Legea

nr. 15/1990 cu privire la reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome si

societati comerciale.

Astfel, in Legea nr. 18/1991 se prevede ca unele terenuri ce apartin domeniului

public si care sunt afectate unei utilitati publice, pot fi folosite in regim de drept public.De asemenea, prin dispozitiile Legii nr. 15/1990 se reglementeaza concesionarea,

inchirierea si locatia gestiunii unor activitati comerciale, servicii publice, unitati de

productie ale unor regii autonome, bunuri si terenuri proprietate de stat.

Trasaturile caracteristice contractelor administrative

Contractele administrative prezinta anumite trasaturi caracteristice in privinta

partilor, obiectului, clauzelor si executarii acestora, dupa cum urmeaza:

Partile in contractele administrative

Una din partile contractante are obligatoriu calitatea de autoritate a administratiei

publice si prezenta acestei autoritati in contractele administrative este justificata de

activitatea de organizare a executarii si de executare a legii potrivit competentei

conferita de normele juridice, in vederea realizarii unui interes public sau utilizarii

domeniului public.

16


17/67

Cealalta parte contractanta este un particular (persoana fizica sau juridica) care

se situeaza in afara sistemului autoritatilor administratiei publice.

Obiectul contractelor administrative

Potrivit legislatiei in vigoare, obiectul contractelor administrative il poate

constitui concesionarea unor activitati economice, servicii publice, unitati de productie

ale unor regii autonome si terenuri proprietate de stat sau ale unitatilor administrativ-

teritoriale, asa cum au fost stabilite prin hotarare de Guvern, in conformitate cu

dispozitiile art. 25 din Legea nr. 15/1990.

Obiect al acestui contract poate fi si inchirierea unor bunuri care apartin statului si

date in administrarea unor organe ale statului sau unor regii autonome.

Obiect poate fi si locatia gestiunii sectiilor sau altor agenti economici cu capital

integral sau majoritar de stat.

Utilizarea domeniului public poate fi acordata si prin acte unilaterale de

autorizare a unor persoane fizice sau juridice, carora li se permite sa foloseasca cu titlu

gratuit sau contra cost, pe perioade limitate, anumite portiuni ale domeniului public(ex.:

permisiunea de a instala o toneta pe domeniul public).Clauzele contractuale

Legea stabileste modul in care se mentioneaza in contracte administrative

clauzele contractuale. Astfel, clauzele contractuale sunt cuprinse intr-un caiet de sarcini

in care sunt prevazute obligatiile concesionarilor, chiriasilor, locatarilor dupa cum

suntem in prezenta unui contract de concesiune, inchiriere sau locatie a gestiunii.

Executarea contractelor administrative

Conditiile de executare sunt mai riguroase si sanctiunile mai energice. Astfel,

autoritatile administratiei publice exercita un control cu atributii largi in ceea ce priveste

modul de indeplinire a obligatiilor asumate prin contractele administrative.Sanctiunile pentru nerespectarea clauzelor prevazute in aceste contracte sunt mai

aspre decat in dreptul civil, autoritatile administratiei public putand modifica unilateral

clauzele contractuale si rezilia aceste contracte daca partile contractante nu isi

indeplinesc obligatiile sau daca interesele generale cer acest lucru.

NOTIUNEA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV.

TIPURI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV

Notiunea de contencios administrativ

Romania este stat de drept si, ca oricare stat de drept, este organizat potrivit

principiului separartiei si echilibrului puterilor legislativa, executiva si judecatoreasca

in cadrul democratiei constitutuinale, care colaboreaza sau se controleaza reciproc

pentru buna functionare a statului.

In acest context, doua regului caracterizeaza, din punct de vedere al relatiei

cetatean administratie, statul de drept : prima priveste obligatia constitutionala ca

intreaga activitate a statului sa fie supusa normelor juridice, pentru a i se limita astfel

puterea, fapt ce decurge in mod expres din prevederile art.1 alin.5 ale Constitutiei

Romaniei, republicata, conform carora respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a

legilor este obligatorie, cea de a doua se refera la dreptul celor administrati de a apela

17


18/67

la justitie pentru a face ca normele juridice sa fie respectate de administratie, asa cum

rezulta explicit din dispozitiile constitutionale ale art.21, potrivit acestora orice

persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a

intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept. Partile

au dreptul la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil. In

acest sens, in literatura de specialitate se afirma nu exista libertate si nici respct pentru

persoana umana fara judecator : oricine se considera lezat sau oprimat se poate adresa

unei autoritati independente. In fata ei, va avea facultatea de a se explica si de a obtine,

dupa o dezbatere contradictorie o sentinta care se impune tuturor, in particular,

autoritatii publice care l-a lezat prin atitudinea sa,.

Statul de drept are in acest cadru, ca fundament, principiul legalitatii, potrivit

caruia actele administrative trebuie emise pe baza si in conformitate cu Constitutia si cu

legile adoptate de autoritatea legiuitoare, precum si cu celelalte acte normative.

Acest principiu fundamental isi are sensul atat din perspectiva apararii drepturilor

si libertatilor cetatenesti impotriva eventualelor abuzuri si ilegalitati ale statului, cat si

din cel al unei bune si permanente functionari ale serviciilor publice, indiferent deinteresul general sau local pe care-l realizeaza, al asigurarii aplicarii legilor, al adoptarii

si emiterii actelor administrative si al mentinerii ordinii publice.

Administratia publica, ca activitate indispensabila in procesul de organizare a

executarii si de executare a legii, are menirea de a realiza anumite valori politice pentru

satisfacerea trebuintelor societatii, fiind din aceasta cauza o activitate subordonata

acestor valori.

Ca atare, prin insasi natura sa, administratia publica necesita supunere fata de

multiple forme de control. Controlul activitatii administrative este amplu: el priveste

numeroase autoritati publice, precum si guvernul, ministerele, autoritatile administrativeautonome, serviciile deconcentrate, agentiile, consiliile locale, consiliile judetene,

primarii si multe altele, care emit sau adopta annual, in totalitate, milioane de acte

importante pentru viata tarii, a institutiilor si a cetatenilor. Fiecaruia dintre noi fiindu-I

adresate, de multe ori pe zi, numeroase acte administrative ale caror autoritati cu

caracter general sau individual, nationale sau locale, uneori chiar fara sa stim.

In acest sens, pentru ca administratia publica sa fie ferita de a comite ilegalitati,

au fost stabilite diferite mijloace preventive, care au drept scop sa asigure, pe de o parte,

aplicarea si executarea intocmai a legilor si a altor acte normative, iar, pe de alta parte,

sa apere drepturile si interesele administratilor.Aceste mijloace sunt, in primul rand, ordinele, instructiunile si circularele

superiorului ierarhic, care lamureste si explica autoritatilor ierarhic inferioare cum

trebuie sa actioneze pentru a se conforma intocmai dispozitiilor legale. In al doilea rand,

sunt formele procedurale de elaborare a actelor administrative : anterioare,

concomitente si posterioare. Exista si o a treia modalitate, cea a controlului activitatii

administrative prin functia interna de control a conducerii, cat si cea de control extern,

cel specializat, adica controlul exercitat de Guvern si de structurile adminstrative

subordonate acestuia.

Daca administratia publica a emis un act administrativ si acesta se constata ca

este ilegal si nu a fost inlaturat pe caile speciale ale recursului gratios sau ale celui

ierarhic, atunci se va putea recurge la sanctiunile deja cunoscute: anularea (cu nulitatea

absoluta si ce relativa), revocarea si suspendarea actului.

18


19/67

De asemenea, un alt mijloc de control il constituie controlul parlamentar ce se

manifesta, de regula, prin interpelari si intrebari adresate Guvernului ori ministrilor cu

privire la modul in care functioneaza administratie publica. La acest control parlamentar

se adauga si un altul specific, cel exercitat de catre Avocatul poporului, realizat, mai

ales, pentru respectarea drepturilor si libertatilor cetatenesti de catre autoritatile publice,

pe cale extrajudiciara.

Toate aceste mijloace sunt insa insuficiente pentru garantarea legalitatii in

activitatea administratiei publice, cat si pentru apararea drepturilor si intereselor

administratilor si, ca atare, in statul de drept s-a impus, ca masura

complementara, instante organizate dupa principiile de organizare judecatoreasca,

investite cu controlul de legalitate al actelor administrative.

Instituirea controlului administratiei publice altor autoritati decat cele ale puterii

executive se datoreaza faptului ca autoritatile puterii judecatoresti au o pozitie

suficient de consolidata fata de acestea, fiind in masura sa ia hotarari in deplina

independenta. Aceste instanre judecatoresti sunt chemate sa pronunte sanctiuni

impotriva actelor administrative ilegale, conform cu procedura judecatoreasca, prin actejurisdictionale care se bucura de autoritate de lucru judecat, care se presupun ca exprima

adevarul, res judicata pro veritate habetur, in sensul ca, odata ce actul a ramas

definitiv, prin epuizarea sau neexercitarea in termen a tuturor cailor de atac permise,

chestiunea rezolvata prin hotarare nu mai poate fi pusa in discutie prin nici un fel de

cale judecatoreasca si inaintea niciunui fel de instante judiciare.

Persoanele vatamate in drepturile lor recunoscute de lege sau in interesele lor

legitime printr-un act administrativ ilegal sau prin nesolutionarea in termenul legal al

unei cereri au posibilitatea, astfel, sa ceara acestor instante judecatoresti sa aplice

sanctiuni impotriva ilegalitatilor savarsite de autoritatile administrative. In acest fel, prinexercitarea controlului judecatoresc, principiul legalitatii detine garantii suficiente, de

natura constitutionala ce asigura, in mod eficace, drepturile si interesele administratilor

impotriva arbitrarului administrativ.Litigiile care se nasc intre administratie si particulari sau intre doua

autoritati administrative sau chiar intre doi particulari cu privire la legalitatea

unui act administrativ, precum si rezolvarea unor asemenea litigii de drept de

catre instantele judecatoresti, in conformitate cu procedura judecatoreasca, se

numeste contencios administrativ.

Contenciosul administrativ este o ramura speciala a dreptului administrativ carestudiaza ansamblul de reguli privitoare la organizarea si functionarea activitatii de

control jurisdictional al administratiei publice. El are drept finalitate un dublu scop: pe

de o parte, cresterea eficienta a apararii interesului general si a celui local iar pe de alta

parte, asigurarea unei protectii sporite pentru administrati fata de excesele

administratiei publice.

Intr-un stat de drept, contenciosul administrativ reprezinta forma democratica de

reparare a incalcarilor savarsite de catre organele administrative, de limitare a puterilor

arbitare a acestora, de asigurare a drepturilor individuale ale administratilor sau altfel

spus o forma juridica de aparare a particularilor, persoane fizice sau juridice, impotriva

abuzurilor administratiei publice.

19


20/67

Contenciosul administrativ este aspectul patologic al activitatii administrative,

spune Charles Debbasch, el ilustreaza comportamentele, deviatiile si excesele

administratiei.

a) In notiunea de contencios administrativ trebuie sa intre, arata Erast Ditti

Tarangul, toate aceste litigii, fie ca este vorba de litigiile de drept in care apare

administratia ca parte, fie ca este vorba de litigii de drept public care pot sa aiba loc si

numai intre particulari, deoarece toate aceste litigii intra in sfera dreptului administrativ

si sunt supuse mai mult sau mai putin regimului exorbitant al dreptului public.

Notiunea de contencios administrativ este inteleasa de alti autori, numai in sensul

organic se rezolvare a litigiilor de drept data de competenta unor instante special

investite, asa fiind de prilda, in Franta, Consiliul de Stat iar la noi, in perioada

interbelica, fostele curti de apel, curtile administrative, infiintate potrivit Legii pentru

organizarea Curtilor Administrative din 15 martie 1939.

Ca atare, se aprecia ca numai rezolvarea litigiilor date in competenta acestor

instante poate fi considerata drept un contencios administrativ. Fata de o asemenea

abordare, ED Tarangul preciza ca prin cuvantul contencios nu trebuie sa intelegem oinstanta, ci rezolvarea unui litigiu iar contenciosul administrativ reprezinta rezolvarea

unor litigii speciale in care administratia este parte sau care sunt cu privire la dreptul

public. El arata, in acest sens, ca exista numai instante investite cu contencios

administrativ.

Contenciosul administrativ reprezinta una dintre institutiile fundamentale ale

dreptului public care a evoluat, in principal, datorita practicii judiciare si a doctrinei si

apoi a reglementarilor juridice.

Sub aspect material, notiunea de contencios administrativ poate fi definita ca

ansamblul litigiilor ce se nasc intre particulari si administratiile publice, care pun incauza reguli, principii si situatii juridice ce apartin dreptului public.

In acest sens, definitia lui Ducrocq, devenita clasica, arata ca sub aspect formal

contenciosul administrativ este constituit din totalitatea litigiilor de competenta

tribunalelor sau a justitiei administrative.

Inceputul evolutiei contenciosului administrativ este marcat de revolutia franceza

din 1789. Astfel, in Franta, prin legea din 16-14 august 1790, si apoi prin cea din 16

fructidor anul III, a fost realizata o separatie absoluta a puterii executive de cea

judiciara, ca atare, orice interventie a tribunalelor asupra administratiei si a actelor

acesteia este interzisa. Ulterior, s-a statuat si principiul responsabilitatii statului pentrudaunele cauzate, regula raspunderii functionarilor publici, precum si principiul

garantarii functionarilor publici, consacrat de art. 75 din Constitutia anului VIII (1799).

Acest din urma principiu era si cel care impunea ca urmarirea judiciara a functionarilor

publici sa fie conditionata de autorizarea Consiliului de Stat. Initial, Consiliul de Stat a

fost organizat ca organ consultativ al guvernului, el emitea avize asupra proiectelor de

acte normative, legislative si administrative. Avizul primeste foarte curand valoare

obligatorie pentru instantele inferioare.

Incepand din 24 mai 1872, Consiliul de Stat are o sectie de contencios

administrativ care isi exercita atributiile ca tribunal administrativ, natura sa este, insa si

astazi, de organ al puterii execuitve.

Un moment semnificativ in evolutia contenciosului administrativ il constituie

Decizia Blanco a Consiliului de Stat din Franta, din 8 februarie 1873, prin care s-a

20


21/67

impus teoria raspunderii statului pentru fapta culpabila a functionarilor, precum si

teoria regimului exorbitant al raspunderii administratiei, care, ulterior, se va extinde si

in alte tari europene. Acest act preciza ca responsabilitatea care poate incumba statului

prejudicii particularilor printr-un fapt al persoanelor care functioneaza in serviciu

public nu este nici generala, nici absoluta, ea are regulile sale speciale.

Sistemul francez se fundamenteaza pe doua principii esentiale : separarea

activitatii administrative de cea judiciara si separarea administratiei active de puterea

judecatoreasca. Specificarea acestui sistem este faptul ca justitia administrativa are

propriul sau organ suprem, respectiv, sectia de contencios a Consiliului de Stat, care

apare ca o autoritate a puterii executive si nu a puterii judecatoresti. Din aceste

considerente jurisdictiile administrative sunt constituite din consilieri juridic ce apartin

administratiei si nu din magistrati, ceea ce face ca ei sa fie supusi regulilor de recrutare

si de cariera proprii.

Sub aspect formal, in general, exista trei tipuri de contencios administrativ:

a) justitii administrative paralele cu instantele de drept comun, denumite

tribunale administrative, curti de apel si Consiliul de Stat;b) sectii specializate la nivelul acelorasi categorii de instante si cuprinse in

sistemul unei singure curti supreme de justitie;

c) sistemul anglo-saxon al competentei instantelor de drept comun, care au

atributii si in materia contenciosului administrativ.

A existat si un al patrulea sistem, cel al administratorului-judecator, realizat

de organe administrative cu caracter jurisdictional dar, care, in prezent, tinand seama de

mutatiile intervenite in raporturile dintre puterile publice, au condus la renuntarea

sistemului administratorului judecator unic.

Notiunea de contencios administrativ roman este unul dintre concepteletraditionale ale dreptului nostru administrativ, care se sprijina pe doua principii

fundamentale ale oricarui stat de drept: principiul respectarii drepturilor legal

dobandite si pe principiul obligativitatii statului de a asigura executarea

hotararilor judecatoresti. In prezent, la noi in tara, principiul constitutional care

guverneaza contenciosul administrativ pentru daune cauzate prin acte ilegale ale statului

(administratiei) sau ca urmare a riscului serviciilor publice este principiul raspunderii

patrimoniale a statului.

Nu se poate concepe viata sociala si o societate civilizata unde cetateanul sa nu

aiba constiinta ca raporturile juridice, incheiate in cadrul ordinii juridice constitutionale,sunt intangibile, astfel ca ele sa poata constitui fundamentul activitatii sale. De

asemenea, nu este de conceput un stat, cel putin in forma sa de organizare de stat de

drept, care sa nu puna in executare sau sa nu vrea sa execute hotararile sau deciziile

juridice ori chiar impotriva statului.

Fenomenul contencios apare in mod incidental si anormal atunci cand o persoana

fizica sau juridica pretinde ca s-a produs o incalcare a unui drept, ce consta dintr-o

activitate materiala sau juridica, sau chiar intr-o abtinere si sesizeaza instanta

judecatoreasca competenta pentru a solutiona acest conflict.

Termenul de contencios desemneaza caracterul actelor si procedurilor judiciare

are implica dezbateri contradictorii, citarea partilor, etc. El provine din cuvantul latin

contendere, a lupta, intrucat procesele care se desfasurau in fata instantelor erau

asamanate, de mult timp, unor lupte judiciare, unde fiecare parte lupta contradictoriu

21


22/67

pentru recunoasterea si apararea dreptului sau. Din aceasta perspectiva, Tudor

Draganu defineste contenciosul administrativ ca totalitatea mijloacelor juridice puse la

dispozitia cetatenilor pentru a putea lupta in vederea restabilirii ordinii de drept,

tulburata prin actele juridice si faptele materiale ale organelor administratiei de stat,

intervine in aplicarea legilor si din functionarea serviciilor publice.

In perioada interbelica chiar terminologia folosita de jurisprudenta romaneasca

pentru plangerile celor vatamati, intentate pe temeiul art. 1 din Legea contenciosului

administrativ, erau denumite actiuni de contencios administrativ.

Aceasta face ca, in dreptul nostru administrativ, termenul de contencios sa fie

utilizat pentru a delimita caile de atac jurisdictionale impotriva actelor si operatiunilor

administrative.

De altfel, in doctrina romaneasca interbelica, notiunea de contencios

administrativ se folosea fie intr-un sens larg, material, care desemna totalitatea

litigiilor dintre administratie si particulari (indiferent cine solutiona litigiul, un organ

judecatoresc sau un organ administrativ), fie intr-un sens strict, mentionand doar

litigiile solutionate de instantele judecatoresti.In acest context, contenciosul administrativ roman era definit ca o totalitate a

litigiilor nascute intre particulari si administratiunile publice, cu ocaziunea organizarii si

functionarii serviciilor publice si in care sunt puse in cauza reguli, principii si situatiuni

juridice apartinand dreptului public.

Contenciosul administrativ poate fi inteles si prin prisma faptului ca

administratia publica are ca atributii asigurarea aplicarii legilor si de a emite acte

normative pentru organizarea executarii legilor, de a asigura functionarea serviciilor

publice, de a lua masuri pentru executarea contractelor administrative, de a ocroti

drepturile persoanelor si de a satisface cerintele celor doi, ori de a mentine ordineapublica. In indeplinirea acestor atributii, uneori administratia publica lezeaza drepturile

si intereselor persoanelor, ele pot formula o plangere, o contestatie juridica, rezolvata de

catre autoritatile competente in mod contencios. De aici si denumirea de contencios

administrativ.

Asemenea litigii sunt de competenta fie a autoritatilor judecatoresti de drept

comun, prin tribunale specializate, ca la noi in tara, fie a unor autoritati speciale admin

istrative, dupa sistemul adoptat de Franta si in multe alte state. Contenciosul

administrativ ia nastere din ciocnirea intereslor care se gasesc fata in fata.

In acest context, trebuie sa precizam ca cetatenii vatamati, in raporturile lor cuautoritatile publice, prin actele administrative ale acestora au la dispozitie doua categorii

de mijloace juridice prin care poate solicita sa le fie recunoscute drepturile sau interesle

legitime incalcate prin aceste acte, ele fiind : recursurile administrative si recursul

contencios.

Pe baza actualei legislatii putem defini contenciosul administrativ ca pe o

activitate de solutionare a litigiilor in care cel putin una din parti este o autoritate

publica, o autoritate administrativa, respectiv un functionar public, generate prin

emiterea unui act administrativ sau nesolutionarea in termen a unei cereri, de catre

instante specializate de contencios administrativ stabilite de Legea 554/2004.

22


23/67

CLASIFICATII TIPURI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV

In literatura de specialitate se disting doua categorii de contencios administrativ

determinate de competenta instantelor de contencios administrativ, respectiv sa anuleze

ori sa modifice un act administrativ emis de o autoritate publica sau sa oblige autoritatea

publica sa rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege si sa oblige

autoritatea publica la repararea pagubelor, fie prin eliberarea unui act administrativ, fie

prin solutionarea in termen a unei cereri.

Astfel, o prima clasificatie este contencios administrativ in anulare si contencios

administrativ de plina jurisdictie.

Contenciosul administrativ in anulare este cel in care instanta de contencios poate

sa anuleze sau sa modifice un act administrativ emis cu nerespectarea conditiilor

prevazute de lege ori sa oblige autoritatea publica sa rezolve o cerere referitoare la un

drept recunoscut de lege.

Contenciosul de plina jurisdictie este cel in care instanta de contencios

administrativ este competenta sa anuleze ori sa modifice actul administrativ atacat, saoblige autoritatea publica sa rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege si

sa acorde repararea daunelor cauzate.

Contenciosul pentru exces de putere, impreuna cu contenciosul de interpretare si

contenciosul de represiune reprezinta o alta clasificatie realizata pe baza doctrinei

franceze.

Contenciosul pentru exces de putere este cel prezentat in Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004 si este bazat pe principiile generale de drept, contra tuturor

actelor administrative si exercitat in scopul asigurarii respectarii legalitatii in activitatea

administrativa.Contenciosul de interpretare are ca obiect obtinerea pe cale principala sau

incidentala a unei clarificari asupra sensului unui act administrativ neclar.

Contenciosul de represiune este cel in care se exercita in fata instantelor

competente in aplicarea de amenzi ca urmare a neexecutarii hotararilor judecatoresti

definitive si irevocabile.

REFLECTII PE MARGINEA LEGII NR. 554/2004 IN

COMPARATIE CU LEGEA NR. 29/1990

Noua Lege a contenciosului administrativ nr. 554/2004, a reprezentat o necesitate

ca urmare a faptului ca, atat doctrina de specialitate, cat si instantele de specialitate au

comentat pe larg ineficienta in anumite situatii a continutului Legii nr. 29/1990 care era

o lege depasita si care urma sa fie pusa de acord cu noile relatii sociale.

Totodata, era necesara modificarea ca urmare a intrarii in vigoare a noii

Constitutii din octombrie 2003, dar si a Legii 215/2001 privind administratia publica

locala, acte normative care stabileau principii noi si ce urmau sa fie cuprinse intr-o alta

lege a contenciosului aministrativ.

In aceste conditii prezentarea unor reflectii legate de oportunitatea Legii

554/2004 este necesara si ca o comparatie cu un act normativ care la momentul

respectiv era adecvat dar in prezent era ineficient.

23


24/67

In cele ce urmeaza vom realiza cateva comparatii in ceea ce priveste

reglementerile dintre actuala lege a contenciosului si vechea lege a contenciosului

administrativ.

a. Conditiile privitoare la calitatea reclamantului se refereau la : 1) calitatea

reclamantului de a sta in justitie si 2) dovada vatamarii unui drept al sau.

1. Conform prevederilor art. 1 alin.1 din Legea nr. 29/1990, se stabilea ca au

calitatea de a sta in justitie doua categorii de persoane : persoane fizice si persoane

juridice (potrivit art. 52 din Constitutia republicata, orice persoana vatamata de o

autoritate publica).

Legea nr. 29/1990 stabilea ca persoanele fizice pot fi reclamante daca au

capacitate de folosinta, capacitate de exercitiu si capacitate procesuala. Puteau avea

calitatea de reclamant in litigiile de contencios administrativ si functionarii publici, in

conditiile prevazute de Legea nr. 188/1999, republicata, in cazurile in care se aducea

atingere drepturilor privind functia publica, prin acte administrative emise de autoritatile

sau institutiile publice unde isi desfasurau activitatea.

2. Potrivit aceluiasi alin. (1) al art. 1 din Legea nr. 29/1990, se cerea persoaneiconditia de a dovedi ca a fost vatamata in drepturile sale recunoscute de lege, pentru a

se putea adresa instantei de contencios competente, in vederea anularii actului,

recunoasterea dreptului si repararea pagubei ce i-a fost cauzata.

Din acest punct de vedere, contenciosul nostru administrativ era un contencios

subiectiv, intrucat reclamantul nu poate sta in instanta decat in masura in care actul

administrativ sau refuzul nejustificat vatama drepturile lui subiective.

Actualul art. 52 din Constitutia Romaniei, republicata aduce modificari de

substanta atat fostului art. 48 cat si legii, in sensul ca se adauga ca este indreptatita sa

obtina reparatii nu numai persoana vatamata intr-un drept al sau, ci si persoanavatamata intr-un interes legitim.

Potrivit legii, insa, nu este suficient ca persoana fizica sau juridica sa aiba

capacitatea de a sta in justitie, ea trebuind sa dovedeasca si faptul ca a fost vatamata in

drepturile sale recunoscute de lege. Cu alte cuvinte, reclamantul trebuia sa fi fost

beneficiarul unui drept recunoscut de lege sau de actele administrative, emise pe baza si

in executarea legii, drept pe care autoritatea administrativa parata avea obligatia sa-l

respecte si eventual sa-l realizeze in favoarea sa. Daca autoritatea administrativa nu

indeplinea aceasta obligatie, ea vatama dreptul subiectiv al reclamantului, ceea ce ii

permitea sa introduca actiunea in contencios administrativ.In acest cadru, reamintim ca dreptul subiectiv este definit de doctrina ca puterea

garantata de lege vointei subiectului activ al raportului juridic, in temeiul careia acesta

este in masura, in vederea valorificarii unui interes direct, sa desfasoare o conduita

determinanta sau sa pretinda subiectului pasiv al raportului juridic o anumita

comportare, care, la nevoie, poate fi impusa acestuia cu sprijinul fortei de constrangere a

statului. Cat priveste interesul ocrotit de lege, se precizeaza ca acesta nu confera

purtatorului sau posibilitatea garantata de lege prin eventuala aplicare a constrangerii de

stat, de a desfasura anumite activitati sau de a se abtine de la ele.

De asemenea, se impune sa subliniem si faptul ca art. 1 al Legii nr. 29/1990

trebuia interpretat, dupa intrarea in vigoare a Constitutiei Romaniei, in conditiile

prevazute de normele constitutionale ale art. 21, care consacra principiul potrivit

24


25/67

caruia orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, libertatilor

si intereselor sale legitime.

De altfel, prevederile actualului art. 52 din Constitutia Romaniei, republicata,

schimba conceptia cu privire la aceasta conditie in sensul ca pentru introducerea unei

actiuni directe in contenciosul administrativ este suficienta dobandirea unui interes

legitim, precizand ca este vorba despre vatamarea in drepturile si interesele legitime

recunoscute de lege. Pentru a fi considerat un interes legitim, in literatura noastra de

specialitate se apreciaza ca acesta nu este suficient ca el sa nu contravina ordinii juridice

in vigoare, ci este necesar sa-si aiba izvorul si sa fie ocrotiti de o prevedere a unei norme

juridice scrise sau cutumizare.

Cu privire la dispozitiile art. 1 al Legii nr. 29/1990 este de mentionat ca doctrina

si, de cele mai multe ori si jurisprudenta, considera ca au actiune, in baza legii

contenciosului administrativ, numai persoanele fizice sau juridice

care sunt vatamate in drepturile lor existente recunoscute de lege, nu si persoanele care

solicita apararea unor vocatii si interese.

Astfel, actiunea in contencios administrativ prin care reclamanta cerea sa seconstate ca interesele sale legitime ar fi fost grav vatamate prin faptul ca in urma

prezentarii la un concurs nu a fost clasificata pe primul loc, ci pe al doilea, neputand

ocupa postul vacant de bibliotecar, a fost respinsa.

Mai mult, Curtea Suprema de Justitie, Sectia de contencios administrativ a aratat

ca reclamantul nu avea dreptul recunoscut de lege, de a ocupa postul scos la concurs, ci

doar vocatie la acel post si dreptul de a se prezenta la acel concurs. In continuare, se

mai precizeaza ca abia in urma obtinerii celei mai mari medii, reclamanta ar fi avut

si dreptul, in sensul legii, de a ocupa postul resp

Consideratii Generale Asupra Evolutiei Legislatiei Contenciosului Administrativ in Romania

Documents

Transcript of Consideratii Generale Asupra Evolutiei Legislatiei Contenciosului Administrativ in Romania