Sectiunea 1. Comercialitatea contractului de vânzare-cumparare comerciala

Diferenta dintre contractul de vânzare-cumparare comerciala si contractul de vânzare-cumparare civila este numai de ordin functional.

Operatiunile de vânzare-cumparare sunt cele mai frecvente în activitatea comerciala. Contractul de vânzare-cumparare comerciala este strâns legat de productia de marfuri. prin mijlocirea contractului de vânzare-cumparare, marfurile ajung de la producator la

consumator. Dar, contractul de vânzare-cumparare comerciala prezinta interes si pentru activitatea de producere a marfurilor. El este folosit pentru aprovizionarea cu

materiale prime necesare producerii si pentru desfacerea marfurilor realizate.

Cum activitatea comerciala se realizeaza nu numai direct, ci si prin intermediari,

contractul de vânzare-cumparare comerciala reprezinta actul juridic cel mai des întâlnit ca

obiect al contractelor de intermediere: contractul de mandat, contractul de comision, cotractul

de consignatie.

Vânzarea-cumpararea comerciala este asemanatoare cu vânzarea-cumpararea civila. si

într-un caz si în celalalt este vorba de un contract prin intermediul caruia se transmite

proprietatea unui lucru în schimbul unui pret.

Ceea ce deosebeste vânzarea-cumpararea comerciala de cea civila este functia

economica a contractului si anume interpunerea în schimbul bunurilor. Aceasta functie confera

vânzarii-cumpararii un caracter comercial.

1. Conditiile legale ale vânzarii-cumpararii comerciale

Comercialitatea raporturilo 818c21i r juridice comerciale este determinata de conceptiile adoptate de legiutor prin normele juridice comerciale.

Codul juridic privind reglementarea raporturilor comerciale este dat de prevederile

diferitelor acte normative în materie comerciala.

Principiul comercialitatii raporturilor juridice comerciale este consacrat juridic de

normele juridice cuprinse în acte normative comerciale cum sunt: Codul comercial român,

Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale, Legea nr. 507/2002 privin organizarea si

desfasurarea unor activitati comerciale de persoane fizice.

În articolul 3, Codul comercial precizeaza care sunt faptele pe care legea le considera

fapte de comert facând o enuntare enuntiatica a acestora.

Articolul 3 Cod comercial: „Legea considera ca fapte de comert:

1.      Cumpararile de produse sau marfuri spre a se revinde, fie în natura fie dupa ce vor fi

lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea si cumpararea spre a

se revinde, de obligatiuni ale Statului sau alte titluri de credit circulând în comert;

2.      Vânzari de produse, vânzarile si închirierile de marfuri, în natura sau lucrate, si

vânzarile de obligatiuni ale Statului sau alte titluri de credit circulând în comert,

când vor fi fost cumparate cu scop de vânzare sau închiriere;

3.      Contractele de raport asupra obligatiunilor de Stat sau a altor titluri de credit

circulând în comert;

4.      Cumpararile si vânzarile de parti sau de actiuni ale societatilor comerciale;

5.      Orice inteprindere de furnituri;

6.      Întreprinderile de spectacole publice;

7.      Întreprinderile de comisioane, agenti si oficii de afaceri;

8.      Întreprinderile constructii;

9.      Întreprinderile de fabrici, de manufactura si imprimerie;

10.  Întreprinderile de editura, librarie si obiecte de arta, când altul decât autorul sau

arbitrul vinde;

11.  Operatiuni de banca si schimb;

12.  Operatiuni de mijlocire în afacerile comerciale;

13.  Întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri de apa sau pe uscat;

14.  Ordinele de producte sau marfuri;

15.  Constructia, cumpararea, vânzarea si revânzarea de tot felul de vase pentru

navigarea interioara si exterioara si tot ce priveste la echiparea, armarea si

aprovizionarea unui vas;

16.  Expeditii maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime si toate contractele

privitoare la comettul de mare si la navigatie;

17.  Asigurarile terestre, chiar mutuale, în contra daunelor si asupra vietii;

18.  Asigurarile, chiar mutuale, contra riscurilor navigatiei;

19.  Depozitele pentru caza de comert;

20.  Depozitele în docuri si antedepozite, precum si toate operatiile asupra recipiselor de

depozit (warante) si asupra scriselor de gaj, liberate de ele.”

În articolul 4 Cod comercial se considera fapte de comert instituindu-se prezumtia de

comercialitate si actele savârsite de catre comercianti în aceasta calitate profesionala.

Articolul 4: „Se socotesc, în afara de acestea, ca fapte de comert celelalte contracte si

obligatiuni ale unui comerciant, daca nu sunt de natura civila sau daca contractul nu rezulta din

însusi actul.”

Legea nr 31/1990 precizeaza în articolul 2 ca în vederea efectuarii de fapte de comert

persoanele fizice si persoanele juridice se pot asocia si constitui asociatii comerciale.

Prin Legea nr. 50/2002 privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice de

catre persoane fizice se precizeaza care sunt categoriile de activitati economice de productie,

comert, servicii care pot fi desfasurate de comerciantii persoane fizice în mod individual sau în

forme asociative comerciale fata de personalitate juridica (asociatii de participatiune, asociatii

familiale).

Potrivit articolului 3 Cod comercial, sunt considerate fapte de comert cumpararile de

producte sau de marfuri spre a se vinde în natura, fie dupa ce se vor fi lucrat sau pus în lucru,

numai spre a se închiria. Are aceeasi valoare si cumpararea spre a se revinde de obligatiuni ale

Statului sau alte titluri de credit care circula în comert (punctul 1).

De asemenea, sunt fapte de comert vânzarile de producte, vânzarile si închirierile de

marfuri în matura sau prelucrate si vânzarile de obligatiuni ale Statului sau alte titluri de credit

care circula în comert, când au fost cumparate în scop de vânzare sau închiriere (punctul 2).

Potrivit Codului comercial, cumpararea si vânzarea comerciala pot avea ca obiect numai

bunurile mobile: productele, marfurile, obligatiunile Statului sau alte titluri de credit.

Asa cum rezulta din dispozitiile articolului 3 punctul 1 si 2 Cod comercial, cumpararea

este facuta în scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea este precedata de o cumpararea în

scop de revânzare.

Legea nu cere ca bunul cumparat sa fie vândut în forma în care a a fost cumparat; bunul

poate fi revândut si dupa ce a suferit unele transformari. bunurile sau marfurile cumparate pot fi

revândute „fie în natura, fie dupa ce se vor fi lucrat sau pus în lucru”.

Potrivit articolului 5 Cod comercial, actele de vânzare a produselor pe care proprietarul

sau cultivatorul le realizeaza de pe pamântul sau ori cultivat de acestea sunt acte judiciare civile,

iar nu comerciale.

2. Trasaturile caracteristice ale vânzarii-cumpararii comerciale

Din dispozitiile articolului 3 punctele 1si2 Cod comercial rezulta ca trasatura caracteristica a cumpararii si vânzarii comerciale o constituie intentia de revânzare.

Cumpararea este facuta în scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea este precedata de o cumparare facuta în scop de revânzare.

În cazul în care cumpararea nu a urmarit scopul revânzarii, actul este civil si nu comercial. Articolul 5 Cod civil prevede ca „nu se poate considera fapta de comert

cumpararea de producte sau marfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumatia cumparatorului sau a familiei sale”. Nu se considera acte de comert nici revânzarea a

acestor bunuri.

Intentia de revânzare sau închiriere trebuie sa îndeplineasca trei conditii:

-         sa existe la data încheirii;

-         sa fie cunoscute cocontractantului;

-         sa priveasca, în principal, bunul cumparat.

3. Prezumtia de comercialitate

Cu privire la prezumtia de comercialitate instituita de articolul 4 din Codul comercial roman s-au pus în literatura juridica urmatoarele probleme:

-         natura juridica a prezumtiei;

-         daca potrivit prezumtiei pot fi considerate comerciale în afara obligatiilor contractuale ale unui comerciant si alte obligatii derivate din fapte licite sau

ilicite.

Pentru prima problema raspunsul care s-a dat a fost în sensul ca prezumtia este o prezumtie „sui genesis” sau „mixta” care se deosebeste din prezumtiile obisnuite.

Motivarea unui asemenea raspuns este determinata de faptul ca prezumtia poate fi înlaturata de proba contrara dar numai în doua cazuri care sunt bine determinate de

lege.

Astfel potrivit articolului 1202 aliniatul 2 din Codul civil exista prezumtiile legale sau absolute (care nu pot fi combatute prin nici un mijloc de proba), prezumtii relative (care

pot fi combatute prin orice mijloc de proba), prezumtii mixte (care pot fi rasturnate numai prin anumite mijloace de proba).

Pentru cea de-a doua problema s-a raspuns ca sunt comerciale nu numai obligatiile contractuale ci si cele izvorâte din fapte licite dar si pentru motive de ordine publica,

fapte de comert obiective.

Articolul 3 Cod comercial enumera actele si operatiunile considerate, conform naturii lor si pentru motive de ordine publica, fapte de comert obiective.

Articolul 4 Cod comercial dispune „Se socotesc, în afara de acestea, ca fapte de comert celelalte contracte si obligatiuni ale unui comerciant, daca nu sunt de natura

civica sau daca contractul nu rezulta din însusi actul”.

Pe lânga fapte de comert obiective a caror comercialitate este independenta de calitatea persoanei care le savârseste, codul comercial reglementeaza si faptele de

comert subiective, cate dobândesc si caracter comercial datorita calitatii de comerciant a persoanei care le savârseste.

Faptele de comert subiective reprezinta un reflex al activitatii desfasurate de comerciant.

O persoana care savârseste, în conditiile legii, anumite fapte de comert obiective prevazute de articolul 3 cod comercial dobândeste calitatea de comerciant – articolul 7 cod comercial: ,,Sunt comercianti aceia care fac fapte de comert, având comertul ca o

profesiune obisnuita si societatile comerciale ”.

În temeiul articolului 4 cod comercial, actele si operatiunile savârsite de comerciant sunt fapte de comert subiective si, deci, supuse Codului comercial.

Întrucât actele de natura civila devin comerciale pentru ca ele sunt facute de un comerciant cu ocazia efectuarii comertului sau, în doctrina ele sunt considerate si fapte

de comert ,,accesorii” ori ,,prin relatie”.

Reglementarea de catre lege a faptelor de comert subiective exprima necesitatea cuprinderii în sfera dreptului comercial a tuturor actelor si operatiunilor folosite de un

comerciant, în aceasta calitate, inclusiv a actelor si operatiunilor ce nu sunt prevazute de articolul 3 Cod comercial. În acest fel se asigura o certitudine asupra includerii în

regimul juridic al actelor si operatiunilor savârsite de comerciant. Prin aceasta se asigura protectia necesara atât comerciantului cât si tertilor care intra în raporturi

juridice cu acesta.

Vor fi comerciale nu numai obligatiile contractuale ci si obligatiile derivând din fapte licite – gestiunea de afaceri, plata nedatorata – precum si cele rezultate din savârsirea

unor fapte ilicite – articolul 998 Cod comercial.

4. Exceptii de la prezumtia de comercialitate

Potrivit articolului 4 cod comercial, prezumtia de comercialitate poate fi înlaturata, deci obligatia are un caracter civil ori necomercialitate rezulta din însusi actul savarsit de

comerciant.

a)      Natura civila a obligatiilor

Daca o anumita obligatie asumata de comerciant este de natura civila, prezumtia de comercialitate este înlaturata. Aceasta exceptie se bazeaza pe realitatea ca în afara

actelor si operatiunilor legate de activitatea pe care o exercita ca profesie, comerciantul face si acte de natura civila, care, evident, nu pot fi supuse regimului

codului comercial.

Întrucât legea nu precizeaza si întelege prin acte civile, se considera ca trebuie avute actele de drept privat care prin structura si functia lor esentiala nu se pot referi la

activitatea comerciala si care ramân civile, indiferent de persoana care le savârsesete – necomerciant sau comerciant. Intra în aceste categorie atât actele de drept civil propriu-zise – tratamentul, acceptarea ori renuntarea la mostenire – cât si actele

juridice de drept al familiei (recunoasterea unui copil din sfera casatoriei, înfierea, etc.). fac parte din aceasta categorie actele juridice privind imobilele, care în conceptia

codului comun sunt acte civile, precum si contractele de uniune.

b)      Necomercialitatea rezulta din însusi actul savârsit de comerciant

Prezumtia de comercialitate este înlaturata în cazul când necomercialitatea rezulta din chiar actul savârsit de comerciant. Întrucât este îndeplinit sa încheie si acte juridice straine de activitatea sa profesionala, comerciantul poate prin propria s vointa, sa

impuna actului un caracter necomercial. Comerciantul poate cumpara unele bunuri necesare uzului personal sau al familiei sale, ori poate împrumuta o suma de bani

destinata unui scop strain comertului.

Legea cere ca necomercialitate sa rezulte din însusi actul savârsit de comerciant ceea ce înseamna ca din actul încheiat trebuie sa reiasa destinatia necomerciala a bunurilor

cumparate ori a sumei de bani împrumutate.

Totodata, legea cere cunoasterea de catre cocontractant a caracterului necomercial al actului. Intentia de a înlatura prezumtia de comercialitate, precum si cunoasterea de

catre cocontractant a acestei intentii, trebuie sa existe la momentul încheierii contractului.

Necomercialitatea trebuie sa rezulte din manifestarea de dorinta a comerciantului, care poate fi expusa sau tacita. Legea nu cere o declaratie explicita într-un înscris, în sensul

înlaturarii prezumtiei de comercialitate. Aceasta intentie poate sa rezulte din anumite împrejurari în acre s-a încheiat actul. În caz de litigiu, instanta va stabili care a fost

intentia partilor, putându-se folosi orice mijloc de proba admis de lege.

Sectiunea 2. Particularitati ale dreptului comercial

La începuturile sale, dreptul comercial apare mai putin formal decât dreptul civil. El era impregnat cu un larg spirit de echitate, mai sensibil la buna-credinta a contractantilor decât la exigentele vointei contractuale si cu înclinare spre solutionarea litigiilor pe

calea arbitrajului.

Cu timpul cerintele dezvoltarii comertului si practica raporturilor comerciale au forjat un spirit dreptului comercial. Acest spirit s-a manifestat mai cu seama în privinta

autonomiei de vointa, a rolului aparentei si a ordinii publice. În configuratia acestui spirit nou, un rol important l-a avut definirea principiilor dreptului comercial, care

guverneaza sistemul raporturilor comerciale.

a)      Autonomia de vointa

Dreptul civil recunoaste libertatea contractuala, care are ca fundament autonomia de vointa la o consecinta, în interpretarea actelor juridice, prevaleaza vointa interna a

contractantilor.

În activitatea comerciala, datorita multitudinii si clentitatii perfectari raporturilor juridice, comerciantii folosesc tot mai mult înscrisurile imprimate.

O serie de caractere privind operatiunile comerciale curente si de o larga raspundere au devenit contractele de adeziune sub forma unor contracte-tip. Aceasta înseamna ca

în dreptul comercial vointa declarata primeaza asupra vointei interne a contractului. Rolul pe care îl are vointa declarata în actele comerciale determina o restrângere a

câmpului de actiune al bunei credinte, care, în dreptul civil asigura corijarea stipulatiilor contractuale si implicit, o atenuare a exercitiului a drepturilor subiective.

Drept urmare reglementarea comerciala are în vedere regularitatea obiectiva a unei operatiuni, iar nu aspectele subiective care au determinat aceasta operatiune. 1[1]

-         posibilitatea libera a subiectilor de drept comercial de a încheia acte juridice comerciale fara nici un fel de tutelare sau subordonare,

-         posibilitatea libera a subiectilor de drept comercial de a stabili continutul actului juridic comercial, adica acele clauze pe care partile pe care partile le

considera ca satisfac vointa lor,

-         posibilitatea libera a subiectilor de drept comercial de a modifica si adopta ori înceta actul juridic comercial încheiat.

b)      Rolul aparentei

Aparenta, în dreptul civil, în anumite cazuri este producatoare de efecte juridice. Ea este justificata prin eroarea comuna si invincibila ori prin necesitati de publicitate –

error communis facis jus.

În dreptul comercial, necesitatile creditorului determina o recunoastere mult mai larga a efectelor aparentei cu sacrificarea uneori a realitatii.

În multe cazuri, dreptul comercial, nu este preocupat de cunoasterea realitatii drepturilor, multumindu-se cu operatiunea de valabilitate a acestora.

În materia titlurilor comerciale legea impune anumite conditii de forma foarte riguroase pentru valabilitatea titlurilor si, pe aceasta baza, admite regularitate lor, fara a se

preocupa de cauza lor juridica.

Datorita recunoasterii de efecte juridice aparentei, pe scara larga circulatia bunurilor si drepturilor este usurata, în favoarea desfasurarii activitatii comerciale.

c)      Ordinea publica

În dreptul civil libertatea contractuala e cârmuita de normele privind ordinea publica, articolul 5 cod civil.

În dreptul comercial, ordinea publica, ca limita a libertatii contractuale, cuprinde domenii mai largi decât în dreptul civil. Acest lucru se aplica prin necesitatea asigurarii de catre stat a unei orientari a activitatii comerciale, în vederea ocrotirii unor interese

generale, cât si a protejarii intereselor consumatorilor.

În acest sens, trebuie mentionat controlul judiciar al constituirii societatilor comerciale, verificarea îndeplinirii conditiilor cerute pentru desfasurarea activitatilor comerciale.

Respectarea normelor de ordine publica este asigurata tot mai mult prin sanctiuni represive – contraventionale si penale – ducând pâna la aparitia unui drept penal

comercial.

d)      Principiile dreptului comercial

Principiile generale ale dreptului comercial român sunt idei directoare care calauzesc întreaga reglementare juridica în materie comerciala. Spiritul dreptului comercial îsi

gaseste o desavârsita expresie în principiile dreptului comercial – Codul comercial si legile comerciale speciale. Prin acest izvor trebuie sa întelegem nu numai dispozitiile exprese pe acre le contin legile comerciale, ci si principiile care se degaja din aceste

norme.

În functie de modul cum sunt reflectate legislatia comerciala principiile dreptului comercial sunt:

-         principiul asigurarii cadrului juridic de existenta si functionare a economiei de piata,

-         principiul asigurarii cadrului juridic de protectie a concurentei loiale,

-         principiul asigurarii cadrului juridic de protejare a interesului national si activitatea economica,

-         principiul comercialitatii raporturilor juridice comerciale,

-         principiul egalitatii juridice a partilor în raporturilor juridice comerciale,

-         principiul asigurarii cadrului juridic privind creditul în operatiunile comerciale,

-         principiul asigurarii cadrului juridic privind securitatea operatiunilor comerciale,

-         principiul asigurarii celeritatii si simplitatii operatiunilor comerciale.

Exista si principii ale unor institutii de drept comercial ramân care se aplica numai la o institutie de drept comercial, fie în doua sau mai multe institutii ale acestuia. Fata de principiile ale dreptului comercial român care are o vocatie generala pentru aceasta

ramura a dreptului comercial are o vocatie mai redusa.

Sectiunea 3. Specificul obligatiilor comerciale în comparatie cu obligatiile civile

Cadrul comercial consacra anumite reguli speciale privind executarea obligatiilor.

Aceste reguli derogatorii de la dreptul comun se justifica prin considerente care tin de specificul activitatii comerciale, asigurarea creditului, a celeritatii executarii obligatiilor.

1.      Pretul în obligatiile comerciale

Potrivit regulilor de drept comun, pretul trebuie sa fie stabilit în bani, sa fie determinat sau determinabil si sa fie real. Ca element al contractului, pretul se stabileste de catre

partile contractante sau de un tert (articolul 1303 si 1304 cod civil).

Exigentele activitatii comerciale au impus reglementarea unor reguli speciale privind preturile în obligatiile comerciale. Aceste reguli se refera la determinarea pretului si

moneda platii.

În anumite cazuri, datorita modificarii pretului marfii sau a cerintei executarii obligatiilor, partile nu sunt în masura sa stabileasca pretul în contractele comerciale pe care le încheie. În asemenea cazuri se considera ca partile contractante au avut în vedere

adevaratul pret al marfurilor sau pretul curent al acestora.

Determinarea adevaratului pret sau pretul curent se face potrivit dispozitiilor articolului 40 Cod comercial: ,,când urmeaza a se hotarî adevaratul pret sau pretul curent al

productelor, marfurilor, transporturilor, navlului, al primelor de asigurare, cursul schimbului, al efectelor publice si titlurilor industriei, el se ia dupa listele bursei sau

dupa mercurialele locului unde contractul a fost încheiat, sau, în lipsa, dupa acelea ale locului cel mai apropiat, sau dupa orice fel de lege”.

În cazul când, datorita unor împrejurari, nu pot fi folosite aceste criterii legale, legea permite partilor sa determine pretul prin orice mijloc de proba prevazut de articolul 46

Cod comercial.

2.      Locul executarii obligatiilor comerciale

Acesta se determina potrivit dispozitiilor articolului 59 Cod comercial ,,Orice obligatiune comerciala trebuie sa fie executata în locul care ar rezulta din natura operatiunii, ori

din intentiunea partilor contractante.

În lipsa de cauza expresa, contractul trebuie sa fie executat în locul unde cel ce s-a obligat îsi avea stabilamentul sau comercial, sau cel putin domiciliul sau resedinta, la

formarea contractului.

Daca însa urmeaza a se preda un lucru determinat, care dupa cunostinta partilor se gasea într-alta parte în momentul formarii contractului, atunci predarea se va face în

acel loc.”

Criteriile de determinare a locului executarii obligatiilor comerciale sunt aceleasi ca si cele prevazute de articolul 1104 cod civil privind stabilirea locului platii. Ele sunt însa

dezvoltate si adecvate cerintelor activitatii comerciale.

3.      Regula curgerii de drept a dobânzii în obligatiile comerciale

Spre deosebire de codul civil care în articolul 1088 alineatul 2 prevede ca dobânzile nu sunt datorate decât de la data cererii de chemare în judecata, codul comercial

stabileste în articolul 43 ca deopotriva: ,,Datoriile comerciale lichide si platibile în bani produc dobânda de drept din ziua în care devin exigibile.”

Derogarea dreptului comercial de la regulile dreptului civil se datoreaza specificului activitatii comerciale: pe de o parte bani în materie comerciala sunt fructiferi, iar pe de alta parte curgerea de drept a dobânzilor impune debitorului sa-si execute la termen

obligatia.

Conditiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobânzilor.

Din articolul 43 Cod comercial rezulta si conditiile care cer a fi îndreptatite pentru curgerea dobânzilor:

a)      obligatia debitorului sa constea în plata unor sume de bani

Debitorul datoreaza dobânzi pentru executarea cu întârziere a obligatiei numai daca aceasta obligatie consta în plata unei sume de bani.

b)      obligatia sa fie comerciala pentru debitor.

Dispozitiile articolului 43 Cod comercial se aplica numai daca obligatia debitorului are caracter comercial. În sprijinul acestei opinii s-au invocat dispozitiile articolului 43 cod

comercial care fac referire la ,,datoriile comerciale”, iar nu la creantele comerciale, legiuitorul având în vedere calitatea debitorului.

c)obligatia sa fie licita, adica sa fie determinat precis cuantumul sumei datorate, determinarea poate fi conventionala sau judecatoreasca, în acest ultim caz dobânzile

curg de la data ramânerii definitive a hotarârii.

d) obligatia sa fie exigibila

Numai daca datoria debitorului a ajuns la scadenta si nu a fost executata, creditorul

este îndreptatit la plata sumei de bani si a dobânzilor aferente.

Daca partile nu au prevazut în contract un termen pentru plata, dispozitiile articolului 43 Cod comercial nu sunt aplicabile, în aceasta situatie dobânzile vor fi datorate numai

de la data punerii în întârziere sau a cererii de chemare în judecata.

Anatocismul în materie comerciala.

Anatocismul (sau dobânda la dobânda) este o conventie prin care partile stipuleaza ca dobânda sa se capitalizeze, deci sa se adauge la suma datorata si sa produca la

însasi dobânda în continuare.

Prin O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzilor legale pentru obligatii banesti în articolul 8 alineatul 1 se prevede ca dobânda se calculeaza numai asupra cuantumului sumei împrumutate, iar în articolul 8 alineatul 2 se precizeaza ca dobânzile se pot capitaliza

si pot produce dobânzi în temeiul unei conventii speciale încheiate în acest sens, dupa scadenta lor, dar numai pentru dobânzi datorate de cel putin 1 an.

Plata anticipata a dobânzilor se poate efectua pe cel mult 6 luni.

În perioada interbelica anatocismul era permis în toate conventiile comerciale, iar nu numai în contractele reglementate de codul comercial, azi nu e permis în cazul

contractului de cont curent si atunci când legea dispune astfel.

Cuantumul dobânzii comerciale. În prezent, dobânda este reglementata prin O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzilor legale pentru obligatii banesti.

Noua reglementare da eficienta principiului libertatii conventiilor lasând partilor libertatea de a stabili rate dobânzii în caz de neexecutare la termen a unei obligatii

banesti (articolul 1). În masura în care, fie potrivit dispozitiilor legale sau prevederilor contractuale, obligatia este purtatoare de dobânzi fara însa a se arata rata dobânzii, se

plateste dobânda legala calculata potrivit acestei ordonante.

Având în vedere realitatea economica actuala, în special inflatia, s-a adoptat pentru stabilirea dobânzii legale nu o rata fixa, ci una variabila, calculata în functie de rata

oficiala a scontului, în functie de care se stabileste dobânda legala este din ultima zi lucratoare a fiecarui trimestru, valabil pentru întreg trimestrul urmator.

În relatiile de comert exterior, dobânda legala este de 6% pe an, atunci când s-a stipulat plata în moneda straina, iar legea aplicabila este legea româna.

4.      Solidaritatea codebitorilor

Articolul 42 cod comercial prevede: ,,În obligatiunile comerciale codebitori sunt tinuti solidari, în afara de stipularea contrara.

Aceeasi prezumtiune exista si contra fideijusorului, chiar necomerciant, care garanteaza o obligatiune comerciala.

Ea nu se aplica si la necomercianti pentru operatiuni care, încât îi priveste, nu sunt fapte de comert.”

În dreptul comun, divizibilitatea obligatiei este regula, iar solidaritatea exceptia; solidaritatea nu se prezuma, motiv pentru care ea trebuie stipulata expres (articolul

1041 Cod civil).

Spre deosebire de codul civil, codul comercial accepta numai solidaritatea pasiva

instituind prin art. 42 din 1 o prezumtie de solidaritate a codebitorilor. În obligatiunile

comerciale codebitorii nu sunt tinuti solidariceste, afara de stipulatie contrara.

Obligatia plurala solidara (solidaritatea) este acea obligatie cu subiecte multiple în

cadrul careia fiecare creditor solidar poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre

debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrala a prestatiei datorate de toti creditorii;

din definitie rezulta ca solidaritatea este activa (art. 1034 codul civil) si pasiva (art. 1039 codul

civil).

Întrucât codul comun nu contine reguli speciale privind solidaritatea activa urmeaza a se

aplica, în baza art. 1 codul comercial, dis pozitiile din dreptul comun (art. 1034-1038 codul

civil).

Codul comun deroga de la principiul stabilit de art. 1041 cod civil, anume acela ca

“obligatia nu se prezuma, trebuie sa fie stipulata expres”, având loc o inversare: ceea ce in

dreptul civil constituie o exceptie, în dreptul comercial devine o regula.

Solidaritatea în materie comerciala nu trebuie stipulata expres, fiind prezumata; aceasta

prezumtie are caracter relativ, ea putând fi înlaturata prin conventia partilor; rasturnarea

prezumtiei poate fi dovedita cu orice mijloc de proba prevazut de art. 46 codul comercial.

Spre deosebire de art. 42 codul comercial care reglementeaza solidaritatea pasiva

relativa, legalitatea comerciala constituie, în anumite situatii, solidaritatea pasiva legala (sau

absoluta), care nu poate fi înlaturata, întrucât are caracter de ordine publica.

Conditiile de aplicare a prezentei de solidaritate a codebitarilor.

a)      Obligatia codebitarilor sa fie comerciala.

Prezumtia de solidaritate nu va fi aplicabila, conditie pentru care codebitarii obligatiei

are caracter civil, chiar daca pentru creditor obligatia are caracter comercial.

Prezumtia de solidaritate va fi aplicabila când codebitarii savârsesc fapte de comert

obiective (art. 2 codul comercial) sau când codebitarii fiind comercianti, savârsesc alte

operatiuni calificate ca fapte de comert subiective în temeiul art. 4 codului comercial.

b)      Solidaritatea nu trebuie prevazuta în conventia partilor, deoarece ea se prezuma, “afara

de stipulatie contrarie” (art. 42 din codul comun); cei ce sustin ca nu s-au obligat solidar

trebuie sa dovedeasca acest lucru folosindu-se de orice mijloc de plata prevazut de art.

46 codul comercial.

5. Interdictia acordarii termenului de gratie.

Art. 44 codul comercial, prevede ca: “În obligatiunile comerciale judecatorul nu poate

acorda termenul de gratie permis de art. 1021 din codul civil”.

Potrivit art. 1021 codul civil, în cazul unui contract sinologmati, daca debitorul nu îsi

executa obligatia, creditarul are dreptul sa ceara, fie executarea pe cale silita a obligatiei, când

acest lucru este posibil, fie nezolutiunea (sezilierea) contractului cu daune interese.

Termenul de gratie este acel termen acordat în mod exceptional de catre judecator acelui

debitor a carei datorie a ajuns la scadenta, cu scopul de a nu pronunta rezolutia sau rezilierea

contractului.. Codul civil sau codul comercial nu dau o definitie a termenului de gratie, totusi

unele texte de lege spun ca prin termen de gratie se întelege un termen de executare scurt, pe

care judecatorul îl poate acorda, în mod exceptional, debitorul aflat în întârziere spre a se evita

astfel pronuntarea rezolutionarii contractului.

Termenul de gratie în dreptul civil.

În cazul în care una din partile unui contract bilateral nu-si executa obligatiile asumate, cealalta

parte poate fie sa ceara executarea silita, fie sa ceara rezolutionarea sau rezilierea

contractului,instanta judecatoreasca constatând ca fiind îndeplinite conditiile de admisibilitate a

cererii poate sa acorde debitorului un termen de gratie pentru a-si executa obligatia.

Posibilitatea acordarii debitorului un termen de gratie, pentru executarea obligatiei este

prevazut de art. 1021 si 1101 codul civil si art. 262 cod privat civil.

Termenul de gratie nu poate fi acordat debitorului în urmatoarele cazuri:

-         daca bunurile sale se vând dupa cererea altui creditor;

-         daca este în stare de faliment sau de insolvabilitate cunoscuta;

-         daca prin fapta sa a micsorat garantiile date prin contract sau daca nu a dat garantiile

fagaduite (art. 263 codul privat civil).

Conditiile aplicarii interdictiei de acordare a termenului de gratie din art. 44 cod

comercial rezulta conditiile în care opereaza interdictia legala a acordarii fenomenului

de gratie.