CGN+BGP

Genul Neisseria

• Genul Neisseria : – coci gram negativi, imobili, nesporulaţi, reniformi, dispuşi în diplo; – speciile patogene-încapsulate– necesităţi nutritive crescute, temperatura optimă de dezvoltare: 35-37°C– oxidazo, catalazo- pozitivi– Specii patogene:

-N. gonorrhoeae -N. meningitidis

• Habitat : tractul respirator superior, genital• cauzează infecţii grave la om• Celelalte specii de Neisseria pot coloniza în mod normal mucoasele şi

tegumentele omului, fiind cauze rare ale infecţiilor.Neisseria gonorrhoeae

• N. gonorrhoeae este în exclusivitate un patogen uman, omul fiind singura gazdă naturală a gonococului.

• La bărbat, gonococul produce uretrita acută care poate evolua spre epididimită, prostatită şi orhită gonococică. Cronicizarea duce la apariţia, în timp, a stricturilor uretrale.

• La femei gonococul produce uretrocervicita acută, cel mai frecvent asimptomatică. Infecţia evoluează ascendent spre uter şi salpinge, salpinigita gonococică fiind una din principalele cauze ale sterilităţii secundare postinfecţioase. De aici, poate ajunge în cavitatea peritoneală producând o peritonită.

• La ambele sexe infecţia poate evolua uneori sistemic cu diseminări secundare în articulaţii şi endocard.

• Contaminarea accidentală a conjunctivei duce la o conjuntivită purulentă. Aceasta este frecventă la nou-născutul, care se contaminează de la mama infectată în timpul naşterii. Oftalmia gonococică a nou născutului poate fi o cauză de orbire.

• La bărbaţi sunt agenţi etiologici ai uretritei gonococice, Din punct de vedere clinic uretrita este acompaniată iniţial de disurie şi o secreţie uretrală purulentă, care survine la 2-5 zile de la contactul vaginal sau anal neprotejat. Netratată se poate complica prin apariţia prostatitei şi epididimitei.

• La femei infecţia debutează iniţial ca o endocervicită, cauzând o secreţie vaginală purulentă, disurie, sângerări intermenstruale şi dureri pelvine (cervicite). La majoritatea femeilor însă, episodul acut trece neobservat (peste 50% din femei

pot fi asimptomatice), infecţia evoluând spre cronicizare, sarcini ectopice, sau chiar spre sterilitatea cuplului.

• Localizările extragenitale (faringita şi anorectita) sunt asociate contactelor sexuale orale şi anale şi sunt mai frecvente la homosexuali.

• Infecţia diseminată are o incidenţă mai redusă (sub 1%), manifestările clinice fiind mai discrete decât în alte infecţii sistemice: subfebrilităţi, artralgii migratorii (mai rar artrite supurative ale articulaţiei mâinii, genunchiului şi gleznei, cu rash pustular pe fond eritematos, respectând capul şi trunchiul).

• Oftalmia gonococică a nou-născutului este transmisă de la femeia gravidă în timpul naşterii şi apare frecvent în prima sau a doua zi după naştere, afectând corneea şi cauzând orbirea.

• Uretrita gonococică este una din cele mai răspândite infecţii cu transmitere sexuală şi este specifică omului.

• Gonococul este prezent numai la persoanele infectate. Importante în transmiterea infecţiei sunt persoanele asimptomatice (în general femeile, în 60-90% din cazuri). Vârful de incidenţă se regăseşte la grupul de vârstă 20-24 ani.

• Recoltarea: Produsele patologice pot fi tipice: secreţia uretrală la bărbaţi şi cervicală la femei, sau mai puţin tipice: sânge, exudat faringian, lichid articular.

• La bărbaţi, recoltarea se face direct, cu ajutorul unui tampon steril, sau a unei anse bacteriologice. Gonococii sunt foarte sensibili la condiţiile de mediu, motiv pentru care cultivarea se face la scurt timp după recoltare, pe medii selective. În cazul unui transport prelungit, se pot folosi medii de transport de tip Amies.

• Examen microscopic: Se recomandă efectuarea frotiurilor directe din secreţiile genitale.

• Prezenţa unor coci gram negativi, dispuşi în diplo, predominent intracelular, la bărbaţii simpomatici, se corelează în proporţie de 95% cu culturile pozitive. La femei, datorită florei vaginale şi cervicale saprofite, frotiurile directe se corelează cu cultura, în doar 50-70% din cazuri, confirmarea fiind necesară prin cultivare.

• Izolare: N. gonorrheae necesită condiţii speciale de creştere:• medii selective, de tip geloză-chocolat, cu adaus de antibiotice (vancomicină,

lincomicină, colistin, amphotericin B, trimethoprim),• incubare la 35◦C, în atmosferă de CO2 3-5%,• umiditate .• Identificare: Identificarea prezumtivă se face pe baza caracterelor morfologice,

culturale şi a testului oxidazei, care este pozitiv. După 48 de ore de incubare, coloniile sunt mici, de culoare gri, translucide.

• Identificarea definitivă se poate face prin:• metode automate de identificare • reacţii de coaglutinare

Sensibilitatea la chimioterapice antiinfecţioase

• Până la jumătatea anilor '50, toţi gonococii prezentau o mare sensibilitate la penicilină. Ulterior au început să apară tot mai multe tulpini care au manifestat un anume grad de rezistenţă la penicilină, tetraciclină şi cloramfenicol.

• După anul 1983 au apărut tulpini cu rezistenţă la penicilină şi cu rezistenţă crescută la tetraciclină şi eritromicină.

• Din aceste motive efectuarea antibiogramei este obligatorie pentru fiecare tulpină izolată.

• In infecţiile gonococice necomplicate de elecţie este ceftriaxona (doză unică de 250-300 mg i.m). Se mai pot utiliza spectinomicina (doză unică de 2g i.m. la bărbat şi 4 g la 12 h la femei) sau ciprofloxacinul (doză unică de 500 mg).

• Deoarece, în mod frecvcent, infecţia este mixtă, asociind N. gonorrhoeae cu Ch. trachomatis, se recomandă administrarea concomitentă a tetraciclinei (doxyciclină) sau a azythromicinei.

• Profilaxia este nespecifică şi constă în practicarea contactelor sexuale protejate şi

în tratamentul corect şi la timp al infecţiei.• Prevenirea oftalmiei gonococice se face prin administrarea intraconjunctivală

imediat dupã naştere a unui colir cu nitrat de argint sau a unui antibiotic. Neisseria meningitidis

Habitat• N. meningitidis colonizează numai omul şi poate fi izolat din oro- şi

nasofaringele a 3-30% dintre persoanele sănătoase.

• Este agentul etiologic al meningitei epidemice, meningococemiei şi doar rareori al pneumoniei, artritelor purulente sau endoftalmitei. Germenii au fost de asemenea izolaţi şi de la nivelul tractului urogenital sau rectal, ca rezultat al contactelor sexuale orale.

• Meningococii sunt diplococi gram-negativi, reniformi, ca două boabe de cafea (rinichi) ce se privesc faţă în faţă prin concavităţile lor, imobili, nesporulaţi şi aerobi.

• Pe baza structurii chimice a capsulei meningococii se împart în 13 serogrupe, tulpinile încapsulate aparţinând serogrupelor : A, B, C, Y şi W135, fiind cel mai frecvent asociate infecţiilor epidemice.

Factorii de virulenţă Sunt reprezentaţi de:

• capsula polizaharidică cu rol antifagocitar ,• pilii cu rol de adezine şi antifagocitar,• Ig A1 proteaza cu rol în clivarea Ig A-secretor,• LPS cu activitate endotoxinică ducând la distrucţii vasculare.

Epidemiologie • Infecţiile meningococice au caracter endemo-epidemic. Aproximativ 90% din

infecţii sunt cauzate de serogrupele A, B şi C.

• Sursa de infecţie a constituie purtătorii sănătoşi (1-30%) şi cei bolnavi. • Transmiterea se face pe cale aerogenă prin picăturile lui Pflügge.

• Infecţiile cu caracter endemic sunt mai frecvente la copii cu vârsta până la 5 ani.• Infecţiile cu caracter epidemic se întâlnesc la adulţii din colectivităţi (unităţi

militare, închisori, etc). Netratate, infecţiile au o mortalitate de 87%. Sunt boli cu declarare obligatorie.

Forme clinice • Cantonat la nivelul mucoasei naso-faringiene, N. meningitidis, produce local o

rino-faringită care poate fi uneori asimptomatică.• În condiţii de scădere a rezistenţei mucoasei (iritaţii, soluţii de continuitate), sau a

lipsei factorilor locali ai apărării antiinfecţioase nespecifice (lizozim), meningococul traversează bariera mucoasă, trecând în circulaţie.

• În cazul scăderii rezistenţei organismului, meningococul traversează bariera hemato-encefalică ajungând în SNC.

• Meningita debutează brusc cu febră, fotofobie, redoarea cefei, vărsături, letargie sau alterarea statusului mental şi rash peteşial. În cazuri grave evoluează spre meningococemia fulminantă (sindromul Waterhouse Friderichsen). Se manifestă clinic, prin şoc septic cu hemoragie bilaterală renală, însoţită de hipotensiune şi rash peteşial.

• Rareori pot apare şi alte localizări: infecţii brohopulmonare, endocardite, pericardite, osteomielite, artrite, conjunctivite, angine eritematoase, etc.

Diagnosticul de laborator • Urmăreşte izolarea şi identificarea N. meningitidis din LCR şi sânge. • Recoltarea: Produsele patologice sunt reprezentate de: LCR, sânge, exudatele

nazale, faringiene, aspirate, sau mai rar, sputa şi secteţiile genitale. • Examenul microscopic direct: Pe frotiurile efectuate din LCR, colorate Gram,

meningococii apar sub forma unor diplococi gram negativi, cu dispoziţie intra sau extracelulară. Tulpinile încapsulate par a fi înconjurate de un halou.

• Izolare: Pe medii selective, N.meningitidis produce colonii mici, de culoare gri, convexe, uneori mucoide.

• Identificare: Testul pozitiv al catalazei şi al oxidazei, alături de testele biochimice (fermentările de zaharuri), sunt utile în diagnostic. Există posibilitatea efectuării de teste imunologice direct din produsele patologice (LCR, sânge, urină).

Tratament, profilaxie• Antibioterapia se realizează prin administrarea de penicilină G, aminopeniciline,

cefalosporine de generaţia a treia (cefotaxime, ceftriaxona).

• Profilaxia constă în administrare de rifampicină contacţilor şi vaccinare, recomandată următoarelor grupe cu risc:

militarii pacienţi splenectomizaţi

turişti care călătoresc în zone epidemice cu tulpini din serogrupele A sau C.Moraxella catarrhalis Habitat

• M. catarrhalis –coc Gram negativ, face parte din flora normală a tractului respirator dar poate produce angine, acutizări ale unor afecţiuni pulmonare cronice sau bronhopneumonii secundare infecţiilor virale şi tusei convulsive. Poate fi implicat, de asemenea, în etiologia unor otite şi sinuzite maxilare, prin diseminare directă de la nivelul mucoaselor respiratorii.

• M. catarrhalis este frecvent izolată din spută, însă rolul său patogen este suspectat doar atunci când pe frotiul colorat Gram se observă un mare număr de polimorfonucleare, alături de diplococi gram-negativi.

Diagnosticul de laborator • Urmăreşte evidenţierea şi izolarea M. catarrhalis din produsele patologice.

• Cultura pe geloză chocolate incubată la 37°C în atmosferă de 5% CO2, evidenţiază colonii rotunde, convexe, cenuşii care se detaşează uşor şi în întregime de pe suprafaţa mediului.

• Sunt germeni oxidazo - şi catalazo-pozitivi. Spre deosebire de alţi membrii ai speciei, M. catarrhalis nu fermentează nici un zahar.

Sensibilitatea la chimioterapice şi tratament

• Deoarece M. catarrhalis produce b-lactamază, în terapie este indicată administrarea azitromicinei, amoxicilinei/clavulanat, cefalosporinelor III, cotrimoxazolului şi eritromicinei.

Genul Corynebacterium• Genul Corynebacterium cuprinde bacili gram pozitivi, pleomorfi, nesporulaţi,

facultativ anaerobi, imobili, necapsulaţi. Dispoziţia lor este în lanţuri scurte, sub forma literelor V sau Y sau în formă de “litere chinezeşti”.

Habitat• Corynebacteriile sunt întâlnite, în general, la plante şi animale, colonizează în

mod obişnuit pielea, tractul respirator, gastrointestinal şi urogenital uman. • Pentru C. diphteriae însă, omul este singura gazdă naturală.

• Specia tip a genului este Corynebacterium diphteriae, agentul etiologic al difteriei.

Corynebacterium diphteriae• În 1883 Klebs şi Loeffler izolează bacilul difteric la nivelul falselor membrane

dintr-o angină difterică. • În 1890 Behring şi Kitasato imunizează animale de experienţă cu doze mici de

toxină şi obţin serul antitoxic.

• Ramon, în 1922 transformă toxina în anatoxină, obţinând vaccinul antidifteric.

• Principalul factor de patogenitate al bacilului difteric este exotoxina difterică, produsă numai de tulpinile lizogene.

• Este formată din 2 fragmente: fragmentul A şi fragmentul B.Exotoxina difterică

• Distrugerea locală a epiteliului care rezultă în urma acţiunii toxinei antrenează formarea unui exudat seric şi a unor coaguli fibrinoşi.

• Astfel ia naştere falsa membrană bogată în bacili, polimorfonucleare neutrofile, limfocite, celule plasmatice, fibrină, şi celule necrozate.

• Toxina se adsoarbe şi difuzează pe cale tisulară fiind responsabilă de leziunile grave cardiace, renale şi nervoase apărute.

DifteriaAu fost descrise două forme clinice de difterie: respiratorie şi cutanată.

• În cazul difteriei cu poartă de intrare respiratorie, simptomele apar după o perioadă de incubaţie de 2-6 zile.

• Microorganismele se multiplică local, în celulele epiteliale faringiene, unde se formează o pseudomembrană (o falsă membrană) cenuşie. Aceasta acoperă amigdalele, palatul şi se poate extinde în nasofaringe, trahee sau în laringe; poate obstrua căile respiratorii, putând duce la complicaţii redutabile de tipul asfixiei (în crupul difteric).

Difteria respiratorie• La acest nivel, C. diphteriae eliberează exotoxina care difuzează pe cale sanguină

în organism şi produce leziuni necrotice în miocard (miocardita), rinichi, glande suprarenale, nervi periferici (disfagie şi paralizii). Decesul poate surveni deseori pe fondul disfuncţiilor cadiace apărute.

• Semnele clinice ale difteriei cu poartă de intrare respiratorie sunt: angina febrilă pseudomembranoasă cu adenopatie cervicală, paliditatea, tulburările de respiraţie până la asfixie, sindromul toxic, paraliziile.

• La pacienţii recuperaţi, la aproximativ o săptămână, pseudomembrana se detaşează şi se elimină prin expectoraţie.

Difteria cutanată Microorganismele care colonizează suprafaţa pielii, pot pătrunde în ţesutul celular subcutanat prin pielea lezată. Manifestări:

• papule care evoluează spre ulceraţie cronică greu vindecabilă fiind acoperită uneori de o membrană cenuşie.

Epidemiologie

• Ca urmare a vaccinării obligatorii cu vaccin DTP, difteria a devenit o afecţiune rară în Europa dar cu posibilitate de reemergenţă datorită relaxării programelor de vaccinare.

• La purtatorii sănătoşi, C. diphteriae este prezent în orofaringe sau piele, transmiterea interumană facându-se pe cale respiratorie, prin picăturile lui Pffluge sau prin contactul direct cu pielea contaminată.

Diagnosticul de laborator• Constă în izolarea şi identificarea bacilului difteric şi evidenţierea toxigenezei

sale.

• Examenul microscopic direct: C.diphteriae se prezintă sub forma unor bacili gram pozitivi, măciucaţi, nesporulaţi, imobili, prezentând un polimorfism accentuat. Sunt dispuşi izolaţi, în palisade sau litere chinezeşti.

• Zonele metacromatice sunt denumite granulele Babeş-Ernst• Izolare: Sunt microorganisme care necesită medii selective de tipul: Loffler,

Tinsdale.

• Pe mediul Tinsdale, C.diphteriae formează colonii de culoare neagră, înconjurate de un halou de culoare brună.

• În funcţie de caracterele lor culturale deosebim trei biotipuri de C.diphteriae: mitis, gravis şi intermedius, diferite prin dimensiuni şi culoare.

• Identificare: C.diphteriae se identifică pe baza caracterelor sale biochimice, diferenţiindu-se de celelalte specii prin lipsa producerii de urează.

• Testul de evidenţiere a toxigenezei: necesită demonstrarea producerii de exotoxină de către tulpina izolată. Demonstrarea toxigenezei poate fi efectuată prin unul din următoarele teste:

Test de neutralizare in vivo (pe cobai): este folosit mai rar, având mai mult o importanţă istorică

Testul Elek in vitro: metoda este mai accesibilă şi mai puţin costisitoare şi constă în efectuarea unui test de imunodifuzie în gel.

Tratamentul difteriei se face cu antitoxină difterică Antibioterapia (penicilină sau eritromicină) s-a dovedit eficientă în eliminarea C.

dyphteriae la bolnavi, dar şi la purtătorii asimptomatici sau la contacţii de difterie. Chimioprofilaxia constă în administrarea de eritromicină timp de 7-10 zile, sau

benzantinpenicilină în doză unică Profilaxia difteriei este obligatorie şi se face prin vaccinare cu anatoxina

difterică (toxoid).

În ţara noastră, anatoxina difterică este administrată în cadrul trivaccinului anti-diftero-tetano-pertussis (DTP) sau bivaccin DT.

Alte Corynebacterii• bacterii oportuniste - agenţi ai unor infecţii la pacienţii imunocompromişi. • rareori izolate în laboratoare, rolul lor nefiind încă bine cunoscut. • majoritatea aparţin florei normale mucoase şi tegumentare a omului.• C. jeikeium• Infecţiile – 1980-Johnson şi Kaye (grupul JK al corynebacteriilor), • Poate face parte din flora tegumentară normală. • Produce infecţii la gazda imunocompromisă - manevre invazive (pacienţi cu

spitalizare prelungită, cu neoplasme, cateterizaţi, sau aflaţi sub antibioterapie o perioadă îndelungată de timp):endocardite la pacienţii cu proteze valvulare, septicemii, pneumoniilor şi infecţiilor cutanate.

• Se cunosc tulpini de C. jeikeium multirezistente la o gamă largă de antibiotice. Majoritatea tulpinilor -sensibile la vancomicină, teicoplanină, cloramfenicol, minociclină şi fluorochinolone şi moderat sensibile la eritromicină şi tetraciclină.

• C.urealyticum -endocardite şi infecţii urinare (cistite, pielonefrite), mai ales la persoanele vârstnice şi la cei cu sonde vezicale (caracter de infecţii nosocomiale).

• Factorii de patogenitate:proprietatea de aderare la celulele uroepiteliului, precum şi de producerea de urează.

• fac parte din flora tegumentară normală la o treime din pacienţii spitalizaţi, de unde pătrund apoi în tractul urinar, în timpul manevrelor de explorare urologică. Sunt microorganisme cu creştere lentă (uroculturile -incubate cel puţin 48 de ore).

• rezistente la beta-lactamine, aminoglicozide şi macrolide. Sunt sensibile la vancomicină, teicoplanină, fluorochinolone şi tetracicline.

• C. Xerosis - comensal al tegumentelor şi mucoaselor, produce infecţii la gazda imunocompromisă: endocardite la pacienţii cu protezele valvulare, bacteriemii asociate cateterelor intravenoase, infecţii de plagă chirurgicală, artrite septice, pneumonii şi osteomielite. Creşte bine pe geloză sânge şi formează colonii pigmentate în galben-bronz.

• C. striatum -microorganism cu creştere lentă, produce rareori infecţii pulmonare la om.

• C. pseudodiphtheriticum- flora normală a nazofaringelui ,dă infecţii la gazda imunocompromisă: endocardite pe cordul bolnav, infecţii urinare, de plagă chirurgicală, precum şi infecţii uşoare de tract respirator.

• C. ulcerans - patogen veterinar, agent al mastitelor la vite şi la alte mamifere domestice sau sălbatice. Infecţiile la om apar ca urmare a contactului direct cu animalele, având caracter de boală profesională, sau în urma consumului de produse lactate nepasteurizate.

• C.pseudotuberculosis-patogen animal. La om dă infecţii cu caracter de boală profesională, de tipul limfadenitei cronice. Are caractere culturale foarte asemănătoare cu C. diphteriae şi este sensibil la penicilină şi eritromicină. Factorii de virulenţă pentru C. ulcerans şi C. pseudotuberculosis sunt exotoxina difterică şi fosfolipaza D.

• C. haemolyticum - responsabil de unele infecţii cutanate, • C.minutissimum - infecţiile sistemice şi cutanate.

Genul Listeria• Cuprinde bacili gram pozitivi, scurţi neramificaţi, cu capetele rotunjite, dispuşi în

palisade sau în lanţuri.

• Sunt nesporulaţi, facultativ anaerobi, mobili la 28°C (prezintă un număr de 1-5 cili peritrichi). Cresc pe medii uzuale sau complexe. Sunt catalazo-pozitivi, oxidazo-negativi, fermentează glucoza cu producere de gaz.

• Genul cuprinde 7 specii, dintre care L. monocytogenes şi rareori L. ivanovii şi L. seeligeri sunt patogene pentru om.

Listeria monocytogenes• Listeria monocytogenes are formă cocobacilară, asemănătoare corynebacteriilor,

sau diplococilor gram pozitivi. • Sunt mobili (cu o mobilitate caracteristică "în piruetă" şi care dispare în mediile

de cultură lichide incubate la temperatura camerei).

• Listeria monocytogenes este un microorganism patogen, facultativ intracelular.

• Tulpinile virulente elaborează : b- hemolizină, listeriolizina O.

• Alţi factori de virulenţă, ca de pildă: catalaza, superoxid dismutaza, fosfolipaza C.

Forme cliniceListerioza materno-fetală

• În ceea ce priveşte nou-născutul, sunt descrise două forme clinice:

forma precoce, dobândită transplacentar; forma tardivă, apărută după naştere.

• Forma precoce este cunoscută şi sub numele de granulomatoză septică infantilă. Se caracterizeaza prin prezenţa abceselor şi a granuloamelor la nivelul diverselor organe.

• Forma tardivă apare la 2-3 săptămâni de la naştere şi se manifestă ca meningită sau meningoencefalită cu septicemie.

Listerioza la gazda imunocompromisă• La individul adult, meningita, encefalita, septicemia sunt formele clinice cel mai

frecvent răspândite, în timp ce peritonita, osteomielita, limfadenita şi endocardita au fost semnalate mai rar.

• Persoanele imunocompromise (cu neoplasme, limfoame, transplante, HIV), precum şi vârstnicii, sunt cei mai predispuşi.

Epidemiologie

• Cu toate că listeriile sunt larg răspândite în natură, infecţia la om nu este foarte frecventă.

• Risc crescut de îmbolnăvire, prezintă nou-născuţii, femeile gravide, vârstnicii şi pacienţii imunocompromişi.

• Listerioza umană este o afecţiune cu evoluţie sporadică în tot timpul anului. • Focarele epidemice de listerioză umană au fost asociate cu consumul de alimente

contaminate. Diagnostic de laborator

• Microscopia directă nu este concludentă, întrucât frotiurile efectuate din LCR, colorate prin metoda Gram sunt de regulă negative

• Atunci când sunt vizualizate, apar sub forma unor cocobacili gram pozitivi.• Izolarea se poate face pe medii de cultură uzuale (Muller Hinton, geloză-sânge),

cu o incubare de 24-48 h. Listeriile cresc sub forma unor colonii mici, rotunde, netede, beta-hemolitice.

Sensibilitatea la agenţi chimioterapici• În terapie se preferă asociaţia de tipul penicilină, sau ampicilină cu

aminoglicozide.

• Cefalosporinele s-au dovedit ineficiente, motiv pentru care ele nu trebuiesc administrate când se suspicionează listerioza.

Genul Erysipelotrix• Genul Erysipelotrix prezintă două specii: E. rhusiopathiae şi E. tonsillarum

(ultimul fiind recent descis).

• Genul cuprinde bacili gram pozitivi, nesporulaţi, facultativ anaerobi. • Bacilii sunt scurţi, subţiri uneori pleomorfi, cu tendinţă de a forma filamente

lungi.• Sunt imobili şi cresc pe medii complexe.• E. rhusiopathiae este larg răspândit în natură, rezistent în condiţii scăzute de

temperatură, creşte la pH alcalin.

• Este parazit al mamiferelor, păsărilor, peştilor şi porcilor. Acestea poartă microorganismul la nivelul tractului lor digestiv sau al amigdalelor. Animalele bolnave sau purtătoare contaminează deseori solul sau apa cu materii fecale şi urină.

• La om, boala are caracter profesional, fiind întâlnită la măcelari, pescari, veterinari, crescători de păsări, ca urmare a pătrunderii microorganismului printr-o leziune tegumentară.

• Erizipeloid (leziune inflamatorie a pielii, apărută la locul de inoculare, după o perioadă de incubaţie de 1-4 zile). Este mai frecventă la nivelul degetelor mâinii, sau a braţelor, fiind dureroasă, indurată, de culoare violacee, pruriginoasă.

• Evoluţia este favorabilă, vindecarea survenind în 3-4 săptămâni, sub tratament antibiotic adecvat. Reinfecţia şi recăderea sunt frecvent întâlnite.

Diagnostic de laborator• Examenul microscopic evidenţiază bacili gram pozitivi, subţiri, uneori forme

filamentoase. Sunt dispuse izolat, în lanţuri scurte, sau palisade.

Cultivare• E. rhusiophathiae creşte pe medii uzuale, în atmosferă de 5% CO2. După o

incubare de 24 de ore, coloniile sunt mici, cenuşii. După 48 de ore de incubaţie, se remarcă două tipuri de colonii: unele mici, convexe, netede, iar altele, mari, rugoase.

Identificarea• Microorganismele sunt catalazo şi oxidazo-negative, imobile, identificarea finală

făcându-se prin teste biochimice.

Tratament

• Tratamentul se face de preferinţă penicilina G,

• Se mai pot utiliza cefalosporinele, eritromicina şi clindamicina dar aminoglicozidele, sulfamidele şi vancomicina sunt ineficiente.

Genul Bacillus• Face parte din familia Bacillaceae• În genul Bacillus sunt incluşi bacili gram pozitivi, aerobi, facultativ anaerobi,

imobili, sporulaţi, foarte rezistenţi la condiţiile de mediu.

• B. anthracis - agentul etiologic al anthraxului, este considerat întotdeauna patogen.

• Alte specii (B. cereus şi B. subtilis) sunt oportunist patogene. Primul, poate fi cauză a toxiinfecţiilor alimentare (gastroenterite), sau a panoftalmiei, iar cel de-al doilea, poate produce infecţii cu caracter nosocomial, după aplicarea de catetere intravenoase, sau după abuzul de soluţii perfuzabile.

Bacilul antracis (B. cărbunos)Morfologie, caractere culturale

• Pe frotiurile efectuate din produse patologice se prezintă sub formă de bastonaşe lungi, cu capete retezate drept, izolaţi, în perechi, sau lanţuri scurte, iar pe cele din cultură, sub formă de lanţuri lungi.

• Sporii sunt situaţi central

• B. anthracis este încapsulat. Pe lângă antigenul capsular, B. anthracis mai conţine

• un antigen somatic polizaharidic • şi toxina bacilului carbunos.

EpidemiologieHabitat

• B. anthracis se găseşte în sol şi în vegetaţie. Bacilii pot supravieţui ani de zile în solul uscat, datorită formelor sporulate

• Sporii germinează în ţesuturi, la nivelul porţii de intrare.

• Boala la om se poate produce pe trei căi: cutanată, respiratorie şi digestivă. Aproximativ 95% din infecţiile cărbunoase sunt provocate prin contactul direct cu animalul contaminat, urmat de inocularea sporilor direct prin tegumentul lezat.

• Transmiterea pe cale respiratorie apare ca urmare a inhalării sporilor de B. anthracis în timpul procesului de prelucrare a lânii, părului, etc.

• Antraxul digestiv (prin consumul de preparate animaliere contaminate) este rar la om, dar este principala cale de infecţie a ierbivorelor. Nu se cunoaşte transmiterea de la om la om.Forme clinice

• Antraxul cutanat (pustula malignă). • papule nedureroase la locul inoculării, ce progresează rapid spre o zonă

ulcerativă, înconjurată de mici vezicule, iar mai apoi de o escară necrotică de culoare neagră . Edemul masiv se datorează toxinei.

• Evoluţia escarei este favorabilă, spre vindecare sau pot apare complicaţii de tip limfangită, limfadenită, sau chiar septicemii. La pacienţii netrataţi poate surveni decesul (în 20% din cazuri).

• Antraxul respirator. Apare ca urmare a inhalării sporilor de B. anthracis. Iniţial apare:

• viroză respiratorie, care evoluează rapid spre o afecţiune pulmonară severă (cu dispnee, cianoză, exudat pleural), septicemie şi meningită. Mortalitatea este crescută.

• Antraxul gastrointestinal. Este foarte rar la om. Apare după ingestia sporilor. B. anthracis se maturează şi se replică în intestin, unde eliberează toxina. Exotoxina duce la apariţia leziunilor necrotice intestinale. Pacienţii prezintă vomă, dureri abdominale, diaree sanguinolentă.

Diagnostic de laborator• Este bacteriologic.

• Izolare: B. anthracis creşte pe medii uzuale. Coloniile sunt mari, cu margini neregulate, aderente de suprafaţa mediului şi nehemolitice. Ele au fost asemănate cu “capul de meduză”.

• Identificare: Se face doar în laboratoare specializate, după luarea tuturor măsurilor de precauţie, pentru prevenirea contaminării.

Profilaxia, tratament• Se impune vaccinarea animalelor din zonele endemice sau îngroparea celor

decedate de antrax. Vaccinarea este utilă şi pentru protejarea populaţiei din zona endemică, dar şi a persoanelor cu risc profesional crescut (cei ce prelucrează pieile, lâna sau părul animalelor provenite din ţările cu antrax endemic).

• Majoritatea tulpinilor izolate sunt sensibile la penicilină, care reprezintă de altfel tratamentul de elecţie. Microorganismul este de asemenea sensibil la o serie de antibiotice cu spectru larg: gentamicina, eritromicina, tetraciclina şi cloramfenicolul.

Bacillus cereus şi alte specii de Bacillus• Bacillus cereus este mobil, necapsulat şi rezistent la penicilină.

• Pe medii de cultură B.cereus este foarte uşor de recunoscut. Coloniile sunt mari, de 2-7 mm diametru, de forme variate, cu margini ondulate, crenelate, sau fimbriate. Pot fi rugoase, dar s-au semnalat şi colonii netede, umede. B. cereus, B. subtilis şi alte specii de Bacillus sunt microorganisme prezente peste tot în mediu.Alte forme clinice

• B. cereus este una din principalele cauze ale infecţiilor posttraumatice oculare (keratite, endoftalmite, panoftalmite). Sursa de infecţie este reprezentată de un corp străin contaminat cu pământ, care penetrează ochiul, sau inocularea poate fi directă cu microorganisme care colonizează suprafaţa ochiului.

• Panoftalmia bacilară este o afecţiune rapid progresivă care determină pierderea completă a percepţiei luminoase (la cel mult 48 ore de la injurie). Se observă distrugerea masivă a ţesutului vitral şi retinean. Patogeneză şi forme clinice

• B. cereus prin cele două tipuri de enterotoxină pe care le secretă poate fi cauza unor toxiinfecţii alimentare.

• Enterotoxina termostabilă produce un sindrom de toxiinfecţie alimentară - forma emetică (perioadă scurtă de incubaţie urmată de greţuri, vărsături, cu diaree redusă,asociată cu consumul de orez prăjit sau paste contaminate).

• Enterotoxina termolabilă produce un sindrom de toxiinfecţie alimentară - forma diareică caracterizată prin diaree, greţuri, dureri abdominale (asociată cu consumul de carne, sosuri sau vegetale contaminate). Diagnostic de laborator

• Diagnosticul este bacteriologic şi constă în izolarea germenului şi evidenţierea toxinei.

• Izolarea: B.cereus din coproculturi nu este suficientă pentru confirmarea diagnosticului de toxiinfecţie alimentară (acesta putând face parte din flora normală a intestinului).

• Enterotoxina termolabilă se poate pune în evidenţă prin boala experimentală la iepure, iar cea termostabilă, prin cultivare pe medii de cultură cu conţinut de orez.Tratament, profilaxie

• În cazul gastroenteritelor produse de B. cereus se recomandă doar tratament simptomatic.

• În cazul infecţiilor sistemice, datorită rezistenţei sale la penicilină, se recomandă alte beta-lactamine (ampicilina, cefalotinul, meticilina), asociaţia dintre clindamicină şi gentamicină poate fi de asemenea folosită cu succes.

• Profilaxia toxiinfecţiilor alimentare este nespecifică şi se referă la refrigerarea corectă a produselor alimentare, după prepararea termică, precum şi înainte de a fi servite.