Ministerul Educatiei din Republica Moldova

Colegiul Industrial Pedagogic din Cahul

Catedra Informatica

ReferatRiscuri in afaceri in tari inalt

dezvoltateLa disciplina: Riscuri in afaceri economice internationale

Professor: Tagiîrș Roman

Eleva din grupa I.1331:Migaeș Victoria

Cahul 2015

POSIBILELE PERSPECTIVE ECONOMICE SI GEOPOLITICE ALE CHINEI .

China – o dezvoltare la  infinit?

Un sfert din populaţia Terrei trăieşte în China, de aici s-au iscat tot felul de polemici pe tema Chinei ca viitoare putere mondială. Economia sa a avut un avânt impresionant în ultimii 30 de ani, aceasta reprezentând, fără îndoială, o forţă semnificativă. Poate însă să însemne o creştere de 30 de ani o dezvoltare la infinit?

Pentru a ne putea face o idee cu privire la importanţa pe care o presupune faptul că 1300 milioane de persoane pătrund dintr-o dată în sistemul capitalist mondial sunt suficiente câteva date şi puţină logică: creşterea economică a noului colos este de 10% pe an, ea dublându-şi astfel PIB-ul o dată la şapte ani.

 La moment, China este unul dintre cei mai mari consumatori de petrol din lume, deşi consumul anual pe cap de locuitor este de un baril şi jumătate, cu mult mai scăzut decât cei zece barili pe care îi consumă un spaniol, de exemplu.

Pe de altă parte, numărul de automobile se va înzeci în următorii cincisprezece ani, ceea ce presupune o creştere fără precedent a importului de petrol.

Cele menţionate anterior, la care se adaugă industrializarea accentuată care are loc în China, creează perspective pentru ca în câţiva ani ea să devină prima ţară importatoare de ţiţei neprelucrat, ceea ce nelinişteşte ţările occidentale, deoarece, potrivit calculelor actuale, nu va exista petrol suficient pentru a acoperi viitoarele necesităţi ale acestui colos. Acest fapt va genera grave conflicte strategice cu puterile occidentale, în special cu Statele Unite, vizînd controlul asupra ,,aurului negru”.

Nu în zadar strategia chineză a ultimilor ani urmăreşte semnarea unor acorduri şi realizarea unor investiţii considerabile în Asia Centrală, zonă pe care Statele Unite încearcă să o domine, iar dacă americanii reuşesc, să obţină controlul rezervelor energetice de care China are nevoie în următorii ani, acest lucru le va asigura supremaţia mondială în secolul al XXI-lea.

 Evenimentele de la început de mileniu, adică preluarea operaţiunilor antiteroriste din Afganistan în 2001, deja spun multe.

După ce SUA îl propune ca preşedinte al ţării pe Hamid Karzai, fostul consilier al companiei petroliere „Unocal”, acesta, de rând cu preşedinţii Turkmenistanului şi Pakistanului, semnează acordul pentru construirea mult doritului oleoduct. Pe scurt, Statele Unite în acestă zonă în mare parte deja au câştigat batălia crucială în lupta cu China.

Alt aspect ţine şi de necesităţile de cărbune ale Chinei, care sunt şi ele considerabile. Până acum lipsa energiei electrice constituia principala frână în dezvoltarea ţării, dar această situaţie a început să se schimbe odată cu inaugurarea a sute de centrale electrice şi termice pentru a căror funcţionare consumul de cărbune a crescut la 1400 milioane de tone anual. China este şi principalul importator mondial de oţel, nichel şi aluminiu.

 Consumul intern de materii prime care vin de peste hotarele statului este atât de mare încât se pune problema că nu există suficiente nave de transport.

China pariază acum, la începutul noului deceniu, pe faptul că poate păstra echilibrul la nesfârşit. Mizează pe posibilitatea de a putea transfera treptat resursele dinspre regiunile de coastă înspre interiorul ţării, fără să întâmpine rezistenţă din partea zonei de coastă şi fără să se confrunte cu nelinişti în interior.

Există însă o problemă serioasă şi ameninţătoare pentru Tigrul Asiatic, susţin unii analişti economici.

China pare a fi o ţară capitalistă cu proprietăţi private, bănci şi tot ceea ce presupune capitalismul.

 Dar nu este un capitalism real, în sensul că pieţele nu determină distribuirea de capital. Ceea ce contează sunt relaţiile şi nu neapărat planurile bune de afaceri. Sub umbrela sistemului asiatic al familiei, relaţiilor sociale şi a politicii sistemului comunist, împrumuturile s-au acordat în masă, ceea ce nu avea aproape nimic de-a face cu adevăratele merite ale unei afaceri.

 Drept urmare, deloc surprinzător, un număr remarcabil de mare dintre acestea s-au dovedit inutile – ,,neperformante”, se numesc ele în jargonul bancar.

Suma este este estimată între 600 şi 900 de miliarde de dolari sau între un sfert şi o treime din PIB-ul Chinei, o sumă exorbitantă.

Aceste datorii se acoperă prin rate de creştere foarte mari, determinate de exporturi la preţuri mici. Lumea are un apetit grozav pentru produse de export ieftine, iar banii care vin de pe urma lor ţin pe linia de plutire o afacere înglodată în datorii.

Dar, cu cât China scade mai mult preţurile, cu atât mai mic este profitul de pe urma lor. Exporturile fără profit pun în mişcare maşinăria economiei, dar cu toate acestea nu se ajunge nicăieri.

Să luăm spre exemplu: o afacere care face bani vânzând produsele la sau sub preţul de producţie. Visteria afacerii se umple pe de o parte şi se goleşte, la fel de repede, pe alta.

Aceasta a fost o problemă permanentă în Asia de Est, iar exemplul Japoniei este cel mai apropiat în acest sens.

În anii ’80, Japonia era văzută ca o superputere economică. Era devastatoare pentru afacerile americane – absolvenţii MBA erau îndrumaţi să înveţe de la japonezi şi să le copieze practicile în afaceri.

 Desigur, Japonia se dezvolta într-un ritm ameţitor, dar motivul nu era atât managementul, cât sistemul bancar japonez. Analizând în detalii economia Japoniei, observăm că la începutul anilor ’90 în lume nu se mai stipula despre miracolul economic japonez.

De ce este acest caz relevant cpentru China? China este un fel de Japonie supusă unui tratament de steroizi.

Nu numai că este o ţară asiatică care pune relaţiile sociale înaintea disciplinei economice, dar este şi un stat comunist care alocă bani politic şi manipulează date economice.

Este, de asemenea, un stat în care apărătorii echităţii – care pun preţ pe profit – sunt mai puţin importanţi decât bancherii şi oficialii guvernamentali, care cer cash.

Ambele economii se bazează în mare măsură pe exporturi, amândouă au ratele creşterii năucitor de mari şi ambele s-ar prăbuşi dacă rata creşterii ar începe să încetinească, fie cît de puţin. Rata datoriilor în China, după cele mai conservatoare estimări, este de aproape 25% din PIB.

Economia Chinei pare sănătoasă şi vioaie, totuşi, creşterea este doar unul din factorii care trebuie analizaţi. Problema mai importantă ar fi dacă o astfel de creştere este profitabilă.

În mare parte dezvoltarea Chinei este foarte reală şi generează bani necesari pentru a ţine băncile mulţumite. Dar aceşti bani nu dezvoltă cu adevărat economia, iar dacă aceasta va înceteni, de exemplu din cauza unei recesiuni în SUA, întreaga structură are şanse să se prăbuşească în timp record.

Acest lucru nu este ceva nou pentru Asia. Japonia la începutul anilor ’80 era o adevărată maşinărie de creştere economică. Se spunea că avea să îngroape Statele Unite.

În realitate însă, în timp ce economia Japoniei se dezvolta rapid, ratele sale de creştere nu erau durabile. Când rata a scăzut brusc, Japonia s-a confruntat cu o criză bancară de proporţii, din care încă nu şi-a revenit complet, chiar după 20 de ani.

China s-a dezvoltat extraordinar în ultimii 30 de ani. Ideea că o astfel de rată a creşterii poate dura la infinit violează principiile de bază ale economiei.

La un moment dat, ciclurile afacerilor, lăsând la o parte afacerile slabe, se vor da peste cap. Atunci, cea mai mică lipsă de performanţă va stopa avântul creşterii. Există limite structurale ale creşterii, iar China se apropie de ele.

China clocoteşte de activitatea dinamică, până acum canalizată în direcţii paşnice de către ritmul său rapid de creştere economică.

Acestă creştere este copleşită, de multe ori, şi de pasiuni politice. Acestea generează unele conflicte cu potenţial exploziv precum:

Resentimentul Chinei faţă de statutul separat al Taiwanului.

Insulele Paracel şi Spratly din Marea Chinei de Sud prezintă riscul ciocnirii între China şi alte state din zona Asiei de Sud-Est pentru acces la sursele de energie de pe fundul mării.

Insulele Senkaku sunt disputate de China şi Japonia.

Alte conflicte teritorial-etnice latente implică probleme de frontieră între Rusia şi China; China şi Vietnam; China şi India; frământări etnice în provincia Xinjiang; dispute între China şi Indonezia privind limitele teritoriale oceanice.

China, cu arsenalul său nuclear, este evident puterea militară dominantă în zona sud-estică a Asiei.

Desigur că înzestrarea militară a Japonie creşte şi ea, iar în ceea ce priveşte calitatea nu are egal în regiune, însă forţele armate ale Japoniei nu sunt un rival direct al Chinei sau un instrument al politicii externe, ci sunt considerate, în mare măsură, o extindere a prezenţei militare americane în regiune.

Creşterea forţei Chinei i-a făcut deja pe vecinii săi de la sud-est să manifeste mai multă indiferenţă faţă de interesele chineze.

Un caz elocvent este criza de mici dimensiuni de la începutul anului 1996 în legatură cu Taiwanul (în timpul căreia China s-a angajat în manevre militare, interzicând accesul aerian şi maritim într-o zonă din vecinătatea Taiwanului, atrăgând rapid o desfăşurare navală demonstrativă a SUA) ministrul de externe a Thailandei a declarat grăbit, de rând cu omologul său indonezian, că această problemă era o chestiune ce privea numai China.

Malaezia şi Filipinele au declarat o politică de neutralitate în această problemă.

Indiferent de perspectivele sale din interior, China este şi rămâne o putere în ascensiune şi potenţial dominantă.

Din punct de vedere militar, China, parţial, s-ar putea califica pentru rangul de putere mondială, deoarece dimensiunile economiei sale şi ratele ridicate de creştere ar putea asigura conducerii posibilitatea de a redirija o parte semnificativă din PIB spre susţinerea unei serioase extinderi şi modernizări a forţelor armate, inclusiv spre o şi mai mare acumulare de arsenal nuclear strategic.

Efortul excesiv privind această strategie (conform unor estimări din Occident, la jumătatea anilor ’90 el consuma deja cca 20 % din PIB-ul Chinei), ar putea avea acelaşi efect negativ asupra creşterii economice pe termen lung a ţării pe care l-a avut tentativa eşuată a URSS

de a concura cu SUA în cursa înarmărilor asupra economiei sovietice. Un mare efort al Chinei ar putea genera la fel şi o replică de înarmarea a Japoniei.

După unii geopoliticieni, precum G. Friedman şi Z. Brzezinski, China nu se poate afirma ca o putere mondială.

În interiorul acestui stat există mai mulţi factori care stopează procesele de extindere externă, unul din factori este expus mai sus.

Viitorul progres al Chinei, precum şi evoluţia ei ca putere importantă vor depinde astfel, în mare măsură, şi de măiestria cu care elitele conducătoare vor rezolva cele două probleme conexe, aceea a trecerii puterii actualei generaţii de conducători la o echipă mai tânără şi aceea de a face tensiuni crescânde dintre sistemul economic şi cel politic al ţării.

Chiar şi o triplare a PIB-ului va lăsa populaţia Chinei tot pe ultimile locuri în ceea ce priveşte venitul pe cap de locuitor, ca să nu vorbim de sărăcia reală a unei părţi însemnate a populaţiei chineze.

Chiar în cele mai favorabile împrejurări, este foarte puţin probabil ca acest stat să devină cu adevărat competitiv în ceea ce priveşte dimensiunile cheie de putere mondială.

Totuşi China este realmente pe cale de a deveni puterea regională dominantă din Asia de Est. Este deja dominantă geopolitic în zona continentală.

 Puterea sa militară şi economică face ca vecinii săi imediaţi, mai puţin India, să pară şi mai mici. De aceea, continua afirmare a Chinei este foarte firească în conformitate cu comandamentele sale istorice, geografice şi economice.