29

CAPITOLUL 2

OBIECTUL, OBIECTIVELE, FUNCŢIILE ŞI IMPORTANŢA AMENAJĂRILOR

FORESTIERE

2.1 OBIECTUL AMENAJĂRILOR FORESTIERE

Ştiinţa amenajărilor forestiere are ca obiect totalitatea operaţiilor de teren şi a calculele

efectuate în vederea fundamentării şi elaborării soluţiilor privind modul de organizare şi conducere

structural funcţională a ecosistemelor forestiere precum şi a reprezentării lor grafice pe plan sau pe

hartă, într-o anumită proiecţie şi la o anume scară.

Conţinutul amenajărilor forestiere au evoluat o dată cu dezvoltarea societăţii. Această ştiinţă se

bazează pe cunoştinţe generale de ecologie, pedologie, meteorologie, topografie, geodezie,

teledetecţie, cartografie, matematică, a unor temeinice cunoştinţe specifice sectorului forestier:

dendrometrie, botanică, dendrologie, silvicultură, împăduriri, biometrie, exploatări forestiere,

corectarea torenţilor, drumuri forestiere, vânătoare, arii protejate, legislaţie forestieră, economie

forestieră precum şi cunoştinţe din teoria informaţiei (informatica), cibernetică, teoria fiabilităţii, teoria

sistemelor, ştiinţa conducerii.

Sarcina amenajărilor forestiere este de a folosi cunoştinţele din toate aceste domenii astfel în

cât operaţiunile de teren şi calculele efectuate ulterior la birou să conducă la găsirea celor mai bune

soluţii pentru organizarea şi conducerea ecosistemelor forestiere în concordanţă cu cerinţele tot

mai mari privind protecţia mediului înconjurător.

Din punct de vedere practic obiectul de activitate al amenajărilor forestiere îl constituie

culegerea de informaţii despre ecosistemele forestiere şi gradul de influenţă al factorului antropic

asupra lor, stocarea şi prelucrarea acestora urmată de stabilirea , validarea şi punerea în practică a

soluţiilor .

2.2 OBIECTIVELE AMENAJĂRILOR FORESTIERE ŞI EVOLUŢIA LOR

În prezent un termen cheie din toate domeniile de activitate inclusiv cel al amenajărilor

forestiere este termenul de obiectiv.

„Obiectivul este o condiţie sau stare dezirabilă, pentru realizarea căreia sunt consumate mai

multe resurse, între care cea mai importantă este timpul” Nute et al., 2000.

În amenajările forestiere termenul de obiectiv este folosit cu sensul de ţel.

Din acest punct de vedere obiectivele (ţelurile) generale ale amenajărilor forestiere sunt:

1. îmbunătăţirea structurii şi mărimii fondului forestier;

2. conservarea biodiversităţi;

30

3. rentabilizarea sectorului forestier;

4. implementarea, în sectorul forestier, a celor mai noi tehnologii şi a rezultatelor ultimelor

cercetări din domeniu.

La începutul amenajărilor forestiere, toate reglementările referitoare la acest domeniu

urmăreau cu precădere orânduirea exploatărilor forestiere în scopul asigurării permanenţei recoltelor

de lemn. Mai târziu, această orientare avea să evolueze în raport cu obiectivele economiei forestiere

româneşti. Această evoluţie este normală, dacă se ţine seama că amenajărilor forestiere îi revine rolul

de a organiza şi conduce suprafeţele de teren cu destinaţie forestieră în vederea realizării în cele mai

bune condiţii a obiectivelor menţionate.

Evident, obiectivele respective, determinate de cerinţele societăţii faţă de pădure, pot suferi schimbări

de la o etapă la alta. Aceste schimbări sunt facilitate de însăşi capacitatea pădurii de a îndeplini funcţii

multiple. Chiar în raportul asupra proiectului de lege al Codului silvic din anul 1881 se subliniază că,

ceea ce trebuie urmărit prin aplicarea regimului silvic este nu numai lemnul necesar acoperirii

diverselor nevoi, dar şi asigurarea importantelor influenţe ale pădurii asupra regimului apelor,

temperaturii, vânatului, sănătăţii publice şi cu deosebire asupra agriculturii.

Codul din 1881, în care se foloseşte pentru prima oară în legislaţia românescă noţiunea de

„amenajament", fără însă a o defini şi fără a încerca o diferenţiere a măsurilor de gospodărire în raport

cu cererile de genul celor mai sus menţionate, precizează că amenajamentele vor avea totdeauna în

vedere conservarea pădurilor şi se vor face „conform ştiinţei în vederea circumstanţelor locale". Legat

de nevoia de a utiliza multiplele însuşiri ale pădurilor, Codul supune regimului silvic şi rigorilor

amenajamentului, toate pădurile „situate pe vârfurile şi coastele munţilor, pe dealurile regiunilor

muntoase, precum şi acelea care ar putea servi în aceste regiuni muntoase ca apărare a căilor ferate şi a

şoselelor".

În decursul timpului interesele social-ecologice şi economice legate de fondul forestier au fost

şi sunt variate, de aceea se impune ca acesta să aibă o structură variată funcţie de obiectivul urmărit.

În vederea asigurării unei cât mai ridicate eficienţe economice a gospodăriilor silvice, se

impune ca fiecare teren cu vegetaţie forestieră să primească o anumită destinaţie, potrivită cu natura

vegetaţiei de pe el, să i se fixeze anumite funcţii şi această vegetaţie să fie organizată şi condusă, din

punct de vedere structural, în conformitate cu funcţiile ce i s-au atribuit.

Astăzi, obiectivele de gospodărire fixate prin amenajamente corespund încadrării pădurilor pe

grupe, subgrupe şi categorii funcţionale. Deosebim ţeluri de protecţie şi ţeluri de producţie la nivelul

diverselor unităţi de amenajament. In acest scop au fost revizuite succesiv şi criteriile corespunzătoare

de zonare functională (I. Popescu-Zeletin ş.a., 1954; R. Dissescu, ş.a., 1964; V. Giurgiu ş.a., 1988,

1994).

Este oricum de remarcat că în decursul timpului, necesitatea utilizării integrale a serviciilor

directe şi indirecte, de interes general, ale pădurilor a fost asociată cu ideea considerării acestora ca ,,o

proprietate naţională, un domeniu de utilitate publică" (G. Stătescu, 1887) şi chiar de ideea trecerii lor

31

în proprietatea statului, în vederea întocmirii unor amenajamente de natură a asigura gospodărirea

raţională a pădurilor (N.G. Popovici, 1930). Dat fiind numărul foarte mare de funcţii posibile (circa

60), s-a propus relativ recent (V. Giurgiu, St. Purcelean, N. Pătrăşcoiu, 1976; V. Giurgiu, 1988)

constituirea a şase tipuri de categorii funcţionale, dintre care numai două pentru pădurile cu funcţii de

producţie, tipuri în raport cu care se stabilesc atât ţelurile de gospodărire, cât şi principalele baze de

amenajare.

O altă idee demnă de reţinut este aceea a valorificării concomitente a diverselor funcţii ale

pădurii prin îmbinarea lor sub forma de ţeluri complexe şi diferenţierea pe această bază a măsurilor de

aplicat la nivelul arboretelor individuale (F. Carcea, I. Milescu, 1979). Pe aceeaşi linie, sugestia

amenajării multifuncţionale a pădurilor (V. Giurgiu, 1988), ca şi particularităţile tranziţiei la economia

de piaţă, vor conduce probabil la noi şi mai evoluate puncte de vedere în domeniul ţelurilor de

gospodărire.

Pe plan european obiectivele ecologice ale silviculturii sunt considerate prioritare, fără a se

neglija obiectivele economico-sociale . Din acest punct de vedere obiectivul major al amenajărilor

forestiere trebuie să-l constituie dezvoltarea durabilă a teritoriilor acoperite cu vegetaţie

forestieră.

2.3. AMENAJAREA TERENURILOR CU VEGETAŢIE FORESTIERĂ ŞI

DEZVOLTAREA DURABILĂ A MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Conceptul de dezvoltare durabilă sau sustenabilă (sustenable developement) a început să se

contureze după Conferinţa ONU privind Mediul înconjurător (Rio de Janeiro - 1972) şi crearea

Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare (1985).

„În baza raportului Brundtland, dezvoltarea durabilă este definită ca fiind acea

dezvoltare care îndeplineşte necesităţile prezentului fără a compromite posibilităţile generaţiilor

viitoare în a-şi satisface necesităţile."

La Conferinţa ONU asupra Mediului şi Dezvoltării, care a avut loc în 1992 la Rio de Janeiro

(Brazilia), unde au participat 178 de ţări şi peste 100 şefi de state şi guverne s-a marcat o nouă etapă în

raporturile de clarificare a conceptului şi de transpunere a acestuia în practică (Letiţia Zahiu, 2001). La

această conferinţă s-a formulat concluzia că mediul şi dezvoltarea economică şi socială nu mai pot fi

gândite ca domenii izolate. Astfel statele trebuie să-şi fundamenteze viitoarele lor decizii şi politici ale

dezvoltării economice ţinând cont de implicaţiile lor asupra mediului.

Primele trei principii ale Declaraţiei de la Rio (1992) arată că:

popoarele au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă, în armonie cu natura;

dezvoltarea de azi, nu trebuie să submineze dezvoltarea şi necesităţile de mediu ale

generaţiilor prezente şi viitoare;

32

naţiunile au dreptul suveran de a-şi exploata propriile lor resurse, dar fără a provoca

prin aceasta daune mediului de dincolo de frontierele lor.

Conceptul de dezvoltare durabilă s-a format în strânsă legătură cu evoluţiile economice şi

ecologice şi reprezintă un proces lung de schimbări lente, care permit folosirea pe termen lung a

mediului.

Dezvoltarea durabilă se desfăşoară pe trei planuri: economic, ecologic şi social.

Amenajarările forestiere au rolul de a organiza, planifica şi conduce ecosistemele

forestiere în cele trei planuri ale dezvoltării durabile din domeniul forestier astfel în cât mediul

de viaţă să fie afectat cât mai puţin. Pentru aceasta dezvoltarea durabilă în plan ecologic trebuie

să primeze.

Principiile dezvoltării durabile în plan ecologic, trebuie să vină în concordanţă cu dezvoltarea

în plan economic şi social şi să evite degradarea mediului. Protecţia mediului constituie elementul

fundamental al dezvoltării durabile şi trebuie să fie în concordanţă cu principiile practicării unei

silviculturi durabile.

2.4. FUNCŢIILE AMENAJAMENTULUI SILVIC (FORESTIER)

Încă de la început, scopul amenajării terenurilor acoperite cu vegetaţie forestieră a fost acela

de a identifica şi valorifica superior resursele ce se găsesc disponibile pe acestea precum şi de a găsi

soluţii pentru cultivarea acestor terenuri cu specii valoroase din punct de vedere economic şi

silvicultural.

Lucrările cu caracter amenajistic, la început, erau foarte sumare - sub formă de crochiuri şi

note informative.

Ulterior, cele întocmite spre sfârşitul secolului trecut, erau în general foarte eterogene sub

raportul conţinutului şi structurii lor: de la simple studii care prescriau „modul de exploatare cu

tendinţe pentru regenerarea şi ameliorarea fondului păduresc", dintre care unele se ocupau doar de

parcelele ce urmau a fi exploatate în primii cinci ani, până la amenajamente propriu-zise pentru unele

păduri ale statului (de exemplu, pădurea Morunglavu) sau ale unor domenii cu tradiţii din provinciile

de sub dominaţie austriacă.

După Unirea din anul 1918, C.P. Georgescu întocmeşte primele instrucţiuni de amenajare

(1923), care au însă un caracter foarte sumar, limitându-se în mod practic tot la aspecte privind

conţinutul amenajamentului.

Un autentic proiect de instrucţiuni pentru amenajarea pădurilor statului este prezentat abia în

1941, de I. Popescu-Zeletin [29,30,31]. Acesta dezvoltă sistemul de planificare a exploatării fondului

forestier adoptat cu ameliorările de rigoare şi de instrucţiunile de amenajare elaborate în 1948-1949 de

un colectiv de specialişti condus de acelaşi eminent om de ştiinţă .

33

În vederea optimizării exploatării fondului forestier au fost emise instrucţiuni ce prescriau

întocmirea, prin amenajament, a următoarelor planuri: planul general de exploatare, planul special de

exploatare, planul lucrărilor de ameliorare, planul lucrărilor de împădurire, planul lucrărilor de

construcţii [34].

Faptul că planul general de exploatare nu putea fi respectat nici după prima perioadă de

amenajare, datorită lipsei instalaţiilor de transport, a imperativelor economice privind recoltarea masei

lemnoase, ori a eventualelor calamităţi, a condus la ideea înlocuirii sale numai cu o „evidenţă a

dinamicii arboretelor pe durata ciclului", cu indicarea modului de constituire a primelor două suprafeţe

periodice şi a modului de stabilire a posibilităţii. La introducerea acestei idei, în ediţia din 1959 a

instrucţiunilor de amenajare, a contribuit şi adoptarea procedeului de calcul a posibilităţii specific

metodei „creşterii indicatoare", care se putea chiar dispensa de o asemenea evidenţă.

În ce priveşte planul special de exploatare, el a fost înlocuit cu un „plan decenal de producţie",

asemănător în esenţă cu acela din ediţia anterioară, cuprinzând repartizarea volumului de recoltat pe

arborete, astfel încât cota parte propusă, să fie în concordanţă cu natura, urgenţa şi intensitatea tăierii

necesare şi precizate prin plan, în faza corespunzătoare procesului de regenerare în cursul

deceniului[34].

În cazul în care, în cuprinsul unităţii de producţie, existau şi arborete din grupa I, în care

urmau să se aplice tratamentul codrului grădinărit, dar nu au suprafaţa necesară pentru a forma o

subunitate de codru grădinărit, ele se adaugă la sfârşitul planului, cu posibilitatea lor decenală, astfel

încât suma volumelor respective să poată fi recoltată o singură dată, iar apoi să se treacă la recoltarea

posibilităţii numai din arborete de codru regulat [16].

Planul lucrărilor de ameliorare, numit de data aceasta „de îngrijire a arboretelor", se referea la:

îngrijirea seminţişurilor, operaţiunile culturale (degajări, curăţiri, rărituri) şi operaţiunile de igienă

prescrise pentru fiecare arboret în parte, cu intensitatea şi periodicitatea lor, pe formaţii tipologice,

consistenţă medie şi vârstă. Posibilitatea de produse secundare şi accidentale se dădea pe suprafaţă, cu

un volum orientativ, calculat în raport cu indicii de intensitate propuşi. Pentru codrul grădinărit şi

crâng se întocmea evident, numai câte un plan de producţie pe primul deceniu, iar pentru organizarea

procesului de producţie la conversiune se elabora pe lângă planul de producţie decenal şi o schemă cu

un plan de conversiune corespunzător adoptat şi naturii tăierilor.

Faţă de ediţia din 1959 a instrucţiunilor de amenajare a pădurilor, actualele norme tehnice

pentru amenajarea pădurilor, au păstrat în general, cu perfecţionările de rigoare impuse de evoluţia

tehnicii de amenajare, acelaşi sistem de planificare amenajistică. Ele au adăugat însă un capitol

esenţial pentru gospodărirea funcţională a pădurilor şi cu deosebire a pădurilor de protecţie şi anume:

„indicaţii pentru amenajarea pădurilor cu funcţii de protecţie" a apei şi a solului, contra factorilor

climatici dăunători, aflate sub influenţa poluării industriale, cu funcţii speciale de recreare, destinate

conservării şi dezvoltării intensive a vânatului, de interes ştiinţific şi de ocrotire a geno şi ecofondului

forestier.

34

În prezent, în vederea optimizării exploatării resurselor fondului forestier s-a adăugat un

capitol special privind protecţia fondului forestier, cuprinzând măsurile necesare pentru asigurarea

stabilităţii sau a reconstrucţiei ecologice a acestui fond, acolo unde este cazul. Indicaţii sumare şi

măsuri pe această temă erau preconizate sub diferite forme şi în ediţiile anterioare ale normelor tehnice

pentru amenajarea pădurilor, dar gruparea în capitole distincte, chiar fără întocmirea unor planuri

speciale de amenajare, evidenţiază mai pregnant importanţa lor pentru gospodărirea patrimoniului

forestier naţional şi stimulează gândirea în materie.

De remarcat că, în procesul planificării şi optimizării valorificării resurselor fondului forestier,

la început, amenajamentele se axau, în special, pe latura valorificării superioare a masei lemnoase ca

principală resursă a pădurii, iar ulterior, până în prezent, informaţiile culese din teren au fost din ce în

ce mai complexe, cu scopul identificării şi valorificării superioare a tuturor resurselor fondului

forestier.

Importanţa funcţiilor de protecţie a pădurilor a crescut considerabil, astfel încât suprafeţe

întinse de terenuri cu vegetaţie forestieră au fost scoase din producţie, atribuindu-li-se funcţii speciale

de protecţie.

În prezent, principalele funcţii ale amenajamentelor silvice sunt :

funcţia de determinare a mărimi suprafeţelor de teren cu destinaţie forestieră;

funcţia de localizare în spaţiu a terenurilor cu destinaţie forestieră;

funcţia de identificare a tuturor resurselor de care dispun aceste terenuri cu destinaţie

forestieră;

funcţia de evaluare şi cuantificare cantitativă şi calitativă a resurselor de care dispun

terenurile cu destinaţie forestieră;

funcţia de planificare şi optimizare a valorificării tuturor resurselor de care dispun

terenurile cu destinaţie forestieră;

Planificarea şi optimizarea valorificării resurselor de care dispun aceste terenuri cu destinaţie

forestieră se bazează pe conexiunea inversă (feed-back), specifică tuturor ecosistemelor din mediul

înconjurător.

În general, încă de la apariţia lor, amenajamentele silvice au fost şi sunt, surse de informaţii

referitoare la terenurile cu destinaţie forestieră, foarte preţioase atât pentru proprietarul de fond

forestier, cât şi pentru toţi factorii de decizie din societate.

35

2.5 IMPORTANŢA AMENAJĂRILOR FORESTIERE

3.5.1 Importanţa amenajărilor forestiere din punct de vedere al identificări resurselor

necesare dezvoltări sectoarelor economice

Oricare dintre aceste informaţii cuprinse în amenajamentele silvice, prezentate la capitolul

1.7, pot sta la baza dezvoltării unui plan de afaceri ce ar putea duce la dezvoltarea durabilă a

mediului înconjurător.

Dacă amenajamentele silvice rămân numai la stadiul de elaborat şi sursă primară de

informaţii, obiectivele stabilite prin amenajament (în speţă gospodărirea durabilă a fondului

forestier) nu mai pot fi atinse.

Amenajamentele silvice, prin natura informaţiilor pe care le deţin, pot constitui puntea de

legătură între diversele activităţi economice ce se pot dezvolta, cu precădere, în mediul rural.

Pornind de la informaţiile referitoare la cantitatea şi calitatea masei lemnoase ce poate fi

recoltată anual se poate face un plan de afaceri pentru activităţile de exploatări forestiere,

prelucrarea primară a lemnului şi chiar exportul produselor din lemn. Aceste activităţi presupun

dezvoltare implicită a drumurilor forestiere pentru accesarea masei lemnoase şi ulterior,

exploatărilor forestiere, acestea fiind urmate, obligatoriu, de lucrări de îngrijirea seminţişurilor şi

împăduriri.

Pe baza informaţiilor din amenajament, toate aceste activităţi pot fi planificate şi

optimizate, astfel încât să se desfăşoare cu maximă eficienţă în timp optim.

Prin aplicarea prevederilor amenajamentelor silvice, fondul forestier este condus în regim

silvic, respectându-se în totalitate prevederile internaţionale privind protecţia mediului

înconjurător, iar comunităţile locale pot beneficia de avantajele economice şi ecologice aduse de

acesta. Prin identificarea şi evaluare tuturor resurselor fondului forestier, amenajamentele silvice

deschid calea factorilor de decizie spre stabilirea în mod ştiinţific a oportunităţilor fiecărei

comunităţi locale din mediul rural.

Activitatea economică din spaţiul rural este dominată în speţă de lucrări în domeniul

agricol sau forestier.

Privind amenajamentul silvic ca principală sursă de informare referitor la resursele oferite

de fondul forestier, putem constata că, pornind de la aceste informaţii, se pot face numeroase

conexiuni între diverse domenii de activitate ce se pot dezvolta pe acelaşi teritoriu sau pe teritorii

diferite.

Domeniile de activitate ce se pot dezvolta pornind de la utilizare informaţiilor din

amenajament sunt: Exploatarea pădurilor; Prelucrarea lemnului; Lucrări de împăduriri; Construcţii

de drumuri forestiere şi clădiri pentru personalul de specialitate ; Achiziţionarea şi depozitarea

fructelor de pădure, plantelor medicinale, ciupercilor; Prelucrarea şi conservare fructelor de

36

pădure; Apicultura; Exploataţii de piatră (cariere); Lucrări de îmbunătăţiri funciare (corectarea

torenţilor, ameliorarea terenurilor degradate etc); Lucrări de reconstrucţie ecologică; Industria

artizanală; Industria farmaceutică; Activităţi de export; Pepiniere; Pescuit sportiv şi activităţi

piscicole; Vânătoare; Turism cinegetic; Silvoturismul etc.

Planurile de dezvoltare rurală din România trebuie să ţină cont de resursele specifice

existente la nivel local, evidenţiate în amenajamentele silvice, cum sunt:

volumul de lemn posibil de recoltat anual din fondul forestier al fiecărui judeţ din ţară;

calitatea masei lemnoase pe specii şi sortimente specifică fiecărui judeţ, evidenţiată în

amenajamentele silvice;

suprafeţele de împădurit anual, cu necesarul de forţă de muncă aferent, specifică fiecărui

judeţ, evidenţiate în amenajamentele silvice;

suprafeţele de parcurs, anual, cu lucrări de îngrijire a arboratelor (degajări, descopleşiri,

curăţiri, rărituri) cu necesarul de forţă de muncă aferent, la nivel de judeţe şi ţară;

suprafeţele ce vor fi parcurse cu lucrări de exploatare şi localizarea lor în teritoriu, cu

necesarul de forţă de muncă aferent, la nivel de judeţe şi ţară;

drumurile forestiere existente, ce trebuie reparate cu necesarul de forţă de muncă aferent, la

nivel de judeţe şi ţară;

cantitatea de fructe de pădure ce poate fi recoltată anual, la nivel de judeţe şi ţară;

cantitatea de plante medicinale ce poate fi recoltată anual, la nivel de judeţe ţară;

cantitatea de ciuperci comestibile ce poate fi recoltată anual, la nivel de judeţe şi ţară;

speciile de vânat ce se găsesc pe teritoriul ce face obiectul amenajamentului, la nivel de judeţe

şi ţară;

resursele piscicole (acolo unde este cazul), la nivel de judeţe şi regiune;

resursele melifere la nivel de judeţe şi ţară.

Numărul activităţilor ce pot fi exercitate pornind de la resursele oferite de fondul forestier este

mult mai mare, deoarece oricare din activităţile prezentate mai sus, odată dezvoltată, poate atrage

după sine dezvoltarea altor activităţi conexe.

Amenajamentele silvice, prin natura informaţiilor pe care le deţin, pot constitui puntea de

legătură între diversele activităţi economice ce se pot dezvolta cu efecte benefice asupra întregii

economi naţionale.

Din figura 3.5.1.1 pot fi identificate sectoarele economice ce pot fi dezvoltate pornind de la

amenajamentele silvice ca principală sursă de informare.

37

Eroare!

Eroare!

Fig. 2.5.1.1 Sectoarele economiei ce pot fi dezvoltate pornind de la informaţiile din

amenajamentele silvice (forestiere)

Colectare, prelucrare ciuperci

Exploatări forestiere

Colectare, prelucrare fructe de pădure

Vânătoare

Prelucrare primară a lemnului Confecţii :

mobilier, tâmplărie

Industria artizanală

Apicultură

Industria

farmaceutică

Silvoturism

Turism cinegetic

Salmoni-cultura şi pescuitul sportiv

Informaţii

amenajistice

38

2.5.2 Importanţa amenajărilor forestiere în raport cu accesibilitatea resurselor

forestiere

Unul din parametrii de viabilitate privind valorificarea resurselor forestiere de pe un anumit

teritoriu este accesibilitatea. Se poate remarca faptul că în general resursele forestiere se găsesc cu

precădere în zona montană tocmai acolo unde accesibilitatea este cea mai redusă. Am putea spune că

din punctul de vedere al protecţiei mediului înconjurător lipsa căilor de acces către resursele forestiere

a fost un factor pozitiv, deoarece a dus la păstrarea unor teritorii aproape virgine ce au permis

constituirea unor rezervaţii naturale de mare interes ştiinţific (exemplul Parcul Naţional Cheile Nerei –

Beuşniţa, Parcul Naţional Domogled Valea Cernei etc.).

Din punct de vedere strict economic, lipsa căilor de acces este un factor negativ, deoarece o

importantă resursă de masă lemnoasă nu poate fi valorificată, ceea ce duce la pierderea unor venituri

considerabile.

Referitor la accesibilitatea resurselor forestiere amenajamentul evidenţiază la nivel de unitate

amenajistică dacă aceasta este sau nu accesibilă, precizând exact distanţa până la primul drum existent.

În cazul în care această distanţă este mai mare de 1,5 km, distanţă până la care arboretele respective

sunt considerate accesibile, fondul forestier respectiv este considerat inaccesibil şi pentru bazinul

respectiv se identifică posibilităţi de accesare prin propunerea unor drumuri necesare.

Amenajamentele silvice prezintă structura fondului forestier în raport cu accesibilitatea sa.

Pornind de la aceste informaţii se stabilesc oportunităţile de accesibilizare a suprafeţelor de fond

forestier rămase inaccesibile. Amenajamentul prezintă un plan al instalaţiilor de transport existente,

precizând clar starea acestora precum şi un plan al instalaţiilor de transport necesare pentru

accesibilizare întregului fond forestier. Toate aceste planuri stau la baza investiţiilor ulterioare privind

instalaţiile de transport din sectorul forestier.

Rentabilitatea investiţiilor se calculează tot pornind de la informaţiile din amenajamentele

silvice, referitoare la cantitate şi calitatea de masă lemnoasă ce se poate accesibiliza prin construirea

unui drum, precum şi prin evaluarea şi a altor servicii ce poate să le aducă drumul respectiv

locuitorilor din teritoriului unde se va construi.

Analiza oportunităţii construirii sau nu a unui drum trebuie să ţină cont de toate datele din

amenajamentele silvice referitoare la zonarea funcţională, care are un rol esenţial în protecţia mediului

înconjurător, deoarece prin accesibilizarea unor ecosisteme supuse regimului de conservare deosebită

acestea pot să fie afectate şi chiar distruse în decursul timpului.

Un capitol important din amenajamentele silvice se referă la produsele accesorii ale fondului

forestier.

În acest capitol sunt redate informaţii concrete referitoare la cantităţile pe specii ce pot fi

recoltate din cuprinsul suprafeţei de fond forestier, precizând concret şi locul de unde acestea pot fi

recoltate.

39

Amenajamentele silvice precizează: cantitatea de fructe de pădure, de plante medicinale şi de

ciuperci comestibile ce pot fi recoltate anual, speciile de vânat ce se găsesc pe teritoriul ce face

obiectul amenajamentului, resursele piscicole (acolo unde este cazul), resursele melifere.

Pornind de la aceste informaţii din amenajament se pot elabora planuri de afaceri pentru

investiţii în spaţiul rural cât mai apropiat de resursele vizate. Sectoarele economice ce pot să se

dezvolte, în spaţiul rural, pornind de la informaţiile din amenajamentele silvice sunt: activităţi de

colectare a plantelor medicinale, activităţi de colectare a ciupercilor, activităţi de colectare a fructelor

de pădure, vânătoarea, pescuitul, apicultura, silvoturismul.

Pentru atragerea unei surse de investiţii, în orice domeniu economic, este necesar un plan de

afaceri, care la rândul său trebuie să aibă informaţii concrete referitoare la resursele ce vor intra în

circuitul economic, resurse identificate pe baza unor studii speciale costisitoare.

Prin utilizarea informaţiilor din amenajamentele silvice, aceste cheltuieli se reduc la minim.

Odată cu administrarea fondului forestier, indiferent de natura proprietăţii acestuia, se pot

dezvolta o gamă largă de servicii adiacente cum ar fi : agenţii de intermediere pentru organizarea

vânătorilor, agenţii de turism cinegetic şi silvopastoral, agenţii pentru organizarea simpozioanelor

privind protecţia mediului înconjurător în vederea constituirii unor noi arii protejate sau a vizitării

celor existente, comerţul cu produse naturale din fondul forestier, industria artizanală, etc.