METODE CE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ

CAPITOLUL II............................................................................................36METODE CE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ.......................36

1. Necesităţi şi tendinţe în evoluţia metodelor de investigare psihosocială362. Etape şi faze în cercetarea psihosocială................................................37

2.1. Procesul cercetării – un proces creator..........................................372.2. Etapa delimitării problemei, temei................................................372.3. Etapa generării ideilor, ipotezelor.................................................382.4. Testarea ipotezelor.........................................................................382.5. Etapa prelucrării şi interpretării rezultatelor..................................38

3. Metodele utilizate în testarea ipotezelor...............................................383.1. Experimentul psihosocial..............................................................383.2. Limbajul cercetării utilizat în experimente....................................39

4. Metoda observaţiei...............................................................................415. Metoda biografică.................................................................................426. Scalele de opinii, atitudini, chestionarele şi testele de personalitate....427. Noi metode propuse pentru cercetarea psihosocială.............................438. Metodologia creativităţii – implicaţii în cercetarea psihosocială.........44

8.1. Metode şi strategii primare de creativitate....................................448.2. Metodele de creativitate ca metode de studiere a grupului...........458.3. Metodologia creativităţii – posibilităţi de utilizare în elaborarea lucrărilor de licenţă..............................................................................................................46

9. Combinarea metodelor în strategia de cercetare...................................47Întrebări şi sugestii pentru pregătirea individuală şi/sau seminar.............49BIBLIOGRAFIE......................................................................................50

35

CAPITOLUL II

METODE CE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ

1. Necesităţi şi tendinţe în evoluţia metodelor de investigare psihosocială

După S. Mosovici studentul care de-a lungul anilor trece de la disciplina psihologie sau sociologie la psihologie socială trebuie să-şi însuşească un mod ştiinţific de a vedea lucrurile, fapt care spune el “ este mai important decât să înveţe o teorie sau alta pe care adesea o va uita ulterior, ne-mai-reţinând decât ceea ce îi este necesare

Două aspecte ne apar mai importante în raport cu această reflecţie a lui S. Moscovici:a) Necesitatea ca actualul student, viitorul psiholog-social să-şi formeze abilităţile şi competenţele în abordarea problemelor din perspectiva psihologiei sociale (să-şi însuşească metode, tehnici, procedee de cercetare, experimentare şi interpretare).b) să-şi fundamenteze şi structureze un fond informaţional interdisciplinar individual pentru ca articulându-l cu abilităţile metodologice şi de cercetare să posede o strategie ştiinţifică, un mod adecvat domeniului de a investiga şi explica fenomenele şi procesele psihosociale.

Este necesar să se înţeleagă de la începutul abordării studiului în psihologia socială importanţa metodologiei de cercetare, descifrare şi explicare a fenomenelor psihosociale, a efectelor lor în câmpul interacţiunii şi relaţiilor interumane etc.

Scopul oricărui cercetător este de elabora cel mai bun model posibil pentru experimentul său, dar cum realizează acest obiectiv este o artă care, pentru a depăşi dificultăţile domeniului investigat, a se încadra în normele cercetării, a rezolva probleme de metodă acest demers cere creativitate. Ca urmare un bun psiholog social trebuie să cunoască atât metodele, tehnicile cât şi procedeele specifice investigaţiilor în domeniul psihosocial, cât şi tehnologia creativităţii, inventivităţii pentru a elabora noi teste, tehnici şi metode de descifrare a dinamicii fenomenelor investigate.

Vom utiliza noţiunea de metodă în înţelesul de cale generală de descoperire a adevărului , ansamblul operaţiilor constituite ca instrument al acţiunii umane prin intermediul căruia subiectul cunoscător abordează tema . Raportată la investigaţia psihosocială, vom accepta înţelesul dat de Golu P. (1989) – metoda reprezintă un mod sui generis, sintetic de a organiza accesul cogniţiei de specialitate la tezaurul experienţei sociale, cu ajutorul căreia putem să cunoaştem omul şi relaţiile umane, societatea şi substructurile vieţii sociale dintr-o perspectivă educaţional - praxiologică şi participativă.

Deşi psihologia socială, ca ştiinţă, începe să se afirme odată cu utilizarea experimentului în investigarea proceselor psihosociale, metodele şi tehnicile folosite de psihosociologi s-au diversificat. Acum în evoluţia metodelor de cercetare psihosocială se delimitează, după aprecierile unor specialişti (Feldman R.S., 1985, pp. 5-38; Golu P., 1989, pp.155-156; Sharon Brehm, S. Kassin, 1990, p.14) o serie de necesităţi şi tendinţe.

P. Golu conturează necesităţile şi tendinţele ce se manifestă acum în evoluţia metodelor de investigare psiho-sociale. Ele sunt următoarele:

Elaborarea unor metodologii complexe. Includerea elementului cercetat într-o structură mai largă. Creşterea indicelui de formalizare a cercetării prin precizarea mai clară a obiectivelor

cercetate, operaţionalizarea conceptelor utilizate etc. Creşterea indicelui solidităţii şi siguranţei interne a datelor prin creşterea controlului asupra

informaţiilor, datelor de cercetare Extinderea principiului matematizării pe toate stadiile cercetării. Reducerea la minim a efectului de distorsiune al prezenţei cercetătorului asupra obiectului

cercetat. Tendinţa de algoritmizare a procedurii cercetării empirice, prin instituirea unei succesiuni

riguroase de stadii de aplicare a procedurii. Adoptarea stilului unei cercetări participative.

Se constată că unele tendinţe acţionează contradictoriu, cum ar fi necesitatea reducerii prezenţei cercetătorului şi necesitatea adoptării stilului participativ.

Ca urmare a acţionării acestor tendinţe metodele tradiţionale se deschid (exemplu; observaţia clasică se întregeşte prin observaţia cuantificată şi participativă; măsurarea sociometrică se întregeşte prin reorganizarea sociometrică a grupului; experimentul clasic constatativ se prelungeşte în cel formativ etc.).

36

Toate aceste prefaceri metodologice echivalează cu “ a doua naştere a metodelor tradiţionale într-o formă mai riguroasă”(Golu, P.). Acestor concluzii pertinente ale psihosociologului român adăugăm, pentru o întregire a imaginii cu privire la schimbările metodologice ce se produc în cercetarea psihosocială în general şi a grupului în special, contribuţia altui psiohosociolog român Mamali C.(l98l).

Dezvoltând o analiză a caracteristicilor cercetării psihosociale , Mamali C. argumentează necesitatea trecerii de la cercetarea manipulativă bazată pe experienţele clasice de cunoaştere a personalităţii la cercetarea coparticipativă care implică o revoluţie metodologică ce cuprinde două direcţii principale: o primă direcţie caracterizată prin încercările de a adapta modelele experimentale clasice la caracteristicile obiectului studiat privit ca un întreg, dintr-o perspectivă umanist-holistă; a doua şi principala direcţie a revoluţiei metodologice priveşte construirea unei noi metodologii, imaginarea unor metode şi tehnici capabile să studieze dimensiunile specifice ale realităţii umane şi să stimuleze evoluţia acesteia. Ca exemplu în această direcţie metodologică sunt date metode imaginate de psihologii umanişti cum ar fi tehnicile terapiei centrate pe client ale lui C.Rogers, tehnicile nondirective, tehnica grupului de antrenament, a grupului de întâlnire ,de formare etc., metodele observaţiei participative şi coparticipative.

Răspunzând acestor necesităţi conturate în cercetarea psihosocială, cercetătorii români contribuie la adaptarea şi elaborarea unor tehnici noi de cercetare. De exemplu; autobiografia grupului (M.Zlate, 1982, p.p. 17-23)); o nouă metodă de diagnosticare a comportamentului interpersonal (M.Zlate); tehnica balanţei motiovaţionale (C.Mamali, 1981, cap.2); tehnica autoexperimentării (Pavel Mureşan, 1980, p.p. 244-264).

2. Etape şi faze în cercetarea psihosocială

2.1. Procesul cercetării – un proces creator

În abordarea principalelor metod de cercetare în psihologia socială ne vom opri asupra etapelor delimitate de oamenii de ştiinţă în derularea procesului de cercetare , în general.

Procesele de cercetare presupun următoarele etape: apariţia şi delimitarea problemei; generarea ideilor, ipotezelor; elaborarea teoretică şi conturarea posibilităţilor de aplicare; introducere în activitatea practică. Aceste etape mari au fost structurate în timp şi corespund, după părerea noastră, fazelor procesului creativ, în general, stabilite de G. Wallas – faza de pregătire, faza de incubare, faza de iluminare şi faza de verificare.

Creatologii au diversificat şi precizat aceste faze elaborând modelul rezolvării creatoare a problemelor. Ni se pare normală analogia dintre demersul de cercetare şi modelul rezolvării creatoare a problemelor, deoarece un demers de cercetare este în mare parte o activitate de creaţie.

2.2. Etapa delimitării problemei, temei

„Este o certitudine faptul că o cercetare se naşte din evidenţa şi sesizarea unei probleme care se cere clarificată şi rezolvată” aprecia Ana Gugiuman şi colaboratorii (1993, p.26), determinând primul pas în iniţierea unei cercetări, delimitarea problemei, provocării, întrebării, etc.

Ca urmare, cercetarea poate începe cu o idee, o viziune a ceea ce poate fi posibil. Curiozitatea psihologului social este trezită de o multitudine de surse: un eveniment dramatic ce îi atrage atenţia cu privire la comportamentul oamenilor – de exemplu părăsirea unui nou născut la coşul de gunoi de către mama sa; o emisiune la televizor sau radio care, de pildă, evidenţiază rolul comunicării suportive în relaţia medic-pacient; sau privirea unui joc sportiv (un meci finalizat cu comportamente agresive); cititul unei cărţi sau participarea la diferite activităţi sociale de unde se pot ivi întrebări, provocări, probleme. De exemplu participarea la o adunare a membrilor unei asociaţii de locatari ridică problema rezolvării conflictelor între vecinii de apartament etc., situaţia studenţilor care doresc să rezolve probleme sociale prin lucrările de licenţă.

Alături de aceste surse de zi cu zi psihologii sociali sunt stimulaţi de munca depusă de colegi lor. Ideile noi apar ca răspuns la ideile emise de alţii. Atunci raţiunea pentru care studiile diverşilor psihologi sociali diferă, nu este în ultimă instanţă logica ştiinţifică pură (Sharon Brehm, S. Kassin, op cit, p.14).

37

2.3. Etapa generării ideilor, ipotezelor

Această etapă se mai numeşte şu etapa consultaţiei. Începând cu studiul unei idei despre comportamentul uman psihologii sociali se consultă cu alţii, consultaţia fiind o verigă de bază a întregii ştiinţe.

Procesul consultaţiei presupune a vorbi cu membrii echipei, a studia materiale publicate şi a schimba idei cu alţi psihologi sociali la reuniuni sau conferinţe, este un proces continuu, nu se încheie niciodată. La un anumit punct ideea devine clară şi fermă pentru a fi elaborat un proiect de cercetare.

În demersul cercetării această etapă include următoarele operaţii intelectuale (Hăvârneanu C., 2000): examinarea a ceea ce este cunoscut, a cunoştinţelor factuale, teoretice şi metodologice şi verificarea măsurii în care pe baza acestor cunoştinţe se poate ajunge la o soluţie chiar temporară a problemei, deci o fază divergentă de consultare a datelor din cele mai variate domenii şi o fază convergentă de delimitare a soluţiei sau a unei ipoteze. În finalul acestei etape se elaborează proiectul de cercetare : se stabilesc obiectivele, se operaţionealizează conceptele, se elaborează modelul experimental, se selectează instrumentele de lucru, Ideea a devenit ipoteză, o predicţie precisă, testabilă despre condiţiile în care un eveniment va apărea, se va produce.

2.4. Testarea ipotezelor

Este o etapă laborioasă care presupune aplicarea şi realizarea modelului experimental, „experimentarea operaţională” (desfăşurarea propriuzisă a investigaţiei după calendarul cercetării: constituirea loturilor grupurilor experimentale, pretestarea lor, introducerea variabilelor independente la grupul (lotul) experimental, manipularea variabilelor, măsurarea efectelor, posttestarea).

2.5. Etapa prelucrării şi interpretării rezultatelor

În această etapă datele experimentale sunt prelucrate statistic şi se trece la interpretarea lor evidenţiindu-se în ce măsură ipotezele s-au verificat, ce efecte s-au delimitat în timpul testării lor, ce concluzii se pot extrage. Concluziile cercetării se referă la un „anumit câmp operaţional”, transpunerea acestora în context necesitând o activitate ulterioară de verificare şi adaptare critică (Ana Gugiuman, 1993, p.30; D. Cristea, 2000, p.32). Finalizarea cercetării se încheie cu elaborarea teoretică a unui model, a unui principiu, a unor sugestii pentru domeniul aplicativ. De exemplu în urma testării ipotezelor cu privire la impactul grupului creativ asupra personalităţii participanţilor (Mariana Caluschi, 2001-b) am structurat valenţele grupului creativ de formare şi am elaborat, aplicat şi verificat programe de dezvoltare a competenţelor sociale prin astfel de grup.

În testarea ipotezelor se utilizează metode variate. Noi ne vom opri fie asupra unora foarte frecvent utilizate fie vom face referiri la metode mai puţin utilizate în cercetare socială.

3. Metodele utilizate în testarea ipotezelor

3.1. Experimentul psihosocial

Într-o lucrare din 1989 Golu, P.- realizează o interesantă clasificare a metodelor folosite în cercetarea psihosocială, după două axe: după o axă el clasifică metodele în funcţie de şapte criterii, iar după a doua axă se clasifică metodele în raport cu valoarea măsurătorilor oferite (P. Golu, l989, p.159-163).Concluzia autorului este că metodele care se aproprie cel mai mult de esenţa fenomenului social investigat sunt: experimentul psihosocial, testele de interpersonalitate (metoda I.P.A. a lui Bales, R.F.),testele de apreciere obiectivă a personalităţii (metoda Zapan) urmate de metoda observaţiei, metodele sociometrice, testele de personalitate, scările de apreciere. Veridicitatea acestei concluzii este atestată şi de faptul că mulţi autori care s-au ocupat de grup de exemplu şi-au realizat cercetările utilizând, de preferinţă, experimentul psihosocial Zander, A. (1971);Berkovitz, H., (1972); Roşca, Al., (1964); Milgram,S.,(1971). Principala explicaţie a acestei preferinţe decurge din faptul că experimentul permite cercetătorilor să descopere legăturile cauzale dintre variabile (Forsythe,D.R.,1983,p.42, el oferă cele mai bogate resurse pentru a dovedi existenţa unor relaţii între diverşi factori (Cosmovici, A., 1980,p.122).Caracteristicile de bază ale unui experiment sunt date de manipularea variabilei independente , evaluarea sistematică a variabilei dependente şi controlul altor posibile variabile. Controlul este conceptul cheie într-un experiment

38

(McBurney, D.H. 1983,p.138), element esenţial în structura metodei experimentale (Chelcea,S.,1982,p.65). Vom utiliza noţiunea de experiment psihosocial în accepţia dată de Vlăsceanu, L., (1986,p.236); Experimentul este metoda cea mai precisă şi productivă de analiză a relaţiilor dintre variabile, de testare a ipotezelor şi prin aceasta de fundamentare a construcţiei teoriei”. Lucrările de specialitate care analizează problemele ridicate de utilizarea experimentului psihosocial scot în evidenţă faptul că cercetătorii, sub denumirea de experiment ,folosesc atât forma experimentului clasic (experiment adevărat), căt şi forme qvasiexperimentale (Chelcea, S., 1982,p.78); Vlăsceanu,L.,1986, p.257-260); McBurney, D.H., 1983,,cap.7 şi 8, p.138-182).

Un experiment riguros ştiinţific presupune organizarea unui grup experimental şi a unui grup de control. În funcţie de obiectivele studiului cele două grupuri sunt prestatate, apoi se acţionează variabila independentă (tratamentul) în grupul experimental şi se testează ambele grupuri în final. Organigrama unui astfel de experiment este schiţată de Chelcea, S., (1982, p.75, fig.8).

Din analiza unor lucrări care fac o sinteză asupra principalelor cercetări privind creativitatea de grup (Freeman,J.,1971; Roşca, Al., 1967; Roco,Mihaela,1979 etc) reiese că deşi preferat doar jumătate din aceste cercetări prezintă schema experimentului clasic, multe investigaţii uzând studiul comparativ al unor grupuri opuse, înalt şi slab creative, studiul longitudinal al unor grupe supuse antrenamentului, cercetătorii folosind pentru control metoda corelaţiilor, studiul unor grupuri la diferite intervale de timp etc. Se construiesc şi alte scheme de experimentare decât cele ale experimentului clasic numite “deviaţii de la modelul clasic” sau qvasiexperimente. Diferenţa dintre organigrama experimentului clasic şi organigramele formelor qvasiexperimentale constă în faptul că datorită complexităţii proceselor sociale (mai ales când este vorba de dinamica grupului) cercetătorii care studiază grupul în mediul natural sau în câmp, tind să scadă nivelul controlului realizat prin grupul martor.

O formă este schema experimentală în care se utilizează ca grup martor un grup neechivalent. De exemplu, Roco Mihaela (1979,p.129) studiind grupurile de creaţie din întreprinderi şi institute de cercetare utilizează drept grupuri de control, grupuri formate din inventatori şi inovatori sau tineri fără performanţe creatoare apropiaţi ca domeniu de activitate şi vârstă cu membrii grupurilor experimentale.

Altă formă a qvasiexperimentului este aceea a unui grup experimental în care se fac testări înainte de introducerea variabilei experimentale şi după terminarea experimentului, fără a exista grup de control. Întâlnim această formă mai frecvent în grupele supuse unui antrenament în care se testează subiecţii înainte de începerea (experimentului) antrenamentului, pe parcursul antrenamentului şi după terminarea lui. Astfel de scheme experimentale se utilizează în cercetarea grupurilor de formare, a grupului de întâlnire, în studiile consacrate stimulării creativităţii în grup cum sunt cele realizate de Roco Mihaela, (1981) şi Parnes, S.J. şi colaboratorii săi (1977).

Aceste forme de experiment nu permit o testare severă a ipotezelor, dar aşa cum apreciază Cook, T.D., şi Campbell, D.T. (1976), au meritul de a sugera noi ipoteze şi, în plus, unele scheme qvasiexperimentale se apropie mult de schemele experimentale clasice, în unele cazuri fiind foarte asemănătoare cu cele experimentale cu grup de control şi chiar preferabile acestora (Chelcea, S., 1982,p.78). Afirmaţia conturează părerea cercetătorilor care preferă experimentele în câmpul natural celor organizate în laborator în condiţii artificiale.

Pentru a întări controlul, cercetătorii adaptează sau elaborează teste, tehnici de înregistrare, cuantificare şi evaluare a tot ce se întâmplă în grup în timpul experimentului .Într-un studiu realizat în colaborare cu Ana Stoica (1986) am descris schema experimentală folosită în cercetarea constatativ-ameliorativă cu privire la potenţialul creativ al personalului din C.T.C.E. Iaşi, organigramă asemănătoare celei utilizate de Roco Mihaela, cu precizarea că pentru întărirea controlului am folosit probe variate: de motivaţie, de ocupaţii preferate, teste sociometrice parametrice şi neparametrice, metoda aprecierii obiective Gh. Zapan, probe de cunoaştere empatică alături de testele pentru potenţial intelectual şi creativ (vezi şi Caluschi Mariana, Stoica Ana, Ichim I, 1988; Caluschi Mariana, Stoica Ana, 1988; Stoica Ana, Caluschi Mariana, 1989

3.2. Limbajul cercetării utilizat în experimente

În derularea unei cercetări şi testarea ipotezelor psihologii sociali utilizează o serie de concepte cum sunt: variabila independentă, variabila dependentă, operaţionalizare, validare etc. Ce înţelegem prin ele?

Prin variabile independente înţelegem acei factori variaţi într-un experiment pentru a vedea dacă ei afectează variabila dependentă. Când presupunem (facem predicţia) că x va duce la y, atunci x este variabila independentă de exemplu când presupunem că stressul profesional va conduce la comportamentul agresiv al soţilor în familie stressul profesional este variabila independentă.

39

Acei factori măsuraţi într-un experiment pentru a vedea dacă ei sunt afectaţi de variabila independentă se numesc variabile dependente. Când spunem că x va duce la y, y este variabila dependentă. În exemplul de mai sus comportamentul agresiv al soţilor în familie este variabila dependentă.

Rezultatele obţinute sunt analizate prin metode statistice adecvate. Se determină astfel cât de frecvent apar aceste rezultate şi dacă sunt semnificative statistic.

Operaţionalizarea variabilelor. Există câteva moduri în care variabilele independente şi dependente, pot fi conceptualizate. Modul care este ales este cunoscut ca operaţionalizarea sau definirea variabilei independente şi dependente.

Operaţionalizarea – este modul în care conceptele abstracte ale ipotezei sunt traduse în proceduri de măsurare actuale ce se utilizează în studiu.

Modul în care este operaţionalizată o variabilă este crucial în determinarea felului de concluzii ce se vor extrage din investigaţie.

De exemplu putem operaţionaliza agresiunea verbală – măsurând numărul de insulte pe care le emite un soţ în familie sau să analizăm conversaţia lui în familie prin imaginile agresive emise. Ambele metode pun în evidenţă diferite aspecte ale agresiunii verbale

Operaţionalizarea conceptelor trebuie să ţină cont de logică şi constrângeri etice.Un alt concept - efectul principal –prin care înţelegem rezultatul cercetării în care nivelurile unei

singure variabile independente produc diferenţe în variabila dependentă.Conceptul de interacţiune – rezultatul cercetării în care efectul unei variabile independente depinde

de efectul alteia. Validitate internă – gradul în care se asigură o certitudine (cu gradul de încredere) că variabila

independentă într-un experiment este cea care cauzează efectele în variabila dependentă.Când un experiment este condus cum se cuvine există certitudinea că variabila independentă

cauzează în fapt efectele în variabila dependentă.Desemnarea la întâmplare a subiecţilor şi controlul asupra evenimentelor experimentale cresc

validitatea internă excluzând alte explicaţii ale rezultatelor obţinute.Unele posibile influenţe negative asupra validităţii interne pot veni din următoarele surse:

expectanţele experimentatorului asupra rezultatelor cercetării care pot influenţa subiecţii cum să se comporte. Comportamentul subiecţilor poate fi produs ca urmare a acţiunii experimentatorului şi nu a impactului variabilei independente.

Cea mai bună cale de a proteja un experiment de influenţa expectanţelor experimentatorului (numite efecte ale expectanţei experimentatorului) este să ţii experimentatorul neinformat asupra condiţiilor experimentale.

Prin conceptul de validitate externă – se înţelege gradul în care se poate acorda încredere că aceleaşi rezultate experimentale se vor obţine şi în alte locuri.

Alături de păstrarea validităţii interne a experimentului lor, cercetătorii sunt interesaţi de validitatea externă; gradul în care rezultatele obţinute sub un set de condiţii pot de asemenea să apară în diferite circumstanţe. Cercetătorii care lucrează în laborator unde spaţiul şi echipamentul sunt în mod special construite pentru scopuri de cercetare, sunt interesaţi de validitatea externă. Ei se întreabă dacă vor putea să generalizeze rezultatele lor asupra lucrurilor externe sau sunt rezultatele obţinute din produsul condiţiilor oficiale de laborator? De exemplu experimentarea influenţei grupului creativ asupra personalităţii participanţilor a fost studiată atât în condiţii de laborator cât şi în condiţii de câmp (grupul creativ al pensionarilor activi, grupul creativ al inginerilor) vezi Caluschi Mariana 2001-b.

Pentru a obţine validitatea externă şi a putea generaliza datele experimentatorul încearcă să creeze alte modalităţi de a determina –realismul experimental.

Unii psihologi sociali accentuează asupra valorii realismului vieţii cotidiene: gradul în care situaţia experimentală cuprinde locuri şi evenimente care există în lumea reală. Dacă procedeurile de cercetare mimează evenimentele lumii reale, este mai sigur că rezultatele cercetărilor vor fi revelatorii pentru ceea ce se va întâmpla în lumea reală. De exemplu: Ray Walpass şi Patrica Dexine – interesaţi de poziţia martorilor oculari într-un eveniment criminal au organizat următorul experiment, în mijlocul unei ore de curs, la studenţi a introdus un om care a distrus echipamente electronice (care erau uzate) şi a fugit din sală. Apoi, a doua zi, ofiţerii de poliţie au început cercetările întrebând studenţii prezenţi la curs cu o zi înainte ce au văzut şi să identifice vinovatul. In fapt studenţii au fost subiecţi într-un experiment ca şi cum ei erau martori într-o investigaţie criminală. Logica realismului uman este că aici aparenţele contează.

40

Alţi psihologi sociali argumentează asupra realismului experimental. Ei menţionează că experimentul va fi făcut în mod real şi invită subiecţii să vadă dacă seamănă cu viaţa reală sau nu (cf. Sharon Brehm, Kassin S., 1990).

Realismul experimental – gradul în care procedurile experimentale presupun şi conduc subiecţii să se comporte natural şi spontan. După susţinătorii realismului experimental, principiile de bază ale comportamentului uman se pot descoperi mai uşor când subiecţii din cercetare cred în realitatea experimentelor pe care le fac.

În Încheierea discuţiei cu privire la metoda experimentală vom cita din scrierile Evei Drodza-Senkowska (1999) recunoscut profesor de psihologie socială, care afirma că experimentul este o metodă adecvată pentru a testa ipotezele cauzale ce ocupă un loc deosebit în cercetarea psihologică şi „neglijarea metodei experimentale nu ar fi doar imposibilă ci şi regretabilă. În psihologia socială mai mult decât în alte părţi, această abordare este o aventură intelectuală fascinantă, o provocare aruncată cercetătorilor.” Pentru a lua parte la această aventură intelectuală plină de surprize şi implicând demersuri laborioase, studentul, cercetătorul trebuie să o cunoască, să fie iniţiat în metoda experimentală.

Subscriem întru-totul acestei aprecieri şi considerăm că fiecare student ar trebui să-şi dezvolte abilităţile de a proiecta şi realiza un experiment psihosocial

4. Metoda observaţiei

Însoţind cercetarea în domeniul psihosocial încă de la început, metoda observaţiei rămâne indispensabilă oricărui diagnostic şi absolut necesară altor metode (experiment, teste proiective, convorbiri etc).

Utilizarea ei în cercetarea psihosocială a ridicat în faţa cercetătorilor mai multe întrebări legate de creşterea nivelului de obiectivitate a datelor, participarea observatorului la comparării grupului observat cu alte tipuri de grupuri. Pentru creşterea obiectivităţii datelor de observaţie s-au dezvoltat sisteme structurate de înregistrare şi codare a observaţiilor cum ar fi cele ale lui A.P.Hare (1976)Ţ J.Ferrara (1973), R.F.Bales (1973) ş.a. Sistemul elaborat de Bales – procesul de analiză a interacţiunii (I.p.A.) a fost revizuit, perfecţionat şi prezentat de autori într-o ultimă versiune sub denumirea de Symlog – sistem de observare de nivel multiplu al grupurilor.

Metoda lui Balles este simplificată şi perfecţionată de Zlate, care elaborează o metodă de diagnoză a dinamicii grupurilor (M. Zlate 1982, pp. 56-67). Prin tehnica sa psihosociologul român urmăreşte nu atât stabilirea unui tip de personalitate interpersonală, ci caracterizarea mai simplă a personalităţii membrilor grupului. Această tehnică se poate aplica în două variante care înscriu informaţii cu privire la nouă dimensiuni polare (faţă de şase la Bales) pe care le manifestă subiecţii în activitatea de grup. Datele recoltate cu această probă pot fi reprezentate şi sub o formă grafică şi comparate. Noi ne-am propus să utilizăm în cercetare atât metoda Bales cât şi metoda Zlate pentru a cunoaşte evoluţia fiecărui participant în activitatea grupului creativ.

În raport cu tehnicile de investigare a datelor şi cu poziţia cercetătorului, utilizarea observaţiei se practică în următoarele forme

a)observaţia structurată – constă în utilizarea unor tehnici de măsurare în care se specifică modul de înregistrare a datelor repartizate pe categorii de codificare a manifestărilor sociale, cercetătorul nefiind implicat în domeniul investigat;

b)observaţia participativă – constă în implicarea totală sau parţială a cercetătorului în situaţiile sociale investigate şi în înregistrarea post-festum a datelor şi informaţiilor;

c) observaţia nedistorsionată presupune utilizarea unor instrumente tehnice de înregistrare (audio, video) a situaţiilor sociale, înregistrări supuse ulterior analizelor, prelucrării empirice şi interpretării teoretice. Toate aceste forme le întâlnim în studiul grupurilor sociale, preferându-se, în cazul studierii performanţei şi a dinamicii grupului, utilizarea observaţiei structurate, eşantionate şi a observaţiei participative în investigarea grupurilor de antrenament, de întâlnire, de creştere, de formare.: În investigarea creativităţii de grup se constată folosirea observaţiei structurate, eşalonate şi înregistrate de un observator neutru (Osborn Al. 1970, Sol J.P. 1976). În ultimul timp în studiul grupului creativ se practică observaţia participativă controlată prin tehnici diferite (scări de evaluare, chestionare, anchete) M. Roco 1979, Stoica Ana şi Caluschi Mariana 1987; Mariana Caluschi, 2001-b).

În perioada 1986-1988 studiind creativitatea individuală şi de grup, în cadrul unor cercetări cu caracter aplicativ, am utilizat metoda observaţiei sub cele 3 forme. Iniţial am folosit observaţia structurată înregistrând ca observator neutru tot ce se întâmplă în grup, urmărind realizarea parametrilor ale grupului creativ .În unele situaţii datorită caracteristicilor proprii grupului creativ s-au manifestat fenomene care

41

înregistrate din afară nu atrăgeau atenţia, pentru grup ele însă având o anumită semnificaţie. Grupul se simţea controlat, observat şi căuta să antreneze observatorul în activitate uneori direct, alteori prin exprimare umoristico-ironică. Acest gen de observaţie ne-a oferit multe date de cercetare dar nu ne-a putut oferi date pentru explicarea unor situaţii de felul următor: un subiect se antrenează în activitatea grupului, îşi manifestă o perioadă gândirea creatoare, apoi trece prin perioade de inactivitate; sau un subiect mai puţin activ şi facilitator al interacţiunii “se dezlănţuie” într-un moment când grupul trece printr-o perioadă de tăcere. Practicând observaţia nedistorsionată (înregistrare audio-video în cazul grupului “Empatia”) am obţinut o înregistrare foarte fidelă şi nuanţată care ne-a oferit multe posibilităţi de interpretare.

Observaţia participativă ne-a apărut ca forma cea mai interesantă şi capabilă să ofere date pentru exemplificarea fenomenelor neaşteptate ce apar în grupul creativ. Exemplu: Un subiect devine inactiv deoarece ar dori să creeze efectiv ceva, să depăşească faza exerciţiilor; un subiect devine activ deoarece simte că liderul trebuie sprijinit pentru ca grupul să depăşească un anumit moment dificil. Observaţia participativă permite cercetătorului autoreglarea conduitei pe baza îmbinării datelor dinamicii şi interpretarea teoretică, ceea ce-I oferă înţelegerea dinamicii procesului. Nestructurată şi nestandardizată observaţia participativă este invocată ca principala modalitate calitativă de investigare a fenomenelor sociale, care depinde în mare măsură de capacitatea cercetătorului de armonizare a participării de capacitatea cercetătorului de armonizare a participării active şi efective la viaţa grupului cu observarea pasivă (Vlăsceanu L,1986, p.p. 231-232).

În studierea dinamicii grupurilor de formare, de antrenament, de întâlnire se utilizează frecvent observaţia participativă susţinută de diferite tehnici de control: chestionare, scări de evaluare (Rogers C., 1973, p.119; Mucchielli R., 1974).

5. Metoda biografică

În studiul grupurilor metoda biografică ca metodă de generare a informaţiilor despre membrii participanţi este de neînlocuit. Deoarece concepţia noastră despre valoarea şi limitele acestei metode sunt pe larg expuse în lucrarea “Adolescentul şi timpul său liber” (A. Cosmovici şi Caluschi Mariana 1985), nu ne vom opri asupra ei, vom menţiona doar că în studiul grupului creativ am folosit convorbirea biografică pe bază de ghid. O formă de metodei biografice puţin utilizată în studiul grupului dar recomandată de M. Zlate (1982) este metoda autobiografiei grupului. Această metodă constă în a solicita participanţilor să-şi amintească momente mai importante din viaţa şi evoluţia grupului şi să le descrie. Deşi autobiografia grupului este o metodă liberă în sensul că subiecţii o realizează aşa cum cred ei de cuviinţă, ea poate fi orientată pe baza unui ghid pentru a se obţine nu numai informaţii cât mai numeroase despre grup ci şi acele informaţii ce ne sunt utile la un moment dat în raport cu un subiect. Ghidul, solicitând date referitoare la compoziţia grupului, momente mai semnificative din evoluţia lui, aspecte ale interacţiunii, aspecte legate de normele de grup, conducere a grupului, poate servi şi în decodificarea şi interpretarea psihosocială a informaţiilor cuprinse în autobiografie. Unităţile informaţionale cuprinse în autobiografia grupului se pot compara cu unităţile informaţionale cuprinse în observaţia pe bază de ghid şi pot fi transformate în date ştiinţifice cuantificabile. De aceea considerăm utilă această metodă în studiul grupului mic.

6. Scalele de opinii, atitudini, chestionarele şi testele de personalitate

În cercetarea psihosocială, în fazele preexperimentale şi postexperimentale în investigaţiile cu caracter constatativ şi/sau ameliorativ este necesară evaluarea intensităţii unor opinii, motovaţii, atitudini sau a nivelului de manifestare a unor abilităţi şi competenţe sociale. Pentru aceasta cercetătorii folosesc scale, chestionare şi teste. O scală de evaluare este un instrument pentru aprecierea unei calităţi a unei perosane, fenomen, obiect de către evaluator.

Fiecare scală conţine totdeauna un standard care constă din cote, calificative (bun, mediocru, slab), adjective sau scurte descrieri (iresponsabil, puţin comunicativ etc.). Evaluarea unui obiect, opinie, atitudini se face prin compararea sa cu standardul şi alegerea acelei valori care se apreciază că se potriveşte cel mai bine, rezultatul evaluării fiind o valoare standard (Monica Albu, 2000, pp. 66-67).

O scală de valuare cuprinde trei tipuri de informaţii:a) indicaţii pentru cel ce face evaluarea despre modul în care trebuie să procedeze;b) denumirea calităţii evaluate, însoţită şi de o descriere;c) un standard.

42

Se utilizează patru tiputi de scale. În ordinea crescătoare a preciziei (Monica Albu, 1998, p.321) ele sunt:

scala minimală; scala ordinală; scala de interval; scala de raport

Între cele mai cunoscute şi utilizate scale în psihologia socială menţionăm scala de atitudini elaborată de Louis L. Thurstone în 1929, scala Likert definitivată în 1932 şi scalele de tip Guttman apărute în 1950. În anul 1933 Emory S. Bogardus a elaborat scala distanţei sociale care măsoară gradul de înţelegere şi afecţiune pe care persoanele îl simt unele faţă de altele.

La noi, psihosociologii au adaptat forma ale scalelor menţionate mai sus sau au elaborat alte scale. De exemplu scala distanţei sociale a fost adaptată pe un eşantion reprezentativ şi aplicată de S. Chelcea în 1993. Tot el a elaborat (în 1975), experimentat şi aplicat o scală Thurstone pentru măsurarea atitudinii faţă de activitatea culturală a tinerilor muncitori proveniţi din mediul rural (S. Chelcea, 1998, p.44; 47); Mihaela Roco a elaborat o scală de atitudini creative (denumită chestionar de atitudini creative), iar P.P. Neveanu şi colaboratorii au construit un chestionar de atitudini sine-altul. Noi am elaborat şi utilizat o scală de efecte ale activităţii în grupul creativ asupra personalităţii participanţilor (Mariana Caluschi, 2001-b). Am dat aceste exemple pentru a arăta că psihologii sociali atunci când proiectează o cercetare, elaborează, în multe cazuri, chestionare sau scale pentru măsurarea fenomenelor investigate sau traduc şi adaptează instrumente elaborate de psihologi sociali străini.

Rezultatele obţinute cu diferite scale sunt corelate cu datele obţinute la teste şi chestionare de personalitate.

Cosmovici A. şi colaboratorii din Centrul de Ştiinţe Socio-umane Iaşi au elaborat şi etalonat două chestionare S3 şi S2A pentru măsurarea nivelului sociabilităţii, comunicativităţii, altruismului şi ascendenţei (A. Cosmovici, M. Dumitru, 1973) utilizate în studiul grupului mic cu sarcină didactică al factorilor sociali ai adaptării şcolare şi sociale a adolescentului, al timpului liber al adolescentului etc. (A. Cosmovici, Mariana Caluschi, 1985.

În studierea relaţiilor sociale din cadrul grupurilor şi colectivelor şcolare, la noi, se utilizează testul sociometric de personalitate elaborat de T. Holban (1971). Testul sociometric de personalitate oferă informaţii asupra dominantelor psihologice (relaţii de prietenie, gradul de solicitudine, prestigiul personalităţii, principialitate-discernământ, atitudine faţă de muncă, calităţi de organizator în activităţi sociale, capacitate de influenţare) – cu valoare socială – ale indivizilor care alcătuiesc un anumit grup social, precum şi date asupra relaţiilor interindividuale sau sociometrice.

În organizarea testului, personalitatea este privită sub aspectul său social-de relaţie, valoare sau accesibilitate socială – nu aptitudinal, apreciază autorul (1971, p.4). Se consideră că variabilele măsurate reprezintă formele principale de manifestare a individului în grup şi că ele acoperă şi exprimă sintetic valoarea personalităţii sub aspectul caracteristicilor sale sociale.

7. Noi metode propuse pentru cercetarea psihosocială

Deoarece s-au scris lucrări fundamentale despre teste şi contribuţia lor la cunoaşterea psihologică şi psihosocială, nu avem intenţia să aducem în discuţie toate testele utilizate în studiul grupului. Acordăm atenţie în continuare unor teste nefolosite încă în investigarea grupurilor şi unor metode folosite de cercetători ca tehnici de activare a grupurilor şi mai puţin ca metode de producere a datelor de cercetare.

O problemă în studiul grupurilor o constituie măsurarea motivaţiei pentru care se uzează de probe proiective cum ar fi: nAchTAT elaborat de McClelland D şi Atkinson J.N.; Michigan-Schiţe de proiecte pentru grup, autori Henry W.E. şi Guetzkow H.; Inventarul de orientare personală (POI) autor Shostrom F.L.; Scala RIQS – un inventar de instrumente de măsurare elaborat de Kegan D.L.; Inventar pentru interpretarea comportamentului, autori Moeller G. şi Applezweig M. Etc. (apud Lak G.D.; Milles M.B. şi Earle R.B., 1973).

A. Cosmovici într-un studiu cu privire la metodele de investigare a motivaţiei arată că testele proiective au capacitatea de a evidenţia motivele stabile ale unei persoane, dar ele pun multe probleme atunci când se discută calităţile lor psihometrice, fidelitatea, obiectivitatea şi validitatea rezultatelor (A. Cosmovici,1983, p. 90-96). Chestionarele sunt preferate în studiul motivaţiei de către americani deoarece ele au o fidelitate mai mare. Dacă din punct de vedere al coerenţei interne şi al stabilităţii, unele chestionare sunt superioare tehnicilor proiective când e vorba de validarea lor empirică apar dificultăţi (A. Cosmovici,1983, p. 98).

43

Pentru diagnosticarea motivaţiei la nivel individual şi de grup, noi folosim un test construit în aşa fel încât să depăşească limitele consemnate mai sus. Această probă denumită “Test pentru motive reale” (MR) a fost elaborată de către A. Cosmovici (1985, p. 24), în două variante iniţiale pentru adolescenţi şi adolescente, apoi în două variante pentru adulţi (bărbaţi, femei). Este un test proiectiv de interpretare – diagnostic pentru zece factori motivaţionali (realizare de sine, ridicare socială, afinităţi sociale, activarea existenţei, factorul material, factorul normativ, factorul erotic, anxietate, agresivitate şi compensare). El este alcătuit din 15 teme; fiecare temă constă dintr-un text-povestire în care sunt descrise diferite situaţii sau preocupări. Fiecare temă este însoţită de şase – zece motive posibile, care explică tema. Se cere subiectului să indice două motive care i se par cele mai verosimile având şi libertatea de a indica el alte motive ce i se par mai realiste. Rezultatele obţinute la testarea testului, privind calităţile sale psihometrice au demonstrat că testul MR constituie un instrument demn de încredere pentru cercetare şi diagnoză (vezi şi A. Cosmovici, 1983, p. 104-126).

Testul MR l-am utilizat din 1986 în studiul subiecţilor cuprinşi în programele de antrenament creativ. Rezultatele lui, corelate cu rezultatele oferite de proba de ierarhizare a ocupaţiilor zilnice (P.I.O.) şi cele obţinute din convorbirile biografice ne-au permis diagnosticarea factorilor emoţionali implicaţi în activitatea de creaţie individuală şi de grup, conturarea structurii ocupaţionale relativ stabile a subiectului, precum şi a direcţiilor de manifestare în grupul creativ. Aceste rezultate au constituit indicatori de bază în stabilirea variantei de program de antrenament creativ şi a obiectivelor de realizat în cadrul strategiei colaborării predictive. Profilul motivaţional, individual şi de grup, realizat pe baza rezultatelor la testul MR permite să se prognozeze evoluţia trebuinţelor motivaţionale în grup şi în dinamica motivaţiei.

Utilizarea testului MR în variantele sale, în studii de psihologie socială şcolară (clasa ca grup creativ, grupul creativ de formare ca alternativă de timp liber etc.) cât şi în cele de psihologie socială a creativităţii/inventivităţii (strategii interdisciplinare de pregătire în creativitate/inventică) ne-au permis urmărirea unor subiecţi pe o perioadă de 8 – 10 ani după testare. O constatare impusă de analiza, în timp, a comportamentului subiecţilor în timp ne-a condus la formularea aprecierii că testul este diagnostic pentru motivaţia latentă mai puţin evidentă din biografii sau alte teste.

Altă probă neutilizată până în prezent în studiul grupurilor este proba de ierarhizare a ocupaţiilor zilnice (PIO). Testul se compune din 50 de cartonaşe, pe fiecare cartonaş fiind consemnată una din ocupaţiile pe care adolescenţii le practică mai mult sau mai puţin frecvent. Subiectul trebuie să le repartizeze în nouă categorii (figurate grafic pe un carton) ţinând cont de două criterii: cât de mult timp dedică unei anumite ocupaţii şi cât de mult îi place (o agreează). Există obligaţia unui număr fix de cartonaşe pentru fiecare categorie (puţine la extreme şi multe la mijloc) care asigură o distribuţie gaussiană a alegerilor. Proba a fost supusă testelor pentru calităţi psihometrice şi validată prin comparaţie cu datele biografice (vezi A. Cosmovici, Caluschi M., 1985). Ea a fost utilizată în elaborarea unei metodologii de cunoaştere a creativităţii alături de proba M.R. şi inclusă între metodele propuse de autoare (Ana Stoica, Mariana Caluschi, 1989, vol. I) pentru diagnoza creativităţii.

Proba de ierarhizare a ocupaţiilor zilnice este recomandat a fi utilizat când se aplică testul M.R. pentru precizarea unor motive.

8. Metodologia creativităţii – implicaţii în cercetarea psihosocială

8.1. Metode şi strategii primare de creativitate

Afirmam în paginile anterioare că demersul ştiinţific în investigaţia psihosocială este un proces creator care pe de o parte cere inventarea unor tehnici şi metode (teste, scale, chestionare etc.) pentru testarea ipotezelor şi pe de altă parte poate utiliza cu succes metodele specifice creaţiei cum sunt cele de generare de soluţii de evaluare creativă etc.

Într-o lucrare cu privire la tehnicile de rezolvare creatoare a problemelor, Van Gundy (1990) clasifică metodele şi tehnicile de creativitate în patru categorii:

1. Metode şi tehnici pentru redefinirea şi analiza problemelor (tehnica DE-CE; cei 5 W şi H);2. Metode şi tehnici pentru generarea ideilor (Brainstorming, 6-3-5, Philips 6-6, Sinectica);3. Metode şi tehnici pentru evaluarea şi selectarea ideilor (confruntarea selectivă, bătălia metaforelor

etc.);4. Metode şi tehnici pentru implementarea ideilor, soluţiilor .

Utilizarea tehnicilor de rezolvare creativă a problemelor în cercetarea psihosocială are următoarele avantaje:

44

a) reduce incertitudinile cu privire la alegerea problemei prin cantitatea mare de informaţii generate cu privire la problema în cauză şi a pluralităţii perspectivelor de investigare;

b) creşte alternativele de generare a soluţiilor şi posibilităţile de a alege pe cea mai bună;c) creşte avantajele în competiţie prin elaborarea soluţiilor originale, neuzuale;d) sporeşte utilizarea eficientă a resurselor umane, a abilităţilor individului şi a valenţelor şi factorilor de grup ce induc performanţa.

e) strategiile primare ale creativităţii asigură o tratare interdisciplinară a temei de cercetare. Cum se pot utiliza metodele de creativitate de către psihologul social în cunoaşterea, investigarea şi

rezolvarea problemelor de psihologie socială.Cunoaşterea metodelor de rezolvare creativă a problemelor (cele 4 categorii menţionate anterior) ca

şi cele patru strategii creative primare (capturare, învăluire, provocare, depăşirea graniţelor) permite psihologului social să-şi îmbunătăţească fondul metodologic în investigarea fenomenelor sociale

De exemplu, el poate utiliza tehnicile de reformulare şi analiză a problemelor (tehnica. DE CE?, examinarea limitelor pentru reformulare; pentru analiza problemei: matrici de descompunere, analiza dimensiunilor – care examinează cinci elemente ale problemei – starea, spaţiul, dimensiunea temporală, dimensiunea calitativă, dimensiunea cantitativă), atunci când se propune elaborarea designului unui experiment pentru a cunoaşte şi delimita.

Poate utiliza metodele de generare de soluţii (metodele individuale sau de grup), pentru găsirea celor mai adecvate căi de abordare a problemelor într-o cercetare sau pentru a genera soluţii la probleme psihosociale curente cum ar fi:

cum optimizăm într-un colectiv în care lucrează mai multe generaţii cum să promovăm femeile în funcţii politice înalte cum rezolvăm conflictele dintre cei prinşi în problemele matrimoniale cum realizăm un parteneriat funcţional între şcoală şi comunitate cum dezvoltăm comportamentul prosocial la adolescenţi.

Psihologul social poate apela cu succes şi la celelalte metode de creativitate de evaluare şi de implementare a soluţiilor. Pentru a utiliza metodologia creativităţii sunt necesare două precondiţii:

a) să cunoască metodele, să înveţe să le practice şi b) să-şi formeze abilitatea de a le structura într-un demers ştiinţific creativ, de cercetare şi acţiune, în câmpul psihologiei sociale.

8.2. Metodele de creativitate ca metode de studiere a grupului

După ce Alex. Osborn în l953 propune brainstormingul ca metoda de stimulare a gândirii creatoare şi Gordon W.(1961) Sinectica, aceste metode au fost şi sunt intens folosite pentru rezolvarea în mod creativ a problemelor, pentru stimularea creativităţii şi inventivităţii, pentru antrenarea şi manifestarea potenţialului creativ în toate domeniile de activitate. Grupurile care rezolvau probleme cu aceste metode se numeau şi se mai numesc “grup brainstorming” sau “grup sinectic”. S-au mai elaborat şi alte tehnici cum sunt “6-3-5”; “Philips 6-6”; “tehnica Panel” etc. Toate sunt folosite pentru stimularea, exersarea şi manifestarea creativităţii sau pentru activarea grupurilor (Zlate Corneliu,1982). Utilizate de noi şi ca metode de producere a datelor s-au dovedit izvoare generoase de date de cercetare, nu atât sub aspectul informaţiilor privind performanţa individuală sau de grup, aspecte intens studiate de altfel, cât sub aspectul informaţiilor oferite despre personalitatea membrilor grupurilor. Datele oferite de protocolul unei şedinţe de sinectică sau a unei reuniuni Pavel, abundă în informaţii cu privire la trăsături de personalitatea şi caracter cum ar fi: sociabilitate, comunicativitate, capacitate empatică, capacitate de asociere a imaginilor, fluenţă, flexibilitate, originalitate, perseverenţă, tenacitate, tendinţă de dominare, de cooperare, de supunere, stil apreciativ etc.

În funcţie de obiectivele urmărite prin cercetare, aceste date se pot sistematiza în unităţi şi categorii de informaţii care pot fi comparate şi corelate cu datele generate de metoda observaţiei, de testele de creativitate, de testele de personalitate şi interpersonalitate etc.

În timpul antrenamentului în grupul creativ pentru a stimula gândirea şi a uşura drumul spre experimentarea sinecticii am elaborat metoda denumită “bătălia metaforelor”. Protocoalele realizate cu prilejul derulării acestei tehnici cât şi mărturiile participanţilor pun în lumină unele calităţi de tehnică proiectivă generatoare de date pentru cunoaşterea personalităţii participanţilor.

8.3. Metodologia creativităţii – posibilităţi de utilizare în elaborarea lucrărilor de licenţă

Un aspect particular al problemei cum putem utiliza metodele de creativitate în cercetarea psihosocială îl constituie proiectarea şi realizarea lucrărilor de licenţă de către studenţi. În alegerea temei şi

45

elaborarea proiectului de cercetare pentru lucrarea de licenţă studenţii întâmpină dificultăţi datorită lipsei de experienţă în cercetare şi a dorinţei lor fireşti de a realiza lucrări originale în domenii prioritare şi puţin investigate. Realizând un exerciţiu metaforic pe linia cunoaşterii modului de percepere a lucrării de licenţă de către studenţii din anul III am obţinut frecvent răspunsuri de genul: lucrarea de licenţă este pentru student precum:

a) primul pas pe lună pentru om;b) încoronarea tânărului rege;c) primul ou pentru o puicuţă;d) găsirea drumului spre Indii pentru Cristofor Columb;e) rezolvarea unei probleme euristic-creative (atât începutul cât şi sfârşitul problemei sunt slab

definite;f) statuia pentru sculptor, tabloul pentru pictor etc.Din exerciţiu şi din discuţiile cu studenţii am constatat că lucrarea de licenţă este percepută atât ca o

problemă dificilă cât şi ca un act de creaţie. Aşa cum arătam la început şi noi înţelegem lucrarea de licenţă ca un produs creativ în a cărui elaborare trebuie parcurse etapele şi fazele procesului creativ atât de sugestiv modelat de Brâncuşi în coloana infinitului (vezi schema 1).

Avem o problemă (tema lucrării de licenţă) care trebuie discutată, privită din cât mai multe perspective, cunoscute date, informaţii recente din domenii de graniţă cât mai diferite. Urmează apoi evaluarea şi delimitarea ipotezelor. Pentru testarea ipotezelor este necesară căutarea metodologiilor de cercetare/investigare adaptate domeniului şi temei, urmate de combinarea metodelor în strategia de cercetare şi elaborarea designului experimental. Testarea ipotezelor este o fază care presupune experienţă şi creativitate în manipularea variabilelor şi în culegerea datelor. Interpretarea datelor este o fază de evaluare urmată de generarea soluţiilor şi elaborarea lucrării pe baza sintezei creative, a datelor teoretice şi a rezultatelor cercetării practice. Concluziile cercetării pot deveni probleme şi ipoteze pentru alte cercetări.

Din schema demersului de cercetare urmat în elaborarea lucrării de licenţă reiese în mod evident că etapele ce se parcurg sunt etape specifice procesului creativ în care fazele de gândire divergentă şi convergentă se combină ducând la o sinteză creativă care ar trebui să fie lucrarea de licenţă.

În fazele 1,3,5,7 (vezi schema 1) sunt necesare şi se pot utiliza cu succes metode şi tehnici de creativitate. De exemplu: în faza 1 se pot folosi tehnicile de definire şi redefinire a problemelor, strategiile primare ale creativităţii; în faza 3,5-7 se pot utiliza metodele de generare de soluţii, iar în fazele 2,4,6 metodele de evaluare creativă (confruntarea selectivă, metoda avantajelor-dezavantajelor, metoda Brainstorming-revers, etc.).

Unii dintre studenţii noştri membri fondatori ai grupului creativ „Discovery” au utilizat şi utilizează metodologia creativităţii în elaborarea lucrării de licenţă. De exemplu: Oana Gavril în lucrarea „Competenţele sociale factori ai pregătirii profesionale la viitoarele cadre didactice”.

Atragem atenţia că însuşirea metodologiei creativităţii şi a modului în care ea poate fi integrată în strategia de cercetare se poate realiza printr-un curs aplicativ de creatologie sau printr-un cerc ştiinţific studenţesc organizat ca grup creativ de formare.

46

9. Combinarea metodelor în strategia de cercetare

În paginile anterioare am încercat să dăm un răspuns la întrebarea: care sunt metodele mai frecvent utilizate în investigarea psihosocială? În Încheiere vom încerca să răspundem la întrebarea cum integrăm metodele selecţionate într-o strategie flexibilă şi adaptată domeniului temei.

Multe discuţii având ca obiect metodele de cercetare a fenomenelor şi problemelor aparţinând domeniului psihosocial s-au axat pe atu-urile metodelor cantitative opuse metodelor calitative. Unii autori (A. Bryman, 1988; J. Brannen, 1992 apud Burgess R.G., 1993) consideră că cercetătorii au nevoie să adopte o strategie flexibilă de îmbinare a metodelor unii trebuind să utilizeze în investigaţiile lor multiple strategii şi metode. T. Rotariu şi P. Iluţ (1997, p. 69) apreciază cu realism că pentru a spori valoarea unei cercetări opţiunea logică este de a combina mai multe metode, tehnici şi procedee minimizând riscurile metodologice şi maximizând tăria şi supleţea datelor.

R. G. Burgess (1993, p. 104) consultând o literatură vastă consacrată acestei probleme apreciază că strategiile de combinare a abordărilor metodologice în cercetarea socială cunosc o varietate de termeni cum sunt: operaţii combinate, strategii mixte, triangulaţia, strategii multiple. Reţinem atenţia cu ultimii doi termeni.

A) Triangulaţia este un termen lansat de N. Denzin în 1978 (cf. P. Iluţ, 1997, p. 68). El a fost preluat din navigaţie şi topografie unde are sensul de “localizarea a ceva prin intersecţia unor linii trasate din trei puncte”. În domeniul psiho-social termenul, deşi are caracter metaforic, este folosit în patru ipostaze:

1) triangulaţia datelor – utilizarea unei varietăţi de surse de date în studierea unei probleme;2) triangulaţia metodologică - utilizarea unor metode multipe pentru a studia o singură problemă;

8 – ELABORAREA LUCRĂRII CA PRODUS FINIT

7. – ELABORAREA CONCLUZIILOR

6 – INTERPRETAREA DATELOR

5. CULEGEREA DATELOR EXPERIMENTALE (TESTAREA )

4 – COMBINAREA METODELOR SELECŢIONATE ÎN STRATEG. DE CERCET.

3 – CĂUTAREA METODOLOGIILOR DE CERCETARE/INVESTIGARE

2 – SELECŢIONAREA IOTEZELOR PRINCIPALE PENTRU VERIFICARE

1 – GENERAREA DE IDEI ŞI IPOTEZE

PROBLEMATEMA PROPUSĂ

47

3) triangulaţia teoretică – folosirea mai multor perspective pentru a interpreta un singur set de date;4) triangulaţia investigatorului – utilizarea mai multor cercetători sau evaluatori la aceiaşi problemă (exemplu: aprecierea cu grupul de experţi – na).Deşi criticată de unii specialişti, ca fiind eclectică (cf. P. Iluţ – idem) contribuţia terminologică adusă

de N. Denzin, prin introducerea termenului de triangulaţie, noi o considerăm interesantă şi utilă din punctul de vedere al unei abordări creative în elaborarea strategiei de cercetare în domeniul psiho-social.

B) Strategiile multiple, utilizate frecvent de cercetători, sunt în număr de patru:1) metode multiple – care cer utilizarea diferitelor tehnici de cercetare în relaţie cu aceeaşi temă a studiului sau aceeaşi metodă în diferite situaţii;

2) investigatori multipli – se referă la studiile conduse de echipe de cercetători ce reprezintă diferite discipline, având experienţe personale diferite şi abordând temele din unghiuri diferite de vedere şi cu metode diferite;

3) seturi de date multiple – obţinute prin utilizarea unor metode diferite sau sunt consecinţe a utilizării aceleeaşi metode la timpuri diferite sau cu surse diferite;

4) teorii multiple – strategie strâns legată de aceea a seturilor de date multiple şi de analiza acestor date. La un stadiu iniţial al analizei, diferite teorii şi ipoteze pot fi încercate în legătură cu cercetarea lor sau a unor alte ipoteze.

Utilizarea strategiilor multiple în cercetarea socială şi alegerea metodelor poate să nu emeargă numai din fundamentele teoretice pure ci, să fie influenţată de mai multe instanţe cum ar fi posibilitatea de organizare a echipei de cercetare, solicitările celor care au comandat cercetarea sau posibilitatea de a depăşi obstacolele ce apar în integrarea metodelor.

Cu siguranţă dezbaterile asupra strategiilor de desfăşurare a cercetărilor în domeniul social vor continua, fiecare cercetător punându-şi amprenta experienţei şi creativităţii sale în elaborarea designului experimental şi în combinarea metodelor şi tehnicilor pentru atingerea obiectivelor propuse. Există totuşi un acord între cercetători care sugerează că metodele cantitative pot fi complementare şi pot facilita metodele calitative iar metodele calitative pot fi complementare şi să ajute metodele cantitative precum şi faptul că ambele moduri de abordare a datelor pot fi utilizate în egală măsură. Principiul unităţii sau complementarităţii metodologice este aproape un loc comun în disciplinele socio-umane, scria P. Iluţ (1997, p. 68).

Dar o problemă cu care se confruntă cercetătorul în conducerea proiectului său de studiere a temei alese o constituie integrarea metodelor şi depăşirea barierelor ce apar în utilizarea lor. În acest sens R.G. Burgess (1997, p. 110-112) analizează câteva obstacole:

competenţa limitată – barieră ce poate apărea fie când un cercetător este antrenat să aplice toate metodele, dar care este “competent în toate cele dar eficient în nici una”, fie când cercetătorul este specialist într-o metodă şi orb faţă de potenţialul complementar al altor metode;

ethnocentrismul disciplinei – barieră ce apare când cercetătorul apreciază numai virtuţile domeniului propriu şi ignoră metodele oferite de alte discipline ;

costurile – în alegerea şi integrarea metodelor cercetătorul trebuie să ţină seama de costurile (bani, timp, eforturi) implicate de strategiile metodologiei propuse mai ales când se lucrează în echipă interdisciplinară. Acest obstacol apare alături de altul numit de autori:

oportunitate – Se consideră că o barieră majoră pentru integrarea metodologică este lipsa unui proiect convenabil pentru combinarea metodelor. Parţial, aceasta se datorează costurilor mai mari antrenate de studii ce propun metodologii complexe decât cele cu metodologii simple.

Toate obstacolele ce apar cercetătorului în domeniul alegerii strategiei metodologice adecvate şi în calea integrării metodelor presupun pentru depăşirea lor şi experienţă de practician cunoscător al metodologiilor de cercetare, originalitate în combinatorică metodologică, abilitate în adoptarea şi utilizarea unor metode specifice altor domenii sau discipline ştiinţifice şi nu în ultimul rând, calităţi de manager care ştie să convingă sponsorii, administratorii, economiştii şi chiar politicienii de fezabilitatea şi chiar beneficiile utilizării unor metode şi surse multiple de date.

Nevoia de a construi o imagine integrală şi cât mai exactă asupra fenomenelor studiate puternic resimţită de cercetătorul câmpului psiho-social îl pune în faţa dilemei: holistic – riguros (exact) redată de P. Iluţ (1985, 1997): “Cu cât ne apropiem mai mult de o imagine globală, integratoare, cu atât ne îndepărtăm de exact (precis) şi cu cât rămânem mai mult pe terenul descrierii exacte cu atât prindem doar fragmentarul şi staticul”. Autenticitatea informaţiilor lui P. Iluţ poate fi confirmată de cercetătorul care a resimţit pe parcursul derulării experimentelor dramatismul implicat de rezolvarea dilemei: având în vedere că fiecare

48

conducător de proiecte în domeniul psiho-socialului doreşte să depăşească reproşurile adresate de comunitatea ştiinţifică demersului experimental în domeniu (vezi şi Monteil J.M. 1997, p. 15-27) şi tinde spre realizarea unor experimente cât mai apropiate de perfecţiunea celor din ştiinţele exacte.

De asemenea, suntem de acord cu afirmaţia că orice cercetător care se respectă vrea să inoveze (Dogan M.; Pahre, R 1991, p. 17). Elaborarea modelului experimental şi elaborarea strategiei de cercetare oferă teren inovaţiei metodologice, dar ridică totodată probleme ca orice proces creator.

Întrebări şi sugestii pentru pregătirea individuală şi/sau seminar

1. Întrebări Ce este experimentul psihosocial? Definiţi următoarele concepte: variabila independentă, variabila dependentă, validitate

externă, validitate internă, manipularea variabilelor Prezentaţi avantaje şi limite ale metodei observaţiei Cum poate utiliza psihologul social metodele de creativitate în cunoaşterea, investigarea şi

rezolvarea problemelor de psihologie socială? Interpretaţi:

2. Interpretaţi textul următor şi realizaţi următoarele activităţi: Răspundeţi la întrebarea din text; Definiţi conceptele de: legătură cauzală, ipoteze cauzale.Utilizaţi în pregătirea temei lucrările "Psihologie socială experimentală" (Ewa Drozda Senkowska, 1999)

şi "Metodologia cercetării în ştiinţele sociale" (Hăvîrneanu C., 2000)."Noţiunea de legătură cauzală este rareori dezvoltată în introducerile în metoda experimentală. Totuşi,

definirea sa are consecinţe directe asupra operaţiilor necesare testării ipotezelor cauzale. Ea ne permite să înţelegem de ce experimentul este un instrument adecvat pentru verificarea lor. Această noţiune se întîmplă a fi una din cele mai puţin clare. Problemele apar din aceea că ea nu este o noţiune logică propriu-zisă, ci o noţiune teoretică. Pentru a o defini sînt avansate trei condiţii (exigenţe) care trebuiesc satisfăcute pentru a putea vorbi despre existenţa unei legături cauzale între fenomene. Pentru a le înţelege, să admitem că avem de-a face cu două fenomene, unul simbolizat prin A, care este considerat drept cauza eventuală a celuilalt, simbolizat prin Y. Ce condiţii trebuies satisfăcute pentru a putea afirma că A este cauza lui Y?" (Ewa Drozda Senkowska, "Psihologie socială experimentală", p. 12-13)

3. Sugestii pentru seminar Discutaţi tema „Etică şi valori în psihologia socială” utilizând metoda Debate; Proiectaţi un experiment clasic pentru a testa ipoteza: „copii obişnuiţi cu un program de muncă în

familie obţin rezultate şcolare de nivel superior”; Proiectaţi un qvasi-experiment pentru a testa ipoteza: „dacă vom oferi unor cerşetori condiţii de

muncă şi de viaţă civilizată atunci ei vor renunţa la cerşit Proiectaţi o cercetare experimentală pe tema: „Reducerea sindromului de instituţionalizare la

bătrânii din casele de pensionari”

49

BIBLIOGRAFIE

1. Albu Monica (1999) - Minighid pentru elaborarea lucrărilor ştiinţifice în psihologie, Editura Clusium, Cluj-Napoca.

2. Albu Monica (1999) - Metode şi instrumente de evaluare în psihologie Argonaut Cluj-Napoca.3. Bales R.F. (1970) – Personality and interpersonal behavior, Holt, Rinehart and Winston, New

York4. Berkovitz H. (1972) - Experiemntal social Psichology Academic Press, New York and London.5. Boncu S. (1988) - Experimentul în psihologia socială din Revista Psihologia socială 1/1998.6. Burney D.H. (1983) - Wadsworth Publishing Company Belmont.7. Burgess R.G. (1993) - Research Methods Thomas Nelson and Sons Ltd, Hong-Kong.8. Caluschi M., Stoica A., Ichim I. (1988) - Cunoşţerea potenţialului creativ al oamenilor muncii,

moment esenţial în afirmarea întreprinderii inovative; în vol. Lucrările celui de-al -III-lea Simpozion Naţional de Inventică Iaşi - Tipografia Institutului Politehnic.

9. Caluschi M., Stoica A. (1988) - Rolul grupelor de creativitate în procesul modernizării întreprinderii în volumul "Inventica în Institutul Politehnic Iaşi.

10. Caluschi M., Stoica A. (1988) - Traits specificues a la diagnose de la creativite în Analele Ştiinţifice ale Universităţii "Al.I.Cuza" - Iaşi.

11. Caluschi Mariana (2001 a) - Grupul mic şi creativitatea, Ed. Cantes, Iaşi.12. Caluschi Mariana, (2001-b) – Grupul creativ de formare. Experimente-programe-proiecte – Ed

Cantis, Iaşi13. Chelcea S. (1982) - Experimentul în psihosociologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti.14. Chelcea S. (1998) - Un secol de psihosociologie, Editura I.N.I., Bucureşti15. Cosmovici A. (1980) - Ierarhia ocupaţiilor ca indicator al structurii motivelor - Revista de

Psihologie nr.2., Editura Academiei, Bucureşti;16. Cosmovici A.; Mihai D. (1973) – 17. Drozda-Senkowska, Ewa (1999) – Psihologie socială experimentală – Editura Eurocart, Iaşi18. Forsyth D.R. (1983) - An Introduction to Group[ Dynamics Broooks Cole Publishing Company

- California.19. Freeman J., Butcher H.J. (1971) - Creativity a Selective Rewiev of research Society for Research

into Higher Education London.20. Golu P. (1989) - Fenomene şi procese psihosociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti.21. Hăvârneanu C. (2000) - Metodologia cercetării în ştiinţele sociale. Iaşi, Editura Erata.22. Holban I. (1971) – Testul sociometric de personalitate. – Institutul de Ştiinţe Pedagogice, Filiala

Iaşi23. Mamali C. (1981) - Balanţa motivaţională şi coerenţei. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică

Bucureşti.24. Milgram S. (1971) - Pression de groupe et action contre un individu, în vol. "Psychologie sociale

theorique et experimentale". (coord. C.Faucheux, S. Moscovici) Editura Monton Paris.25. Radu I., Miclea M., etc. (1993) - Metodologie psihologică şi analiza datelor, Editura Sincron Cluj-

Napoca.26. Roco M. (1979) - Creativitatea individuală şi de grup, Bucureşti; Editura Academiei RSR.27. Roco M. (1981) - Stimularea creativităţii la nivel de grup, în vol. Stimularea creativităţii elevilor

în procesul de învăţmânt, Grigore Nicola, coord. - Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti.28. Roşca Al. ş.a. - Creativitate, modele, programare; Editura Ştiinţifică Bucureşti.29. Rogers C. - Les groupes des recontre, Dunod Paris.30. Tănase S.; Tompea D. (1996) – Psihologie industrială – Editura Ancarom – Iaşi31. Tompea D. (1996) – Paradigme socioumane – Editura Alcarom, Iaşi32. Vlăsceanu L. (1986) - Metodologia cercetării sociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti.33. Zander Al. (1971) - Motives and Gool in Gropus Academic Press, New York and London.34. Zlate M., Zlate C. (1982) - Cunoaşterea şi activarea grupurilor sociale, Editura Politică Bucureşti.35. Zlate M. (1984) - O nouă metodă de diagnosticare a comportamentului interpersonal ,

Bucureşti, Revista de Psihologie nr. 3-4.

50

51