Gheorghe Asachi

Prolog. La Patrie

Amor de patrie

G. Călinescu: „o figură literară stranie şi nu îndeajuns de bine înţeleasă”

Biografie.

A urmărit cu perseverenţă instruirea/educaţia morală şi patriotică a poporului căruia aparţinea. Chiar dacă iniţiativele lui şi întreprinderile sale nu au fost întotdeauna încununate de succes, ele nu sînt şi lipsite de o adâncă semnificaţie.

Tatăl lui Gheorghe Asachi era preot in localitatea Herţa – Lazăr Asachievici.

Născut la 1 Martie 1788, în Herţa, işi începe în 1796, deci la vîrsta de opt ani, studiile la un colegiu din Lemberg. După absolvirea colegiulu, urmează tot acolo şi cursurile Facultăţii de filozofie a Universităţii.

Îmbolnăvindu-se de friguri pleacă la Viena, în iunie 1805.

Se mută apoi în Italia, la Roma, şedere care a avut un impact major asupra formării sale intelectuale, artistice şi politice. Tot ceea ce a gândit şi a întreprins poartă pecetea studiilor sale umaniste.

Aici continuă să studieze pictura, dar preocupările lui principale devin arheologia, studiile clasice şi limba şi literatura italiană. Face călătorii, vizitează muzee şi monumente arhitectonice, frecventează biblioteci, arhive, teatre şi unele saloane literare.

Un loc aparte în viaţa petrecută de Asachi în Italia îl ocupă episodul dragostei lui pentru Bianca Milesi, fiica unei familii burgheze din Milano, stabilită prin 1810 la Roma. Tînără, frumoasă, inteligentă, instruită şi cu o educaţie aleasă, Bianca îi inspiră o iubire profundă, care s-a menţinut în limitele prieteniei şi ale unor manifestări inspirate de literatura arcadică. Pe Asachi iubirea aceasta l-a înălţat sufleteşte.

Cea mai bună parte a poeziei sale lirice este inspirată de dragostea pentru Bianca, care era membră a unei organizaţii secrete revoluţionare. Asachi a avut desigur ocazia să cunoască mai îndeaproape lupta patrioţilor italieni pentru unitate politică şi independenţa naţională.

Contactul cu această mişcare politică italiană a contribuit în mare măsură la creşterea conştiinţei sale naţionale.

Gh. Asachi era, in 1812, la vîrsta de 24 de ani, românul cu cel mai larg orizont ştiinţific şi literar, nu numai din Moldova, ci şi din celelalte provincii româneşti.

După ce se întoarce în ţară, însufleţit de visul lui Napoleon de a refage regatul dacic, Asachi găseşte, dezamăgit, chiar şi mica patrie înjumătăţită, iar conducerea ei dată din nou în mâna fanarioţilor.

Reuşeste deasemenea introducerea limbii române în învăţământul superior, succes căruia Asachi îi consacră sonetul publicat întâi la începutul volumului Bordeiul indienesc (Iaşi, 1821).

Şirul iniţiativelor şi al înfăptuirilor lui Asachi este însă întrerupt în februarie 1821, de răscoala eteriştilor.

Opera lui literară creată în decursul a peste cincizeci de ani, este inegală ca valoare artistică, şi, prin forţa lucrurilor, în a doua parte a vieţii sale nu mai putea fi în întregime sincronă cu idealul artistic şi aspiraţiile politico-sociale ale generaţiei mai noi.

În 1825 moare tatăl său, a cărui figură luminoasă de părinte, de cetăţean şi de om de cultură o evocă în elegia La moartea părintelui meu .

Elaborează regulamente, manuale şcolare, reorganizează de câteva ori învăţământul.

La insistenţele sale se înfiinţează prima şcoală de fete din Moldova (1834), înfiinţează şcoli pentru minorităţi, menţine limba română ca limbă de predare în învăţământul de toate gradele.

La 1 iunie 1829 începe editarea primei gazete politice şi literare din Moldova, Albina romînească.

Contribuie la instruirea şi orientarea politică, literară şi artistică a românilor din prima jumătate a secolului trecut. Se ocupă şi de pictură, iniţiând o serie de tablouri istorice, o adevărată istorie a Moldovei în imagini.

La fel de bogată este activitatea desfăşurată de Asachi şi ca iniţiator şi îndrumător al teatrului naţional în Moldova.

Asachi nu mai poate înţelege pe deplin idealurile politice ale noii generaţii.

Concurenţa străină îi ruinează fabrica de hârtie de la Piatra Neamţ.

Încercările lui repetate de a se menţine în atenţia generaţiilor noi sunt zadarnice. Aceasta nu ii stinge dragostea de patrie, de oameni, şi nu-l împiedică să lucreze cu pasiunea din tinereţe pentru dezvoltarea culturală, morală şi civică a compatrioţilor. Din 49 şi până moare în 12 noiembrie 1869, Asachi s-a dedicat activităţii literare şi publicistice.

Dragostea de patrie, de trecutul ei glorios, pe care o aduce mereu în faţa contemporanilor, prin intermediul tuturor modalităţilor artistice abordate, formează în concepţia lui Asachi un program literar. Există aceeaşi chemare a poeţilor de a cânta plini de speranţă frumuseţile naturii, trecutul istoric şi viitorul fericit al patriei.

Deşi lipsa de perspectivă politcă l-a împiedicat pe Asachi să înţeleagă pe deplin sensul revoluţionar al evoluţiei societăţii româneşti contemporane, în poezia şi publicistica lui şi-a găsit oarecare ecou şi lupta pentru liberate şi dreptate socială a ţăranului exploatat.

Contactul lui Asachi cu folclorul a fost nemijlocit şi datează din tinereţe. Asachi urmărea să creeze o mitologie cu elemente autohtone, să transpună în mediu dacic mitologia elină.

Publicistica lui constituie fără îndoială partea cea mai interesantă şi mai valoroasă a prozei sale.

Epoca în care şi-a început Gh. Asachi activitatea se caracterizează printr-o mare frământare economică, politică şi culturală.

Zorile unei noi ordini i-au găsit pe români fără şcoli naţionale, fără literatura naţională, fără teatru, fără presă, fără tot ceea ce putea contribui la luminarea poporului şi la întărirea luptei pentru libertate naţională şi socială. Pentru realizarea acestora era neapărată nevoie de oameni cu pregătire multilaterală, enciclopedică, bun patrioţi şi, mai ales, spirite întreprinzătoare. Un astfel de om, pe măsura necesităţilor vremii, a fost Gh. Asachi.

Introducere.

Tema patriotică are parte de lamento-ul datorat discrepanţei dintre expresie şi conştientizarea incapacităţii cuvintelor de a cuprinde atât inefabilul conceptului, cât şi plinătatea sentimentului.

Gestul de a scrie în limba română poate fi asimilat unuia de expresie a patriotismului.

Scriind într-o anumită limbă poetul devine implicit legat de spiritualitatea pe care această limbă o reprezintă în cadrul omenirii. De-alungul istoriei sale moderne cultura românească s-a constituit ca o expresie a identităţii unei comunităţi naţionale.

Sub forma unei producţii retorice în care sentimentul liric ar ceda pasul în favoarea discursului clasic şi bine articulat.

Dacă lirica universală constituie expresia sentimentelor fundamentale ale umanităţii atunci sentimentul patriotic este o dimensiune fundementală a omului.

Evoluţia conceptului de patrie de-alungul istoriei culturii române oglindeşte istoria mentalităţilor.

Problema realizării artistice a lirismului patriotic este o problemă de viaţă sau de moarte a poeziei.

Literatura este un foarte bun instrument ideologic, şi cum afirmarea originalităţii era absolut necesară creării unui stat român unitar, literatura a dobândit o importanţă propagandistică deosebită.

Cele două mari axe fundamentale a liricii patiotice sunt constituite de:

1.filonul mesianic al ideologiei revoluţionare.(retorică imperativă)

2.panegiricului eroic

Simbolul acoperitor al întregului spaţiu românesc îl constituie Dacia.Literatura paşoptistă învesteşte mitul dacic cu conotaţii edenice.Se uneşte mitul Romei cu mitul Daciei şi cu cel al paradisului pierdut. Alături de Edenul Daciei mitice, sunt exaltate originea latină.(prolog.la patrie.).

Poparele neunificate încă statal sau cele oprimate vor transforma culturile lor naţionale într-o luptă pentru unitate şi împotriva asupririi. Pentru că ţara e locuită de „ Eu” poezia patriei devine o altă modalitate de definire a eului liric.

Lectura poeziei patriotice este menirea Poeziei dintotdeauna : aceea de a ne descoperi pe noi înşine.

Cultura devine o tribună de la care sunt afirmate identitatea şi particularităţile naţionale. Tendinţele patriotice, sociale şi educative generează o poezie ocazională sau angajată. Poezia ocazională are valoare numai atunci când are în vedere o arie superioară de implicaţii, când are în vedere un destin istoric.

PROLOG. LA PATRIE

1 Un viu dor mă-naripează şi mă-ndeamnă din giunie Ca să cerc pe alăută românească armonie. Acest vers, ce sun-aice, lui Apolo1 nu-i strein, Fiind gemine cu rostul2 ce-i urzit din cel latin.5 Armoni-a strâns pe oameni în plăcuta societate, Adunând pre ii din codruri în statornica cetate; De cântarea lui Orfeos3 munţii Traciei s-umpleau, Şi de sunetul cel dulce crude fiare se-mblânzeau. Însăşi ruga de evlavie unei inimi credincioase10 Cătră Domnul se înalţă pe aripi armonioase Ş-o simţire legănată prin al muzelor organ, Mângâietă, cursul trece pe al vieţei ocean. Spre virtute versu-mbie, despre rele face ură, Fermăcându-ni adapă d-o înalt-învăţătură. 15 O, români, români ai Daciei, ce purtaţi un mândru semn De-origină, istoria acum fie-ni îndemn! În vechime maica Roma, ce-a fost doamnă-n toată lume, Ni-a lăsat legi şi pământuri, vorba sa şi-naltul nume. Oare darul ce de timpuri şi de barbari s-a pastrat, 20 Când senină soarta luce, fi-vă astăzi defăimat? Nu, prin muze ş-a virtutei dorul dulce şi fierbinte, În noi lumea să cunoască strănepoţi romanei ginte. Tu, Moldavio mănoasă, ce pre mine ai născut, Adăpost dă giunei4 muze care ist vers a ţesut; 25 Pe-nverzit şi tânăr laur, ce din ţărnă-acum răsare; Cu puternic scut să-l aperi de-a fortunelor turbare; Cum va prinde rădăcină şi în urmă va-nflori, Din a sale frunzi, cunună muza ţie va urzi; O cunună cungiurată5 de-ale vântei6 line raze, 30 Ce de foc, de fier, de timpuri, trainic soarta o păstrează. Când atunce al tău nume, nemurirei consfinţit, Va luci la fiii patriei, chiar ca-n ceri un nou planit7.

NOTE: 1. Apollon, zeul grec al lumini, al artelor şi al divinaţiei;2. Limba, rostirea. 3. Orfeu,zeu al mitologiei greceşti. Fiul al lui Peleagru (sau Apollo) şi al nimfei Calliope, cântecul său are puterea de a îmblânzi fiarele sălbatice şi zeii, care îi îngăduie – potrivit legendei – să îsi readucă soţia, pe Euridice, din Infern. Din păcate Orfeu nu respectă interdicţia zeilor şi, pe drumul întoarcerii, se uită înapoi, la Euridice, pierzând-o astfel pentru totdeauna. Unele tradiţii îi atribuie o origine tracă 4. Tinerei.5. înconjurată 6. Aerului 7. Planetă.

Oda (din limba greacă: aeidin înseamnă cântec) este o specie a poeziei lirice, alcătuită din strofe cu aceeaşi formă şi cu aceeaşi structură metrică, în care se exprimă elogiul, entuziasmul sau admiraţia faţă de persoane, de fapte eroice, idealuri etc.

Asachi nu a abdicat nici măcar o clipă de la convingerile sale iluministe şi patriotice din tinereţe. Opera sa ne oferă o imagine luminoasă şi pilduitoare a scriitorului militant, pentru care funcţia socială a literaturii şi artei este componenta principală a crezului său literar, după cum declară el însuşi, mai ales în oda Prolog.La patrie.

În opera sa literară se resimte o puternică influenţă clasică cu motive mitologice greco-romane, în comparaţie cu elemente din istoria antică, precum şi din literatura Renaşterii italiene.

Multe dintre versurile lui Asachi au caracter ocazional şi în acelaşi timp, profund patriotic.(nu e lipsită de originalitate, nuvelele sale istorice sunt inspirate de trecutul glorios al patriei, de folclor).

Asachi converteşte motivul poetului orfic într-o alegorie cu scop declarat didactic, despre dragostea de patrie şi funcţia didactică a versului.(13-14).

Există elemente de mitologie grecească şi creştină, alături de aluzii la un patrimoniu mitologic autohton.

Versurile noi îşi au resursa în tradiţia în orfică, ea are virtuţi cosmotice şi civilizatoare. Poezia capătă o funcţie civilizatoare şi conotaţii particulare aduse de diferitele nume-metafore ale poeziei, dar în acelaşi timp o importantă determinare naţională: armonia pentru poet, este „românească”!. Aluziile la originea glorioasă a patriei se insinuează deja în primele versuri.(3-4)

Limba română fiind o parte din familia limbilor romanice, iar spaţiul patriei , este considerat un spaţiu aparţinând lui Orfeu însuşi. În a doua strofă se face referire direct la patrie.

Precum spaţiul fusese marcat de prestigiul unei mitologii glorioase, tot astfel poporul – căruia poetul i se adresează – poartă „un mândru semn”, aluzie la toposul biblic al „poporului ales”. Textul devine un îndemn la păstrarea şi celebrarea acestei tradiţii regale, ca semn al iubirii de patriei, prin virtuţi morale şi artistice. Prin ştiinţă şi prin arte.

AMOR DE PATRIE

1 Într-arinele-arzătoare creşte-umbros şi nalt fenic1, Vermele-şi urzeşte-o lume numa-n sânul unui spic, Vulturului place zborul pe-a fortunilor aripe, Bucură-se fiara crudă în adâncul unei râpe.

5 Aşa firea înţeleaptă, prin un farmec minunat, Pre făptură cu simpatie cătr-un lucru a legat; Pentru omul este Patria a Eliziei câmpie2, Unde toate i s-arată şi-i răsună-n armonie. 9 Unde freamătul pădurei, murmuriul unui râu Ni recheamă în memorie datoria unui fiu; Cum natura înnoieşte toate-odoarele-i plăcute, Aşa omul a sa Patrie s-o-nflorească prin virtute.

Meditaţia este o specie a genului liric în versuri în care e descris un fenomen din natură ale cărui concluzii devin valabile şi pentru oameni.

NOTE: 1 . Plantă erbacee , înaltă cu frunze penate, cu flori mici, galbene, ale cărei seminţe conţin un ulei eteric folosit în alimentaţie şi farmacie. 2 . locul – în mitologia greco-romană - unde sălăşuiau sufletele virtuoşilor.

Constituită între angajarea în politicul imediat şi formulele consacrate ale producţiilor literare de gen, poezia patriotică a vârstei premoderne oferă, deja, un evantai apreciabil de abordări ale temei printre care şi convenţia clasicizantă din Amor de patrie.

Vorbind despre ideea de patrie, acest text este unul cu virtuţi didactice, demonstrând valoarea amorului de ţară, valoare imanentă a firii. Poemul se deschide cu o suită de imagini ale plantelor şi vietăţilor naturii, care îşi au patria în spaţii vitrege. Putem observa jocul anitetezelor între asprimea spaţiilor descrise şi măreţia fiinţelor ce se originează în ele.

Strofa mediană dă cheia lecturii a celei dintâi, explicitănd totodată mesajul textului (într-o comunicare atent protejată retoric, strofa se deschide chiar cu demonstrativul „ Aşa”) şi făcând astfel trecerea, de la imanenţa firii în planul uman: „Pentru omul...”. Spaţiu al armoniei , patria este definită – în bună tradiţie a retoricii clasice – printr-un mitologem ( a Elisiei câmpie).

Strofa a doua este o adevarată cheie de boltă a întregului text, prin opoziţia sa în construcţia discursului,prin explicitarea didactică a mesajului poetic, dar şi prin asigurarea a necesarei clasice înălţimi poetice a stilului.

Ultima strofă schiţează spaţiul patriei omului, în elemente sumare, convenţionale ( pădurea, râul), ca pe o nouă lecţie, a datoriei patriotice.

Expresia acestei datorii încheie textul într-o atmosfera de îndemn, sau obligaţie , expusă retoric şi echilibrul imaginilor în raport cu valenţele didactice ale textului.

Asachi a fost şi a rămas pentu posteritate un deschizător de drumuri în variate domenii ale culturii româneşti moderne.