In pustiu, lumea in lume · 2021. 1. 11. · George REMETE, Iisus Hristos, prietenul ateilor/276...

D I S C O B O L U L REVISTĂ DE CULTURĂ

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România

Înființată în anul 1990 Alba Iulia

Serie nouă, Anul XXIII

Nr. 274-275-276 octombrie-noiembrie-decembrie

2020

Redacția: Redactor-şef: Aurel PANTEA,

Redactori: Ion BUZAȘI, Ioana CISTELECAN, Cornel NISTEA, Mircea STÂNCEL,

Adriana TEODORESCU Culegere computerizată: Petronela PAŞCA

Redacția:

Str. Bucureşti, Nr. 2A Alba Iulia

Telefon: 0258-813803 www.usr-alba.ro

E-mail: [email protected]

[email protected] [email protected] [email protected]

REDACTORI FONDATORI: Aurel PANTEA Eugen CURTA Cornel NISTEA

Mircea STÂNCEL Nicolae DRĂGAN Emil SCRIECIU Iacob MÂRZA

Administrația: Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba

Str. Trandafirilor nr. 22, Alba Iulia

Responsabil de număr: Aurel PANTEA Coperta: Ana PANTEA

ISSN: 1453-8881

Notă: Întreaga răspundere revine autorilor, în cazul nerespectării legislaţiei drepturilor de autor, precum și în

exprimarea opiniilor, ideilor și atitudinilor lor, publicate în articolele din acest număr.

mailto:[email protected]




C U P R I N S:

POEZIA

Kocsis Francisko/7

CĂRȚI, CRONICI, AUTORI Ion POP, Versuri „tradiţionaliste” de Carolina Ilica /11

Nicolae OPREA, Poezia timpului şi a istoriei/17 Iulian BOLDEA, Sub zodia memoriei/22

Ovidiu PECICAN, Submersiuni …/28

JURNAL Gheorghe GRIGURCU, „Consolarea unui scriptor”/38

FETE PIERDUTE

Al. CISTELECAN, Între depresie și euforie/46

CRONICI DE ÎNTÎMPINARE Titu POPESCU, O altă monografie reparatorie/49

Monica GROSU, Narațiuni și limbaje/51 Simona-Grazia DIMA, Limanul de după diluviu/54 Elisabeta BOGĂȚAN, Eugen Dorcescu și arta…/ 59

Sonia ELVIREANU, În căutarea paradisului pierdut/65 Ottilia ARDELEANU, Respirația cuvântului/70

Ilie RAD, O carte despre actriţa ieşeană…/76

POEME

Virgil TODEASĂ/83 Mariana PÂNDARU BÂRGĂU/86

Ana ARDELEANU/88 Dumitru ZDRENGHEA/91

Mihai PASCARU/96 Eugen BARZ/98

Radu Matei TODORAN/102

PROZĂ Adrian Alui GHEORGHE, Moartea de catifea/104

Icu CRĂCIUN, Lari-țele/124 Savu POPA, Căpșunile uriașe/127

ROMAN

Cornel NISTEA, Plicul din Illinois / 132

TEME LA ALEGERE Titu POPESCU, Resurecția poetului/141

Mircea BÂRSILĂ, Poezia lui Ion Mureșan/143 Mircea POPA, Macedonski înfruntând pe Caragiale/159

Marian Victor BUCIU, Mircea Ciobanu. Contra morții/168 Gabriela CHICIUDEAN, Leonid Dimov, repere…/178

Mihai-Octavian GROZA, Răzvan Mihai Neagu, pe urmele…/192

PIAȚA CĂRȚILOR de Mircea STÂNCEL /198

INTERVIU

Dumitru Augustin Doman, Interviu cu Gellu Dorian…/209

REFLECȚII Marcel MUREȘEANU, Monede și monade/221

TEXT CU PRETEXT

Mihai ARDELEAN/224

ANCHETA REVISTEI Mihai BARBU, Spune-mi unde, când și cum.../250

DIALOGI THEOLOGIAE

George REMETE, Iisus Hristos, prietenul ateilor/276

POEME

Ion HIRGHIDUȘ/285

TRADUTTORE/ TRADITORE Poeme de Jean-Noël CORDIER/ 290

Poeme de Jean DORNAC/293

COMEMORĂRI

Ion BUZAȘI, Despre poeți/301

PERSONALITĂȚI DIN VOIVODIVA

Iulian BITOLEANU, COSTA ROȘU- Personalități…/307

ARCHAEOLOGICA Vasile MOGA, Despre arheologia actuală în Român/314

VARIA / 318

Poezia

KOCSIS Francisko

Încă o rugă

ă poţi abandona, Doamne, dacă nu-ţi sunt pe plac, mă poţi împinge-n curtea lui Allah, a lui Budha, mă poţi azvârli şi mai înapoi, la Zeus, Marduk,

Zarathustra, dar mă poţi face şi slujitorul lui Cezar sau al lui Franklin, mă poţi face soldatul plutoanelor de idei trăsnite, mă poţi perverti, mă poţi smulge din poezie, poţi să-mi stingi iubirea pentru Pessoa, pentru Szilágyi ori Dragan Danilov, mi-i poţi şterge din minte pe Kavafis, pe Tu Fu, pe Ungaretti, pe Whitman, pe Rilke, pe Celan, pe toţi cei care şi-au făcut sălaş în mintea şi-n inima mea – pentru multe stricăciuni nici nu m-aş revolta, deşi mi-ai face rană acolo unde însuţi nu vrei să curgă sânge, dar nu mă lăsa, Doamne, la mintea celor chinuiţi de efortul de a construi propoziţii simple, admite că nu merit un spor de pedeapsă pentru creditul de zile primit la timp nepotrivit, să nu ne oprim la detalii de identitate, de funcţii, de măşti, de ticuri, de feluri de dat în stambă, de purtat sacouri, pălării ori geci, ei nu diferă unul de altul decât la felul în care s-au bâlbâit când ziceau cuvântul răsucit; nu încerca să mă consolezi că niciodată n-a fost altfel, nu mă face să cred că-ţi place să fii suduit – iertare, m-am pripit... Misterele mărilor ascult poveşti despre misterul copleşitor al mărilor

m

Poezia

Discobolul/ 2020

8

acolo unde ţărmul nu se mai iveşte din ape, de unde întoarcerea e la fel de târzie şi departe ca drumul înainte spre alte maluri, misterul despre care povesteşte pentru un pahar de rom matrozul din cârciuma cu pereţi strâmbi, văluroşi, de parcă ar fi fost construiţi de zidari cu rău de mare, o, dar trebuie să fii foarte atent, pentru că nu-i vorba despre misterul din dedesubturi de ape, despre monştri văzuţi de marinari limbuţi scăpaţi din furtuni şi naufragii, ci din sufletul îngrozit de om, despre vălmăşagul de beznă şi lumină care orbeşte ochii lăuntrici şi nici nu mai ştii dacă eşti într-un cavou ori o catedrală, nu ştii dacă să blestemi sau să te rogi, atunci nimic nu-i mai greu decât să dormi, eşti atât de pierdut şi singur în propria ta minte că-i vezi pe marinarii înecaţi ieşind din ape şi umblând fără teamă pe valuri de parcă ar călca pe pământul solid, de parcă ar fi debarcat pe ţărmul spre care au pornit, deci nu-i vorba despre misterul din apele navigate de povestitori pricepuţi la zugrăvit fantasme, ci din închipuire, despre felul în care mintea transformă în năluci nevăzutul de pe întinderile lichide pe care sufletul pluteşte în derivă ca după naufragii terifiante, despre spaima de a nu rămâne singur în aceste ape – iată la ce sunt bune cârciumile înşirate pe lângă porturile la mare, te-aşezi, comanzi şi te laşi dus în mijlocul acestor tulburate ape de-un marinar însetat de rom şi ascultare. Dar şi pedeapsă E lipsit de demnitate să urli când eşti jupuit pe dinlăuntru. De Dumnezeu sau de conştiinţă. Atunci e nobil să taci. Să înduri fără crâcnire darul de viaţă.

Poezia

Discobolul/ 2020

9

Să te bucuri în egală măsură de dat şi de pedeapsă. Să laşi nostalgia să pună culori în griul amintirilor şi să te vindeci de teama că mintea ar putea încerca să pună zadarnice gratii în calea revenirii sentimentelor crezute stinse – nu va reuşi; nici nu va insista foarte tare, pentru că nici ei nu-i place singurătatea şi admite că uneori ar schimba cu plăcere o aporie cu o mângâiere, deşi simte o pudoare stranie la gândul acestei atingeri posibile doar ca vagă pre-supunere, de aceea nici jupuirea n-o resimte ca durere, ci doar consecinţă a unor conexiuni greşite de păcătoasele simţuri omeneşti. S-o luăm de la capăt, pe conexiunea cealaltă, poate ieşim la un liman mai luminos: nu-i lipsit de demnitate să urli când eşti jupuit în feluri pe care nu le mai poţi îndura, când vina pentru care o păţeşti se cheamă timor et amor, teamă şi iubire, când nu îndrăzneşti să te faci fiul risipitor al singurei vieţi pe care o ai, pentru că de nicăieri nu vine vreo promisiune că mântuirea e cu viţel gras şi petrecere – Dumnezeu nu jupoaie, el doar asistă, să speri că i se face milă şi te scapă e pură fantezie, el nu face ceea ce trebuie să faci de unul singur în milă, iubire, revoltă, erezie; sigur că totul e în interior, unde nu se vede, asta credem, dar dacă ai lua un strop de sânge pe sticla microscopului şi ai putea să înţelegi limbajul în care comunică, dacă dintr-un strop de sânge ai putea trezi la viaţă strămoşi de patru mii de ani şi limbile lor moarte, ai crede că nu risipa de trăire riscă vreo pedeapsă, ci asceza, fuga de viaţă – totul are un singur sens: nu fugi nici de dar, nici de pedeapsă, viaţa ţi-o faci singur, Dumnezeu doar o bagă în seamă, dar cu măsura lui, desigur, nu a noastră...

Poezia

Discobolul/ 2020

10

Vârtej de calciu Dacă n-ar exista nici ieri, nici mâine, nici va fi, nici flenduri din lumina ce-a fost, dacă ziua în care trăim n-ar avea loc fix în şirul lung al ţinerii de minte, dacă la faptul de a fi sub stele, pur şi simplu, n-ar urma nici un fel de consecinţe, atunci n-ar fi decât un bluf mizerabil veşnica bălmăjeală de versete ce se poate desluşi de cum se trezeşte de ziuă şi până se-nnoptează, tot timpul ca în joacă, furnicătura de-a vorbi şi asculta nimicuri; nici drum, nici vrajă, nici dezamăgiri nu există fără trecut, nici amintiri, ar fi tot timpul numai azi, mâine niciodată, şi ce-am lăsat în urmă ne-ar creşte-n spate ca peste spinarea de melc vârtejul de calciu numit casă, şi numai o vagă, o foarte vagă senzaţie de nostalgie ne-ar mai păstra un loc într-o idee care nu se naşte dintr-un creier, ci e doar materie ce pe sine însăşi se ştie în toate formele de a fi – printre ele şi forma în care avem şi noi ţinere de minte şi-i dăm şi un nume.

Ion POP Versuri „tradiţionaliste” de Carolina Ilica

ncă de la debutul cu Neîmblânzită ca o stea lactee (1974), poezia Carolinei Ilica a fost întâmpinată de voci critice

autorizate cu meritate laude, notându-se simplitatea şi firescul expresiei unor stări de ardenţă pasională, însă în care nota de senzualitate evita stridenţele, menţinând-o, „suflet candid” - cum scria Ştefan Aug. Doinaş - la limita dintre realitate şi reverie. Frăgezime a senzaţiei, diafanita-te, senzualitate foarte pură, dar şi luciditatea cu care aces-te stări erau controlate şi închegate în imagini de o plasti-citate rafinată, pe care o senzualitate paradoxal eterică - cum am scris odată - se sprijinea durabil. Trimiterile la Ţara fetelor a Mariei Banuş nu puteau fi decât superficiale, „dansul în ploaie” al Anei Blandiana ar fost de asemenea evocat, dar culoarea acestei lirici îşi păstra individualitatea nu foarte uşor de calificat, date fiind ambiguităţile şi sin-cretismele de ton şi frazare abil realizate, aduse toate în registrul naturalului, al unui soi de ingenuitate proaspătă, şi sinceră şi jucată, cu o oarecare cochetărie caracteristic feminină (ca în clasica La oglindă a lui Coşbuc) şi o studia-tă strategie a fiinţei ce se doreşte a fi iubită dar îl şi supra-veghează atent pe cel care o va face să trăiască cu intensi-tate starea erotică. Un titlu de poem semnificativ e Pădu-reanca, şi această ipostază convine perfect subiectului liric ce se simte în largul său în decoruri naturale coresponden-te stărilor de spirit animate de energii elementare, deloc clamate expresionist: „Cu fruntea-n nori şi părul pe ochi voi alerga, / Şi nici zburdălnicia cascadei să mă-ntreacă-n / Gălăgioase rime. Nuiele de mesteacăn / Plesni-mă-vor pe braţe, să ştie sângera. // Pe glesnele desculţe, răcori de siminic / Suind în dezmierdare, râvnească subţioara. / Monedele de stele, mai coapte ca secara, / S-or legăna pe

Î Cărți,

cro

nic

i, a

uto

ri

Cărți, cronici, autori

Discobolul/ 2020

12

paiul de raze şi nimic”. E doar o mostră, dar emblematică, pentru aceste asocieri cu decorul natural şi cosmic al trăi-rii fruste, ca şi eliberată de ponderi, exultând de o vitalita-te pură. E de reamintit şi gestica de accent ceremonial în decorul marcat şi el de o anume amprentă spirituală, aflat în comunicare cu cosmicul şi cu o divinitate difuză, astfel încât prezenţele cele mai obişnuite ale cadrului natural emană o luminozitate sugerând participarea la mai înalta lumină celestă. Discursul liric înaintează de la simplitatea întâilor versuri, abil regizate şi coordonate muzical, cu nuanţe de lied haineian-schumanian, către expresia mai rece a sonetului, compus cu evidentă ştiinţă, cu adaos de imagistică şi mai ales de ritmuri şi sonuri folclorice. Cărţi precum Tirania visului (1977, 1985. 1993) , apoi Scara la cer (1997), Sonete imperfecte (2000), Poemul scurt al lungii mele vieţi (2001) înregistrează o suită de formule cu reluări şi reveniri, asigurând o certă unitate de viziune dincolo de variaţiile prozodice, cu o anumită accentuare a gravităţii rostirii, într-un discurs progresiv problematizant, ce admi-te şi reflecţia mai abstractă, modelată uneori aforistic.

Cu ocazia centenarului Marii Uniri, poeta revine în arena editorială cu o mică antologie intitulată, nu fără patos, Plângând de atâta frumuseţe (Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2018), care face parte din suita Cărţilor de la Vidra, tipărită în ultimii ani într-o for-mulă insolită, ce asociază artizanatul cu poemul, versiune tipografică a instalaţiilor expoziţionale realizate de poetă din 2006 încoace: Cartea de lut, Cartea de lână, apoi cele „de lemn”, „de borangic”, „de lacrimi” - cu texte imprimate pe tăbliţe de lut şi obiecte de artă tradiţională, - un mic muzeu, aranjat cu un remarcabil rafinament (am văzut şi eu, unul dintre aceste expresive ansambluri, într-un spaţiu bucureştean). Noua culegere, prefaţată empatic de istori-cul Ioan-Aurel Pop şi de criticul Alex Ştefănescu, e dedica-tă „tuturor celor, ştiuţi şi neştiuţi, care acum un secol, prin jertfa şi fapta lor, au întemeiat România Mare”. Într-un moment în care a vorbi cu emoţie despre astfel de fapte


Discobolul/ 2020

13

întemeietoare e ceva privit cu suspiciune din pricina prea multor „omagii” convenţional emfatice, Carolina Ilica are curajul unei noi întoarceri recuperatoare de memorie, căreia îi conferă nota de sobrietate şi gravitatea necesară, susţinute deopotrivă de calitatea obiectelor reproduse, recuperate dintr-un muzeu sui generis al satului natal (Vi-dra, cea de la marginea dinspre Arad a Munţilor Apuseni) şi a multora dintre poemele alăturate lor în pagini de carte de către artistul grafician şi fotograf Ducu Gheorghiescu.

Cele cinci secţiuni ale volumului de faţă retipăresc tex-te alese de sub titlurile menţionate (plus două, datate 2016 şi 2018, Cartea învierii şi Cartea Marii Uniri). Este o alegere echilibrată, recapitulând teme şi modalităţi discursive definitorii pentru scrisul poetei. Remarcabil îmi pare în-deosebi primul ciclu, extras din Cartea de lână (2007), cu câteva piese antologice, compuse în stil aproximativ fol-cloric, cu naivitate mimată, delicateţe a desenului imagis-tic, limbaj ce trimite spre colindele tradiţionale şi repre-zentările iconografice naive al ţăranului. În poezia Priori, ce deschide grupajul, putem citi versuri ca acestea, evo-când naşterea „mieilor, mieluţilor”, asociind desenul suav cu materia textuală, în tradiţie aproximativ argheziană: „Nu dă nimeni ajutor / Mieilor, mieluţilor / Când îi scot din mama lor /.../ Şi-or să crească laolaltă / Miei şi iarbă. Iarba-naltă. /.../ Dar mai este pân-atunci! / Pân-atunci îi ştergi şi-i duci / Şi le spui voroave dulci / De demult, di-minutive / Şi naive: / Ce mulţi e, din Be-e-e-e! / Şi cu moi diftongi ca-n miel. // Iur de ai pruncuţ la sân, / Mai / l-ai pune /lângă el.” A doua, Ursul, e de citat în întregime, şi pentru a nu-i tulbura curgerea ritmic-melodioasă şi subti-lele inserţii de rostire regională, cu inflexiuni ludice: „Tre-ce ursul prin pădure. / Nu-s copoi să-l înconjure. // Căpăucă să-l aducă / Şi nici gudă să-l audă. / Nici căţele să-l înşele, / Nici căţei să îl abată, Nici dulăi la el să bată / Şi nici câne care-l latră. / Num-o singurea de fată / Ce-l întreabă: / Ursule, / Unde-ai fost şi un de-i me? // - Iac-am fost să-mi cumpăr miei, / Să mă pun păstor la ei. / (Bundă


Discobolul/ 2020

14

am, ca de cioban, / N-o dezbrac o zi din an!) // Şi amu mă sui pe Grui. / De pe Grui mă sui în munţi / Cu iarba până-n genunţi. / Să-mi pasc mieii înţărcaţi / Prin Carpaţi de cer legaţi / Cu odgoane de argint / Şi de aor dedesupt. // Că la toa’ când vin la voi, / Să am turma mea de oi / Şi comori de strălucori. // Să te cer de la părinţi / Şi să-ţi jor cu jorăminţi / Că te-ioi ţine / numa-n bine / ’n lăptişoare de albine / Şi trântită lângă mine / Trântoră mi-oi fa’ din tine.”

Observaţii similare s-ar putea face şi despre poeziile următoare ale ciclului, în care e preluat refrenul specific cântecului popular („Vino, dor şi du-te, dor!”), asociaţii verbale specifice („şapte stele logostele”), forme arhaice de limbaj, ca în unele colinde („Patru-s roţi de-a hurducare”), citate de sintagme reciclate din imaginarul emblematic folcloric („o crăiţă de fetiţă. / Ca şi calul lui Gheorghiţă, / Priponit de-o garofiţă.” Metaforizarea simplă, „naivă”, intră în mica ţesătură a strofei, învecinând micro- şi ma-crocosmos: „Am furat un trandafir, / Trandafirul, un copil, / Un copil de-al crengii lui, / Creanga lui, de-a rugului, / Rugul, de-al pământului, / Iar pământu-al cerului, / Cer cu cer deasupra lui.” În fond, expresivitatea e un efect ce ţine şi de surpriza acestei simplităţi reverberante, subtil suge-rate. Un cvasi-clişeu din lirica „feminină” folclorică poate fi orientat, cu economie de mijloace verbale, spre sugestia comunicării omului cu divinul, cu aceeaşi naturaleţe a rostirii şi a gestului. Într-o mică înscenare precum cea din poezia ce deschide ciclul Cartea de lemn, se poate citi: „Am semănat busuioc într-o sfântă dimineaţă de vineri. / Ca o ţărancă / L-am udat cu apă din gură. / Gândindu-mă la Dumnezeu şi la dragoste, / De parcă ar fi totuna! // Şi iată-l acum înflorit! Şi, iată-mă, / Cu busuioc în sân! / Ca o ţărancă / Dorită şi doritoare. // Miroase-mă Tu, mai întâi, Doamne!” Sentimentul comunicării teluricului cu celestul se transmite la fel de simplu, uzând de urme ale tiparului „tradiţionalist”- biblic, ca în Turme singure pe dealuri: „Poate că Dumnezeu şi acum păstoreşte / Turme de oi. // Dar îl văd numai mie-ii, cu care vorbeşte. / Şi treimile frunzelor de trifoi”. Sau:


Discobolul/ 2020

15

„Şi e atâta plăpândeţe / În nou-născuţii ghiocei, / De parcă i-a moşit zăpada . / Iar Duhul Sfânt răsuflă-n ei.” Mai ine-gal ca expresivitate, în ciuda confesiunii dureroase, e gru-pajul din Cartea de lacrimi, dedicat amintirii mamei, dar câte un mic poem, concentrat, precum Pădureancă (titlu-atribut prezent şi în cartea de debut din 1974, reactuali-zează, din nou cu simplitate surprinzător-expresivă, figura femeii în comunicare simbiotică cu decorul silvestru, acum „clasic”. Două-trei imagini-emblemă şi un detaliu gestual din finalul celor opt versuri sunt suficiente pentru a transmite starea de spirit ambiguă a femeii pândite de „agresiunea” masculină, fior ce se transmite şi fiicei pube-re printr-un gest simplu de apărare a inocenţei: „Cât îmi doream să fiu ca Mama! / Sălbăticiune de pădure, / Cu puiul după ea. Centauri - / Bărbaţi pe cai - veneau s-o fure. // Ce vânători, vânând cu ochii! / Dar, asudată ca o floare, / Ea se făcea că nici nu-i vede, / Doar mâna mi-o strângea mai tare.” Reculegerea meditativă, de rugăciune, din (Car-tea Învierii (2016), pune câte un accent sapienţial, eviden-ţiat în finalurile de poem, cu apel firesc la motive biblice exemplare. Din Cartea Unirii, mai afişat-ocazională, se reţin câteva poeme ce amintesc de graţia şi prospeţimea unor versuri din mai vechile cărţi ale Carolinei Ilica. Aşa e, de pildă, Sacralitate, în care convenţia îndelung frecventa-tă a spaţiului deal-vale, „mioritic”, recunoscută ca fiind „consacrată”, e înviorată de o trimitere livrescă reciclată prin raportarea la registrul imaginar personal: „Un rai ca la-nceputuri, vegetal, / Livezi cu flori, lucrate de albine. / Când pleacă una, ceealaltă vine. / Peisaje consacrate: vale-deal, / De care roua ca un roi se-aţine. /.../ Îmi scrie Hero-dot că, în vechime, / Hotarul sudic, netrecut de nime, / Era păzit pe-atunci doar de albine”... După aceste frumoa-se trei versuri, enunţul explicit din final despre „sacralita-tea spaţiului natal” devine superfluu. Astfel de deconspi-rări sumare ale „mesajului” grăbit să se exprime mai apar în câteva locuri, bunăoară în Costum popular: „Mă-mbrac ţărancă şi mă simt regină / Peste-un regat cu sacre bogăţii;


Discobolul/ 2020

16

/ Cu spaţii mioritice, de doine / Şi capodopere cifrate-n ii” etc. Cam tot aşa e evocat/invocat „oraşul marilor uniri”, Alba Iulia., ce reapare în versuri mai expresive (vezi La Alba Iulia), în care poeta se vrea, insolit, fina „Albei Caro-lina”, făcând o sugestivă legătură cu propriul nume: „Mi-ar fi plăcut să văd lumina / La Alba Iulia-n cetatea / Numită Alba Carolina. // Să mă boteze ca pe ea / Şi, fină fiind, să pot vedea / Ce a văzut prin timp şi ea”...

În relieful la scară redusă, de deal-vale, inegal estetic, dar cu destule texte de certă amprentă personală, al aces-tei noi antologii ce vrea să omagieze locuri, tradiţii, istorii natale, Carolina Ilica rămâne, în fond, consecventă cu si-ne, având şi curajul de a înfrunta, prin paginile cele mai împlinite, multele prejudecăţi ce ţin la distanţă poezia actuală de tematica „tradiţionalistă”. Se vede încă o dată că nu temele contează, ci capacitatea de le certifica valoa-rea prin propria pecete.


Discobolul/ 2020

17

Nicolae OPREA

Poezia timpului şi a istoriei

oet format la şcoala Echinoxului clujean – unul dintre punctele iniţiale de pe harta optzecismului -, Dumitru

Chioaru şi-a conturat, fără grabă, un profil poetic distinct în cadrul poeziei contemporane din ultimele patru dece-nii, interval în care s-a manifestat editorial. A făcut parte din redacţia echinoxistă de la sfârşitul anilor ’70, fiind co-leg cu poeţi de excepţie precum Marta Petreu, Andrei Zanca şi Nicolae Băciuţ; în 1980 apărând în formaţia re-dacţională şi Ion Mureşan. La doi ani după absolvirea Fa-cultăţii de Filologie, echinoxistul a debutat cu volumul Seară adolescentină, distins cu premiul de debut al Uniu-nii Scriitorilor pe 1982. Sub presiunea existenţei sale de profesor stagiar, nomad prin diverse locuri (de la Piatra Neamţ la Cisnădie) până să ajungă în Sibiul de adopţie, poetul a ieşit, o vreme, din circuitul editorial. Abia peste un deceniu se alătură congenerilor săi cu placheta Secolul sfârşeşte într-o duminică (1991). Poetul dublat de critic şi eseist în anii următori, îmbrăţişând cariera universitară, a preferat să-şi rotunjească grupajele lirice în maniera anto-logiilor de autor, imprimându-le omogenitate tematică. Aşa cum sunt Radiografiile timpului (1998), Vara de fosfor (2002) şi Clipe fosforescente (2007). Se adaugă, cu preg-nanţă aparte, două antologii bilingve, în tentativa de inte-grare firească în literatura europeană. Una româno-engleză din 2010, Scene din oraşul-vitraliu// Scenes of the stained-glas city, cu o prefaţă pătrunzătoare a profesorului universitar din Ithaca – S.U.A. Ştefan Stoenescu, tradusă de Heathrow O’Hare. Alta, româno-franceză din 2012, Dintr-o îndepărtată lumină//D’une lointaine lumière, în traducerea valorosului poet din diaspora (stabilit la Paris), Miron Kiropol, prefaţată de directorul de odinioară de la Echinox, Ion Pop. Agerimea privirii critice faţă de actul poetic ca atare este demonstrată şi în Antologia poeziei

P


Discobolul/ 2020

18

româneşti de la origini până azi din 1998, alcătuită împre-ună cu poetul concitadin Ioan Radu Văcărescu.

Dintr-un unghi inedit este alcătuită recenta antologie Respiraţia subacvatică („Cuvânt însoţitor” de Ioan Holban, Ed. Junimea, 2020), în care autorul reuneşte unsprezece „poeme seriale”: POESIA (în două părţi), Discurs asupra luminii de după-amiază, Vara de fosfor, Boema Sacra, Le-gea talionului, Secolul sfârşeşte într-o duminică, Retrage-rea din cer, Elegii carpatine, Elegii euxine şi poemul care dă titlul volumului unitar, preluat din grupajul Secolul sfâr-şeşte într-o duminică. Cum ţine să precizeze într-o notă introductivă, Dumitru Chioaru a adunat aici poemele sec-venţiale care oferă o imagine umbrită a creaţiei sale, mai puţin comentată de criticii literari: „exprimându-mi con-cepţia poetică şi atitudinea civică/ morală, din convinge-rea că poetul trebuie să fie nu numai o voce, ci şi o conşti-inţă a timpului său.” Actul poetic este astfel proiectat pe fundalul istoriei trăite, pe temeiul corespondenţei simbo-lice dintre poezie şi timp, ilustrată prin atitudinea morală a creatorului. Deloc întâmplător, universitarul si-a susţi-nut doctoratul cu o temă despre Poetica temporalităţii în poezia autohtonă. În subintitulatul Eseu asupra poeziei româneşti publicat în 2000, el analizează cu pertinenţă raportul dintre timpul trăirii şi timpul creaţiei, pornind de la concepţia heideggeriană conform căreia experienţa poe-tică înseamnă întoarcerea de la devenire către Fiinţă, sub forma trăirii interioare a timpului.

Deschiderea discursului lirico-istoric se face, în primele două poeme ciclice, prin raportarea expresă la poesie – după caligrafia mircea-ivănesciană. Începând cu reconsti-tuirea tinereţii romantice şi iconoclaste: „Şi eu am iubit Poesia în blue jeans/ împotriva părinţilor patriei/ şi-am uitat bunele maniere/ ale poeţilor din manuale -/ şi eu am pus piedici metaforei/ şi-am aruncat vorbe de ocară/ foto-grafiilor în alb-negru/ şi-am râs în faţa unui afiş/ cu litere de-o şchioapă:/ omul a rupt lanţul (catas)trofic/ şi l-a prins pe Dumnezeu de piciorul de lemn -/ şi eu am dere-glat toate sensurile”. Tânărul poet în devenire se alătură congenerilor rebeli care glorifică bucuria de a trăi („goli-


Discobolul/ 2020

19

arzi cântăreţi în răspăr/ ai vremurilor noi”), îşi descoperă identitatea în actul poetic („mă făceam una cu Poesia/ la masa mea de scris”), dar odată ieşit cu Poesia în stradă se revoltă împotriva falselor trăiri ale unor „trecători hipno-tizaţi” şi recuzând rostirea metaforică („la naiba cu vorbele meşteşugite/ la naiba cu metafora!”) ajunge la conştienti-zarea sentimentului de libertate într-un regim concentra-ţionar: „(era prin anul o mie nouă sute şaptezeci şi şapte)/ trecătorii se grăbeau la frigul din casă/ la tăcerea trasă ca o pătură pe cap -/ unii dintre noi n-au mai ajuns acasă/ alţii şi-au cumpărat fericirea în rate/ scriind printre versuri pomelnice - / Poesia mi-a dezvăluit celălalt nume al ei: Li-bertate.”

Universul liric este configurat în continuare prin apel la elemente mitologice şi paradigme livreşti pentru a ilus-tra condiţia poetului care şi-a croit o viaţă de hârtie în timpul său istoric. În oraşul său ficţional, pe când citea „pe îndelete Faust” îşi face apariţia şi personajul mefistofelic, denumit expresiv Faustofel, care, „aşezat pe scaunul Poesiei”, îi atrage atenţia ucenicului că principiile morale şi sociale s-au amestecat în lumea contemporană. Printr-un gen de convergenţă dintre realitate şi mit, poetul din prezent îşi încheie periplul livresc cu un „testament post-modern”, ”conceput în maniera pastişei (auto)ironice: „şi de-o fi să mor/la televizor/ să spui în răspăr/tristul adevăr/ că m-am îmbarcat/pe vaporul beat/ şi-am dat pe ocean de-un leviatan/ şi sabia mea/e în burta sa/ iar tu Poesie/să-mi fii făclie/ pe unde voi merge/urma de mi-o şterge/ şi voi poposi/ fără a mai fi/ umbră pe pământ/numai în cuvânt…”

În poemele ciclice următoare, cu câte 6-9 secvenţe fie-care (mai puţin Respiraţia subacvatică), este dezvoltată supratema timpului, în relaţie cu starea efemeră a fiinţei umane şi, implicit, a creatorului. Pornind de la premisa din primul verset al Discurs-ului asupra luminii de după-amiază („În lumină precum/ pitagoreicii spun: existenţa/ e un paradis răsturnat în numărătoare sau/ numărul unu privit cu mii de ochi”), Dumitru Chioaru multiplică un-ghiurile viziunii lirice şi desfiinţează frontiera dintre real şi imaginar, sub auspiciile visului. În fond, privirea poetică


Discobolul/ 2020

20

ageră desprinde din cotidian fapte aparent banale, asocia-te cu imagini din amintiri în manieră proustiană, cărora le conferă consistenţă ideatică. În acest mod, sunt aprofun-date motivele ordonatoare ale discursului: lumina-cunoaştere, singurătatea şi „măştile” poetului, oraşul, vi-sul, boema. Şi, mai cu seamă, motivul cărţii care absoarbe viaţa intimă a autorului, din splendidul poem Respiraţia subacvatică: „Marea s-a înspumat în lupta mea cu îngerul/ şi încă eram nenăscut/ ca poezia în carnea poemului/ şi o rugam să nu mai nască/ piele şi gură şi ochi pentru trup/ pieţe de aur şi oameni pieţe/ turnuri şi scări în oraşul meu subacvatic/ pentru că toate au mai fost/ oglinzi în chip de femeie/ fotografii trucând nemurirea/ şi-această carte un-de cuvântul/ sângele îmi absoarbe zilnic/ pentru că toate au mai fost -/ ca un val m-a izbit poemul/ descoperindu-mă/descoperindu-se”. „Ziua se prelungeşte tot mai mult în noapte” – enunţă poetul şi percepe cu acuitate în noaptea din zi sentimentul tragic al îngemănării viaţă-moarte: „moartea ca viaţa viaţa ca moartea prin foştii ochi al celor plecaţi/ ca în fotografii/ viii cu nenăscuţii încă/ se recu-nosc/ pământ trup al meu între ape/ respirând printr-un sul de papirus/ viaţa la un capăt la celălalt moartea/ desfă-şurând viziunea eternă/ a mării a mării”.

Cu Legea talionului şi Secolul sfârşeşte într-o duminică se deschid larg uşile istoriei dramatice în rama confesiunii lirice. Mai întâi, poetul adoptă ipostaza scribului vizionar, rătăcind printre veacuri: „Înăuntru cineva scrie pe coli de papirus/ are cap de licornă şi vede cu zile înainte/ un sa-lon căptuşit cu oglinzi/ pe o insulă plină de fragi/ înlăun-tru cineva scrie pe coli de papirus/ are cap de licornă şi vede cu zile înainte/ ninge peste parlamentul europei”. Dar în ultimele trei poeme ale antologiei, Dumitru Chioa-ru revine în perimetrul istoriei naţionale recente, manifestându-şi, cu patetism reţinut, atitudinea civică şi revolta politică anihilată sub comunism. În Retragerea din cer, poem dedicat curajoasei disidente Doina Cornea, nu-cleul evocării îl constituie revoluţia din decembrie 1989: „Amintirea străzilor timişoarei/ într-un alt decembrie se prefăcu/ din spaimă dorinţă/ de-a fi/ acolo/ sub şenilele


Discobolul/ 2020

21

vremii – ah timişoara/ „ştampila occidentală a româniei”/ (vorbeam metaforic atunci)/ impregnate în sânge/…/ După a doua deşteptare doar morţii au rămas/ în cer/ strada goală/ dar mai multe străzi alcătuiesc un oraş/ acelaşi oraş/ cu ochi deschişi în acoperişuri/ de unde moartea/ prin ţeavă de armă privea/ (atunci)/ în strada înroşită de sânge”. În registrul satirei social-politice, ironia este condusă spre sarcasmul necruţător în Elegii carpatine: „După jumătate de veac zidu-rile lumii/ roşii de sânge au căzut/ lanţurile grele s-au rupt şi am crezut atunci că Dumnezeu e cu noi/ că suntem alt cer alt pământ/ pentru că am văzut/ oameni cu moartea lor pre moarte călcând/ minciuna scoasă în afara legii/ şi ho-ţia şi crima/ şi comunismul în afara legii…” Iar în Elegii euxine, atitudinea de revoltă a poetului este prelungită, în acelaşi registru satiric cu accente de pamflet, în istoria post-decembristă: „La scurtă vreme am văzut/ Piaţa Uni-versităţii plivită de democraţie/ cu târnăcoape de miner/ şi vocile din Balconul Libertăţii/ mai bine golan decât acti-vist/ mai bine mort decât comunist!/ huiduite pentru liniş-tea noastră -/ sfântă naivitate iată/ drumul din Piaţa Uni-versităţii / spre economia de piaţă/ aducând înapoi/ min-ciuna cu faţă umană…”

Cum promitea în Precizare, Dumitru Chioaru a reuşit, într-adevăr, să contureze, prin reunirea unor poeme reve-latoare în această microantologie, o imagine integratoare a creaţiei sale poetice raportată la Istorie. În linii esenţiale, poetul îşi reconstruieşte în Respiraţia subacvatică proiec-tul biografic reflectat în oglinda timpului, timpul istoric şi afectiv care-i marchează destinul.


Discobolul/ 2020

22

Iulian BOLDEA

Sub zodia memoriei

eorge Banu, unul dintre cei mai importanţi teatrologi ai momentului, s-a impus prin cărţi de remarcabilă

anvergură conceptuală şi analitică (Bertolt Brecht şi Orien-tul¸ Teatrul memoriei, Actorul pe calea fără de urmă, Peter Brook sau regizorul şi cercul, Teatrul sau clipa împlinită, Roşu şi aur, Teatrul, ieşiri de salvare, Cortina sau spărtura lumii, Teatrul de artă, Spatele omului: pictură și teatru, Nocturne¸ Cortina sau fisura lumii, Uitarea, Ultimul sfert de secol teatral, Peter Brook, teatrul formelor simple, Scena modernă, Convorbiri teatrale, Ușa, o geografie intimă). Studiile, cărţile, proiectele de anvergură, cercetările şi explorările unor spaţii şi toposuri teatrale inedite sunt reunite armonios sub semnul tutelar al exerciţiului anamnetic, printr-o gândire mobilă, pentru care memoria teatrului este un topos paradigmatic. Reflecţia asupra tea-trului este plasată sub zodia lucidităţii, dar şi a ludicului şi livrescului. Opera lui George Banu este spaţiul de întâlnire al erudiţiei şi reveriei, deschidere sincretică spre dimensi-uni ale culturii teatrale mai puţin explorate, căci cărţile sale investighează resursele, deschiderile semantice şi formele tipologice ale teatrului (spațiul în teatru, costu-mul, decorul, actorul), dezvăluind repere insolite, faţete noi, aspecte ascunse ale artei scenice, într-un stil suplu, în care metafora şi notaţia sobră, rafinamentul calofil şi ana-liza exactă sunt într-o subtilă convergenţă. Cărţile lui George Banu sunt, astfel, forme distincte de expresie ale unui demers hermeneutic ce înscenează o meditaţie sub-textuală asupra destinului omului dintotdeauna şi de pre-tutindeni.

Martor şi comentator al marilor creaţii teatrale ale con-temporaneităţii (Peter Brook, Jerzy Grotowski, Giorgio Strehler, Ariane Mnouchkine, Patrice Chereau, Peter Stein, Klaus Michael Gruber, Robert Wilson sau Tadeusz Kantor), George Banu este, cum mărturiseşte, adeptul „criticii de acompaniament”, astfel încât aceste exercices

G


Discobolul/ 2020

23

d’accompagnement pe care le scrie relevă complementari-tate, vervă analitică, empatie, căci acompaniamentul im-plică „atracţie faţă de protagonist pe fondul unei intimi-tăţi, al unei apropieri, al unui dialog chiar”. Reflecţiile de-spre actorul nesupus din volumul Dincolo de rol sau acto-rul nesupus rezumă identitatea actorului ca metaforă exis-tenţială şi estetică a condiţiei teatrale, căci pentru George Banu postura actorului relevă sensuri insolite, accente şi sugestii simbolice. Cartea Spatele omului e, cum s-a spus, un elogiu al resurecţiei semantice a corpului sub spectrul răsturnărilor estetice din diverse epoci teatrale, căci omul privit din spate restituie discursului teatral accente ale revoltei şi ale descoperirii unor forme existenţiale inedite, vederea „din spate” reprezentând un „poem încifrat“, o interogaţie, un simbol al reformării discursului teatral, într-un context al estompării chipului şi al camuflării par-ticularităţilor sale identitare, prin apelul la o reprezentare simbolică, aptă să extragă sensurile inedite, misterul, tai-na. Singularitatea efortului teatral al lui George Banu reie-se nu doar din „calităţile sale de strălucit teoretician şi eseist, prin originalitatea, profunzimea şi stilul inconfun-dabil al scrierilor sale”, ci şi din demersul de „animator al vieţii teatrale franceze şi internaţionale, ca factor coagu-lant al unor acţiuni şi proiecte editoriale, dar nu numai, menite nu doar să păstreze memoria actului teatral, ci să propulseze reflecţia în jurul acestuia, să desluşească inefa-bilul, faţetele ascunse ale travaliului artistic din acest do-meniu, să provoace întâlnirea şi dialogul între creatori” (Anca Măniuţiu).

Una dintre temele de reflecţie favorite ale lui George Banu este raportul dintre timpul trecut şi cel prezent, din-tre ceea ce s-a întâmplat şi ceea ce rămâne în mintea noas-tră, dintre memorie şi uitare: „Într-o epocă ce mistifică arhivele şi memoria fără a le acorda cu adevărat o valoare practică, într-o epocă în care virtualul domină, «uitarea» e o manieră de a evita sufocarea prin abuz de conservare, dar şi de a instaura o dialectică a spiritului în care iubim ceea ce reţinem şi ne eliberăm prin... uitare. O precizare indispensabilă: daca noi ne credem stăpânii memoriei –


Discobolul/ 2020

24

deseori, e drept, infirmaţi –, atunci asupra uitării cu toţii admitem că nici o autoritate nu se poate exersa. Ea e in-dependentă ca «dragostea». Spune-mi ce ai uitat ca să-ţi spun cine eşti... dar, cum să spun? Memoria e o vocaţie, uitarea, un destin. Idealul e să le cultivăm şi să le admitem împreună”. Prestigios teatrolog, George Banu îşi supune scriitura unui exerciţiu riguros şi suplu de asceză stilistică, suflul conceptual fiind mereu temperat de libertatea ex-presivă tipică eseului. Trilogia îndepărtării: odihna, noap-tea, uitarea (2010) e o carte ce ilustrează o astfel de identi-tate stilistică, fiind alcătuită din citate, impresii, confesi-uni, pe teme diverse, revelând, toate, sugestiile simbolice ale îndepărtării. Prima parte, Odihna, cu structurare lexi-cografică, cuprinde definiţii, asocieri de termeni, corelaţii de noţiuni şi nuanţe, unele cu o ţinută paradoxală („Odih-na reclamă curajul de a-ţi asuma absenţa din mijlocul oa-menilor; curajul de a fi uitat de ceilalţi“). Semantica odih-nei are accente pozitive şi negative (curajul odihnei, tradi-ţia odihnei, antractul, ca odihnă în derularea spectacolului teatral etc.), George Banu reliefând funcţiile odihnei, de recuperare, concediu sau de remediu, dar şi de sancţiune socială, de confort intelectual sau de spaţiu securizant aducând cu sine o stare de linişte şi armonie interioară sau de anestezie temporară în confuzia unui cotidian delabrat. Eseistul subliniază însă că, în dialogul intelectului cu pro-priile resurse şi limite, e posibil să intervină unele dificul-tăţi de comunicare („pe termen lung, odihna «de unul Singur» se dovedeşte practic imposibilă: propria-ţi tovără-şie e greu de suportat!”). Odihna, antidot al risipirii incon-tinente, al dizolvării entropice în avataruri fortuite şi în prea multe acţiuni, are capacitatea de a reda o dinamică identitară a eului („Activitatea excesivă, semn al unei lipse de afectivitate, scrie Jankélévitch. Da, dar şi semn al an-goasei provocate de singurătate... De ea fugim, pe ea vrem s-o alungăm astfel! Munca, paliativ pentru absenţa dragos-tei. Ca să te odihneşti ai nevoie de curaj” sau „Odihna ca leac împotriva alienării. Odihna, o încercare de a te «rea-corda» pe tine însuţi atunci când «organele-s sfărâmate», cum spunea Eminescu. De a-ţi regăsi armonia...”). În ace-


Discobolul/ 2020

25

laşi timp, depărtarea, desprinderea benefică de tumultul cotidianului conduce la regăsirea de sine, la ajustarea pro-priilor trăiri la imperativele momentului, adecvarea gestu-rilor şi atitudinilor la propria legitimare identitară, reflec-ţii ce sunt ilustrate cu numeroase referinţe la artele plasti-ce (Caravaggio, Delacroix, Van Gogh, Magritte etc.), la filoso-fie sau literatură.

Desigur, reflecţiile despre odihnă nu se limitează la un orizont teoretic, ele fiind legitimate şi de un timbru confesiv pronunţat, de încărcătura afectivă şi reverberaţiile evocatoa-re ale enunţurilor: „Când vreau să mă odihnesc trebuie să sacrific teatrul. Atunci reuşesc, pentru o bucată de vreme, să împlinesc visul unui cunoscut personaj shakespearian: exas-perat de mulţimea rolurilor pe care era obligat să le joace, omul nu mai dorea decât să scape de ele. Cum lucrul aces-ta pare dificil de realizat pentru tot restul vieţii, îmi rămân măcar acele rare momente în care mă odihnesc de teatru. Căci chiar dacă iubeşti teatrul, e bine să te îndepărtezi din când în când de el. Şi de cel social, şi de cel artistic”. În a doua secţiune a cărţii, Noaptea revelatoare sunt resorturi-le comparative ale demonstraţiei, regimul nocturn al fiin-ţei fiind perceput din perspectiva efectelor sale terapeuti-ce, integratoare, cu referiri la unele avataruri ale clandestini-tăţii, ocultului, misterului. George Banu remarcă fascinaţia metamorfozelor nocturnului asupra teatrului („În teatru, noaptea este mai ales shakespeariană. De la Macbeth la Visul... şi la Hamlet, ea nelinişteşte şi excită, nu rămâne niciodată neutră, paşnică, senină. Indiferent de context, noaptea lui Shakespeare nu lasă oamenii să doarmă”; „Dramaturgia universală nu duce lipsă de «nopţi». «Nopţile» teatrului sunt numeroase, derutante şi diferite. Le revedem şi le retrăim cu regularitate. Sunt nopţile noastre, nopţile spec-tatorului din noi”. Noaptea este un element de decor fun-damental al dramei wagneriene („Bayreuth a devenit tem-plul în care muzica lui şi recitativele pe care ea le acom-paniază răsună armonios în noaptea din adâncul căreia se înalţă. Nu există Wagner în afara nopţii şi, de la el încoace, nu există teatru fără noapte, fără întuneric”). Revelator este periplul autorului în diverse domenii culturale (tea-


Discobolul/ 2020

26

tru, filosofie, pictură, poezie), rod al unei scriituri atrase de analogii şi de corespondenţe, în care se întrepătrund aluzia, paradoxul, digresiunile, meandrele trăirilor, acci-dentele efemere ale afectelor.

În Uitarea, a treia secţiune, autorul explorează circum-stanţe, proiecţii simbolice şi ipostaze ale uitării din regis-trul medical şi din cel spiritual, considerând că, deşi uita-rea estompează sau aboleşte trăirile trecute, trecutul fiin-ţei, nu poate anihila bucuria trăirii clipei, între uitare şi plecare putându-se identifica unele repere semantice co-mune („Într-un fel, a uita înseamnă a pleca. Fără destina-ţie, şi fără niciun motiv explicit. Călător fără bagaje şi fără repere”. Enunţurile au, uneori, o ţinută aforistică, suplă, fermă, delicată: „Memoria o construim, uitarea o îndu-răm” sau „Încântătoare vacanţă a sinelui (Mallarmé), Uita-rea îl desprinde pe om de el însuşi”. George Banu conside-ră că memoria are rolul de a valida un portret identitar, conturul unei vibraţii afective, relieful unui surâs, după cum uitarea, la fel ca îndepărtarea izolează, insolitează, desparte: „Se spune că îndepărtarea naşte uitarea. În reali-tate, uitarea nu face decât să pună la încercare trăinicia legăturii, fie ea conjugală sau de altă natură. De ce nu a uitat Penelopa? Dar Solveig? În «Peer Gynt»... distanţa este o provocare la adresa uitării. Ca şi aşteptarea. Cine iubeşte uită de sine şi abia într-un târziu uită. Uitarea este o despărţire care a avut deja loc. Uitarea calmează, ascun-de, dă la o parte...”.

Temele alternează, în carte, într-un discurs fragmentar, eliptic, suplu, reunindu-se cu fervoare speculaţia filosofi-că, anecdotica, aforismul, citatul, comentariul teoretic prin care se legitimează o modalitate subtilă de a înţelege realitatea şi avatarurile propriului eu. Scriitura, fragmen-tară, aluzivă, fluidă stă sub semnul reveriei îndrăgostite de formele lumii şi de aluviunile trecutului, de reflexele amintirii şi de irizările intertextuale ale temei explorate: îndepărtarea. Într-un interviu, eseistul fixează rolul, func-ţia şi locul imaginaţiei în arhitectura psihicului uman, considerând că „prin imaginaţie nu uităm lumea, ci o gă-sim modificată conform propriilor noastre proiecţii. Ima-


Discobolul/ 2020

27

ginaţia ne permite să regăsim lumea astfel, cum ea ne apă-ră pentru a o trăi şi a o cunoaşte dincolo de aparenţe”. Reflecţiile lui George Banu redau fluxul şi refluxul apropi-erii şi depărtării, eul situat la confluenţa contrariilor des-tinului asumându-şi lucid propria condiţie, căci „a te odihni înseamnă a merge la întâlnirea cu tine însuţi”, a-ţi regăsi esenţa autentică şi profundă, pentru că memoria nu e nimic altceva decât legitimare a amprentei identitare, retrasând reperele ferm asumate ale fiinţei. George Banu este unul dintre cei mai importanţi eseişti şi teoreticieni ai fenomenului teatral, reprezentativă pentru meditaţia şi scriitura sa fiind semnificaţia recuperatoare, prin apelul la aspectele vii, dinamice ale artei scenice, dar şi prin refuzul oricărei forme de dogmatism, refuzul oricărui gest de în-cremenire sau de închidere în formule abstracte, căci „proba perplexităţii” este garanţia unei comprehensiuni flexibile, autentice, este o formă de asumare a riscurilor libertăţii interioare.


Discobolul/ 2020

28

Ovidiu PECICAN

SUBMERSIUNI

Existența onirică ucian Blaga își reprezenta existența românilor la inter-secția dintre reprezentarea monadologică (leibniziană)

și psihanaliza jungiană: „Poporul românesc: o monadă în somn”1, spunea el într-un text abia recent recuperat. Pentru această stare, cumva neașteptat, nu filosoful convertit în poet a scris versurile lămuritoare, ci poetul-matematician, Ion Barbu:

„... Înoată, în subțire var, Nevinovatul, noul ou, Palat de nuntă și cavou. Din trei atlazuri e culcușul În care doarme nins albușul Atât de galeș, de închis, Cu trupul drag surpat în vis...”2 Astăzi, cu atâtea producții hollywoodiene despre aven-

tura spațială, imaginea pe care o iscă monada română a lui Blaga este cea a coconului uman căruia i s-a indus un somn artificial, de durată, de-a lungul unei călătorii cosmice pre-lungite.

Dar toate acestea sunt imagini, metafore. Oricât de reve-latorii în sine, de deschizătoare de orizonturi, formulările constatative ale lui Lucian Blaga nu lasă loc îndoielilor:

1Lucian Blaga, „Somn metafizic”, în Trilogia cosmologică, Bucu-rești, Ed. Humanitas, 2015, p. 431. Este posibil ca acest text, ine-dit până acum, să fi fost pregătit pentru ciclul „Minciunile lui Dumnezeu” atribuit personajului filosof din Luntrea lui Caron, Leonte Pătrașcu. 2 Ion Barbu, Oul dogmatic

L


Discobolul/ 2020

29

„La români nimic nu e încă realizat, totul e în stare de posibilitate”3.

Vorbind despre occidentali, Noica, la rându-i, re-marca: „Ei sunt în real, pe când noi în posibil, în vis (vorba lui M.[ircea] E.[liade])”4 Gândul respectiv circu-la în epocă, Blaga însuși glosând pe tema lui: „Poporul românesc: o monadă în somn”5. Tot el deslușea că „Po-porul românesc își doarme încă somnul metafizic. E încă o întrebare dacă trebuie trezit sau nu”6.

Pentru același Noica, intrarea în viață înseamnă fra-gilitate, incertitudine, perisabilitate. El constată „Pr i-matul posibilului asupra realului. A ajuns rațiunea în situația naturii naive (puful de păpădie). Dar înseamnă că a ajuns viață. În nesiguranța ei”7. Tot el vede în mo-dernitate terenul de afirmare al posibilului. „O istorie a lumii: necesitatea (Orientul), realitatea (grecii), po-sibilitatea (modernii)”8.

În epoca interbelică lucrurile păreau tranșabile dintr-o dată. Lucian Blaga socotea că „N-avem istorie, de aceea nu avem nici tradiție”9. N-avem istorie în sen-sul epopeilor imperialiste, făuritoare de planuri domi-natoare și aducătoare de jertfe eroice și de succese ră-sunătoare. Nu avem un Alexandru cel Mare sau un Na-poleon. Ba chiar mai rău de atât: nu avem figuri demne de viețile paralele ale lui Plutarh... Istorie avem, totuși, chiar dacă un alt nivel, mai puțin grandios (însă nu mai puțin eroic). Căci, atâta vreme cât Țara Româneas-că și Moldova nu au pierit din istorie, continuându-și

3 Lucian Blaga, „Somn metafizic”, ed. cit., p. 433.

4 Constantin Noica, Jurnal de idei, București, Ed. Humanitas, ed.

a II-a, 2008, p. 177. Fragmentul 4.78. Scris în 18.VI.1972. 5Lucian Blaga, „Somn metafizic”, în Trilogia cosmologică, Bucu-

rești, Ed. Humanitas, 2015, p. 431. 6 Ibidem.

7 Constantin Noica, Jurnal de idei, ed.cit., p. 252. Fragmentul 5.140.

8 Ibidem, p. 252. Fragmentul 5.143.

9 Lucian Blaga, „Somn metafizic”, ed. cit., p. 432.


Discobolul/ 2020

30

vreme de șase secole parcursul și organizând traiul românilor, oferindu-i acestuia niște cadre relativ stabi-le, chiar dacă fluctuante ca „succes” istoric, nu se poate afirma că nu avem tradiție statală sau tradiție în gene-ral; nu se poate infirma existența „cuibului”, a unui „acasă” propriu; a unei „vetre” de unde să sporească miturile, legendele, frumusețile.

Dar, după Blaga, „N-avem istorie, de aceea nu avem nici epopee”10. Concluzie pripită, ținând de nivelul cu-noașterii din epocă. Fiindcă, iată, descoperiri mai re-cente contrazic această convingere secundă. Urmele epopeii românești medievale, cel puțin din sec. al XIII-lea – cea despre frații Roman și Vlahata –, au ieșit între timp la iveală. Asta nemaivorbind despre cele două mari epopei moderne: Istoria ieroglifică și Țiganiada. Nu foarte multe popoare ale bătrânei Europe se pot lăuda cu așa ceva.

Dar, în pofida acestor evidențe incontestabile, s-ar putea admite, odată cu Blaga, că „Suntem în pragul istoriei”11, că nu am pășit cu totul în ea. Dar acest lucru se dovedește valabil numai pentru parte de trecut de până la 1828, când s-a încheiat pacea de la Adrianopol, când – printre altele – la gurile Dunării se înființează o Comisie dunăreană internațională, aducând în Europa și în istorie și gurile de vărsare ale marelui fluviu. De atunci încoace, tot mai apăsat, românii fac parte din istorie, de fapt din versiunea modernă a acesteia.

... Și tot de atunci cultura română a dat personali-tăți semnificative: Heliade-Rădulescu, Kogălniceanu, Bălcescu, Alecsandri, Hasdeu, apoi cei patru mari cla-sici (Creangă, Caragiale, Eminescu și Slavici), Mace-donski și toți cei care le-au urmat și care contează, împreună cu Mircea Eliade, Ionescu, Cioran și Noica, cu Brâncuși și cu Enescu...

10

Ibidem, p. 433. 11 Ibidem, p. 432.


Discobolul/ 2020

31

Este, totuși, frumos visul lui Blaga despre existența larvară, de cocon, a poporului nostru vreme de mai multe secole. Doar atât, că nu surprinde o vârstă, ci un mod al vieții spirituale românești, un anotimp al ei: germinarea. Din acest punct de vedere, nu am părăsit această etapă niciodată. Germinăm, dospim în conti-nuare, pregătind marea ecloziune sau marile înfăptuiri de spirit.

„Să ne fie neistoria izvorul nostru de viață? Fi-vom capabili să creăm prin ce n-am făcut?”12 Neistoria? Via-ța mai mult sau mai puțin haotică dinaintea structură-rilor, organizărilor, revelărilor în nume propriu și în deplină conștiință de sine? De ce nu? În acest spațiu aglomerat și indistinct s-ar regăsi și preistoria. Eliade, cel puțin, credea la modul cel mai serios cu putință că preistoria rămâne de explorat în căutarea atâtor eluc i-dări posibile. El socotea că vechimile neguroase dina-intea istoriei antice, pe când miturile și ritualurile rel i-gioase și magice țineau locul înțelegerii raționale a lumii, s-au transmis cu putere până la noi influențând până astăzi direct și fundamental modul nostru de a interpreta realitatea și de a ne reprezenta istoria. Și câte altele nu mai rămân de văzut...

Popoarele fără istorie Constatând pe seama românilor „Blestemul unui popor strivit de istorie. [...] Fatalism: – mizeria absolută”13, Cioran trăgea concluziile firești după înfrângerea sufe-rită de România ciuntită și sângerândă pe Frontul de Est al celui de-al Doilea Război Mondial, iar apoi intra-tă sub șenilele Armatei Roșii în sistemul satelit al ocu-pantului totalitar roșu. Profeția lui era una compensa-toare... „Care va fi viitorul?// Revolta popoarelor fără istorie.// În Europa, e clar; vor triumfa doar popoarele

12

Ibidem, p. 70. 13

Cioran, Caiete, p. 498.


Discobolul/ 2020

32

care nu au trăit”14 reproduce, de fapt, un gând formulat și argumentat de Mircea Eliade încă din tinerețe. „Omul înainte de istorie, nu există”15. Se înțelege de aici că pentru Eliade – și pentru congenerii lui – uma-nitatea vidată de dimensiunea ei istorică, de traseul devenirii în timp, nu este o adevărată umanitate. Cu alte cuvinte, Adam dinaintea exilului său pământean, nu era încă om deplin, pedeapsa divină pentru păcatul originar a fost, totodată, și șansa împlinirii lui Adam ca om.

Cioran se gândea la români ca la unul dintre „po-poarele care nu au trăit”, iar Eliade accepta că, într-un anume fel, s-ar putea ca ei „să nu existe”, ca unii ră-mași în anticamera istoriei. Era însă vorba despre te-meri excesive. Konstantin Leontiev, teoreticianul sla-vismului, avea însă dreptate să constate că „Liniștea nu este întotdeauna semn al sărăciei culturale” 16. De sub suprafețele calme pot țâșni în sus forme surprinzătoa-re, afirmative, ale vieții...

În 1946, Walter Kolarz spunea despre realitățile din Europa răsăriteană că „Națiunile superioare din punct de vedere cultural și economic erau nevoite să le atra-gă pe orbita proprie pe cele mai puțin dezvoltate. Fe-nomenul s-a petrecut cam în felul următor: clasele conducătoare ale poporului mai înapoiat au adoptat cultura și limba poporului superior, schimbându-și astfel identitatea națională, în timp ce oamenii simpli, cu privilegiile abolite și reduși la condiția de iobagi, au continuat să vorbească vechiul grai. [...] Popoarele vă-duvite astfel de propriile pături conducătoare au fost definite de Friedrich Engels drept «popoare fără isto-rie», deoarece în Evul Mediu doar clasele superioare

14

Cioran, Caiete. 1957 – 1972, București, Ed. Humanitas, 2016, p. 14. 15

Mircea Eliade, Jurnalul portughez, I, p. 199. Însemnare din 15 mai 1943. 16

Kinstantin Leontiev, Bizantinismul și lumea slavă, București, Ed. Anastasia, 1999, p. 21


Discobolul/ 2020

33

dețineau efectiv puterea politică. Lipsit de aristocrație, un popor era condamnat la neputința exprimării, la anonimat, la tăcere. [...] «Popoarele fără istorie» nu reprezintă nicidecum o caracteristică exclusivă a Euro-pei de Est. Elementul definitoriu al evoluției istorice din acest spațiu rezidă în faptul că majoritatea popoa-relor supuse timp de secole și-au făcut apariția ca na-țiuni istorice la sfârșitul secolului al XVIII-lea”17. Expli-cația lui Kolarz, formulată în câmpul sociologiei istor i-ce, permite înțelegerea ideii de „popor fără istorie” din punctul de vedere al interacțiunilor dintre dominator și dominat, dintre elite și restul populației.

Ea relevă și pentru care motiv națiunile istorice sunt „tinere” în Europa Central-Orientală, afirmându-se vizibil abia începând cu sec. al XVIII-lea. Popoare lipsi-te de elite sociale și cărturărești, ele au avut nevoie de un răgaz mai concesiv pentru a și le forma și a le da ocazia să vorbească în numele propriului ethos.

Cioran, în schimb, care avea în vedere criteriul re-ceptării în universalitate a culturilor și civilizațiilor, vedea într-o asemenea „întârziere” o situație de inca-pacitate creatoare, de castrare la nivelul generării de fapte culturale semnificative în cazul comunităților dinafara istoriei.

Cât despre Blaga, mânat de un fior poetic, metafo-ric, el credea că descoperise la români o autosuspenda-re metafizică temporară, o așteptare și o autoconserva-re în vederea sosirii momentului prielnic inaugural al „revenirii în istorie”. Într-un fel, formulările lui metafi-

17

Walter Kolarz, „Prefață”, în Mituri și realități în Europa de Est, Iași, Ed. Polirom, 2003, pp. 14-15. Concepție moștenită și de Mir-cea Eliade, Jurnalul portughez, I, p. 199: „Omul înainte de istorie, nu există.” (însemnare din 15 mai 1943). După teoreticianul sla-vismului Konstantin Leontiev însă, „Liniștea nu este întotdeau-na semn al sărăciei culturale” (Bizantinismul și lumea slavă, București, Ed. Anastasia, 1999, p. 21).


Discobolul/ 2020

34

zice par confirmate de teoria sociologic-istorică a lui Walter Kolarz.

Neant valah „Am moștenit de la țara mea nihilismul funciar – trăsă-tura ei fundamentală, singura ei originalitate. Zădărni-cie, nimicnicie – aceste cuvinte extraordinare... dar nu, nu sunt cuvinte, sunt realitățile sângelui nostru, ale sângelui meu”18. Lui Cioran i-ar fi plăcut mult să audă expresia populară „zădarnic de frumos”. Acest senti-ment al unei frumuseți marcate de zădărnicie, ca ex-presie a sublimului, căci pare să fie vorba despre un frumos scos de sub imperativele utilitariste și pragma-tice, pare, aidoma cuvintelor notate de Cioran însuși, izvorât dintr-o concepție marcată de privirea Eclezias-tului.

Cioran face arpegii la temă și cu alt prilej: „Azi-noapte m-am gândit la cuvântul românesc: nimicnicie, care vine de la nimic, de la neant, și care exprimă sen-timentul de vanitate, de frustrare, de zădărnicie. Un sentiment de neantitate”19. A simți neantul înseamnă, totuși, a percepe un ceva, existența inexistentului. Nu degeaba Virgil Nemoianu atrăgea atenția că „... absența este un loc al întunericului, al coșmarelor, al invenți i-lor negative, al înclinației spre bănuială și supărare, al «somnului rațiunii». Prezența este spațiul construcției vizibile și palpabile, al calmului și al speranței”20. De aici și angoasa teribilă care îl împinge pe Cioran să proclame „neantul valah”. De aici cântecul lui prelun-git pe acordurile golului, nu ale plinului...

Dar argumentul despre „neantul valah” nu s-a năs-cut în perioada interbelică și nici nu l-a așteptat pe

18

Cioran, Caiete, p. 650. 19

Ibidem, p. 612. 20

Virgil Nemoianu, „România văzută din afară”, în România și liberalismele ei. Tradiție și libertate, București, Ed. Spandugino, 2016, p. 496.


Discobolul/ 2020

35

Cioran. „– Ce umblați cu istoria românilor? Nu vedeți că nu avem istorie? Un popor care nu are o literatură, artă, o civilizație trecută, acela nu merită ca istoricii să se ocupe de el”, spunea Vasile Pogor la Junimea prin anii 1873 – 187421. Și: „– Ce umblați cu mofturi[?] ... pe când Franța produsese deja pe Molière și pe Racine, românii erau într-o barbarie complectă”22.

Pogor nu avea dreptate, căci Udriște Năsturel traducea Imitatio Christi în slavonă aproape în același timp – dar cu o generație mai devreme – cu Pierre Corneille, care o tăl-măcea în franceză. Dar, în timp ce Corneille dădea un sens național tentativei lui culturale, Năsturel transpunea literar pentru întreaga ortodoxie de limbă slavă din partea răsări-teană a Europei, participând la ceea ce se dorea o renaștere a slavonismului cultural asaltat de tendința modernizatoare a culturii în limbile vorbite. El apăra un program elitar și o conștiință a ecumenei răsăritene care, sub asaltul Reformei și al sentimentelor de solidaritate etnoculturală tot mai vizibile, poate și contra levantinizării treptate a culturii sud-est europene și românești, se estompa cu repeziciune. O presimțire a veacului fanariot și o măsură de urgență sanitară luată împotriva valului orientalizant care avea să acopere creștinătatea răsăriteană...

Sensibilitatea de creștin „pravoslavnic” a lui Udriște Năs-turel, aflată într-o continuitate cu aceea a românilor din evul mediu, era, de-acum, vetustă. Vechea problemă, rămasă nerezolvată, a înfruntării valului islamic acapa-rator, reprezenta o restanță nerezolvată favorabil la timp. Ea îl trăgea înapoi pe autorul român, spre un trecut rebarbativ care astăzi, mai mult decât atunci, se dovedește greu de îmblânzit. Noua sensibilitate, cea etnolingvistică și culturală românească, se profila deja tot mai clar în timpul vieții lui Udriște Năsturel și ur-

21

George Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iași, ed. de Z. Or-nea, București, Ed. Minerva, 1998, p. 80. 22

Ibidem, p. 81.


Discobolul/ 2020

36

ma să devină prevalentă în secolele următoare, condu-când nu doar la abolirea slavonei ca limbă de cultură, ci și la abandonarea alfabetului chirilic și la adoptarea celui latin în provinciile românești.

Dar în vremea Junimii nu se scrisese încă lămuritoarea istorie a lui A.D. Xenopol. Se mai putea deocamdată neglija sportiv efortul cultural și identitar al boierului muntean Udriște (Uriil sau Oreste, în alte transcrieri ale lui). Și nu se vorbea încă nici despre „neant”. Nu se conturase deocam-dată un existențialism centrat în jurul acestui concept, iar nimicul era, pur și simplu, nimic, fără metafizică. Pe seama românilor se constata, deocamdată, relativ nonșalant, doar o „barbarie completă”, un mod radical și rebarbativ de a se situa înafara civilizației (a celei de tip occidental, desigur).

Tot atunci însă a apărut și reacția la acest mod de a înțe-lege trecutul nostru, căci Eminescu îi răspundea lui Vasile Pogor: „– Ceea ce numești dumneata barbarie, eu numesc așezarea și cumințenia unui popor, care se dezvoltă con-form propriului său geniu, ferindu-se de amestecul străinu-lui. După d-voastră, atunci, Statele Unite sunt idealul unui popor, iar epoca cea mai glorioasă a poporului nostru este a fanarioților?”23 Reiese de aici că modelul american, care lui Eminescu îi părea ridicol de adoptat și care nouă astăzi pare că ni se înfățișează ca un caz de succes istoric, era socotit alternativa la dezvoltarea organică pe care autorul conser-vator al Luceafărului o avea în vedere ca benefică.

Mai rezultă și că absența unui șir consistent de fapte so-cotite în epocă drept relevante pentru ceea ce se înțelegea prin termenul „civilizație” era interpretată de Eminescu, în cheie pozitivă, drept „așezare” (statornicie și stabil i-tate) și „cumințenie” (înțelepciune). Cei doi termeni și-au dobândit deplin relevanta ilustrare sintetică printr-o sculptură celebră a olteanului Constantin Brâncuși: Cumin-țenia pământului. Aici, fata anonimă și cu o expresie efasată, cu fața turtită, aplatizată, „mongolă”, și ochii pri-

23

Ibidem.


Discobolul/ 2020

37

vind în gol – inexpresivitate menită să sublinieze că nu se intenționează o portretizare particulară –, stă, este deci așezată. Expresia fizică a așezării nu induce ideea de pasivi-tate, ci de stăpânire calmă, conținută, căci ea își ține cu ambele mâini picioarele adunate către abdomen, cu tălpile lipite de pământ. Ar rezulta că această întruchipare a cu-mințeniei – înțeleasă ca înțelepciune – este, de fapt, o pru-dentă și bine strunită, fără efort, reținere, așteptare, înfrâ-nare. Ea ar caracteriza „pământenii”, oamenii locului, pe români, adică; deloc grăbiți să își impună părerile, ținându-le pentru ei, nestrăduindu-se la acțiuni exterioare, ci canalizându-și forța morală către înfrânare și austeră expec-tativă, către meditație. Așezarea și cumințenia din gândul lui Eminescu beneficiază astăzi de un monument a că-rui monumentalitate nu vine din dimensiunile exteri-oare ale artefactului, ci din înălțimea atitudinală și caracterială.

Jurnal

Gheorghe GRIGURCU „Consolarea unui scriptor”

n autor care ți-a devenit familiar, un intim pe care crezi că-l vei putea simți pururi confratern, însă care

treptat se îndepărtează devenind aidoma unui portret așezat într-o sală festivă.

* Visul: o apropiere sau o despărțire amiabilă de tine în-

suți? * Senectute: uiți tot mai multe lucruri utile, devenind

inutil pentru ele. * „Verdele este culoarea apei așa cum roșul este culoarea

focului și de aceea omul a simțit dintotdeauna, instinctiv, raporturile dintre aceste două culori analoage cu cele dintre esența și existența lui. Verdele este legat de trăs-net. În China, corespunde cu trigrama chen care este zgu-duirea (manifestării și naturii în timpul primăverii), tune-tul, semn de început al ascensiunii yang-ului: corespunde și cu elementul lemn. Verdele este culoarea speranței, puterii, longevității. Este culoarea nemuririi, universal simbolizată de ramuri verzi” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant).

* De cîte ori asociezi imprevizibilul cu Răul (din firești

motive de securitate), pierzînd din vedere împrejurarea că Binele are nu o dată o apariție similară?

* O colegă de facultate clujeană a mea, Birău Iosana.

„Un nume de-o frumoasă vechime”, a exclamat Blaga cînd i l-am pomenit.

* Senectute. Obișnuința tiranică cu viața, un substitut al

eternității? *

U

Jurnal

Discobolul/ 2020

39

„De ce dă uneori terorizatul mai mult decît i se cere? (întrebarea aceasta mă obsedează). De ce atribuie călău-lui sau anchetatorului gînduri mai subtile, pretenții mai mari, o sete de cruzimi mai înfiorătoare decît cele reale? Pentru că, terorizat fiind, panica lui e mai inventivă, în-chipuirea lui mai exacerbată, toată activitatea lui neuro-logică mai intensă. Anchetatorul nefiind terorizat (ori mai puțin și în alt fel), e oarecum mai liniștit; adevărul este că terorizatul e mai rău și mai primejdios decît asu-pritorul său” (N. Steinhardt).

* Consolarea unui scriptor. „Și ce dacă semeni cu X? În-

seamnă că și X seamănă cu tine”. * Prin iubirea dureroasă, suntem ai lumii lui Dumnezeu.

Prin luciditatea dureroasă, suntem ai nimănui, bieți stră-ini ai ambelor lumi.

* Zadarnică tentativă, repetată mereu, de a te imagina

altminteri decît ești. A te reconfigura astfel cum ai întoar-ce indicatoarele unui ceas în așa chip încît ele să nu indi-ce ora exactă.

* „A fi sau a nu fi Shakespeare: în comitatul Hidalgo din

New Mexico (SUA) există un oraș-fantomă care se chea-mă Shakespeare. A început ca popas pentru diligențe, cu numele de Mexican Springs, iar după Războiul Civil a primit un nou nume, Grant (în cinstea generalului Ulysses Grant, care va ajunge ulterior al 18-lea președinte al Statelor Unite și va sfîrși pe bancnota de 50 de dolari). Apoi orașul își mai schimbă numele de două ori, întîi în Ralston City și, în cele din urmă, în Shakespeare. Este abandonat în 1929, ca urmare a închiderii minelor de ar-gint din zonă” (Dilema veche, 2020).

* Un autor care își cultivă excesiv maniera n-ar putea fi

socotit propriul său epigon?

Jurnal

Discobolul/ 2020

40

* Cogitații în marea lor majoritate vide, într-un ambalaj

de-o căutată prețiozitate, sub semnătura unui papițoi sofistic. Oare nu întîmplător, ceea ce mi se întîmplă rar, i-am uitat cartea aforistică într-o cameră de hotel?

* „Orice om e vrednic de plîns. Soarta secretă a umoru-

lui însuși nu e bucuria, ci tristețea. Nu există umor în Rai” (Mark Twain).

* 24 decembrie 2018. În primele ore ale după-amiezii, un

drum prin Amarul Tîrg, de-acum în tot mai mare măsură „un loc străin”. Vreme mizerabilă. Cer mereu vesperal, o ploaie urîtă peste nămeții de zăpadă pe alocuri deja înne-griți, cu aspect muced. Trecătorii tot mai puțini, zgribuliți de frig. Într-un mall, ce să vezi? Un om al străzii, scund, costeliv, mișcîndu-se cu greutate, cu un băț pe umăr de care e agățată o traistă pe trei sferturi goală, îmbrăcat într-un lung pînă la călcîie palton negru, dar cu o falnică barbă albă de Moș Crăciun, cerînd vînzătoarei o... lamă de ras.

* Al patrulea Crăciun fără Rocki. Cum l-aș putea uita

chiar în aceste zile? * Primele felicitări de Crăciun s-au tipărit în 1847, la

Londra. * „Tocmai pentru că urmează pe cineva, omul josnic își

formează el însuși o suită” (Elias Canetti). * Lingușitorul își calcă în picioare nu doar propria dem-

nitate, întrucît atentează și la demnitatea obiectului său, care-i poate face hatîrul nedreptățind pe altul (alții).

* „Confesiunea e limbajul celui care nu-și anulează con-

diția de subiect: este limbajul subiectului ca atare. Nu e vorba de sentimentele sale, nici măcar de năzuințele sau de speranțele sale, ci, pur și simplu, de strădaniile sale de

Jurnal

Discobolul/ 2020

41

a fi. Este un act în care subiectul se dezvăluie pe sine în-suși, din dezgustul de a fi doar pe jumătate și mereu în confuzie” (Maria Zambrano).

* Senectute. Se întîmplă și așa: momentele apetenței de

viață devin tot mai alarmante, aidoma dorinței drogatului pentru drog.

* Nu căuta cu orice preț țelul. Mai bine lasă țelul să se

apropie de tine. * De cîte ori numele care se află sub un text te face să ci-

tești altfel textul? Injustiție? Prea posibil, dar una care trece în... naturalețe.

* „Țestosul Diego are 100 de ani și tocmai s-a întors de

pe insula nelocuită Espanola, unde s-a împerecheat cu o femelă de țestoasă uriașă de Galapagos. Diego face parte din programul de salvare a speciei, după ce acum 50 de ani cercetătorii au descoperit că mai trăiesc doar 2 mas-culi și 12 femele. (...) Diego cîntărește 80 de kilograme, are o lungime de 90 de centimetri și o înălțime de 1,5 me-tri” (Click, 2020).

* Scriptor. E uneori ironic cu sine, dar n-are curajul de-a

deveni ironic și cu alții. * Scriptor. Are grijă de-a nu ieși din cuvîntul șefului său

ierarhic, aidoma unui soldat din ordinul comandantului. Calitatea primă a scriiturii sale, stricta disciplină cores-pondentă. În frazele sale se aude nu o dată sunetul călcîielor care se ating pentru a lua poziția de drepți.

* Scriptor. A-ți șlefui obiectul cu rîvnă, pînă cînd

dobîndești intuiția că suprafața acestuia a devenit însuși „conținutul” său.

* „Foarte puțini oameni caută să fie independenți – aces-

ta este un privilegiu al celor puternici. Și cine încearcă să

Jurnal

Discobolul/ 2020

42

fie astfel, chiar pe deplin îndreptățit fiind, dar fără a fi obligat, dovedește prin asta, pesemne, nu doar că este puternic, ci și peste măsură de îndrăzneț. El intră într-un labirint, înmiind pericolele pe care viața însăși le aduce cu sine; dintre acestea, nu cel mai mic este acela că nimeni nu poate vedea cum și unde se rătăcește, se izolează și este sfîșiat bucată cu bucată de vreun minotaur din pește-ra conștiinței morale. Presupunînd că se alege praful de respectivul individ, totul se petrece la o asemenea distan-ță de înțelegerea oamenilor, încît ei nu simt asta și nu-l pot compătimi; iar el nu mai are cum să revină! Și nici mila oamenilor nu se mai poate întoarce!” (Nietzsche).

* Scriptor. Clipa expresiei pe care o opui timpului. * X, volubil, gesticulant, locvace cît se poate,

străduindu-se a-și masca deficiențele. Risipa de vorbe asemenea unui zgomot de fond care acoperă notele false ale unui cîntăreț fără har.

* „La Praga cer senin, la Sofia cer senin, la Moscova cer

senin, la București cer demisia” (ianuarie 2019, la un post tv.).

* De la junețe la senectute, un arc emoțional evolutiv:

așteptare, anxietate, spaimă. În unele perioade tîrzii, to-tuși inversat...

* „Într-o seară am fost cu Camil la «Gambrinus». Cred

că asta a fost luni, după concertul Münzer. Vorbeam de-spre literatura românească. Am reținut fără să zîmbesc declarația lui: -Dragă Sebastian, un singur scriitor este astăzi capabil să dea un roman mare – și acela sunt tot eu. Mi-e imposibil să-mi explic candoarea lui – este așa inte-ligent – și totuși așa de profund naiv” (Mihail Sebastian).

* Bucuria: un călcîi al lui Ahile în viața afectivă. * Modul său de sinceritate e tăcerea.

Jurnal

Discobolul/ 2020

43

* „Un cîine maidanez brazilian a devenit agent de

vînzări auto. Ticson Prime s-a aciuat pe lîngă salonul auto Top Motors care e reprezentanța Hyundai din Sao Paolo, Brazilia. După cîteva luni în care s-a uitat cu jind la mași-nile noi din vitrină, Tucson a fost recent adoptat, a primit legitimație de agent de vînzări, și este principala atracție a showroom-ului. Directorul companiei, Emerson Maria-no, a povestit că Tucson a reușit să vîndă pînă acum trei mașini, chiar dacă nu știe să vorbească și să prezinte mo-toarele. «E prietenos și îi conduce pe clienți la mașina potrivită. Dacă un client întreabă de un anumit model, Tucson se duce direct la mașina respectivă, se așează și dă din coadă», a povestit directorul. Evident, cîinele e plătit în mîncare, nu în bani” (Click, 2020).

* A.E. : „Arta: o simplitate învinsă. De cine? De sine în-

săși, cum spunea, dacă nu mă înșel, Jean Cocteau”. * Atît amar de timp te-ai socotit „nevîrstnic”, captiv al

unei adăstări nelimitate, încît, devenit, iată, octogenar, te simți ca și cum te-ai fi pomenit în mijlocul unei încăperi străine, cu aer solemn, în care nu știi ce să faci. Te ferești să atingi obiectele din jur spre a nu conturba ordinea lor care te depășește, ținînd de o programare universală.

* Ianuarie 2018. Două miliarde de oameni suferă de obe-

zitate. * „Anecdotă povestită de Camille Rousset: Sultanul

Selim i-a spus generalului Sebastiani, după ce zădărnicise atacul englez împotriva Constantinopolului: -Spune-mi ce dorești. Îți voi da tot ce îmi vei cere. -Atunci voi cere Înăl-țimii-Voastre să văd haremul. -Bine, îl vei vedea. Și-l lasă să vadă haremul și toate femeile. După terminarea vizitei, sultanul l-a întrebat pe generalul Sebastiani: -Ai văzut vreo femeie care să-ți fi plăcut? -Da, răspunse generalul, arătîndu-i-o pe una dintre ele. -Bine, mai spuse sultanul. Și seara, generalul Sebastiani primea pe o tavă capul tăiat

Jurnal

Discobolul/ 2020

44

al femeii, cu un mesaj ticluit cam așa: «În calitate de musulamn, nu-ți puteam oferi ție, creștin, o femeie de religia mea. Dar în felul acesta, femeia asupra căreia ți-ai oprit privirea, poți fi sigur, nu va mai fi a nimănui»” (Ed-mond de Goncour).

* A.E.: „Există mitocanul pur și simplu, mitocanul pe

jumătate, mitocanul pe sfert. Deoarece te poate lesne deruta, ultimul e cel mai primejdios”.

* Poți constata atitudinea reală pe care o are o cunoștin-

ță față de tine, urmărind-o pe cea a unui apropiat al aces-teia: soție, soț, odraslă, prieten. E un reactiv care nu te înșeală.

* 8 ianuarie 2019. Aflu de la radio că la Tg. Lăpuș e azi

„polul frigului” românesc. Un simbol al relației mele cu V. L.?

* Se cuvine neapărat ca un tînăr poet să urmeze la un

moment dat cu privire la un înaintaș al său exemplul lui Rimbaud, care a exclamat: „Le Dieu Baudelaire”.

* „Caracteristica marilor probleme este caracterul lor in-

solubil. Valoarea lor stă în întrebarea neostoită care își caută zadarnic răspunsul și în neliniștea de nepotolit. Am văzut în Nord mase de bușteni tăiați alunecînd cu torenții la vale, un vîrtej de trunchiuri. Pluteau la început domol, iar apoi mai repede, fiindcă se apropia o cascadă. Simul-tan, se răsuceau în jurul axei lor și începeau să se asam-bleze în curent, ca și cum ar fi fost reglați de un magnet. În unele locuri, îi mai ajuta și un plutaș. Acest lucru se repetă în împletitura de crengi și rădăcini a copacului vieții, în liniile palmei, în cromozomii nucleelor celulare, în destinul individului. Ceea ce nu se asamblează de la sine va fi asamblat” (Ernst Jünger).

* Senectute. A-ți iubi trecutul prin generosul intermediu

al amintirii nu înseamnă a te iubi pe tine însuți, ci a iubi

Jurnal

Discobolul/ 2020

45

ficțiunea care se află în acel trecut. Ficțiune ca posibilă evadare din cel care ești în prezent. Deci în nici un caz iubire de sine cum afirma cineva.

* „Sparge-mi capul, nu mă jigni!” (proverb oriental). * O iritare difuză, asemenea unei uși care de-o vreme nu

se mai închide bine. * „La bibliotecă răsfoiesc tomul 5 (1913-1916) al ediției în

facsimil a Caietelor lui Valéry. Aproape o mie de pagini, mai multe mii de aforisme, schițe de aforisme, însemnări, toate de o imensă inteligență rece, abstractă. Aproape inumană. Impersonalitate la persoana întîi. Aproape totul e citabil, dar ansamblul e ilizibil: pulbere de sclipiri de gheață într-un vacuum. Imposibil să creezi între ele legă-tura unei povești, a unei drame (fie și pur intelectuală), a unui simplu scenariu narativ. Lectura pagină după pagină sau răsfoirea la întîmplare – totuna. (...) Pînă și figura «autorului» e absentă. Oare Valéry se recitea altfel decît pe sărite? E un fel de austeritate aici, dar și frivolitate – austeritate frivolă sau frivolitate austeră? Dar, repet, totul e citabil, e ca și cînd fiecare aforism ar putea fi folosit ca motto pentru o reflecție, un eseu, o carte încă nescrisă” (Matei Călinescu).

* Contrar aparențelor, încrederea în măreția existenței

ne-o inspiră mai curînd creatorii morți de timpuriu decît cei longevivi. Deoarece la primii ea n-a cunoscut degrada-rea, penibilul regres al senectuții. Au apus într-o splen-doare ce sugerează absolutul.

* O satisfacție care întîrzie prea mult riscă a nu te mai

interesa. Să fie la mijloc o tendință ascetică a amînării? Să conțină amînarea un germene al virtuții?

Fete pierdute

Al. CISTELECAN Între depresie și euforie (Gali/Galia Henegariu)

eși născută la Moscova, în 1917, în toiul revoluției bol-șevice, Galia se trage, de fapt, din Lancrăm. Bunicul ei,

Ioan Henegariu, proprietarul boldei din Lancrăm, a fost deputat la Marea Adunare de la Alba Iulia, iar tatăl – Ale-xe, ”foarte isteț, întreprinzător, gătit cu toate dibăciile” și care ”se înscrisese la Moscova în mișcarea socialistă”, după cum zice Blaga1 – (de amintirile și viața căruia Galia se va folosi în romanul Alexă a'Boldașului,2 premiat de Acade-mie, în 1944, cu premiul ”Năsturel-Herescu”, deși gurile rele ale vremii ziceau că e mai degrabă premiul lui D. Ca-racostea decît al Academiei) a fost, în 1920, consulul Ro-mâniei la Petersburg (e anul în care rușii l-au și expulzat, cu nevasta rusoaică și fiica Galia cu tot). A avut o viață mai mult decît epică, cu un grafic de suișuri și coborîșuri de-a dreptul dramatic: a pornit în lume ca ucenic, s-a speciali-zat în fotografie și tipografie, a făcut apoi avere și a ajuns, cum-necum, în Rusia proprietar de tipografie (pe care rușii, firește, i-au confiscat-o, dar l-au păstrat director și așa a ajuns, după cum povestește Silvia Colfescu,3 să-i cu-noască pe toți mahării bolșevici – pe Lenin, pe Troțki...); reîntors în țară cu mîna goală a devenit un industriaș prosper așa că, în 1946, comuniștii îi naționalizează tot ce avea și-l trimit la închisoare (moare în 1961). Familia tră-iește, tot mai prigonită, doar de pe urma a două ateliere foto, cîte sînt înregistrate, prin '46, pe numele Galiei de către Direcția generală a prețurilor.

1 Lucian Blaga, Hronicul și cîntecul vîrstelor, Ediție îngrijită de Dorli Blaga, Editura Humanitas, București, 2018, pp. 75, 76. 2 Galia Henegariu, Alexă a'Boldașului, roman, Editura Gorjan,

1944. Reeditat în 2003 de Editura ”Vremea”. 3 Interviu, în Adevărul din 23 iulie 2016. (Silvia Colfescu e

cumnata Galiei).

D

Fete pierdute

Discobolul/ 2020

47

Galia și-a scos prima carte (romanul va fi ultima, în caz că n-or fi rămas manuscrise) în 1938: Depănare...4 A fost fata de care era îndrăgostit Emil Ivănescu, fratele lui Mir-cea Ivănescu. Tragediile o pîndeau, se vede, de peste tot.

Multor poeți de azi – de nu cumva chiar tuturor – le-ar plăcea să debuteze într-o mie de exemplare, cum a făcut-o Gali, numai că nu prea mai au o asemenea baftă. Ca poetă Gali se exersează înainte de a avea 20 de ani, așa încît nu-i mirare că se răsfață în versificații de tot felul și se alintă cu depresii de inimă. Altminteri, se trage degeaba din Lan-crăm, căci n-are nici pic de rezonanțe blagiene, inima ei trăgînd-o de-a dreptul spre Topîrceanu. În felul acestuia își face ea peisajele, transcrise în scenete glumețe care preiau și ritmica originalului: ”Ciorile șoptesc în taină:/ Au o inspirație;/ Pe arinii fără frunze/ S-așează cu grație.// Copacii-s plini de trufie/ Sub podoaba falnică;/ Tot șop-tesc cu bucurie,/ Rîd cu poftă sadică.// De departe, seri-os,/ Dealul îi fixează;/ Stă cărunt în raza clară,/ Stă și me-ditează...// Iar spre coama lui sburlită,/ Pășesc cu-animație/ Trei gîndaci și două muște/ Într-o delegație” etc. (Frămîntări). Cam așa fac toate peisajele și toate ano-timpurile, zburdînd în versificații ludice. Numai că la vîrsta la care-și scrie Gali poemele, tema centrală e inima - și dacă se poate, una sfîșiată. Și Gali și-o sfîșie pe a ei, legînd-o direct de priza disperării: ”Inima mi se frămîntă,/ Sufletul mi-e pustiit;/ Jalea neagră și adîncă,/ Gîndul iar mi-a năpădit...” etc. (Sbucium). Bovarismul suferinței e productiv (în pofida veseliei de elevă a lui Topîrceanu) și Gali își prescrie tot mereu disperări crunte: ”Suferința crudă, aspră mă apasă/ tot mai tare./ Gînduri multe, ne-gre, grele-mi/ vin întruna./ Nu mai sper!” etc. (Între dru-muri). Desigur că parte din ele sînt cîntate la mandolină: ”În seara tainică de dor/ Dece-ai tăcut și-ai tresărit?/ Dece tu pasul ți-ai oprit/ Și-ai plîns apoi încetișor?” (Ajunul). Îi place la nebunie să plîngă și să dispere și să se scufunde în suferințe închipuite ca miraj: ”S-au sfărîmat corăbiile visu-

4 Gali Henegariu, Depănare..., Librăria Pavel Suru, București,

1938.

Fete pierdute

Discobolul/ 2020

48

lui meu,/ Pe urma lor vîntul tristeții suflă mereu./ Salciile plînsului clatină,/ Taina-nserării o macină” etc. (Depăna-re...). Face, firește, exerciții de recluziune în boala melan-coliei și de închidere în solitudine definitivă: ”Obloane grele-am tras/ Peste-al meu suflet pustiit/ Și spre tăcere m-am retras/ Cu gîndul trist și ofilit.” etc. (A trecut). Ai zice că Gali pornește avîntat spre o lirică de jelanii.

Numai că nu poate și-și contrazice prin chiote vitale toate depresiile copiate din romantismele de inimă rănită. Ce vrea temperamentul ei e frenezie, nu depresie: ”Vreau să m-avînt/ În joc și în cînt/ Spre farmecul/ Zării senine” etc. (Doar atît). Depresiile invocate trec repede și sufletul Galiei se pătrunde de muzica armoniei: ”Ce pace simt că s-a lăsat/ Afară și în mine!// Afară – cîmp înzăpezit;/ În mi-ne – zări senine. (Gînd senin). Seninătăți și euforii vrea ea să aducă lumii, nu chinuri și jale: ”Cu slova mea vreau să sădesc/ Doar florile pe cari le cresc/ În inimă-mi, suflet și gînd,/ Privirea altor luminînd.” (Rugă). Tema ei autentică e ”lumina ce s-așterne/ pe-un viitor frumos” (Alte zări). Din păcate, Gali n-a fost profetă, nici pentru ea, nici pen-tru ceilalți.

Cronici de întâmpinare

Titu POPESCU

O altă monografie reparatorie lături de monografia despre Publicistul Horia Stamatu, universitarul Ion Dur este autorul unei noi monogra-

fii, ”Cazul” gînditorului Vasile Băncilă (Ed. Muzeul Litera-turii Române, 2020), o ”restanță a culturii noastre” și apă-rută simultan cu cea dinainte. Acest lucru vrea să-l evi-dențieze autorul, cînd precizează încă din titlul cărții că este vorba de un ”Post-Restant” pentru cultura noastră, pe care se încumetă să-l ridice de sub ”operațiunile de oculta-re”, sub care s-au ”pierdut” urmele filosofului Vasile Bănci-lă. A venit vremea să se facă lumină și în acest caz, printr-o critică prielnică, posterioară regimului totalitar din țară, care să recupereze o moștenire filosofico-literară. Cel care se îndîrjise să elaboreze un sistem de filosofie este pînă acum doar parțial cunoscut, datorită corespondenței sale speciale și susținute cu Lucian Blaga. ”Romanul epistolar” dintre Vasile Băncilă și Lucian Blaga a fost reținut de isto-ria noastră literară, asemenea celuilalt, dintre Radu Stanca și Ion Negoițescu; ”ambele au codul unui bildungsroman insolit și constituie o probă de trainică prietenie livrescă presupusă de paradigma generației reprezentate de prota-goniști”. În această corespondență, ”e limpede că, în pofi-da unei mici diferențe, centrul de greutate îl constituie epistolele preponderent eseistice ale celui din urmă”.

Urmărind un plan de lucru cronologic, punctat de scri-erile filosofice ale lui Vasile Băncilă, autorul monografiei rezervă un spațiu special Scrierilor din tinerețe, de unde desprinde o serie de ”reflecții” care vor intra în conturarea de ansamblu a filosofiei metafizice – o ”metafizică spiritu-alistă”, ”metafizica spiritualistă a lui Vasile Băncilă este de natură creștină. Pentru el, spiritual vorbind, Dumnezeu înseamnă totul, e ceva transcendent; este, cum spune în Geneză, Duhul care plutea peste ape și care a însuflețit haosul; este cel care ”a făcut universul oarecum cum l-a

A


Discobolul/ 2020

50

50 făcut pe om”, așa încît, ”întru-un fel, și universul e Fiul lui Dumnezeu – dar numai într-un fel”.

Cartea este o aplicație strălucită a capacității de sinteză a lui Ion Dur, a egalității cu sine în urmărirea drumului investigativ, a folosirii surselor documentare, a curiozității sale bibliografice. Această a două sa monografie reparato-rie, apărută simultan cu prima, este dovada certă a aplică-rii acestor însușiri.

Dacă pînă acum ”cazul” gînditorului Vasile Băncilă era ținut în actualitate de larga sa corespondență cu Lucian Blaga, acum ne este restituită întreaga sa anatomie spiri-tuală, gîndirea sa intensă și aplicată, făcîndu-i-se astfel dreptate în cîmpul filosofiei românești și în cultura noas-tră. Astfel, se face demonstrația indubitabilă că ”eseurile sale filosofice originale sunt de neignorat în istoria filoso-fiei românești”.

Iată cum apare în cîteva cuvinte finale: ”omul organic și creștinul Vasile Băncilă /este/ un om a cărui religiozitate s-a difuzat, blagian, în toată ființa lui, precum ”drojdia în aluat”. Sunt norme, cum singur o spune, ”deziderate, aproape imposibil și, în orice caz, greu de înfăptuit”; el ”compară imaginea lui Blaga din timpul vieții cu aceea a lui Goethe, iar masca mortuară îi amintește de Pascal”. Ca un nou Virgiliu, Blaga ”ne va primi și ne va conduce în spațiile și incintele de dincolo și ne va ajuta să descifrăm, extatic, runele existenței eterne”.

Întreaga carte a urmărit și documentat ceea ce și-a propus încă de a început: să scoată de sub praful timpului această ”restituire sau recuperare, care trebuie făcută în mod echilibrat, fără prejudecăți, cît mai departe de tempe-ratura pe care o iradiază magma politicului, adică, să spu-nem așa, receptată sine ira et studio”. Pentru aceasta, a fost nevoie ”să se instaleze un climat valoric, cu alte crite-rii de evaluare și cu o altă măsură a transparenței trecutu-lui istoric și cultural, ca să se valorifice o imensă arhivă”, cum este ea rămasă de la ”anahoretul la domiciliu”, Vasile Băncilă.


Discobolul/ 2020

51

51

Monica GROSU Narațiuni și limbaje

oua carte de proză, Diplome maritale (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019), publicată de Mihai Pascaru, adaugă, prin exersarea unor noi tehnici nara-

tive, imaginea lumii românești imediat postrevoluționare. Revelațiile acelor ani postdecembriști sunt atroce și dezvălu-ie convulsiile unei lumi în schimbare, iar autorul reușește să le prindă cu subtilitate conturul. Poet și prozator albaiulian prin adopție, Mihai Pascaru și-a formulat, prin prozele de până acum, un teritoriu propriu de investigare și analiză care oscilează între două nuclee topografice dominante în chiar biografia sa: Piatra/ Piatra Neamț (zona de origine) și Munții Apuseni (debutul carierei de sociolog și profesor). Cele două universuri sau extensii ale acestora în memoria afectivă și imagistica narativă a autorului se regăsesc și în volumele de proză scurtă, apărute anterior: Piramida. Satul și copilăria lui Andrei Dumitriu (2010) și Cuțitul de vânătoare. Întâmplări din Munții Apuseni (2011). Liantul acestor cărți, ca și a celei de față, nu îl constituie doar cadrul topografic, ci și un personaj-cheie, martor și actant deopotrivă, ipostaziat în jurnalist, profesor sau cercetător de sociologie, aflat în căutare de răs-punsuri la anchetele sale.

Cele șase proze care compun volumul recent apărut se constituie în adevărate „secvențe romanești“, așa cum se indică, provocator, în subtitlu, deoarece, prin numărul de pagini și multitudinea personajelor, se încadrează între po-vestire și nuvelă sau chiar mai mult decât atât. Luate în par-te, fiecare proză își are savoarea ei, verificabilă totodată sub aspect epic și lingvistic. Arta exprimării se alimentează, în scrierile lui Mihai Pascaru, dintr-un limbaj insinuant, din cultivarea ironiei și a aluziilor textuale, din preponderența eufemistică și jocul de cuvinte. Un bun exemplu pentru aspectele deja amintite, ca și pentru răspărul descriptiv postmodernist, cu iz lirico-ironic, poate fi un fragment din proza Ucenicul: „...Cristina, care îi mai trăgea din când în când mâna spre picioarele ei, semn că ar fi timpul să facă și el ceva mai concret până ce Cântarea Cântărilor avea să se audă

N


Discobolul/ 2020

52

52 și ea. Numai că Andrei își proteja cu grijă palmele când îi erau îndrumate pe coapse prea sus, sub fusta valuri-valuri și mirosind a spumă de mare sau a gură de scoică mirată. Greu de explicat de unde teama aceea de a atinge coama valului, poate de unde se născuse și crescuse numai la munte și nu văzuse încă marea, cu deschiderea ei generoasă. Mai era și spațiul acela al infirmeriei, inhibant, și mai era și situația oricum neortodoxă în care se aflau, ei doi, tocmai ei doi care erau sortiți, prin funcțiile deținute în uteceu, să îi educe pe alții întru respectarea regulamentelor școlii și ale internatu-lui.“ (p. 71)

Subiectele abordate prind razant imaginea unei lumi ce trăiește în derizoriu, complet absorbită de faptul mărunt al zilei în detrimentul valorilor morale, anulate cu fiecare gest, cu fiecare nouă întâmplare. Pe axa temporală și nu doar spa-țială, naratorul glisează experiențe disparate, trăite sau doar observate de Andrei Dumitriu (mai întâi ca elev, apoi ca per-soană activă în câmpul muncii). Zonele cu o narativitate sugestivă surprind mediul educațional, cu un sistem tarat, cu reprezentanți deloc onorabili și elevi sau studenți pe măsură. Nu e de mirare atunci că în proza ce dă numele volumului, Diplome maritale, un personaj conchide, în termeni de in-vectivă: „Calce-le de diplome, că tare greu se mai iau!“ (p. 158) Și așa era, fiindcă examenul obținerii diplomelor stătea în vizorul întregii comunități, iar lanțul slăbiciunilor fiind mult mai lung și mai întortocheat în epoca de tranziție când apăruseră o mulțime de universități. De obținerea a cât mai multe diplome depindea viitorul eroinei, Cleopatra Bocului, căsătoria cu inginerul minier Axinte Minca, dar și succesul pensiunii „La Pupătoare“. De fapt, toate aceste secvențe na-rative extinse reflectă, la modul complex, hățișul relațiilor sociale, compromisurile aflate la limita ilegalității și perpetua încercare de a ține pasul cu normele Uniunii Europene, norme greu de asimilat și înțeles, dar și mai greu de pus în practică.

Fiecare proză pare să direcționeze atenția spre o zonă comportamentală anume aleasă, când, în fond, doar comple-tează tabloul extins al societății românești dintr-o anumită perioadă istorică: „acele zile calde de decembrie revoluțio-nar“, cu visele și proiectele suprarealiste ale unor oameni


Discobolul/ 2020

53

53

deloc pregătiți să întâmpine libertatea. Starea de năuceală, tensiunile mocnite, căci apele nu se limpeziseră încă, iureșul schimbărilor, toate acestea nășteau iluzii în rândul populați-ei. De aici, apetitul pentru derularea unor proiecte fantasma-gorice pe bani europeni: creșterea vacilor pe terasa blocului sau povestea porcului electric, două secvențe de un umor irezistibil, chiar dacă finalul e, în unele cazuri, de-a dreptul tragic.

Firul epic al narațiunilor este imprevizibil, pliat pe dina-mica tipologiilor umane și a situațiilor ce creează uneori breșe de irealitate și mister psihologic, dar și o stare de am-biguitate întreținută constant. Retorica aparte, golită de sens imediat, revelează, pas cu pas, subtilități bine gândite, adevă-ruri suculente, care ies parcă din gura personajelor în modul cel mai firesc și naiv cu putință. Se observă totodată tendința de a topi limbajul științific într-unul literar, aproape fiecare proză având strecurate rezultatele unor mici anchete sau observații sistematice de tip sociologic. Infidelitățile, promis-cuitatea sexuală, strategiile de supraviețuire ale celor mai puțin norocoși (Vinitura), condițiile dure de muncă de la gatere sau din mină, sistemul de relații sociale, cu aluziile lui transparente, precum și un duh al locurilor care întreține încă legenda vâlvelor din munții auriferi, toate compun sub-stanța epică a volumului în discuție. Ultima proză, Buna vecinătate, împinge acțiunea în zona psiho-patologicului dezumanizant, cu scene tari, specifice geografiei locale, și copleșitoare ecouri de intertextualitate literară.

Mihai Pascaru dă expresie, cu fiecare nou volum publicat, unei umanități pe care o surprinde în ceea ce are ea mai au-tentic. Portretele abil schițate, limbajul subversiv, mereu provocator, precum și umorul bonom, comprehensiv dau prozei sale un aer de fantezie, dar și de luciditate extremă. Diplomele maritale reliefează spectacolul uman în mani-festările sale, când comice, când dramatice, dar adeseori bizare și alienante, focalizând atenția spre aspecte com-plexe și grave ale existenței, chiar dacă ritmul dinamic și surprizele stilistice par să conducă lectura în altă parte.


Discobolul/ 2020

54

54 Simona-Grazia DIMA

Limanul de după diluviu

upă cinci volume de nuvele și povestiri și un roman, scrieri ce vădesc o remarcabilă sensibilitate, precum și

o aplecare spre observarea lucidă a tendințelor sociale, prozatorul clujean Adrian Țion (de asemenea, autor al unor monografii, note de călătorie, culegeri de cronici literare și teatrale) revine cu un roman intitulat Ape sal-mastre (Cluj-Napoca, Asociația Casa Cărții de Știință, Casa Cărții de Știință, 2020). Volumul beneficiază, pe coperta a patra, de o prezentare entuziastă a lui Ovidiu Pecican, care evidențiază maturitatea prozatorului, precum și abili-tatea de a-și fi ales subiectele din realitățile românești ale prezentului.

Regăsim în noul roman al lui Adrian Țion fuziunea din-tre metoda sa de un realism minuțios, întemeiată pe stu-diul atent al unor prototipuri umane tipice tranziției, și dezvoltarea unor motive prezente în mentalul personaje-lor, psihanalizabile și răspunzătoare de pornirea tramei epice. Autorul, hărăzit cu un simț aparte al amănuntului revelatoriu, mixează realul și imaginarul cu vervă și, toto-dată, cu intens lirism, pe canavaua unui basm contempo-ran plin de melancolie, înțelepciune și duioșie. Derizoriul unei societăți atomizate, adesea redusă la reacții automa-te, pavloviene, este contrabalansat de reversul simbolic al tuturor fenomenelor, ce devin, astfel, ample și intens semnificative, într-un al doilea plan, discret, dar esențial.

Lupta dintre bine și rău este ilustrată de faptele și trăi-rile personajului principal, Nicolae Podorean, confruntat cu soarta potrivnică, pe un fundal ostil. Orfan, părăsit de mamă și crescut de bunicul Tudor, fost miner, Nic, cum este numit în roman, activează ca modest igienist la Sane-pid, fiind, în același timp, devotat soț și tată, cavaler fan-tast, visător incurabil. El face parte din galeria tipologică a oamenilor mărunți, dar apți de o mare dăruire, de o pro-funzime a sufletului inaccesibilă inșilor eminamente prac-tici. Resortul actelor sale, iubirea, se îngemănează cu sti-

D


Discobolul/ 2020

55

55

hia apei, asumată drept formă fluidă a afectivității, pre-zentă în toate ipostazele posibile. Complexa simbolistică a apei joacă, totodată, din punct de vedere scriptural, rolul de element decisiv al dezvoltării narative. În planul sensu-rilor, apa este, constant, zenit și nadir, sursă de inspirație și judecător infailibil, pistă de decolare înspre zona ideale-lor, dar și treaptă abruptă de coborâre în iad.

Deși simplu funcționar insignifiant, Nic se angajează cu întreaga ființă într-o bătălie de cosmică anvergură cu ne-dreptatea (nelipsită, aici, o nuanță de umor, rezultată din contrastul dimensiunilor implicate și împletită cu sugestii venite din zona SF – prin distopii încrâncenate – ori din cea a fantasticului benign). Eroul este dornic să-l determi-ne pe Granea, un veros om de afaceri, să își mute ferma de pui, al cărei miros insuportabil devenise nociv pentru să-nătatea oamenilor din cartier. Ceea ce trăiește Nic se poa-te interpreta ca o purificare de sine, în sinergie cu efortul de asanare a unui tulbure teritoriu comunitar, dominat de egoism și rapacitate. Caracter inocent și ingenuu, el se preocupă doar să restabilească limitele normalității, dar este prins în plasa unor interese meschine (strivit apoi, la nivel social, dar nu și în suflet).

Visul de a-și deschide o afacere cu pești decorativi, luându-și-l ca asociat pe Anton, un cunoscut cu veleități în domeniu, lipsit, din nefericire, de imaginație și orientat numai în sens pragmatic, constituie o altă supapă a aspira-țiilor sale difuze. În pofida bunelor intenții, Nic eșuează lamentabil, din pricina diluviului provocat în locuință de inamicul său. Pereții apartamentului, tapetați cu fabuloase acvarii, constituie proiecția fantasmatică a dorinței lui imperioase de a combina magia apei și euforia familială. Pentru psihismul său racordat la palierul inconștientului colectiv, jungian, acvaristica reprezintă și imboldul irepre-sibil de a depăși traumele trecutului, de a elimina deșeuri-le stagnante, prin recâștigarea curăției proprii apelor primordiale. Maiestuoșii pești multicolori, martori tăcuți ai vieții de familie a proprietarilor, figurează la loc de cin-ste, în calitate de embleme ale frumosului, ale grației na-turii (deziderat major al lui Nic, convins că naturalețea


Discobolul/ 2020

56

56 nepervertită poate fi pentru umanitate o cale de mântui-re). Imaginația debordantă a autorului ne oferă însă, la modul cel mai firesc, și un personaj aparte, căci există, printre silențioșii companioni ai personajelor, un pește de ținută regală și filosofică, perfect integrat în discursul ro-manului. El izbutește, prin judicioase, dezinvolte comen-tarii, să facă o spirituală sinteză a situațiilor traversate de protagoniști, a tensiunilor ce îi obsedează (și să o expri-me!), dovedind că le cunoaște perfect gândirea și tempe-ramentul. Inserția de fantastic nici măcar nu pare stranie, într-atât de bine funcționează în textura narativă!

Potopul din apartament anunță dezastrul, scindarea familiei, întemeiată, oricum, conjunctural, fără sentimente adevărate din partea soției. Proaspătă mamă, Amalia fuse-se motivată, în asocierea cu Nic, doar de imboldul dobân-dirii unui tată pentru copilul ei, după ce o părăsise iubitul. Deși alături de salvatorul ei, se considera totuși încorseta-tă într-o căsnicie mediocră și frustrată în vechea-i ambiție de a lucra ca top model. Spargerea intenționată a acvarii-lor, pusă la cale de inamic și soldată cu inundarea multor locuințe din bloc, îndepărtează deci ceea ce era inautentic și lipsit fără viitor de multă vreme. În catastrofă cei doi sunt deposedați de micile lor comori, o brățară a Amaliei, dar și aurul strâns în pepite de bunicul Tudor, moștenire prețioasă, inspiratoare, predată lui Nic printr-un ritual solemn. Este semnul sfârșitului: Nic pierde procesul cu Granea și intră la închisoare pentru doi ani, printr-o sen-tință discutabilă. Efortul său nu a fost însă în van, deoare-ce ferma a suferit o transformare, iar apoi a încetat să emane maleficele noxe. Cu toate acestea (iar aici Adrian Țion se dovedește a fi un subtil cunoscător al psihologiei mulțimilor), nimeni nu îi recunoaște meritul, întreg carti-erul și, bineînțeles, Amalia, îl disprețuiesc, nu-i poartă gratitudine. Vina lui? Faptul că, în pofida cauzei drepte, slujită cu abnegație, nu deține putere financiară și socială. Se demască aici, fără iluzii, lipsa de ideal a unei bune părți a societății de azi, superficialitatea din ce în ce mai pro-nunțată a relațiilor umane. Prin urmare Nic se pomenește complet singur în fața destinului.


Discobolul/ 2020

57

57

O altă mostră de arivism (ridicol, până la urmă) se re-marcă în cadrul „Asociației Crescătorilor de Animale Mici” din oraș, numită „Liliput”, compusă din pensionari ce-și confecționează o alură de oameni importanți, atotștiutori. Provincialismul și nimicnicia le sunt însă fixate de Adrian Țion în savuroase efigii, pe parcursul celor trei capitole ale Bursei de zvonuri. Conversațiile purtate la asociație sunt veritabile malaxoare unde adevărul, frânt sau minimalizat până la inautenticitate, „trebuie” să corespundă unor pre-judecăți și dorințe răutăcioase.

Cumulul tragediilor rostogolite în existența eroului are și el la origine un eveniment legat de apă. Ocazia fatidică a dezlănțuirii forțelor descompunerii (și, implicit, debutul romanului) a constat în intruziunea involuntară a lui Nic, însoțit de fiul său Pușu, pe teritoriul Companiei de Apă. Totul începe cu o premoniție – o frunză se prinde în min-ciogul tatălui, ocupat să captureze purici pentru peștii de acasă. Apoi copilul descoperă un cadavru plutind pe râu și trăiește o revelație tainică. Doar mult mai târziu mărturi-sește că tocmai atunci își întâlnise părintele biologic, decis să-l ia cu el în Italia, unde lucra, ceea ce s-a îndeplinit ul-terior și a contribuit la destrămarea familiei.

Năruirea mărețului vis acvaristic, printr-un potop ce spală totul, nu se încheie totuși tragic. Apa își arată, în fine, valențele taumaturgice. Nic iese din închisoare, se reîntoarce în apartament, deprimat, pare să fi coborât în cel mai jos punct imaginabil, dar fiul dat dispărut revine din Italia și, după o experiență dureroasă în noua familie a mamei sale remăritate cu un afacerist descris cu sarcasm, hotărăște să rămână cu el. Într-o scenă mișcătoare, Pușu îi oferă o crenguță de coral, culeasă, cu gândul la trecut, dintr-un recif mediteranean, pe când se afla în Corsica la scufundări, împreună cu tatăl biologic. Dincolo de per-spectiva oricăror relații reînnoite, înțelegem că Nic nu a putut fi alungat din locul ocupat cu statornicie în inima lui Pușu. Era o postură sacră, cucerită prin afecțiunea sin-ceră și înțelegerea largă arătate dintotdeauna copilului. Cei doi au format ab initio nucleul unei familii autentice, printr-o anume libertate identică în felul lor de a vedea


Discobolul/ 2020

58

58 (de a interpreta, în fond) lumea. Fericiți după regăsire și mai înțelepți după atâtea peripluri și experiențe, ajung să trăiască un moment al resurecției, dar și al stabilizării. Nic își găsește în final o slujbă convenabilă de acvarist – răs-plata, căzută din cer, a dezinteresatei lui competențe în materie de pești decorativi. Optimismul își reintră astfel în drepturi. Interesant este bilanțul conștientizat de Nic spre finalul atâtor ani zbuciumați: se socotește pedepsit pe drept, pentru a fi trădat prin țeluri comerciale idealul pur al apei, ce nu trebuia supus maculării nici prin idei de înfi-ințare a unor magazine, nici prin asocierea cu oameni ca Anton, lipsiți de idealism. Nic a pierdut ceea ce nu fusese al său cu adevărat, dar a câștigat o viață onestă și un suflet afin, iubitor.

Grație vivacității și plasticității sale, dar și actualității unor situații sociale, romanul deține un cert potențial cinematografic.

Dincolo de meandrele acțiunii și ale sensurilor detec-tabile în profunzimile textului, doar lectura plină de sa-voare a romanului semnat de Adrian Ţion poate da măsu-ra farmecului unei narațiuni care împletește în perfect echilibru epicul cu poeticitatea, comicul cu meditația, felul așezat de a privi existența cu nebunia creativității.


Discobolul/ 2020

59

59

Elisabeta BOGĂȚAN

Eugen Dorcescu și arta jurnalului

n ampla sa lucrare dedicată jurnalului intim, ( Ficțiunea jur-nalului intim, 1. Există o poetică a jurnalului, 2. Intimismul

european , 3. Diarismul românesc), Eugen Simion considera jurnalul intim „un semn de maturitate a culturii, şi mai mult decât atât […] gradul de dezvoltare a societăţii şi a conştiinţei personalităţii umane. Jurnalul european apare atunci când individul ia act de prezenţa lui în lume şi de caracterul unic şi irepetabil al persoanei sale.” (apud L.L.Ciucă, Eugen Simion între teorie, trăire şi mărturisire, „Philologica Jassyensia”, An X, Nr. 1 (19), 2014, Supliment, p. 193‒202.) De asemenea, L.L.Ciucă remarcă : „ O altă idee importantă pe care Eugen Simion o aduce în discuţie constă în existenţa în scriitura in-timă a celui de-al „doilea glas”, termen preluat de la diaristul polonez Gombrowicz. Astfel, dacă jurnalul intim ar putea fi definit drept un „gen al sinelui în care eul profund şi eul bio-grafic se suprapun perfect”, al „doilea glas” ar fi eul critic ce comentează celălalt eu, adică „eul aflat în expansiune” (Gom-browicz).” (idem, p. 194). Astfel apare ceea ce Eugen Simion a numit „ficțiunea nonficțiunii”, prin intervenția în curgerea neselectivă a realității. Or, în momentul afirmării ficțiunii intrăm pe teritoriul artei.

Se evidențiază deci faptul că jurnalul la care ne referim, aparținând lui Eugen Dorcescu, „Îngerul adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998)”, Editura Mirton, Timişoara, 2020, Edi-ţie îngrijită, Selecţie de texte, Prefaţă şi Note de Mirela-Ioana Dorcescu, Redactor de carte: Mirela-Ioana Dorcescu, apare într-un context european favorabil literaturii memorialistice. Mai mult, într-un context în care se pune în discuție aborda-rea jurnalului ca operă literară., operă de artă. De altfel, redac-torul cărții, Mirela-Ioana Dorcescu, a precizat în Prefață drept criteriu de selecție din materialul vast „ cel de natură estetică.”

Poemul Templierul, pus ca motto al jurnalului , dă o grilă de lectură : trimis într-o lume haotică, dezechilibrată și dezechilibrantă, poetul își asumă ca misiune apărarea dreptei credințe întru Hristos. Această grilă este necesară și pentru

Î


Discobolul/ 2020

60

60 decodarea corectă a titlului volumului : Îngerul adâncului. Această numire, Îngerul adâncului, Abaddon, are decodări polare. Astfel, în „Apocalipsa după Ioan” , Abaddon este un înger pustiitor din adâncuri. Și în Cartea Revelației 9.11 Înge-rul adâncului, Abaddon, este descris ca „Distrugătorul ”, Înge-rul morții. Dar , apare aici un detaliu semnificativ : el îi stră-punge și-i umple de venin pe cei care nu au pecetea lui Dum-nezeu pe frunte. Această înclinare a balanței către Dumnezeu este și mai puternică în alte credințe, de exemplu Martorii lui Iehova îl consideră pe Abaddon un înger care are cheile abisu-lui, fiind un reprezentant al lui Dumnezeu. Mai mult, conside-ră că ar fi un alt nume al lui Isus, după învierea sa din morți.

Când și când, în cuprinsul jurnalului, autorul mai face câte-o referire la Abaddon : „De aceea, poate, chiar lumina mi se pare sumbră, de aceea insanitatea mediului (uman, urbanis-tic) mi se pare și mai atroce. Sunt reziduurile lumii vechi, pe care Îngerul nimicitor, Îngerul Adâncului le împinge spre ne-ant ” (p.290-291 ).

Cartea este structurată în trei părți, cu denumirile date în ebraica veche : 1. Moth Tamuth, (în ebraică) : „Murind, vei muri”; 2. Abaddon, (în ebraică) : „Îngerul adâncului” și 3. Ha-vel Havalim, (în ebraică) : „Deșertăciunea deșertăciunilor”.

Moth Tamuth începe cu un citat din Regi, 14.14 : „Noi vom muri și vom fi ca apa vărsată pe pământ, care nu se mai poate aduna. Dumnezeu însă nu voieşte să piardă sufletul...” (p.23). Iarăși se impune grila de lectură dată de poemul-motto, Tem-plierul : Acest templier fiind revelat ca un avatar al poetului, luptând în „armata lui Hristos” cu mult timp în urmă, avem afirmată o perenitate a sufletului, trimis pe pământ sub diferi-te reîntrupări, dar cu aceeași misiune : de a apăra credința în Dumnezeu, în Isus Hristos, misiune pe care, implicit, poetul și-o asumă ca actuală. Căci, indiferent ce trăiri interioare sau fapte de viață consemnează, autorul raportează totul la năzu-ința necesară a omului către divinitate, către Autorul lumii. Iar sursa răului din om și din lume este văzută în îndepărtarea de divinitate, ceea ce accentuează și suferința.

Această puternică propensiune spirituală constituie nota distinctivă a Jurnalului lui Eugen Dorcescu și ea își subsumea-ză întregul material, din care izvorăște intensitatea trăirii fap-


Discobolul/ 2020

61

61

telor interioare și exterioare. Intensitatea acestei trăiri repre-zintă o adevărată coordonată lirică, poetică, a jurnalului.

Validarea Jurnalului ca lucrare literară este susținută și de numeroasele și sugestivele portretizări, prin intermediul căro-ra autorul își transmite sentimentele generate de raportarea sa la lume, de viețuirea sa în lume. Procedeele de portretizare sunt cele clasice. Între aceste portretizări întâlnim autoportretizările, portretizări ale persoanelor din mediul social ambiant, portrete colective. Specificăm aici că, dacă portretizările persoanelor din mediul social ambiant au carac-ter conjunctural, fiind izvorâte din relații sociale întâmplătoa-re, autoportretizările și portretele colective au și valoare de document socio-cultural.

Aceste portretizări introduc în scenă, ca o scriere în proză, adevărate personaje, principale sau episodice. Și tot ca într-un anumit tip de proză, eul auctorial, identificat fiind cu eul-personaj, este omniscient.

1. Autoportretizările, rezultat al unei fine introspecții, oglindesc mereu raportarea sinelui la mediul socio-cultural, raportare izvorâtoare de tensiuni interioare care explică și ajustează manifestarea sinelui. Dar, într-un plan mai profund, această raportare este în principal eludată, căci scriitorul se simte, în fapt, raportat numai la esență, la divinitate. Acest joc de planuri este izvorâtor de tensiune și se înscrie în tragismul condiției umane.

Scriitorul își autoconturează personalitatea de om între oameni ca fiind structurată pe două coordonate majore: iubi-rea și poezia, scrisul. Orice altceva este aleatoriu, insignifiant.

Întâlnim scurte reflecții ale lui Eugen Dorcescu asupra sa ca poet : „Eu sunt poeta genuinus și poeta doctus, prea puţin poeta artifex. Eu sunt poet, nu acrobat. Și, deasupra tuturor distincţiilor, pentru a defini, cât de cât clar, fondul Cronicii, nu sunt poet religios.” (p. 253).” Alteori întâlnim considerații mai generale : „poezia românească a fost dominată, mereu, de o tendinţă idilizantă, mămoasă, sau de una moralizatoare. În câteva cazuri, s-a recurs la viziuni filosofice (cosmogonice), dar perspectiva metafizică asupra fiinţei umane e foarte rară... Or, exact în această perspectivă metafizică se edifică poezia mea, asemănătoare, în acest punct (cum s-a observat), cu cea a lui Baudelaire. Știu, simt, că felul meu de a gândi și a scrie


Discobolul/ 2020

62

62 diferă de al celorlalţi.” (p.386). Scriitorul își analizează minuți-os structura de literat : „eu nu sunt calofil, pe mine viaţa și moartea mă obsedează, trupul și duhul, lumea și Dumnezeu. Ce-mi pasă mie de clasicism și de modernism? Pentru mine scrisul, poemul sunt un mod de a fi (de a supravieţui), nu unul de comunicare. Tema mea este fiinţa, nu literatura.” (p.387).

Sau câteva referiri la propria poezie : „Știu și eu că, în felul lor, sunt texte crude, mizantrope chiar (lucru pe care poate îl și regret), dar eu (potrivit harului ce mi s-a dat) zugrăvesc lumea Răului, spre a îndemna, indirect, la Bine. N-o fac deli-berat, ci firesc, natural, spontan, după cum îmi dictează talen-tul. Căci lumea aceasta e dominată de Cel Rău.” (p.255-256).

Și, făcând o retrospectivă, la un moment dat : „Mă bucur că Dumnezeu mi-a dat har și putere să stihuiesc Psalmii (Tehillim), Ecclesiastul (Qoheleth) și Pildele (Mishle). Mi-am împlinit, astfel, rostul și i-am dat vieţii mele sens, zbor, ţel, lumină, spiritualitate, conţinut. Dumnezeu-Tatăl (Iahve), Fiul (Jeshua Hanozri Wumelech Haiehudim) și Duhul (Ruah, Pneuma), Fiinţa Supremă, unică, în trei ipostasuri, să vegheze cu bunăvoinţă asupra noastră, acum și de acum înainte!” (p.511). Și : „Psalmii în versuri sunt cartea Paradisului meu lă-untric. Cronică și Abaddon – cărţile Infernului meu interior. Ecclesiastul în versuri e concluzia existenţial-artistică la care am ajuns. Dar Pildele în versuri ce reprezintă? (…) Ele sunt dreptarul meu în această vale, în acest provizorat, acceptabil adesea, frumos uneori, insuportabil mai totdeauna.” (p.511).

Observăm că în autoportretizările prin care se raportează la scris, la poezie, Eugen Dorcescu împletește mereu elemente de artă poetică.

Dar, de fapt, drumul său prin lume e cel interior : În por-tretizarea sa interioară, poetul se străduiește nu atât să-și pre-cizeze determinările, cât comuniunea sa cu marele tot: „Mă simt întreg, nerisipit, încercând o comunicare cu esenţa.” (p.26). De asemenea : „Și am rămas singur. Singur și neclintit pe convingerea mea dintotdeauna: primatul Duhului asupra tuturor și a toate.” (p.310). Mai mult, afirmă scriitorul cu con-vingere, „Nu există artă mare în afara sentimentului metafi-zic.” (p.391).

În acest context autorul face unele precizări : „Am încercat, la o întâlnire de la Universitate, să fac distincţia dintre poezia


Discobolul/ 2020

63

63

religioasă și cea mistică. Prima prelucrează prozodico-stilistic teme și motive scripturistice. Cealaltă asimilează existenţial mesajul Duhului. Eu cred că valoarea oricărei poezii e în func-ţie de altitudinea trăirii mistice. Astfel, va absorbi și structurile realului (acest miraj senzorial-imagistic) și se va înălţa, simul-tan, spre absolut. (…) Valoarea unei opere de artă (literatură, artă plastică, muzică) e dată de cantitatea de fiinţă pe care acea operă o conţine; fiinţă ce-a conștientizat că aparţine Fiin-ţei.” (p. 413-414).

Scriitorul arată că drumul său către Civitas Dei a început prin „refuzul realităţii imediate. Acest refuz s-a rezolvat în mai multe feluri de-a lungul timpului: refugiul în fantasma clasici-zantă (Pax Magna), în cea medievală, în spaţii libere, metafizicizate (marea, codrul), în alterităţi totemice, eterate, simbolice (lupul, cavalerul, trubadurul), în sentimente ireale, imposibile (proiecţii an-istorice ale iubirii) etc. Așadar, o poe-zie a unei aspiraţii nedeslușite, aspiraţie exprimată însă foarte plastic, foarte convingător, cred, din punct de vedere senzori-al. Introspecţia, explorarea abisalităţii interioare... A urmat fixarea obiectivului, descoperirea, revelaţia. Ceea ce căutam era, într-adevăr, Civitas Dei.” (p.399).

2. Portretele colective sunt, în general, în tușe negative. De exemplu, autorul prezintă, oripilat, un portret colectiv al oa-menilor implicați în mișcarea teatrală postrevoluționară: „„Am fost aseară la Teatru, la O noapte furtunoasă. Ce batjocură! Un adevărat scandal! Am plecat la pauză. Numai obscenităţi. Nu mă mir de regizor, probabil un veleitar, un nenorocit ce vrea să pară interesant. Mă nedumerește că s-au găsit actori care să accepte o asemenea rușine.” (p.43). Și „Oricum ai privi lucru-rile, e un sabotaj. Poate inconştient, poate neintenţionat, poa-te doar pervers, poate generat de prostie sau de tembelism, dar, ca efecte, tot sabotaj rămâne.” (p.44) . Autorul jurnalului, urmărind reacțiile în sală, rămâne consternat de ecoul media-tic al piesei: „Am întâlnit privirea consternată a lui Vladimir Jurăscu. În spate, cunoscutul Profesor și om de cultură Erich Pfaff comenta, revoltat, în picioare, cu voce tare, gesticulând, trivialitatea, grobianismul acestei interpretări scenice. O in-terpretare genito-urinară și fecaloidă. O infamie, exact în se-lectul, aristocraticul Teatru timișorean... Iar azi-dimineaţă aud


Discobolul/ 2020

64

64 la Radio Timișoara că a fost un mare succes! Bravo nouă! Așa ne trebuie, bată-ne norocul de faliţi!” (p.44).

Sau tabloul social postrevoluționar, care i se pare dezolant : „ Evenimentele din 1989 au dat deoparte, fără menajamente, cortina, au smuls măștile. Și iată: scena e plină de chipuri hi-doase. Fiinţele umane s-au esenţializat, s-au stilizat: X figurea-ză sperjurul, Y lăcomia, Z ura, A paranoia, B prostia crasă ș.a.m.d. Bun moment pentru moraliști.” (p.54). „Vacarm, cer-turi, înjurături, negoţ, haimanale peste tot...” (p. 29). „Şi iată, tuturor le iese, acum, pe chip, imaginea șobolanului lăuntric. De altfel, oraşul întreg, pieţele, parcurile, ca să nu mai vorbim de subsoluri, foşgăie de şobolani. O lume demenţială, rapace, nemernică, hoaţă, bârfitoare, nulă. Ce va rămâne după noi?” (p.32). „Se instalează, pare-se, democraţia celor plini de bani. Se conturează un capitalism primitiv, sălbatic, o lume de du-ghene și cerșetori. O lume fără idealuri, fără omenie, bellum omnium contra omnes.” (p.33). Și : „Lume oribilă, lipsită de orice omenie, de orice farmec. Numai ură. Cine trăiește în ură... trăiește în Infern. Infernul, ca și Paradisul (Nirvana) sunt stări de spirit. Acum, stăpânește Infernul... Adică, o exacerbare a Samsarei. Conștiinţa samsarică în ebuliţie.” (p.118).

Caracterul profund meditativ al Jurnalului reprezintă una din liniile sale de forță. Motivele panta rhei, vanitas vanitatum sunt cvasi omniprezente : „Condiţia tragică a omului de lut (ha’adham), deteriorarea lui fizică și psihică, palma teribilă ce ne apasă, forţa care ne ţine legaţi de ţărână, otgonul gravitaţiei cum să le ignori?” (p.461). Uneori li se alătură și motivul viața ca vis : „Ceea ce se numește, în general, realitate nu are nicio realitate. Ne închipuim doar că ar avea. Este o simplă ameţea-lă, un vertij, o iluzie, un vis.” (p.460-461).

Observăm, deci, că Jurnalul lui Eugen Dorcescu se înalță mult deasupra unei consemnări periodice a evenimentelor, prin arta scrierii, prin caracterul meditativ, prin lirismul trăirii, integrabil unei adevărate poetici. Prin faptul că, pentru a relua cuvintele autorului, e multă ființă în această scriere. Calități care vor așeza, cu siguranță, acest jurnal între scrierile durabi-le ale acestui loc și ale acestor vremuri. Cu ecou larg în spațiu și timp.


Discobolul/ 2020

65

65

Sonia ELVIREANU

În căutarea paradisului pierdut: Geometriile contradictorii ale singurătăţii

n profund şi sensibil dialog al artelor ne propune tână-rul poet şi grafician Rudy Roth în cartea sa de debut

Geometriile contradictorii ale singurătăţii (Ars Longa, 2019). Poezia şi grafica sunt oglinzile în care se reflectă creatorul lor sub obsesia unei iubiri frânte de timp, leit-motiv al poemelor şi imaginilor grafice. Le-am putea con-sidera vocile cărţii, poetul şi anima sa, figurată în femeia fără chip din toate imaginile, obsesie şi muză creatoare.

O lectură chiar sumară a imaginii devoalează o prezen-ţă constantă în grafica sa: un trup de zeiţă, femeia arheti-pală din visul oricărui bărbat. Fiecare imagine e un joc al graficianului cu trupul femeii, centrul temporalităţii băr-batului îndrăgostit de o himeră, într-o suită de reprezen-tări, cu o bogată simbolistică: timpul, visul, iubirea, Eva, ispita, cunoaşterea, profanul, Graalul, nimfa, regina, zeiţa, Nikkae, Ishthar, Euridice, Ianus, dansatoarea, paiaţa. Iată o reprezentare multiplă a femeii din mentalul bărbatului, dezvăluind astfel amprenta culturală a artistului.

Asemenea lui Pygmalion, Rudy Roth dă viaţă unei ob-sesii, propriei sale Galateea, a cărei nesfârşită reprezentare trece prin imaginarul mitologic creştin, greco-roman, asiro-babilonian. În grafică, femeia e centrul focalizator al privirii, în poeme ea devine „vocea vocii mele”, confir-mând astfel că este anima bărbatului, sufletul său împlinit prin iubire. Există astfel o perfectă corespondenţă între imagine şi text. Grafică şi poem urmează aceeaşi linie me-lodică a inspiraţiei, armonia liniilor se întâlneşte cu muzi-calitatea prozodică a versurilor într-un tulburător cântec de iubire.

Rudy Roth reiterează mitul orfic prin două arte, fiind un Orfeu în căutarea Euridicei. Iubirea dă sens lumii sale, pierderea ei înseamnă moartea sufletului, vidul absenţei, deziluzie, „bezna resemnării”. Poemele iau forma intero-gativ-reflexivă a conştiinţei neliniştite care interoghează

U


Discobolul/ 2020

66

66 iubirea. Illo tempore al iubirii, împlinirii, întregului îşi inversează polii într-un amar prezent al neiubirii, hic nunc al singurătăţii, rătăcirii, durerii, pierderii sensului vieţii: „Se dezgoleşte infinitul/ De sens, de semne şi de sete.”

Poetul opune două timpuri, trecutul şi prezentul, figu-rând în imagini atemporalitatea iubirii paradisiace şi căde-rea în timp a fiinţei, pierderea paradisului originar. Ambe-le sunt trăite şi resimţite paroxistic, starea paradisiacă, refacerea androginului în contopirea a două alterităţi într-un tot, Unul, şi ruperea întregului, fragmentarea în eu şi tu, neiubirea. Într-un prezent alterat de despărţire, al sin-gurătăţii, absenţei şi vidului, al pierderii sensului existen-ţial, memoria afectivă reiterează imaginea unui timp al stării de graţie când bărbatul şi femeia erau fiinţă unică, contopire între yin şi yang prin trăire şi crez: „Parcă mai ieri, tălpile noastre/ Împărţeau o singură umbră,/ Suprapu-să aproape perfect,/ Peste asimetria începutului.// Sălbăti-ciţi de iubire,/ Striveam atunci timpul sub călcâie,/ Până când se crăpa de ziuă,/ Iar răsăritul haşurat peste noapte,/ Ne găsea încercănaţi şi desculţi/ Printre cioburile întâmplă-rii.”

După extazul iubirii, urmează căderea în deziluzie, po-lii temporali se inversează, condiţia paradisiacă se fisurea-ză, nu se mai poate reface, prezentul bărbatului se goleşte de sens, lumina iubirii se preface în bezna neiubirii, visul se sparge în cioburi, viaţa devine exil: „Apoi, într-o zi oare-care,/ Timpul a alunecat din mine în tine,/ Dând paşilor noştri cadenţe diferite/ Şi desperechindu-ne sensul/ În două vise oloage.”

Întregul volum stă sub semnul elegiacului. Poetul e deopotrivă Orfeu în căutarea Euridicei, şi noul Adam, cu nostalgia Edenului pierdut. Visul său de recuperare a pa-radisului e spulberat de Eva care nu-şi poate transcende condiţia de „femeie de nisip”: „Adu-ţi aminte că eu/ Mai port tatuată pe tâmple/ Nostalgia acelui Eden/ În care mâinile lui Dumnezeu/ Ţi-au modelat resemnările/ Din coasta mea stângă.”

Amintirile revin obsesiv, exacerbând durerea, singură-tatea. Absenţa iubitei „plămădită din mine” e resimţită ca


Discobolul/ 2020

67

67

piedere a propriului suflet, golul nu poate fi umplut de o altă femeie, în ciuda încercării de detaşare de trecut: „Şi mi-ai fost mereu Evă, ca atunci la-nceput,/ Chiar de eu nu ţi-am fost niciodată Adam”. „Şi-atunci chiar de-mi eşti Gra-al legitim,/ Şi-altar, şi lumină ori sens făcător,/ Îmi port risipirea într-un vis anonim, / Şi mor ciob cu ciob în acelaşi decor.”

Geometriile contradictorii ale singurătăţii sunt poeme de iubire interogativ-reflexive. Poetul îşi explorează visele şi angoasele, iubirea şi singurătatea, interogând existenţa ce dobândeşte sens prin iubirea femeii, alfa şi omega, viaţă şi moarte, suflet şi spirit al eului efemer.

Poemele au câteva particularităţi: sunt datate, semna-lând ziua şi locul inspiraţiei, au titluri adverbiale. Oricât de ciudată pare alegerea lor (toată gama de adverbe), ea are o logică, se înscrie în registrul interogaţiei şi reflecţiei poetice. Armonia şi aparenta simplitate a versului, cu o bogată încărcătură semantică, trimit spre muzicalitatea şi profunzimea versul eminescian.

Poveştile Rodicăi Gabriela Chira

escopăr cu încântare două cărţi de poveşti pentru co-pii: Veronica bobocel de floare în Ţara Macilor şi Po-veşti adevărate (ambele apărute în toamna acestui an la

editura Ars Longa). Şi prin ele un povestitor, Rodica Gabriela Chira, şi pe cei care ilustrează cartea: cunoscutul pictor, gra-fician şi sculptor Ştefan Balog şi Crenguţa Man, un profesor pasionat de desenul pentru copii, care a început timid să scrie poveşti pentru băieţelul ei şi să le ilustreze cu delicate-ţe.

Mă surprind plăcut poveştile Rodicăi Gabriela Chira, pro-fesor universitar şi poet care se întoarce astfel spre lumea copilăriei. Sunt diferite în literatura pentru copii. E atâta lumină şi dăruire în poveştile sale, şi multă iubire pe care ar vrea s-o ofere tuturor, celor mici, dar şi adulţilor, pentru a-i face să înţeleagă că lumea, orice lume, dar mai ales aceea în care trăim, are nevoie de iubire, fiindcă aceasta aduce armo-

D


Discobolul/ 2020

68

68 nie în sufletele tuturor şi fericire, poate învinge răul şi schimba sufletele oamenilor de pretutindeni.

Despre puterea iubirii şi fericire povesteşte Rodica Ga-briela Chira cu deosebită delicateţe şi convingere. Ea vorbeş-te cu sufletul ei, care a cunoscut tristeţea şi răul din lumea adulţilor, şi n-ar vrea să-l cunoască şi copiii de acum. Îşi cau-tă sufletul de copil fericit, cum ar fi vrut să fie ca să nu cu-noască tristeţea, şi prin el vorbeşte nevoia adultului de-a împărtăşi din experienţa lui tuturor pe calea poveştii.

Astfel inventează poveşti pentru a dărui un strop din lu-mina şi bucuria celui care a aflat o mare taină şi vrea s-o îm-părtăşească şi altora. În poveştile sale, vorbeşte sufletul ei întristat de tot ce se întâmplă rău în lume, de pierderea legă-turii fireşti între părinte-copil, dintre aceştia şi lume. Pentru a restabili armonia în tot ce există în universul nostru, pen-tru a ne face să redescoperim iubirea şi frumuseţea ei, poves-titoarea imaginează povestea macilor de culori diferite, risi-piţi în colţuri îndepărtate de lume, pe care ar vrea să-i reu-nească într-o singură împărăţie, în care să trăiască în pace macul roşu cu cel auriu, alb, şi albastru, să nu se mai creadă fiecare buricul pământului.

Şi cum poţi face asta altfel decât călătorind prin fiecare ţară a macilor pentru a te minuna de frumuseţea lor şi a adu-ce de acolo câte o sămânţă din fiecare culoare pentru a le sădi împreună. Cât de minunat ar fi un astfel de tărâm, în culorile curcubeului, şi plin de vrajă! Şi câtă putere ar căpăta macii iubindu-se, nu învrăjbindu-se! Toţi sunt la fel de fru-moşi, fac parte dintr-o mare familie, se deosebesc doar prin culoare. La fel se întâmplă în lumea oamenilor, unde indife-renţa, dorinţa de putere, egoismul tulbură armonia din fami-lie, între cei apropiaţi, dar şi între om şi natură. În Poveşti adevărate, ai impresia că povestitoarea îşi spune propria po-veste de copil trist, care ar fi vrut să fie fericit. Înţelegând ce lipseşte lumii pentru ca oamenii să trăiască în armonie unii cu alţii, iar părinţii alături de copii lor, Rodica Gabriela Chira se multiplică în poveşti, în fiecare din ele, simte dorinţa de-a arăta tuturor că se poate altfel, că lumea şi sufletul fiecăruia pot fi schimbate prin iubire, că legăturile fireşti care îi apro-pie unul de celălalt şi de natură pot fi refăcute. Prin povestea lui Thomas, a lui Tinel, copilul iubitor, crescut cu indiferenţă


Discobolul/ 2020

69

69

şi înlăturat din familie, a şoricelului, a Rodiuţei Tristuţa, Ro-dica Gabriela Chira creează cu mare gingăşie o lume în care lumina iubirii şi înţelegerii esenţei vieţii, ca dar, se strecoară pe negândite în sufletul şi mintea cititorului. Şi parcă şi el se simte mai bun, fiindcă a aflat din poveşti o mare taină pentru a face lumea mai bună şi a se bucura de frumuseţea ei. Copi-lul căruia i se adresează povestitoarea e în mijlocul universu-lui creat, nu doar sub chipul personajelor, ca ascultător, de asemenea, printr-un permanent captatio benevolentiae, invi-tat să asculte povestea, să intervină, să se implice. Cel care imaginează povestea atribuie copilului şi rolul virtual de posibil creator prin imaginaţia lui, care vede dincolo de lu-cruri. Într-un limbaj simplu, firesc şi delicat, autoarea atrage copilul într-un joc al creaţiei, făcându-l părtaş la poveste, fără a urma modelul clasic, ci firul gândului, de-a reînnoi per-spectiva de-a spune povestea.


Discobolul/ 2020

70

70 Ottilia ARDELEANU

Respirația cuvântului

na Ardeleanu este o poetă cu un palmares literar im-presionant după cum se remarcă în notele de pe man-

șetele recentului volum de poezie Rocile, colecția Qpoem, Edit. Rocart, 2020.

Poezia Anei este una în format consistent atât ca formă cât și fond. Nu întâmplător se intitulează Rocile, dovedind acea tărie de caracter pe care poeta o imprimă scrisului său! Volumul de 172 de pagini are epicentrul în sinele poe-tic pe deplin maturizat și în concordanță cu tot ce se des-fășoară în realul din afara lui: "Ipocriților! Ce știți voi de-spre marea revoltă/ Desfășurată în interiorul unui eu/ Care devorează tot ce imaginația/ Precum o făbricuță cochetă produce/ Iar eu cumpăr produsul unei iluzii toxice/ Cu ace-eași lejeritate cu care ți-aș aduce/ Cafeaua la pat."/ Produ-sul unei iluzii toxice.

Stilul metaforic nu abuzează de înclinația cititorului spre veridicitate. Sunt metafore spontane și grele de sen-suri, vizibile și de impact, astfel că deja din prima poezie care apare și pe coperta a patra, ni se pune în vedere că "bucuriile sunt fertilizate în vitro". Poeta nu se pierde în filozofii savante, dar instigă la meditație și o liniște sufle-tească plină: "mulțumirea de sine s-a îmbătat criță". Lăsați poezia să vină la mine este o ironie vădită despre orgo-liul care deversează din sufletul multor poeți care se mul-țumesc cu ceea ce scriu și se cred deasupra tuturor.

Tematica abordată este una diversă, de la atitudini, la acțiune ori contemplare. De la păcat la toleranță, de la "casa memorială a lăuntrului" la "o listă a libertății și ferici-rii".

Pentru autoare, viața pare cumva, subtil și matematic, adică acel ceva programat și universal valabil, "un cerc înscris în pătratul unei drame".

Ipostazele în care se prezintă pe sine, că tot specifica-sem epicentrul poeziei Anei, sunt multiple, fiecare cu va-lențele ei, cu implicațiile și motivațiile determinate. Astfel,

A


Discobolul/ 2020

71

71

poeta se declară "gospodina casei" la curățenia în propriul sânge; "fata din fereastră" care "are inima acolo/ Unde ai renunțat să mai cauți"/ Nu găsești ieșirea.

Spiritul Anei plonjează în adâncul lui Dumnezeu sau se înaripează pe lângă îngerii cuvântului, poezia sa tranșând mereu realitatea prin raportare la potențialul divin, la ha-rul și dimensiunea credinței: "- De ce s-a aruncat îngerul de la ultimul etaj?/ Sunt întrebată./ E o chestiune de poten-ță spirituală/ De masculinitate și voință/ Sau e doar o di-sperare a fericirii/ Care îl șantajează/ Cu propria-mi dispa-riție?"/ Merg pe un drum; "Dar de ce Dumnezeu arde cufărul?/ De ce l-ai lăsat în grija unei prejudecăți/ Piroteh-nice și depresive/ Ce ar fi trebuit să-ți ridice nivelul de vigi-lență/ Cu două etaje/ Și-un parter plin de peripețiile tinere-ții."/ Sunt un cufăr; "Dumnezeu nu ne-a sădit în cutii de carton/ Ci în solul fertil al inimii Sale./... Dumnezeu permi-te în compensație/ Cântecul mierlei/ El apără teritoriul virgin/ Al poemului tău/ Folosind ca armă de luptă o singu-ră virgulă/ Poate și un punct dacă e necesar/ Ca supliment al bunelor intenții."/ Nu există abatere de la la ceasul cel bun.

Ana Ardeleanu oscilează între oniric și real, între ima-ginar și cotidian. Aproape fiecare poezie a sa este o între-bare a eului, o mirare și totodată un răspuns pe care și-l promite sau chiar și-l oferă cumva ca o recompensă a stă-rii ei lirico-meditative: "Să fie oare moartea pasărea-paradisului/ Ce mi-a pus cununa de sânziene pe cap/ Sau este doar eroina unui gând unic/ Ce a trecut prin mintea mea/ Precum săgeata de oțel/ Prin gâtul elanului?"/ Pasă-rea-paradisului.

Am remarcat nu numai profunzimea mesajelor, ci și ti-tlurile ele-însele cu un impact și o atracție imperioasă spre a intra în miezul poeziei: Cultura veștilor triste; Schițezi un cerc de gânduri; Nu-mi dau poza de restriște nimănui; Lu-crurile nu se leagă cu lanțuri; Între vertebrele unui poem; Stau pe coasta lui Adam; Îmi ții harta trupului pe palmă; Casa memorială a lăuntrului meu și altele la fel de incitan-te.


Discobolul/ 2020

72

72 Ana dă poeziei o aură divină, considerând că divinita-

tea prin îngerii Săi împarte ideile, inspirația, considerând că muza ar fi de ordin spiritual: "Se știe că sfinții pictați pe sticlă/ Poartă o mică florărie între aripi/ De unde împart fiecăruia/ După fertilitatea ideilor/ După inspirație și reuși-ta artei"/ Numai eu te pot picta.

Poeta folosește o serie de expresii populare/ refrene cunoscute spre a da conotații și amploare mesajelor sale lirice:"lume, lume, soro lume"- un strigăt de atenționare asupra beției cu iluzii; "Dacă Dumnezeu va vrea/ Soarele va răsări iar pe strada noastră"/ Viața e precum o moașă - pentru susținerea unei speranțe aproape deșarte; "Te imaginează ucigând conul de umbră/ Al unui timp în gene-ral fericit/ Tăindu-i moțul cu linia unui orizont purpuriu"/ Să dai totul- exprimă creșterea tăcerii prin mesajul unui rit românesc de a da la grindă un copil pentru a crește frumos, sănătos și fericit. Este o poezie care întruchipează existențialismul cu necesitățile, întrebările lui rămase uneori în coadă de pește, tocmai spre a prilejui cititorului stări meditative: "Cu aceeași întrebare pe buze:/ -Oare această femeie încotro?/ -Dincolo de ce?"/ Infinitul unei concluzii; "-Ce-i aia "gloria artistului" și pentru ce?/ În-trebi./ Cui i se potrivește?/ Căci toți au perfuzii puse/ Între filele operelor de artă./... -Dar poeții de ce își pun sare pe cuvinte?"- sugerează boala artistului, aceea de a amesteca trăirile, culorile, cuvintele spre epatarea și revigorarea spiritelor umane; "Lanul de grâu plin cu îngeri/ Necopți la minte/ Și neobișnuit de albaștri/ Cum e cel cusut în coatele norilor dimineața."/ Îmi aduc aminte de mine târ-ziu;"Dumnezeu e martorul tuturor zecimalelor/ Celor făcu-te și celor nefăcute!"/ Trebuie să decid.

Subiectele dezbătute în real-imaginarul poetei sunt multiple: viața, moartea, iubirea, poezia, societatea, tăcerea, cuvântul și, desigur, Dumnezeu.

Tematica abordată de autoare nu ar fi putut omite cu-vântul, versul, metafora, poezia, poetul, subiecte pe care le mânuiește cu pricepere asemenea unui magician care scoate din joben porumbei: "Seara te-ar fi putut așeza între ghilimele/ Precum un citat"/ Numai la tabloul tău mă


Discobolul/ 2020

73

73

uit; "Nu mă uit niciodată la pomii-nfloriți/ Mă uit insistent la buzele tale/ Citesc pe ele ceva despre numărătoarea in-versă/ Și despre felul cum se retrage marea/ În căușul pal-mei/ Precum sergentul din post."/ Nu mă uit niciodată la pomii-nfloriți.

Viața descrie un cerc doar împreună cu Dumnezeu, dar devine imperfectă atâta vreme cât te îndoiești de Acesta: "Viața îmi aparține/ Și împreună cu Dumnezeu/ Formează un cerc./...// Se înserează/ Și mi-e teamă că nu am suficien-te argumente/ Pentru a-l păstra pe Dumnezeu aproape"/ Viața îmi aparține.

Poeta asociază foarte des poemul cu sângele care curge prin vene ca pe o legătură stabilită biologic și nu de puține ori personifică poemul, dându-i viață, atribuindu-i velei-tăți umane: "Pe firul verde al cuvintelor/ Stă o lăcustă/ Cu picioare lungi/ Ce-i scot feminitatea,/ Decupează câteva inimioare de roșu/ Din firul ierbii/ Pe care poemele le-au pierdut/ Pentru totdeauna."/ De câteva poeme încoace. Însă, poemul poate fi și un spațiu social, o cetate, de exemplu, în care petreci “ani de neliniște”/ Cocoșul veci-nului. Poate fi un călător periculos într-un Orient Expres: "Iar gândul poemului se îndepărtează tot mai mult/ În acest Orient Expres/ În această eleganță a interiorului/ De unde mai picură seva unui epitet/ Rămas captiv/ Și unde se aud împușcăturile/ unui cuvânt/ Ce călătorește incognito"/ Între mine și tine.

Ana Ardeleanu este propria protagonistă asumându-și roluri mai triste, mai senine, metamorfozându-se pe sine ori atitudinile sale tocmai pentru a scrie o poezie de an-vergură semantică și a atrage și cititorul în meandrele me-taforice, în cursurile de versuri aparent line. Iată cum se pune în postura de pocal, nu unul oarecare, ci încărcat de istorie în dublul ei sens: "Sunt un pocal ce închină cu ad-versarii!/... Mie îmi place riscul armura mirosul ei meta-lic/... Și toată mișcarea lăuntrică a cuvântului nerostit.//... Eu doar mă identific cu pocalul/ Și împart stări în interiorul tău/ Uitând să mă pregătesc pentru următoarea zi/ Care ar putea fi mai exersată în durerile bucuriei/ Decât aceasta/ Și


Discobolul/ 2020

74

74 ți-ar putea așeza în față/ Un alt pocal/ Cu descântece de dragoste."/ În această seară.

Universul poeziei este cel care "strică arhitectura nean-tului"/ Lumea nu poate fi lume. Poemele sunt, în viziu-nea autoarei, metode lesnicioase de a băga mințile în cap, și aici conotațiile metaforei fiind evidente: "Mă întreb:/ De ce ar fi atât de mare interesul/ Pentru averea poemului abs-tract?/ Și câți moștenitori se află cu el la cină/ Care mi-ar putea băga mințile în cap/ Afișând libertatea omului negru/ De-a-mi aranja cuvintele/ Într-un poem verosimil."/ Îmi băgam mințile în cap.

Poemele Anei sunt note autoironice despre paradoxuri-le vieții. Deși încărcate de o puternică lumină, ele emană triste concluzii labirintice de o franchețe justă, logică, fiindcă mai toate poemele Anei Ardeleanu au o logică a trăirii, a resemnării și cu toate astea, a smulgerii din desti-nul comun al umanității: "Acest departe are câteva teorii/ Despre viață și moarte/ Dar nu le pune în practică./ Lângă tine nu aduce pe nimeni/ Să-ți pună pistolul degetului la tâmplă/ Cerându-ți imperativ: "Banii sau viața!"/ Banii bi-neînțeles pentru că viața/ Nătângă cum o știi/ Te-ar putea vinde sau pierde/ La jocurile de noroc/ Pentru un insignifi-ant mărunțiș/ De lacrimi."/ Acest departe.

Poeziile din acest volum interpretează dragostea în di-verse ipostaze izvorâte poetic din inimă spre buricele de-getelor în atingeri suave ori apăsate de taste, către miile de ochi ce vor lua cunoștință: dragostea de planeta albas-tră: "Dragă pământule eu nu te merit,/ N-am virtuți pentru a te apăra/ De cei ce încurcă sentimentele/ Și nu sentimen-tul bun/ Iese cu o viorea în mână/ În balconul de rouă/ Spre a flutura pentru tine batista albastră."/ Scrisoare naivă; dragostea de muzică: "Cu siguranță hoții și borfașii/ Din ochii lui/ Nu s-ar da în lături/ Să-mi ia vioara de sub bărbie/ Melodia lui Paganini/ Din minte/ Pentru a executa/ Fără complicații/ Câțiva pași de vals/ În timpul jafului."/ Nimic rău nu poate fi; dragostea de familie și cei dragi: "Bu-curia e precum o supă/ Te încălzește/ Atunci când o îm-parți cu familia."/ Bucuria e precum o supă; dragostea cu patosul unui roman de dragoste, cu nestatorniciile


Discobolul/ 2020

75

75

ei: "Patul ți-a rămas nefăcut./ Nici în bibliotecă n-ai intrat/ Pentru a te lăsa inclus în subiectul ținut/ Între palmele unui roman de dragoste."/ Îți iei geamantanul și pleci.

Poemele Anei sunt reale construcții cu o temelie solidă, putând fi locuite chiar și în cazul unui dezastru, unui "cu-tremur lăuntric"/ Într-o noapte de cinci stele, fiindcă mortarul este din sentimente și fapte poetice.

Ana Ardeleanu se consolează cu trăirea iluzorie a poe-tului, chiar în deplină maturitate, imaginația acestuia nea-vând timp și spațiu: "Îți tragi cearceaful de pe chipul zidit/ În propria imaginație/ Și zâmbești într-o iluzorie comuni-care/ Cu ziditorul/ Care te-a lăsat să cazi victimă/... Pentru ca apoi să pumă comprese pline de fiori/ Pe rana lăuntrică/ De om matur/ Care a vânat și a ucis iluzii/ Cu sânge rece/ Toată existența."/ Cu o plăcere absurdă.

Poeta este sclava retoricii, ea se întreabă, ea își răspun-de sau așteaptă un răspuns de la cititor, de la omul trecut prin cele ale vieții, și de ce nu, ale versului: "Știi care-i ca-lea dreaptă?/ Nu știi?/ Nici eu./ N-o pot pipăi pentru că am degetele înmănușate./ Simțul tactil nu-mi funcționează"/ Știi care-i calea dreaptă?

Despre "scrisul în verde", "Dumnezeu hotărăște și lim-pezește cazul"! "Scrisul mărunt", aflat la călcâiul lui Ahile, "precum nisipul", "te-ar putea ajuta să devii tu"! Iată o con-cluzie supremă, centrifugând creația, dându-i acel impuls inspirațional, creând unde empatice în jurul ei, așa cum pământul trăiește mișcarea de revoluție. Rocile este un volum despre creație ca paralelă a Creației divine.

Poeta încă se întreabă, necontenind să afle: "Unde ar fi motivul pentru care/ Ne-am depăna prea lesne/ Firul întins al imaginației/ Modul de-a ne rostogoli în propriul infern/ Rămas necurățat/ De cenușa păsării Phoenix?"/ Îți așezi viața într-un dosar.

Poezia este o pasăre Phoenix! Iar Ana Ardeleanu are propria sa legendă.


Discobolul/ 2020

76

76 Ilie RAD

O carte despre actriţa ieşeană, Mărioara Davidoglu

n luna ianuarie, participând, la Universitatea “Al. I. Cu-za” din Iaşi, la un concurs de promovare pe un post ştiin-

ţific, bunul şi vechiul meu prieten ieşean, profesorul Lau-renţiu Şoitu, mi-a oferit un exemplar din recenta sa carte, Cu Mărioara Davidoglu prin Veacul Marilor Actori. Note biografice despre actori: Laura Terente, Editura Junimea, Iaşi, 2019. Am răsfoit cartea pe loc şi i-am spus autorului că mă interesează, pentru că este o carte de evocări, de memorii, iar lectura memoriilor, zicea D. D. Roşca, este un semn al îmbătrânirii!

Laurenţiu Şoitu (n. 8 aprilie 1945, la Şuletea, jud. Vas-lui) este în prezent profesor universitar emerit dr. la Uni-versitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Este primul român inclus în International Adult Continuing Education Hall of Fame, Oklahoma, SUA. Are două doctorate, în filo-sofie-logică şi în ştiinţele educaţiei. Între cărţile publicate amintesc: Retorica audio-vizuală, Editura Cronica, Iaşi, 1993; Pedagogia comunicării, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997; Comunicare şi acţiune, Institutul European, Iaşi, 2003; Restul comunicării(lor) sunt eu, Editura Aras Longa, Iaşi, 2006; Mai aproape de cuvinte, Editura Ars Longa, Iaşi, 2008. Cu ocazia Centenarului Marii Uniri, a coordonat excep-ţionalul volum, Educaţia la Centenar, Polirom, Iaşi, 2019, iar în prezent şi-a luat sarcina de a coordona un alt volum de mare actualitate, Covid. Colivia noastră, Institutul European Iaşi, 2020.

Volumul de care mă voi ocupa în continuare este un rezul-tat al activităţii de jurnalist radio a domnului Laurenţiu Şoitu, meserie pe care a profesat-o în paralel cu activitatea didactică şi ştiinţifică. Mai precis, este vorba de transcrierea (parţială) a unui serial de convorbiri (în peste o sută de episoade) cu ma-rea Doamnă a scenei româneşti, Mărioara Davidoglu, serial transmis la Radio Iaşi, în anii ’80, deci în anii “deceniului sta-nic”, cum zicea Mircea Zaciu. De aici şi inevitabila cenzură,

Î


Discobolul/ 2020

77

77

despre care autorul şi spune, într-o notă de subsol: “Existând posibilitatea de a tăia orice din banda magnetică, ne ruga, implora să lăsăm ce spune. Desigur, promisiunile noastre erau valabile până la <<viza>> şefilor. În fapt, multe dintre cele spuse nu se vor auzi pe post şi nici aici nu se mai regăsesc – fiind atunci tăiate. Unele replici au fost salvate din manuscri-sele pe care le-am oferit, recent, Muzeului Teatrului.” (p. 21).

Cu o memorie fabuloasă la vârsta pe care o avea (trecuse de 85 de ani!), Mărioara Davidoglu descrie în felul următor modul în care s-a trăit la Iaşi realizarea Marii Uniri, de la 1 Decembrie 1918 (erau de faţă actori şi de la Teatrele Naţionale din Bucureşti şi Craiova, refugiate la Iaşi, din cauza războiu-lui): “În capul coloanei (care se formase pentru a juca Hora Unirii, n. I.R.), alături de Ionel Brătianu şi Nicolae Iorga, erau cei trei generali, adică francezii (Berthelot şi Lafont, n. I.R.) şi generalul Broşteanu, împreună cu ambasadorii Saint Aulaire al Franţei şi Sir Berkely al Angliei. După ei urma Ion Manoles-cu, artistul nostru, care era în uniformă de căpitan, Maria Fi-lotti şi Maria Ciucurescu cu Bulfinschi, Mărioara Cinski şi Constantin Tănase, în uniformă de soldat, Mihail Sadoveanu, căpitan în Regimentul Infanterie Fălticeni, Aurel Atanasescu, fostul, soţ al Elvirei Popescu, Tanţi Cutava Barozzi, Gheorghe Ciprian şi ceilalţi artişti, care se aflau pe acolo. Săreau, plân-geau, cântau şi se bucurau cu toţii, aşa cum o făceam fiecare în parte. Nu mică ne-a fost mirarea la toţi, cei de-alde mine, când l-am văzut intrând în horă, lângă Tony Bulandra, pe marele nostru profesor de teatru, Constantin Nottara. Lăcrimam de bucurie şi strigam: Bine că am ajuns să trăim şi această clipă! Doamna Sturza Bulandra, care avusese un accident, o fractură la picior, nu intrase în horă, dar bătea din palme şi ne îndem-na pe noi, cei mărunţei: Intraţi şi voi în horă şi nu uitaţi că ziua de azi e o minune! Cea mai mare: unirea tuturor românilor! Nu uitaţi că harta ţării azi s-a rotunjit. În rotundul ei ne aflăm toţi cei ce avem un suflet şi o mamă – România! Unii chiuiau, alţii nu mai pridideau să-şi oprească lacrimile de bucuria măreţei clipe. […] Elvira [Popescu] însă, ieşind, nu mai contenea să strige: Trăiască România Mare!. […] Aud şi acum pe Doamna Bulandra, care ne îndemna să nu uităm ce zile măreţe am trăit […] Revăd hora peste care trona, ca un simbol viu al istoriei,


Discobolul/ 2020

78

78 Nicolae Iorga. Chipul său fericit şi luminat ne spunea tuturor: Bucuraţi-vă, a noastră e România Mare, a noastră şi numai a noastră! Asta să nu uitaţi niciodată! Niciodată ! (p. 32-33)

Mărioara Davidoglu (1896-1987), Artistă Emerită a Teatru-lui Naţional din Iaşi, dorea la fiecare înregistrare, în ciuda in-sistenţei reporterului, să vorbească despre alţii, nu despre sine. Aşa se conturează o galerie de mari actori, mai mult sau mai puţin cunoscuţi în afara mediului ieşean: Atena Georgescu, Aglae Pruteanu (despre al cărei talent excepţional a scris în-suşi Tudor Arghezi), George Vraca, Agatha Bârsescu, Agepsina Macri Eftimiu, Elena Zamora, Aristide Demetriade, Alex Criti-co, Fory Eterle, Costache Ramadam, Ana Luca Moldoveanu, Miluţă Gheorghiu sau Eliza Petrăchescu.

A doua secţiune a cărţii (“Monologuri”) este consacrată evocării unor personalităţi din diverse domenii ale culturii: George Enescu, Mihai Codreanu, Mihail Sadoveanu, Maria Tănase, George Topîrceanu, cei mai mulţi fiind, evident, tot actori: Maria Filotti, Anicuţa Cârje, State Dragomir, Tony Bu-landra, Gică Popovici, Tudor Călin, Iancu şi Natalia Profir, Anny şi Bruno Braeschi, Ştefan Dăncinescu, Neculai Şubă, Gheorghe Storin, Nataşa Alexandra, George Ciprian, Florica Cristoforeanu, Lucia şi Ştefan Braborescu, Ion Manu, Romald Bulfinschi, Ion Finteşteanu.

La fiecare dintre personalităţile evocate sunt amintite ma-rile roluri pe care le-au avut pe scenă (am spus “marile roluri”, pentru că un actor precum Romald Bulfinschi a interpretat peste… 800 de personaje!), cultura, talentul, capacitatea fiecă-ruia de a trăi viaţa personajului interpretat etc. Trebuie să menţionez că perspectiva evocării nu este una hagiografică, ci realistă, bazată pe cunoaşterea temeinică a destinelor despre care vorbeşte, fără ignorarea unor eventuale lipsuri

Astfel, despre un actor spune: “Vrabie, cu toate <<aripile>> de director adjunct, nu s-a înălţat nici până la degetul cel mic la lui Fory Eterle” (p. 67), iar despre mult elogiata Ana Luca Moldovanu afirmă că “nu a ştiut niciodată să se îmbrace ele-gant, nu era cochetă şi nici nu punea preţ pe nimicuri femini-ne, deşi, în tinereţe, fusese o splendidă înfăţişare” (p. 73).

Un al aspect al evocărilor este că nu se insistă pe informaţi-ile de cancan, deşi este clar că acestea îi erau cunoscute marii


Discobolul/ 2020

79

79

artiste. O singură data şi-a permis autoarea să relateze întâm-plări hazlii de la unele spectacole. Astfel, actorul de comedie Romald Bulfinschi, în loc să spună “Miroase a pucioasă, cale de o poştă”, a zis “Miroase a poştă, cale de o pucioasă”, iar un altul, istorisind o bătălie grozavă, în loc de “Vino-n grajd, furi un cal şi porneşti cu el la luptă!”, a rostit “Intri-n cal, furi un grajd şi porneşti cu el la luptă!”

Câte nu se puteau spune despre Agepsina Macri, soţia lui Victor Eftimiu! Se ştie, de pildă, că acesta a rescris piesa Pro-meteu (apărută iniţial în 1919), într-o variantă din care lipsea litera „r”, opţiunea autorului fiind motivată de faptul că actriţa Agepsina Macri Eftimiu avea un defect de pronunţie. Într-o lungă discuţie pe care am avut-o cu poetul Ion Brad, acestea amintea, între altele: “Se spunea, în lumea artistică şi literară, că şi Eftimiu, om de duh şi de replică, răspundea unor oameni care-l întrebau ce mai face doamna Agepsina: <<Bine, har Domnului! Când nu e la lună, e la Soare... >> Un apropo la relaţiile ei cu Soare Z. Soare, regizorul de la Naţional.” (Ilie Rad, Convorbiri cu Ion Brad, “din primăvară până-n toamnă” (aprilie-octombrie 2013), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p. 224).

O altă secţiune a cărţii cuprinde mai multe epistole primite de Mărioara Davidoglu de la Liana Olăvinaru, Adina T. Naum, Mihai Todosia, Otilia şi Neculai Meicu, George Sion, Lilica Chiosa, Viorel Cosma, Valentin Silvestru, Valeria Sadoveanu, Marina şi Anton Dumitrescu, Margareta Baciu şi Constantin Ciopraga (prezent aici nu cu o scrisoare, ci cu un minieseu despre valoarea memoriilor, amintirilor, jurnalelor etc.).

În ciuda faptului că aceste scrisori nu sunt adnotate şi nu se precizează nici regulile de transcriere, ele sunt importante, pentru că scot la iveală o parte din însuşirile şi calităţile marii actriţe, sugerând şi climatul epocii în care au fost redactate (George Sion îi scrie, la 7 sept. 1985: “La teatru mă duc foarte rar, căci e aşa de întuneric noaptea (oraşul nefiind luminat, pe motivul economisirii energiei, n. I.R.), că ţi-e şi frică şi străzile sunt stricate.” – p. 212. Tot de lipsa curentului electric se plân-ge şi Lilica Chiosa, la 25 februarie 1987: “Colac peste pupăză a venit şi decretul cu căldura, care şi aşa era puţină, şi lumina. Stăteam seara cu un bec de 15 W”. Alţi corespondenţi spun că


Discobolul/ 2020

80

80 programele Televizunii Române sunt plictisitoare şi monoto-ne, evocă interminabilele cozi pentru alimente etc.

Demn de reţinut este şi articolul elegant, dar dur, intitulat Penumbre, pe care Laurenţiu Şoitu îl pregătise ca replică la un medalion jignitor al lui Aurel Leon, din revista Cronica, articol publicat cu ocazia morţii Mărioarei Davidoglu, Marea Doam-nă a scenei româneşti, care este de fapt o blasfemie greu de înţeles la un autor care îşi propusese să evoce figuri proemi-nente ale Iaşilor de odinioară.

Trebuie remarcate apoi notele biografice despre actorii evocaţi, întocmite de Laura Terente, note care vor fi extrem de utile când se vor scrie unele monografii dedicate marilor figuri ale scenei româneşti.

Pot afirma că lectura cărţii domnului Laurenţiu Şoitu este una cuceritoare, pentru că te transpune, ca o pagină vie de roman, în lumea unui “veac al marilor actori”. La intrarea în atmosfera epocii contribuie şi numeroase cuvinte din epocă sau regionalisme (fundac, mata, societar, aista, polcuţă etc.). Ne întâlnim şi cu acest personaj fabulos, care a fost Mărioara Davidoglu, care nu a vorbit despre succesele şi dramele sale (de primul soţ, general de armată, şeful promoţiei în care stu-dent era şi generalul De Gaule, viitorul preşedinte al Franţei, a divorţat din cauza soacrei; al doilea soţ, magistratul Davido-glu, considerat chiabur, a fost condamnat şi închis, dus la Ca-nal, apoi i s-a fixat domiciliu forţat, într-un sat al leproşilor, din Dobrogea, murind cu trei zile înainte de eliberarea tuturor deţinuţilor politici, din 1964), ci a preferat să-şi evoce colegii de breaslă. Dând dovadă de multă înţelepciune, nu s-a supărat pe Mihail Sadoveanu, care nu a ajutat-o să-şi scoată soţul din închisoare (iniţial i-a cerut să divorţeze de el, dar ulterior Sa-doveanu nu a mai făcut nimic pentru salvarea magistratului Davidoglu). Concluzia actriţei: “Opreşte-te la operă! Uită omul!”

Pe de altă parte, lucrarea este un excelent manual pentru studenţii de la actorie, pentru că dezvăluie o serie de taine, care îţi pot asigura celebritatea în această meserie, unde fieca-re gest, mimică sau intonaţie contează. De pildă, despre actri-ţa Nataşa Alexandra, evocatoarea spune că “ştia să se aşeze într-un fotoliu şi să îşi aprindă o ţigară, să-şi scoată o mănuşă,


Discobolul/ 2020

81

81

într-un cuvânt era chemată să creeze atmosferă provocatoare – chiar de la intrare” (p. 146). Un alt actor, Ion Manu, “salva piesele mai slab construite, salva spectacolele, dându-le culoa-re şi strălucire, prin talentul şi inteligenţa sa. El ştia să şlefuias-că şi să facă bijuterii din rolurile ocolite, refuzate de alţi actori, prin jocul intonaţiilor sale, prin căldura pe care o trimitea direct sălii. [...] Nu erau mulţi actori ca Ion Manu, care izbu-teau să dea mai multe nuanțe şi pitoresc personajului inter-pretat” (p. 159).

Pentru conturarea medalioanelor de actori şi oameni de cultură, din cele peste o sută de emisiuni făcute la Radio Iaşi, în cadrul emisiunii Evocări, realizată de Laurenţiu Şoitu, cum spuneam, autoarea a scris specialiştilor (Viorel Cosma sau Valentin Silvestru), frecventa bibliotecile ieşene, citea lucrările memorialistice ale celor evocaţi (precum Ion Manu, Memoriile unui uituc, sau Anny Braeschi, Cu grinomul pe oglindă). De fapt, cartea se bazează pe însemnările artistei pentru emisiuni-le radio, pentru că benzile magnetice, chiar şi cenzurate, s-au pierdut.

Să mai spun că, în finalul cărţii sale, Laurenţiu Şoitu mai introduce câteva articole publicate în cărţile sale anterioare, Restul comunicării(lor) sunt eu, 2006, sau Mai aproape de cu-vinte, 2008. Păcat că nu a fost reprodus şi interviul făcut de Cornel Nistorescu cu artista ieşeană şi publicat în Flacăra, înainte de 1989.

Cartea, cum spuneam, a apărut la Editura Junimea din Iaşi, care a sărbătorit, în 2019, o jumătate de secol de la înfiinţare. Din păcate, experienţa editorială de o jumătate de veac nu s-a resimţit integral în această carte, cu unele carenţe tehnice, pe care le voi semnala, cu speranţa că vor fi utile (cartea a apărut în colecţia “Colocvialia”, cu un logo greşit, după părerea mea: un C legat de un papion. Or, papionul este un simbol al ele-ganţei, al rafinamentului, total opus colocvialităţii. În fine.)

Revenind la veşmântul editorial al cărţii, ar fi fost necesar, în prima parte, a interviurilor propriu-zise, ca întrebările să se deosebească de răspunsuri, prin scrierea acestora cu italice. Neispirată este şi punerea în pagină a monologurilor dedicate unor personalităţi: scrierea numelui celor evocaţi sub titlu lasă cititorului impresia că actorii evocaţi sunt autorii textelor!


Discobolul/ 2020

82

82 Sunt apoi unele greşeli de transcriere (regim în loc de regi-ment, p. 31; sprijinul, în loc de prilejul, p. 223; cum în loc de că, p. 233; atât în loc de aşa, p. 228); opereta în două acte, Lăsaţi-mă să cant!, nu este scrisă de Ciprian Porumbescu, ci de Ghe-rase Dendrino (p. 143); sunt multe greşeli de tipar, de punctu-aţie (virgulă între subiect şi predicat sau predicat şi comple-mentul direct); am sesizat lipsa virgulei, acolo unde prezenţa ei era obligatorie, folosirea nejustificată a majusculelor în une-le titluri (O Scrisoare Pierdută, Căruţa cu Paiaţe, Cercul de Cretă etc.); se confundă rolul cratimei cu al liniei de pauză; există mici dezacorduri (“în mersul soldaţilor refăcuţi, a[l] tinerilor”, p. 28). Dacă Editura Junimea ar fi avut un lector şi un corector, cum avea înainte de 1989, toate aceste mici nea-junsuri ar fi fost eliminate din start.

În fine, aş fi dorit o secţiune de anexe, cu mai multe foto-grafii din viaţa şi activitatea Mărioarei Davidoglu (excelentă este cea în care apare alături de Mihail Sadoveanu, care se pierde însă în paginile cărţii – p. 97). Dincolo de aceste obser-vaţii, noua carte a profesorului Laurenţiu Şoitu vorbeşte, cum şi-a dorit autorul, “despre cum se ivesc vedetele pe locul altora capricioase; cum scenele lumii devin loc de înălţare a talente-lor româneşti, cum artistele sărutau mâinile maeştrilor ce le-au şlefuit talentul, cum rolurile mici pot fi cele mari, cum nici talentul nu este îndeajuns, cum iubirile mari se nasc şi dispar, când arta pe toate le cuprinde” (citat din Prefaţă).

P.S. Cei care vor să o vadă sau revadă pe Mărioara Davido-glu pot viziona, pe YouTube, filmul Alo?... Aţi greşit numărul!, film românesc, realizat în 1958, regizat de Andrei Călăraşu (regizor secund fiind Mircea Mureşan), în distribuţie având mari actori, unii la începutul carierei lor artistice: Iurie Darie, Ion Lucian, Ştefan Tapalagă, Stela Popescu, Rodica Tapalagă, Ştefan Mihăilescu-Brăila ş.a. Mărioara Davidoglu interpretea-ză în acest film personajul Bunica.

Poeme

Virgil TODEASĂ Alfabet

isterioasă şi complicată este scrierea Lui cu linii,

şi totuşi, în alfabetul acela linia dreaptă este alfa şi omega Întoarcere priveşte poteca care te duce printre pomii bătrâni nu-l căuta pe cel ce-a făcut-o (foloseşte-ţi acumulatorul, mintea) rămâi pe cărare, nu te întoarce spre tine - modelul se multiplică singur acum, opreşte căruţa, desprinde calul, păşeşte uşor nu uita, când te întorci acasă, să ai la tine sacul cu merinde Zidul văd timpul solid ca o piatră îl văd cum vine spre mine

m

Poeme

Discobolul/ 2020

84

şi deodată, din adânc, în orb, basorelieful luminos - chipul, Doamne! Schematicul spune: trebuie să ai o schemă (nu-i uşor) adică, mai simplu – culegi prune - scară, coasă, nuiele etc. puse în schemă funcţională – dureri de spate, de genunchi apoi zeamă, abur, alcool schema este: noapte – zi - noapte sub acoperire, în aer liber… liber de tot Mega furnicile, stăpânele deşertului sumbru, construiesc castele cu turle albastre elefantul se plimbă şi cântă trompeta lui dogită cutremură pustiul furnica-erou aleargă în slalom experimental, elefantul nu poate călca o furnică ziduri după ziduri, castele distruse de paşi uriaşi… Cărămida

Poeme

Discobolul/ 2020

85

în depozit, au mai rămas câteva scânduri stivuite acolo în stricăciune prin curte, o cărămidă în ploaie şi sârma ruginită pe stâlpii gardului verde aşa şi eu, ca o cărămidă livrată, uşor neterminată * adică, ce mai, ar trebui să fiu o cetate inexpugnabilă Ochiul oare, câte ţigle sparte vede bunul Dumnezeu? * (vede) omul - viermişor în nămolul nopţii, fluture pe mal, pasăre oarbă cu ciocul rupt de fereastră * trupul este făcut ca un zid de apărare, lăsat în neterminare(construieşte, deci!) * ochiul este agentul secret pe raza luminii

Poeme

Discobolul/ 2020

86

Mariana PÂNDARU BÂRGĂU Temeri

m devenit cetăţi cu porţile bine închise

În afară – nici o mişcare doar veghe şi auz încordat Temerile ne-nvăluie trupul precum fuiorul de iederă Să nu mai răzbată iubirea pentru aproapele – acest sentiment de-acum perimat A rămas doar inima vie în tinicheaua carcasei Măsurând îngrozită plumbul gândului venit dinafară. Stare Locuiesc într-un oraş cu ferestre închise Pe o stradă cu ferestre închise Într-o casă cu ferestre închise. Ce mai aştept? LUMINA! Seară Sus în cetate latră câinii Se-agită inimi de pasăre Iar omul, indiferent la neliniştea lor

A

Poeme

Discobolul/ 2020

87

Stă şi dormitează pe salteaua lui de cuvinte. Ziua fierbinte din miezul verii Se risipeşte încet în pulberea nopţii… Numai tu, omule, Numai tu, te laşi purtat printre oglinzi rotitoare Tot mai mult adâncindu-ţi tăcerile. De parcă nu te mai ajunge din urmă nici un semn de iubire… Aşteptându-te În duminica zilelor mele Pâlpâie alb stânjenelul Luminându-mi cuvintele Luminându-mi inima Luminându-mi sentimentele. Dragostea – pescăruş plutitor în văzduh îşi pierde conturul rămânând doar umbră arzândă Se face linişte în preajma clipei de foc Şi iubirea mea albăstrie se-nalţă firav Aşteptându-te Aşteptându-te…

Poeme

Discobolul/ 2020

88

Ana ARDELEANU cum ai să mă recunoşti

rintre atâtea fotografii alb-negru eu sunt fetiţa aceea simplă dintr-un sat de munte

ce poartă o buburuză pe umăr mă mai ţine cineva minte sunt fetiţa cu ochii negri care trăgea după sine capra pentru a-i hrăni cu laptele ei pe copiii pământului e greu să faci asemănarea între mine Anne Frank şi Ioana D'arc eu sunt eroina altei realităţi cea care mi-a ucis câinele Moise povestea mea e o necunoscută pe care o voi nota cu un x pentru a putea merge mai departe cu teama de-a nu rămâne năluca omului pe pământ povestea mea se spune ori şoptit ori bătând toba vestirii niciodată odihnindu-se pe genunchii moşului care şi acum ca şi atunci când era tânăr are un fel de-a ciupi sfârcul atenţiei încât urechea să se deschidă uşor iar la intrare cuvintele să aibă în buzunar un bob de mărgăritar numai în somn mângâi cutia craniană inteligenţa şi cele două păsări de curte doi miei care se află înlăuntru doi porumbei care uguiesc pe casa scării apoi îşi iau zborul spre locul genial văd picioarele de balerină ale căprioarei

p

Poeme

Discobolul/ 2020

89

alergând pe poante în jurul tigrului pentru a-şi salva onoarea în total o grădină zoologică şi-un singur serial eu sunt eroina ce trece prin cadru purtând cutia craniană pe palme înlăuntrul căreia voi intra ca în arca lui Noe pentru a mă salva pentru a-mi ţine jurnalul la zi cu toate întâmplările urmând ca atunci când mă voi trezi să trasez o linie clară între realităţile ce-şi fac titlu de glorie din puţinul meu câştig un guler de vulpe şi o pereche de cizme din piele de crocodil două poeme ar fi suficiente pentru a mă recunoaşte în oglinda lor atunci când voi tăia cu cretă roşie metaforele care au trădat un poem ar fi prea puţin nici cafeaua nu mi-aş putea-o consuma până la finalul său poate prea cerebral invadat de Nilul unor abstracţiuni care au făcut din mine o linie (în)frântă sau prea meloman aflat pe urmele lui Vivaldi pentru a nu scapă nicio privighetoare din anotimpurile sale trei poeme ar pune prea multe pauze între idei iar noi ne-am spirala rădăcinile în alte cauze situându-ne pe poziţia adversarului fiecare am săpa groapa celuilalt

Poeme

Discobolul/ 2020

90

furându-i aurul şi iubirile până am reuşi să ne înţelegem frumuseţea proprie ce nu poate fi descoperită printr-o simplă sondare a canalelor de comunicare cu sine ci omorându-le şobolanii asigurând circuitele unei concluzii oneste în oglinda din faţa mea văd o femeie de vârsta poeziei de ce ea şi nu eu ce păstrez în priviri atâtea cuiburi de rândunici roşul obrajilor de vară pudrat cu un alb imaculat cel din miezul profund al iernii e o mică dilemă în subiectul tratat ca şi când femeia de vârsta poeziei mi-ar ghici intenţiile gândul că aş putea fi cenzurată îşi face apariţia în luna mai când (aproape) încep descântecele de vară iar luna nouă e prea nouă nu ştie mai nimic despre dragostele iernii şi despre poemul ce-şi aşteaptă naşterea în luna septembrie atunci când fecioarele zâmbesc la plural ştiţi cât ar putea face unu plus unu în această situaţie toată valuta nopţilor de toamnă când bărbaţii încep postul cel lung al poemului genial tulburând apa Iordanului cu trupul neliniştii lor reînnoit

Poeme

Discobolul/ 2020

91

Dumitru ZDRENGHEA

Balada cavalerului fără armură (La crâșma lui Jackie)

1.

ram cavalerul fără armură, O lăsasem afară.

Beam la crâșma lui Jackie seară de seară. Aveam în piept o rană în loc de inimă. Luna se plimba pe mese cu lumina ei rece, Beam Jack Danielʼs și încercam a petrece, Aveam în piept o rană în loc de inimă Nu mai puteam iubi niciodată Voiam din iubire nimic să rămână, Doar uneori în lumina rănită O lacrimă cădea caldă pe mână O adunam cu grijă, să o plâng iar, Când voi veni la crâșma lui Jackie Cu o rană în piept în loc de inimă Și fără armură, In crâșmă toți aveam răni în loc de inimă. Toți voiau să uite ceva sau iubirea. Luna se rostogolea trist pe mese, Cu lumina ei rece Ne îndemna și mai mult a petrece. La crâșma lui Jackie era mare tristețe Dar și veselie. Așteptam moartea bând Jack Danielʼs Și știind c-o să vie. Aveam răni în piept în loc de inimă, Uitasem iubirea, Doar lacrimile căzute pe mână Ne-o mai aminteau uneori Când beam în crâșma lui Jackie Până în zori. La crâșma lui Jackie stăteam și beam Armura era lăsată afară, Eram trist și vesel

E

Poeme

Discobolul/ 2020

92

Seară de seară. Așteptam toți un semn Să ne punem inimile la loc. Beam toți în crâșma lui Jackie Să avem iar noroc. Eram cavalerul fără armură și fără inimă, Căutând iubirea Ce nu voia să mai vină. Rostogoleam luna pe mese Cu lumina ei rece, Deși nu avea nici o vină. Beam la crâșma lui Jackie, Aveam toți o rană în piept în loc de inimă Și lacrima căzută pe mână. Beam zdravăn în fiecare seară, Săptămână după săptămână. Așteptam cu toții ceva ce n-o să mai vină Beam și n-aveam nici o vină. La crâșma lui Jackie lumina era tot mai tristă, puțină, Lacrimile, de atâtea ori plânse, deveniseră lebede negre, Toți aveam răni în piept în loc de inimă . Beam să uităm, cu lumina rănită curgând peste noi, Beam Jack după Jack și râdeam, Jackie trecea printre noi cu ulciorul în mână, Ne lăsa să bem, să uităm, Zi de zi și săptămână după săptămână. Eram cavalerul fără armură Aveam în piept o rană în loc de inimă Stăteam la crâșma lui Jackie și beam În nopți fără lună. Te așteptam pe tine care n-o să vii Și beam mai departe, Să fiu tot mai aproape de tine Să fiu tot mai aproape de moarte. 2. Rătăceam prin tine, Îmi lăsasem armura afară

Poeme

Discobolul/ 2020

93

Te căutam în sufletul tău Seară de seară. Te mângâiam încet, să nu știi, Să simți doar o boare de mine. Priveai luna și eu acolo eram Aproape de tine. Îți dăruiai sărutul altuia Care intra în carnea ta înfiorată. Eu eram acolo și te iubeam Cu el deodată. Lancea era ruptă de mult, Armura era doar rugină, Asta mi-era dat, să iubesc, Nu aveam nici o vină. Pasul îmi era tot mai greu, Mă pierdeam în timp și rugină, Doar de-acolo de sus Venea o lumină. 3. Eram cavalerul fără armură, Fără cal, cu lancea rugină, Rătăceam prin lume și timp, Nu aveam nicio vină. Veneam de nicăieri, mergeam nicăieri, Căutam nimic și pe tine Nu te știam, dar căutam mereu. Pe drum și prin veacuri trecute, Voiam să-ți ating buzele Ce știau să sărute. Calul pierise pe drum, Hainele-mi erau rupte, murdare, Ma târam prin noapte și fum Fără-ncetare. Încercam să te caut mereu, Aproape, tot mai aproape, Dar erau mereu galaxii Și oceane pline de ape. Rătăceam mereu și mereu,

Poeme

Discobolul/ 2020

94

Nu aveam nici cal, nici armură, Țineam în mână o floare, Dar știam că timpul mă fură. 4. Sunt cavalerul fără armură, Port pe umăr un corb, Am în piept o rană în loc de inimă, Iar ochiul mi-e orb. Caut mereu, asta mi-e soarta, Luna rostogolită pe drum, Mă pierd în păduri fără capăt, Mă pierd în ploaie și fum. Mi-am lăsat armura afară, Am vrut să intru-n palat, Dar era târziu și-ntuneric, Și nu m-au lăsat. Sunt cavalerul fără armură, Iar lancea mi-e ruptă de mult, Stau în crâșma lui Jackie Povești să ascult, Apoi plec fără grabă Mă întorc în trecut iar și iar, Port iarăși corbul pe umăr Și-o rană în piept în zadar. 5. Sunt cavalerul fără armură, Într-o mână port soarele, În alta port moartea, Caut liman și iubire Să-mi împlinesc soarta. Cu Don Quijote tovarăș, Învingem mori de vânt în război, Dar timpul ne-învinge iarăși și iarăși, Pe amândoi. Uneori, la crâșma lui Jackie Vin, să uit să fiu trist, Calul bate din copită afară

Poeme

Discobolul/ 2020

95

Și nu mai știu să exist. Mă trezesc pe cal, dus departe, Cu soarele și moartea în mână, Mă întorc la crâșma lui Jackie Săptămână după săptămână. Beau din ulcioare mari pântecoase, Lumea e iar paradis, Plec să cutreier prin astre Să caut iubire și vis. 6. Sunt cavalerul fără armură, Lancea mi-e ruptă, Port în piept o rană în loc de inimă, Nimeni nu mă mai cheamă la luptă. Calul mi-e bolnav, fără vlagă. Mergem pe drumuri fără sfârșit, Căutăm turniruri și lupte, Dar nu-s de găsit. Ne abatem la crâșma lui Jackie, Ne adăpăm amândoi, Plecăm apoi mai departe Cu noaptea strânsă în noi. Și cal, cavaler făr-armură, Mergem încet spre nimic, Ne pierdem în timp și tăcere, Ne ducem să murim iar un pic.

Poeme

Discobolul/ 2020

96

Mihai PASCARU POEMUL (2)

oemele vorbesc cu gura-nchisă; tocmai prin asta se deosebesc

de discursul politic şi alte forme de întoarcere acasă. Nu deschideţi gura poemului, scos din felu-i de viaţă firesc poemul vă muşcă turbat. Nu aţi văzut niciodată un om de poeme muşcat? CRIZA Rufe murdare-ntinse la uscat, Bordeluri - magazin de haine, Poeţii doar mai ies la agăţat de taine. FURTUNĂ Prin curţi nătânge şi prin casă poetul cu cămaşa scoasă grăbit să prindă

P

Poeme

Discobolul/ 2020

97

să-nchidă puii poemelor de rasă. ISTORIE Cine are un deget mai puţin e un infirm, dar cine are un deget în plus e un monstru. GENOCALIPSA Noi nu ne tragem toţi din aceeaşi maimuţă şi nici judecata de apoi nu va veni tuturor deodată: câte maimuţe - atâtea judecăţi de apoi. PREACURVIE Să fugi cu moartea altuia. POETUL (1) Un escroc semantic.

Poeme

Discobolul/ 2020

98

Eugen BARZ Fericirea ne ia la piept

e strângem în groapă unde putem pierde vremea, fericirea ne ia la pieptul ei,

ochii noștri devin fenomene ascuțite ca niște pumnale, suntem totuși oameni de suprafață, cândva cu palmele noastre făceam cuiburi sub streșini. Să răscumpărăm plânsul nostru, zise careva, ridicați baloane de oxigen peste case, zise altul, să pornim prin grădini pe tăcute, strigarăm cu toții, acolo fântânile împrăștie răcoarea și ne udă gurile sterpe, zidurile primesc buzele noastre spre sărutare, vom circula după toate indicatoarele admise de lege. O presimțire rea ne-ar putea înghiți cu mâini cu tot și vom pluti în derivă pe bărci de carton, valurile și-au îmbătat simțurile, o putere necunoscută adulmecă aburii gurilor noastre, pornind vântul pe rod: vom fi duși ca vițeii la înțărcat. Despre ceruri domesticite Nici nu contează în ce zi era, o trăsură legată de cozile cailor ne ducea în strigătele de bucurie ale celor care ştiu prin ce ușă vor fi lăsați la vatră. Frumos ar fi să rămânem în același galop mai departe, am zis, să ținem bine pălăriile pe cap să nu le ia vântul până la Dunăre unde vom pluti peste apa domoală ca lângă cea mai iubitoare femeie. Cine are cheile ușilor prin care trebuie să trecem are și secretele celei din urmă porți, vom avea ce povesti nepoților, un fel de scrisori din adolescență fără să ne gândim la altceva:

N

Poeme

Discobolul/ 2020

99

cine mai spune azi adevărul? Aventura aceasta e despre ceruri domesticite, când lumea se dă de ceasul morții că s-a fumat la guvern, hrăniți de îngerul în simbrie cu ora. Cinematograful singurătății Pluteam într-o dezamăgire surâzătoare ca în oglinda unei dimineţi întârziate. Oamenii răi sunt greoi, spuneai din înalt - numai zborul alb poate intra în cercul de apă. Ascultă norii cum se împerechează, îmbulzeala îngerilor la cinematograful singurătăţii nu ţi se pare un semn? Fiul cel bun Ca un tunel de nori ne învăluie, profeții Îl pândesc de după perdele, se vede pe chipurile lor culoarea speranței. E Fiul cel Bun, există pentru călătoria în viețile noastre, va încuia moartea pe care am udat-o cu apă rătăcind în jurul ei ca niște versuri facile. Deodată totul se transformă, soarele se ascunde, stelele cad, El se împreună cu liniștirea, sângele se desparte de apă, rămân doar mânile-l albite ca neaua și steagul Lui în noi, pentru atunci când carnea se va prinde iarăși de oase.

Poeme

Discobolul/ 2020

100

Groapa unui zgîrie nori Să ne înțelegem bine, totul se construiește pe groapa a unui zgârie nori: se ia copilul și se așază într-un volum de versuri, știind că mai târziu va ajunge poet talentat și bețiv. La colțul paginii se lasă o stradă curată, pe care va scrie litere drepte, bețigașe de alun tare cu păsări pe deasupra și pe dedesubt, cu aripi umbroase ca visele lui. Să ne înțelegem, copilul va fi scos din groapă la vreme potrivită ca Iosif din puț, va fi trimis pe autostrăzi șuierând povești de amor licențioase, pe mari bulevarde cu balustrade înalte pavate de neonul reclamelor ce urcă peste noi. Să nu disperăm, copilul va fi protejat de o mare casă de asigurări cu oase de cremene, capcanele sunt formale, de dragul cititorului Tulburare Tulburare de strigoi și legi întortocheate peste pruncii aceștia fără sat și fără îngeri păzitori – cine să le lumineze drumul, când capetele lor sunt de carton moale, iar picioarele, de sârmă? Deasupra albiei de tablă, cine să le spele carnea străvezie, când părinții au fost lăsați la vatră cu salarii compensatorii și flutură batiste în loc de steaguri? Se vor topi ca tutunul în ploaie,

Poeme

Discobolul/ 2020

101

desene întregi de lanuri abandonate vor putrezi pe câmp, gleznele lor zac în noroi, mâinile au prins mucegai rezistent la lumină, în paturi de fier ruginit şterg suspine cu șervețele închiriate. Bat clopotele Doamne, cui ai dat funia? Prin marea roșie Și noi am trecut prin Marea Roșie auzeam carele zguduind pământul, cu palmele sprijineam pereții apelor, caii și călăreții faraonului nu s-au salvat. Ce a fost s-a scris fără legătură cu emoția noastră, drumuri tainice se multiplică între inimi și țara promisă. Acestea sunt ale celor înțelepți care nu au puterea să înțeleagă. Nu știu unde eram nici în ce zi auzeam doar glasul lui aspru: aplecați-vă peste fântâni să cadă vina ca puricii de găină în apă, nu priviți în sus, fiecare să-și pună câte o șapcă pe creștet, bucurați-vă, totul e umed și rece! Vom fi silitori, răspundeam supuși, nu ne vom lamenta zgribulind sub streșinile ude, trecutul l-am adăugat moștenire copiilor, veninul șarpelui s-a întrerupt cu plecarea noastră, degeaba mârâim, blestemul și sudoarea frunții sunt convenții, le vom fixa într-o fotografie de grup.

Poeme

Discobolul/ 2020

102

Radu Matei TODORAN Pe vremuri în aeroport

iercure târzie și fum pe aeroportul din Munchen

debarcadere mobile mă-mpresoară inutile de parc-ar mai fi ceva de coborât din mine copile ai uitat visul visul cu stewardesa blondă ușor rubicondă care te-alege pe tine dintre toți iubitorii de fiare victime clare blestemați să rămână în vis ori blocați în cursa de Paris mă străpunge o șoaptă micuță de băbuță îmbrăcată în catifea albastru-electric și brocart un bătrânel bilingv lângă mine trage din pipă și miroase a tutun olandez pariez înhaț de pe bar o negresă cu har ascunsă în halba germană dar visul meu stană de piatră nu iartă și blonda revine cu insistență pe altă frecvență e miercure târzie îmi zic doar stewardesa blondă ușor rubicondă

M

Poeme

Discobolul/ 2020

103

mă privește cu ură peste măsură ceva o atrage la mine nu uitați că sunt bine... Un înger îmi așterne dimineața Se lasă luna ca un sfetnic trist cu dreapta-i stinsă să-mi șteargă iar fereastra se văd strigoi și iele amestecați în vis purtând pe brațe liniștea sihastra ninsori de-argint pe ramuri de mesteceni și spiriduși ce ii mânjesc cu ură se-amestecă-n tumultul nopții triste felii întregi din albul lor le fură un tremur de viață și de moarte ca vrăjile în blănuri de lumină din trupuri de mesteacăn se răsfiră să mă cuprinde-n noaptea cea haină să simt neantul cum luptă şi conspiră mi-au dat alți ochi si altă umbra-n gene de-acuma văd cum sufletele toate se zbat să scape din pietrele viclene văd seva din mesteceni cum răzbate văd frunze din arginturi ca un balsam vrăjit cum oblojesc destine pe-altare de lumină văd spiriduși săpând în gresii și granit și vântul de-ntuneric și noaptea cea haină e-un vis ori sunt aievea toate în mine simt și boala dar și leacul mestecenii sunt moartea dar și viaţa sub geamul plâns încet tresare lacul și-un înger îmi așterne dimineața

Proza

Adrian Alui GHEORGHE Moartea de catifea

u nu puteam să fiu omorît pentru că eu eram cel care povestea. Deşi în jurul nostru se murea de boli groaznice,

în accidente stupide, se gîtuiau unii pe alţii oameni care ha-bar nu aveau de ce au venit, ce au de făcut şi încotro trebuie să plece. Eu trebuia să scriu, să povestesc mereu despre ei iar acolo unde datele şi imaginaţia nu mă mai ajutau trebuia să cîrpesc totul cu propria biografie. Întîlnirea mea cu Esttela Sigmirad, de exemplu, am descris-o în paginile altcuiva care se întîlnise şi el pe undeva, probabil, cu o Esttela Sigmirad şi de aici nu simţeam că mi-am ciuntit propria biografie, dim-potrivă, acum existau două Esttela şi două întîlniri şi două decepţii sugrumătoare.

Esttela murise imediat după aceea în condiţii misterioase, violată de nişte bărbaţi care la rîndul lor au fost ucişi şi ale căror biografii nu mai interesează pe nimeni, poveştile lor n-au fost niciodată consemnate. Pentru că lumea dintotdeauna a fost împărţită după cantitatea de importanţă care putea fi acordată numelui şi destinului, după poveştile care i se pu-teau pune fiecăruia în seamă.

Pînă a o întîlni pe Esttela consideram că a fi sărac este o virtute. Toţi artiştii pe care îi ştiam visau să aibă mulţi bani pentru că numai ei aveau imaginaţia să-i cheltuiască. Eu, deşi artist, nu-mi puteam converti viaţa în monede. Trăiam din promisiunea că lucrurile se aşează de la sine, că toate visele sînt răsplătite cu firimituri mari de realitate, de certi-tudini. Pe atunci nu avea nici un sens să-mi exprim recunoş-tinţa faţă de oameni, aveam douăzeci sau poate douăzeci şi doi de ani. Esttela era cu patru, cinci ani mai mare decît mi-ne, studiase pianul cu un profesor polonez, de altfel şi primul bărbat din viaţa ei, după cum îmi povestise. Vă închipuiţi, probabil, că era blondă. Că avea ochii verzi. Că avea o faţă apoasă care se modifica mereu sub impulsuri interioare. Şi aveţi dreptate. Ceea ce nu ştiţi este că, foarte ciudat, avea sînii verzulii aşa cum cetisem pe undeva că au sau ar putea să aibă fiinţele coborîte din univers în ozeneurile lor care ne tulbură imaginaţia.

E

Proza

Discobolul/2020

105

Cînd am cunoscut-o pe Esttela, începuse să frecventeze un clan al scolasticilor care se îndeletnicea cu ipotezele pen-tru un sfîrşit calm al lumii. Dacă înainte mă amuzau aseme-nea preocupări pentru nişte oameni maturi, după aceea, prin ea, am fost pus la curent cu toate preocupările acestui clan cărora nici eu, nici alţii nu le eram indiferenţi. Senzaţia că viaţa îmi este urmărită pas cu pas, că existenţa mea intră în calculele unor indivizi care puneau la cale sfîrşitul omenirii îmi dădu fiori de groază. Eu care am citit un popor de cărţi simţeam acum că viaţa e amintirea a ceva ţinut minte rău. Dar să mă explic. Citisem cu aviditate despre morţile rituali-ce. Aveam sute de fişe despre acest subiect care mi se părea îndepărtat, undeva în copilăria omenirii, subiect de dizerta-ţie, temă pentru doctorate inutile. Într-o zi însă am aflat că, într-un important oraş european, cîteva zeci de intelectuali şi funcţionari se adunau pe ascuns, într-un castel vechi desigur, unde prin hazard, era ales unul dintre ei pentru sacrificiu. Îl ucideau, se înfruptau din carnea lui, risipeau apoi resturile. Reveneau după aceea în societate, eliberaţi de atavisme, trăindu-şi liniştiţi funcţiile şi responsabilităţile. Amintirea tribului urca pe firişorul de sînge al fiecăruia. Cutremurat de asemenea experienţă cîteva zile am refuzat cărţile, presa, televizorul. Era modul meu de a mă decupla de la lume. Am smuls firul telefonului din perete. Conducta de apă, care mi se părea o legătură cu ceilalţi, am izolat-o printr-o grevă a setei. Am urît atunci lumea, m-am urît pe mine. Mînile şi dinţii mi se păreau complicii unei realităţi care mă depăşea, care erau în stare să mă agreseze. Mi-am urît mîinile, dinţii, gura. Acum cînd povestesc, asemenea abisuri sînt mult ate-nuate. A contribuit la asta şi Esttela care ştia să-mi ironizeze aplecarea mea spre amănunt, spre căutarea logicii fără sfîrşit într-o întîmplare, chiar faptul că scriam era pentru ea lipsit de importanţă, o joacă anormală care trebuia să se termine cîndva în normalitatea celorlalţi. Îmi amintea uneori că Plotin a refuzat să i se ia o imagine, un desen pentru că unei umbre, spunea el, nu i se poate face altă umbră. Aşa şi litera-tura, îmi sugera Esttela, este umbra palidă a unor lucruri care se înlănţuie peste puterea noastră de pricepere şi control. “Momentul tău de poezie a fost cînd ai intrat în casă şi ai uitat să dai bună ziua”, m-a ironizat într-o zi Esttela.

Proza

Discobolul/2020

106

Locuiam la marginea oraşului, un exil deliberat, într-o ca-să veche care nu mai ştiu cui aparţinuse dar care prin renun-ţări succesive, în familie, îmi revenise mie. Eram prea leneş să-mi caut alt adăpost, mă obişnuisem cu dezordinea şi mu-cegaiul, cu bureţii apoşi de pe lemnele vechi. Aici puneam la cale tot felul de poveşti pe care nu terminam niciodată să le scriu. Nu aveam prieteni în adevăratul sens al cuvîntului, doar nişte cunoştinţe care păreau că se bucură cînd mă ve-deau şi uitau în clipa următoare că m-au întîlnit. Eu, la fel. Drumul în oraş îl făceam întotdeauna pe jos. Plimbările astea îmi făceau bine, îmi fixam cîte o frază în cap pe care o repe-tam la nesfîrşit, obsesiv, ca să văd cum sună. De exemplu, aşa cum am început povestirea de faţă: “Eu nu puteam să fiu omorît pentru că eu eram cel care povestea”. Atîtea lucruri îmi declanşa în imaginaţie o asemenea frază, încît la întoar-cere în intimitatea mea toxică începeam să derulez pe pereţi tot felul de întîmplări dintr-un timp indecis.

Într-o zi, deşi credeam că nici poştaşul nu ştie de existen-ţa mea, am primit o invitaţie la Clinică. O invitaţie seacă, aşa cum te-ar soma cineva să-ţi achiţi o datorie veche. O zi, două am uitat de ea cînd, regăsind-o printre hîrtii şi fiind pe cale să merg în oraş mi-am pus-o în buzunar. Şi m-am dus. Auzi-sem cîte ceva de ideea revoluţionară a profesorului Vaum însă lucrurile îmi erau neclare. Profesorul Vaum, pentru cine nu-l ştie, este cel care acum cîţiva ani ţinuse prima pagină a ziarelor cîteva săptămîni pentru acuzaţia că-şi ucisese cu sadism un coleg de breaslă. Probabil, în final, se descoperise că nu el ucisese pentru că acum era liber, inventase Clinica, această instituţie care părea să se afle peste tot şi nicăieri dacă era să te raportezi la ceea ce se vorbea şi se întîmpla în oraş. Nu am aprofundat niciodată subiectul deoarece mi se părea exterior, ca şi politica, eu nu mi-am făcut niciodată din boală o religie şi nici din ceea ce agreează toată lumea o pa-siune. Eram dezabuzat ca oamenii singuri care nu cred decît în ceea ce visează ei înşişi. Într-un fel cred că şi Profesorul Vaum era un om singur. Asta o spun acum, cînd ştiu cîte ceva despre ideile sale. Deci…

Am mers la Clinică unde, bineînţeles, nimeni nu ştia de mine, nu se ştia nici măcar cine-mi trimisese invitaţia. Clini-ca arăta ca orice clinică dintr-un oraş cu două, trei sute de

Proza

Discobolul/2020

107

mii de locuitori. Un individ chelios, probabil gardian, văzîndu-mă încurcat, mă conduse la unul din birourile alini-ate de o parte şi de alta ale unui hol care părea nesfîrşit. Aici am cunoscut-o pe Esttela. Nu mi-a făcut nicio impresie cînd am văzut-o. Părea o funcţionară care se interesa mai mult de modul cum este ascuţit creionul decît de ceea ce scrie cu el. Cred că aş fi renunţat la toată această aventură penibilă într-un loc care mi-era străin, însă o mare curiozitate începuse să mă cuprindă. Faptul că eram invitat într-un loc în care ni-meni nu ştia că mă invitase mi se păru absolut ciudat. Şi ofensator.

- Poftim, îmi spuse ea. Aţi completat fişa? Vocea îi era uşor voalată ca a unui fumător de ocazie. Deşi nu fuma, după cum m-am convins mai apoi.

- Sînt surprins că ar fi trebuit să completez o fişă, am răs-puns eu rece. Dincolo de asta, am venit să vă întreb de ce am fost invitat aici, cine m-a invitat, ce se urmăreşte de fapt. Sînt un om ocupat şi numai politeţea şi respectul faţă de o insti-tuţie m-au determinat să nu neglijez invitaţia primită. Răsuci cartonul invitaţiei. Mă privi ca şi cum atunci m-ar fi descope-rit în birou. Ochii ei păreau obosiţi fie ca ai unui om care a citit o noapte întreagă, fie ai unuia care are insomnii dure-roase. Îl expedie pe gardianul care rămăsese cu un aer tîmp în uşă. Apoi mi se adresă mie:

- E curios că dumneavoastră nu ştiţi nimic de tot ceea ce se întîmplă. Toată populaţia oraşului a consimţit să colabo-reze deliberat cu profesorul Vaum pentru realizarea acestui proiect care tinde să devină, fără nicio exagerare, model uni-versal de convieţuire. Chiar mă întreb dacă dumneavoastră nu sînteţi unul dintre acei rari diversionişti cărora ordinea le pică prost şi vor cu orice preţ să o deturneze…?! Vorbea me-canic, cursiv, aspru. Eram încurcat. Fragilitatea ei presimţită contrazicea discursul masculinizat. Nu prea trăisem în inti-mitatea femeilor şi de aceea stăpînirea de sine a oricăreia îmi tulburau ordinea şi logica interioare.

- Sînt neinformat. Şi sigur nu sînt diversionist. Sînt scrii-tor şi preocuparea mea are o înălţime care nu are de-a face cu preocupările gregare ale mulţimii. Dacă vă pot fi de folos, puteţi miza pe mine.

Proza

Discobolul/2020

108

Luă de bună explicaţia mea. Îmi întinse o fişă pe care mă rugă să o completez pînă a doua zi şi să o înapoiez. Am luat fişa ca pe o invitaţie la întîlnire pentru a doua zi. Noaptea chiar am visat-o, o strigam cu un nume străin, Marta parcă, lucrurile căpătaseră o căldură aproape umană. Am revenit şi a doua zi şi a treia zi şi a patra zi. Am început să o caut in-stinctiv ca şi cum ar fi fost persoana de care atîrna viitorul meu. La început am crezut că mai mult mă supraveghează decît o interesez, îşi găsea mereu cîte ceva de lucru cînd in-tram în biroul ei, telefona sau îşi ordona nişte hîrtii, uneori desena pătrate şi triunghiuri pe coperţile unui caiet. Eu stă-team prostit pe un scaun şi citeam de-a-ndăratelea anunţuri-le de pe pereţi, număram literele din cuvinte, îmi storceam creierii să pot spune ceva interesant. Nu-mi ieşea nimic. Da-că ar fi intrat în acele clipe cineva în birou, ar fi interpretat tăcerea aceea densă ca o ceartă între amanţi.

- Ce scrieţi? mă întrebă ea. Întrebarea m-a luat prin surprindere, chiar nici eu nu

prea ştiam ce scriu. Trăiam tot timpul într-o ficţiune, în ca-pete de ficţiune lenevind cu mintea într-un loc sau în toate locurile deodată.

- Proză, i-am răspuns. Povestiri. Acum lucrez şi la un ro-man despre morţile ritualice, despre barbaria secolului nos-tru. Ar fi multe de spus despre subiect, vă închipuiţi poate. Rîse. Mătură cu palma hîrtiile de pe masă înveselită brusc. Nu realizam ce glumă spusesem, o priveam oarecum pani-cat.

- Am mai cunoscut cîndva un scriitor. Era un bătrînel simpatic care se îndrăgostise de mama. Cea mai mare intimi-tate pe care i-a permis-o a fost să-l lase să-i maseze varicele. Se pricepea la asta. Îmi amintesc de la el cîteva fraze: “M-am întins să prind o stea şi mi-a plesnit pielea la subţiori”, de exemplu. Era foarte amuzant.

Habar nu avea ce se întîmplase cu el. Nici cum îl chema. Nu ştiam ce să spun. Cuvinte ca simpatic, drăguţ etc. mi-erau străine. Am rîs şi eu ca de o şotie bună. Chiar am conti-nuat fraza nefericitului maseor de varice.

- Iată că îţi crapă o dată pielea la subţiori şi te trezeşti cu sufletul pe caldarîm.

Proza

Discobolul/2020

109

Credeam c-o să leşine de rîs. Faţa i se schimonosise, eu însumi rîdeam sacadat, forţat, ca să îi fac plăcere.

Ne-am despărţit cordial şi pentru a doua zi ne-am dat întîlnire în oraş. Şi apoi în fiecare zi. Întîlnirile erau scurte, totdeauna ea îşi amintea că mai are ceva de făcut. O înţele-geam, o lăsam să plece fără să o conduc. Se numea Esttela Sigmirad şi lucra la Clinică pe un post la serviciul care se ocupa de prognoza privind experimentul profesorului Vaum.

După ce am depus fişa nu m-am gîndit nici o clipă la ceea ce se va întîmpla mai departe. Esttela însăşi, în primele zile, nu pomeni nimic despre Clinică, despre munca ei. Eram superficiali, ne tatonam, deşi aveam uneori impresia că se întîlneşte cu mine doar ca să mă premieze într-un fel că ade-rasem şi eu la proiectul măreţ al profesorului Vaum. Primele zile în care m-am întîlnit cu ea au fost zile bune de scris pen-tru mine, parcă aveam pentru cine face acum munca aceasta inutilă. Ajunsesem să descriu cu lux de amănunte o întîlnire a unor canibali moderni care îşi abandonau pentru o noapte apartamentele lor comode sau chiar luxoase, poziţiile lor sociale, maşinile şi telefonul pentru a se deda unui ritual canibal, pentru un dans ritmat în jurul nefericitei victime care se supunea astfel regulilor jocului. Scriam cu greaţă. Vedeam lunecînd pe pagină chipurile stoarse ca nişte lămîi, de orice urmă omenească, ale personajelor mele. I-am poves-tit Esttelei şi a rămas gînditoare. Apoi mă întrebă dacă nu aş vrea să ocup o funcţie oarecare în Clinică. Am refuzat, evi-dent.

- Ştii, profesorul Vaum ar avea nevoie de unul ca tine. Dincolo de asta, dacă nu te integrezi în Clinică, îmi va fi foar-te greu mai departe să ne întîlnim.

Simţeam că e tristă. Apoi mă gîndeam că da, de asta ac-ceptase să ne vedem pentru a mă atrage, pentru a mă con-vinge. E posibil ca ea să nu fie decît unealta cuiva care inten-ţiona să mă înregimenteze în structurile Clinicii. Brusc mi-au transpirat palmele. Tăcea sugrumînd un oftat. Între noi se ridicase un zid, printr-o spărtură îi vedeam zulufii blonzi tremurînd în bătaia vîntului. Am refuzat, totuşi. Explicaţia era că eu nu doream încă să muncesc undeva după un pro-gram strict, îmi erau îndeajuns banii pe care-i primeam ne-regulat de la nişte rude care îşi plăteau astfel neputinţa de a

Proza

Discobolul/2020

110

avea copii etc. Nu mă interesa nici experimentul lui Vaum. I-am spus-o sec.

O vreme, deşi ne-am văzut zilnic, aceleaşi întîlniri scurte, nu a mai deschis subiectul. Apoi, dintr- o dată, a dispărut vreo cinci zile. În biroul ei, a treia zi, am descoperit deja o altă funcţionară, o brunetă cu mustăţi bine conturate. Nu, nu ştia unde a plecat Esttela, în primul moment nici nu ştia despre cine este vorba. Nici eu nu am reuşit să mai scriu nici un rînd. Canibalii mei rămăseseră suspendaţi în poziţii hi-doase în ciornele mele. Mă gîndeam că dacă nu cumva şi-a pierdut slujba din cauza refuzului meu de a mă integra. Sau poate fusese sacrificată de interesele măreţului proiect. Sau pur şi simplu se săturase de mine. Părea lucrul cel mai plau-zibil.

După vreo cinci zile am primit un telefon de la ea. Vocea îi era obosită, iritată, slăbită. Părea fără chef. Eu eram în pos-tura pescarului atent la cea mai mică vibraţie a firului. Abia acum realizam că nu-mi este indiferentă. Că mă chinuia ab-senţa ei dar, şi mai mult, viaţa ei secretă. Poate că ar fi trebu-it să accept să lucrez pentru Clinică, de acolo, din interior, multe lucruri mi-ar fi fost mai clare în ceea ce o priveşte. Am stat treaz toată noaptea. Cînd ne-am reîntîlnit părea schim-bată. Era mai tristă, mai înspăimîntată. Atunci mi-a făcut şi prima vizită acasă. Fusese propunerea ei. Am băut ceai, apoi o vişinată slabă. Părea să-i placă bătrîna mea casă, îmi des-chise toate uşile, toate dulapurile, se interesă de fleacurile îmbătrînite care zăceau pe rafturi, prăfuite şi care mie nu-mi mai stîrneau nici o emoţie. A citit cîteva pagini risipite pe masă, spre nemulţumirea mea, nu-mi plăcea ca cineva să-şi bage nasul în hîrtiile mele. Dar n-am zis nimic.

- Tu ce părere ai despre Clinică, despre experimentul pro-fesorului Vaum?

Eram derutat. Chiar nu ştiam mare lucru. Bănuiam că e vorba de un experiment scolastic, inofensiv, care mai dă ceva ocupaţie populaţiei plictisite sau derutate.

Mă privi oarecum ciudat. Cred că îşi închipuia că sînt că-zut din lună. Adevărul e că aş fi vrut mai mult s-o ţin de mînă decît să aprofundez nu-ş-ce problemă care transformă populaţia în galeria de pe un stadion de fotbal. Iluzia că par-ticipă scoate pe om din el însuşi, îl arată aşa cum este de fapt.

Proza

Discobolul/2020

111

- Ştii, experimentul a fost adoptat de foarte multe comu-nităţi. E posibil ca în cîţiva ani toată omenirea să trăiască într-o imensă clinică.

- Eu îmi declar curtea casei pămînt liber şi pun un steag de pirat la poartă…!

- Chiar, tu nu sesizezi pericolul? - Dacă îmi vorbeşti de pericol, tu în solda cui eşti? - Nu mai ştiu nici eu. Sînt ca un om hăituit. Am senzaţia

că peste capetele noastre a fost pornit un angrenaj care nu mai poate fi oprit pînă în clipa fatală. E uluitor ce se întîmplă. Lîngă nebuniile mari, raţiunea e un copil paralitic. Ştii că în cîteva zeci de ani, după calculele profesorului, omenirea ar trebui să dispară?

Nu, nu ştiam. - Este ultima idee. Non procreaţia. Sfîrşitul calm al lumii.

Împlinirea fără durere a Apocalipsei. Odată intrată în Clinică omenirea va fi obligată să renunţe la procreaţie, la înmulţire. Recunoaşte, ideea este genială dar dementă. Fiecare familie va fi controlată, dirijată, obligată să respecte principiile Clini-cii. La ultima conferinţă, cuvîntul profesorului a fost aplau-dat minute în şir. A demonstrat unei asistenţe uluite că moartea înseamnă durere şi că perpetuarea vieţii înseamnă perpetuarea morţii. Zeci de indivizi au luat apoi cuvîntul inspiraţi brusc de această idee. Despre dragoste n-a vorbit nimeni, despre împlinirea prin dragoste, de asemenea. Orgo-liul de a pune umărul la sfîrşitul lumii părea să-i însufleţeas-că pe toţi. Atunci l-am abandonat pe profesor şi am fugit. M-au găsit oamenii lui într-o gară plîngînd. Cînd m-a revăzut era foarte furios şi primul lucru pe care mi l-a spus a fost acela că-mi interzice să mă mai întîlnesc cu tine.

Nu înţelegeam. Deci profesorul ştia de întîlnirile noastre. Poate chiar ea îi spusese. Poate că eram spionaţi. E posibil ca şi acum cineva să ştie că ea este la mine, că vorbim, ce vor-bim. Mi se făcu frică. Numai că ea era o fiinţă mult mai înfri-coşată, care avea nevoie de apărare.

A rămas peste noapte la mine. Am făcut dragoste şi a fost deosebit.

După plecarea ei am început să reflectez la toate cele spu-se. Eram năucit. Amintirii nopţii de dragoste îi luă loc, înfio-rătoare, ideea unei povestiri. Nu vedeam zădărnicia a ceea ce

Proza

Discobolul/2020

112

făceam, ci această desfăşurare epică pe care Esttela mi-o ino-culase prin simpla relevare a planurilor profesorului. Sînt dintre cei care cred cu putere că lumea e ceilalţi şi că toate întîmplările sînt apanajul oamenilor necunoscuţi care s-au născut doar ca să alimenteze anecdote. Deşi proiectul profe-sorului Vaum mă viza şi pe mine, în buna speranţă a omului vedeam orice sfîrşit îndepărtat. Al meu şi al altora. În fond, scriam pentru oameni vii şi oamenii vii erau doar cei din preajmă. Mă raportam totuşi la ei? Mă raportam, în primul rînd, la mine.

Am ieşit în oraş gîndind la toate acestea. M-am prezentat la Clinică, la fostul birou al Esttelei şi am cerut femeii care venise în locul ei informaţii despre cum pot să ocup un post în interiorul Clinicii. M-a recunoscut sau era doar politeţea aceea nesuferită, profesională. Îmi oferi cîteva formulare pe care ar fi trebuit să le completez. Atît, deocamdată. După-amiază m-am întîlnit cu Esttela.

I-am povestit, ca pe o şotie bună. Părea speriată. Cred că îi era frică de ce se ascunde în spatele frunţii mele. Mă rugă insistent să renunţ. I-am replicat că abia acum experienţa nemijlocită mă interesează. Că aş putea să scriu despre toate astea, aş scoate o povestire mare.

- La ce ţi-ar folosi? Sau cui ar mai folosi? Probabil că îi păream naiv, periculos. Văzînd încăpăţînarea

mea, m-a rugat doar să întîrzii cîtăva vreme această iniţiativă trăsnită. Am promis vag. Noaptea care a urmat am făcut pla-nuri, schiţe pentru povestirea mea. Prindeam din eter replici şi le notam cu aviditate. Păream să fiu pe un teren sigur, pe care îl stăpîneam. În fond, îmi spuneam, dacă la început a fost Cuvîntul, de ce la sfîrşit nu ar fi tot Cuvîntul? Am adormit cu capul pe masă, peste hîrtii şi am visat că am fost ales de soar-tă să fiu victima într-un carnagiu, între canibali. Cînd am deschis ochii, toate obiectele din preajmă rînjeau spre mine. Eram epuizat.

Fără să-i mai spun Esttelei, peste cîteva zile am trecut din nou pe la Clinică, unde am lăsat formularele completate. Era vorba de date amănunţite din biografia mea cît şi un test care verifica cunoştinţele mele despre abisul psihologic al oamenilor. Funcţionara cu mustăţi părea mulţumită de mo-

Proza

Discobolul/2020

113

dul în care îmi luasem treaba în serios, apoi îmi spuse că voi primi răspunsul acasă. Mai departe nu depindea de ea.

Subiectul îmi produse oarecare exaltare dar cu cît îl apro-fundam, cu atît mai mult îi găseam fisuri. Şi căutam soluţii. Mi se părea, de exemplu, neverosimil ca toate religiile să conveargă spre o idee unică. Apoi găseam popoare nesupuse, orgolioase care nu se desprinseseră încă de trăirea primară. Înţelegeam că populaţia civilizată era cel mai uşor de supus, de manevrat, acolo unde ordinea devenise lege şi normă, omul ajunsese un auxiliar al regulilor. Aveam uneori senzaţia că o luasem puţin înaintea profesorului cu gîndul, orice nouă şaradă mă excita la culme. Cînd mă întîlneam cu Esttela o provocam mereu la discuţii despre acest subiect. Dintr-un hăituit păream să devin un hăituitor.

Eram de acord cu profesorul: ideile mari nu pot fi puse în practică decît cu multă discreţie. Oamenii nu trebuie să sim-tă schimbări bruşte, revoluţionare, acestea irită, stîrnesc îm-potriviri organice, sociale. Omul nu se supune, din instinct, forţei. Apoi, trebuie mizat pe egoismul fiecăruia. Clipa este mai importantă decît anul, ziua mai plină de promisiuni decît săptămîna. În clipa morţii omul este singur, aşa cum a venit pe lume. Şi neajutorat. Nu-i mai pasă nici de cei din preajmă, nici de viitorul omenirii, nici de dragoste, de nimic. Acest lucru trebuie inoculat cu grijă fiecăruia, egoismul fun-ciar trebuie relevat ca pe o calitate esenţială.

Nu i-am mai povestit Esttelei gîndurile mele. Ne întîlneam, ne iubeam uneori cu toată deznădejdea, cu

toată dragostea. Mi se păreau unul şi acelaşi lucru. Într-o zi, poştaşul, care mi se părea a fi în solda profesoru-

lui, mi-a adus o nouă invitaţie la Clinică. M-am dus. În biroul pe care îl cunoşteam deja nu mai era funcţionara mustăcioa-să ci un bărbat apatic care mă descusu pe îndelete despre intenţiile mele, despre posibilităţi, despre viaţa intimă. Ca să plusez, am lăudat ideea profesorului, mi-am exprimat în-treaga mea participare la cauză (cuvîntul îmi plăcu), doream să îndeplinesc o funcţie care să fie compatibilă cu activitatea mea creatoare.

Apoi individul mă întrebă despre Esttela, cum se mai sim-te. Nu ştiam că era bolnavă? Mă mira că şi el ştia de relaţia noastră.

Proza

Discobolul/2020

114

Avea ochii tulburi de cîine călcat pe coadă. Individul îmi displăcu.

- Vă puteţi considera norocos. În cîteva zile vă vom anun-ţa să vă prezentaţi la Clinică pentru a începe treaba.

Nu eram mulţumit. Deja începusem să obosesc, perspec-tiva unui program strict mă scotea din minţi. Mi-am dat seama că am mers prea departe.

Ajuns acasă am început să scriu furios la proza cu caniba-lii moderni. Am descris pe două pagini psihologia victimei care este sfîşiată cu sînge rece. Înainte de a fi sacrificată, vic-tima simţi o durere groaznică de cap, ar fi vrut să ceară două antinevralgice dar i se făcu frică de privirile sticloase ale celor din jur. Renunţă.

Cînd a venit Esttela eu tocmai înghiţeam două antine-vralgice.

Părea să ştie de toate demersurile mele secrete. Mă privea nu-ştiu-cum aşteptînd să încep să-i povestesc. Ezitam. Mi-era ruşine de conspirativitatea mea.

Şi avusesem dreptate: ştia. Habar nu aveam ce fire active avea ea în Clinică încît era aşa de bine informată de manevrele mele.

Am întrebat-o despre boală. A rîs. Apoi a rămas gînditoare, privindu-mă fără să mă vadă.

Ce-aş zice dacă aş avea un copil? Eram buimăcit. Nu-mi trecuse niciodată prin cap lucrul

acesta. - Eşti însărcinată? - Posibil. Am rămas cu o noapte în faţă, zgîlţîit zdravăn de proble-

me existenţiale. Povestea cu Clinica rămăsese suspendată undeva.

Apoi lucrurile începuseră să se precipite. Am fost chemat la Clinică, mi s-a oferit un post de scriitor, ăsta-i cuvîntul, la acelaşi serviciu de prognoză. Trebuia să scriu detaliat, după informaţiile pe care le primeam, un fel de rapoarte ale diferi-telor faze ale experimentului. Din cînd în cînd trebuia să compun discursuri pentru profesor. Munca, mi-am dat sea-ma, era privită cu foarte mult interes, iar poziţia mea în Cli-nică era una privilegiată. Mi s-a oferit un birou izolat, elegant şi comod, dotat cu toate cele necesare pentru a comunica

Proza

Discobolul/2020

115

rapid cu orice sector al Clinicii. Aveam chiar o legătură tele-fonică directă cu profesorul. Programul era lejer, nimeni nu-şi asuma responsabilitatea să mă controleze. Am acceptat.

Esttela nu era încîntată deloc. Devenise taciturnă, un re-proş permanent i se citea în priviri. Făceam dragoste şi era oricum. Nu aproba entuziasmele mele ieftine de imatur luat în seamă de adulţi.

La Clinică am căutat întîi să aflu unde lucra Esttela. Am avut atîta discreţie în relaţia cu ea încît nu am întrebat-o niciodată. Părea imposibil să aflu. Pe nici una din fişe nu figura numele ei. Cei pe care i-am întrebat fie că nu ştiau, fie că nu voiau să-mi spună. Secretomania părea să fie regula de aur a Clinicii. Am căutat în primele documente, cele de înfi-inţare a Clinicii şi am găsit o Marta, cea pe care o visasem după prima mea vizită la Clinică. Şi atunci mi s-a relevat adevărul: Esttela - Marta a fost - sau mai era - iubita profeso-rului. Am ascuns presupunerea asta şi de mine şi am trăit mai departe. Intrasem într-un joc pentru oameni maturi. Eram convins că toate adevărurile mi se vor releva de la sine. Aveam o intuiţie care, credeam, o lua uneori cu mult înain-tea întîmplărilor.

Clinica (sau Institutul, cum i se mai spunea) era organiza-tă pe un principiu piramidal. Profesorul dirija cîteva servicii vitale, care, la rîndul lor, aveau în subordine direcţii active. La bază existau clinica propriu-zisă, cu oameni care erau sau se credeau bolnavi grav şi oraşul care acceptase rolul de ane-xă a clinicii. Internaţii propriu-zişi se bucurau de facilităţile recluziunii în saloanele clinicii. Ceilalţi erau un fel de inter-naţi la domiciliu, supravegheaţi de medici care prin natura meseriei intraseră automat în serviciul profesorului. Chiar şi oamenii indiferenţi, turbulenţii, cei care se opuneau oricărei idei de integrare într-un sistem ordonat erau consideraţi pacienţi pasivi în acest uriaş experiment. Mersul experimen-tului, viaţa internă a Clinicii, puteau fi urmărite de populaţie prin intermediul unui canal de televiziune local, prin două posturi de radio, printr-o revistă săptămînală care exalta rezultatele şi relata biografii de oameni care îşi găsiseră echi-librul în viaţă în această fericită conjunctură. Totul părea atît de logic încît şi eu am fost surprins de complexitatea proiec-tului, de rezultatele sale, de măreţia gîndirii care stătea în

Proza

Discobolul/2020

116

spatele acestei noi ordine. Ideea apocaliptică a dispariţiei prin non-procreaţie încă nu fusese aruncată mulţimii. Unde-va, sus, se căutau, probabil, variantele cele mai convenabile şi accesibile pentru punerea în pagină. Eu i-am zis moartea de catifea, mi-a plăcut atît de mult cum sună încît, mai tîrziu, i-am comunicat şi profesorului această expresie. Şi-a însuşit-o, am văzut-o mai apoi comentată în toate felurile, amplifi-cată. Lumea mai avea nevoie de metaforă pentru a crede că n-a părăsit-o sensibilitatea. Eram prins pînă peste cap cu ordonarea tuturor informaţiilor şi datelor încît aproape că nu am observat că Marta - Esttela mă căuta foarte rar. Rămînea cîte o noapte la mine, convenţional, pleca aşa cum pleacă întunericul pe care îl uiţi. Uneori, ca o respiraţie în progra-mul meu încărcat, mai scriam cîte o pagină, două la proza despre morţile ritualice. O făceam ca să-mi demonstrez, probabil, că noua muncă nu mă îndepărtase prea mult de mine. Dacă o să public vreodată povestirea aceea o să vedeţi că eram deja mai detaşat de subiect, că aveam o oarecare înţelegere faţă de sadismul oamenilor, îi uram mai puţin.

Încet, încet am aflat mai multe lucruri despre Marta - Esttela, prefer însă să le ocolesc pentru că orice amănunt îmi lasă un cîrcel pe inimă. Nici acum nu ştiam dacă mai este sau nu iubita profesorului, nu am deschis acest subiect niciodată, episodul acesta era pentru mine pliculeţul cu otravă din bu-zunarul secret.

Omul din institut (îmi suma mai bine aşa) cu care luam cel mai des legătura era Antonin, asistentul principal, aşa s-ar părea, al profesorului. El îmi furniza date, informaţii, răs-punsuri. De la el am primit şi prima sarcină concretă: să scriu un text pentru revista clinicii pe care să-l semneze profeso-rul. Era vorba de o relevare a succesului experimentului în plan exterior, faptul că multe comunităţi aderaseră necondi-ţionat, că se discuta chiar despre posibilităţile aplicării uni-versale a acestei idei reformatoare.

De la început am avut ezitările fireşti pentru un om obiş-nuit să scrie texte în nume propriu, în final m-am întrecut pe sine. A contribuit la asta şi atitudinea Martei - Esttelei, care a găsit de cuviinţă să mă ironizeze numindu-mă negrişor, pomenindu-mi verzi şi uscate despre ratare, despre abdica-rea de la principii etc. etc. Puncte sensibile cu care nu e bine

Proza

Discobolul/2020

117

să te joci cînd e vorba de un creator. M-am încăpăţînat şi am scris. Antonin mi-a furnizat date, am adăugat de la mine cu prisosinţă fraze mari, mobilizatoare, am pomenit chiar, în final, că se pregăteşte o declaraţie universală care, după suc-ces, va auri numele oraşului nostru de unde a pornit iniţiati-va. Antonin a fost mulţumit. Am aflat că şi profesorul a fost mulţumit. Eu, de asemenea. Încă nu mă gîndisem la o even-tuală întîlnire cu profesorul, însă aceasta părea să fie aproa-pe. După ce am scris şi al doilea articol, la fel de fulminant, Antonin m-a invitat în biroul lui şi m-a tratat cu cafea. Marta - Esttela începuse să mă ocolească. Acest lucru părea să-mi încălzească însă inima. Aveam uneori senzaţia că lupt cu ea, că nu e decît un ghem de prejudecăţi, că nu a fost capabilă să înţeleagă pînă la capăt experimentul. O pedepseam într-un fel, indirect, pentru faptul că fusese amanta profesorului, era o răfuială omenească care nu putea fi abordată făţiş, se înţe-lege. Eu nu puteam dispune de amintirile ei, era un teritoriu privat pe care nu-l puteai călca în picioare.

Începusem să primesc bani, mulţi bani cînd deja rudele mele îndepărtate încetaseră să-mi mai trimită. Uitaseră de mine. Sau poate muriseră. Oricum, niciodată n-am făcut gestul mărunt să le scriu două rînduri, să le mulţumesc. Pe atunci mi se părea că nu am nici un motiv să-mi exprim re-cunoştinţa faţă de oameni.

Primii internaţi ai Institutului îl cunoscuseră direct pe profesor. Colaboraseră cu el. Cei mai mulţi însă nu-l văzuse-ră niciodată, li se aduceau sfaturi şi tratamente de la el. Atît. Şi mai era Antonin care le servea o legendă.

Atunci, la început, profesorul care lucra într-un cabinet de psihiatrie la uşa căruia băteau mai mult bolnavi închipu-iţi, l-a luat pe Antonin, asistentul său, şi l-a scos la marginea oraşului. De aici, de pe o colină vizibilă doar de departe, i-a arătat cartierul, apoi oraşul şi i-a spus: Priveşte lumea şi pri-veşte oamenii! Ascultă-i! Toţi sînt bolnavi! Dacă discuţi cu fiecare în parte, fiecare îţi va încredinţa secretul vieţii lui, secretul unei boli. Ei îşi cultivă boala. Cuminţi. Cînd nu reu-şesc singuri, cheamă în ajutor un medic. Şi medicul le îngri-jeşte boala, nu le-o vindecă. Pentru că nici o boală nu poate fi vindecată cu adevărat. De aceea gîndesc că noi am putea face aici ceva: să extindem această clinică atît cît ţine oraşul. Şi

Proza

Discobolul/2020

118

mai departe. Omul, fiecare om, să se simtă în grijă, să-şi sim-tă protejată boala. Să fie ajutaţi să trăiască. În fond, oamenii nu au viitor. Ei sînt absorbiţi de o forţă mai mare decît pute-rea lor de rezistenţă. Oamenii sînt trăiţi!

Peste vreo trei zile profesorul a închis uşa cabinetului ex-pediind cîteva femei care veniseră să-şi etaleze migrenele şi a desfăşurat pe masa sa de lucru cîteva hîrtii. Erau planurile sale pentru viitorul institut. Antonin parcurse paginile mari, citi cîte un rînd pe ici-colo, încercă să reţină vreo schemă plină de explicaţii dar nu reuşi să înţeleagă mare lucru. Din lene şi surpriză acceptă totul fără rezerve. Se gîndea, în acel moment, la plecarea mai repede de la serviciu, la plăcerile unei seri lungi cu vreo femeie culeasă dintre funcţionarele clinicii. Cunoştea destule.

La început a fost creată o comisie de testare şi recrutare pe care o conducea chiar profesorul. Treceau din casă în casă, din apartament în apartament şi luau date. Generale şi particulare. Făceau fişe clinice. Lumea îi primea cu bunăvo-inţă, nu în fiecare zi poţi să găseşti pe cineva căruia să-i în-credinţezi necazurile tale. După primele trei săptămîni aveau peste cinci mii de fişe şi o reputaţie răsunătoare. Lumea îi căuta. Continuu. Toţi îşi făceau biografiile şi le aduceau de la sine aşteptînd diagnostice. Toţi se simţeau bolnavi sau măcar aşteptau confirmarea unei boli. Scepticii, pentru că erau şi din aceştia, stăteau într-o aşteptare plină de curiozitate. Sub smalţ căutau rugina. Valul popular le anula însă orice rezis-tenţă. Pentru ei, pentru sceptici, se făceau fişe speciale. Cînd unul dintre cei sceptici era convins de utilitatea muncii şi efortului profesorului, dosarul lui era căutat, scos din raftul special şi adăugat mormanului care luase proporţii. În cîteva luni fuseseră angajaţi, dintre primii înscrişi, peste o sută şi li se dădură diferite munci. Unii triau arhiva, alţii lucrau la comisia de recrutare, alţii spionau şi făceau fişe de o anumită culoare, alţii erau, după disponibilităţi, specialişti în diversi-uni. Cartierul din jurul clinicii a fost anexat primul. În seara aceea Antonin a adus şampanie. În faţa celor adunaţi profe-sorul a ţinut un mic toast pe care şi-l amintesc cu toţii.

Amintirea este diavolul. Omul nu trebuie să-şi amintească decît ceea ce trăieşte în clipa prezentă. Atît. Restul e boală. Slăbiciune. Nevroză.

Proza

Discobolul/2020

119

Îşi umflase pieptul. Nu se atinse de băutură. Privi prin pe-rete şi peretele îl lăsă să vadă pînă departe. El părea primul, dintre toţi, care nu mai avea amintiri. Părea fericit.

Comisia de recrutare îşi continua munca. Inventaria tot. Puterea ei creştea viguroasă peste puterea de drept, neconcurînd-o făţiş, dar supraveghind-o. Poveştile circulau, oamenii şi le spuneau unul altuia, îşi populau astfel convor-birile plicticoase cu ştiri fragede, se certau uneori. Nu vedeau însă nici o nenorocire atîta vreme cît o simplă înscriere nu-i angaja la nimic, nici măcar la plata simbolică a unei cotizaţii, aveau dreptul să se considere bolnavi şi atît. Sau viitori bol-navi. În rest, trăiau. Bine sau rău. Fericiţi sau nu. Se iubeau şi făceau copii care erau înregistraţi şi ei, imediat de către co-misia de recrutare. Pentru că din părinţi bolnavi se nasc, evident, copii bolnavi. Oricine o ştie.

Oamenii voiau să ştie practic cum să uite totul, totul, to-tul… Comisia de consultare era pregătită. A cerut tuturor să-şi facă o autobiografie amănunţită. Completă. De la prima amintire la ultima dorinţă. Alte zeci de mii de pagini se adu-nară în clinică. În toate casele, seară de seară, lumea scria. Memoriul de viaţă devenise pentru fiecare cauza zilei. Scriau şi uitau. Scriau şi uitau. Mergeau cu sinceritatea pînă la ci-nism. Alţii îşi romanţau vieţile. Erau mulţi. Apoi, paginile gata scrise, stîrneau fiecăruia un anume respect faţă de sine. O anume teamă. Sau jenă. Le era teamă şi jenă de cel închis în acele pagini, un duşman care atenta la fericirea lor de fie-care zi. Duceau paginile scrise şi se eliberau. Trăiau. Bine sau rău. Fericiţi sau nu…

Pe profesor l-am întîlnit doar de trei ori. Prima oară m-a chemat să-mi mulţumească pentru serviciile pe care le aduc cauzei. Era un bărbat uscăţiv, ulceros cred, avea ochii vii, ceva între curiozitate şi umor. Cred că împlinise vreo cinci-zeci de ani deşi făcea parte din categoria oamenilor fără vîrstă. M-a chestionat dacă sînt mulţumit de salariu, dacă am condiţii suficiente, dacă nu doresc o locuinţă mai în centru etc. etc. Fără să fiu intimidat, mi-am dat seama că-l priveam prin ceaţa legendei, nu-i puteam prinde toate contururile.

A doua oară m-a chemat să mă întrebe de Marta. Dacă ştiu ce face acum.

Nu, nu ştiam.

Proza

Discobolul/2020

120

Conducea un grup destabilizator, foarte riscant şi pericu-los pentru ea. E bolnavă şi rătăcită.

M-a întrebat dacă nu vreau să scriu despre asta, să-i chem la ordine, să înţeleagă că este inutil să te opui unui imens val popular.

Am să încerc, am spus. Unul din grup a fost prins de către populaţie lipind nişte

afişe scîrboase pe ziduri şi aproape că a fost linşat de popula-ţie. Ştiu asta?

Da, ştiam. Dar nu ştiam că e din acel grup. Acum e internat în clinică. Şi-a recunoscut vinovăţia, co-

laborează. Firesc, am zis. A treia oară m-a invitat, după foarte mult timp, să mă

anunţe că Marta murise. Fusese violată de nişte huligani, probabil din grupul ei şi apoi ucisă. I-au găsit trupul terciuit într-o pivniţă.

Îmi urmărea mişcările, reacţiile. Aş fi plîns dacă aş fi ştiut să plîng. În asemenea cazuri re-

acţia mea este greaţa şi apoi voma. Am ieşit panicat. Apoi am lucrat la materialul cu dispariţia omenirii prin

non-procreaţie. Moartea de catifea. Am cetit Apocalipsa şi Biblia, texte dificile aramaice şi iudaice, indiene şi chinezeşti. Căutam argumente. Era fascinant să ştii că tu, în laboratorul tău, pregăteşti soluţia finală.

Sub peniţa mea lumea tremura ca o gelatină. Creaţiei ra-tate a lui Dumnezeu eu îi găseam antidotul.

Din toate părţile lumii veneau mesaje în care alţi şi alţi profesori îşi anunţau succesele.

Le comentam la radio, la televiziune, în presă. Uneori profesorul se interesa prin Antonin dacă sînt mul-

ţumit de condiţiile din institut, de personalul din preajmă. Eram mai mult decît mulţumit, de altfel mă rezumam la

puţin, cînd eşti furat de idei mari tot ce este material în jur îţi devine balast. Atîrnă. De foarte multă vreme nu mai mer-geam acasă. Îmi improvizasem un pat în birou, mîncam pe apucatelea.

Eram rupt de realitatea din afară. Nu mai ştiam, practic, cum evoluează experimentul. Pînă unde a ajuns, cum reacţi-

Proza

Discobolul/2020

121

onează cu adevărat oamenii la toate ideile pe care eu le aruncam zilnic spre ei. Eram ca un individ care face un ziar din ştirile pe care le primeşte de la ceilalţi, el le ordonează, le găseşte o logică în pagină dar habar nu are din ce realitate sînt rupte. Realitatea lui se rezumă la ceea ce i se oferă. Ajun-sesem atît de departe cu abulia mea încît în momentul în care cineva mă anunţă că este anul nou l-am întrebat serios ce se înnoieşte.

Nimic, nimic, mi-a răspuns speriat. E o convenţie la care oamenii încă mai ţin, se mai mint.

Într-o zi am aflat că Antonin a fugit. Nu înţelegeam sen-sul cuvintelor, nu înţelegeam de unde a fugit şi pentru ce trebuia să recurgă la acest gest.

Am cerut informaţii dar nimeni nu era în stare să-mi spună ceva concret. Sau se eschivau. Fără să-mi dau seama devenisem un om temut în institut, eram considerat creierul, numele meu, am aflat mai apoi, figura pe listele negre ale grupului, de altfel numeros, care îşi păstrase raţiunea.

L-am sunat pe profesor care mi-a spus doar că Antonin era grav bolnav, că va fi găsit şi va fi adus în clinică pentru tratament.

Poate că boala aceasta care îi cuprinde subit pe cîte unii este neîncrederea. Şi nu eram departe de adevăr.

Am început o anchetă pe cont propriu. Astfel, am aflat că serviciul de recrutare devenise între timp un serviciu de ani-hilare a oricărei rezistenţe. Mortificarea lumii, moartea de catifea cu care mă mîndream atîta, nemulţumise şi speriase lumea. Controalele erau severe, în preajma mea se dezvolta-se o serie de pedepse de care nu ştiam. Instituţii întregi dis-păruseră, de la maternităţi la şcoli, era încurajată disperarea veselă a celor care trăiau clipa. Antonin realizase dezastrul şi fugise. Nici el nu înţelesese nimic. Trecuse de partea rezis-tenţei. Sub pretextul că vreau să conving de importanţa cau-zei nişte rebeli, am intrat în contact cu ei, în clinică unde erau internaţi cu forţa. Totul părea un fel de arest. Aveau încăpăţînarea oamenilor care cred cu toată puterea în ceva. Ca şi mine. Nu puteam să nu-i admir. Ei mi-au spus, acuza-tor, că Marta fusese batjocorită şi ucisă din ordine superioare şi arătară vag spre mine şi spre profesor.

Mi s-a făcut greaţă, am refuzat cîteva zile cuvintele.

Proza

Discobolul/2020

122

Cînd am vrut să fac o plimbare pe jos prin oraş pentru a-mi limpezi gîndurile şi stările, unul din paznici îmi spuse conspirativ că nu e înţelept să fac lucrul acesta, nu se ştie ce reacţii pot să aibă oamenii.

Atunci am înţeles: eram prizonierul ficţiunii mele. Orice evadare în realitate mi-era imposibilă. Carnea mi se umpluse de furnici care o adunau spornic, firimitură cu firimitură, spre inimă.

Dar eu nu puteam fi omorît pentru că eu eram cel care povestea. Îmi repetam mereu lucrul acesta de parcă mi-aş fi spus că trăiesc într-un vis care nu poate, totuşi, ucide. Înce-puse să-mi fie frică şi de personalul clinicii. În aceste condiţii am aflat, colaţionînd date contradictorii, ce se întîmplase cu Antonin.

Avea un copil. Într-o noapte se strecură afară din oraş, împreună cu fe-

meia şi copilul şi dispăru. Oricît i-au căutat agenţii profeso-rului, totul a fost în zadar.

În zilele următoare am descoperit, neplăcut surprins, la uşa mea doi paznici masivi.

Vă asigurăm protecţie, mi-au spus. Împotriva cui, aş fi vrut să întreb, dar am renunţat. Apoi am avut o poftă nebună să reiau lucrul la proza mea

cu morţile ritualice însă mi se făcu brusc greaţă şi am vomat într-un coş cu hîrtii.

L-am sunat pe profesor şi mi s-a spus că este ocupat. Dacă fuge şi el? m-a fulgerat un gînd. În mintea mea totul se dilata, frica îmi împăienjenise toa-

tă carnea. Atunci m-am hotărît să fug. Înspre ce? Unde? Rodul cre-

ierului meu se întinsese peste tot. În fiecare oraş aceeaşi boa-lă, aceleaşi ferestre cu nebuni, aceeaşi mistică a vieţii perisa-bile. Un profesor calculează metri pătraţi de nebunie, cartie-re mortificate, oamenii stau lipiţi de nişte fişe precum într-un insectar gîngăniile pe cale de dispariţie. Milioane de metri de viscere care se tîrăsc prin burţi în căutarea hranei… Incal-culabile miliarde de sinapse care explodează în încordări erotice. Creiere spălate cu valuri şi valuri de vorbe, de amă-nunte, de minciuni şi speranţe calcinate între oasele capului. Drumuri, imagini, ferestre, cutii, gunoaie, garduri, cărţi

Proza

Discobolul/2020

123

amorţite. Creierul meu scoase gheare dar şi acestea i-au fost prinse într-o uşă închisă cu sălbăticie. Eram hăituit de mine însumi. Am adormit. Am visat o arătare mică şi cocoşată care mi se lipea de piele. O aruncam şi ea se întorcea pe nişte labe boante încolţindu-mi trupul. Nu avea dinţi ci două lame ascuţite care forfecau spornic. În somn fiind am mai adormit o dată scufundîndu-mă şi mai mult, învins.

Am fost ameninţat cu moartea dacă fug. Am fugit într-unul din cartierele rezistenţei şi am fost

ameninţat cu moartea dacă rămîn. L-am văzut pe Antonin în grota unui apartament

respirînd liber. Şi pe funcţionara mustăcioasă pe care n-am ştiut nicioda-

tă cum o cheamă. Şi pe ceilalţi funcţionari înghesuiţi în cartierul acela mize-

rabil, gri, dar comportîndu-se ca nişte oameni liberi. Mi s-a făcut frică. Am fugit şi de acolo ………………………………………………………………………………… Stau pe puntea încărcată de licheni cu Sebastian. Atingem

cu picioarele apa sticloasă. Este fiul meu şi al Esttelei. Vorbim despre vînt. Şi vîntul trece.

Proza

Discobolul/2020

124

Icu CRĂCIUN

Lari-țele

ndiferent de anotimp, spre dimineață, când ziua se în-gână cu noaptea și crugul stelelor se estompează într-o

lumină crepusculară, eu încă mai fac dragoste. Totul de-curge normal. De multă vreme, acesta este ritualul meu. Mă îndrăgostesc în fiecare zi de câte una, fac dragoste câteva nopți de-a rândul cu ea, apoi o schimb cu alta ca un sultan, iar când mă epuizează fizic și spiritual, îmi cer ier-tare și mă retrag să pot visa; multe sînt cucerite, cele mai multe necucerite, dar eu mă străduiesc să le îmblânzesc și să le supun cu mijloacele mele. Toate sînt roditoare, în-destulătoare și atrăgătoare, știu ce îmi place, îmi provoacă afectele până și cele supraponderale, plăcute în exclusivi-tate lui nea Nae, tatăl Franciscăi, cel viclean și rău de gură, din blocul de vizavi. Pentru mine nu contează, suple ori plinuțe, dolofane, bondoace, durdulii, rubiconde, - cum vrei să le categorisești -, important e să aibă ceva în tărtă-cuță. Nu au, sună a bidoane goale sparte, nu le primesc. Am devenit mai selectiv. În adolescență, când nu știam ce caut, nu știam ce aștept, acceptam și pe cele ieftine, de cinci lei, că îmi fierbea sângele și îmi clocoteau hormonii; acum, unele, scorțoase, se deschid greu, dar se dăruiesc în intimitate cu dezinvoltură și cu atâta patos că mă intimi-dează. Susțin cu mâna pe inimă că m-am atașat de câteva atât de tare, încât simt cum aripile lor se prelungesc în mine și, de aceea, le caut și le chem din nou. Recunosc, când descopăr că au pe vină-ncoa’ și sînt pline de tempe-rament, mă ispitesc și devin foarte influențabil; mă incită intenționat de câte ori li se ivește ocazia. Ocupă un loc privilegiat în inima mea. Mirosul lor mă îmbată. Cu ele nu mă plictisesc niciodată și nici nu mă complac într-un dolce fariente levantin, simt că sînt răsfățatul lor, ne contami-năm și vibrăm împreună. Cu ele nu mi-e frică, nu sînt sin-gur, știind că nu atentează nimeni la inviolabilitatea mea; sînt paznicii mei permanenți, îmi păzesc spaimele și taine-le, iar eu le dau respectul cuvenit, chiar fac, cu venerație, o

I

Proza

Discobolul/2020

125

reverență înaintea lor, fiindcă mă ajută să scap de simp-tomele complexului de conformism, învățând de la ele, cu folos, taina măsurii nepripite, dar și ce înseamnă dragos-tea și prietenia nestrămutată. M-au ajutat să detest orice fel de mistificări, de ofense care m-ar fi putut scoate din punctele cardinale ale firescului, să supraviețuiesc și în altfel de condiții, chiar dacă n-aveam mintea odihnită, eram confuz ori simțeam îndoială de sine; până acum am ieșit biruitor, nu știu de acum încolo… Nu sunt gelos dacă au trecut și prin așternutul altora și par mai uzate; măcar i-au făcut fericiți și pe alții. Ele n-au prejudecăți, totul de-pinde de experiența și fondul lor confidențial. Cert este că mă despovărează de necazuri și dureri, de urât și spaimă și mă fac să uit de zgura cotidianului, iar interesele noastre coincid; au ele un elixir nemaipomenit al uitării și al iertă-rii. Mă înconjoară și mă încălzesc chiar dacă nu am foc în sobă. Sînt mulțumit că găsesc lumină. Știu că sunt un spi-rit taciturn, un rezoneur rece, sceptic, căruia nu-i place pălăvrăgeala și zgomotul, și, de aceea, caută să mă învese-lească, prin veselie înțelegând iluminare și transfigurare, să-mi vindece rănile sufletești, să uit de fuga nemiloasă a timpului, să fiu un bărbat mai deschis și mai bun. De mul-te ori, când mă întorc acasă în nopțile răcoroase însoțit de puzderie de stele, tulburat doar de unduirea vântului prin ierburi, simt că sufletul lor plutește pe lângă mine chiar dacă sînt în stare de veghe. Nu mă ceartă, nu-mi pun în-trebări tâmpite, nu îmi cer socoteală unde am fost și ce am făcut, pe scurt, cum îmi trăiesc viața, mă așteaptă cuminți și răbdătoare la orice oră, îmi acceptă principiile mele umaniste și etice, dar și toate cusururile condamnabile din vederile și prejudecățile mele. E normal, nimeni nu-i per-fect, nu? Când mi-a fost sete, mi-au umezit buzele arse, când mi-a fost foame, m-au hrănit, când mi-a fost somn, m-au legănat și alintat, când mi-a fost frică, m-au îmbăr-bătat s-o suport mai ușor, când mi-a fost frig, m-au încăl-zit. Ele m-au ridicat când am căzut și tot ele mă vor însoți când mă voi retrage în peștera umbrelor înțelepte. Între mine și câte una, seducătoare și provocatoare, s-a creat o solidaritate afectivă atât de intensă, încât nu pot să mă

Proza

Discobolul/2020

126

despart de ea și o port cu mine pretutindeni. E cultă, titra-tă, elevată, educată, poliglotă, întemeietoare de adevăr, devotată, prezentabilă, deci pământeană, reală, fapt pen-tru care intimidează privitorul. Cred că-i face plăcere. Vorba ceea: dai un ban, dar stai în față. Sper să nu se supe-re pe mine vreun moralist sensibil ori vreo pudibondă adultă pentru că am cutezat să fac aluzii cam licențioase, dar mai eufemistic decât atâta nu mi-a șoptit muza; deo-camdată. Vreau să știe că, datorită lor, Dumnezeu este mai indulgent și mai generos cu mine, grație lor nu simt că stau închis între patru pereți reci, ranchiunoși, neospi-talieri și nepăsători, sau într-o colivie, sînt lucid, sigur și liber ca pasărea cerului.

Ele sînt străjerii cei buni, îngerii mei păzitori, onestele și preaiubitele mijlocitoare și formatoare, ne-strămutatele mele repere, distinsele mele Lari-țe de toate zilele, în traducere liberă: CĂRȚILE motivaționale din biblioteca mea, acest spiritus loci inegalabil, care mă în-nobilează, îmi înflorește gândurile, îmi deschide mintea și îmi asigură sentimentele de bine și frumos, netrăite atât de intens în niciun alt spațiu de pe lumea asta. Da, am unde să locuiesc și să mă reculeg, deși sufăr și râvnesc după timpul pierdut. Însoțit de ele, sper să pot călători mai departe să-mi împlinesc rostul hărăzit de Cel de Sus, să fiu pregătit să ies din scenă. Chestiunea este că nu mai am timp să-mi umplu golurile din existența mea…

Proza

Discobolul/2020

127

Savu POPA

Căpșunile uriașe anchistul Niculae Ivan a ieşit din realitatea în care se afla şi a intrat într-o altă realitate, spunea el, printr-o gaură de pământ. A intrat cu tancul său cu tot. Întâmpla-

rea a avut loc în timpul războiului. Mai afirmase acest Nicu-lae că, odată ajuns în cealaltă realitate, toate erau cu susul în jos. El pătrunsese, după cum observase, într-o realitate răs-turnată. Poposise lângă un câmp arat ca la carte. Undeva, în dreapta, se afla o pădure de mesteceni. Şirul acestora care se pierdea în depărtare, îl amețise de-a dreptul. În faţa lui, foar-te departe, se vedea șters un sat. Pe acelaşi câmp, erau oa-meni care se ocupau cu diverse munci agricole. Cerul arăta ca miezul unei cireşe stricate. Şi, după arşiţa teribilă, îşi dădu seama că era vară, nu toamnă ca în lumea pe care tocmai o părăsise. Tot în depărtare, se zăreau două furnale uriaşe din care ieşeau balauri fumurii înaintând spre cer, în zigzag.

Ieşise din tanc. Se oprise lângă, privind în jur din ce în ce mai nedumerit. Îl copleşea o ameţeală teribilă. Mânecile de la uniformă îi erau foarte umede, de la cât își ștersese de pe frunte sudoarea, de parcă ar fi erupt un vulcan în interiorul său. O hi ierupt un vulcan în trupurele meu. Era îmbrăcat cam gros. Afară, temperaturi ridicate, foarte ridicate. Aerul sfârâia încins ca o plită. Pământul ardea de zici că ar fi fost din căr-bune. Arşiţa îi pătrundea în tot corpul, prin bocancii cam uzaţi.

Niculae fusese în ziua aceea de serviciu. În realitatea pe care o lăsase. Intrase de dimineaţă. Absolvise o şcoală milita-ră şi se specializase în ,,mânarea" tancurilor, cum tot lui îi plăcea adesea să spună. Era în timpul războiului. Garnizoana lui era departe de front. O garnizoană mică, situată lângă Ocna, pe dealurile dinspre Sibiu. Cei câţiva soldaţi, dintr-un motiv sau altul, nu fuseseră trimişi în luptă. Trebuia să ră-mână cineva şi acasă. Duşmanul se putea apropia în orice clipă. În ţară, în astfel de zone mai apărate de urgia frontului, se mai găseau garnizoane formate doar dintr-o mână de sol-daţi. Niculae avea datoria să se ocupe de buna funcţionare a tancului. Din când în când, îşi mai băga nasul şi atunci când

T

Proza

Discobolul/2020

128

se mai defecta vreo armă. Era omul bun la toate, cum s-ar zice.

Şi acuma, iată, dispăruse. Ce-or spune camarazii lui! Că e un neserios, că precis s-a îmbătat şi nu se prezentase la mun-că. Cu toate că în acea zi, el ajunsese primul la post. Cei din tura de noapte plecaseră înainte de sosirea lui. Mai era un tanchist, unul Fanea, de la Sibiu, cu care făcea cu schimbul. Unul noaptea, altul ziua. Ajunsese, se schimbase în hainele milităreşti într-o baracă şi ştia, încă de ieri, că urma să patru-leze. Nu pe jos, ci cu tancul. Prea stătea locului şi, deh, o ma-şină mai trebe scoasă, plimbată, ca o junincă, mişcată, că de nu, rujineşte motoriul. Ăsta era deci, ordinul. Patrularea cu tancul prin împrejurimi. Garnizoana lor era formată din vreo trei barăci, un grajd, o toaletă de lemn şi un fel de popotă, improvizată în una dintre aceste barăci. În jurul lor, dealurile se desfăşurau până departe, la poalele munţilor. Nişte dealuri joase, unduioase, cum îi plăcea lui să spună, în contrast cu severitatea munților, dealuri care îi păreau ca niște valuri de culoarea mierii bătrâne, încremenite, împietrite, în rânduri suprapuse. Altădată, îi părea că valurile dealurilor mişcau, formând cercuri concentrice care, în lumina unui soare pu-ternic, fie se deschideau, fie se închideau, nelăsând să se vadă acel ceva fioros din interiorul lor.

Îi plăcea ce făcea, mai ales că era departe de front, de fum, de sânge sau de moartea, pe care o ştia încă din copilărie, că era ştirbă şi îi puţea gura a bălegar şi fân uscat. Îi revenise imaginea bunicului său, atunci când îl găsiseră pe câmp, după furtună, trăsnit. Apăruse şi el, printre cei veniţi la faţa locului. Din trupul bunicului, carbonizat, îi rămăsese în minte, faţa încă luminoasă, cu gura deschisă, ştirbă. Zâmbea. Poate îi zâmbea lui sau aiurea. Şi îşi mai amintea acel miros de fân şi bălegar. Mirosul morţii, pe care îl simţea cât se poa-te de apăsător, de înţepător. Zâmbetul lui de mort era un zâmbet de veselie. Îşi mai aducea aminte cu atâta claritate că, după ce îl zăriseră, ceilalți plecaseră să anunţe în sat de-spre nenorocire. El mai rămăsese o clipă, să îl privească mai bine. I se părea sau doar visa. Nu îşi dădea nici el foarte bine seama. În interiorul acelui zâmbet vesel se mişca ceva. Ceva care se chinuia să iasă la suprafaţă. Erau capetele unor viermi. Moartea, un zâmbet viermănos.

Proza

Discobolul/2020

129

*** În timp ce se gândea la toate acestea, după ce privise din

nou dealurile, înghesuit în cabina tancului, îi apăruse în faţă, nu foarte departe, acea plantaţie ciudată de căpşuni. Nimeni nu ştia cui aparţine sau aparţinuse. Pur şi simplu, se treziseră cu ea acolo, peste noapte. Erau foarte puţini cei care se apro-piau de ea. Alţii care treceau pe lângă, se fereau să o priveas-că. Spuneau că e blestemată, căci pe întinsul ei apăruseră nişte căpşuni uriaşe.

La început, acea plantaţie se dovedea a fi foarte bogată. Căpşunile ieşeau ca melcii după ploaie. Unele mai mari decât altele. Apoi, pe zi ce trecea, crescuseră tot mai mult. Ajunse-seră cât un cartof, apoi, cât un dovleac, ca până la urmă să ajungă cât un pepene. Unii se încumetaseră să intre acolo, din moment ce nimeni nu o revendicase şi se chinuiră până reuşiră să smulgă măcar o căpşună uriaşă! Grele şi tari pe deasupra. Adevărați bolovani. Era nevoie de trei oameni zdraveni, ca să smulgă din rădăcini căpşuna. Şi după ce reu-şiră în sfârşit să o smulgă, cerul se acoperise de nori şi înce-puse furtuna. Fulgerele cădeau pe pământ din ce în ce mai des, prăpădind totul. Oamenii o luară la fugă. În urma lor, în josul dealului se prăvăleau alte căpşuni, care lăsau urme aromate, sângerii. Ciudat era faptul că, atât cât ținuse furtu-na, nu căzuse niciun strop de ploaie, iar norii aceia aveau o culoare trandafirie, cum trandafirii erau şi fulgerele.

Lui Niculae îi venise gândul să intre în plantaţie, cu tan-cul, să vadă ce mai e pe acolo. Nu credea chiar aşa de tare, în tot felul de bazaconii, cum că plantaţia ar fi vrăjită, că cine ar intra în ea şi-ar pierde minţile şi apoi, câte şi mai câte nu i s-ar întâmpla! Mai avea puţin și se apropie de-a binelea de una dintre intrări. După ce pătrunsese în ea, lucrurile i se păreau puţin altfel. Încetini tancul şi deschise uşa cabinei. Ieşi afară. Până şi aerul pe care îl respira avea gust, unul dulceag. Plan-taţia se desfăşura înaintea lui, cam dezordonată. Căpşunile uriaşe, strivite, verzui, stăteau unele peste altele. Multe din-tre ele erau acoperite de un praf cenuşiu. Printre acestea, îşi făcea simţită prezenţa, cu obrăznicie, o vegetaţie formată din buruieni, iarbă şi muşchi sălbatic. Nu i se vedeau plantaţiei marginile. În unele părţi, vegetaţia crescuse atât de mult, încât orice perspectivă mai îndepărtată fusese obturată. Ni-culae ghicea doar că într-o anumită depărtare înecată acum

Proza

Discobolul/2020

130

în verdele cenuşiu, s-ar fi aflat munţii. Cu cât înainta mai mult, cu atât îşi dădea seama că intrase într-un labirint. Nu ştia pe unde să mai meargă, deşi aleile se vedeau încă destul de bine. Nu ştia nici de ce venise aici. Nu se simţea în apele lui. Îl apucă aşa, din senin, ca o amețeală. Poate ar fi fost timpul să se întoarcă, să nu îl înghită această plantaţie cam duşmănoasă. Atunci, pe loc îşi adusese aminte că în pămân-tul ei s-ar afla o mină de sare, una dintre cele pe care stătea Ocna. Din această mină se putea ajunge mai departe, în inte-riorul munţilor, căci ea, chipurile, făcea parte dintr-un tunel care lega toate continentele pământului.

Locul prin care intrase în plantaţie, nu se mai vedea. Era înconjurat de căpşunile uriaşe, de vegetaţia vicleană, care parcă, în minutele ce-au trecut, crescuse şi mai mult. Peste toate, stăpânea o linişte sălbatică. Pe unde să o apuce! Cum să iasă de aici! Rămăsese închis, el, împreună cu tancul său. Cum şi de cine să se apere! Dacă ar trage un foc cu tancul. Să îl audă cineva, să vină să îl salveze! Mânat de un instinct orb, intră în tanc, îl porni şi începu să înainteze. Nu se mai simţea stăpân pe propriile gesturi. Îl cuprinsese din nou amețeală. Îşi simţea ochii acoperiţi de două cortine de ceaţă. Adormi, dar în acelaşi timp putea să vadă cum soarele se lăsa peste plantaţie, desfăşurându-se ca un ghem de aţă lăptos. Totul în jurul lui se mişca, transformându-se în valuri concentrice, care îl legănau încet, tot mai încet. Căpşunile se mişcau şi ele. Ceva din interiorul lor se chinuia să iasă la suprafaţă. Erau capetele de viermi, aceleaşi pe care le zărise şi în copilă-rie, ieşind din zâmbetul bunicului. Imediat, privirea îi fu inundată de un întuneric cumplit. În faţa lui se deschidea o gaură imensă de pământ, întunecată, care se rotea vijelios şi ea. Atras de aceasta, se îndreptă spre ea cu tancul în viteză.

Şi se trezise acum pe acest pământ întors cu susul în jos, un pământ care ardea ca un cărbune încins. Se mai dezmeti-cise, deşi, în continuare, totul i se părea nefiresc. Măcar de-ar putea întreba pe cineva, unde e, cum de ajunsese aici. Şi el se afla cu capul în jos. Şi nu cădea nicăieri. El şi tancul, la fel ca totul în jur, păreau lipiţi de pământul acesta! Nu se mai sim-ţea foarte ameţit. Înaintă vreo câţiva metri. De după un tufiş apăru brusc o femeie care îl privi nedumerită.

- No tu, scumpă, ai putea să-mi spui unde sunt!

Proza

Discobolul/2020

131

Femeia se oprise, îşi pusese jos căldarea cu apă, îşi şterse-se năduşeala şi îl privea, în continuare, împietrită. Dădea să spună ceva şi se oprea imediat. Bolborosi două, trei cuvine, de parcă avea în gură pietre. Niculae era sigur că ceea ce gră-ise femeia aceea, nu erau cuvinte româneşti. Parcă îi grăise în vreo limbă asemănătoare cu rusa! Deci, se afla în altă ţară. Dar, cum de ajunsese aşa de repede acolo! Când, şi până la unguri faci vreo trei zile, după cum îi spusese unul Badea, care ştia el distanţele de pe întreg frontul. Apoi, de zici că îl lovise gândul ca o piatră în moalele capului, îşi aminti brusc de acea gaură neagră prin care intrase cu tancul în viteză.

Ajunsese în altă parte a lumii! Femeia mai bolborosise ce-va, morocănoasă, luă de pe jos căldarea cu o forţă de neima-ginat pentru o femeie mică şi nu prea zdravănă, o matrioşcă în carne şi oase, apoi se întoarse cu spatele şi porni încet. Din cuvintele pe care le spusese, el auzise unul, care aducea cu numele unui oraş, adică Odessa. Pe loc, încremeni. Nu mai apucă să îi zică nimic femeii care se îndepărta în tăcere. Mă aflu, să mă trăjnească, în Odessa! Şi se afla deci, pe teritoriul sovietic! La duşman! Acum să viezi, dacă or afla ăia de unde viu, sigur îşi fac mănuşi din pielea mea! Îşi dăduse o palmă peste frunte, iar transpiraţia îi sărise în jur, în stropi mari, cât niște pietricele. Apoi, scoase un ţipăt de uimire, atât de pu-ternic, încât, în depărtare, calul de la un plug necheză, deve-nind nărăvaş. Niculae se întoarse spre tanc. Cine să îl mai aducă acasă. Nu avea niciun ban la el. Îşi lăsase portofelul în baraca unde se schimbase. Rămăseseră doar el şi tancul ro-mânesc pe un pământ străin, tocmai în Odessa! Și totuşi, se întrebă, de ce aici e totul cu curul în sus? O hi aici iadul, să nu mai văz! Cui să îi ceară ajutor? Pe ruseşte nu o rupea nici să îl pişte cu ceară!

Intrase în tanc. Se simțea răvăşit. Va aştepta până se ter-mină războiul. Dacă se va termina. Se va întoarce atunci, cumva la ai lui, ca de pe front! Şi dacă nu era acelaşi an, 1942, şi aici, în Odessa? Dacă nici nu era război aici şi nimeni nu auzise că ar putea exista aşa ceva! El tot va aştepta. După ce îşi mai revenise, pornise tancul și-o luă pe o alee, ce ducea la satul din depărtare, din ce în ce mai şters.

Roman

Cornel NISTEA Plicul din Illinois (Fragment)

n una din zile, pe când îmi preparam cafeaua de ora ze-ce, a sunat la uşă postaşul, făcându-mă să tresar de o

emoţie inexplicabilă. Când am deschis uşa, factorul toc-mai scotea din geanta lui enormă un plic mare şi destul de voluminos, pentru care m-a rugat să semnez de primire. Am stat o vreme năucit, cu plicul în mână, marcat încă de neliniştea provocată de țârâitul soneriei, apoi am ieşit pe terasă să văd încotro o ia postaşul, de parcă treaba asta ar fi avut vreo importantă, dar el dispăruse pe una din stră-duţele laterale şi nu l-am mai putut vedea. În sfârşit, am revenit în camera mea polivalentă, emoţiile au mai scăzut şi am început să privesc plicul cu oarecare detaşare. Am constatat că nu ţineam în mână un plic oarecare, ca acelea prin care vreo editură bezmetică îmi returnează poemele diurne, ci unul confecţionat dintr-un material special, expediat de o persoană privată din Illinois – S.U.A., pe care nu cred s-o fi cunoscut vreodată. Dar corespondența cu străinii îmi este interzisă, mi-am zis, şi mă miram că factorul poştal încălca primul consemnul dat de autorităţi şi instrucţiunile privitoare la relaţiile cetăţenilor cu străi-nătatea, iar eu, primind plicul sub semnătură, ignoram angajamentul semnat la institut de a nu avea relaţii şi a coresponda cu străinii. Nu excludeam eventualitatea unei capcane, dar de acum nu mai era nimic de făcut, factorul poştal dispăruse pentru a-i putea înapoia plicul, şi încer-cam plăcerea dureroasă de a-mi înfrunta destinul şi a-mi învinge laşitatea. Când m-am mai liniştit, am trecut în bibliotecă să deschid acolo plicul, ca şi cum dacă l-as fi deschis în sufrageria cu ferestrele deschise, cuvintele s-ar fi risipit în eter. Am luat cutter-ul de pe birou, am tăiat învelitoarea de plastic şi am scos din ea plicul mare din hârtie velină cenuşiu-strălucitoare. Acum literele de pe plic se conturau mai clar, păreau mai vii, mai evidente. Am cercetat încă o dată adresa de pe plic. Îmi era într-

Î

Roman

Discobolul/ 2020

133

adevăr adresat mie, iar sus, în coltul din dreapta am putut citi specificaţia: „Prin oficiile Ambasadei S.U.A. la Bucu-reşti”. De acum o parte din emoţiile şi temerile mele s-au atenuat, am căpătat încredere în mine şi-am deschis cu îndrăzneală plicul.

Nu mică mi-a fost mirarea să constat că în plicul mare se aflau alte câteva plicuri, mai mici, de mărimi şi culori diferite, unul dintre ele însă, cel de deasupra, părea un pui al plicului-mamă. Pe acesta am găsit scris încă o dată nu-mele meu şi am înţeles că pe acela trebuie să-l deschid mai întâi. L-am desfăcut cu grijă, chiar cu prudență şi am scos din el mai multe foi de hârtie de bună calitate pe care semnatarul lor îmi scria înşirând uniform literele într-o caligrafie migăloasă, cu fraze destul de lungi, uneori inco-erente.

Iată conţinutul acestei scrisori: Stimate domn, A trecut destul timp până m-am decis să vă trimit acest

plic, care nu v-ar fi fost adresat niciodată dacă, în urmă cu trei luni, la plecarea mea din țară, nu aş fi cumpărat, de la un chioşc de carte de pe peronul Gării de Nord, romanul dumneavoastră Îmblânzitorul de vipere. Nu-mi dau seama nici acum ce m-a făcut să mă opresc la chioşcul acela şi să cer librarului fără nici o ezitare romanul dumneavoastră. Luând cartea în mână şi citindu-i titlul, m-am pomenit cu-prins instantaneu de o curiozitate ciudată, măcar că eu nu sunt un om curios din fire, ci mai degrabă indiferent la eve-nimente, cu atât mai puţin nu sunt un pasionat de literatu-ră. Nu cred că a contribuit la alegerea cărţii nici notiţa bio-grafică de pe ultima copertă, din care am aflat că de profe-sie sunteţi biolog, ca şi mine, iar în timpul liber scrieţi ro-mane. Vă mărturisesc că de cum m-am instalat în compar-timentul trenului expres cu destinaţia Frankfurt, mi-am urmat instinctul de a vă citi cartea. Mai întâi am răsfoit-o dorind să iau astfel un prim contact cu substanţa ei, cu personajele pe această cale, folosindu-mă de intuiţie pentru a afla conţinutul ei. Am citit mai apoi scurte pasaje, la în-tâmplare din carte, ca mai la urmă să încep cu începutul şi să mă las impresionat de întâmplările pe care le relataţi.

Roman

Discobolul/ 2020

134

Am constatat repede că aţi avut o idee bună să scrieţi şi să tipăriţi o carte de buzunar cu un subiect atât de incitant. Mărturisesc că au fost pasaje sau pagini întregi pe care le-am citit de mai multe ori, încât la sosirea mea la Frankfurt nu terminasem de citit romanul, măcar că are doar 120 de pagini, si-am continuat lectura în avion, în cursa de New York.

M-am oprit nedumerit de această parte a scrisorii bio-logului din Illinois, intrigat de afirmaţiile dumnealui că e un om lipsit de curiozitate şi nepasionat de literatură, dar căruia i-a plăcut ideea mea de a tipări o carte de buzunar, că a citit şi recitit pasaje şi pagini întregi din ea. Dar ro-manul meu Îmblânzitorul de vipere se epuizase din librării încă în urmă cu patru-cinci ani, încât nu mai putea fi găsit niciunde. Eu însumi cercetasem tot Bucureştiul să găsesc măcar un exemplar fără să fi reuşit, iar dumnealui afirma că ar fi cumpărat cartea de pe peronul Gării de Nord în urmă cu trei luni. Scrisoarea nu era datată, iar dacă n-ar fi fost pe plicul mare data expediţiei din Illinois, aş fi putut crede că cineva face o glumă proastă cu mine. Pentru a dezlega enigma aceasta, am citit mai departe.

Problema e că dumneavoastră v-aţi folosit pentru a scrie romanul acesta de câteva întâmplări nefericite ale familiei mele, despre care n-am vorbit vreodată cuiva şi pe care le denaturați cu un scop care îmi scapă. E evident că mistifi-caţi adevărul mai în fiecare pagină într-atât încât unele afirmaţii m-au intrigat, ba chiar m-au revoltat, pentru că, chiar dacă sunt om de ştiinţă, eu nu pot să cred atât de mult în coincidente. Afirmaţi textual undeva în prima parte a cărţii: „Urcam şi eu uneori la cabana aceea în munte şi l-am văzut acolo pe profesor, în costumul lui tirolez, pe cap cu şăpcuţa albastră, păşind şovăielnic pe poteca potopită de frunze dintre fagii bătrâni, lovindu-si cu coada toporiştii vârful bocancului. Ştiam că se va opri la izvor şi o vreme îşi va oglindi chipul în ochiul de apă cristalină, ca mai apoi să o ia printre jnepi spre Piatra Fulgerată, bănuiam însă că nu va urca până în vârful ei, cum făcea altădată, ci avea să ocolească stânca prin dreapta, pentru a se duce de-a drep-tul pe crestele Coştilei să privească, copleşit de remuşcări,

Roman

Discobolul/ 2020

135

în hăul ce-i înghiţise în tinereţe consoarta. Petrecea acolo pe țancuri ore întregi cu chipul scăldat în soare într-o con-templare amară a trecutului.”

Îmbrăcasem într-adevăr şi în toamna aceea costumul ti-rolez, aveam cu mine toporişca, cu care îmi făcusem obice-iul să-mi lovesc vârful bocancului, dar nicidecum nu pur-tam pe cap șăpcuța albastră, pe care o folosesc numai la institut, în timpul experienţelor de laborator. Și mai ciudat mi se pare că dumneavoastră transferaţi Piatra Fulgerată din Apuseni în Bucegi, astfel că nu aveam cum o ocoli pen-tru a ajunge pe crestele Coştilei. E acolo însă, dincolo de Piatra Arsă, un bulz de stâncă drag mie, pe care mă urcam uneori să privesc împrejurimile, lăsându-mă sedus de mira-jul depărtărilor, dar nu era un țanc de stâncă cenuşie ca cel din Apuseni pe care să-l fi escaladat. Apoi, vă asigur că so-ţia mea, Cela, a murit în urmă cu șase ani de o boală cum-plită, la o vârstă frumoasă, nicidecum într-un accident pe munte. E o eroare gravă, stimate domn, nu e politicos că aţi făcut această confuzie prin care îi jigniţi memoria. S-a pră-buşit într-unul din hăurile de acolo o colegă de facultate, care urca pentru prima oară cu grupul nostru pe munte. Fata asta era o adevărată minune: urca pe țancuri cu agili-tatea şi sprinteneala unei capre negre, fără s-o poată cineva opri. Am avertizat-o în câteva rânduri că poteca e alune-coasă după ploaia din timpul nopţii şi o greşeală cât de mi-că ne poate fi fatală. Când mi-am întors capul spre ceilalţi şi l-am strigat pe neamţ să-i spun că Dariana e în pericol, ea dispăruse în ceată. A fost un dezastru pe care mai apoi presa l-a comentat în chip diferit și, pentru că eu mă aflam în momentul producerii accidentului cel mai aproape de ea şi o invitasem pe munte, o parte din mass-media m-a acu-zat că eu aş fi autorul moral al morţii colegei mele.

Ce să vă spun. E adevărat că în ultima vreme, de când soţia mea s-a îmbolnăvit şi a murit în chinuri groaznice, am devenit un om tot mai retras, mai tăcut şi uneori poate chiar ursuz, îndepărtându-mă tot mai mult de colegi, de studenţii mei, de oameni, dar asta şi din pricina acordării unui timp tot mai mare pentru cercetările mele biocelulare, sfidând succesele iluzorii şi laudele măgulitoare care mă

Roman

Discobolul/ 2020

136

entuziasmau în tinereţe… Au trecut anii fără să-mi dau seama, mai întâi doi-trei, apoi alţi trei-patru, şi încă zece, apoi alţi câţiva ani până ce s-a îmbolnăvit soţia mea Cela, şi aceştia șase din urmă ce s-au scurs de la moartea ei. În ti-nereţe omului i se pare că are în față o întreagă eternitate ca să trăiască, să se bucure de viață şi nu preţuieşte îndea-juns momentele în care e cu adevărat fericit. El înţelege, îşi dă seama că a trecut timpul şi nu mai poate recupera viața netrăită prea târziu, atunci când în jurul lui s-a cuibărit moartea. Apoi nu-mi vine să cred cum dintr-un tânăr ex-pansiv şi sociabil am devenit deodată tot mai retras, preo-cupat să studiez, să mă dedic cu totul cercetării ştiinţifice, să scriu referate şi studii, să tipăresc cărţi, uitând adesea că am familie şi o parte din viața mea îi aparţine. A fost desi-gur şi trecutul, dar munca mea de la institut şi apoi cerce-tările ce le făceam în laborator şi viviera de acasă m-au îndepărtat de el, m-au ajutat să nu mă mai gândesc la erori-le din tinereţe, pentru că tot nu mai puteam îndrepta nimic din toate câte au fost. Practic am reuşit să-mi reprim amin-tirile, să le elimin din mintea mea şi foarte rar mă mai gân-deam la evenimentele din tinereţe.

Făcusem în ultimul an de studenţie greşeala de a mă în-drăgosti în acelaşi timp, sau aşa mi se părea mie, de două fete care locuiau împreună într-o garsonieră din Complexul Studenţesc. Chestia asta, aproape neverosimilă, mă ameţea de-a binelea şi îmi spuneam că e una pasageră şi nu înţele-geam de ce trebuia să mi se întâmple chiar mie. Fuseseră şi până atunci destule fete frumoase în viața mea, dar nicio-dată nu mă lăsasem sedus total de farmecele lor, iar acum cele două fete mă înnebuneau, fiecare cu şarmul ei. Erau două verişoare de prin părţile Făgăraşului de-o asemănare uimitoare, având fiecare ceva misterios, o particularitate aparte. Mi se părea firesc pe atunci să mă prefac că nu le mai ştiu identitatea, ba că nu le mai deosebesc, reuşeam să le fac să spere într-o relaţie trainică. Îmi cultivam atunci sinele tot atât de mult cât îmi iubesc acum singurătatea… Eram fiul răsfăţat al unor universitari şi măcar că ştiam că părinţii mei se interesează îndeaproape de cariera mea, îmi plăcea la nebunie să le fac zile negre. Intrasem într-o gaşcă

Roman

Discobolul/ 2020

137

de studenţi, toţi de bani gata, cu care mergeam la chefuri zile şi nopţi întregi, uneori urcam pe munte câte o săptă-mână la vreo cabană, unde ne dezmăţam până la epuizare. Aveam pe atunci şi pasiunea tenisului de câmp şi participa-sem la câteva concursuri cu oarecare succes. Uneori parti-cipam la concursuri de înot, reuşind într-un an să devin campion universitar. Dar de ce spuneţi dumneavoastră în roman că unui campion nu-i folosesc sentimentele? Aţi putea oare crede că eu nu am cunoscut iubirea şi tandre-ţea? Vă asigur că vă înşelaţi amarnic când faceţi o astfel de afirmaţie, că aţi renunţat la sinceritate şi obiectivitate când vă hazardaţi într-o asemenea afirmaţie.

Ce-mi aduc acum aminte, şi a început de o vreme să mă frământe, e că în anii care au urmat căsătoriei mele cu Cela n-am mai acordat aceeaşi atenţie relaţiei noastre intime, ci, încurajat de ea, mi-am dedicat timpul studiului celulei, adâncindu-mă tot mai mult în ea, năzuind să-i pătrund tainele, să-i luminez toate cotloanele, pierzându-mă uneori într-un adevărat labirint dintr-un citoplasm minuscul. Am bombardat cu raze kn şi zl mii de celule, urmărind reacţii şi analizând efecte, reluând mereu de la capăt experienţele ca într-o zi să pot spune: „Acesta e citoplasmul meu în care am reuşit să creez excepţia!”. Şi uneori mi se părea că am reuşit. Mi-am amenajat laboratorul de acasă şi viviera cu cobai gândindu-mă că aşa voi putea fi mai mult timp în preajma familiei, că vom putea sta mai mult împreună, dar a fost altfel, m-am înrobit şi mai mult cercetării, înstrăinându-mă încetul cu încetul de ea. Au fost apoi ha-chițele de la institut şi facultate, suspendarea de către auto-rităţi a laboratorului de acasă și, în cele din urmă, războiul dintre mine şi toţi, înlăturarea mea pentru un timp din cer-cetare. Dar ce a fost şi mai greu era să găsesc mereu în mi-ne resurse să o consolez pe Cela din disperarea ei că nu putea să-mi dăruiască un fiu. O găseam uneori acasă de-a dreptul epuizată, trăind într-o autoflagelare permanentă de când a aflat că verişoara ei și-a luat viața. A urmat înfierea Paulei, şi viața noastră a înflorit o vreme în jurul acestui copil adorabil. Cela lucra şi ea la facultate şi echilibrul fa-

Roman

Discobolul/ 2020

138

miliei părea stabil şi durabil până ce a venit, brusc, hotărâ-rea Paulei de a ne părăsi.

Profesorul vorbea în scrisoarea lui de un moment anu-me al vieţii sale când a constatat brusc că se prăbuşeşte într-un abis, asemănător hăurilor, prăpăstiilor din munţi, peste care trecea în tinereţe fără să-i pese. A fost momen-tul apariţiei pustiului, pustiul său sufletesc pe care, zicea el, îl descoperise până şi într-o celulă de batracieni. I se părea ciudat că descoperise sau mai bine-zis îşi descoperi-se acest pustiu într-un moment de maximă afirmare şi recunoaştere ştiinţifică, înainte cu puţin timp de a fi invi-tat să conferenţieze despre miracolele celulei la universită-ţile din Chicago şi Detroit. Mă enerva atitudinea lui egois-tă, credinţa că era o victimă a întâmplărilor şi nesăbuinţei din tinereţe, a eşuării în familie. Ţin minte că într-un loc spunea: şi apoi îmi iubesc pustiul, deșertul meu nemăsurat, ce s-a lărgit necontenit şi căruia ştiam că nu-i voi mai pu-tea dărui vreodată viață, fiindcă a trecut timpul şi nu mai găseam în mine nici cea mai firavă energie de iubire. Abia acum îmi dădeam seama, recitind totul încă o dată, că rătăcisem fila cu această afirmație din scrisoarea profeso-rului, în zadar am răscolit toată caşa în încercarea de a găsi undeva. Între timp mi-am amintit formularea unui argument al trimiterii plicului cu cele patru scrisori. Căci o scrisoare, prin caracterul ei spontan şi subiectiv, al comu-nicării mai puţin controlate, descoperă mai fidel fiinţa omu-lui, căci în momentele acelea când scrie cuiva, omul e cu-prins de un fel de uitare de sine, dezvăluindu-si suferinţa sau bucuria. Scrisorile acestea, spunea profesorul, conţin tot atâtea lumi în intimitatea lor secretă, lumi asemănătoa-re, dar totuşi atât de diferite, iar aceste lumi se luminează reciproc una pe cealaltă şi toate între ele, totdeauna rămâ-nând o parte în penumbra alteia, ori reflectându-se în ele penumbra celeilalte. Cândva am constatat că profesorul îşi continua scrisoarea cu altă cerneală, într-o caligrafie mai puţin sigură.

În urmă cu patru ani, când am luat hotărârea să emi-grez în Statele Unite, cu gândul de a nu mai reveni nicioda-tă în tară, nu bănuiam că lectura unui roman îmi va răvăşi

Roman

Discobolul/ 2020

139

într-atât de mult sufletul. Nu mai ştiu cum s-a întâmplat că nu v-am expediat atunci plicul cu cele trei scrisori, şi filele din jurnalul Celei, iar zilele trecute, în vreme ce căutam un document imobiliar, am descoperit într-un sertar romanul dumneavoastră şi scrisoarea mea neterminată, odată cu plicul pe care tocmai vi-l expediez acuma. Vă daţi desigur seama că în momentul acela în mintea mea au reapărut imaginile din Bucegi. Ţinând romanul dumneavoastră în mână mi s-a părut pentru câteva clipe că mă aflu acolo pe poteca şerpuitoare dintre fagii bătrâni, cotropită ca în fie-care toamnă de frunze uscate, iar la capătul ei era şipotul. În sufletul meu si-a făcut apariţia invidia că dumneavoastră puteţi oricând doriţi să urcaţi acolo pe Caraiman şi Babele, venind dinspre Piatra Arsă, ori să escaladaţi Piatra Fulgera-tă din Apuseni, din vârful căreia am privit cu uimire de atâ-tea ori asfinţitul.

În timp ce parcurgeam ca într-un vis scrisoarea profe-sorului, m-am întrebat dacă nu cumva cunoscusem la in-stitut vreun cercetător în biochimie pe care să-l fi luat ca model pentru romanul meu, fără să-mi fi dat seama. Nu, categoric nu cunoscusem un asemenea personaj. Aflasem totuşi că un lector universitar și-ar fi înfiat propria fiică, rod al unei iubiri pasagere din timpul facultăţii, dar profe-sorul din Illinois nu pomenea în scrisoarea lui de o ase-menea eventualitate. Nu ştiam că în Munţii Apuseni există o stâncă fabuloasă căreia localnicii îi spun Piatra Fulgerată şi îmi părea straniu că am folosit toponimul aceasta în cartea mea Îmblânzitorul de vipere ca şi alte coincidente de care îmi atrăgea atenţia în scrisoarea lui profesorul, toate provocându-i o nedorită suferinţă.

A trecut mult timp până ce m-am decis să deschid cele-lalte plicuri. Nu ştiu cum mi-am învins nehotărârea şi am desfăcut plicul cu una din cele trei scrisori. şi în vreme ce citeam, cuvintele mă întâmpinau ca nişte străini pe culoa-rul vieţii lor, încât curând am trăit sentimentul acela de vinovăţie al unui intrus care a pătruns într-o intimitate nepermisă. Mi-am amintit însă explicaţia profesorului din finalul confesiunii sale cum că fiecare scrisoare reprezintă lumea ei, o viață, poate un întreg univers, că o lume expu-

Roman

Discobolul/ 2020

140

să într-o scrisoare o luminează pe alta şi pe toate celelalte, totdeauna rămânând ceva în penumbra uneia dintre ele. Citind scrisorile celor trei femei mi-am dat seama că profe-sorul avea dreptate, că fiecare scrisoare lumina lumea celei-lalte, lăsând însă să planeze incertitudinea în zona de tăcere a biologului.

Scrisoarea profesorului se termina cu o mică adăugire. Undeva, în josul ultimei pagini, profesorul adăugase cu litere mici şi foarte înghesuite:

N-am înţeles niciodată de ce soţia mea Cela nu mi-a spus că ştia dintotdeauna că Paula era fiica verişoarei ei Salvia.

Au trecut trei săptămâni fără să mă pot hotărî ce voi face cu scrisorile primite. Cândva i-am povestit Simonei toată povestea asta cu scrisorile primite de la profesorul din Illi-nois şi ea mi-a sugerat să le transcriem într-o anumită ordi-ne, cât mai logică, şi să le încredinţez neschimbate tiparu-lui. I-am urmat sfatul, înlocuind desigur numele proprii, pentru a nu face atingere persoanelor în viață.

Teme la alegere

Titu POPESCU Resurecția poetului

ibertatea cîștigată în 1989 a dus și la reconsiderarea poeziilor carcerale, pe două direcții de apreciere:

cîntarea libertății grav știrbită de regimul comunist și dis-cernerea talentelor care le-a dat viață. Fie că a apărut în volume colective, fie individuale, acest gen de poezie a străbătut zidurile celulelor, devenind bunuri ale celor mulți, transformîndu-le în mesaje de front și păstrîndu-le în memoria lor culturală. O astfel de poezie poartă semnă-tura lui Radu Gyr și ea ni s-a transmis pe cale orală, din cauza lipsei mijloacelor scrisului în închisori, pentru a fi fixată în tiparele versurilor.

Radu Gyr a fost unul dintre cei mai cunoscuți și apreci-ați poeți ai închisorilor comuniste. Despre el au apărut, pînă în prezent, două monografii: una scrisă de Adrian Popescu și cea de față, datorată lui Pavel Toma (Iași, Ed. Alfa, 2020). Autorul precizează de la început: ”Fiecare scri-itor are turnul său de fildeș. Turnul de fildeș al lui Radu Gyr a fost închisoarea, spațiul în care a sublimat durerile suferinței în ecouri estetice /.../ Cea mai zguduitoare pa-gină lirică despre universul concentraționar a scris-o el. Stau mărturie trăirea nemijlocită și patosul exprimării, poezia fiind un document despre o existență furată”.

Prima supraveghere polițienească vine în urma faptului că se înscrie în Mișcarea Legionară, în 1935, ajungînd să fie recunoscut drept ”bard al legiunii”. Mai apoi este judecat în lotul ”criminalilor de război”, apoi, pentru instigare împotriva partidului comunist, să fie condamnat la moar-te.

Ca poet, încearcă diverse formule de creație, trecînd prin parnasianism, manierism, gongorism, tradiționalism, ermetism, în care creația poetului este atent judecată, pentru a poposi la ”poezia spațiului concentraționar”, cea care a dus faima întregii poezii a lui Radu Gyr: baladele de detenție (”din 1948 pînă în 1955, condițiile se înăspresc, interzicîndu-i-se uneltele de scris și hîrtia, pachetele și

L

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

142

vizitele, pierzînd total contactul cu exteriorul, iar creațiile sale vor fi cunoscute doar prin transmiterea orală”). Dis-cursul lui poetic este modificat în consecință, ”încît să răspundă noilor deziderate: mesajul concis, prin renunța-rea la limbajul metaforic ornamentat excesiv, o metrică inspirată de matricea poeziei populare”.

Monografia semnată de Pavel Toma are darul de a rea-liza o imagine deplină a poetului Radu Gyr, la care sunt depuse, ca mărturii, o seamă din versurile care au circulat în închisori și o seamă de mărturii ale oamenilor care l-au cunoscut. Atenta documentare a cărții este unul dintre cîștigurile autorului, un punct de rezistență a întregii evo-cări.

Capitolul Radu Gyr interpretat de, ca și cel numit Scri-sori, înregistrări, dialoguri, studii, vin să adauge o serie de aprecieri despre creația în cauză; aici găsim și exultanța autorului pentru culmea scrisului lui Radu Gyr, poemul Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane (”pentru care autorul a fost condamnat, în 1958, e un manifest incendiar în stilul lui Cotruș: Pentru sîngele neamului tău curs prin șanțuri,/ Pentru cîntecul tău, țintuit în piroane,/ Pentru lacrima soarelui tău pus în lanțuri,/ Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”).

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

143

Mircea BÂRSILĂ Poezia lui Ion Mureșan

u trebuie să exprim acel sunet fantastic de tăios ce se naște/când numele se izbește deasupra lucrului pe

care îl denumește” spune Ion Mureșan în Autoportret la tinerețe (Cartea de iarnă, Cartea Românească, 1981). În acest scop, poetul încearcă să ofere cuvintelor demnita-tea pe care i-a oferit-o el, alegoric vorbind, la zece ani, unui pui de șarpe: „Vorbesc din propria-mi piele, singura care îmi stimulează/ambiția de a huzuri/oferind cuvinte-lor un fel de demnitate cu pori și delicate/firicele de păr/aceeași pe care la zece ani o conferisem puiului de șarpe/după ce zvâcnise scurt în piept/și i-am simțit capul răcoros între buze” (Înălțarea la cer).

Amestecul de vitalism („He,he mâine dimineață voi prinde un câine roșcat de un/picior și rotindu-l deasupra capului ca/pe o elice/cu adevărat o să mă înalț la cer”- idem) și de felurite nuanțe elegiace conferă un autentic dramatism liric „spovedaniilor” pe care autorul le organi-zează, cu simțul conciziei și cel al reflecței generalizatoa-re, în regimul poeziei cu un subtil filon epic. Între spove-daniile ce vădesc o atitudine insurgentă și care, totodată, transcriu un autentic zbucium existențial se află câteva întru totul remarcabile: poetul își bălăcește „degetul în conștiință la fel de ușor ca într-un/borcan de iaurt”, stă în fața crezului poetic propriu „ca în fața unei femei/fără piele/ce își pudrează venele”, iar când o sărută se simte mai presus decât măcelarul ce, după închiderea prăvăliei, își îngroapă fața, plângând, „în hălcile de carne/ce i-au rămas nevândute” și își pune grumazul între lucru (poe-mul) și cauza sa, în felul în care „uterul femeii stă între spermatozoid și ovul.”

Discontinuitatea discursului, asociațiile și analogiile surprinzătoare și necontenita modificare, pe parcursul unui text, a unghiurilor din care este receptată realitatea sunt procedee marcante ale poeziei sale elaborate cu

„E

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

144

atenție la raporturile dintre sensul major al mesajului și detaliile utilizate în chip rafinat într-un discurs încordat, energic, bazat pe valorile tranzitive ale limbajului și pe o atitudine ce implică, într-o formulă proprie, antilirismul.

Procedeele folosite spre a susține frecventele zig-zag-uri ale discursului prin imagini împodobite cu amănunte din zona realității concrete, încât textul tinde spre statu-tul de document existențial, și prin divagații cu tentă eseistică („poezia menține echilibrul între rațiune și corp”, „firea contemplativă e ca o ușă dublă între/două încăperi”) configurează o stare de convulsie interioară: o stare a cărei intensitate este sporită de acele viziuni – adesea, sumbre - ce converg spre exprimarea unei rim-baldiene „crize a interiorității”: <<De la Nicolae Labiș, nici un poet român n-a stat sub semnul lui [Rimbaud, n.n.] într-o măsură mai mare decât Ion Mureșan. Nu e vorba numi de „dezgustul” de poezie, cum spunea Rim-baud, cel atât de pătruns de „absurdul” artei, încât a pre-ferat negustoria pe un alt continent (și a cărui atitudine este, în definitiv, irepetabilă, chiar dacă ea a fundat, pe latură, simțirea poetică modernă), ci mai ales de acel mod revoltat-juvenil, de acea „primitivitate” deliberată, care decurg de aici>>” Literatura română postbelică - Lista lui Manolescu – 1.Poezia, Ed.Aula, Brașov, 2001, p. 356).

În pofida opțiunilor pentru onirism, fapt ce presupune abandonarea constrângerilor raționale ale limbajului și ale imaginației, în favoarea exercițiilor spectaculoase ce țin de arbitrariul asociațiilor, în spiritul suprarealismului, poetul este preocupat, simultan, și de verosimilitatea lirică specifică poeziei obiective.

Poemul de iarnă începe livresc cu o analogie între înmulțirea formelor „perverse și hermafrodite” ale unei culturi în declin și înmulțirea celulelor canceroase: „Ay nici lucrările zeilor nu-s atât de superbe ca o ma-re/cultură în declin/formele perverse și hermafrodite se înmulțesc asemeni celulei/canceroase/pe care iarna la gura sobei o poți urmări în plină perioadă de rut/trăind chiar desfătări senzuale în fața microscopului. Câtă miga-

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

145

lă câtă migală – exclam - și cu buzele umede/îmi sărut moartea pe botișor/sunt singur repede mă ascund într-o piele de cal și mă urc/în fereastră/cei care trec văd într-o fereastră o piele de cal singură”.

Actul sărutării morții pe botișor este urmat de ascun-derea într-o piele de cal, ce trimite la un „primitiv” ritual funerar. Respectiva trimitere este abandonată imediat, spre a fi subliniată, așa cum se întâmplă în finalul poeziei Lecția despre cub, de Nichita Stănescu, reacția optică a trecătorilor.

În continuare este descrisă lupta cu imaginea fotogra-fică a unui câine simbolizând, desigur, timpul într-o vari-antă mai puțin feroce a arhetipului înghițitorului: „De-scriu lupta mea cu imaginea câinelui: dinții scrâșnesc în/hârtia fotografică/ah, am reușit să-i mușc o ureche. Mama și tata s-au urcat/în podul casei/pentru a urmări lupta. Glorie glorie strigă și plâng fericiți./Ei aud dinții mei scrâșnind în hârtia fotografică. Deschid/gura și le arăt/semnul puterii mele: un firicel de sânge amestecat în salivă”.

Când tonul devine prea grav, poetul aduce în prim-plan o situație obișnuită („Înghite-ți vorbele fii respectu-os și întinde-te odată pe burtă/(...)/Mai bine o mică sin-drofie/cu ceai/la care să-mi miros pe furiș subsuorile ca pe niște plante/ocrotite de lege/și să mă exersez în lăuda-rea porțelanurilor”) pe care o leagă, apoi, de o conotație crudă sau stranie: „Pentru Dumnezeu să nu uit să sărut mâinile domnișoarei Elena/mâini tremurătoare ce par a strânge tot timpul o pasăre/de gât/(...)/ Elena în rochie colorată de bal deschide o ușă de parcă/ar deschide/ gura unui câine”. În sensul aceleiași strategii, poetul își asumă o postură bufă, mai mult sau mai puțin hilară, precum în aceste versuri care fac parte din poezia de mai sus: „ham ham mă ridic din fotoliu/și încep să latru ham ham ham.”

Reprezentările ludice „ozonează” atmosfera obsedan-tă, bântuită de negre gânduri cu valențe metafizice și de spaime paroxistice:

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

146

„Toată viața am adunat cârpe să-mi fac o sperietoare îmi amintesc zilele în care ascuns sub pat îmi desăvâr-

șeam lucrarea/grămada de pantofi vechi pe care îmi reze-

mam capul uneori când adormeam iar acum când e gata noapte de noapte sting lumina și

numai bănuind-o acolo/încep să urlu de spaimă” (Poemul despre poezie) Poetul apelează la imagini stridente, șarjate, sarcasti-

ce, spre a insolita exprimarea și pentru a înălța-o din punct de vedere ideatic, ținând în echilibru raportul din-tre plinurile și golurile discursului: „De parcă eu mi-am dorit din lăcomie niște/pleoape cu dinți și măsele/ca să îmi rumeg toată ziua ochii!/(...)/Ay, trup al meu astfel stai tu în lume ca o fiertură colorată/clocotind într-o căldare de preț!” (Înălțarea la cer); „Zadarnic noapte de noapte cu auzul înfipt în urechi ca un/baston pentru orbi/pipăi crăpăturile memoriei”; „nu mai aud decât gâl-gâitul de conductă spartă al gurii mele/și grumazul cum flutură în urmă ca o mînecă goală/pe când la capătul ei capul mi se lățește asemenea unei palme/pocnind pe luciul unei pietre” (Izgonirea din poezie).

Radu G. Țeposu enumeră principalele trăsături ale poeziei lui Ion Mureșan (din primul volum), de la sar-casm la încrâncenare și de la inflexiunile psalmice la so-noritățile oraculare: „E mult sarcasm în poezia lui Ion Mureșan, îndulcit adesea prin inflexiuni psalmice, multă secreție patetică trasă prin filtrul încrâncenării. Laitmoti-vul, refrenul, incantația sunt procedee predilecte prin care discursul liric se încarcă de o priză magică, de sono-rități oraculare/(...)/.Încordarea rebelă, atinsă de volup-tăți satanice, presimțirea neagră, viziunile grațios-apocaliptice fac din poezie o stare de existență, un eflu-viu cosmic, în care ființa se caută cu tatonări dureroase, aproape spasmodice” (Radu G.Țeposu, Istoria tragică și

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

147

grotescă a întunecatului deceniu nouă, Editura Eminescu, 1993, p. 80)

Osatura poemului Izgonirea din poezie constă în câte-va motive esențiale: vederea cu ochii minții („Nu am de-cât o singură prejudecată – realitatea,/la fel ca Democrit materialistul cel care și-a scos ochii/pentru a nu-l stân-jeni în cercetările sale cu ochii/minții,/dar mi-e dat și mie să văd cum galbenă și mare ca un stârv/de oa-ie/urechea omenirii plutește pe apele unei mlaș-tini/printre albe stânci de calcar și foșnitoare pâlcuri de trestii”), vederea cu auzul și memoria înțeleasă ca subsol al ființei, în regimul nocturn al imaginarului („Zadarnic noapte de noapte cu auzul înfipt în urechi ca un/baston pentru orbi/pipăi crăpăturile memoriei,/căci nici măcar un șobolan nu iese și nici măcar un șoarece/de câmp/și nici gândacul de bucătărie, răzbate numai vocea mea/din care cuvântul se înalță ca șarpele din ou și repede la/lucru denumit/și-l umple de bube și semnificații”) și inspirația ce tulbură gramatica existenței (și chiar și alcă-tuirea trupească), instaurând vorbirea oraculară, în stare de transă, o stare „secundă” - și umilă - în care poetul rostește ceea ce îi șoptește o instanță superioară: „Apoi degetul inspirației apasă pe limbă și mă fac gângav/încât abia mai reușesc să mă strecor prin pâcla albu-rie/mirosind a drojdie, întinsă între martir și erou,/iar inima se sfîșie în cutia pieptului prinsă între tot felul/de tremuriciuri/ca un pântec femeiesc la senină vreme de pubertate/și nu mai aud decât gâlgâitul de conductă spartă al gurii mele/și grumazul cum flutură în urmă ca o mânecă goală/pe când la capătul ei capul mi se lățește asemenea unei palme/pocnind pe luciul unei pietre”.

Diurna conștiință de sine („Căci pentru câți oare con-știința de sine nu-i o haină prea/largă/și câți nu o îmbra-că doar în intimitatea nopții ca pe o/pijama?”) și discipli-na, ca denumire a raporturilor „înghețate” dintre lucruri, se află – ambele - într-un conflict dramatic cu simțurile (care, dereglate sau nu, oferă de multe ori „un fel de spectacol de/gală al perceperii lumii”) și mai ales cu ne-

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

148

bunia – o componentă indispensabilă de care depinde trecerea de pe orbita vieții obișnuite pe orbita poeziei:

„La masa mea de lucru șade nebunia. Își ridică ochii

galbeni dintre poemele mele: - Nu vă supărați, stau și eu la masa dumneavoastră, consum ce consum și plec! Zâmbește melancolic. Zgârâie scaunul cu unghia”. Poetul reușește să trezească la viață cuvintele și să le

ridice înțelesurile la nivelul artistic accesibil doar poeziei în care magia cuvântului și spectacolul imagistic – din care nu lipsesc elementele sarcastice, satirice și nici cele patetice „trase prin filtrul încrâncenării” - provoacă, prin interacțiunea lor, ceea ce T.S. Eliot numea prin expresia „muzica sensurilor”.

În cea de a doua carte intitulată Poemul care nu poate fi înțeles (Editura Arhipelag, Târgu-Mureș, 1993), discur-sul își păstrează specificul: fragmentări, juxtapunerea imaginilor, reluarea cu funcție de refren a unor versuri spre a unifica materia poemului și, uneori, și spre a-l ro-tunji. Imaginile ireale - ca într-o pictură suprarealistă, precizează Mircea A. Diaconu – cu diferite identități (stranii, bizare, hilare...) coexistă cu o „compromițătoare” stare de angoasă agrementată din loc în loc, printr-o ori-ginală și riguroasă regie, cu inconsistente accente și re-flexe parodice: „Du-te tristă, tristă, tristă păsărică/ du-te tristă, tristă, tristă păsărică!/La timp am întors privirea, la timp am întors capul,/cu mâinile mi-am întors capul în cap”(Mișcarea fără inimă a imaginii).

Fire inadaptabilă, mai degrabă retractilă decât extro-vertită, poetul confecționează fie viziuni persiflante, evi-tând astfel derapajul spre lirismul desuet, fie grotești sau nihiliste, în cadrul cărora materia imemorială este pig-mentată de amintiri rurale în tonuri ce transcriu, într-o manieră ironică, o continuă indispoziție a eului liric, sau cu „substanțe” ce țin de tematica scriiturii textualizante: „O vremuri pe când casa noastră înflorea pe țărmul/unui

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

149

limbaj lunecos/Pe cuvintele ieșind din scorburi vorbitoa-re/asemeni melcilor urcau pe ziduri.../Apoi blândele, prăfoasele arhive ale ospiciilor/unde am cercetat semnele inventate de nebuni,/unde am inventat o mare istorie a lor,//pe care scriind-o în chiar semnele acelea uscate/nici eu vreodată n-am putut-o citi./De aceea am inclus-o în poemul/care nu poate fi înțeles/Văd capul rotund ca un balon de aur/îndepărtându-se peste înaltele rafturi.//Aud valurile mării lovindu-se de zidurile unui/înalt și galben depozit/și aproape bătrân, aproape gârbov,/cu aureola împăturită sub braț,/mă așez la rând, după sute și sute de oameni,/să pot vedea și eu, măcar spre sfârșitul zilelor mele,/poemul tămăduitor,/poemul care nu poate fi înțe-les” (Poemul care nu poate fi înțeles). Așadar, poemul care nu poate fi înțeles este scris cu alte cuvinte – „natu-rale”, încifrate - decât cele știute și, în mod iminent, și convenționale. Lexicul de care depinde scrierea unui asemenea poem este unul enigmatic, tămăduitor, iar mesajul, așa cum precizează autorul, depășește capacita-tea de înțelegere a celui care l-a fixat pe hârtie, în calitate de operator de limbaj.

Din punctul (textualist) de vedere al lui Octavian Soviany, limbajul poetic al lui Ion Mureșan se transformă << într-un infra-limbaj, poemul apărându-ne ca o negație a spiritului (și prin urmare a limbajului „transparent” al ideilor), și ca o construcție ce conservă substanța dar nu și forma rostirii, devenind instrument de producere a unor substituți ai semnului ce se anulează în permanență unul pe celălalt, adică devenind text/(...)/. Punctul forte al poemelor sale (cărora cel mai bine li s-ar potrivi poate titulatura de parabole lirice) îl reprezintă extraordinara acuratețe și precizie a imaginilor, pe care poetul le mânu-iește cu exactitatea unui geometru sau a unui chirurg. O lumină rece – ca de sală de operație – constituie haloul de inefabil al acestor „fenomenologii” în răspăr. Astfel încât, articulate în viziuni ce se derulează cu o rigoare aproape pedantă, în spatele căreia ghicim însă virulente combustii interioare, poemele lui Ion Mureșan lasă im-presia unor teribile pachete de energie. În ton cu accen-

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

150

tele de polemos al acestei lirici cu adevărat de excepție.>> (Războiul apocaliptic al semnelor, în Octavian Soviany, Textualism, postmodernism, apocaliptic, Editura Pontica, Constanța, 2000).

Din punctul nostru de vedere, Ion Mureșan nu este interesat de scriitura textualistă/textualizantă decât în măsura în care apelul la o asemenea poetică nuanțează raporturile dintre limbaj (limbajul poeziei) și existența poetului justificată de lucrarea sa în orizontul poiesis-ului. Chiar și textele/fragmentele pe tema „poeziei despre poezie” și cea a limbajului poetic sunt sudate de proble-matica eului atât de intensă încât s-ar putea vorbi, în cazul lui Ion Mureșan, de un lirism monocord.

În anumite momente – de impas - ale discursului, au-torul utilizează, uneori, imagini ermetice în cadrul cărora lucrurile se leapădă de știuta lor funcție utilitară, adop-tând rosturi a căror semnificație nu poate fi decriptată („vei ști iubito că roiul de viespi se apropie de marginea constelației/de aceea cei din neamul tău ies noaptea cu lămpi aprinse-n grădini” - Glasul), sau imagini bizare (diavolul cântă la lyră, subiectul liric se urcă pe casă și sărută hornul ca pe un muștiuc de trompetă, „omul de afară /îmbrățișează stâlpul de afară și/odată cu stâlpul trece prin gheață și îmi intră în ochi:/și-acum e-un stâlp de telegraf în mine și un om străin./Și sârme lungi îmi ies din ochi prin geam/și cabluri negre și roșii îmi ies din ochi și strâns/mă leagă de toți stâlpii de telegraf din lu-me./Și-s mândru că sunt stâlp de telegraf” - Întoarcerea fiului risipitor, în Cartea Alcool). Astfel de imagini – ima-gini „dificile” – sunt construite sub semnul manieristului principiu numit „ingenio”: „și cu briceagul îți sap o groa-pă în propria-mi limbă,/în pajiștea roșie și unduitoare te înghesui și te îngrop/sub o movilă de carne,/și din două lemne și doi pari îți fac cruce și/în propria-mi limbă, la căpătâiul tău o înfig și din/propria-mi gură/sar repede, în pielea goală, printre dinți, ca/o înjurătură”- (Convorbiri cu diavolul). În același registru poetic se înscriu și alam-bicate formulări în care voluptatea ludică se îmbină cu o logică „de fier” vizând proprietățile spectaculare ale so-

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

151

fismului, cum se întâmplă în această secvență dedicată întâlnirii cu dublul: „Unul era,/când mai tânăr, când mai bătrân,/de aceea părea că sunt doi/și chiar de erau doi,/aveau un singur nas/care umbla alb ca piciorul mel-cului pe geamul înghețat,/iar dacă erau doi, tot unul era,/căci nu aveau decât doi ochi, albaștri,/pe care îi avea/când unul, când altul” (Întoarcerea fiului risipitor).

În antologica poezie Războiul întrerupt în copilărie (din Poemul care nu poate fi înțeles), faptul brut de viață se conjugă cu starea de uimire generată de trecerea tim-pului și, în consecință, de pierderea copilăriei cu sânii „bâlbâindu-se de fericire” și care s-a făcut nevăzută ca o vulpe, ca o dihoriță sau ca o nevăstuică. Versul „Mormin-tele se bâlbâiau fericite în cimitire” încheie în spirit elegi-ac textul, prin insinuarea asemănării metaforice dintre sânii de „vietate care alăptează” ai copilăriei și „sânii” țărânii din cimitire, ambele înzestrate cu atribuții mater-nale: „Râul lăptos îi apăsa pieptul, îi strivea sânii/ în creanga de lapte loveau cutiile de conserve,/paiele, răgă-liile./Râul de smoală al păcatelor îi apăsa pieptul,îi strivea sânii,/În creanga de smoală loveau cutiile de conserve, paiele, răgăliile.//Pe râu o țesătură de sârmă se întindea din sălcii în sălcii,/Pe care aburea un strat gros de omăt,/Iar printre peștii de aur,printre peștii de argint/Capul ei era o peșteră înghețată săpată în pești.//Noi unde am dormit și unde ne-am trezit?/Între buruienile înalte și jilave, între tufe, acolo/am dormit și acolo ne-am trezit./Noi, oameni în vârstă, cu funcții importante,/veniți la oraș, cu familii numeroase,/Noi, rușinea orașului, între buruienile înalte și /jilave, între tufe, acolo am dormit/și acolo ne-am tre-zit.//Cu săbiile roșii de lemn în mâini loveai în dreapta și-n stânga/Și continuam războiul întrerupt al copilări-ei./Bântuiți de o viziune cutremurătoare, noi, rușinea orașului,/Continuam războiul întrerupt în copilă-rie.//Dar ea ca o vulpe, ca o dihoriță, ca o nevăstuică/A trecut printre noi, cu sânii bâlbâindu-se de fericire/Și foarte clari, ca niște saci negri, ca niște sâni ne-gri/Mormintele se bâlbâiau fericite în cimitire.”

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

152

Cartea Alcool (Editura Charmides, Bistrița, 2010) con-ține două poezii extraordinare pe care le transcriu în întregime. Cea dintâi are titlul Poemul alcoolicilor: <<Vai, săracii, vai, săracii alcoolici,/cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!/Dar mai ales, mai ales dimineața când merg clătinându-se/pe lângă ziduri/și uneori cad în genunchi și-s ca niște litere/scrise de un școlar stân-gaci.//Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate,/apropie de ei o cârciumă,/căci pentru El e ușor, ca pentru un co-pil/ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Și/numai ce ajung la capătul străzii și de după colț,/de unde înain-te nimic nu era, zup, ca un iepure/le sare cârciuma în față și se oprește pe loc./Atunci o lumină feciorelnică le sclipește în ochi/și transpiră cumplit de atâta fericire.//Și până la amiază orașu-i ca purpura./Până la amiază de trei ori se face toamnă,/de trei ori se face primăvară,/de trei ori pleacă și vin păsărelele din țările calde./Iar ei vorbesc și vorbesc, despre viață. Despre viață,/așa, în general, chiar și alcoolicii tineri se exprimă/cu o caldă responsabi-litate./Și chiar dacă se mai bâlbâie și se mai potic-nesc/nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profun-de,/ci pentru că inspirați de tinerețe/ei reușesc să spună lucruri cu adevărat emoționante.// Dar, Dumnezeu, în marea Lui libertate, nu se oprește aici!/Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului/și îi invită pe alcoolici să privească./(O, unde s-a mai pomenit atâta fericire pe capul unui singur om!)/Și chiar dacă din cauza tremura-tului nu reușesc să vadă/decât un petec de iarbă,/tot e ceva peste fire./Până când se scoală unul și strică totul. Și zice:/„În curând, în curând va veni seara,/atunci ne vom odihni și vom afla împăcare multă !”/Atunci unul după altul se ridică de la mese,/își șterg buzele umede cu ba-tista,/și le este foarte, foarte rușine>>. Acum, tendința spre trăirile de factură negativă este ocultată de scutul tematic al beției tratate poetic atât ca stare sacrificială, cât și ca soluție de refugiu sau ca dezicere voluntară de convulsia lăuntrică și de înstrăinarea conștiinței (cu o necruțătoare încărcătură tragică) de ea însăși. Sub aceas-tă mască decadentă, poetul își îngăduie îndrăzneli cu

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

153

accente fals-patetice, asumate din perspectiva unui poeta ludens, și care însoțesc contrapunctic revelațiile grave învestite cu o dublă eficacitate: spre a-și manifesta astfel nonconformismul în materie de poezie și pentru înălța-rea propriului mesaj liric la treapta unei tulburătoare și inconfundabile identități.

Abordarea acestei teme decadente are subtile conota-ții subversive. Subversiunea constă în simularea unor trăiri superficiale ce reflectă o altă mentalitate – ironizantă - asupra poeziei, mai ales cea orientată exclu-siv spre temele „grele”. Textele cu o astfel de tematică acceptă suprapunerea mai multor forme ale ironiei: iro-nia citațională ce vizează poezia boemei, a crâșmei - ca topos al „salvării” de la agresiunile destinului și ale socie-tății -, erodând într-un mod aparent inofensiv autoritatea modelului; ironia retorică (o ironie care polemizează cu modelul, negându-l) și ironia tactică presupunând „du-plicitatea” simulacrului (care este ambiguu în ceea ce privește atitudinea polemică). Ivirea miraculoasă a unei cârciumi, prin marea bunătate a lui Dumnezeu, este o reverie a alcoolicilor, care ține de anima lor, iar reveria, ca expresie a „feminismului” ființial, ne ajută, după cum demonstrează Gaston Bachelard, „să ne instalăm durabil în lume, în fericirea lumii” (Gaston Bachelard, Poetica reveriei, Editura Paralela 45, Pitești, 2005, p. 31 și 99).

În parțiala sa echivalență cu cârciuma, casa, ca simbo-lică imagine a lumii, și-a pierdut înțelesurile benigne, securizante (izomorfia cu pântecul matern), devenind o metaforă atât a timpului „rău” cât și a stării sufletești – una de criză – provocată de pierderea acelui înlăuntru intim și a normei ce reglează relația coerentă dintre înlă-untru și afară, dintre microcosmos și macrocosmos: „Și ce a fost de zis, ți-am zis la timpul potrivit:/că acoperișul casei e spart,/încât noaptea văd de pe pernă stelele,/iar când plouă, plouă și în farfuriile noastre,/iar când e soa-re, e soare și în farfuriile noastre./repară acoperi-șul,repară acoperișul! te-am rugat./Iar acum vântul l-a smuls,/iar când cerul e negru și casa noastră e neagră,/iar când cerul e roșu și casa noastră e roșie,/de nu mai avem

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

154

un înăuntru al nostru,/și nu mai avem un afară al nostru” (Acoperișul).

Casa „bolnavă” (rănită) este substituită, din motive juste, cu un alt „adăpost”, cârciuma: un adăpost provizo-riu și care are valențele unei „instituții” protectoare. Va-lențe care o fac atât de dorită încât „locuitorii” ei nutresc speranța întoarcerii, în noua viață, cea de după Înviere, între pereții acesteia: „Ay, în curând vom adormi cu to-ții,/dar dacă credem, cei din <<Broasca verde >>, că Iisus a murit și a înviat,/să credem și că cei ce am adormit vom reveni aici/în birtul acesta,și/că o să găsim cu toții în păianjeni sânge curat și proaspăt/pentru o lume nouă./Și a ridicat paharul și l-a lovit de bar și a zis <<Amin! >> Și apoi a zis << Noroc! >> și s-a întors spre noi și a scos bri-ciul”(Întoarcerea fiului risipitor).

Ironica „misticitate” din Întoarcerea fiului risipitor es-te „contrazisă”, în alte poezii (Rugăciune, Colind, Înviere), de o asumare „netrucată, genuină” a realităților sacrale: „În realismul aparent al acestor mari fresce transpare o misticitate netrucată, genuină, ca aceea a copiilor cres-cuți în preajma unei mănăstiri. Titlul cărții este oximo-ronic, deoarece leagă două imagini antitetice. De aici înțelegem că Ion Mureșan nu e doar un poet vizionar, ci și unul de mare rafinament tehnic.”(Viorel Mureșan, Co-lecția de călimări 2, Editura Caiete silvane, Zalău, 2013, p. 159).

Cel de-al doilea text exemplar din Cartea Alcool se in-titulează Pahar: <<E o noapte feerică./Luna tremură gal-benă și rotundă în pahar./Îmi bag degetul în pahar./Apoi bag mâna până la cot în pahar./Apoi îmi bag mâna până la umăr în pahar./Votca e rece ca gheața./Pe fundul pa-harului este o lespede mare de piatră./Mai sunt frunze moarte și rădăcini negre./Mai este o cizmă de cauciuc spartă. Pe fundul paharului mai este o sobă ruginită./Îmi bag capul în pahar./Vodca e rece ca gheața./Deschid ochii în pahar./În pahar văd bine și fără ochelari./ Zic: „Totu-i vis și armonie”./Lespedea de piatră este albă cu vinișoare roșii./Acum văd dihania./Acum o aud cum toarce molcom, ca o pisică./Îi văd picioarele albastre./Îi

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

155

văd coada grozavă ieșind de sub lespedea de pia-tră./Lângă lespedea de piatră curge un izvoraș limpe-de./El susură cristalin peste pietricele./În jurul lui iarba e veșnic verde./În iarbă cresc flori gingașe./În izvoraș înoa-tă copii mici cât păpușile./Ei înoată cu mișcări uluitor de iuți./Ei înoată îmbrăcați în rochițe și cămășuțe și panta-lonași în culori vesele./Sunt îngerașii de pahar./Îngerașii de pahar nu mușcă și nu fac rău nimănui./Îmi vine să vomit de milă, îmi vine să vomit de tristețe./Îmi vine să vomit gândind că aș putea să înghit un îngeraș de pa-har./Îmi vine să plâng la gândul că el ar fi, brusc, foarte singur./Să plâng la gândul că el ar plânge toată noaptea cu sughițuri în mine./Să plâng la gândul că el ar putea cânta în mine cântece de grădiniță./El ar putea cânta, cu o voce subțirică, „Vine, vine primăvara!”/. Cu unghiile înfipte în spinarea dihaniei cobor spre fundul paharu-lui./Acolo e o lespede de piatră cu vinișoare roșii./Acum stau lungit pe lespedea de piatră cu vinișoare ro-șii./Departe, în pahar, latră un câine. E toamnă./E ziua eclipsei./Luna rotundă și galbenă tremură în pa-har./Printr-un ciob de sticlă afumată cu lumânarea văd un muscoi negru trece/peste bec./Cu unghiile înfipte în spinarea dihaniei îi trag capul de sub piatră./Spinarea ei grozavă șerpuiește ca trenul printre munți./Cu unghiile trag locomotiva dihaniei de sub lespedea de pia-tră./Îngerașii de pahar se prind de mânuțe și, cuminți, dansează în cerc./Îngerașii de pahar dansează și cântă în jurul nostru./„Totu-i vis și armonie”./Dihania are un ochi al mamei și un ochi al tatii./În pahar văd bine și fără ochelari./Citesc în ochiul mamei: „Măi, copile, când o să-ți bagi tu mințile în cap?”./Citesc în ochiul tatii: „Măi, copile, când o să-ți bagi tu mințile în cap?”/Paharul se strânge ca un cerc de fier în jurul frunții me-le./Doare./Capul mi se lovește de pereți: unu, doi, unu, doi./Îngerașul de pahar, de durere, plânge cu sughi-țuri./Îngerașul de pahar cântă în mine cu o voce subțiri-că: „Vine, vine primăvara”,/„Totu-i vis și armonie” >>.

Coborârea treptată în pahar, în abisul din pahar, este o parabolă dezvoltată pe schema mitologică a luptei cu

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

156

monstrul, o parabolă al cărei tâlc circumscrie ideea im-plicării totale – și bine gradată – a poetului în actul crea-ției. Dihania este însăși poezia. A coborî în adâncul paha-rului înseamnă a coborî în adâncul propriei ființe, în acel tărâm ambiguu, confuz, al incertitudinilor metafizice și al contactului cu o altă realitate (desigur, coborârea are și atingeri cu motivul orfic al morții-înviere).Uciderea di-haniei reclamă săvârșirea unui ritual: îngerașii de pahar se prind de mânuțe și dansează în cerc, în jurul eroului și al victimei, cântând în cor „Totu-i vis și armonie”. Sur-priza cea mare apare în final. Ochii dihaniei sunt unul al mamei eroului și celălalt – al tatălui său. Ambii ochi ai fiarei îl admonestează, părintește, pe învingător „Măi, copile, când o să-ți bagi tu mințile în cap?”, lăsând des-chise două sugestii paralele: 1.monstrul nu a fost învins pentru totdeauna și 2. întreaga peripeție nu a fost decât o aventură evaluată doar ca o simplă năzbâtie de copil.

Parabola lui Ion Mureșan pe tema unui litigiu care stârnește un influx psihic eroic (vânătoresc) are un alt traseu ideatic decât balada Mistrețul cu colți de argint. În schimb, ambele balade depind de același vector de orga-nizare a imaginarului: lumea reală este înghițită de lu-mea imaginară. Discursul acestui poem funcționează ca un incendiu care se întețește de la un vers la altul.

Câteva poeme din Cartea Alcool (Bătaia, Guleratul, În-toarcerea fiului risipitor) au o curgere lentă, greoaie, în-cât aduc în minte versurile lui Alecsandri: „Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur/Ce în raza dimineții mișcă solzii lui de aur”. Desigur, frământarea de la supra-fața textului transcrie mult mai puternica frământare din adânc. Pe de altă parte, și în aceste poeme frazarea se desfășoară în baza unui acord – pus la punct în toate detaliile – între gândul poetic și cuvintele care îl exprimă și între cele două planuri – cel din spate și cel din față – al fiecărui text. Totuși, nu în poemele care curg (cum curg!) înfloresc talentul și originalitatea lui Ion Mureșan, ci în poeziile obișnuite ca întindere și unde imaginația lasă impresia că se zvârcolește. În consecință, versurile

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

157

aleargă precipitate în direcții imprevizibile, purtând un mesaj oarecum încifrat, enigmatic, fantast, chiar nebulos:

„Discut ades cu prietenii despre spurcăciunea mică, putoarea asta de sub apă, maimuța peștilor: pe cocoașa ei fierbe oceanul și e, într-un cuvânt, pentru noi toți,o rușine. (Cip-cirip face maimuța peștilor) și-n drum spre spital mângâie placenta și smocul de păr și himenul și un picior pe jumătate putred. dar puterea asupra porcilor este reală! porci cusuți unii de alții, perdele de porci cusuți unii de alții acoperă cerul și vălurind și guițând se îndepărtează deasupra mării. Scârțind, tras de bivoli, un car negru trece printre paturi și aici discuțiile încetează. Plângem cu lacrimi de sânge, căci nu toate sunt inexprimabile și nici toate exprima-

bile” (Un car negru, în Poemul care nu poate fi înțeles). Poezia citată – al cărei sâmbure se află în parabola bi-

blică despre turma de porci înecați în mare - este repre-zentativă și în ceea ce privește tehnica – utilizată destul de des, manierist - a plasării versurilor cu statut de re-fren în locuri savant calculate.

Ion Mureșan manevrează discursul poetic cu o foarte bună dexteritate în privința „dialogului” dintre „eveni-mentul figural” și „aria de sens în așteptare” (ce poate coborî până la gradul zero al expresivității). Aceste arii – după cum precizează Laurent Jenny, în Rostirea singula-ră (Editura Univers, București, 1999) din care am preluat, în rezumat, mai multe elemente teoretice – pot prelungi efectul de forță al figurii sau, dimpotrivă, îl pot tăia, ceea ce înseamnă că ele sunt, în context, altceva decât niște

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

158

dispozitive figurale. Aceste spații asigură reușita „infrac-țiunii” (a evenimentului figural). La fel ca florile de pe un covor, textul poetic are nevoie de spații în care florile (figurile) să se vadă și să le asigure necesara pregnanță. În absența intervalelor dintre „infracțiuni” și, respectiv, a oscilațiilor între cele două forme de limbaj – limbajul tranzitiv și cel reflexiv – figuralul s-ar asfixia. Ajutând figuralul să apară și să dispară, ariile de așteptare îi per-mit discursului să se realizeze „ca act de repetată re-cucerire”, pe spezele limbajului. Jocul secvențelor de-a răpirea plasticității este un joc între prezentul și viitorul discursului și, totodată, între „câmpul figural” și „câmpul diferențial”(cel al spațiilor de așteptare).

Discursul poetic al lui Ion Mureșan este organizat în așa fel încât relația dintre imaginația productivă și ima-ginația reproductivă (considerată „proza celei producti-ve”) să lase impresia că funcționează de la sine, iar bio-grafia lirică să oglindească permanenta opoziție orgoliu - umilință, manipulată din perspectiva celui ce acceptă rimbaldiana „dereglare a simțurilor” și care știe că în po-ezie ceea ce spune textul interesează mai mult decât ce a vrut să spună autorul.

(Fragment din volumul în pregătire, Poezia optzecistă)

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

159

Mircea POPA

O sută de ani de la moartea lui Al. Macedonski

Macedonski înfruntând pe Caragiale

-au împlinit la 20 noiembrie o sută de ani de la moartea poetului Macedonski, care s-a dorit singurul mare scrii-

tor al nației românești, încercând fel de fel de metode pentru a-și împroșca cu noroi adversarii și a-i prezenta în fața publicului în culori cât mai false. Unul dintre marii lui adversari a fost Eminescu, căruia i-a adresat o epigramă plină de batjocuri tocmai în 1883, când acestuia i s-a în-tâmplat nenorocirea cu îmbolnăvirea sa neașteptată. Presa a reacționat imediat și l-a pus la punct, prin pana lui Gr.Ventura și a altora, iar cititorii au refuzat a-l mai recu-noaște. L-au socotit un poet mort, un scriitor blestemat („maudit”), așa cum s-a scris în ziare, el a trebuit să se refugieze în străinătate o bună bucată de timp, deoarece insultele și hulirile la adresa lui nu mai încetau. Cu greu, cu trecerea timpului, lumea a început să mai uite și să-l ierte, dar atunci a găsit noi motive de gâlceavă, contestând talentul lui Caragiale, a lui Coșbuc, Goga și al altor scrii-tori ardeleni, acuzați că au pus la cale o cabală împotriva sa. N-a ezitat să recurgă la înscenări mizerabile, cum a fost punerea la cale a acuzei de plagiat la adresa lui Caragiale, folosindu-se de ulcerațiile altui ins obsedat de popularita-te ieftină, cum a fost cazul lui Caion. Luptele cu deconspi-rarea acestuia și cu punerea lui la zid s-au dus mai ales în coloanele reviste satirice „Zeflemeaua”, unde condeiele cele mai inspirate ale momentului, inclusiv cel a lui G.Ranetti, au putut să se manifeste în voie, găsind cel mai inspirate formule pentru a demola ambițiile bolnăvicioase ale maestrului simbolist și ale grupării sale de inși imberbi și manipulați, ale căror ieșiri în public i-a compromis în totalitate.

Dacă luăm în considerare verbul acid și coroziv al lui Caragiale, care și-a făcut ucenicia tocmai în astfel de revis-

S

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

160

te de satiră și umor din epocă, precum „Ghimpele” și „Moftul român”, el a format și câțiva polemiști de talent, între care s-a numărat și George Ranetti, poet cu puterni-ce resurse de ironie și umor, care în toamna anului 1901 (30 septembrie - 4 ianuarie 1902) redactează revista „Ze-flemeaua”, al cărei program de „muză cârcotașă” este ex-pus în detaliu într-un editorial cu bătaie lungă, din care merită să spicuim câte ceva. Articolul program vine să sublinieze importanța satirei și umorului în viața literară românească, subliniind importanța „zeflemelei” pentru societate: „Că zeflemeaua a pricinuit de multe ori rău, e netăgăduit; dar să condamni cu desăvârșire această părti-cică împodobitoare din firea românului, e tot așa de ab-surd ca a cere să se desființeze căile ferate din România pe motiv că s-au întâmplat nenorociri la Bârnova și la Palata”. Este limpede însă pentru toată lumea că „zeflemeaua” a contribuit în chip esențial la îndreptarea moravurilor, azvârlind „la maidanul cu gunoaie multe erezii, că a spul-berat piedestale de mucava imitând marmura ale multor glorii de contrabandă, a designat disprețului public pe parveniții fără merit și pe reclamagii fără obraz, a dărâmat tot ce-a fost putred sau grotesc pentru ca pe terenul nete-zit și în atmosfera purificată să se înalțe durabile și mân-dre clădirile de folos și frumoase. Disprețuind cărările întortocheate dar comode, ea înaintează pe drumul cel drept și anevoios, scuturând de urechi Necinstea cocoțată sus, demascând Șarlatania îmbrăcată în haine pompoase, pălmuind Prostia ce dă năvală să mănânce la masa desti-nată Meritului.” Pe un asemenea drum anevoios, revista se va război cu multe metehne ale românilor, va biciui pros-tia și apucăturile nefirești, va sancționa tot ceea ce iese din sfera bunului simț. Ea dispune de rubrici destinate anali-zei și persiflării apucăturilor banditești din politica româ-nească, stă cu ochii deschiși asupra manevrelor practicate de primării și prefecturi, sare în ajutorul omului de rând.” E limpede pentru toată lumea că Ranetti a făcut din apăra-rea cauzei lui Caragiale o problemă de decență și dreptate publică și a acordat conflictului în sine, tocmai pentru ignobila lui o importanță exagerată, dezvăluind, număr de

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

161

număr, gafele impardonabile ale grupării macedonskiene și ale interpușilor acesteia. Folosindu-se de ifosele necon-trolate ale tânărului imberb și antitalentat Caion, care a dorit să-și facă reclamă inventând un plagiat imaginar al lui Caragiale, Ranetti a găsit cele mai inspirate metode de a-l reduce la tăcere. „Afacerea Caion”, a devenit pentru el și pentru revista sa un cal de bătaie preferat, pentru a pu-ne la punct manierele indezirabile, obrăzniciile infatuate și prostirea opiniei publice cu acuze inventate, fără nici o bază reală, redactorul „Zeflemelii” își va concentra atenția asupra inimicilor adevărului și a denunțării metodelor acestora. Intervențiile sale și ale colaboratorilor săi vor urmări ridiculizarea lui Macedonski și a acoliților acestuia, puși să-l atace pe maestrul Caragiale de plagiat, tocmai pe acest „adevărat Rokefeler al inteligenței române”, ca o răzbunare prostească și fără rost. A pune la cale o aseme-nea mârșăvie literară, într-un moment în care Momentele acestuia au fost considerate adevărate Monumente i se pare o adevărată sinucidere, deoarece: „Să te ferească Dumnezeu să ajungi, pardon, ca Caion! Mare năpastă a căzut pe.....* lui!. Cele cinci puncte sunt menite să înlocu-iască cuvântul „capul” pe care nu-l putem întrebuința fi-ind vorba de Caion.”

Desigur că revista a publicat prin Poziția lui Caragiale, punctul de vedere al acestuia, care l-a chemat pe imberb în fața Curții cu juri pentru a-și dovedi nevinovăția. Ra-netti se va folosi de ocazie pentru a prezenta situațiea în toată stupiditatea ei: „Îl cunosc pe domnu Caion din ve-dere și știu că n-are mustață, îl cunosc din scrise și știu că n-are talent, așa că ar merita mai bine pseudonimele de Scaion, că prea se ține de la o vreme scai de meseria con-deiului, pentru care n-are nicio chemare”, căci „se duce la vânătoare de lei cu un pușcoci de lemn de soc”. Până la urmă s-a dovedit că a fost la mijloc o confuzie, deoarece cel adus mai întâi în fața juriului, era un alt condamnat. In sfârșit, atunci când apare respectivul Caion, Ranetti îl ia repede în vârful peniței: „ochiu fix, mustață nix, simpatie chix. Privirea inculpatului stinsă și rătăcită, îndreptată spre asistență.” In numerele următoare este dată și o Odă

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

162

lui Caion, semnată Octav, care îl fixează pe acesta și mai bine în panoplia cu victime sigure ale lui Caragiale: „Din vrafuri uitate, cu mâinile tale,/Scotocind cu multă migală, /Ai dat peste o dramă, din dramă trei coale,/La luptă por-nit-ai cu Caragiale,/ Crezând că vei face multă scofală.// Dar nu te-ai gândit, tu, Caion imprudent/Că un gest așa temerar/ Nu-i încă de-ajuns, când, încă nu ai instrument/ Și vrei să dărâmi un zid de ciment,/Din al nostru cîmp literar?//Decât s-ații calea, la unul, la doi,/Cârâind agasant ca un greier/ Mai bine te-ai pune să-ți vezi de nevoi/ Odihnindu-ți anemicul creier...// Arată-ți la cursuri, iar pala-ți figură,/ Și-mparte cât poți mai afabil,/La fete, isto-rice planșe și gură/Să nu faci pe veci că-n literatură,/O, nu ești indispensabil!”

În numerele următoare, alte materiale vin să contureze figura unui Caion iresponsabil, caraghios, lipsit de talent. Același Octav reia atacurile la adresa junelui rătăcit publi-când poezioara Dorințe, alcătuită din „Trei catrene și o quintină monorimate, în care amicul Caion arată care i-ar fi micile lui inspirații”, ca apoi același Ranetti, sub pseud-onimul Șandernagor, atacă redacția revistei „Forța mora-lă”, condusă de Macedonski, autorul moral al atacului lui Caion. Materialul se intitulează Cămașa de forță morală, iar revista șefului de trib literar „Fleoarța morală” (nr.20), în așa fel ca marele comediograf să fie denigrat cu scopul ca orgoliosul Macedonski să rămână regele neîncoronat al scrisului românesc. Autorul dezvăluie publicului următoa-rele: 1) Pentru a dovedi că I.L.Caragiale este un plagiator, că Eminescu n-a avut talent, nici de cinci parale, că în fine Coșbuc și Vlahuță trebuie spânzurați fiindcă au scris ver-suri stupide și în schimb dnii Caion, Mircea Demetriade, C.Cantilli și G.G.Orleanu sunt cele mai strălucite genii ale literaturii române; 2) Pentru a populariza sistemul d-sale ortografic, care constă în a dubla consoanele și a scrie cu y în loc de i, revista trebuie botezată „Fleoarța morală”. Spre a-și dovedi îndreptățirea, în numărul 21, apare poezia Opale versuri symbolistice semnate Krik-Krac, aluzie la preferința simboliștilor pentru pietre prețioase. Acesta

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

163

propune pur și simplu internarea grupului de la „Fleoarța” la spitalul din Văcărești.

Cea mai tare intervenție este însă aceea intitulată Ce-naclul maestrului. Taverna geniilor din nr.32, care rezumă în versuri situația conflictuală dintre cele două direcții literare: direcția național-tradiționalistă, reprezentată de Caragiale-Coșbuc-Vlahuță, și direcția simbolistă a lui Ma-cedonski, aflată în remorca literaturii din cauza producții-lor modeste ale colaboratorilor acestuia, transformați pes-te noapte în mari genii literare. Poezia merită a fi reprodu-să, deoarece ea pune pe tapet întreaga situație din câmpul literar național, apelând la toate metodele specifice creați-ilor satirice exersate în presa vremii:

Se aude miezul nopții cu glasuri de aramă... În cămara-i ce-ai crede că vântul o dărâmă. Cu ochii scăpărând de-o genială ură, Cu stânga-i cufundată în barba lui mahmură Stă Mircea și din corpu-i se clatină taraba; El spumă și scrâșnește scriind pe Ali Baba. După această introducere, suntem introduși în centrul

conflictului, dominat de contestările macedonskiene: Coșbuc? Nimica toată; Vlahuță? un stupid, Înșirător de rânduri și rău ca o muiere Caragiale? o nulă, ce știe să bea...bere. Cu chipul colorat cu flori de nalbă, Chinhurinovski doarme cu nasul într-o halbă. În dosul unor falduri de muselin albastru, Poetul Macabronsky, strălucitorul astru Al barzilor lunateci, chromatici, simboliști Măreț înaintează... Dar ochii lui sunt triști, Precum i-e tristă buza pe care stau smerit Mustățile cănite cu vârf ca de chibrit. Maestrul dă semnalul luptei cu inimicii literari: Treziți-vă din noaptea de spasmuri spulberate! Coșbuc și Eminescu, Vlahuță, Caragiale, Să piară ca o vorbă în vânturi azvârlită Ca halba spumegândă în clipă înghițită Vă jur pe sfânta-mi lyră, pe barba lui Apollo

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

164

Pe Caion martirul, pe scara Poezie Căci - au contraire- cu toții intrați la pușcărie. Caricaturi hibride, satiri de mahalale! Să piară Eminescu, Coșbuc, Caragiale! Strigară asasinii lectorului român! ..................................................... Da, lașul Eminescu, din floarea tinereții Îmi rupse piedestalul ce către glorii suie Renunț de-acum din viață la jalnica-mi statuie Rostește plin de ură, Maestrul, dar voiesc Să piară Eminescu din gândul românesc Să piară această floare de-apururi otrăvită, În pulbere să piară de gloria-mi strivită! Să piară și Vlahuță, al muzelor haiduc Ce-și plimb-acum spleenul pe roți de cauciuc. Caragiale-Istvan ce n-a știut ce-i munca, A cărui muză veșnic fu berea și cu șunca, Coșbuc, pribeaga buhă din stolul răpitor, Ce-a invadat aicea din țara halbelor! Ce vor acest viperi cu suflet de trocare? Să piară toți ce-n cale-mi pun false stăvilare. Să piară aceste hâde și jalnice vedenii Și numai eu, Maestrul, și ceata mea de genii, Înconjurat, spre ceruri să zbor, dar numai Eu! Îngenunchind nainte-mi pe însuși Dumnezeu! Războiul deschis de „Zeflemeaua” împotriva detractori-

lor lui Eminescu și Caragiale continuă pe tot cuprinsul anului 1901. Metodele folosite sunt multe și rafinate, de la imaginarea unor pastișe după poeziile eminesciene ( Glossă poetică. Inspirată de Glossa lui Eminescu (Cato), Mi-e dor. După Eminescu (Nastratin), Ce te clatini?, Și da-că... (Ileana), Vultur și covașe. După Venere și Madonă (Ghöthe), prin epigrame, imitații, parodii, glose, calambu-ruri, jocuri de cuvinte, catrene, „Siluite și apostrofe”, „Te-legraful Zeflemelei”, vorbe de duh etc. Vizita ziaristului francez Barnard Lazare la București, dă prilej redactorului să-l persifleze din nou pe Macedonski, botezat pentru eternitate cu apelativul Macabronsky: „Maestrul deca-

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

165

dent”. „Discipolilor el pretinde,/Să aibă calități enorme: /Nici fond, nici formă nu le cere/ Ci la plural: fonduri și forme”. Nu e cruțat nici D.Teleor, care a preluat „Moftul român” dar, care a făcut din revista strălucitoare de altă dată un fel de baltă sărată. În concluzie: „La ocnă Tele-or!/„Moftul” fără Caragiale,/ Apăru însă în van,/ Se vându doar opt ocale/ Pentr-un franc unui băcan.”

Atacurile împotriva lui Macedonski și a grupării sale continuă pe tot parcursul anului. De mare efect este rela-tarea de la tribunal, unde Caion ar fi început „să plângă, să miorlăie că i se sdrobește viitorul”. Pentru a se cunoaște mai bine psihologia ipochimenului, revista oferă o amplă analiză fizionomică întitulată Cercetări asupra pseudoni-mului Caion, („Caion-lache poltron! Cayon – nume de porc lionez”), cu anunțarea achitării acestuia și cu un co-mentariu asupra farsei judiciare, transpusă de Tarascon în articolul Achitarea lui Caion. Textul cel mai consistent îl constituie poezia semnată Jorj Delamizil, care insistă asu-pra rolului pe care l-a avut Macedonsky în această afacere:

Maestre Macabronsky, ciupește-ți tandra lyră Și cântă pe-acela ce azi stă-ntre martiri, Pe care un articol al codului penal L-impiedecă-n comerțul lor „intelectual”. O, Macabronsky cântă în mii de versuri albe Pe ciud-ai tăi discipoli te vor trata cu halbe, În versuri polichrome și abracadabrante, În geniul gigantic ce face marț pe Dante. Transformă în virtute sublimă calomnia Și cee ca un premiu să dea Academia Efebilor ce-n falșuri s-or dovedi isteți, Spre-a doborî pe-aceia ce-n cap nu au sticleți. În scrum să se prefacă infamele volume În care Eminescu, Hasedeu și Caragiale Au îndrăznit să scrie nimicuri...geniale! Dă foc lui Delavrancea, Coșbuc și Al.Vlahuță, Pe care îi admiră un neam (ce găgăuță!) ...Discipolii chemându-ți c-un dulce cuțu-cuțu Triumfător domni-vei...în blamuc la Șuțu!

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

166

Situația este comentată și în câteva articole speciale

cum ar fi Plagiatul lui Caion (Tarascon), Cazul Macedonski Octav), Achitarea lui Caion, unde ni se dau relații despre modul în care s-a desfășurat ultima confruntare juridică: „Caion a fost achitat. Vestea asta n-a surprins deloc. A fost de la început o greșeală din partea lui Caragiale să aleagă alături, într-o chestiune literară, jurații, oameni în cea mai mare parte buni părinți de familie, excelenți băcani, onești contribuabili, dar lipiți de cultura și inteligența necesară pentru a se pronunța în chestiunile de artă”. Maestrul este evocat și în calitate de berar (Caragiale...ăla...beraru), Pro-cesul Caragiale-Caion.Note și impresii luate în galopul con-deiului ) etc. Iată și o transpunere în versuri a confrunătării din sala de Tribunal, unde Macedonski ar fi rostit o pledoarie „în versuri decadento-simboliste”, ce-rând clemență pentru necoptul individ:

Vă rog s-aveți clemență pentr-un efeb necopt A cărui vârstă este de zece ani plus opt Să nu-l băgați în ocna cu umede tenebre Căci simt fiori spasmodici trecându-mi prin vertebre. Simt reci fiori și geaba mi-arunc pe umeri șuba, Spectacolu-i oribil: Caion mergând cu duba! ...Deci nu-l zvârliți în ocnă pe cel lovit de streche Ci maximum – , cu toții să-l trageți de ureche, Și să-l trimiteți iară să frecventeze școala Să nu-și mai bage nasul unde nu-i fierbe oala! Revista „Zeflemeaua” și-a găsit un locul ei în atmosfera

de idei a timpului, în confruntările literare din acel mo-ment, confruntări care capătă și aspecte mai puțin ortodo-xe, cum ar fi acuza de plagiat. În spatele lui Caion se află desigur ambiția și orgoliul lui Macedonski, ins pe care revista lui Ranetti îl socoate a sta în spatele acestei cabale murdare. Pe acest temei, poetul Nopților este numit pen-tru posteritate cu numele de Macabronsky, și supus unei canonade de ironii din care e greu să se salveze. Aceste atacuri vor contrinui și ele la înnegrirea imaginii pe care

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

167

Macedosnki o va transmite posterității. Cu toate că multe din poemele sale se ridică în sfera elevată a unei versifica-ții de calitate, cu toate că fără doar și poate ne aflăm în fața unui creator de talent, aceste gafe permanente îi vor afecta puternic imaginea pe care o transmite posterității. Din această perspectivă e foarte dificil să-și apere profilul de poet adevărat și corect, deschizător de drumuri în po-ezia noastră. Opinia publică și obștea scriitoricească îl vor privi multă vreme cu reticență și chiar cu ostilitate. În zadar va încerca el în anii care vor veni să anuleze această impresie, deoarece ea s-a fixat adânc în memoria urmași-lor. Va trebui să treacă „patru generații” de la moartea sa, ca, în sfârșit astăzi, să descoperim în poezia sa acele valori ideatice și stilistice care să-i retușeze imaginea. Acest pro-ces de reconsiderare se duce astăzi sub ochii noștri, în așa fel ca reabilitarea omului și a poetului, pornită sub auspi-ciile lui Vianu-Marino, să capete în cele din urmă adevă-rata dimensiune a unei recuperări exegetice în concor-danță deplină cu sensul major al operei, în așa fel ca izola-rea și marginalizarea sa în loc să înceteze și să putem ju-deca în cele din urmă cu detașare și obiectivitate valorile perene ale unei poezii de mare combustie intelectuală.

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

168

Marian Victor BUCIU

Mircea Ciobanu. Contra morții „Frica de moarte îl făcea să creadă în puterea cuvinte-

lor” „Venise-n tăcere și-atotștiutor,/cu privirea-ntristată de

moarte.”

n romanul Martorii, al cărui epilog se finalizează cu spânzurătoarea, moartea apare ea însăși ca un martor. Anchetatorul organizator al diegezei îi află prezența

urbană extinsă. Ca și când ar locui, el și toți ceilalți, în moarte. O moarte expusă privirii și înțelegerii, într-un cuvânt, contemplației. Nimic aparent, esență integrală, simțită de ochiul cuprinzător. „De la fereastră, orașul arată cum și este de fapt: mort.” Iată o frază care, în constatarea ei, va fi repetată în scrisul lui Mircea Ciobanu.1 De reținut că orașul îndepărtat de mișcările existenței devine un semn și un reper al operei epice a scriitorului. Moartea este în Martorii un al șaselea simț al anchetatorului, un simț deopotrivă concret și abstract, revelat odată în postu-ra de cititor. Și este unul care citește, cum am mai arătat, prea puțin, fie și în raport cu cerințele lui profesionale, pentru că s-ar fi impus, în cazul scriitorului mort misteri-os, ca să-i citească și cartea Lupta cu lucrurile. Ca să revin, iată, cu simțul său special, surprinzător, adânc înțelegător, anchetatorul presimte la lectură apropierea morții autoru-lui; e vorba de un comentator al cărții Lupta cu lucrurile, criticul Z.: „Printre rânduri se simte aerul apropiatei lui morți...”. Un alt personaj, Fotograful, trăiește cu un con-cept al morții foarte larg, în subtext ironic ori umoristic. El crede că cel plecat, pentru el, pentru fotograf, iese într-un fel din viață. „Păi, dacă n-o să te mai văd, nu e ca și cum ai

1 „Ce se petrecea în oraș? Nimic de seamă.” (Istorii, IV, Cartea a doua) Iar vechiul București, așa cum a fost găsit de Logofeteasa, era „un târg prăfos, cu oameni pe jumătate țărani și întins ca o plăcintă” (Istorii, I, Cartea a doua).

Î

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

169

muri?” Există însă în gândirea morții de acest fel un evi-dent simulacru. Un negustor nenumit reia aspectul, de pe altă poziție, aceea a pacientului, nefiind el agentul. „Când închid prăvălia, îmi zice: la bună vedere, vezi să nu mori! Și a doua zi mă vede, se bucură, zice: uite c-ai înviat! Mare vulpe!” El marchează și înșelătoria ironică a înscenării.

Linșajul traficanților de sânge de copii este doar un zvon, iar zvonul nu atestă faptul întâmplat, dar tăria ex-presiei lui verbale. Alt simulacru morbid se referă la eroto-mana Pavla, acum beată: „ai spune că e moartă”.

Dr. O. Rank, în studiul său, găsește minciuna necesară, tocmai pentru că moartea este amenințătoare, și află în consecință temeiuri profunde, de la cele trivial-existențiale, la cele transcendent-religioase: „mint și-mi câștig pâinea zilei ori îmi salvez de la moarte aproapele: așa au mințit și sfinții”.

Conștiința și memoria lipsesc din moartea care capătă expresia numai a climatului (mediu, ambianță, atmosfe-ră), aceasta ar reieși din articolul lui B. intitulat Împotriva mișcării: „Într-un asemenea punct, personajul Luptei cu lucrurile trăiește criza propriei sale mișcării1; smuls din conflict, el respiră climatul morții fără a ști că moare (s. m.), fără a-și mai duce aminte dincotro vine și spre ce lo-curi se îndreaptă. Săvârșește, aș vrea să spun, efortul pă-trunderii din nou în existență, existând încă.”

Cel care rostește discursul la moartea scriitorului, în pofida unor împotrivitori, reduce moartea la o ne-voință acționând ieșirea totală din ceea ce înseamnă circumstan-ță: „Iată cum se moare, fără nici o dorință. Scuip pe toți cei ce cred că, înainte de moarte, omului i se arată într-o clipă imaginea vie a întregii lui vieți. Iată cum se moare.”

Cartea fiilor este scrisă sub obsesia morții care pare că sosește curând și de peste tot. Bătrânul cerșetor trăiește pe parcursul Cărții întâi din plin neliniștea, mai puțin gândul, morții. La început, el se și dedublează pentru a-și face cunoscută realitatea morții. „Vei muri! – strigă uluit, vei

1 Repetată de poetul Mircea Ciobanu în Viața lumii: „ești trup și suflet/condamnat la mișcare” (Despre călătorie. Prolog).

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

170

muri aici!”. „Celălalt” există, se naște în el însuși, tocmai pentru a-l neliniști atât de puternic. Este un dublu visat cu ochii deschiși, cum se întâmplă de nenumărate ori atât la poetul, cât și la prozatorul Mircea Ciobanu. Moartea vine prin vis și acum. „Când auzise: Vei muri! – își dădu seama că un astfel de îndemn nu poate fi slobozit decât în vis.” Curând, visul și realitatea se confundă, precum neliniștea și seninătatea. „Voi muri, își mai spuse, dar afirmația nu-i sugera nimic grav, și repetă: Voi muri – cu o încredințare de nestrămutat. Și iarăși nu pricepu decât tonalitatea afirmației.” Rămâne numai sonoritatea cuvintelor, sensul lor nu se configurează.

Visul este singura certitudine în vestirea morții, un fapt sigur și aceasta, totul fiind aflat într-o pură sonoritate. „Am visat că mi se strigă: Vei muri – dar nu-mi aduc amin-te decât cuvintele și glasul.” Omul rămâne cu ideea morții, ca fapt de viață, ca întâmplare. Nu și ca gând, ca fapt de conștiință, acestea fiind îndepărtate. „Nu încerca nici un sentiment la rostirea (pentru a câta oară?) a celor auzite în vis: înțelesese că va muri și tocmai de aceea își îngădui să le uite și să treacă la alt gând...”. Conștiința morții va apă-rea mai târziu, când dispare lumina zilei, iar moartea nu mai este, pentru că nu mai iese din visul diurn, dar din cuget și simțire. „Și bietul bătrân cugeta asupra sfârșitului său, iar teama de moarte tot la vremea întunericului vine. Cu această teamă, nu cu aceea de oameni, s-a grăbit să întrebe: ce să fac?” I se adresează Urmăritorului său, un călăreț, cu umilință, pentru a nu fi ucis, iar moartea sa să survină firesc, chemată de vârstă, doar aceasta să decidă, și cât mai aproape de prezent. „Am să mor, sunt bătrân, domnule. Vezi-ți de cale, măcar de-aș fi un cerșetor ca lumea. Alege pe altul.” Vestirea morții însă revine în ace-lași fel, nouă fiind acum neliniștea glasului: „nu i se ivi decât strigătul: Vei muri! – al unei voci înfricoșate.” Iar de-acum, moartea există foarte aproape de viața bătrânului cerșetor care se adresează lui Dumnezeu în termeni meta-forici etic-religioși: „Doamne, va fi mai bine la-ntuneric decât la lumină?” Nicio schimbare nu apare, dar continuă, în gândirea care i se sperie, aceeași amenințare, întoarsă în

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

171

interior: „Și auzi, printre gândurile mai învălmășite, strigă-tul: Vei muri.” Între amenințarea din cele câteva secvențe epice și temerea greu domolită de resemnare, omului îi sporesc prin urmare îndepărtarea, ca și desprinderea de gândire. „Pe când își mai putea urmări gândurile, omului îi era teamă de moarte.”

În sfârșit, moartea, pe tot parcursul Cărții întâi, e un fel de-a spune că i se înfățișează, dar nu ca să vadă a venit. În fapt, moartea nici nu este surprinzătoare la om. E bine cunoscută și așteptată, psihologic, prin angoasă, și oare-cum estetic, prin sluțire: „Călărețul nu-i privi fața: Cei ce mor, știa el, sunt urâți. Abia după aceea li se mai așază trăsăturile; și nu tuturor, cei mai mulți rămân hidoși, chiar dacă în viață au fost plăcuți la înfățișare.”

La fel se va întâmpla și se va spune de către cunoscători (femei întotdeauna) în legătură cu cei, nu chiar puțini, dintre oamenii urmăriți în moarte, din scrisul lui Mircea Ciobanu.

Moartea apare consemnată uneori în calendarul timpu-lui. Despre menajeră, care are și un alt statut bine știut, aflăm că „Nici acum (după o lună de la moartea preotesei) nu se simțea stăpână în casa parohială, deși ar fi avut des-tule motive să se considere astfel.” Preotul Musun este de altfel el însuși compromis, dar tolerat, în comunitate. Moartea marchează scurgerea timpului încă o dată: „tre-cuse un an de la moartea șvabului”.

Personajul numit Canta produce un „eseu” verbal, în fapt logoreic, cu observații care mai de care mai bizare, estetic nu lipsite de o funcție comică, puțin sesizată la M. Ciobanu: „Mortul aparține în exclusivitate societății. (...) Un mort n-are antecedente: el e un fel de purtător de uni-formă. (...) Un mort n-are biografie... (...) Mortul n-are personalitate. (...) Moartea e o întâmplare (...) Moartea este, de fapt, înmormântarea!” Canta joacă pe moment rolul de anchetator al bătrânului venit în căutarea fiului și luat chiar drept martor: „de ce susții că e fiul dumitale? Și dacă e așa, în ce fel a murit?”

Situația vinovăției fără vină (conștientă) este reluată și în Cartea fiilor, nu ca realitate petrecută, dar posibilă.

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

172

Administratorul local, virtualul ucigaș, se dezvinovățește: „Am lovit, dar n-am ucis, cum poți ucide un om care-a murit nici tu nu știi când?” Cazul poate că nu este însă identic cu al vinovatului fără vină, fugar într-o cetate de scăpare, din alte proze ale scriitorului. Administratorul își este sieși judecător care-și acordă verdictul nevinovat. La rândul său, în aceeași perspectivă ipotetică, administrato-rul devine acuzator al contabilului: „Adică te gândești: Nu cumva omul n-a fost mort de la început? Nu cumva s-a prefăcut, ca să-l lași în plata Domnului și să fugi de el ca de un cadavru? Nu te uimi așa, problema e foarte întorto-cheată...”.

Despre existența unei așezări umane cuprinsă total de extincție, și aici, în Cartea fiilor, precum în Martorii ori în Istorii, vorbește Aron, însă nu acuzator ori neliniștit, dim-potrivă. „Aron spunea: Orașul ăsta e mort, dar îmi dă sigu-ranță. Lumea e discretă...”. Aici, așadar, moartea mai să crezi că este vie. O altă părere dă un anumit sens absurdu-lui. Ea apare în rostirea unui alt personaj: „Orice-ai zice, părinte, izbucni vesel Canta, orașul nostru e ca o grădină; secetă, nesecetă, el înflorește mereu!” Revenind la cel nu-mit Aron, acesta ar fi chiar un ucigaș. „Aron a omorât un om.” Ceva mai înainte, fapta lui Aron, fiul Calinei, încă nu era cunoscută mamei. „Dacă ar fi auzit mărturisirea: Am ucis! – Calina ar fi replicat aidoma: mută și înțeleaptă.” Calina însă îi va vorbi lui Aron rece: „Omul tău n-a trecut de barieră. L-ai omorât.” Când mortul este adus, Calina se gândește că toți vor cânta „L-a omorât! L-a omorât!”. O pedeapsă cade peste casa femeii. „Calina pricepu înainte de-a slobozi țipătul că, în odaia în care agonizase Aron, moartea nu venise singură.”

Moartea fiului bătrânului cerșetor ajuns în acest oraș al nemărginirilor, totodată mort și înflorit, îi este comunica-tă tatălui în două rânduri. Primul o face Canta, în termeni umani, pe când bătrânul ascultă incredul: „Domnul meu, fiul dumneavoastră, unicul, în care vă puneați nădejdea, care era hărăzit unei vieți lungi, fiul dumneavoastră, a murit!” Al doilea este administratorul, atunci când mortul cel tânăr are deja un nume și localnicul vorbește, conjunctural, și

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

173

oarecum mistic: „Domnule, fiul dumneavoastră a murit (...) Melhisedec a murit.”

Moartea este într-un fel ascunsă (mistică), ea trece doar drept adormire, într-un fel de a vorbi mai larg: „El doarme, își aminti una (dintre femei, n. m.) cuvintele vechi ale șvabului, doarme și nimeni nu trebuie să știe că a murit.” Se petrec în paralel fapte grave și obscure în orașul mort, liniștit și înflorit ca o grădină. Pe numitul Lessing, „Lumea l-ar fi acuzat de omor, el e mut și-ar fi ieșit mare dandana.” „La porțile admi-nistratorului fură înălțate steagurile de moarte.”

Preotul Musum dă mărturie despre cadavrul necunoscut descoperit în comunitate și o face într-un fel amestecat, ambi-guu și contradictoriu: „Era un adevărat mort sau, în cel mai fericit caz, muribund.” Tot preotul îi spune în derâdere profe-sorului Cazilu: „te-ai speriat atât de rău când te-ai împiedicat de hoit, încât ți s-a dezghețat fantezia”. Ceremonia înmor-mântării condusă de preot decurge repede și la fel este scoasă din viața tuturor. „Musun încheie în scurt timp slujba: și-aceștia din urmă uitaseră de mort și fremătau de nerăbdare printre morminte.”

Bătrânul, la început temător de propria moarte, vorbește acum cu sine despre fiu și o face ca un adevărat tată ocrotitor: „Fiul meu a murit, se gândi, n-am apucat să-l întreb dacă a dus-o greu fără mine, și el să-mi răspundă da, și eu să-l îmbră-țișez.” Bătrânul pare a-l confirma pe Aron în ideea că moartea este discretă în acest oraș propriu ei. Tatăl cinstește nu viața, dar moartea, își declină rolul de martor și mărturisitor, pentru a merge mai departe. „Fiul meu a murit, cinstea e numai a lui. Eu am ajuns prea târziu, și cine-ar putea să mă creadă? Mai bine tac și-mi văd de treabă.” O mărturie lasă totuși. „Fiul meu s-a dus și se numea Melhisedec.” El, tatăl, are doar mâinile goale: „fiul meu a murit și n-am cu ce să-i plătesc înmormân-tarea”. Moartea fiului este și un eșec al său de stăpân ajuns în cetate în chip de cerșetor: „fiul meu a murit, poruncile nu mi se mai împlinesc”.

Epistola Despre locul desăvârșirii este scrisă de un autor ne-

sigur pe situația sa de martor ocular: „mi se năzărea că dom-nul Ioan n-a murit (...) deși sub ochii mei și-a dat sufletul”.

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

174

Pentru ca straniul să sporească în conștiința lui instabilă, el așteaptă și o infirmare a morții lui Ioan. De oriunde, ea ar fi binevenită. „Mai rămăsese ca vestea morții domnului Ioan să se înlăture, dar zilele care-au urmat secătuirii acelei închipuiri largi n-au adus nimic nou.” Vestea bună întârzie. Iar mortul însuși trece drept înșelător. A trecut printr-o moarte care l-a dovedit un om de prisos. „Dar mai ales, iată cum sufletul i s-a istovit de prisos.” Moartea devenind sigură, „Acum, că el nu mai e decât o mână de pământ care-l acoperă...”, viața dispare și în cuvânt. Și acum, încă, moartea este ascunsă (mistic) în somn: „adormind, începea să semene cu un mort”. Ca și în romanul Martorii, moartea reală rămâne enigmatică, un fel de zvon sau poveste, în chiar realitatea sau modalitatea ei. „Se spune că domnul Ioan a murit într-alt chip.”

Dar ipotetic, moartea în sine este cu siguranță înțeleasă, convențională. „În schimb – certitudine, pace, mișcare, certi-tudinea certitudinii, certitudinea păcii, certitudinea mișcării, când vine vorba de locul marii convenții care, după unii, moarte se cheamă.” (Armura lui Thomas) Autorul epistolei, vorbind despre moartea lui Thomas, leagă fatalitatea de le-gendă. „Adu-ți aminte de Thomas, de cel ce trebuia să moară și care s-a petrecut fără ca nimeni să poată rosti despre pieirea lui ca despre o întâmplare adevărată...”. Adevărată rămâne agonia: „lupta împotriva morții alături de propriul său trup se anunța lungă”. Chipurile ori împrejurările în care se moare sunt variabile și enigmatice, chipul morții însă rămâne ferm. „Fie cu ei – și-a spus întâi –, fie-n pustiu, moartea nu-și schim-bă chipul...”. Deloc nu se cade să uităm că epistola prezintă acum un erou. „Thomas își pierdu cunoștința, dar, înainte de-a nu mai fi stăpân pe cugetul său, nu-l cuprinse teama de moarte.”

Epistola Despre locurile singurătății dezbate posibilitatea și, din nou, nesiguranța morții: „poate se făcea că muream”. Ea oferă și o propedeutică a extincției. Două cerințe rămân esen-țiale în raport cu gândirea. Cea dintâi este credința născută din acoperirea gândului vieții veșnice („Să crezi atât de puter-nic în faptul că exiști, încât să poți renunța la gândul că ești muritor.”), iar cea de-a doua credința ivită din negândirea dispariției („nemișcarea aduce de la sine gândul morții”).

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

175

Despre tragicul de uzură dă o pildă de stăpânire a gândirii în situația morții, prin Bărbatul Întemeietor din așezarea Vă-rarilor: „Chiar și în ziua pogorârii femeii lui în mormânt nu și-a pierdut stăpânirea de sine – și nici n-a tresărit la gândul că pentru odihna de veci pământul și umezelile lui ar fi cu mult mai prielnice decât varul.”

Despre înlocuire leagă strâns vina de moarte, iar moartea (exclusiv, pare-se) de pedeapsă: „orice vină, de orice fel ar fi ea, se pedepsește cu moartea”. Moartea devine un dublu al omu-lui (muritorului, în definitiv), păzitorul nefrățesc, diavolesc, al său: „moartea pândește dinlăuntru cu același limpede chip”. Mincinosul este desigur în chipul cel mai limpede angoasatul de moarte. Omul căzut în capcana spaimei mortale ar fi de-turnat și ca atare viciat sensul legii, al legământului veterotes-tamentar. „Frica de moarte l-a învățat să cugete alături de adevăr – și omul a fost atât de înspăimântat, încât s-a îngrijit mai întâi să nu privească îngăduința legii ca pe o piatră de încercare, așezată la îndemâna oricui, anume ca să ispitească și totodată să cheme la veghe necurmată.” În final, pedeapsa este doar amânată, altfel (i)rezolvarea sau (ne)înlocuirea legii, care este menținută cât viața însăși, rămâne inconturnabilă. „De-a valma cu întreaga suflare, trăim în frică1 și în păcatul ei răcoros, dar, iată, încă n-am murit!”

1 Frica, precum ura, apasă și ea adânc în operă. În Cartea fiilor (Cartea întâi, LV), bătrânul este forțat de un călăreț să meargă, încât „Omul simțea că-și pierde mințile; frica îl împresură ia-răși.” Femeia Calina (Cartea a treia, XXXVI) vrea „să treacă de la unul la altul” dintre bărbați, și „pe fețele tuturor să se așeze umbra de îndoială, de panică și frică neînțeleasă”.

În epistola Despre cădere, prin Ioan, descoperim cazul unui erou panicat: „spuneau despre el că le-a izgonit din inimă frica, în lungi și istovitoare exerciții – dar astăzi știu că frica nu-l pără-sea niciodată”.

Epistola Despre tragicul de uzură prezintă, dimpotrivă, cazul unor urmași înfricoșați care-și reevaluează cu admirație precur-sorul, numit Bărbatul Întemeietor, întrucât „a muncit până la moarte ca un săpător de rând, fără ca munca pe brânci să-i ră-pească priceperea de-a porunci – dar nu mai puțin drept e că toate acestea, pe care fiii săi le-au privit cu frică bănuitoare, au

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

176

În tematizarea morții, epistola Despre înlocuire încă o dată sau despre nașterea adevăratelor întâmplări amintește izbitor de romanul Cartea fiilor. Ne revine în memorie bătrânul cerșe-tor aflat în prima parte a romanului. „Acum, la răspântiile orașului ți s-a și vestit moartea...”. În Cartea fiilor, orașul însuși era mort, însă pentru unii, altfel văzut ca o grădină înflorită. Aici, orașul este purtător (vestitor) al morții. Misterul morții hristice rămâne și aici același, în aceeași înscenare, doar într-o teatralitate mai evidentă. Simulacrul (ca și cum) este dublu: al vieții (deopotrivă contingente și metafizice) și al teatrului tragic. „Alesule? – va grăi către seară actorul, privind peste umărul presupusului său interlocutor. Cum aș ajunge în rân-dul bărbaților liberi cu adevărat dacă tu n-ai muri? (...) Vei muri! (...) să-ți ridici singur viața, lăsându-i dezamăgiți pe cei ce te-așteaptă – dar vezi că și acest fel de moarte, nemaivor-

fost înțelese mai târziu ca semne fie de putere, fie de înțelepciu-ne”.

Ioan, din epistola Despre locul desăvârșirii, este încercat în cunoașterea fricii. El trăiește „frica de singurătate, umilitoare, dar mai ales frica de gândurile care se nasc în singurătate”. Nu rămâne închis în această stare, încearcă și să o valorizeze la fel cum o face cu ura. „O dată cu frica – sudoarea; și odată cu su-doarea – o bucurie dușmănoasă, cum nu mai încercase.” Ioan își ia și păstrează un chip al fricii care se răsfrânge în semeni, mai exact în celălalt sex. „Însuși impresionat de spaima femeilor, domnul Ioan făcu un pas înapoi și-apoi se rugă, recules, pentru o plimbare-n afara orașului.” Iat-o și pe femeia numită (înaintea lui Gellu Naum) Zenobia: „În ochii ei se lățise frica...”.

Bărbatul Întemeietor (Despre tragicul de uzură) ia și el chipul neliniștii răsfrânt asupra celorlalți. „Totuși, Bărbatul Întemeie-tor a poruncit întoarcerea caselor spre dealuri – iar teama pe care oamenii i-o purtau avea să se dovedească mult mai puter-nică decât teama de spațiile acelea necercetate, unde primejdia orbirii amenința de pretutindeni.” Poetul plin de duh religios își cunoaște bine temerea: „frică mi-era să n-adorm” (Numai o vre-me, cât o bătaie de pleoapă, cf. Patimile) și mai știe că ea este pe cât de aproape, pe atât de fără scăpare: „Când cade/frica pe tine, din scurt, ca năvodul/săracului Chifa...” (Celălalt, cf. Viața lu-mii).

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

177

bind de cealaltă, pe scenă și în numele Atridului, tot de hotă-rârea mea spânzură. (...) Acolo doar, în Roma Întrezărită, vei ști să mori...”.

Tăietorul de lemne ia întâi în seamă moartea ca o parte (cealaltă fiind vârsta) din motivația actului ucigaș calificat îndeosebi drept involuntar. „Ar vrea să creadă că totul se dato-rează apropierii bătrâneții și morții.” Unde există responsabili-tatea în această primă variantă? Nicăieri sau aproape nicăieri. Doar puternice circumstanțe atenuante: bătrânețea aduce neputința iar moartea ce-ar putea altceva să facă decât să omoare? Ucigașul este doar instrument, marionetă, pasiv în act, deși activ în fapt: „ridică securea, dă să izbească în trunchi, fierul scapă din coadă, îl lovește pe tovarășul său și-l omoară”. Moartea desparte apropierea dintre tovarăși (în sensul neideo-logic, doar social și spiritual). Varianta a doua este aceea acu-zatoarea iar ea rămâne cea impusă cu fermitate. „La această față a lucrurilor mă voi feri să cuget; cu alte cuvinte voi exclu-de în mod programatic varianta uciderii fără voie, pe care o susține, fără s-o dovedească însă, tăietorul de lemne.” Acuza-tul, tăietorul de lemne ajuns ucigașul altui (posibil) tăietor de lemne, știe că moartea învinuiește, și încă mortal. El vrea să se excludă din actul morții. Pentru apărare el nu are decât exclu-derea voinței, ca purtătoare a vinei. Pentru că făptașul trebuie aflat, tăietorului de lemne îi rămâne să impună hazardul, în-tâmplarea, cum spune el, ideală ca înlocuire. Verbal, declară scurt: „N-am vrut să-l ucid – strigă el –, vina o poartă întâm-plarea!”

Ca și în Despre înlocuire, revine, prin cel numit N., acțiunea mortală a fricii. El spune că „Dacă, să zicem, de frică a ucis, frica lui se cheamă fărădelege.” N. însuși ajunge în situația de a ucide, nu pe tovarășul, dar chiar pe fratele său. Și în acest caz operează circumstanța, în chip de realitate ispititoare la ucide-re. Fratele lui N. este o dată bolnav iar a doua oară chiar el, bolnavul, îi cere, îi „poruncește: Ucide-mă!” Să-i fie milă, ar face bine? „N. nu se supune.” Și totuși el ucide. Istorioara, într-o altă variantă, a tăietorului de lemne, este dilematic reluată.

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

178

Gabriela CHICIUDEAN

Leonid Dimov, repere biobibliografice

embru important al „grupului oniric”, Leonid Dimov a fost considerat unul dintre precursorii postmoder-

nismului românesc. Poetul s-a născut în Basarabia, la Is-mail, în data de 11 ianuarie 1926, în familia Nadejdei Di-mov, învățătoare și fiică de învățător. O serie de aspecte din biografia lui Dimov îl vor marca pe viitorul poet, fapt ce ne îndreptățește să ne oprim puțin asupra unor eveni-mente importante. Leonid nu și-a cunoscut tatăl, Naum Mordcovici, un comerciant evreu, dar i-a purtat numele pînă în anul 1941 cînd, datorită persecuțiilor suferite de evrei, mama sa hotărăște să îl schimbe cu Dimov, numele ei de fată. În momentul în care copilul, crescut într-o fa-milie românească, cu convingeri profund ortodoxe, va ajunge să conștientizeze apartenența sa la neamul evre-iesc, va fi marcat de un complex de inferioritate. Se pare că acest complex, alături de principiile ortodoxe dobîndite în familia mamei, vor determina cîteva trăsături de carac-ter ale tînărului Leonid, care va adera la ideologia legiona-ră antisemită. Sentimentele și stările viitorului poet pri-vind apartenența la o familie de practicanți ortodocși, originea sa evreiască, sau simpatia pentru mișcarea legio-nară, pot fi urmărite pe larg în lucrarea Luminiței Cornea-nu, Leonid Dimov – un oniric în Turnul Babel1.

1 Luminița Corneanu, Leonid Dimov – un oniric în Turnul Babel, București, Cartea Românească, 2014, disponibil și pe

https://books.google.ro/books?id=LyuTDwAAQBAJ&pg=PA1&lpg=PA1&dq=pdf+lumini%C8%9Ba+corneanu,+leonid+dimov.+un+oniric+%C3%AEn+turnul+babel&source=bl&ots=1Zz5tg0R77&sig=ACfU3U12MyRd5hshZcvFwINhRLLUOF1X5w&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwjC_ufT5fToAhU7i8MKHXfmB94Q6AEwBXoECAsQLA#v=onepage&q=pdf%20lumini%C8%9Ba%20corneanu%2C%20leonid%20dimov.%20un%20oniric%20%C3%AEn%20turnul%20babel&f=false, site accesat la data de 11.02.2010.

M

https://books.google.ro/books?id=LyuTDwAAQBAJ&pg=PA1&lpg=PA1&dq=pdf+lumini%C8%9Ba+corneanu,+leonid+dimov.+un+oniric+%C3%AEn+turnul+babel&source=bl&ots=1Zz5tg0R77&sig=ACfU3U12MyRd5hshZcvFwINhRLLUOF1X5w&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwjC_ufT5fToAhU7i8MKHXfmB94Q6AEwBXoECAsQLA%23v=onepage&q=pdf%20lumini%C8%9Ba%20corneanu,%20leonid%20dimov.%20un%20oniric%20%C3%AEn%20turnul%20babel&f=false








Teme la alegere

Discobolul/ 2020

179

Urmărind mai departe biografia oniristului, aflăm că și-a efectuat studiile liceale la București, la Colegiul „Sfîntul Sava”, după care a început mai multe facultăți (filologie, biologie, drept, teologie, matematică), pe care, însă, nu le-a absolvit niciodată. În același registru al „ratărilor”, spu-nem noi, se pot încadra și cele două căsătorii ale sale, cea cu Lucia Salam, cu care o va avea pe Tatiana, și cea cu Ana-Maria Voinescu, pe a cărei fiică, Ileana, o va înfia.

Leonid Dimov va fi multă vreme redactor la revista „România literară”, unde, în anul 1959, îl va cunoaște pe Dumitru Țepeneag, cel cu care va teoretiza onirismul este-tic, grupare la care vor adera scriitorii Emil Brumaru, So-rin Titel, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Iulian Necșu, Florin Gârbea, Vintilă Ivănceanu etc. După „Tezele din iulie”, la presiunea cenzurii, grupul se destramă, unii membri, ca Țepeneag, Gabrea sau Ivănceanu, optînd pen-tru exil, iar alții, ca Dimov, Mazilescu, Turcea, Titel, rămînînd în țară și, oarecum, retrăgîndu-se din lumea literară. Prietenia cu Dumitru Țepeneag, care va continua mulți ani după destrămarea grupului, îl va menține pe Dimov, pînă la moartea sa, în atenția securității. Poetul bucovinean va părăsi această lume în urma unui atac de cord, în 5 decembrie 1987, la București.

Dintre evenimentele marcante ale biograficului, dorim să ne oprim îndeosebi asupra descoperirii apartenenței și a sentimentelor lui Leonid Dimov, conștientizate și anali-zate treptat, așa cum apar în corespondența din tinerețe avută cu Lucia. Într-o „scrisoare mărturie” din 1943, însuși Leonid îi mărturisește Luciei evenimentele ce i-au marcat copilăria și adolescența, pentru a-și justifica „firea”.

Astfel, în Romanul familiei1 găsim informații despre primii ani ai copilăriei petrecuți în Ismail, în casa învăță-torului care îi citea seara din Dostoievski și Lermontov. Este o copilărie fericită, petrecută pe malul Dunării, chiar dacă umbrită de sărăcia ce o determina pe mamă să îi cea-ră să scrie periodic scrisori unui om pe care îl numea „ta-tă” și care le trimitea bani din Franța. Vremurile tulburi ce

1 Luminița Corneanu, Romanul familiei, în Op. cit.

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

180

urmează pentru comunitățile evreiești îl vor marca destul de devreme pe copil, și îl vor urmări, așa cum aflăm din capitolul Evreul1. La vîrsta adolescenței, conștient fiind deja de cunoscutele sale „crize de melancolie”, Leonid Dimov va trăi o adevărată criză identitară cînd cîteva inci-dente, aparent minore, îi vor dezvălui originea tatălui său. În urma unor încăierări între copii, Leonid este făcut „ji-dov”, iar bunica găsește că este momentul să îi dezvăluie adevărul despre tatăl său. Evenimentul este urmat de schimbarea numelui din Mordcovici în Dimov, pentru evitarea exmatriculării tînărului din liceul unde studia.

Iată, deci, „palpitanta zestre genetică a lui Dimov”, cum spune Dan C. Mihăilescu, completînd în articolul său această etapă a biograficului astfel: „fiul Nadiei (n. în satul Galița, Cetatea Alba, fiica a lui Teodor, învățător, aprig naționalist cu impulsuri xenofobe, averescan, știutor de rusă și turcă, și a Mitrodorei, fiica de preot, fostă călugări-ță novice la mânăstirea Pecersca din Kiev) și al evreului Naum Mordcovici, fiu de negustor exportator de caviar”2. Așa se explică „lupta rusului latino-dunărean cu jumătatea sa evreiască, /.../ prin care îndrăgostitul de aici ajunge să exclame: «în mine este haosul sângelui blestemat al popo-rului lui Iehova». Sau: «... mă spionez pe mine însumi, doar, doar voi găsi vreunul din vițiile ce caracterizează acest neam blestemat. Și când într-adevăr găsesc vreo la-tură ascunsă a ființei mele ce mi-ar permite o asemenea analogie, nu mă pot suferi, îmi vine să mă scuip și, de mul-te ori, mă împlînt în fața oglinzii și-mi spun încet, cu un rînjet în colțul gurii: jidove... Deie Domnul ca niciodată să nu-ți dai seama de adîncimea durerii mele». Și încă (ex-tind citatele fiindcă nu avem prea multe de acest gen în literatura noastră): «Lucia, trebuie să știi că sunt cel mai puțin jidov din toți oamenii de pe lume. Că n-am nici vir-

1 Luminița Corneanu, Evreul, în Op. cit.

2 Dan C. Mihăilescu, Ultraînvierea lui Dimov, în „Ziarul Financi-

ar”, 24.01/2004, disponibil pe https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/ultrainvierea-lui-dimov-2965643/, accesat la data de 03.04.2020.

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/ultrainvierea-lui-dimov-2965643/


Teme la alegere

Discobolul/ 2020

181

tuțile nici vițiile rasei. Că dacă nu-i urăsc sau nu-i dispre-țuiesc, asta e pentru că nu pot urî sau disprețui pe ni-meni»”1.

Atras fiind de mișcarea legionară ce se manifesta în acele vremuri, ca un fel de reacție, tînărul Leonid, care găsise în persoana Căpitanului un model patern, începe să ia parte cu multă simpatie la această grupare care, culmea, se declara împotriva evreilor2. După ce-l cunoaște pe Căpi-tanul care luase în mintea copilului proporțiile unui zeu, Dimov „trăia o identificare proiectivă cu cel care încarna la superlativ ideologia antisemită, el se asimila supra-eului reprezentat de Căpitan, instanța care, în drama interioară, era responsabilă de ocultarea imaginii tatălui evreu. Luînd partea persecutorului cu sînge arian, el renega în sine componenta etnică inferioară”3. Luminița Corneanu ob-servă și ea existența unui alt fel de conflict, unul diferit de cel provocat de conștientizarea originii evreiești și „socie-tatea ce prigonea evreii”, unul psihologic „între o opțiune politică/ o viziune asupra lumii, atît cît poate fi vorba de așa ceva la vîrsta de 15 ani (cît avea Dimov), și propria identitate”4. De aici apare sentimentul de negare, apare „autoamăgirea, tortura sufletească, autosuspiciunea”5, ne spune Luminița Corneanu, cea care observă, de altfel, că această opțiune pentru legionarism nu este una politică, ci apare dintr-un teribilism adolescentin, lucru confirmat apoi de afilierea lui Dimov la comunism, imediat după cel de-al doilea război mondial.

Un alt episod important din viața lui Dimov, care îi va marca profund existența, a fost întîlnirea cu Lucia, cea care îi va deveni soție. Numeroasele scrisori dintre cei doi vor fi adunate de Corin Braga6 într-un roman epistolar și

1 Ibidem.

2 Vezi Luminița Corneanu, Legionarul, în Op. cit.

3 Corin Braga apud Dan C. Mihăilescu, Op. cit.

4 Luminița Corneanu, Op. cit.

5 Ibidem.

6 Leonid Dimov, Scrisori de dragoste (1943-1954), ediție îngrijită,

studiu introductiv, bibliografie, notă asupra ediției și note de Corin Braga, Iași, Editura Polirom, 2003.

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

182

se vor dovedi un important document biografic datorită dezvăluirilor pe care autorul i le face Luciei, într-o manie-ră mai mult sau mai puțin romanțată, însă filtrate, cu si-guranță, printr-o minte extrem de lucidă, predispusă la autoanaliză. Despre paginile scrise în Introducere de Corin Braga, Dan C. Mihăilescu va nota admirativ că sunt „stră-lucitoare psihanalitic, de-o empatie fermecătoare și cu o atașantă pedanterie istorico-literară”1. Prin incursiunea sa, Braga „saltă lectura din anecdotic înspre zonele psihologi-ei abisale. Sciziuni interioare, «funcția tatălui simbolic», «rămășițele unui univers colapsat», Zelea Codreanu ca substitut al imagoului patern, cum capătă Lucia pecetea lumii fantasmatice, tranșele bahice și «substanța pufoasă a visului» s.a.m.d.”2.

Din păcate, căsnicia cu Lucia se va destrăma, poate și datorită faptului că dincolo de idealizările din scrisori, adolescenții erau altfel în realitate. „Scrisorile dezvăluie o relație ce va rămîne conflictuală pe tot parcursul ei, sau mai degrabă rămîne nematurizată: începută în adolescen-ță, cînd cei doi aveau 17, respectiv 16 ani, povestea de iubi-re dintre Leonid și Lucia se bazează /.../ nu atît pe afinități sau pe admirația pentru calitățile reale ale celuilalt, cît pe învestirea partenerului cu calitățile așteptate de la pere-chea ideală visată; fiecare /.../ îl iubește pe celălalt nu pen-tru ceea ce este, ci pentru cum și-l imaginează, neîmplini-rea așteptărilor, neîmpărtășirea setului de valori ale parte-nerului echivalînd cu trădarea”3.

A doua constantă a acestei perioade, pe lîngă dragostea pentru Lucia, este poezia, care, la modul metaforic, este identificată cu iubita. Atît poezia, cît și Lucia, vor deveni pentru poet un mijloc de regăsire a propriului sine.

Alăturat, pe rînd, fie stilului poetic barbian, datorită ermetismului din poemele sale, fie celui arghezian, mani-festat prin predilecția pentru șlefuirea și narativizarea poemelor, Leonid Dimov a fost cotat drept un poet cu o

1 Dan C. Mihăilescu, Op. cit.

2Ibidem.

3 Luminița Corneanu, Lucia, în Op. cit.

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

183

fantezie ieșită din comun, la care se putea lesne remarca, în special, lexicul exploziv și carnavalescul, fapt pentru care critica literară nu a fost prea interesată de opera lui. Cum s-a exprimat Dan C. Mihăilescu, acesta „devenise demult un «simplu» capitol de istorie literară”1. Abia după 1989 i s-a redat locul în literatura română, fiind plasat alături de Mircea Ivănescu sau Gellu Naum. Ovidiu S. Crohmălniceanu îl consideră pe Dimov un poet ermetic, „descins din Ion Barbu, balcanizat ca Gheorghe Magheru, dar la o treaptă a ființei mult superioară, arghezian și ba-covian pe alocuri, «oniric» și acumulator de realități fasci-nante prin teribila lor concretețe, barochist, grav și bur-lesc deopotrivă, manierist prin gratuitatea invenției ima-gistice și virtuozitatea asamblării cuvintelor rare în versuri perfecte”2. Și tot el recunoaște că, totuși, „dincolo de ele, farmecul secret al artei lui Dimov scapă /.../ deși ni se în-fățișează /.../ în posturi mai curînd grotești și neajutorate, Dimov lunecă printre definiții”3.

La rîndul său, criticul Nicolae Manolescu nota despre „basmele lirice” ale lui Leonid Dimov că sînt doar „aparent inocente”, fiind în realitate „crude și anxioase, chiar dacă îmblînzite de un estetism grațios, coregrafic, povești de-spre viață și moarte. Ludicul nu poate masca substratul existențial, întrebarea înspăimîntată despre identitate”4. Multe poeme „par simple evocări sentimentale – impreg-nate de dulceața obiectelor cotidiene, de zgomotele străzii și ale casei, de un pitoresc vag balcanic – și sunt în defini-tiv niște parabole ingenioase ale morții, vieții, incertitudi-nii sau fricii”5.

1 Dan C. Mihăilescu, Op. cit.

2 Ov. S. Crohmălniceanu apud Boris Marian, Leonid Dimov –

neomodernismul evreu, în „Contemporanul”, nr. 3, martie 2020, dis-ponibil pe https://www.contemporanul.ro/ancheta-conte/leonid-dimov-neomodernistul-evreu-de-boris-marian.html, accesat la data de 04.03.2020. 3Ibidem.

4 Nicolae Manolescu, apud Boris Marian, Op. cit.

5Ibidem.

https://www.contemporanul.ro/ancheta-conte/leonid-dimov-neomodernistul-evreu-de-boris-marian.html


Teme la alegere

Discobolul/ 2020

184

Leonid Dimov a debutat în anul 1966 cu volumul Ver-suri, după care a continuat să scrie mult, a publicat și i s-au reeditat postum numeroase volume de versuri, iar pri-ma ediție completă a fost alcătuită de Ion Bogdan Lefter, Leonid Dimov. Opera poetică, și publicată în trei volume în 2010 și 2012 la Editura Paralela 45. Dintre volume și anto-logiile dimoviene amintim: Pe malul Stixului, 1968, 7 poe-me, 1968, Carte de vise, 1969, Semne cerești. Rondeluri, 1970, Amintiri, 1973, La capăt, 1974, Litanii pentru Horia, 1975, Tinerețe fără bătrânețe. Basm (după Petre Ispirescu și nu prea), 1978, Veșnica reîntoarcere, 1982 etc. Leonid Di-mov se remarcă și în sfera traducerilor, prin tălmăcirile sale din Marcel Raymond, Pierre Daix, Hugo Friedrich, Giambattista Marino, Gérard de Nerval, Lermontov și alții.

Deși apărut abia în anul 1975, după ce a stat douăzeci de ani la editura Dacia, datorită subiectului abordat, Lita-nii pentru Horia este, de fapt, prima carte a lui Dimov. Volumul cuprinde poeme dedicate crăișorului Horea din Albac, de pe vremea cînd era student la biologie și a parti-cipat cu colegii la niște tabere în Munții Apuseni, unde a cunoscut viața grea a oamenilor din Țara Moților. Se poate spune că Litanii pentru Horia este un debut „amânat două decenii”, din cauza situației politice din acea perioadă a anilor 1965. Referirile la diferitele aspecte ale istoriei nați-onale puteau supăra „marele URS”, chiar dacă majoritatea poemelor se pot încadra cu ușurință în așa-numita litera-tură cu teză1. În plus, versurile nu sînt cele mai reușite din punct de vedere valoric, iar limbajul este unul „puternic (chiar excesiv, pe alocuri) colorat dialectal și arhaic”2, po-emele fiind „mai toate scrise cu o conștiință estetică ce nu depășește secolul al XIX-lea (din zona Coșbuc-Goga)”3.

Despre scrierile lui Leonid Dimov au publicat articole, studii sau cronici Nicolae Manolescu, Traian Ștef, Viorel Mureșan, Corin Braga, Ruxandra Cesereanu, Al. Cistele-

1 Vezi Luminița Corneanu, Op. cit.

2Ibidem.

3Ibidem.

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

185

can, Aurel Pantea, Luminița Corneanu, Dan Grădinaru, Marian Victor Buciu, Florin Manolescu, Alina Bako etc..

Dorim să ne oprim puțin asupra ideilor dimoviene cu privire la onirism, așa cum sînt ele expuse fie în presa vremii, fie în antologia alcătuită de Corin Braga, Momen-tul oniric1. În 1968, în revista „Luceafărul”, Dimov publica un articol intitulat Preambul2, în care se arată interesat de „o nouă topologie”, de un spațiu nou în care să se poată plasa și structura imaginile, „dar pornind de la realitate, iar nu din afara ei. Dimov exclude, astfel, cel puțin deo-camdată, visul ca materie nebuloasă, inconștientă, ce ar putea fi prelucrată; el favorizează instrumentarul realității, chiar dacă acesta va fi un instrumentar imitator al visului. Totuși, poezia pe care o definește Dimov nu este una rea-listă ci una restructurată”3. Astfel, în concepția lui Dimov, poemul este o cheie de interpretare a viselor, e restructu-rare a lor prin metoda narativă ce i se recunoaște creato-rului ca specifică. „Tălmăcirea viselor este de fapt liriciza-rea lor epicizantă, căci cele mai spectaculoase, în grila onirismului estetic, sunt poemele narative ample ale lui Dimov, majoritatea – niște capodopere”4.

Apoi, poezia onirică este considerată de Dimov ca fiind una „activă”, în sensul că poezia nouă se naște printr-un construct migălos, prin restructurarea în sens oniric a imaginilor. Spre clarificare, el formulează ideea de „auto-creație”. „Poemul oniric se autocreează treptat, pas cu pas, din aproape în aproape, el depinde de propria sa rostogo-lire și avalanșă, de propria sa funcționare și derulare. /.../ «Franjurile, cusăturile, ornamentele universului real, cu memoria și idealurile lui concentrice, sunt esențiale în poezia onirică tocmai pentru a permite lucrurilor să-și exercite singura lor activitate netragică, nedepresivă: au-tocreația, automorfismul, intercomunicarea și în ultimă

1 Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Momentul oniric, antologie îngrijită de Corin Braga, Editura Cartea Românească, 1997. 2 Leonid Dimov, Preambul, în „Luceafărul”, nr. 27, iulie, 1968.

3 Ruxandra Cesereanu, Leonid Dimov – legislator și regizor al

visului, în „Transilvania”, nr. 2/2015, p. 13. 4Ibidem.

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

186

instanță panismul, conexiunea, tromba onirică»”1. Poemul construit prin această „trombă onirică”, cum spune Di-mov, este un poem care „atestă senzația de vis printr-un construct hiperbolic în avalanșă”2, și nu e vorba de un po-em ce conține vise. Tot în acest articol, Dimov mai face o precizare importantă referitoare la „legislația viselor”, o lege centrală a facerii poemului oniric. Legile sînt create chiar de către poet, care, pe lîngă legislator al visului, mai este și un promotor liric al legilor mai sus amintite „care se sprijină pe imagini și pe o narațiune coagulantă. Poetul nu povestește vise (în ciuda narațiunii interioare poemului care există și funcționează ca atare), ci le construiește lu-cid, le regestează, lăsîndu-le însă libertatea de autocreație, aproape independent de autor”3.

Alte repere ale creației poetice teoretizate de Dimov pot fi întîlnite în articole ca Pledoarie pentru o artă opti-mistă4, în care vorbește tot despre „tromba onirică”, doar că nu îi schimbă denumirea, explicînd „mecanismul de hibridare a segmentelor diferite și chiar opuse (în princi-piu) care funcționează într-un poem oniric”5. E un soi de dorință de a unifica contrariile și de a realiza o poezie hi-bridă, o tapiserie realist-onirică, în care realitatea este reconstruită după legile visului, fiind vorba de un vis „lucidizat”, un poem „cu o structură borderline, care în-calcă atît granițele realității, cît și pe acelea ale visului canonic”6. În O modalitate artistică7, articol publicat în urma discuțiilor avute la o masă rotundă la care participă împreună cu Țepeneag, Turcea și Ulici, în „Amfiteatru”, în 1968, Dimov are o intervenție aparte. El desparte clar oni-rismul de romantism și de suprarealism, cel dintîi fiind

1Ibidem, p. 14.

2Ibidem.

3 Ibidem.

4 Leonid Dimov, Pledoarie pentru o artă optimistă, în „Gazeta

literară”, nr. 30, 25 iulie 1968. 5 Ruxandra Cesereanu, Op. cit., p. 14.

6Ibidem.

7 Paul Cornel Chitic, Masa rotundă cu tema O modalitate artisti-

că, în „Amfiteatru”, nr. 36, 1968.

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

187

considerat o etapă net superioară a creației, apoi descrie poetul oniric care, fără a fi stăpînit de halucinații creează cu ajutorul legilor visului o operă lucidă, desăvîrșind-o prin chiar apropierea de vis. În Mit și comunicare1, publi-cat un an mai tîrziu în „Ateneu”, Leonid Dimov expune un „Orfeu contemporan”, prin intermediul realității, o condi-ție, însă, insuficientă. Analizându-și poemele, poetul nu folosește termenul de imaginație ci pe acela de „posibil”, căci este mai incitant, „posibilul este un domeniu care îngăduie questa, taina, inițierea”2. Și aici, Dimov accentu-ează construirea poemului modern prin unirea contrarii-lor, o așa-numită hibridizare dintre realitate și vis. Într-un alt studiu, intitulat O apologie a evidenței artistice3, apărut în „Secolul XX”, se realizează o radiografie a poeziei mo-derne plecîndu-se de la cartea lui Hugo Friedrich, Structu-ra liricii moderne. Poetul modern găsește o cale de mijloc, reușind să rămînă într-o zonă intermediară, între cufun-darea completă în abis și și cufundarea totală în cotidiani-tate. Cele două zone sînt hibridate și instrumentate de poet dintr-o perspectivă lucidă. De fapt, cercetarea se restrînge mereu la ireal care este astfel permanent refor-mulat, căci incită mereu și mereu. Realul nu exclude irea-lul, care este ramificat în posibil și imposibil, aici aflîndu-se, de fapt, „cheia hibridării și a alchimiei activ-pasive pe care Leonid Dimov o intuiește și rîvnește să o teoretizeze pentru a-și justifica propria poezie onirică – lucidă și ireală în același timp”4. Într-o cronică despre poemele lui Emil Brumaru, Un cavaler rătăcitor5, Dimov vorbește despre caracterul „invazionist” al poeziei onirice, fiind vorba de o invadare a realității prin toate mijloacele, inclusiv a visu-lui. Cronica lui Narcis6 aduce în prim plan un comentariu

1 Leonid Dimov, Mit și comunicare, în „Ateneu”, nr. 9, septem-brie 1969. 2 Ruxandra Cesereanu, Op. cit., p. 15.

3 Leonid Dimov, O apologie a evidenței artistice, în „Secolul

XX”, nr. 2, 1970. 4 Ruxandra Cesereanu, Op. cit., p. 16.

5 Leonid Dimov, Un cavaler rătăcitor, în Argeș”, nr. 8, 1970.

6 Leonid Dimov, Cronica lui Narcis, în „Argeș”, nr. 11, 1970.

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

188

auto-ironic la propriul volum de versuri, Semne cerești, în care visul clasic este distrus și reconstruit matematic, pen-tru ca doi ani mai tîrziu, în Misterul sub-baremului1, din „România literară”, nr. 39 din 1972, să fie reluate discuțiile despre real și ireal. Apoi, mult mai tîrziu, în 1979, în textul Argument, care deschide volumul Spectacol, Dimov se definește în raport cu lumea prin cotidian și prin non-cotidian, dar, mai ales, diferențiază clar poetul de ne-poet. Diferențierea se face prin alianța dintre vis și realitate (așa-zisa „macla”) etc.

Poetul și criticul literar Aurel Pantea analizează într-un studiu natura profundă a eului liric dimovian plecînd de la cîteva texte teoretice ale acestuia. Astfel, scrisul echivala pentru Dimov cu „o recuperare a originalității prin des-cinderi în profunzimile spiritului uman”, cu riscul că aces-te regresii așezau poetul „între zonele «neștiutului» și lume”2, îl transformau într-un intermediar care avea rolul de a stabili „contacte cu originalitatea – cu «primordiile de obsesie și viziune»”3. În textele sale teoretice, Dimov con-stată că „iraționalitatea conținută în actul artistic efectiv”4, creația, se datorează capacității artistului, care e posesorul unei puteri „tainice”, aceea de a realiza „un nobil aliaj în-tre poezie și viață, între poezie și lume”5. E vorba de o relație „întreținută cu viața și moartea, cu lumea /.../ cu realitatea totală”. Scrisul depinde de puterea poetului de a aproxima realitatea ce nu se epuizează, iar reportat la rea-litatea numită, astfel, totală, pe care o constată, poetul capătă condiția măscăriciului, devine „nobilul măscărici al Totalității”6. Doar că, în această ipostază, eul liric a dobîndit o „exigență absolută față de lume”, condiție ce

1 Leonid Dimov, Misterul sub-baremului, în „România literară”, nr. 39, 1972. 2 Aurel Pantea, Poeții grupului oniric. Leonid Dimov, în Aurel

Pantea, Poezie română contemporană, curs universitar, Tipogra-fia Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, 2014, p. 63. 3 Ibidem.

4 Ibidem.

5 Leonid Dimov apud Aurel Pantea, Op. cit., p. 63.

6 Ibidem.

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

189

coincide cu asumarea unui risc maxim, iar ieșirea din această stare aduce cu sine „pieirea”, stingerea. Pieirea este simțită și trăită ca o „«nedreptate funciară», fiind asimilată imoralității”1.

Leonid Dimov considera că prin actul poetic se pătrun-de în viitor, îl anticipează, îl invadează chiar, prin această invadare producîndu-se conectarea „umanității la o pro-funzime a simțurilor. Împlinirea acestei condiții ar asigura potențialul maxim de comunicare între spiritul poetic și Totalitate”2. Imaginarea „ține de o azvîrlire «în tenebrele neștiutului»”3.

Studiindu-se problematica poeziei lui Dimov, s-a con-statat prezența unor imagini ale carnavalescului din care răzbat accente euforice, dar și imagini angoasante, fapt firesc dacă interpretăm concepția sa despre creație drept o „plonjare în tenebre, într-un indeterminat ale cărui urme se pot recunoaște în ființa celui ce a simțit, văzut radiațiile arhetipului”4. De asemenea, Aurel Pantea surprinde în universul liric dimovian o construcție hibridă a ființelor și întîmplărilor. „Sublimul poartă urma grotescului, iar aces-ta din urmă se înfățișează cu destulă forță pentru a da și sugestia grandiosului ce uluiește, demonii și îngerii își împrumută calitățile; în cel mai grozav coșmar se ascunde un potențial grăunte al euforiei”5. Figurile totalității în opera lui Dimov respectă „regimul uni lumi desfășurate ca un uriaș circ evocat de mintea unui clovn”6. Totuși, con-stată criticul, dincolo de „amuzamentul implicit”, Leonid Dimov este „un clovn tragic”7.

Putem spune că lirica poetului basarabean este im-pregnată de rafinament, de narativitate, este caracterizată prin inventivitate verbală, dar și prin prețiozitate. Ameste-cul comicului cu tragicul, tendința spre ermetiza-

1 Aurel Pantea, Op. cit., p. 63.

2 Ibidem, p. 64.

3 Ibidem.

4 Ibidem.

5 Ibidem.

6 Ibidem, p. 67.

7 Ibidem, p. 68.

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

190

rea discursului liric prin intermediul simbolurilor opace sau interesul pentru „ingineria metrică” ori pentru teatra-lizarea emoțiilor, toate concură la crearea atmosferei poe-tice.

Prin reveriile situate la limita dintre viață și moarte se creează peisaje bogate, vieți fastuoase, cu ceremonialuri naive și fanteziste, dar în care își fac loc și angoasele, existînd chiar niște abisuri generatoare de teamă, căci conștiința poetică întrevede vizitatori din alte lumi1. Spec-tacolul minuțios este pregătit de un artificiu dureros, căci, deși „bufonează” și parodiază orice gravitate, totuși, cel mai grav este chiar poetul.

Lirica lui Leonid Dimov se situează între cele mai im-presionante experiențe contemporane, prin experimenta-rea cu succes a oniricului, într-o atmosferă circarescă, plină de personaje construite pe măsură, ne spune Aurel Pantea, „atmosferă de bâlci, de iarmaroc, de circ, de defi-lare bahică, de cortegiu afrodiziac, de alegorie sud-americană, în incredibile decoruri pline de neașteptat co-loristic, în care, să nu te miri, ai să găsești personaje inca-sabile, clovni acrobați și savanți trași de lanț, precum câi-nii de rasă. O lume în delir înfățișată într-o uriașă mistifi-cație de cuvânt. Pusă pe pânză și nesupravegheată, această aglomerare plină de mișcare și de nuanțe sălbatice ar iz-bucni din șevalet și ar inunda realitatea cu teribilele ei râuri de culori, sufocând totul. Tot ce a scris acest poet este o nesfârșită poveste în rime, acoperă un spațiu incal-culabil și distruge orice previziune”2.

Bibliografie 1. Marian Victor Buciu, Leonid Dimov. The rhetoric poetry

of estetical oneirism, în Iulian Boldea (ed.), Literature, Discourses and the power of Multicultura Dialogue, Arhipelag XXI Press, Tg.-Mureș, 2017, pp. 19-30.

2. Ruxandra Cesereanu, Leonid Dimov – legislator și regi-zor al visului, în „Transilvania”, nr. 2/2015

1 Vezi Aurel Pantea, Op. cit., p. 74.

2 Ibidem, p. 75.

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

191

3. Luminița Corneanu, Leonid Dimov – un oniric în Turnul Babel, București, Cartea Românească, 2014, disponibil și pe https://books.google.ro/books?id=LyuTDwAAQBAJ&pg=PA1&lpg= PA1&dq=pdf+lumini%C8%9Ba+corneanu,+leonid+dimov.+un+oniric+%C3%AEn+turnul+babel&source=bl&ots=1Zz5tg0R77&sig=ACfU3U12MyRd5hshZcvFwINhRLLUOF1X5w&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwjC_ufT5fToAhU7i8MKHXfmB94Q6AEwBXoECAsQLA#v=onepage&q=pdf%20lumini%C8%9Ba%20corneanu%2C%20leonid%20dimov.%20un%20oniric%20%C3%AEn%20turnul%20babel&f=false, site accesat la data de 11.02.2010.

4. Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Momentul oniric, antologie îngrijită de Corin Braga, București, Editura Cartea Românească, 1997.

5. Boris Marian, Leonid Dimov – neomodernismul evreu, în „Contemporanul”, nr. 3, martie 2020, disponibil pe https://www.contemporanul.ro/ancheta-conte/leonid-dimov-neomodernistul-evreu-de-boris-marian.html, accesat la data de 04.03.2020.

6. Dan C. Mihăilescu, Ultraînvierea lui Dimov, în „Ziarul Financiar”, 24.01/2004, disponibil pe https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/ultrainvierea-lui-dimov-2965643/, accesat la data de 03.04.2020.

7. Aurel Pantea, Poeții grupului oniric. Leonid Dimov, în Aurel Pantea, Poezie română contemporană, curs universitar, Tipografia Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, 2014, pp. 63-84.

https://books.google.ro/books?id=LyuTDwAAQBAJ&pg=PA1&lpg=%20PA1&dq=pdf+lumini%C8%9Ba+corneanu,+leonid+dimov.+un+oniric+%C3%AEn+turnul+babel&source=bl&ots=1Zz5tg0R77&sig=ACfU3U12MyRd5hshZcvFwINhRLLUOF1X5w&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwjC_ufT5fToAhU7i8MKHXfmB94Q6AEwBXoECAsQLA%23v=onepage&q=pdf%20lumini%C8%9Ba%20corneanu,%20leonid%20dimov.%20un%20oniric%20%C3%AEn%20turnul%20babel&f=false













Teme la alegere

Discobolul/ 2020

192

Mihai-Octavian GROZA

Răzvan Mihai Neagu, pe urmele studenţilor din Sebeş la universităţile europene

rocesul de formare a elitelor intelectuale este astăzi una dintre cele mai abordate teme ale istoriografiei românești, cercetători precum Nicolae Bocșan, Stelian

Mândruț, Mihai Milca, Adrian Dinu Rachieru, Cornel Sigmirean, Remus Câmpeanu, Vlad Popovici etc. oferind primele încercări consistente de sondare și analizare a acestui proces. O ramură a acestei direcții istoriografice vizează cercetarea formării elitelor dintr-un anumit oraș sau dintr-o anumită regiune a țării, reprezentantul de marcă al acesteia fiind istoricul Răzvan Mihai Neagu, care s-a ocupat îndeaproape de formarea intelectualității din orașele Turda și Sebeș. Studiile și articolele dedicate pere-grinărilor academice efectuate de studenții orașului Sebeș (valorificate, parțial, în paginile anuarului „Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis” începând cu anul 2015), au fost reunite în paginile volumului intitulat Formarea intelectu-alității dintr-un oraș săsesc al Transilvaniei. Studenți din Sebeș la marile universități europene (1383-1918) și oferite, cu multă generozitate, publicului cititor.

Înainte de a merge mai departe socotesc că este nece-sar să stărui puțin asupra biografiei celui care ne oferă această istorie a formării intelectualității din Sebeș, un prieten drag sufletului meu și un colaborator de nădejde, care a răspuns favorabil provocării de a publica acest vo-lum. Răzvan Mihai Neagu se numără printre cei mai seri-oși și prolifici tineri istorici din Transilvania, absolvent al Universității „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca și profesor al Colegiului Tehnic Turda, scrutător al vechilor înscrisuri privitoare la trecutul nostru adăpostite de arhive și biblio-teci. După un doctorat strălucit dedicat politicii beneficiale a papalității de la Avignon în Transilvania, susținut în anul 2013 sub îndrumarea academicianului Nicolae Edroiu, domnia sa a manifestat un interes aparte atât pentru cercetarea istoriei orașului Turda (localitatea

P

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

193

natală), cât și pentru formarea elitelor intelectuale din spațiul românesc. De pe urma cercetărilor derulate în ul-timii ani s-au născut mai multe lucrări (dintre care amin-tim Formarea intelectualității din Turda: studenți din Tur-da la marile universități europene (1377-1918)-2015, Episcopi și episcopii în estul Ungariei medievale: tipologii episcopale în diecezele de Transilvania, Oradea și Cenad în Evul Me-diu-2016, Momente din istoria orașului Turda: personali-tăți, evenimente, instituții (secolele XV-XX)-2017, Formarea elitei ortodoxe din Transilvania, Banat și Crișana la sfârși-tul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Stu-denți români din Transilvania, Banat și Crișana la Faculta-tea de Teologie a Universității din Cernăuți (1875-1918)-2018, Preoții Marii Uniri, volum I: Preoți din comitatele Turda-Arieș, Târnava Mare și Târnava Mică la Marea Uni-re-2019), la care se adaugă cele câteva duzini de articole și studii științifice publicate în paginile unor volume colecti-ve sau reviste de specialitate, apreciate de comunitatea academică, dovadă recenziile și cronicile favorabile.

Dincolo de aspectele bio-bibliografice prezentate mai sus, trebuie subliniat și faptul că Răzvan Mihai Neagu este un om al cetății, implicat în viața cultural-educativă a ora-șului Turda atât prin calitatea sa de dascăl și formator al tinerelor generații, cât și de susținător al proiectelor deru-late de instituțiile locale (fie că vorbim de primărie, fie că vorbim de bisericile și muzeul turdean). L-am admirat și invidiat în același timp pe Răzvan Mihai Neagu pentru modul în care a înțeles să se ocupe de modelarea și inspi-rarea tinerelor minți, pentru faptul că asemeni unui bun păstor, este însoțit mereu de „turma sa” (a se înțelege ele-vii domniei sale), în mijlocul căreia se simte cel mai bine, pentru faptul că reprezintă întruchiparea dascălului de modă veche, dedicat profesiei alese. În completare, Răz-van Mihai Neagu este un om al condeiului, al cercetării performante și al descoperirii unor episoade necunoscute din istoria noastră națională, lucrarea Formarea intelec-tualității dintr-un oraș săsesc al Transilvaniei. Studenți din Sebeș la marile universități europene (1383-1918) venind să confirme încă o dată acest aspect.

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

194

Cel mai recent op al istoricului Răzvan Mihai Neagu, intitulat Formarea intelectualității dintr-un oraș săsesc al Transilvaniei. Studenți din Sebeș la marile universități eu-ropene (1383-1918), a văzut lumina tiparului, nu întâmplă-tor, în anul 2020, acesta venind să marcheze cei 775 de ani de atestare documentară ai orașului Sebeș, cei 637 de ani scurși de la atestarea primului student originar din Sebeș la o universitate europeană, precum și încununarea șanti-erului de cercetare dedicat formării elitei intelectuale a Sebeșului.

Lucrarea istoricului Răzvan Mihai Neagu este deschisă de un scurt cuvânt introductiv, prin intermediul căruia acesta a prezentat resorturile care au stat în spatele iniție-rii șantierului de cercetare dedicat formării studenților din Sebeș la universitățile europene, precum și contextul valo-rificării primelor rezultate, respectiv conferința anuală „Multiculturalitate și patrimoniu istoric în Transilvania” organizată de Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeș. Înce-pând cu anul 2015, aceste contribuții au văzut lumina tipa-rului, în paginile anuarului „Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis”, o altă parte a acestora fiind redate în paginile volumului de față. Mai apoi, în primul capitol, intitulat „Considerații privind istoricii și istoriografia româno-maghiară dedicată problematicii studenților din Transil-vania”, Răzvan Mihai Neagu a realizat o scurtă trecere în revistă a literaturii de specialitate care a stat la baza de-mersului său, cu accent pe monumentala colecție Magyarországi Diákok Egyetemjárása az Újkorban inițiată de cercetătorul maghiar Szögi László, în fapt un repertoriu al studenților proveniți de pe teritoriul Regatului Ungariei la universitățile europene.

În continuarea pasajelor introductive, Răzvan Mihai Neagu ne oferă patru capitole dedicate prezenței studenți-lor din Sebeș la universitățile europene în intervalul 1383-1918: „Noi considerații despre studenții din Sebeș la marile universități europene în epoca medievală (1383-1520)”, „Studenți din Sebeș la marile universități și școli superioa-re europene între anii 1520 și 1700”, „Formarea intelectua-lității din Sebeș în epoca modernă. Studenți din Sebeș la

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

195

universități europene între anii 1700 și 1849” și „Studenți din Sebeș la universități europene între anii 1849-1918”. Ce se poate observa din analiza informațiilor prezentate de Răzvan Mihai Neagu? În primul rând, cititorul poate ob-serva dinamica prezenței studenților originari din Sebeș la universitățile europene, care a fluctuat în funcție de evolu-ția internă a orașului; dacă în perioada medievală, de prosperitate (Sebeșul numărându-se printre primele șapte cetăți ale Transilvaniei), numărul acestora a fost relativ mare (46 de studenți în intervalul 1383-1520), în primele secole ale epocii moderne, pe fondul decăderii economice a orașului, a scăzut (16 studenți în intervalul 1520-1700), pentru ca începând cu anul 1700 să crească din nou (57 studenți în intervalul 1700-1849, respectiv 125 studenți în intervalul 1849-1918). În al doilea rând, cititorul poate ob-serva extinderea „ofertei educaționale” a universităților europene și interesul manifestat de studenții din Sebeș față de o anumită specializare; dacă într-o primă fază, în intervalul 1383-1520, aceștia urmau, cu predilecție, studii de teologie și drept, începând cu anul 1520 se vor orienta și spre studiile de medicină, din anul 1700 și spre studiile de arte plastice, inginerie, silvicultură și farmacie, iar din anul 1849 și spre studiile de filologie, muzică, științe mili-tare, științe politice, științele naturii, agronomie, silvicul-tură, inginerie, chimie, comerț și construcții. În al treilea rând, cititorul poate observa extinderea rețelei de univer-sități europene și preferința studenților din Sebeș pentru desăvârșirea formării intelectuale în cadrul unor universi-tăți din spațiul german, mai apoi ungar, ceh, polonez, el-vețian și român; dacă în intervalul 1383-1520, studenții din Sebeș frecventau universitățile din Viena, Praga și Craco-via, din anul 1520 se vor orienta și spre universitățile din Wittenberg, Heidelberg, Leipzig, Thorn, Königsberg, Nürnberg, Rostock, Altdorf și Gdank, din anul 1700 și spre universitățile din Halle, Györ, Pesta, Jena, Berlin, Helmstedt, iar din anul 1849 și spre universitățile din Bu-dapesta, Tharandt, Marburg, Graz, Cluj, Zürich, München, Erlangen, Tübingen, Kecskemét, Mittweida, Berna, Inns-bruck, Strasbourg, Eperjes, Dresda, Selmecbánya, Wro-

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

196

claw și București. În al patrulea rând, din parcurgerea tex-tului, cititorul poate obține o serie de informații prețioase referitoare la studiile anterioare, vârsta, naționalitatea, confesiunea, condiția socială, costul studiilor, titlurile academice și cariera ulterioară a studenților din Sebeș. În al cincilea rând, cititorul poate observa parcursul anumi-tor studenți din Sebeș reconstituit cu multă precizie de Răzvan Mihai Neagu (firește, acolo unde sursele docu-mentare au permis acest lucru). Astfel, biografiile unor personalități precum Michael Pancratius (1631-1690-jurist, istoric și teolog, superintendent al Bisericii Evanghelice din Transilvania), Friedrich Krasser (1818-1893-medic și poet), Georg Friedrich Marienburg (1820-1881-istoric, ju-rist și teolog), Joseph Marlin (1824-1849-gazetar și scrii-tor), Ioan Moga (1794-1859-teolog), Friedrich Wilhelm Schuster (1824-1912-etnolog, arheolog și poet), Oskar Alesi (1890-post 1923-farmacist, creatorul produsului homeopat „Biotonicum”), Ferdinand Baumann (1840-1911-istoric), Enea Isac (1890-1955-jurist) etc., amintite doar în lucrările care tratează istoria orașului Sebeș, sunt recuperate și re-stituite publicului. Nu în ultimul rând, cititorul poate ob-serva și efortul depus de Răzvan Mihai Neagu de a însoți fiecare din cele patru capitole de tabele speciale, în cadrul cărora au fost trecuți în revistă toți studenții din Sebeș, universitatea și specializarea urmată, gradul academic obținut și cariera ulterioară, tabele care reprezintă tot atâtea instrumente de lucru ce facilitează parcurgerea lucrării.

Dincolo de aspectele reliefate în rândurile de mai sus, cele patru capitole care surprind prezența studenților din Sebeș la universitățile europene, prin metoda de cercetare și stilul de redare al informației, ne dovedesc faptul că autorul volumului Formarea intelectualității dintr-un oraș săsesc al Transilvaniei. Studenți din Sebeș la marile univer-sități europene (1383-1918) este un istoric ajuns la vârsta maturității, competent și onest, extrem de riguros în ceea ce privește redarea pasajelor preluate din literatura de specialitate și indicarea surselor arhivistice și documenta-re utilizate.

Teme la alegere

Discobolul/ 2020

197

În mod absolut natural, lucrarea se încheie cu o serie de considerații finale, autorul sesizând faptul că, încă din secolul al XIV-lea, orașul Sebeș a fost conectat la „feno-menul universitar”, la ideile și curentele de gândire euro-pene, precum și faptul că majoritatea studenților din Se-beș, la finalizarea studiilor universitare, au revenit acasă, în Transilvania și la Sebeș, unde „[...] s-au integrat perfect în societatea locală și au adus o prețioasă contribuție la evoluția și modernizarea acesteia”.

Cercetarea istoricului Răzvan Mihai Neagu vine să arunce fascicule de lumină asupra formării elitelor locale din Sebeșul Săsesc și să completeze un segment de istorie socială necercetat până în momentul de față. În pelerina-jul său cultural, efectuat prin marile centre universitare ale Europei, pe urmele studenților originari din Sebeș, Răzvan Mihai Neagu a identificat nu mai puțin de 244 alumni, sași, maghiari și români care, prin cunoștințele deprinse în anii de formare, au menținut orașul natal în pas cu vremea, cu schimbările și transformările din plan politic, economic, social și cultural.

Prin maniera de tratare a subiectului și limbajul clar și concis utilizat de Răzvan Mihai Neagu, lucrarea Formarea intelectualității dintr-un oraș săsesc al Transilvaniei. Stu-denți din Sebeș la marile universități europene (1383-1918) se adresează atât publicului specializat, cât și publicului larg, pasionat de istorie, dar mai ales sebeșenilor care, prin intermediul acesteia, au privilegiul de a „sta la masă” cu o elită dispărută, oameni și personalități care nu au precu-pețit niciun efort pentru a contribui la bunăstarea comu-nității din mijlocul căreia s-au ridicat. Am nădejdea că aceasta va fi utilizată și citată de comunitatea academică și de istoriografia locală, că își va găsi locul binemeritat prin-tre contribuțiile privind trecutul orașului Sebeș și că isto-ricul Răzvan Mihai Neagu nu va întârzia să ne ofere un nou volum dedicat elitelor intelectuale românești.

Piaţa cărţilor

de Mircea STÂNCEL

Între emoție și teorie literară

Grigore Arbore (n. 1943) este poetul care și-a făcut un proiect literar pe dominantele „măreției locului”, pe armonia dintre natură și cultură. Recurge la elementele spațiului natural pentru a le inte-gra într-o filozofie a poeziei. Aici, cultura nu încalecă natura, ci o tensionează, o pune în stare de veghe. În paralel, modelează nu-cleul teoretic la nivelul dominan-telor nativului, încât deseori îți

este greu să faci diferența între ele, sau să spui că sunt afectate ideologic într-un fel: „Ploi fără sens se macină / astăzi când copacii nădăjduiesc în repetarea / barbariei primăvăratice a turmelor ieșite/ să-și curețe blănurile de muguri./ Goală germinează pe râuri / însăși făptura nim-felor ademenind/ hexametrii lui Archiloch încinși/ de căldura, verzuie a zăvoaielor.”, p. 185. La Grigore Arbore atavicul este de o complexitate maximă; poziționat într-o altă zonă estetică, în raport cu cea a colegilor de generație. Chiar dacă împreună cu unii dintre ei (mari poeți) parta-jează același spațiu și aceeași tematică, el știe să le croias-că acestora o altă structură. Dar Grigore Arbore definește altcum, cu o ușoară ironie, cu emoție expresionistă, acest subiect recurent, măreția locului, pentru că el știe bine că ea (măreția…) este aproape imposibil de-a fi definită per-fect de către noi. Pendulează între emoție și teorie cu o precizie de ceasornic, folosind dominantele naturii, reveri-ile ei, fără teama intrării într-o paradigmă degradată. El

Grigore Arbore

Apa de zăpadă Antologie

(versuri)

Edit. Școala Ardeleană

Piața cărților

Discobolul/2020

199

pune un nou accent pe un motiv care a captivat poezia română de-a lungul veacurilor, cu toate fascinațiile și pe-ricolele ei pentru un creator, într-o societate industrială și postindustrială. Mesajele lui țin des de zona intelectului, de cea a esteticului, în primul rând, și imprimă melancoli-ei un rafinament extrem. „Sună trâmbițele violetelor ușor răgușite/ peste satul meu amenințat de ploaie/ și eu um-blu desculț pe coline, frâng/ cu tremurânde mâini armo-nia/ instrumentelor vegetale concentrând/ în mâini ulti-mele note recuperate de/ gâtlejul fugar al privighetorilor”, p. 309. În poezia lui Grigorie Arbore întâlnim o elogiere a naturii, a lumii de acolo, și nu o tulburare a ei, dar mai ales una situată dincolo de peisaj, unde găsim aproape toate categoriile tabloului, ca într-o plastică ceremonioa-să. E o fire completă, protejată de toate anotimpurile sola-re, o natură simplă ce ne înconjoară, vegheată atent de o organizare teoretică salvatoare. Prin urmare, privită atent, poezia de azi și de ieri a poetului șaizecist vedem mai clar că ea este una ce nu se teme de stereotipii. Noi înțelegem că actantul vrea să spună, înainte de toate, împreună cu mari poeți, de la noi și de aiurea, că natura este singurul poem real și complet, care a marcat deplin și literatura română în evoluția ei.

Grigore Arbore caută spațiul său profund, pierdut, care este încă eliberator de spirit, de „melancolii curate”, estetizându-l pictural: „Mă-nchide iar în glasul ei de aur toamna mamă/ și mă mângâie nostalgia unui râu/ pe-acest platou unde aprinde ruguri / îngălbenită suliță a ierbii...”, p. 18. El își dorește, credem, multe alte lucruri, dar mai întâi de toate își dorește să fie ceea ce a fost, un om al bucuriei. Își iubește destinul și nu-l contestă. Ne lasă să înțelegem chiar că poetul este „purtătorul de cu-vânt” al spațiului său, în care vedem și intense accente crepusculare. Și poezia este asemeni apei de zăpadă, curge peste tot și dă forță vieții.

Pe de altă parte, Ion Pop, care face prefața acestei antologii (Apa de zăpadă, Editura Școala Ardeleană, 2017), subliniază faptul că „poezia lui Grigore Arbore a menținut pe tot parcursul său o distanță „legală” față de fenomenele

Piața cărților

Discobolul/2020

200

de turbulență din tradiția modernistă românească și universală, neînregistrând vreun ecou avangardist, deși, fiind un remarcabil critic de artă, a scris, între altele, o sinteză despre futurismul italian“. Și Ion Pop are dreptate să vorbească în continuare despre tristețea metafizică, de factură blagiană, care lasă ecouri profunde în decorurile blând-suferinde ale poeziei lui Grigore Arbore. În finalul prefeței sale, scrie despre o existență în imediatul realității, unde pot fi proiectate reveriile cele mai pure, luminos-elegiace, prinse adesea în figuri memorabile, pe care poetul a mizat pe tot parcursul scrisului său. Al Cistelecan, în selecția receptărilor critice făcută de editori, scrie despre tentația ideii ce trebuie să strălucească asemeni unui curcubeu deasupra textului, cea care va domoli și va aplatiza conflictul prin abstractizare. Și mai departe spune: „Descripția evoluează între două focare de iradiere, unul provenind din interior și conducând textul spre sensibilitate, celălalt provenind dintr-o rețea culturală de simboluri și antrenând poemul în semnificații generale”.

Antologia de față, tipărită în condiții grafice de excepție, strânge la un loc fragmente din cronicile scrise despre cărțile sale de-a lungul timpului. Iar dintre cei menționați aici îi numim în ordinea stabilită de editori pe : Aurel Martin, Marin Mincu, Florin Mugur, Valeriu Cristea, Dan Laurențiu, Constantin Stănescu, Mircea Iorgulescu, Adrian Popescu, Laurențiu Ulici, Dan Alexandru Condeescu, Lucian Alexiu, Sultana Craia, Alex. Ștefănescu, Dinu Flămând, Artur Silvestru, Paul Dugneanu, Traian Ungureanu, Marian Popa, Eugen Barbu. Antologia se mai bucură de două postfețe semnate de Mircea Popa și Răzvan Voncu.

Fragmente: „Pe tine te implor, ploaie fantastică, reptilă umedă/

inundând răsăriturile: îngroapă trâmbe de semințe/ pe tăietura văilor, fără să rodească cenușa celor duși, înalță suliți verzi deasupra lor și ei/ vor sta sub scutul gliilor mereu victorioși”, p. 17.

„Din când în când mă mai opresc/ și nici nu pot să mor

Piața cărților

Discobolul/2020

201

de-atâtea amintiri,/ căci brusc pământul înviază sub privighetori”, p. 18.

„Trista femeie pe care am iubit-o / fără cuvânt a plecat într-o zi. Începuse/ solarul joc al lui mai – teiul”, p.55

„Să te retragi în blânda nostalgie, / să numeri anii scurși, să te închizi/ câte puțin în scoarța lor, să chemi/ tot alte-nchipuiri să străjuiască” , p. 61

„Să stai apăsat de nocturna lumină ștergând / lacrimile de pe obrajii necunoscutului, să mângâi / albele flori ale îndoielii, într-un ceas tihnit/ să pătrunzi în altele sfere de foc de nimeni știute.”, p. 105

„Aici se încheie ce aveam să vă spun. / Mâine voi fi apă de zăpadă./ Am trăit printre păsări, am zburat / prin turlele încrederii din apropiere-n apropiere, am fost / împrumutat timpului pentru nevolnicie și corvoadă.”, p. 351

Poemul ales: Poarta Încrucişare a zborului de păsări –poarta – și alungită spre veşnicie. Şi uneori noi și frații noștri, și câinele și calul și scheletul bătrânului răstignit între două anotimpuri și țipătul tău, mamă, în anumite nopți, și biserica îngropată până la umeri în părinți, și bufniţa răgușită mereu strigând a niciodată, și râul împleticindu-se în scara celor două stele și pământul prăbuşindu-se în vid, și mereu mamă și tată și nimic și nimeni nu mai țipă din alte privelişti. Galbenă e urma astrelor pe arături, prăbușită între o singurătate de zi și alta de noapte casa. Şi dacă ar fi să caut ce rost mai au sălbaticele gânduri ce le schimbăm cu lumea? Poarta este aici în mine scrâşnind și prin ea ies uneori tauri înverziți de primăvară.

Piața cărților

Discobolul/2020

202

Suferințele unui Iov modern

Nicolae Panaite (n. 1954) pune în mișcare fidelități crescânde într-o „ambianță” metafizică, în volumul său recent (Ziua verde, Edit. Junimea, 2019), poate unul dintre cele mai victorioase ale lui. E aici o ambiguizare fină și un dulce lirism aplicat, care își au rădăcinile adânci într-un ritu-al de practici meditative, într-o activare a simțurilor. Creator de liniști/neliniști, de prezen-

țe/depărtări printr-o depășire a cadrului existențial, Nico-lae Panaite stă departe de zgomotul cotidian și de violen-țele culturale scoase la iveală în acești ani din urmă. Ten-siunea pe care o creează poetul este una surdă, ce pendu-lează mereu între ceea ce este complet și ceea ce este in-complet, între emoție și ingeniozitate intelectuală. Modu-rile de formulare a „plângerii”, în care simțim oboseala existențială, dar și o speranță, sunt controlate atent, și ele nu sancționează dominanta socială a lumii, a eului orgoli-os, ci pare mai mult o sancțiune de tip canonic: „Am dat la o parte/ mult întuneric/ să văd zorile circumscrise în me-tafizica mea/ Pescărușii culegeau/ din brațele mele vraiș-te/ fărâme ale prezenței tale/ ce toată noaptea/ le-am udat cu disperare.”, p. 18.

Nu putem vorbi de „sânge și lacrimi” în construcția ri-dicată acum de Nicolae Panaite, ci de o suferință „supor-tabilă” a unui Iov care și-a consumat plăcerile tinereții, despre o existență dureroasă, care se repetă, fără revoltă: „Sunt dimineți atât de pământoase,/ atât de grele,/ încât și îmbrăcarea devine o povară,/ iar răsăritul soarelui se miș-că încet/ atât de încet de parcă ar fi un melc imens”, p. 5; sau: „Mâinile-mi și acum/ încă-s în vindecare,/ după tre-cerea prin roțile spinilor/ prin roțile cernelei ce se potic-nește”, p. 9; „De-atunci,/ rumoarea unui viscol/ s-a ascuns

Nicolae PANAITE

Ziua verde

(versuri)

Edit. Junimea

Piața cărților

Discobolul/2020

203

în casa/ pe care doar tu o luminezi.”, p. 28. Când plângeri-le devin de un iz amoros, toate informațiile lirice se topesc în structuri grele, embleme pentru eternitate, pe o bază melancolică, care te îndeamnă spre reflecție, nu spre furie. Efectul emoțional devine mișcător, pentru o noapte de iubire, ca o primăvară fericită: „Ea venea, venea înspre mine;/ s-a apropiat atât de mult/ încât între noi/ abia mai încăpea/ o foiță subțire de Biblie”, p. 57. Actantul preferă, se pare, să analizeze sentimentul plăcerii, mai întâi, în loc să-l afirme.

Pentru prima dată vedem, aici, cum vanitatea eului liric se stinge în detalii ființiale universale, unde Nicolae Panai-te găsește un sens, sau poate sensul. Și vocea autentică poate fi auzită clar în haina imnică a speranței, pe care doar o anunță. Cartea este pusă sub semnul trecerii tim-pului, între iubire și paradox, sub semnul unui dramatism calm: „Prin scânteile gleznelor tale/ ca niște viori în con-cert,/ cu arcușuri ce apar și dispar/ precum delfinii prin ape,/ aud parcă șuieratul trenului/ care te-a adus pentru întâia dată/ de la mare depărtare,/ asemănătoare celei dintre cer/ și adâncul unei fântâni la amiază/ când se văd stelele plutind/ de parcă ar fi în levitație.”, p. 59.

Simțul pierderii și ofertele zilei verzi își fac veacul în poemele lui Nicolae Panaite, fără să ne ofere sentimentul deplin al tristeții. El ne lasă să vedem cum dispare din noi câte un fragment, suportabil. Cum se instituie singurăta-tea în toate cotloanele ființei și simțim tot mai mult acele pierderi profunde, unde sunt ultimele izbucniri ale vitali-tății, nu sub forma mâniei nestăpânite, ci sub patrafirul unei împăcări cu sine însuși: „O creangă de salcâm înflo-rit/ parcă s-a desprins/ m-a chemat s-o țin de mână/ să ne odihnim pe spate/ prin apa oboselii/ ce mai vrea doar un deget/ până la revărsare. // Tăcerea nu se împotrivește;/ știe că nu e bine deloc să încurce/ trilurile privighetorii.”, p. 58. Nemulțumirea și împăcarea cu sine însuși sunt două componente care se regăsesc în structura adâncă a poeme-lor sale. Vorbim practic despre o „plângere” ritualică și despre un timp care nu mai poate fi oprit cu nimic. „S-a

Piața cărților

Discobolul/2020

204

dus vremea caldă,/ s-a dus/ către abatorul deschis conti-nuu...”, p. 16.

Pe coperta a patra, Gheorghe Grigurcu spune printre altele: „Nicolae Panaite încearcă a unifica, din capul locu-lui, pornirea formală cu cea existențială, sub acolada tonu-lui liturgic. Stihurile sale celebrează o zonă a neprihănirii într-o tonalitate eterată. Aici e o dematerializare ce nu suportă decât imagini vagi, luminoase, aidoma unor în-chegări de ectoplasmă.”

Poemul ales: Fructe ale pierderii Picăturile de sânge, fructe ale pierderii, pe sub degetele mâinii scriitoare, înalță flamuri pustiurilor foii. Vine ziua fatală când citești și tare puțin îți mai bate inima; înserarea ce se arată ai vrea să fie fără de noapte. Câte o frază, în aburi exodului, anunță anotimpul scufundării; la țărmuri, duhul pietrelor tot mai rar slobozește captivii...

Piața cărților

Discobolul/2020

205

Gheorghe Jurcă și noile „reinterpretări (post)moderne”

Cel mai recent volum de versuri al lui Gheorghe Jurcă (n. 1939), Iarba stelelor, apărut la Editura Vatra Veche, anul acesta, des-chide calea unor reinterpretări (post)moderne ale „paradisului pierdut”, de altfel, un motor liric harnic ce refuză prețiozitățile, stimulând stări sufletești genui-ne. În genere, putem vorbi de o poezie a patriarhalului, pe de o parte, dar și de o proiectare a

acestuia în zone autoreflexive, experimentale, pe de alta. Reconfigurând o stare de spirit nouă a peisajelor rurale, a bucuriilor ivite în atari condiții. Dar mai mult, avem în vedere o nostalgie simplă și o iubire sinceră pentru „locul de lemn”, pentru protagonistele copilăriei și tinereții sale, molipsitoare chiar, unele exersate într-o tonalitate esenia-nă: „Dar tăticuțu’ tău Barda/ Ce mai face, e tot așa fălos, / Mai cântă în strana bisericii”, p. 17. Prin tehnica referențială, aluzivă, de natură culturală, mai nou aborda-tă de Gheorghe Jurcă, poemul e săltat în spectrul actual al „lirismului”, într-o zonă hibridoidă. Putem da o listă de referințe livrești, unele foarte reușite: „În schimb se înmul-țesc movilițele / De pământ din progadia țintirimului./ Dacă ai avea urechea lui Bach / Sau Mozart vei auzi recvi-emuri / Fără sfârșit, voci subpământene,/ Care niciodată nu se tânguiesc/ După ce-au lăsat la plecare”, p. 31, sau „Nu știu, n-am aflat încă / Părerea lui Fernando Pessoa, / nu mai vorbesc de cea a lui Homer,/ Dar poezia se face cu materialul/ Clientului, așa cum un croitor bun/ Face un costum impecabil/ Pentru un lord englez, p. 24, altele fără o relație structurală cu textul.

Realul patern, evocat în această carte, stă sub semnul unui bazar sentimental, unde comparațiile subînțelese ating spectaculosul hiperbolei: „Și, Doamne, ce mai aud/

Gheorghe Jurcă

Iarba stelelor

(versuri)

Edit. Vatra Veche

Piața cărților

Discobolul/2020

206

Aud gândurile mele cu pletele/ Albe, viforul sângelui/ Urcând și coborând precum/ Un alpinist meterezele tru-pului meu,/ deja obosit de călătoriile lui/ Prin Saharele anilor”, p. 85.

Poemele sale, extinse și narative, au un ton de basm, sau chiar intră într-o logică a poveștilor. Personajele stau sub presiunea unor sarcini imposibile pentru a mări su-pradimensionat efectul poeziei asupra cititorului. Și, de obicei, timpul (trecut), pe care-l folosește poetul, are un iz de reminiscență și de regret profund, înfățișându-le cât mai mult cu putință. Ne gândim, desigur, la „redescoperi-re” și reminiscență, unde poetul își găsește valorile, pe care își fondează opera, la frumusețea unor realități ador-mite. Avem în vedere mai întâi irecuperabilitatea trecutu-lui plasat în zonele îndepărtate ale existenței: „Mi-au as-cuns cărările,/ Unde aș putea să te caut?/ Dădeam numai de erori,/ de iluzii, de scheletele/ Unor stele moarte de mii de ani”, p. 65. Actantul, în cazul lui Gheorghe Jurcă, își permite luxul unei subiectivități a distanței cu ton de po-veste, pe care o atribuie spațiului nașterii lui. Unde perso-najele își joacă rolul. Întâlnim o realitate moale și domoală în jurul amintirilor sale.

Referindu-se la poemele care vizează lumea copilăriei lui Gheorghe Jurcă, Nicolae Băciuț, prefațatorul cărții, afirmă printre altele: „Greutate capătă cartea lui Gheorghe Jurcă prin poemele prin care recuperează imaginea satului tradițional. Elogiul pe care-l aduce satului natal și valorilor sale apuse configurează o mitologie a rădăcinilor, prin care își extrage seva pământului și poetul, cel care a părăsit satul nu ca să fugă de el, ci ca să aibă unde să se reîntoarcă să dea preț nou timpului său.”. Și mai departe: „E poezia lui [...] e o caldă pledoarie pentru o lume care moare, dar nu se predă”.

Poemul ales: Pânza de păianjen Stau în cerdacul mansardei mele

Piața cărților

Discobolul/2020

207

Şi dialoghez cu vulturii Care hălăduiesc de câteva zile Într-o vacanță de vis. Din păcate, n-o să vă pot traduce Ceea ce-mi spun vulturii. Doamne, cât aş fi de încântat să ştiu Dar nici ei nu mă înţeleg. Ne spunem multe, infinit de multe, Că ştiu multe din suişul Şi scoborâşul lor spre Livezile cu copaci, Parcă ar fi nişte poligloţi. Pe gura sobei, uitată deschisă, Zboară o pasăre şi în urma ei, Trenă de scântei. Pereții mansardei se umplu într-o clipă de fotografii vechi, îngălbenite de vreme; Aici e tata cu mustățile lui imperiale, Mai încolo e mama, o siciliană Cu părul strâns într-o basma înflorată; Urmează unchii mei, mătuşile mele, Care mai de care mai chipeşi. Doamne, când s-au dus şi unde s-au dus? Lipsesc pozele bunicilor Şi va trebui să-mi pun serios La încercare fantezia, imaginaţia, Ochii-mi avizi de amintiri îmi cer să le vadă, Dispar apoi ca o boare Şi în locul lor apar alte chipuri, Alte vedenii, alte lucruri, Alţi pomi, alţi nori, alt cer, Pornesc o lungă conversaţie În care fiecare vrea să-mi spună Ce are pe suflet. Ei văd viaţa pe care au avut-o. Totul levitează: odaia, cerdacul, Văzduhul siniliu, Vulturii, care îmi par

Piața cărților

Discobolul/2020

208

Nişte păsări apocaliptice, Pădurea de pini din vârful muntelui, Dar inima mea tace, tace. Bunicul meu Culaia mă întreabă Dacă mai păstrez lampa Pe care mi-a lăsat-o, Dacă nu i-a furat nimeni sticla De vitraliu, feştila, Dacă păsările zboară tot aşa jos, Iarba e tot aşa mustoasă, Cum mai arată iernile, Copiii mai fac oameni de zăpadă Cu cărbuni în loc de ochi?

(fragment)

Interviu

Dumitru Augustin DOMAN în dialog cu

Gellu DORIAN despre istoria Premiului Național de Poezie

„Mihai Eminescu”

„Ideea acestui premiu a plecat şi de la acest aspect,

de a reactualiza o anumită situaţie valorică a poeziei româneşti, după o perioadă de cenzură comunistă„

Dumitru Augustin Doman:- Dragă Gellu Dorian, la 15

ianuarie anul viitor se împlinesc 30 de ani de la instituirea Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia, desigur cel mai important premiu literar din Ro-mânia. Într-o țară în care se dau premii peste premii, unele mai importante, altele derizorii, Premiul Naţional de Poezie Eminescu este poate singurul care salvează cu adevărat la noi noțiunea de instituție a premiului literar. Îți propun în acest dialog o scurtă istorie a evenimentului. Scânteia? Cum a apărut ideea într-un an după revoluția din decem-brie 1989, într-o perioadă în care literatura trecuse în plan secund, în față preocupările de bază fiind politica furtunoa-să și ziaristica de toate felurile?

Gellu Dorian:- Sunt mai multe păreri despre cum a luat fiinţă acest premiu. Unii zic că s-ar fi născut din Pre-miul Eminescu care se acorda la doi ani în cadrul Festiva-lului Naţional „Mihai Eminescu”, organizat la Iaşi înainte de 1989, interzis de fapt pe la mijlocul anilor ’80, alţii că ar fi o idee a lor (!?), nu ştiu care, şi aşa mai departe. Nici unele, nici altele dintre aceste păreri nu sunt valabile. În ianuarie 1990, în praful de puşcă, imaginar, de la Botoşani, în euforia acelui damf de libertate, după ce am fost la Bu-cureşti să iau legătura cu câţiva scriitori importanţi pentru a veni pe 15 la Botoşani, a fost organizată prima ediţie a Zilelor Eminescu în libertate. Câţiva scriitori, printre care Laurenţiu Ulici, care s-a legat de Botoşani apoi, şi în mod special de acest premiu, au fost prezenţi pe scena teatrului la o întâlnire mai mult decât ştearsă, fără niciun chef, du-

Interviu

Discobolul/ 2020

210

pă ce în 15 iunie 1989 la Botoşani şi Ipoteşti, în prezenţa unui mare număr de scriitori, dublaţi de securişti, a fost comemorat Eminescu la 100 de ani de la moarte. La acea primă ediţie a „Zilelor Eminescu”, eu eram printre cei im-plicaţi în organizare, deşi eram doar un simplu bibliotecar, ceilalţi activişti de partid fiind destituiţi, fie de situaţia în sine creată, fie de conştiinţa lor de membri marcanţi ai fostei nomenklaturi ceauşiste. Atmosfera a fost una sub orice critică, fără elan, fără ecou, ca şi cum de la o zi la alta trebuia să fim cu toţii ghilotinaţi de posibila revenire a comuniştilor la putere. Din fericire n-a fost să fie. Şi, tre-când de la Biblioteca Judeţeană Botoşani unde lucram la Centrul Creaţiei Populare, revenindu-mi rolul de a mă ocupa şi de astfel de evenimente, mi-a venit ideea de a schimba formatul unor astfel de manifestări dedicate memoriei lui Eminescu. Şi am depus un memoriu la Pri-măria Botoşani, în care, cu argumente solide şi viziuni absolut posibil de împlinit, am cerut înfiinţarea la Boto-şani, pentru că ăsta e locul de naştere al poetului Mihai Eminescu, nu Ipoteşti, cum au încetăţenit unii istorici literari, a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Situaţia fiind de aşa natură, cu administraţii improvizate, fără legislaţie în domeniu, decizia de înfiinţare a premiului a fost posibilă abia în luna martie 1991. Astfel decizia fiind luată, am purces la organizarea primei ediţii, care urma să aibă loc în data de 15 iunie 1991. Am luat legătura cu Lau-renţiu Ulici, omul cu care puteai discuta ceva la Uniunea Scriitorilor din România, deşi el nu avea pe atunci decât funcţia de vicepreşedinte interimar, după unele retrageri sau evadări din administraţia Uniunii, rămasă şi fără fon-duri, şi fără oameni, ci doar o miză pentru scriitorii care credeau că instituţia mai are vreo putere şi acordă un gir, un statut social. Nu mai avea. Puterea i-a recăpătat-o, cu tenacitatea-i cunoscută, Laurenţiu Ulici, căruia i-a plăcut ideea unei instituţii a Premiului Naţional de Poezie, mai ales că în acea primăvară tribunul Corneliu Vadim Tudor, în plină afirmare postrevoluţionară, acorda unei poete anonime, ce crezi, tocmai Premiul Naţional Eminescu. Decizia Primăriei de la Botoşani fiind cu un pas înainte,

Interviu

Discobolul/ 2020

211

iar denumirea premiului – Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” –Opera Omnia – una completă, acţiu-nea trebuia demarată imediat. S-a întocmit regulamentul, s-a încheiat protocolul, s-au adunat fondurile de premiere de la sponsori, s-a format juriul şi în data de 15 iunie 1991, puhoi de lume la Botoşani şi Ipoteşti. Totul părea a fi în regulă. Juriul a fost format de Laurenţiu Ulici, care, având în vedere că la Ipotești era deja instalat Petru Creţia, l-a numit ca preşedinte onorific al juriului pe acesta, iar cei-lalţi cinci membri au fost: Mircea Martin, Cornel Ungu-reanu, Al. Călinescu, Marian Papahagi şi, evident, Lauren-ţiu Ulici. Festivitatea de premiere urma să aibă loc la Ipo-teşti. Nominalizaţi au fost poeţii: Mihai Ursachi, Marin Sorescu, Mircea Dinescu, Ştefan Augustin Doinaş şi Ana Blandiana. Laureat urma să fie poetul Mihai Ursachi, care s-a şi prezentat flancat de poetele Gabriela Negreanu şi Doina Uricariu, însoţit din partea Casei Regale a României de principesa Margareta. În noaptea premergătoare galei, după discuţii aprinse asupra laureatului ieşit la vot secret, Petru Creţia, fără nicio explicaţie, a dispărut şi nu a mai apărut la festivitatea de premiere, care, astfel, nu a mai avut loc, ci a fost amânată, la înţelegere cu Primăria Boto-şani, şi la propunerea lui Laurenţiu Ulici, pentru data de 15 ianuarie 1992, această dată rămânând fixată prin decizie a Primăriei Botoşani ca dată de inaugurare a acestui premiu, ce urma să se acorde de fiecare dată pe data de 15 ianuarie a anului următor pentru anul precedent. Şi aşa este decer-nat acest premiu şi în prezent. Tot atunci s-a fixat juriul pe zece ani, avându-l ca preşedinte, tot pe zece ani, pe Laurenţiu Ulici. La propunerea acestuia, Mihai Ursachi, primul laureat, urma să fie prezent la fiecare ediţie pentru a înmâna coroniţa de laurii poetului laureat. Şi s-a ţinut de cuvânt şi a venit ediţie de ediţie până la ediţia a zecea.

D.A.D.:- Cum s-a făcut promovarea, având în vedere

mijloacele de informare ale vremii? Apoi, a fost perceput de scriitorime ca un premiu foarte important sau încă unul între atâtea altele? Cum s-au făcut primele nominalizări și cum s-a alcătuit juriul?

Interviu

Discobolul/ 2020

212

G.D.:- N-a fost deloc greu să facem popularizarea. Lu-mea era dornică de schimbare, iar premiul a atras atenţia de la început, fiind, negreşit, ceva nou, nu numai la nivel local, ci chiar naţional. În România nu exista un premiu naţional, de patent, ci cele mai râvnite premii erau cele ale Uniunii Scriitorilor din România, care în ultima perioadă a anilor ’80 nu s-au mai acordat, şi cele ale Academiei, care erau impregnate, ca şi acum, de un iz ideologic ceauşist pe atunci şi politic acum. Ideea Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” am gândit-o în formula premiilor naţi-onale din Germania, Goethe, care acum nu se mai acordă, Dante,în Italia la fel, sau Puşkin, în Rusia. Premiul Camo-es, în Portugalia, a început să se acorde un pic mai târziu decât Eminescu, însă acolo s-a instituționalizat rapid, ceea ce a dorit să facă şi Laurenţiu Ulici în România cu Premiul Eminescu, dar n-a mai apucat, iar de atunci cei de la Boto-şani nu s-au arătat interesaţi de o astfel de instituționali-zare a premiului, să fie oficial şi în atenţia guvernului, asta ar însemna instituţionalizarea lui. Însă Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” este o instituţie, negreşit, cel puţin la nivelul percepţiei în breaslă şi în mentalul colec-tiv. Ecoul în rândul scriitorilor a fost unul instant, să zic aşa. Au început presiunile, afilierile din interes, însă nu am cedat la nicio provocare, nici măcar la cele ale consilie-rilor locali, care au dorit ca ei să decidă cine să fie nomina-lizat. Or nominalizările au fost făcute profesional, cu res-ponsabilitate şi de fiecare dată în cunoştinţă de cauză. Laurenţiu Ulici, care primea aceste nominalizări de la noi, cât de altfel şi membrii juriului, care, unii dintre ei, din motive concrete, s-au retras, fiind înlocuiţi cu alţii la fel de buni cunoscători ai fenomenului poetic de la noi, a apreci-at de fiecare dată nominalizările făcute de noi şi mai ales faptul că nu li se impunea de aici un nume sau altul. Regu-lamentul iniţial a fost unul simplu, care, prin practica fie-cărei ediţii, a impus ideea ca premiul să fie acordat doar în prezenţa laureatului. Cazul Geo Dumitrescu, în 1995, a fixat această cutumă de la care juriul nu s-a abătut, deşi, la una din ediţiile recente s-a încercat o forţare a eliminării cutumei şi eludării regulamentului, iscând scandalul din

Interviu

Discobolul/ 2020

213

jurul acelei ediţii, cunoscutul şi foarte mediatizatul „caz Abăluţă”. Prin urmare, din capul locului acest premiu a fost perceput ca fiind cel mai important premiu literar din România, nu doar pentru faptul că era valoros pecuniar, ci pentru că girul era dat de un juriu naţional de reală noto-rietate, care nu-şi putea îngădui să ducă premiul în deri-zoriu, cum de altfel erau deja multe premii literare în ţară. Nominalizările s-au făcut de fiecare dată prin sondaj în rândul cunoscătorilor. Nu puteam coborî în medii în care poeţii români nu erau cunoscuţi. Am cerut, când scanda-lul unor consilieri locali şi al presei, să propună câteva nume, iar ceea ce am obţinut mi-a argumentat faptul că toţi, dar absolut toţi cei care doreau să se implice în acest premiu din afara lui nu erau cunoscători ai fenomenului poetic de la noi, ci urechişti sau urmăriţi de interese şi influenţe nefaste. Şi atunci am continuat în maniera sigu-ră, cea care a scos la rampă doar nume mari de poeţi ro-mâni contemporani. Iar despre juriu am spus deja mai sus. Acesta până acum două ediţii a fost ales pe câte zece ani, coordonat de un preşedinte, primul a fost Laurenţiu Ulici, pe zece ani, celălalt Nicolae Manolescu, cu alternanţe convenţionale, când era cazul, cu Mircea Martin, iar acum, de două ediţii, juriul este ales pe cinci ani, iar pre-şedintele la fel. Actualul preşedinte este Nicolae Manoles-cu, care de altfel a şi semnat, iată, timp de nouăsprezece ediţii, diplomele poeţilor laureaţi.

D.A.D:- Primul laureat a fost Mihai Ursachi, abia întors

din exilul din America. A început de atunci lupta de orgolii între nominalizați, între membrii juriului?

G.D.:- Da, primul poet laureat a fost Mihai Ursachi, şi în acest fel a devenit în timp şi cel mai „tânăr” poet laureat – avea în 1991 cincizeci de ani! El a devenit, cum am spus şi mai sus, şi laureatul care, prin decizia preşedintelui ju-riului de atunci, Laurenţiu Ulici, timp de nouă ediţii a înmânat coroniţa de lauri poetului laureat. Decizia lui de a renunţa la exilul american, în care a stat nouă ani de zile, spunând că odată ce a picat regimul comunist şi Ceauşes-cu, acesta, exilul lui, nu se mai justifică. Însă nu a asta a

Interviu

Discobolul/ 2020

214

contat în aprecierea juriului, ci poezia lui. Şi chiar de la început, prin acest prim laureat, premiul a creat miza cea mai mare pentru poeţi. Nu cunosc modalităţile de discuţie ale juriului, care erau absolut secrete, ci doar rezultatul voturilor mi se făcea cunoscut, încât nu pot spune ce dis-pute se duceau până la obţinerea unui nume ales. Totul a mers foarte bine din acest punct de vedere. Cât priveşte presiunile venite din partea unor poeţi, nu pot spune că au fost prea evidente, în afara celei făcute de regretatul Cezar Ivănescu, care, de la ediţia V-a, când premiul a fost obţi-nut de Ana Blandiana, nominalizată frecvent, mi-a cerut să nu-l mai nominalizez până când îmi va spune el. Şi în 2000 mi-a dat voie să-l introduc iarăşi în sondaje, să fie astfel nominalizat şi să obţină premiu la cea de a IX-a edi-ţie, pentru anul 1999, care s-a ţinut în ianuarie 2000, cum am spus, cu o prezenţă masivă de scriitori la Botoşani, peste 400, fiind atunci şi Anul Eminescu, declarat de UNESCO. Pot spune că promoţiile ’60 şi ’70, din acest punct de vedere, cu mici excepţii, au aşteptat cu demnita-te să vadă cine este laureat din rândurile lor. Apoi, dar şi acum mai ales, simt ochi aţintiţi încruntaţi spre mine din partea multor prieteni poeţi, care, negreşit, merită pre-miul, însă eu nu pot decât să-i introduc în sondaje, să-i aduc apoi, în urma acestora, în nominalizări pe cei mai cunoscuţi din acest punct de vedere, poate că nu şi cei mai valoroşi, încât stau de fiecare dată demn în faţa lor şi aş-tept decizia juriului, care este suverană.

D.A.D.:- Se cunosc audiența și fastul ceremoniei din zi-

lele noastre, firești, de altfel pentru un eveniment anual de o asemenea anvergură. Așa a fost de la început?

G.D.:- Da, aşa a fost de la început. Chiar din iunie 1991, ediţia ratată din cauza lui Petru Creţia, care nu a vrut să mai gireze cu semnătura lui acest premiu, când au venit foarte mulţi scriitori la Botoşani şi Ipoteşti, inclusiv politi-cieni aflaţi la începuturilor lor democratice, dar şi repre-zentanţi ai Casei Regale a României. Mihai Ursachi a adus pentru biserica de la Ipoteşti, unde urma să fie încununat cu laurii premiului, odăjdii donate de fratele său, preotul

Interviu

Discobolul/ 2020

215

Gheorghe Ursachi, rezident în Elveţia. De la o ediţie la alta, galele au fost unele concepute sobru, elegant, cu pro-grame neaglomerate, elevate, cu prezenţe de nume mari de actori şi muzicieni, personalităţi, care au dat greutate şi importanţă momentului. Ion Caramitru a fost de la înce-put prezent în gală, a realizat chiar şi două spectacole de excepţie din creaţia poeţilor laureaţi, Cetăţeni de onoare ai Poeziei. Premiul, din acest punct de vedere, este unul complet: poetului laureat i se acordă o diplomă şi o coro-niţă de lauri, deosebite, o sumă de bani, devine Cetăţean de Onoare al Municipiului Botoşani şi i se editează o anto-logie din creaţia sa într-o colecţie, care a ajuns acum la numărul 29, carte editată la început la Editura Paralela 45, apoi la Cartea Românească şi acum la Rocart, implicat fiind de fiecare dată poetul Călin Vlasie, carte susţinută financiar de Primăria Botoşani.

D.A.D.:- Regretatul Laurențiu Ulici a scris, se știe, o

carte: Nobel contra Nobel – contrapunând în fiecare an laureatului un alt scriitor nominalizat, ambiționând să facă o listă subiectivă mult mai valoroasă. Dacă un alt critic al zilelor noastre ar face o altă listă de 29 de alți poeți – un fel de Eminescu contra Eminescu – crezi că ar fi o listă mai valoroasă? Cred că aici ar fi momentul să dai și lista com-pletă a laureaților pentru a avea cu toții imaginea Premiu-lui de la Botoșani.

G.D.:- Asta, lista de care vorbeşti, o poate face orice critic literar temeinic – nume importante sunt negreşti în poezia românească de azi. Lista de până acum este cea obţinută prin seriozitatea şi responsabilitatea unor mari critici literari contemporani, cum sunt: Laurenţiu Ulici, Mircea Martin, Marian Papahagi, Al. Călinescu, Cornel Ungureanu, Daniel Dimitriu, Florin Călinescu, Petru Poantă, Nicolae Manolescu, Ion Pop, Al. Cistelecan, Ioan Holban, Mircea A. Diaconu, Vasile Spiridon, Daniel Cris-tea-Enache, Răzvan Voncu, Mircea Mihăieş şi Gabriela Gheorghişor. Aceşti critici literari, de-a lungul celor 29 de ediţii de până acum, derulate din 1991 până în prezent, i-au ales ca laureaţi ai acestui premiu pe poeţii: Mihai Ur-

Interviu

Discobolul/ 2020

216

sachi, Gellu Naum, Cezar Baltag, Petre Stoica, Ana Blandi-ana, Ileana Mălăncioiu, Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Constanţa Buzea, Emil Bruma-ru, Ilie Constantin, Şerban Foarţă, Angela Marinescu, Ga-briela Melinescu, Adrian Popescu, Mircea Dinescu, Cristi-an Simionescu, Dorin Tudoran, Dinu Flămând, Ion Mir-cea, Nicolae Prelipceanu, Ion Mureşan, Gabriel Chifu, Gheorghe Grigurcu, Mircea Cărtărescu, Aurel Pantea, Li-viu Ioan Stoiciu şi Ovidiu Genaru – numai necunoscătorii sau rău intenţionaţii îi pot contesta pe aceşti poeţi sau impută juriului tot felul de mizerii, care, în fond, nu sunt decât umorile acestor perpetui contestatari. Eu, dacă ar fi să regret ceva în istoria acestui premiu, aş regreta, desigur, absenţa din această listă a poeţilor Geo Dumitrescu, Marin Sorescu, Dan Laurenţiu, Ioanid Romanescu, Ioan Alexan-dru, Grigore Vieru, de ce nu şi Adrian Păunescu, pe care Laurenţiu Ulici îl aprecia ca poet până la un punct, la fel şi Nicolae Manolescu, dar asupra căruia s-a aplicat lustraţia de 20 de ani, şi pe care noi am respectat-o, dar şi optzeciş-tii Mariana Marin, Ioan Stratan, Al. Muşina, Traian T. Co-şovei, care, din păcate, nu mai pot obţine acest premiu.

D.A.D.:- Autoritățile locale de la Botoșani sunt an-

grenate în susținerea evenimentului, dar ele s-au tot schim-bat, însă premiul a rămas. Ai avut sincope în colaborarea cu acestea, știindu-se că aleșii locali din țară, ca și aleșii din Parlament, nu au o aderență prea strânsă la cultură?

G.D.:- Cum am spus şi mai sus, au existat diverse în-cercări de a se modifica în rău bunul mers al acestui pre-miu, de la faptul că unii consilieri locali doreau să facă parte din juriu, alţii să facă ei nominalizările, cum de altfel am şi încercat o dată şi am văzut ce-a ieşit, în timp ce unii, speculând unele momente de distonanţă în „organizare”, prin imixtiuni în program al unor momente care nu făceau corp comun – cum a fost „cazul Medeea Iancu” sau recent cel al Anastasiei Gavrilovici, laureata ultimei ediţii la sec-ţiunea Opus Primum – au încercat să înlocuiască organiza-torii declaraţi vinovaţi cu alţii mai competenţi – cazul in-filtrării grave cu influenţe în cadrul Consiliului Local al lui

Interviu

Discobolul/ 2020

217

Dan Lungu, senator de Iaşi, care a cerut plenar, la cererea lui Claudiu Komartin, şi el fost laureat al acestui premiu pentru debut, ca premiul să fie scos din statul de funcţio-nare al Fundaţiei Culturale „Hyperion-cb” Botoşani, al cărei preşedinte sunt şi preluat, în intenţia lui şi al unei părţi a presei botoşănene, de camarila lui, interesată să impună o altă listă, cea formată din contestatarii Uniunii Scriitorilor din România. N-a ţinut însă tentativa lor, încât acum lucrurile s-au aşezat în tiparele lor fireşti şi sperăm să meargă mai departe aşa cum am mers şi până acum. De contestatari nu vom duce lipsă. Dar şi acest aspect face parte din ecoul mare pe care-l are acest premiu în conşti-inţa colectivă a românilor. Politicieni, administraţiile trec, premiul rămâne!

D.A.D.:- La un moment dat, s-a inițiat și o „bibliotecă” ,

să-i zicem așa, a Premiului. Fiecare laureat beneficiază de o antologie substanțială din poezia lui. Încercând să te deta-șezi, să fii obiectiv, crezi că acesta ar fi tabloul poeziei din ultimele șase-șapte decenii, cu varietatea de stiluri, de teme, dar cu valoarea lor de necontestat?

G.D.:- Ideea acestui premiu a plecat şi de la acest as-pect, de a reactualiza o anumită situaţie valorică a poeziei româneşti, după o perioadă de cenzură comunistă, de răs-turnare a valorilor, de brambureală în ceea ce se profila prin anumite grupări literare din ţară, încât nu se mai ştia cine e poet cu adevărat, valoare în sine, şi cine este velei-tar cu pretenţii de lider în ierarhia poeziei de la noi. Aşa a apărut şi acel nume de poetă, laureată de Corneliu Vadim Tudor, cu Premiul Eminescu. O bătaie de joc, desigur! Şi, prin competenţa unui juriu naţional, cu adevărat profesi-onist, format din critici care s-au ocupat de-a lungul tim-pului cu evaluarea poeziei româneşti, am încercat, şi cred că am reuşit, să clarificăm o ordine şi o impunere a criteri-ilor de valoare şi a scoate şi repune în atenţia criticii, a presei literare, nume care se amestecau în creuzetele false ale ierarhizărilor. Se poate vedea de mai sus că lista laure-aţilor şi a celorlalţi poeţi care nu au obţinut acest premiu, deşi au fost şi ei, în cea mai mare parte, nominalizaţi,

Interviu

Discobolul/ 2020

218

premiu acordându-se unui singur poet şi o dată pe an, este una de reală notorietate, reprezentativă, orientativă chiar şi în stabilirea noului canon poetic de la noi. Desigur că lista poate fi lărgită, şi acest juriu nu poate fi decât subiec-tiv, poezia din România cuprinzând în totalul ei nume mult mai multe şi valori de necontestat, care-şi vor găsi locul în aprecierea timpului, dacă timpul va însemna şi o atenţie cu adevărat asupra valorilor adevărate, născute nu făcute, aşa cum se fac acum doctoratele şi licenţele contra unor sume de bani. Seria de antologii din creaţia poeţilor laureaţi poate fi completată şi de altă serie, cu numele poeţilor care vor urma în şir lista poeţilor laureaţi sau no-minalizaţi. Orice mare premiu lasă, din păcate, pe dinafa-ră nume importante ale momentului, dar asta nu înseam-nă că acele nume nu vor fi luate în seamă şi vor fi, desigur, luate în seamă de critica literară adevărată.

D.A.D.:- În ultimul timp, oameni de toate felurile,

din societatea civilă, din presă, dar mai ales din rândul gros al poeților, fac scandal în urma decernării premiului unui laureat sau altuia. Chestiunea se întâmplă – consolează-te! - în jurul tuturor premiilor importante, de la Nobel până la Goncourt. Cum ai receptat și cum ai „rezolvat” problema? Poți să recurgi chiar la exemple.

G.D.:- Am amintit mai sus despre aceste momente ne-faste, care au lăsat ceva urmări, dar ne-au şi întărit pe po-ziţie. Cazul Medeea Iancu, cu acea lectură cu accente fe-ministe şi un colaj neinspirat pentru acel moment. De fapt ea nu-şi găsea locul acolo în acea gală, însă mi-a scăpat chiar dacă am atenţionat să nu se citească la acea înmâna-re de premii ale Editurii Cartea Românească, recent luată în administraţie de Călin Vlasie. A fost poate cel mai me-diatizat moment din istoria galei, uitându-se atunci de laureatul acelei ediţii pur şi simplu. S-a estompat cu greu în conştiinţa locală, mai ales a unor politicieni pudibonzi şi a unui public care nu a gustat deloc momentul. Alt caz, de fapt o atitudine a unor poeţi din altă grupare, cea opo-zantă Uniunii Scriitorilor,a fost cel al ediției în care a fost laureat Gabriel Chifu, care, din cauză că deţinea şi funcţia

Interviu

Discobolul/ 2020

219

de vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor nu ar fi trebui să obţină acel premiu. De aici, un scandal perpetuu, cu inju-rii la tot ce a însemnat, de la jurizare la organizare, încât totul părea a fi de dus în derizoriu, de renunţat. Dar n-a fost să fie cum au dorit contestatarii, unul dintre ei fiind prezent la Botoşani la mai toate ediţiile de până atunci, fiind şi laureat la secţiunea debutanților. Trist. Alt caz, recent, a fost cel al lui Constantin Abăluţă, care, în ultima clipă, în noaptea de dinaintea galei, a spus unui membru al juriului, om de reală valoare şi moralitate incontestabi-lă, că nu mai poate veni şi să i se acorde premiul în lipsă. Nu s-a putut accepta aşa ceva, având în vedere cazul Geo Dumitrescu. Şi de aici alt scandal, cu intervenţii politice, senatoriale, cu schimbări de regulament, cu şedinţe de Consiliu Local, la una dintre ele fiind prezent şi Nicolae Manolescu, preşedintele U.S.R. şi al juriului. Astfel încât s-a estompat acţiunea lui Dan Lungu şi a comilitonilor lui, iar premiul şi-a văzut de calea fixată în conştiinţa români-lor de douăzeci şi nouă de ani.

D.A.D.:- Unele voci spun că regulamentul Premiului n-

ar fi tocmai riguros. Vrei să clarifici lucrurile? G.D.:- Am clarificat şi clarific şi acum: este foarte rigu-

ros. A suferit doar mici nuanţe în ultima vreme, de fixare în regulament a „forţei majore”, care exista doar în practi-ca de la ediţie la ediţie, adică a cutumei care spunea, spu-ne că premiul nu poate fi acordat decât în prezenţa auto-rului. Un premiu atât de onorant trebuie să fie şi onorat de cel care-l obţine, care devine cetăţean de onoare al ora-şului care l-a dat lumii pe Eminescu. În rest, nu am ce clarifica. În minţile tulburi totul este neclar, oricât ai vrea să clarifici ceva. Încât nu are rost să mai clarific ceva din acest punct de vedere. Regulamentul unui premiu care se acordă de 29 de ani şi acum pregătim cea de a 30-a ediţie nu poate fi contestat aşa doar că vrea unul sau altul. Aici, ca de fiecare dată, responsabilitatea este a noastră, a celor care am iniţiat acest premiu, îl organizăm, îi dorim viaţă lungă peste oricât de multe contestaţii vor fi asupra lui şi asupra laureaţilor. Câinii latră și caravane trece!

Interviu

Discobolul/ 2020

220

D.A.D.:- După 30 de ani, la un bilanț de etapă, întreba-rea este: mai are Premiul Național de Poezie „Mihai Emi-nescu” un viitor? Vor mai fi timp de încă 30 de ani poeți de aceeași valoare cu laureații de până acum? Am în vedere că de câțiva ani se decernează și Premiul Opus Primum. Dar despre asta vom discuta altă dată.

G.D.:- Da, premiul va avea continuitate. Nume valoroa-se în poezia de azi şi de mâine sunt, trebuie doar să le de-scoperim cu atenţie, să le promovăm, să le aducem în con-ştiinţa publicului, în care poezia nu-şi prea mai găseşte loc. Sper să se ivească nume de poeţi şi mai mari decât cei de azi. Chiar în rândul celor de la Opus Primum, peste treizeci şi cinci de poeţi, sunt câteva certe promisiuni. Depinde de seriozitatea cu care îşi vor privi actul creaţiei şi destinul lor poetic. Dar despre asta, să dea Domnul să mai vorbim şi altă dată.

D.A.D:- Mulțumesc pentru amabilitate! G.D.:- Cu plăcere.

Reflecții

Marcel MUREȘEANU

Monede și monade

1. Nu statul la rând mă devoră, ci că nu pot ieşi din el!

2. Printre bunele maniere pe care le are timpul se află, la

mare cinste, şi aceea de a mesteca îndelung şi încet!

3. Ce altoire divină, cu câtă dragoste: Dumnezeu pe Om! Cu consecinţe în derulare.

4. Nu puneţi peste mine alt var! strig văruitorilor casei mele.

5. Un cuvânt mai de prisos decât „fugiţi” nu există. Unde?

6. Regele era la balcon cu suita. Plebea era jos, în jurul rugului. Vrăjitoarea, copilă aproape, speriată, ca o privi-ghetoare, legată la ochi şi la mâini, era pe vreascuri. Cu o clipă înainte de-a o cuprinde flăcările, şi-a luat zborul. A fost un experiment reuşit al serviciilor secrete, nu o minu-ne, au lătrat toate ziarele viitorului.

7. Posteritatea noastră apropiată se va petrece în războaie, apoi va urma o pace lungă în care revistele literare, în sfâr-şit, vor fi interzise. Fericiţi făcătorii de bine!

8. Şi totuşi, gureşi flăcăi şi plăcute domnişoare, învăţaţi o rugăciune cât de scurtă (cum ar fi aceea „vreau la mare” sau alta), că nu se ştie când va fi nevoie de ea. Dacă se poate, în mai multe limbi.

9. Există măşti care divulgă, dar nimeni nu le cumpără.

10. Ah, cât de dureros e dorul de adevăr al mincinosului!

11. Oile şi frunzele cunosc cel mai bine starea de toamnă.

Poeme

Discobolul/ 2020

222

12. Teoreticienii de toate felurile, aceşti mari astmatici ai

lumii!

13. Scriu despre cele ce încă nu sunt, despre cer şi despre pământ.

14. Casa mea, închisoarea mea, în care singur sunt paznic, întemniţat şi torţionar!

15. Cineva din trecut bate la aparatul Morse istorii despre mine şi despre iubitele mele. Nevrednicul nu ştie că acest alfabet nu-l mai cunoaşte nimeni, nici măcar eu, cel care trimiteam în tinereţe cu el, în neantul dragostei, S.O.S.-uri!

16. Vechile răni se închid doar pentru a putea apărea cele noi.

17. Azi voi afla câtă parte din somnul meu e odihnă!

18. Ne stingem pe rând, ca nişte lumânări neaprinse.

19. Din Manifestul Umbrelor: Vrem trupurile noastre înapoi, să iasă la rampă privighetoarea!

20. Numai marea ştie întoarce la viaţă apusurile, înviindu-le în răsărituri, spălându-le de întuneric.

21. Dacă nu ţi-ai înecat nici un năduf în mare, n-ai de unde şti nimic despre înţelepciunea ei.

22. Există un Albastru de Câlţia, molipsitor! 23. Dar cine este domnul Câlţia? Cel care a inventat Albastrul

de Câlţia, cine altul? Necredincioşii să treacă prin Şaua Făgăraşului!

24. Dumnezeu a turnat sufletele în Universul Gol, aşa cum arunci puietul de peşte în acvariu, dar n-a mai ţinut, tot din voia Lui, nicio contabilitate, lăsându-le libertatea de a-

Poeme

Discobolul/ 2020

223

şi căuta trupuri sau de a le părăsi după voia lor. La ce ne-ar mai folosi să zicem acum că a fost o lucrare nedreaptă, când toate înţelesurile ei nu mai sunt vii şi n-au ajuns pâ-nă la noi.

25. „Urăsc trecutul cu o dragoste nebună!” îi plăcea tatălui meu, Gheorghe, preotul, să repete în orele noastre în care culegeam frunze de dud pentru viermii de mătase.

26. Toată copilăria n-am mai vorbit cu vânătorul din casa galbenă de lângă Mănăstirea Săraca după ce a împuşcat un pui de vulpe cu ochi de înger alungat din cer.

27. Din pene de înger se fac perne de piatră!

28. Te îndoieşti c-am existat, e semn c-am fost!

29. Mausoleul lui Lenin este şi mormântul Imperiului Sovietic, şi cea mai mare Cutie a Pandorei din istorie. Tomba ţarilor e în altă parte şi-n altă dimensiune.

30. Razele care leagă Luna de Pământ sunt pline, noapte de noapte, de aventurieri care vin şi trec cu ochii închişi de pe un tărâm pe altul. Ferice de cei care îi pot vedea .

31. Iubita mea, un personaj de amurg, culege scoici din mările sărate cu lacrimi ale somnului şi din sideful lor face luna-ticilor oglinzi.

32. Calvarul în Recentitate (cuvântul e invenţia noastră, până la proba contrarie) este că toate graniţele şi potecile de picior s-au irosit, chiar şi cele dintre tine şi tine, şi atunci cine la cine să mai vină şi cine de la cine să mai plece? Şi unde?

33. Dacă mi-ai lipsi numai tu!... Dacă ţi-aş lipsi numai eu!

Text cu pretext

Mihai ARDELEAN

Decât vânzarea în pagubă a cuvintelor, mai bine un troc onest cu imagini

„Măi, elitistule, ce te desparți așa greu de cuvinte-

le astea? Îți schimbă destinul, dacă scapi mai ieftin de ele? Nu vezi cât sunt de uzate, cum s-au tocit pe

partea unde stau pe hârtia tipărită? așa i-a spus, du-pă care pârâtul l-a agresat și i-a dărâmat taraba”

(Din declarația unui martor susținută în fața instanței Tribunalului pentru Texte, la procesul faptelor cu violen-

ță săvârșite împotriva unui comerciant de cuvinte)

Uneori, adevăruri utile oamenilor sunt mai con-fuze decât niște minciuni concise și ușor de înțeles

ca bună ziua. (Din pledoaria avocatului apărării)

irculația exprimărilor strămutate în texte, cu sau fără imagini explicative, este în cădere liberă.

E una din concluziile puse înaintea comentariilor care s-o susțină. Ăsta mi-e stilul de-a vorbi cu mine însumi: concluzia în loc de intuiție, intuiția pusă înaintea amă-nunțirilor cognitive din partea psihicului meu „volatil”. Înlănțuirea inconștientă dintre volatilitate și suflet în ceea ce mă caracterizează ca ghicitor în stelele apuse ale timpurilor prin care am trecut mi-a dezvăluit-o într-o discuție, deloc întâmplătoare, una dintre prietenele ma-mei care făcuse întotdeauna pe ursitoarea. O reîntâlni-sem ca invitat, după zeci de ani, la masa festivă dată cu ocazia ieșirii ei la pensie, conform noilor tradiții inaugu-rate în era post-istorică. Mi-a spus-o simplu cântărindu-mă dintr-o singură privire: „Pe lângă că ești haplea în orice relație cu alte persoane mai lași să ți se evapore și bruma de înțelepciune pe care tu și generația ta credeți că o mai aveți. La naiba cu voi, mutați-vă pe Internet!”

C

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

225

Pe tema asta a evaporării înțelepciunii transmise de la o generație la alta perorez adesea: „Prea puțini mai rabdă cuvintele, eventual, doar înșiruite într-un rând sau două, între linii potrivite ca niște chenare pe Facebook sau pe Whats App. Propoziții înghesuite în enunțuri, așa cum se atârnau brodate pe pânză, altădată, citatele din Biblie în casele de neoprotestanți. Acestor citate li se acorda o privire scurtă, pentru a fi înscrise rapid în minte și numai după aceea erau înțelese cu un oftat de aprobare, de că-tre musafirii credincioși. De abia în urma unor astfel de popasuri mentale, musafirii puteau trece cu gândul mai departe, să spună, în sfârșit, motivele care i-au făcut să plece de acasă. În aceeași formă grafică a citatelor cu pricina, reîntâlnești, în prezent, pe Internet tot felul de aforisme, glume, sfaturi, îndemnuri și vorbe celebre atri-buite unor oameni elogiați pe cu totul alte motive decât ar fi vrut ei. Biblia servește tot mai rar ca sursă pentru a se transcrie și pune în chenare fărâmituri de înțelepciu-ne.”

„Zădărnicia citirii cărților dacă nu era pusă sub semnul întrebării, rămânea ascunsă între coperți asemenea unor cuiburi de viermi și înainte de Era Internetului?” m-am întrebat imediat ce mi-am amintit de periodizarea convențională a istoriei cărților.

Cuvântul tipărit era încă venerat pe la 1800 și ceva, în perioada Romantismului. Erau oameni care credeau că vor ajunge prin cărți în altă sferă a cunoașterii și nu se mai despărțeau de ele. Un Vierme de bibliotecă (Der Bücherwurm), în tabloul datat în jurul anului 1852, des-chide câte cărți poate să cuprindă și le absoarbe cu privi-rea paginile tremurătoare la pâlpâirea unei raze de lumi-nă, cocoțat pe o scară la fel de precară ca viața lui, dedi-cată tipăriturilor. Pictorul Carl Spitzweg (1808-1885), pictor și poet romantic german, cunoscut ca un artist reprezentativ al Epocii Biedermeier, îl ridiculizează pe așa-numitul Der Bücherwurm.1 O carte deschisă o ține în dreptul ochilor, alta tot deschisă în mâna liberă, a treia

1 https://artsandculture.google.com/asset/the-bookworm

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

226

sub braț, de a patra se sprijină în lateral, cu genunchiul. Fața lui e aceea a unui ignorant, dacă nu chiar a unui prostănac îmbătrânit în căutări fără sfârșit. Pentru ce atâta trudă? Pentru că Șoarecele de bibliotecă, conform expresiei uzuale în limba română, era încredințat după cum, probabil, aflase de la cei mai înțelepți, că numai în cuvintele tipărite se găsesc tainele unei cunoașteri a tot ce-l înconjurase de atâția ani, fără să priceapă nimic.

Or mai fi șanse de supraviețuire în Era Internetului pentru devoratorii de tipărituri și închinătorii la imagini artistice? Ici și colo, cum ajunge cineva să se impună al-tora, apar Interdicții (interdicții cu majusculă). Mai nou, dacă ideologiile care înfierează trecutul devin literă de lege, orice spălat pe creier ar putea cere să se interzică o carte, un tablou, un monument. Se va ajunge ca fiecare carte să aibă dușmanul ei. Imperiul Roman, Grecia anti-că, Egiptul faraonilor vor trebui decupate din istorie pen-tru că multe din figurile lor proeminente, Împărați, regi, filosofi, literați aveau supuși din categoria socială a scla-vilor. Un fapt imputabil din partea acelora pentru care timpul și spațiul istoric au dimensiunile buzunarelor în care își țin chibriturile pregătite să dea foc trecutului, dacă acesta nu se poate raporta direct la ei. În afară de Esop care era el însuși sclav și-și lua peste picior stăpâ-nul, Jefferson, Washington și alți părinți fondatori aveau de asemenea sclavi și servitori afro-americani. Dar odată ce istoria începe cu cei care n-au habar de ea, toți cei care vor să nu fie etichetați ca dușmani trebuie să strige în cor cu „progresiștii” zilei: „Jos cu părinții fondatori, jos cu statuile lor, rupeți timbrele, bancnotele, toate imagi-nile cu ei!” Pe ce și-au mai revărsat revolta progresiștii în afară că au șters din memoria publică persoanele care, trăind mai de demult cu mentalitatea timpului lor, vor fi pedepsite pentru că nu au gândit ca în mileniul III? Pe cărțile memorabile2 ale unor generații expirate, pe mo-

2 The Guardian citat de News.ro, „Să ucizi o pasăre cântătoare»

și ”Aventurile lui Huckleberry Finn”, interzise în Virginia, https://www.digi24.ro/magazin/timp-liber, 05.12.2016,

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

227

numente, pe clădiri puse sub semnul suspiciunii că peri-oada în care au fost ridicate era dominată de rasa asupri-toare, iar zidirea lor nu a fost în regulă, odată ce munci-torii nu puteau fi decât asupriți. Pentru ca revolta să con-tinue ar trebui extinsă și împotriva aducerilor aminte ale luptătorilor pentru eliberarea coloniilor americane de Marea Britanie și de prejudecățile europene. Și de ce nu chiar împotriva lui Columb, că doar de la el a pornit tot răul, pentru că a descoperit America, având, culmea îna-poierii, o gândire retrogradă de secol XV. Pe ruine se pot clădi noile reguli ale gândirii politice corecte. Să fie date la o parte pacea creștinească și liniștea sufletească, noți-uni inventate desigur tot de niște exploatatori? Să fie oare de lăudat răscumpărarea prin răzbunare?

„De fotografii e plin spațiul virtual” mi-o spun de fiecare dată după ce deschid Internetul. Fotografiile nu spun altceva decât că viața trece repede oriunde și cu oricine ai fi. Pe de altă parte, pozele mereu schimbate ala participanților la sarabanda postărilor au pretenția alege-rii „profilului” lor ideal. E un fel de a arăta cu un deget virtual spre ceva dorit sau un alt fel de a chema pe cineva dintre cunoscuți și necunoscuți la grămadă. Am intrat și eu în joc să fiu în rând cu lumea de pe Internet. Mi-am zis să nu stau deoparte, să comunic și eu cu semenii mei mirați de unele cuvintele ale generațiilor anterioare. Însă, pentru a fi acceptat în schimburile de păreri cu bagajul meu verbal cam stufos, am ales, ca în loc de vorbe și de fotografii ocazionale, să intru în discuții cu imaginile reproducerilor unor tablouri. Prin ce arată, ele pot sugera întâmplări, caractere, fapte de viață și, uneori, chiar po-sibile romane netranscrise în cuvinte. Mi-am propus ca reproducerile alese să se asemene cu niște întrebări și să fie însoțite de câteva observații scurte, strecurate sub postările mele. Mi-ar fi plăcut ca tablourile să vorbească și între ele, nu numai, cu privitorii. Limbajul folosit poate fi unul universal, dincolo de toate cuvintele din dicțio-nar.

Încerc să-i înțeleg pe cei ce vor să devină pictori și ca-re se aseamănă cu mine. Cred că și ei au momente în care

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

228

văd tablouri în natura și oamenii locurilor pe unde trec. Astfel, un exaltat a declarat la postul de radio Promisiuni din trecut că după ce petrecuse un weekend într-un cort la malul lacului Noroioasa a avut niște trăiri predictive, mai degrabă fantasmatice din perspectivă psihologică. Se raporta în mod universalist la mișcarea artistică contem-porană, identificându-se cu un biet copăcel care crescuse îndoit în mâlul de lângă apă:

„Când valurile te însingurează, vorbești, te joci cu umbra ta. Te păcălești singur, umbra fiindu-ți, de fapt, tulpina transformată în bumerang. Faci chestii atât de ciudate, nu numai ca să sperii hoții de lemne, să se crea-dă că ai o dublă personalitate. Toată viața ta este o pictu-ră pe nisip în care doi artiști Apa și Soarele te-au creat în cadrul unei mișcări artistice, inițiată și numită de mine În bătaia vântului. Mișcarea amintită se va declara de la început împotriva oricărui curent figurativ sau nonfigu-rativ. Primul meu tablou pe care îl am în minte va fi ex-pus la Galeria Cerului Albastru” declara la radio iubitorul de tablouri deocamdată doar gândite. O galerie pe care-și închipuia că o va deschide pentru pictori începători, în Insula Mare a Brăilei, unde îl avea pe nașul său, inginer agronom șef, un om cu pile în orice domeniu. Numele galeriei a adăugat aspirantul la o pictură imaginată „în bătaia vântului” i-a fost sugerat de reclamele din broșura unui magazin de echipamente pentru piloți, parapantiști și stewardese.

„Înainte de a exersa dialogul, partenerul nu e bi-ne să fie ales la întâmplare” mi-am propus să fie prin-cipiul pe care să-l urmez în acțiunile mele pe Internet.

Pe lângă ciudățenia pe care o simt în mine în legătură cu imaginile artistice, caut să-mi încrucișez drumul cu personaje de pe alte tărâmuri, cum ar fi cel al picturii în cuvinte: literatura. În așa fel, încât mi-am provocat o întâlnire ideatică cu primul venit. Mi-a ieșit în cale un scriitor, cu carte de muncă la zi, în rolul unui slujitor, de-o viață, la altarul arhanghelilor Literaturii și al Demnită-ții. Am considerat că e de bun augur. Dă-i, Doamne, pu-tere, și pe mai departe, ieșeanului de pe malurile Jijiei,

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

229

din neamul Antonesei. Să se bucure că poate gândi în proză și în versuri despre tot ce simte în momentele lui de har. Iar în mintea altora să poată însămânța neobișnu-itul exprimărilor de-a berbeleacul. Nu știu cât s-a luptat cu comunismul, dar nu s-a lăsat să fie dat peste cap nici măcar de Securitate.

Înainte de a mă exersa în dialogul cu tablourile, m-am îmbrățișat scurt cu istoria întrupată într-o imagine-concluzie realizată de Graham Vivian Sutherland (1903 - 1980) în portretul realist a celui care spunea despre el însuși „Eu sunt o stâncă”.3 În alte condiții decât cele prin care a trecut tabloul altui conducător al Angliei, Henric al VIII-lea, portretul executat de Sutherland a fost sortit și el focului de o soție prea grijulie cu dezamăgirile soțu-lui supărat că, la 80 de ani, arată „ca un bețiv care a fost cules din rigolele Strand-ului”. De pe buzele lui Winston Churchill, pentru că el este eroul istoriei mele, mi-ar fi plăcut să citesc „Fasciștii viitorului se vor numi anti-fasciști?” Că a spus sau nu a spus Churchill aceste cuvin-te, citatul atribuit lui se poate extrapola la viața politică din ultimele trei decenii: comuniștii prezentului sunt anticomuniști, numindu-se ei înșiși taman așa, în râsul celor care le știu năravul. Cei care au pus în ser-tarele antimemoriei fascismul și comunismul trăiesc li-niștiți pe un butoi de pulbere pe care negustorii de con-fort au scris: „Artificii, de folosit și în afara sărbătorilor și aniversărilor.”

În comentariile apărute despre zămislirea unui ade-văr politic convenabil politicilor de dreapta, din multele cugetări, considerate că-i aparțin sigur, sau mai puțin sigur, celui poreclit cu simpatie Buldogul britanic, am ales aprecierile lui Dan Evon: „Un citat incorect atribuit fostului premier britanic a fost răspândit pe social media de guvernatorul Texasului, Greg Abbott. La 7 august 2018, guvernatorul Texas, Greg Abbott, a postat pe Twitter o notă de pe unul dintre site-urile gag.com, care

3 https://en.wikipedia.org/wiki/Sutherland%27s_

Portrait_of_Winston_Churchill

https://en.wikipedia.org/wiki/Sutherland's_

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

230

includea o declarație atribuită fostului premier britanic Sir Winston Churchill despre modul în care «fasciștii viitorului se vor numi anti-fasciști». Se pare că numele lui Churchill a fost însoțit de această afirmație despre fascism, în jurul anului 2010, la mai bine de 40 de ani de la moartea sa (și fără dovezi).” 4

Dar am aflat spre dezamăgirea mea că: Istoria co-rupției naționale, la noi, nu poate fi scrisă decât în foiletoane.

Ar fi de memorat în istoria artei sau în istoria corupți-ei naționale dosirea de tablouri și alte opere de artă, sus-tragere executată la ordin de comuniști, după ce au pus mâna pe putere? Uitarea istoriei la români câștigă de cele mai multe ori bătălia cu memoria. Jaful și însușirea de valori erau motivate ideologic de „lupta de clasă”. S-a întâmplat undeva, în Estul comunizat, imediat la Vest de Uniunea Sovietică. Nu erau anarhiști, nici teroriști ci doar niște comuniști, cu funcții, cei care au distrus, jefuit și însușit opere inestimabile din patrimoniul național5. Printre ei și tăticul unui viitor prim-ministru post-decembrist. Fiul, devenit revoluționar peste noapte, și-a făcut un titlu de glorie din povestea că ar fi participat pe baricade la lupta împotriva „dictatorului”. Oare mai sunt și în prezent, în familia nomenclaturistului, fostul șef de coloană sovietică, bunurile însușite în lupta împotriva capitaliștilor, luptă purtată în numele comunismului egalizator: toate bunurile clasei exploatatoare numai pentru „poporul muncitor de la sate și orașe”.

Pe drumul dintre tărâmurile artei, literaturii și istoriei mi-am confirmat, înainte de toate, că sunt și eu un per-sonaj banal, dacă pot să fac astfel de afirmații improviza-te : Portretistica are nevoie de personaje care să me-rite sau să cumpere atenția pictorului.

4 Dan Evon, Snopes.com, 7 August, 2018

5 https://www.mediafax.ro/editorialistii/marius-oprea-istoria-

fara-perdea-operatiunea-imbogatirea-cum-au-ajuns-activistii-comunisti-si-securistii-colectionari-de-arta

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

231

Nu știu dacă Sărmanii-bogați, ca în romanul cu ace-lași nume al lui Jokai Mor, și Fericiții-chinuiți, ca iubiții din romanul lui Gabriel Garcia Marquez, Dragostea în vremea holerei, și-au găsit pictorii, în afara de ilustratorii cărților amintite. În schimb, mai mult sau mai puțin re-cunoscut de istoria artei, se caută de către artiști câte un mecena sau un dictator care să le înmulțească dorințele. Precum, dorința de a sta în siguranță sub pielea de șarpe a potentaților zilei, mai cu seamă în timpul dictaturilor din secolul XX. Acești potentați văd în portretiștii lor doar niște slujitori mai de soi, aflați în topul preferințelor între câinii preferați și bucătari. Nu știu în câte tablouri acești stăpâni ai spiralelor vanității domnesc peste un prezent oprit în loc.

Dan Hatmanu și-a atins perfecțiunea, închinându-și talentul unui dictator, cizmar ca formație profesională. În tablou-i dedicat zilei sale de naștere, l-a pus pe patro-nul tuturor celor încălcați de alții în prim plan, închi-nând o cupă de șampanie cu viitorul Sfânt Ștefan al Mol-dovei. Țeapăn ca un mârlan, fostul cizmar stă cu mâna încleștată pe piciorul cupei, fără să toasteze. Pare țintuit asemenea calendarului de pe perete deschis la luna ianu-arie, când pe ziua de 26 se celebra cea mai oficială ani-versare a poporului român, din acele timpuri. Cel puțin așa vrea să sugereze Hatmanu în tabloul cu un titlu demn de Cartea recordurilor: Elena Ceaușescu și Nicolae Ceaușescu ciocnește un pahar cu vin roșu cu domnitorul Ștefan cel Mare. Un Ștefan farsor care scoate din tablou o mână în care ține și el un pahar. Conștient de inepția participării unui personaj legendar la înscenarea sărbăto-ririi dictatorului, după schimbarea regimului, pictorul a susținut că a făcut tabloul ca să-și ironizeze confrații. Pe motiv că aceștia îi consacrau lucrări omagiale celui care se credea urmașul unui șir de domnitori, eroi naționali și, simultan, părintele imaginar al unui comunism pentru uz personal. În interviul său de dezvinovățire, Hatmanu a uitat să spună că și el a fabricat picturi omagiale, por-trete ale soților Ceaușescu și chiar ale familiei -Omagiu, familiei, 1988”. Un șir de inepții, una după alta.

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

232

Matei Vaihan îl dă de gol: „Pictorul Dan Hatmanu a realizat un tablou-omagiu cu Nicolae Ceaușescu, dar susține ca l-a ironizat astfel pe președintele de atunci al țării.”6

Nici dictatorul, nici Hatmanu, nici Ștefan nu știau de canonizarea care i se pregătea celui din urmă, în anul de Grație, 1992. De bucuria Cotnarului din paharu-i desti-nat, șampania încă nu se inventase, voievodul după ce și-a scos mâna din tablou, aproape că a ieșit și din ramă să-l întâmpine, ca la intrarea în rai, pe chipeșul fiu al Scorni-ceștilor. Tabloul poate fi privit și ca un îndemn la parodi-erea istoriei. Ștefan nu mai avusese parte de cinci secole de vinul de Cotnari și roșește de plăcere la o așa potrivire lumească. Și plăcerile viitorilor sfinți au istoria lor secre-tă, care nu vitregește defel venerația închinătorilor la icoane.

Spre deosebire de aranjamentele hatmano-ceaușiste, Hans Holbein cel Tânăr (1498-1542)7 a fost un maes-tru desăvârșit în arta portretului, fără să-și lingu-șească mecenații și fără să considere ulterior că i-a ironizat în picturile dedicate acestora, chiar dacă norocul s-a lepădat de ei. A rămas celebru în istoria artei cu supranumele de cel Tânăr pentru a fi deosebit de tatăl său Hans Holbein cel Bătrân, dar nu și de ironia sorții, care l-a răpit încă de tânăr, în plină putere creatoa-re, la 45 de ani. Pictor al personalităților marcante ale epocii, comanditari de portrete, a lucrat pentru aceștia, dar și pentru prieteni, cum a fost Erasmus din Rotterdam. Pe Erasmus l-a consacrat în trei portrete, care-i perpetu-ează imaginea de umanist iubitor de cunoaștere și înțelep-ciune. Conform, obiceiurilor breslei pictorilor, în care devenise maestru, în 1519, la Basel, a colindat prin acele părți ale Europei unde arta era apreciată: Elveția, Italia, Franța, Flandra, Olanda, Anglia. Lui Erasmus i-a mai ilustrat pe speze proprii, împreună cu fratele său Ambrosius un exemplar din Elogiul nebuniei, încă o măr-

6 Matei Vaihan, https:/www.stirilekanald.ro, 04 martie 2017.

7 https://fr.wikipedia.org/wiki/Hans_Holbein_le_Jeune

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

233

turie despre cât de prețuite și rare erau cărțile în Era Ti-parului, la începuturile ei. În Elveția nu a vrut să se așeze din cauza vandalizării bisericilor de către partizanii Re-formei, dovadă că sentimentul de ură, întreținut în nu-mele Adevărului Unic și preschimbat în acte de distruge-re a operelor de artă, continuă să fie prezent, de-a lungul secolelor, până-n aceste zile ale anului 2020. Reforma a prins avânt și datorită tiparului, prin cuvintele cărților, broșurilor și profesiunilor de credință accesibile atât pre-dicatorilor despărțirii de Roma, cât și celor convinși de justețea criticilor la adresa bisericii catolice. Pe atunci, ritul catolic nu accepta să se propage cărțile liturgice în alte limbi decât latina. În căutarea unui loc propice pen-tru a-și urma chemarea de artist s-a îndreptat spre Fran-ța. Se presupune că Holbein a încercat, fără succes, să intre în grațiile unui rege protector al Artelor, Francisc I. A reușit, în schimb, la altă curte regală, în Anglia, unde, recunoscându-i-se meritele, a primit titlul de pictor al regelui Henric al VIII-lea (1491-1547). Henric era un rege avid după admirația contemporanilor. Voia să aibă tot mai multă putere și un succes nelimitat în tot ce între-prindea, chiar și în turnirurile organizate de el, precum cel din 1536, când în urma căzăturii de pe cal și-a plătit aroganța, de a câștiga cu orice preț, prin urmările leziu-nilor cerebrale provocate de accident. Ca un fotograf al zilelor noastre, afiliat unei agenții de știri, Holbein a fost trimis de monarhul cu un viitor cumul de șase soții în biografia maritală - o ipostază avant la lettre a lui Barbă Albastră -, să facă portretele posibilelor candidate pentru a patra căsătorie. Anna de Cleves a fost aleasa regelui, convins de chipul plăcut pictat de Holbein și de insisten-ța Lordului Cancelar Thomas Cromwell.8 Totuși, Henric nu o agreat-o pe Anna din momentul întâlnirii lor. A văzut-o neatrăgătoare, iar la apropierile de prințesa ger-mană, aleasă să-i fie soție, i-a displăcut mirosul pe care îl degaja. S-a căsătorit cu ea de formă, în 6 ianuarie 1540,

8 https://en.wikipedia.org/wiki/Thomas_Cromwell

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

234

dar, după câteva luni, a anulat căsătoria.9 Cel care a plătit cu viața insistența de a avea loc această căsătorie a fost până la urmă Thomas Cromwell, fiind decapitat în 28 iulie 1540. În aceeași zi regele Henric s-a recăsătorit, pen-tru a cincea oară, cu Katherine Howard. După execuție, capul lui Cromwell, ale cărui trăsături, cât era încă în viață, îi fuseseră fixate de Hans Holbein, în 1533, într-un portret în ulei pe un panou de stejar10, îi este fiert și înfipt pe London Bridge într-o țepușă. Țepușele anume alese erau dedicate răufăcătorilor condamnați la decapitare.

Katherine Howard (1520-1542), portretizată de Hol-bein în 1540 într-o miniatură, acuzată fiind de adulter, va sfârși decapitată ca Thomas Cromwell, o pedeapsă bana-lă, pe atunci, pentru trădarea regelui.

Hans Holbein rămâne mereu actual în cunoașterea caracterelor umane reprezentate plastic în portretele personajelor sale, din care cel mai vestit este considerat cel al lui Henric al VIII-lea. Cel mai vestit portret al rege-lui nu este însă cel original. Acesta s-a pierdut într-un incendiu al palatului Whitehall din Londra, în 1698, oda-tă cu fresca din care era piesa cea mai importantă. Fresca pictată între 1536-1537, destinată camerei private a mo-narhului, îl reprezenta alături de părinții săi, Henric al VII-lea, Elisabeta de York și de a treia soție Jane Seymo-ur. Imaginea din portretul original al lui Henric al VIII-lea a supraviețuit în numeroasele cópii realizate cu fideli-tate. Atașat de felul maiestuos în care era reprezentat, Henric se îndrăgostise la modul narcisic de pictura în care credea că se vede ca într-o oglindă. Poruncise să-i fie reprodusă imaginea din tablou, cu exactitate, de alți ar-tiști, pentru a contribui la propaganda puterii sale de care voia să se țină seama pentru întotdeauna de către supuși, ambasadori ai altor țări, și urmașii din viitorime. După felul în care a fost răspândit, dar și datorită calități-lor artistice acest portret este considerat ca unul dintre

9 https:fr.wikipedia.org/wiki/Anne_de_Cleves

10 http://www.visual-arts-cork.com/famous-paintings/thomas-

cromwell-holbein.htm

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

235

cele mai celebre, din câte s-au moștenit de la regii Angli-ei. Henric ne sfidează din portretul său, peste secole, așa cum este redat într-o poziție de rege triumfător. Oricine îl privește recunoaște felul în care soarta l-a înzestrat cu o bogăție vădită în somptuozitatea veșmintelor și cu o fizionomie agresiv-masculină de macho regal. Portretele făcute de Holbein povestesc despre momentele de reuși-tă ale vieții subiecților, așa cum le-a surprins pictorul atunci când i-au pozat. Din seria tablourilor unor perso-naje pictate pe când erau în plină faimă, o faimă trecă-toare pe care și-au pierdut-o pe eșafod odată cu viața, în afara lui Thomas Cromwell și a reginei Katherine Ho-ward, au mai rămas pentru posteritate și portretele Lor-dului Cancelar Thomas Morus și al Episcopului de Ro-chester John Fisher. Ultimii doi au fost executați pentru opoziția de a părăsi biserica catolică și aceea de a recu-noaște regelui rolul de șef al bisericii Angliei. Thomas Morus, autorul Utopiei (1516), o carte fundamentală a omenirii, a fost cel care l-a primit și ajutat pe Hans Hol-bein în recunoașterea și ascensiunea sa ca pictor, în urma scrisorii de recomandare primită de la prietenul său Erasmus din Rotterdam.

Dintre scrierile memorabile ale lui Thomas Morus, în afara Utopiei, se păstrează și A Dialogue of Comfort against Tribulation11 (Un Dialog despre mângâierea împo-triva necazurilor), scris, în 1534, pe când era închis în Turnul Londrei. Un dialog fictiv este purtat între un unchi și nepotul său după campaniile sultanului Soliman Magnificul de cucerire a Ungariei. Cuvintele, ajunse în zilele noastre pe tarabe, sunt cerute de Morus lui Dum-nezeu pentru mângâierea inevitabilelor suferințe, care vin tot de la El. Rugăciunea în cuvintele adresate Dom-nului este sortită cu ajutorul Duhului Sfânt să-i dea citi-torului „Dialogului” puterea de a învăța să-și citească în suflet (inimă în limbajul simbolic al lui Thomas Morus)

11

https://en.wikipedia.org/wiki/A_Dialogue_of_Comfort_against_Tribulation

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

236

ceea ce i-a fost răsădit de divinitate. Dialogul poate fi citit azi și ca o avertizare asupra fragilității Europei în fața Marelui Turc (Soliman Magnificul), o Europă scinda-tă de politici și religii, care sunt, de fapt doar niște in-strumente pentru cucerirea puterii. Avertizarea lui Morus poate fi luată și ca o previziune a suferințelor re-zervate creștinătății peste ani, dacă nu se va uni în cre-dința într-o altă putere decât cea lumească, și anume puterea mântuitoare a lui Cristos.

Cu capul plin de reproduceri și citate, mi-am oprit panoramarea privirii pe tot felul de repere tranzitorii și m-am trezit ca dintr-o transă: Creierul se apără, îndeo-sebi, de stricăciunile venite din afară și mai puțin de cele pornite dinăuntrul lui! Astfel, numai din interio-rul țestei poate veni monotonia gândirii, teama de sine, obediența față de falși stăpâni, dificultatea de a deosebi adevărul de minciună cu varianta iluzionării propriei minți. Odată ce creierul nu simte ce crește în el - tumori, creații, idealuri, pasiuni, cascade de false judecăți -, ne putem explica de ce e mai dezarmat față de agresiunile din interior. Pe de altă parte, nu am putut scăpa de pri-mejduirea creierului din exterior de către informațiile furișate, pasămite, unele în numele unei realități incon-testabile. Potrivit unui studiu, citat de Catchy, bărbații devin adulți la 54 de ani: „Un studiu din Statele Unite a concluzionat că vârsta la care bărbații se maturizează și încep să se comporte ca adulți depășește cu mult așteptă-rile noastre, fiind, de fapt, de 54 de ani. În acest moment al vieții, un bărbat se va simți împlinit, suficient de în-crezător în propriile forțe pentru a începe să trăiască cu mai puțină teamă. Așa că nu e de mirare că paternitatea survine după 40 de ani.” 12

Se pare că o incantație e din când bine venită : Slavă ție, Natură Umană, nu vei pieri datorită taților cam bătrâiori! Din experiența adulților răscopți, se înțelege că numai după vârsta amintită, 54 de ani, un bărbat își

12

Catchy, 29 noiembrie 2018

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

237

poate permite să aibă de toate. Dintre care, pentru unii amante, pentru alții să se desăvârșească în jocul de șah.

Mi-a fost dat, mai de demult, să mă bosumflu împre-ună cu cei de vârsta celor care, ieșind cu copilul la plim-bare, sunt opriți pe stradă cu exclamații de genul: „Ce nepot drăguț aveți!” Pentru că acum, în afară de mine, nu mă mai întreabă nimeni nimic, îmi amintesc cu nostalgie că le răspundeam pe vremuri cât de scurt îmi puteam opri năduful unuia care se credea încă tânăr: „nu e nepo-tul, e strănepotul”. La care, admiratorul prolificității mele rămânea fără replică. Acestor tătici, dar și altora mai ti-neri m-aș adresa închipuindu-mi întrebări sub formă de cântecele în imagini colorate pe care le îngân adesea de la acea întâmplare. Am rămas cu obiceiul să mă plimb singur, la primele ore ale dimineții, însoțit doar de filmul unor întrebări sucite, configurate în imagini cântătoare, mono și multicolore, copilul fiind plecat în altă țară unde lucrează pentru el și pentru străini:

Cum e viața noastră de după acum ? Întrebarea e în-soțită în mintea mea de secvența unor păsări negre.

Nu știm? Să învățăm din noutățile care nu ni se în-tâmplă ? Interogația mi s-a suprapus unei imaginii mentale a trei frunze albastre.

Dar mai avem răbdarea de altă dată, când tot ce întâl-neam era încă neînceput în fiecare dimineață ? O rețea de fire argintii îmi îmbracă aceste cuvinte.

Ni s-au schimbat simțurile cu care ne percepem în poziția pe care am cucerit-o în evoluție, cu prețul tocirii bunului simț al zăbovirilor promițătoare? Acest enunț interogativ mi se pare că s-a așezat pe Scaunul în galben al lui Van Gogh.

De ce nu ne uităm îndeajuns, până la încețoșare, în ochii celor pe care-i iubim, când răspunsul sincer la în-trebarea dacă se poate trăi numai cu iubire se complică, prin întoarcerea pe dos a chestiunii: se poate muri din iubire? Unei întrebări vechi de când s-au născut mi-turile, la Opéra Garnier din Paris, pe plafonul pictat de Marc Chagall, i-au răspuns iubiții eterni Romeo și Julieta, înlănțuiți în verdele iubirii lor tragice. Un

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

238

răspuns atât de clasic încât mă surprinde ca unul nou.

Ne lipsește încrederea, speranța ori acel altcumva de-finitoriu pentru a dăinui în rele și bune obiceiuri ? Ne-dumerirea odată formulată, mă împac sufletește cu răspunsul citit în ochii căprui ale autoportretelor lui Ștefan Luchian.

Care-i remediul? Și dacă știm răspunsul standard, de ce nu-l folosim? Pentru că vrem să evităm răspunsurile în care ni se spune că salvarea nu poate fi decât comună, pe colectivități, popoare, țări și așa mai departe? La așa întrebare, nu am găsit culoarea potrivită decât la poporul de peste Dunăre, în picturile lui Jaroslav Frantisek-Julius-Veshin, în care brunul unor ființe în mișcare pătează albul infinit al zăpezii, sub pre-textul unor scene de vânătoare iarna. Jaroslav Veshin (1860-1915), un ceh pasionat de Bulgaria vecină, care l-a adoptat pe viață, a pus bazele artei penelului în această țară.13

Să amânăm să ne punem întrebări? Să fie amânarea viitorului rezolvarea? Nu ar fi fost mai simplu să-mi fi propus pentru dezlegare acest binom de termeni de la bun început? Întrebarea ca problemă – răspunsul ca o rezolvare. O chestiune greu de sesizat în fluxul gân-dirii cotidiene, surprinsă însă de Andrei Ghenie în prețiosul lui tablou Enigma. Ghenie a descoperit miezul chestiunii fix acolo unde albastrul cerului dintre doi munți vrăjmași se diluează prin căderea dintr-un galben neomogen într-un alb lăptos. Și nu altcândva decât chiar în clipa în care privirea atinge abisul prăpastiei, un hău supravegheat de un înger cocoșat de greutatea aripilor sale obosite.14

Așadar, prin întrebări și răspunsuri colorate mi-am depus mărturia în fața instanței sinelui meu despre inse-

13

https://cs.wikipedia.org/wiki/Jaroslav_Věšin 14

Ovidiu Bărbulescu, Lucrarea "Enigma" a celui mai bine cotat pictor român, Adrian Ghenie, a fost vândută la București pentru 80.000 euro, https://www.profit.ro/stiri/life, 7 martie 2017

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

239

sizabilul gândurilor care se ascund de ele însele. Mărturia depusă e și ea o dovadă că maieutica practicată de unul singur nu te duce mai departe de microuniversul din jurul capului.

Să nu neglijăm că în piesele de teatru ale lui Shake-speare am putea găsi răspuns la toate întrebările puse în numele generațiilor de după ’89. Dar suntem prea demo-dați și inactuali față de nemuritorul Will. Ne împiedică superficialitatea cu care am trecut prin școlile lipsite de studii clasice și prin viața împrăștiată pe care am dus-o.

Cuvintele cu mai multe înțelesuri ale personaje-lor din Hamlet, așa cum le-a potrivit Shakespeare să rezulte o tragedie, țin nu numai de natura umană, dar și de timpul etern, indiferent la epocă și la ca-drul istoric în care un geniu le plasează.

Pictorul Sir John Everett Millais (1829-1896), unul din fondatorii confreriei pre-rafaelite, așază cuvintele din istoria tragică a Prințului Danemarcei într-un nud femi-nin îmbrățișat de o natură în care simbolurile florale ale-se îi subliniază Frumusețea. În modul acesta încearcă gândirea metaforică a artistului să dea viață întregului ansamblu al tabloului Ophelia, expus în 1852.15 I-a servit ca model Elizabeth Eleanor Siddall16, o artistă pre-rafaelită. Un labirint din care privitorul iese îmbătat de bogăția culorilor. Se întâmplă atunci când cuvintele în-șfacă și ele penelul pe care pictorul crede că este unicul stăpân.

Odin, mândru zeu, apără-mă de urmarea folosirii cuvântului negru, care poate denumi și culoarea dintr-o gravură, nu numai a unui om supărat pe pie-lea dată de soartă. După cum sunt și albi înnegriți pe dinăuntru, în suflet, de mânie. Iată că se poate ca o culoare pusă sub lupă să nu aibă legătură cu rasa. Așa cum negrul poate fi chiar luminos, atunci când Ed-vard Munch (1863-1944) îl transpune într-una din gra-vurile sale în lemn Sărutul IV (1902).

15

https://en.wikipedia.org/wiki/Ophelia_(painting) 16

https://en.wikipedia.org/wiki/Elizabeth_Siddal

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

240

Depășindu-și temele obișnuite, din categoria traumelor existențiale, Edvard Munch se lasă atras să graveze un gen de iubire pe care-o consideră devoratoare pentru unul dintre parteneri. În Sărutul IV, iubiții pentru o clipă de eternitate, își contopesc nu numai buzele, dar și figurile care se unesc într-o singură față cu aceeași gură, frunte și podoabă capilară turtită pe un cap care cu toate că pare singur este de fapt al amândurora.17 După Munch, pasiu-nea poate absorbi un cuplu până la o anihilare omogeniza-toare.18

Între 1895-1902, Munch a cutezat și el la o Madonna. Ca să-i sublinieze splendoarea tristă a smuls fâșii, din juru-i, din întunecimea de indigo a locului unde pictorul a dez-brăcat-o, ca un călugăr prohibit la orice bucățică de ferici-re vulgară. I-a pus în părul despletit o cordeluță roșie, să-i cadă pe ochi la nevoie, iar în colțul de jos, dinspre ieșirea din cadru, i-a plasat un făt, o arătare ghemuită între avor-ton și un născut prematur. Culoarea roșie a ramei e îndo-liată de o funie neagră șerpuitoare, poate o influență de artă populară sau de Art Nouveau.19

În 1884, când Anxietatea lui Edvard Munch a „strigat” din nou, ce avea în minte pictorul? În același peisaj de sfârșit al unei morale cu haine cernite, o gură tânără de fată se strânge pungă de gustul acru al vremurilor ce va să vină!20

Ce soartă te așteaptă dacă ești August Macke (1887-1914), o cometă pe firmamentul picturii germane? Ce altă soartă decât aceea în care să poți face parte dintre pictorii grupați în Der Blaue Reiter (Călărețul albastru) și să ai prieteni ca vestitul Franz Marc. Și astfel, alături de ei

17

https://www.artsy.net/artwork/edvard-munch-the-kiss-iv-1 18

Blogger Anca,Sărutul în pictură - 5 reprezentări celebre, http://istoria-artei.blogspot.com/2016/03/cinq-sarutul-in-pictura-5-reprezentari.html, 10 martie 2016 19

https://en.wikipedia.org/wiki/ Madonna_(Munch_painting)#/media/File:Edvard_Munch_-_Madonna_-_Google_Art_Project.jpg 20

https://medium.com/everything-art/the-scream- a-deeper-analysis-of-edvard-munchs-anxiety-wrought-piece

https://en.wikipedia.org/wiki/

https://medium.com/everything-art/the-scream-

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

241

să-ți împlinești menirea de artist unic în potrivirea culori-lor și formelor. Dar și soarta de a fi plâns de toți artiștii care te știau, după plecarea ta din tranșeele morții către lumina unui apus etern al artei penelului. Artă căreia i-ai dăruit tabloul Drei Mädchen mit gelben Strohhüten I (Trei fete cu pălării galbene de paie I). Tablou memorabil pentru culorile sale pure înălțate în trei siluete feminine, surprin-se în momentul înfloririi pălăriilor lor șic, după moda dintr-o la Belle Époque, pe terminate.21

Departe de o narațiune în care realitatea să poves-tească o întâmplare, Ernst Ludwig Kirchner (1880-1938) ne imprimă pe retină ca o presă de tipărit ima-gini niște Dansatoare de ceardaș dezlănțuite și rupte dintr-un lanț care ne-ar putea înconjura, dacă ne-am fixa prea mult timp privirea pe fustele lor rotitoare. Nu e de mirare că Ernst Ludwig Kirchner fidel contestării impresionismului de către artiștii cu tendințe expresionis-te din grupul Die Brücke, a pictat tabloul în noua manieră de căutare a exprimării emoțiilor, în 1908. În 1920, a reve-nit să-i completeze spațiile albe.22 Războiul le-a schimbat așteptările, și pictorilor, și celor care sincer rămâneau cu gura căscată din perplexitate, când se întâlneau cu tablou-rile lor. Almanahul Der Blaue Reiter a fost editat în 1912, într-un volum unic - fără ca să mai apară urmă-torul -, ca un rămas bun pentru admiratorii de albas-tru al unor cai și călăreți în acea culoare specială spărgătoare de canoane.23

Nu numai tranșeele, dar și florile pot ucide, la pu-nerea într-o situație periculoasă a unui artist, într-un loc și timp neprielnice! Cunoscut prea puțin, nici anul nașterii nu i se știe exact -1892? 1893? -, Gheorghe Leonida a făcut parte din echipa de artiști plastici condusă de sculptorul Paul Landowski, care a realizat în stilul Art

21

https://www.akg-images.de/archive/Drei-Madchen-mit-gelben-Strohhuten-I-2UMDHURY1RMH.html 22

https://artsandculture.google.com/asset/czardas-dancers-ernst-ludwig-kirchner/wAGiMFLoUbrmlQ 23

https://fuckyeahexpressionism.tumblr.com/post /6753247003/thesludgefeast-der-blaue-reiter-almanac

https://fuckyeahexpressionism.tumblr.com/post

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

242

Deco, statuia de 38 de metri a lui Iisus Mântuitorul, inau-gurată în 1931 (Cristo Redentor), pe muntele Corcovado, deasupra orașului Rio de Janeiro.24 Gheorghe Leonida moare în vara anului 1942, în București, pe strada Salcâmi-lor numărul 9, căzând din teiul căruia soră-sa îl rugase să-i culeagă florile. Salcâmii si teii au flori parfumate, înmi-resmând străzile vechi ale Bucureștiului.25

Oare nu proiectăm grația și etericul ce ne lipsește astăzi asupra senzualei și lipicioasei La Belle Époque, în care anarhia și socialismul se înghesuiau ca servi-toarele în patul stăpânilor să zămislească bolșevis-mul. În portretul atât de autentic, din 1901, Femeia cu mă-nuși al lui Giovanni Boldini (1842-1931), oare de asta a fost așa de grațios prinsă pe pânză adolescenta Emiliana Concha De Ossa, muza pictorului, pentru ca noaptea să poată pleca din tablou? 26

Sărutul în familie poate fi o sărbătoare de a cărui frumusețe numai ființele umane se pot bucura artis-tic, iar dintre acestea numai cele care nu au un statut oficial de voaieurist. La o astfel concluzie m-a dus min-tea când am făcut zoom pe reproducerea tabloului Le baiser (Sărutul) pictat, în 1898, de Victor Emile Prouvé (1858-1943). Artistul a fost un reprezentant al Școlii de la Nancy, călăuzitoare a curentului Art Nouveau în Franța, o mișcare artistică născocită ca un aranjament de alge, flori, scoici și meduze în aceeași vaporoasă La Belle Époque.27

Pictura se găsește gata translatată pe Internet direct din Centrul de Artă Davison (DAC) care deține colecția

24

Marin Dohi, Povestea geniului român care a cioplit chipul fai-moasei statui a lui Iisus din Rio de Janeiro, NATIONAL, https://m.click.ro/news/national/povestea-geniului-roman-care-cioplit-chipul-faimoasei-statui-lui-iisus-din-rio-de-Janeiro 25

Cultura română, Gheorghe Leonida (1893-1942), sculptor ro-man,RoCulture/posts/gheorghe-leonida-1893-1942-sculptor-roman, 31 august 2014 26

https://artsandculture.google.com/asset/gloved -woman-giovanni-boldini/NgES7xkxQtdLlw

27 https://artsandculture.google.com/asset/the-kiss

-le-baiser-victor-emile-prouv%C3%A9/mgGrzFYllFwhkA

https://artsandculture.google.com/asset/gloved

https://artsandculture.google.com/asset/the-kiss

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

243

Universității Wesleyan din Middletown, Connecticut, uni-versitate numită după John Wesley, fondatorul metodis-mului.28

Orice cuplu, în care dansează și calul, și partenera, nu poate fi decât divin, sugerează o miniatura india-nă Divine couple, cu autor necunoscut. Genul acesta de miniaturi s-a răspândit în India odată cu fondarea, în 1526, a Imperiului Mogul, de către prințul Babur (Tigrul) un urmaș al lui Tamerlan și al timurizilor turco- mongoli. Aceștia au adus în India cultura persană cu care intraseră în contactul obișnuit al iubirilor dintre un șahinșah și concubina preferată, cultură în care miniaturile sunt pică-turi de rouă diamantină.29

În căutare de reproduceri plastice sugestive pentru gândurile și sentimentele mele, nu-mi pot atribui greșeli în organizarea căutărilor, cu toate că din felul în care mi-am anticipat uneori reușita, a trebuit să suport adesea consecințele expresiei „unde dai și unde crapă”. Astfel, m-am dumirit că, afirmând pe ocolite unele adevăruri, expu-nerea la tăgăduirea de sine a oricărui privitor de tablouri cu personaje chinuite e mai controlată dacă recunoaști că: „Într-o pictură suferința mimată nu-și are locul. Iese la iveală că mimarea suferinței este la fel de îndepăr-tată ca Steaua Polară față de cea mai mică durere adevărată.” Numai Frida a putut rămâne atât de serafică și netulburată în expresia feței în multele ei suferințe, în care parcă doar maimuțele i-au fost martorii unor posibile înțelegeri mute ale supliciilor îndurate. În opt din auto-portretele ei, Fridei Kahlo se pictează alături de maimuțe. Unii le-au explicat prezența și prin lipsa copiilor atât de doriți30, pe lângă alte sâcâietoare interpretări pretins psih-analitice. Oameni cuminți într-o lume cuminte, înain-

28

https://en.wikipedia.org/wiki/Wesleyan_University 29

https://artsandculture.google.com/asset/ divine-couple-unknown 30

Will de Freitas, Here’s looking at Frida Kahlo’s Self-portrait with monkeys, The Conversation, UK edition,

https://ro.livingorganicnews.com/heres-looking-frida-kahlos-self-portrait-with-monkeys, 22 iunie, 2016

https://artsandculture.google.com/asset/

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

244

te de a o lua ușor, ușor, razna, s-ar putea intitula unele biografii de artiști în care operele se înlănțuie cu eveni-mentele marcante ale vieții lor. Frida avea deja experiența accidentului cu autobuzul care i-a schimbat destinul. Un arbore al familiei Fridei Kahlo, datat 1949-1950, nu poate fi niciodată terminat din cauza secretelor păstrate în spatele fețelor, unele încremenite, altele opace ca sticla mată ale ușilor de spital!31 Ce cuminte așteaptă, fără să ceară vreo ramă, acest tablou Portret de familie, din care nu lipsește fătul visat de artistă, în Museo Frida Kahlo, denumit și Casa Albastră (Casa Azul) pentru culoarea albastru-cobalt a zidurilor, din Colonia del Carmen din Coyoacán, în Me-xico City !32 Tot cuminte, în ciuda pâlniei prin care este hrănită artificial, aceeași Frida, în tabloul Sin Esperanza (Fără speranță) se lasă micșorată la dimensiunile unei păpuși țintuită goală sub o cuvertură de medicii timpului său, nu departe de cei de astăzi, care impun supunere ne-condiționată pentru așa-zisa vindecare. Alături de ea se întinde deșertul speranței cu un soare sângeriu care se în-depărtează, rostogolindu-se spre un orizont fărâmițat odată cu apariția lunii. „A mí ya no me queda ni la menor esperanza... todo se mueve al compás de lo que dicta la panza…”, stă scris de mâna ei pe spatele tabloului 33 (Nu mai am nici cea mai mică speranță ... totul se mișcă în timp cu ceea ce dictează burta...).

Copleșit de fridomanie, la modă astăzi, cu toată atracția față de stranietatea sugerată de unele picturi ale Fridei, încerc să-mi regăsesc echilibrul în mersul pe sârmă al exaltărilor geniale ale lui Vincent van Gogh (1853-1890). Champ de Pavot (Câmpul de maci) continuă să fie tabloul în care roșul strălucitor este etern trecător ca nebunia de

31

https://artsandculture.google.com/asset/ family-portrait-unfinished

32 Hilda Trujillo, The Blue House: Frida Kahlo’s Private Universe,

https://www.museofridakahlo.org.mx/wp-content/uploads/2020/05/The-Blue-House.pdf, México City, aprilie 2015 33

https://artsandculture.google.com/asset/without-hope-frida-kahlo

https://artsandculture.google.com/asset/

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

245

culori a macilor34. A fost pictat la Auvers-sur-Oise (Fran-ța), locul de refugiu al pictorului și de creație debordan-tă, dar și al sinuciderii sale neașteptate. Trecem împo-triva timpului pe lângă o astfel de nebunie coloris-tică fără s-o putem opri vreodată, așa cum a făcut-o doar Vincent van Gogh, pentru infinitatea artei. Într-un alt tablou pictat în grădina azilului Saint Paul de Mausole din Saint-Rémy din Provența, Les Iris, Irișii în-volburați îl eliberează pe Vincent van Gogh de alegerea sa, pretins voluntară, de a intra în azilul cu ziduri și alei sufe-rinde.35

Beția coloristică m-a amețit în așa hal, încât nu m-am potolit decât atunci când, căutând însetat, am putut sorbi pe nerăsuflate din clondirul plin ochi al tabloului Le Centenaire de l'Indépendance al lui Hen-ri Rousseau Vameșul (1844-1910).36 Acest tablou a fost pictat în 1892, pentru a comemora Centenarul Independen-ței - 100 de ani de la proclamarea Primei Republici, în 1792. M-aș fi lipit pe tablou, dacă aș fi fost un abțibild, la faran-dola pentru prostimea înlănțuită care primise liber de la stăpânire să se bucure de ce i-a fost dat odată ca niciodată. Fără vreo urmă de ironie conștientă, în ce consemnez, flămânzi ca întotdeauna de independența altora, tabloul original, se află la americani, la fel ca unul dintre Irișii lui Van Gogh, adăugându-se amândouă tezaurului muzeistic constituit de J. Paul Getty, la Getty Center, în Los Ange-les.37

Când trăiești pe lângă viață, pașii și vorbele îți sunt mai tăcute decât dacă ai trece pe lângă ea. Ca și cum te-ai fi strecurat dincolo, pe neobservate. E un fel de a retrăi prin imagini, tot mai greu de preluat ca să nu încalci drepturile de autor.

34

https://artsandculture.google.com/asset/poppy-field-vincent-van-gogh 35

https://en.wikipedia.org/wiki/Irises_(painting) 36

https://fr.wikipedia.org/wiki/Fichier:Henri_Rousseau_(French)_-_A_Centennial_of_Independence_-_Google_ Art_Project.jpg 37

https://fr.wikipedia.org/wiki/J._Paul_Getty_Museum

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

246

În fuga după imagini substitutive de viață, caut pe In-ternet reproduceri ale unor opere de artă românești, dintr-o curiozitate întreținută din copilărie de niște pă-rinți exasperați - să nu alerg ca un bezmetic de teama in-jecțiilor cu streptomicină, care-mi absorbeau apa din plă-mâni. „Atât de frumos rămâne plămânul ca într-un tablou dintr-un atlas de anatomie”, îi spunea doctorul mamei, când îi arăta imaginea toracelui meu, cu o mănușă albă de cauciuc. De atunci poate mi-am pus întrebări în legătură cu tablourile, deoarece „atlas” știam ce e, aveam unul cu țări și continente, „anatomie” de asemenea, auzisem de ea pentru că picase verișoară-mea la un examen cu un astfel de nume, dar nu înțelegeam ce legătură au toate la un loc cu plămânii mei. Azi, fixat în continuare pe tablouri, mă mir de neorânduiala în care se găsesc expuse operele de artă românești pe Internet, și de poticnirile în a le accesa după cerință. Informațiile despre datele care să indice autorul, anul în care au fost finalizate și locul unde se află lipsesc adeseori.

Am pornit în căutarea unui portret evocator al unui domnitor fanariot, Scarlat Callimachi, undeva în istoria mai de demult a portretului românesc. În afară de o re-producere a unei litografii cu o rezoluție foarte slabă, am găsit imaginea principelui colorată pe un timbru, cu câte-va date referitoare la caracteristicile lui, inspirat de ase-mănătoare cu informațiile care se dau îndeobște despre tablouri. Prețul de vânzare sau licitație când tabloul este expus/postat pentru o astfel de acțiune are adăugate - în mod complementar pentru cei interesați -, dimensiunile, materialul de suport (hârtie, carton, lemn, pânză și pereți în cazul lui Goya), vopsele folosite (ulei, tempera, acuare-lă) și anul în care lucrarea a fost finalizată.

Faptul că am ales o marcă poștală în locul unui tablou și că nu m-am îndepărtat de dialogul cu operele de artă m-a liniștit. Am regăsit și la timbre aproape la fel ca la tablouri date privitoare la materialul folosit, la culori, la anul apariției, la preț, și cam la atât. Despre timbrul dedi-cat lui Scarlat Callimachi se pot găsi informații pe Inter-net. „Tip de timbru: comemorativ. Statutul filatelic: emi-

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

247

siune oficială a Poștei Moldovei. Tip hârtie-lucios, lumi-nescența UV, luminescent intens pe ambele fețe, gumată, culoarea-policromie; dantelura tip pieptene. Procesul de imprimare: ofset. Dimensiune (mm) 27,50 x 46,0. Valoarea nominală: 4,50 Lei, rata poștal aplicabilă: 4,50 Lei (15.10.2005-31.8.2009) Pe scrisori/internațional/celelalte țări/ teres-tru/simplu. Cantitatea de unități de imprimate: 100.000. Raritatea: comună, valoarea in Euro (nou): 1,15, valoarea in Euro (uzat): 1,15.”38

Figura domnitorului din timbrul consacrat lui Scarlat Callimachi (1773-1821), prețăluit în lei și euro, este inexpre-sivă. Nu poate fi ghicită firea și nimic din viața lui, portre-tul de pe timbru nu intră în discuție cu privitorul. Pentru a nu rămâne fără nicio interpretare, bănuiam și mi s-a confirmat că din cabinetele de istorie au zburat mulțimi de cuvinte despre domnitorul fanariot, în cuiburile de pe Internet, patronul celor fără acces la surse autorizate. Prin urmare. le-am interpretat pe acestea subiectiv și ironic, să nu mă plictisesc. Totuși, e cu totul altceva atunci când privești și vorbești cu un timbru în locul unui tablou. Răs-punsurile la întrebări sunt mai exacte.

Scarlat Callimachi, când în Moldova, când în Țara Românească, când cu turcii, când cu rușii, când cu grecii, când nebun ca să-l sperie pe călău, doar otrava l-a oprit din balansul sorții. Nu pe vremea uneia din domniile lui, ci doar cu câteva luni înainte de a-și lua în primire ce mai rămăsese dintr-un tron ciopârțit, Basarabia fusese cedată în 16 mai 1812 rușilor. Rușii susțin și acum că a trebuit s-o ia cu japca, să o elibereze de păgâni și că nu au rupt-o din Moldova, care la anii aceia nu era decât un teritoriu al Imperiului Otoman, locuit de niște creștini amărâți, care urmau să fie dezrobiți și ei. S-ar fi petrecut o așa întâmplare și rusificare dacă de peste râul Niemen, în 23 iunie 1812, nu venea Grande Armée (Marea Armată) a lui Napoleon Bonaparte, numărând 650.000 × 2 de încăl-

38

https://www.moldovastamps.org/ro/catalogue-stamps-issue.asp?issueID=208

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

248

țări militare.39 Stră-strănepotul domnitorului fanariot, tot Scarlat și tot Callimachi (1896-1975), așa-zisul Prinț Roșu - prinț legat prin idei și fapte de comuniștii interbelici ilega-liști -, a fost zărghit ca el, dar binecuvântat de o altă ursită: s-a dat cu rușii de la bun început, fiind și șef de sală, oberșter, un fel de colonel-director, la Muzeul Româno-Rus.40

Callimachi41, domnitorul fanariot, angrenat de împreju-rările timpului în confruntările dintre turci și ruși, este săltat de frații întru credință, în 1810, și dus pe sus în Ru-sia. Nu de altceva, decât pentru a-l feri de prea multă păr-tinire față de păgâni. După doi ani de meditație în recluzi-une, la Harkov, își primește tronul înapoi în 17 septembrie 1812. Încearcă să fie un bun administrator și să-i facă po-porului viața mai ușoară, având avant la lettre, vederi de stânga, cum s-ar spune azi. Dar, tot avant la lettre, dacă aplicăm criteriile politice actuale, și-a virat opiniile spre dreapta, ținând cu boierii cărora le-a mai scos din dări, dăruindu-le niște slujitori scutiți de bir, poslușnici în lim-bajul acelor timpuri. Și-n car, și-n teleguță se pare că i-au fost opțiunile. A fost mai hotărât când a luptat pentru stăvilirea ciumei bubonice, cu mai multă eficiență decât, în aceste zile, se luptă împotriva ciumei roșii. L-a preocu-pat starea podurilor de lemn - pentru vremea aceea niște autostrăzi -, cum se fac și acum în Moldova, de câțiva me-tri. El a dăruit moldovenilor barabulele și a dat hrisovul, din 15 noiembrie 1813, prin care pentru prima dată în lim-ba română s-a ținut la Iași un „curs de inginerie și hotăr-nicie” de către Gheorghe Asachi42 ot43 (din) Herța, în pre-zent, în raionul Herța, regiunea Cernăuți. Din păcate, nu

39

https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboaiele_Napoleoniene 40

https://en.wikipedia.org/wiki/Scarlat_Callimachi 41

https://ro.wikipedia.org/wiki/Scarlat_Callimachi 42

https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Asachi 43

particulă slavonă sinonimă cu din, von, de, of, van în Apusul Euro-pei. Vezi și Y.Obidin, Elementul slav în istoria Moldovei medievale(II), https://razboiulpentrutrecut. wordpress.com/2014/01/22/ elementul-slav-in-istoria-moldovei-medievale-ii, 22 ianuarie 2014

https://razboiulpentrutrecut/

Text cu pretext

Discobolul/ 2020

249

s-a făcut o analiză serioasă să se spună care dintre inițiati-ve a fost mai benefică Moldovei, barabulele ori cursul de inginerie.

Mazilirea lui Scarlat Callimachi, din iunie 1819, și înhă-țarea lui pentru a fi dus la Constantinopol, s-ar fi sfârșit în mod funest, dacă nu ar fi simulat cu succes nebunia, îna-inte de execuție. Respectul față de nebunie era hotărâtor la osmanlâi. Aparent, câștigător la roata norocului este numit din nou domn în 1821, de data aceasta în Țara Ro-mânească, pentru doar cinci luni. Nu a reușit să domneas-că de-adevăratelea, din cauza răscoalei lui Tudor Vladimi-rescu și a zaverei grecilor. În același an, moartea l-a găsit până la urmă, otrava strecurându-i-se de o mână turceas-că, pentru bănuiala că ar fi adeptul grecilor revoltați să scape de jugul otoman.

Ancheta revistei

Mihai BARBU

Spune-mi unde, când și cum...

(O anchetă literară despre Unde? Când? Cum? De ce scrie? şi Pentru cine scrie scriitorul român?)

n ultima vreme am citit, cu nesaţ, cărţi care povesteau, cu exemple concrete din lumea reală, cum trebuie să

scrii în mod creativ. Una din cele mai frumoase şi instruc-tive cărţi de acest fel este cea scrisă de d-na Anne Lamott. În varianta originală cartea se numea Bird by bird şi care, în româneşte, a fost tradusă descriptiv: Cum înveţi să scrii ficţiune pas cu pas. Sugestii despre scris şi viaţă. E impor-tant, zice autoarea, unde, când şi cum scrii. (Titlul original Pasăre cu pasăre e îndemnul unui scriitor către fiul său care trebuia să facă o compunere despre păsări. „Cum s-o fac?” îl întreba, mereu, copilul. „Simplu: pasăre cu pasăre!” i-a spus, simplu şi la obiect, tatăl.) „În fiecare dimineaţă, indiferent de ora la care se culcase, tatăl meu se trezea la cinci şi jumătate, se ducea la birou, scria vreo două ore, ne pregătea micul dejun, citea ziarul împreună cu mama şi apoi se întorcea la muncă şi scria toată dimineaţa. Au tre-cut mulţi ani până când am înţeles că făcea asta de bună-voie, ca să câştige o pâine, şi nu pentru că ar fi fost şomer sau dus cu capul. Mie tare mult mi-ar fi plăcut să aibă o slujbă normală, să îşi pună şi el o cravată la gât şi să plece de acasă ca şi ceilalţi taţi, să stea undeva într-un birou şi să fumeze. Dar ideea de a petrece zile întregi în biroul altcuiva, muncind pentru altcineva, nu era deloc pe gustul tatălui meu. Cred că l-ar fi ucis. De fapt, chiar a murit des-tul de devreme, pe la cincizeci şi ceva de ani, dar măcar şi-a trăit viaţa cum a vrut el”. Tatăl d-nei Lamott a scris cărţi şi articole despre locurile şi oamenii pe care i-a cunoscut. Faptul că dl. Lamott trăia din ceea ce scria face inutilă precizarea că respectivul locuia în America şi nu altunde-va. La fiecare doi ani termina o carte. Ce sfat i-a dat tatăl - scriitor fetei sale care voia să-i continue opera? „O vreme,

Î

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

251

fă asta zilnic. Ca şi cum ai exersa la pian. Fă o înţelegere cu tine însăţi. Respect-o ca pe o datorie de onoare. Şi promite-ţi să duci lucrul la bun sfârşit”. Bun final de me-saj. Exact ce-i lipseşte nu atât americanului cât, mai ales, românului. Blaga zicea că ardeleanului, încăpăţânat şi hotărât, îi e dat să-şi ducă gândul până la capăt. Nici E.L.Doctorow nu gândea altfel în ceea ce priveşte finalul. „A scrie un roman este ca şi cum ai conduce o maşină în plină noapte. Nu poţi vedea mai departe decât bat farurile dar asta nu te împiedică să străbaţi drumul întreg până la capăt”. În ceea ce mă priveşte, am simţit şi eu, în urmă cu câţiva ani buni, euforia de a fi trăit din ceea ce am scris. (Mulţi care lucrau în branşă îmi spuneau, ca nişte bătrâni hârşiţi în rele & meserie, că trăieşti mult mai bine din ceea ce nu scrii...) Am lucrat, imediat după Revoluţie, în presa cotidiană din Valea Jiului, într-o vreme în care lumea nu citea presa pe net ci o smulgea, literalmente, din mâinile chioşcăriţelor chiar de la prima oră a dimineţii. Mergeam zilnic pe teren, băteam la maşină textele, le predam din vreme tipografilor şi seara plecam fericiţi spre casă. Ră-mânea doar ziaristul care era de serviciu şi omul trebuia să trimită gazeta la tipar înainte ca bieţii noştri tipografii (care lucrau în plumb şi zinc) să nu cadă laţi din cauza alcoolului pe care îl consumau, în cantităţi industriale, începând cu ora 10 dimineața. (Era un obicei pe care şi l-au păstrat, neştirbit, de pe vremea „Steagului roşu”.) A doua zi, şi noi şi ei, o luam de la început. Aşa am petrecut, zi de zi, Matinal după Matinal, aproape 9 ani în presa scrisă. În noul mileniu am ales, de voie, de nevoie, să intru în învăţământ. Mi-a rămas, însă, obiceiul de a scrie. Nu zilnic, ci cât mai des puteam. Şi, mai ales, în sfârşiturile de săptămână. Îmi place să scriu dimineaţa când soarele îmi bate în geam iar cafeaua rămâne, cât de cât, fierbinte pe caloriferul de lângă birou. Până nu demult, între mine şi soarele dimineţii s-a interpus o biserică impunătoare ridicată, cu ajutorul fraţi-lor suedezi, în folosul fraţilor din România. Aşa că, dis de dimineaţă, lumina nu îmi mai vine direct de la sursă, ci oarecum filtrată de clădirea Domnului din faţa mea. O vreme mi-am pus orele de la şcoală după-amiază pentru a

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

252

fi cât mai liber dimineţile. Îmi fixez, de obicei, o normă zilnică: să scriu 500 sau 1000 de cuvinte. Mă verific, din când în când, cu word count-ul şi mă opresc la timp. (Ei, să nu credeți cumva că acest barem e literă de lege. Mai există și zile în care număr, uitându-mă pe geam, pasăre cu pasăre și nu scriu nimic...) După ce îmi îndeplinesc baremul, mă simt liber ca pasărea cerului. E o senzaţie pe care o mai am doar când degetele mi se plimbă, mai iute sau mai leneş, pe tastatura laptop-ului. Vreau să mai pre-cizez faptul că ideea acestei anchete continuă un demers mai vechi lansat de revista „Foaia pentru toţi” (scoasă, la Bucureşti, de redactorul D. Stăncescu) în ziua de 7 mai 1897. Acolo au răspuns o seamă de scriitori importanţi despre care am aflat, după un secol și ceva, lucruri extrem de interesante. Cei de mâine ne vor citi, neîndoios, cu acelaşi interes cu care au scris cei de azi. Şi, desigur, cei de ieri şi alaltăieri. Ancheta noastră s-a desfășurat în timp. Petroșaniul nu e un oraș în care dacă ieși pe stradă dai, nas în nas, cu scriitorii neamului. Dar, dacă ai răbdare, observi că, din timp în timp, dumnealor se mai rătăcesc și pe la noi. Iar aceste ocazii nu puteau fi ratate. Apoi, dacă mai ai și norocul ca o revistă, precum Discobolul să-ți des-chidă paginile sale, simți că vorbele lor n-au rămas în vânt... Autorii, mai mari sau mai mici, vor intra în scenă în ordine cronologică:

Ruxandra CESEREANU: criitorii sunt făpturi care mizează pe împărtăşanie. Scriitorii scriu pentru ei înşişi (eu fac asta), dar scriu şi

pentru ceilalţi (şi asta o fac). Ca să îi vindece şi să-i mângâie şi să-i răsfeţe ori să-i înminuneze pe ceilalţi (şi, uneori, ca să îi înnebunească). Sau ca să limpezească vremurile şi lucrurile în această lume. Scriitorii sunt, oricum am lua-o, un fel de “doftori” şi terapeuţi şi, poate, chiar nişte simili-şamani. În ce mă priveşte, aş vrea să cred că sunt un soi de şamancă, atât în poezie, cât şi în proză. Mi-au plăcut întotdeauna poveştile: fie că le aud într-o cafenea plină de fum şi zgomote, fie că mă aflu într-un loc

S

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

253

paşnic şi intim, între prieteni; fie de sărbători, fie de nesărbători, oriunde ar fi să fie şi oricum, bine este. Mă fascinează poveştile dintotdeauna: şi când sunt relatate în grabă, cu patimă, şi când sunt spuse cu lentoare ritualică şi cu parfum de epocă. Sunt atât de adictă la poveşti încât din pricina lor aş putea pierde trenuri, avioane, vapoare. Cred că mi-ar ţine şi de foame şi de sete. Aceasta-i pricina pentru care eu însămi spun şi scriu poveşti. Scriitura mea este arborescentă şi jungloidă. Există o grămadă de răs-pântii, unde nici eu nu ştiu exact pe ce cale am luat-o sau am de gând să o iau… În ce priveşte poezia, lucrurile s-au petrecut cam aşa. La începuturi, voiam să scriu o poezie masculină, să fiu poet şi nu poetă. Dar timpul mi-a dove-dit că e foarte bine că sunt femeie şi că scriu ca o femeie. Ca o femeie tare, nădăjduiesc eu. Nu am o poetică explici-tă: dar cred (am spus-o, o repet) că poetul autentic trebuie să fie o “bestie” faţă de sine însuşi în primul rând (acest lucru este valabil şi pentru prozator, deşi aici mai contea-ză şi altceva, anume vocaţia “arhitectonică”) şi să aibă cu-rajul să meargă până la capăt. Scriu şi despre realitate, şi despre inconştiente (întrucât există mai multe tipuri). Metafora mea preferată, cunoscută deja, este aceea a “submarinului scufundat şi inundat”, cu care plonjez în locurile pe unde scotocesc: în creier, în trup, în suflet, în inimă, în piele. Şi apoi ies la suprafaţă şi istorisesc (în ver-suri ori proză) ce am găsit prin străfunduri. Am urechi “polifonice” şi sunt “multilingvă”: vocile mele nu se supra-pun, ci sunt distincte. Şi mi-ar plăcea să fie acceptate toa-te, fără să fiu fărâmiţată. Nu văd nimic rău în a scrie bifur-cat, pe mai multe direcţii, pe mai mulţi versanţi. Sper că sunt un schior adecvat, indiferent de pantă… Va să zică, iar şi iar, ce sunt eu şi de ce scriu. O poetă ca “bestie” (e pledoaria mea pentru autenticitatea şi febrilitatea maximă la nivel de simţire). O prozatoare care mizează enorm pe plăcerea de a povesti, pe gurmenzia narativă, pe papilele gustative epico-epicuireice. O eseistă (de fapt o analistă a mentalităţilor) care are ca instrument înţelegerea suferin-ţei. Poezie şi proză voi scrie mereu, fiindcă nu pot să mă abţin, ambele sunt deja în sângele meu, fac parte din car-

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

254

nea mea. Fireşte că un autor se reinventează de câte ori poate. Esenţial este, însă, să o facă într-o manieră veridică şi valoroasă estetic. Altfel ar fi vorba doar de un şir de măşti de carnaval aluvionar. Ideea de carnaval este folositoare în cazul meu, întrucât, nu-i aşa, carnavalul exorcizează, curăţă prin exces, astfel încât, la sfârşitul lui, făptura umană să îşi poată lua viaţa de la capăt.

Dumitru Augustin DOMAN

e pe la 16-17 ani, în sinea mea eram scriitor. Atunci mă canoneam să scriu câte ceva, dar nu conta că încă nu

trimisesem nimic pe la reviste, dacă cineva m-ar fi oprit pe pietonalul din centrul Severinului şi m-ar fi întrebat cine sunt, în cazul în care puteai să întrebi pe-un blond spălă-cit de 16 ani, cum eram atunci, cine/ce e decât un elev oarecare, ei bine dacă m-ar fi întrebat i-aş fi răspuns ţan-ţoş că sunt scriitorul DAD. Asta, în ciuda faptului că nici-odată nu m-a dat orgoliul afară din casă, cu atât mai puţin trufia. Ce vreau să spun însă este faptul că din adolescenţă am avut conştiinţă de scriitor. Cred că şi dacă n-aş fi pu-blicat niciodată vreun rând, în sinea mea tot scriitor eram.

În legătură cu scrisul? Cine? Ce? Unde? Când? Cum? De ce?

Uitându-mă în urmă, deci de la 16 ani până acum, constat că niciodată nu m-am aşezat la masa de scris cu gândul că trebuie să scriu aia sau ailaltă; mă rog, în afară de deceniul în care am scris presă propriu-zisă, reportaje, anchete, ştiri, articole în ziare care apăreau în sute de mii de exemplare şi încă doi ani când am scris un editorial pe zi. Dar, asta era presă săptămânală sau cotidiană, aici lu-crai contra cronometru, n-aveai timp să aştepţi vreo reve-laţie. Însă, ca scriitor, am scris când mi-a venit şi unde mi-a sosit ceea ce îndeobşte numim inspiraţie. De la 16 ani, niciodată nu mi-a lipsit din buzunar un pix şi un carnet. Îmi venea o idee în sala de teatru, acolo o notam pe loc, în întunericul sălii. Sau în parc, sau la cârciumă, mai ales în perioada cealaltă, riscând şi chiar provocând suspiciuni printre cei de la mesele din jur. Aici, trebuie făcută o ob-

D

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

255

servaţie. Scriitorul scrie numai în singurătate. Eu am reu-şit totdeauna să-mi găsesc clipe de a fi doar cu mine în-sumi la ospeţe, la stadion, la cinematograf, pe stradă, la nuntă… Dacă prindeam o perioadă bleagă de luni de zile fără vreo idee, nu-mi făceam nici un fel de problemă, îmi vedeam de viaţa mea, ştiam că mai devreme sau mai târ-ziu starea de febră a scrisului va sosi, ca răceala la fiecare început de iarnă. Am plicuri cu sute de începuturi de pro-ze, de povestiri şi nuvele, unele de o pagină, altele de cinci, altele mai stufoase. Când le va veni vremea (dacă le va veni!) le voi definitiva; măcar pe unele dintre ele. Mai sunt cărţile care se scriu singure, cum îmi place mie să spun. Fac notaţii despre moarte pe hârtiuţe pe unde mă aflu, acolo unde doamna aceea mă inspiră, iar la sfârşitul fiecărei zile le pun într-un plic A4. Când mi se pare că plicul a devenit borţos, extrag „biletele de papagal” din plic, le pun în vreo ordine, fac capitole de trei-patru pa-gini, le public în reviste, apoi le strâng în volume. După Meseria de a muri şi Moartea noastră cea de toate zilele, a venit rândul și celui de-al treilea volum de acest fel: Moar-tea de după moarte. Altfel zis, nu sunt un scriitor de cursă lungă precum romancierii adevăraţi gen Nicolae Breban, să stau ore întregi nemişcat cu fundul pe scaun şi să tot aşez cuvânt lângă cuvânt, frază lângă frază, pagină sub pagină până la sutele de pagini de construcţie epică. Îi admir pe aceşti salahori ai scrisului, dar eu scriu după ca-priciile inspiraţiei de moment, inspiraţie care soseşte de multe ori involuntar stimulată de una, de alta. Cred că, dragă Mihai Barbu, rândurile de mai sus sunt şi o explica-ţie pentru trimiterea răspunsului la această anchetă cu întârziere.

Gabriela GHEORGHIŞOR:

e obicei, scriu acasă, la computer (rareori am scris în vreo călătorie, pe laptop). Scriu în cursul zilei, nu sunt

nici matinală, nici nocturnă. Mă refer la critica literară, fiindcă un poem poate să te “trăsnească” la orice oră (mai ales noaptea). Am o fire analitică şi iscoditoare, îmi place

D

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

256

să “scormonesc” după înţelesurile din cărţi, să le “lumi-nez”, într-un proces care nu este doar investigaţie şi clari-ficare, ci şi re-creaţie şi autoclarificare. Scriu pentru că iubesc literatura şi cred cu tărie în valorile umaniste pe care ea le conţine şi/ sau le cultivă. Marc HARSHMAN (Poetul laureat al statului West Virginia, USA):

u, de obicei, încep să scriu la birou de la ora 8:00 a.m. și rămân acolo până la prânz. Dacă e vreme frumoasă,

după amiaza mai scriu și afară, în curtea din spate, cu o ceașcă de ceai sau de cafea. Am, alături, un teanc de revis-te și ziare plus caietul cu notele mele. Când citesc îmi vin ideile ca scânteile și le notez imediat. Ceea ce scriu în pa-ginile mele nu are, întotdeauna, de-a face cu ceea ce ci-tesc. Pur și simplu, ceva îmi sare în ochi și atunci încep să scriu. Seara, depinde. Dacă am un proiect de terminat, atunci mă întorc la masa de scris. Dacă nu e nimic urgent, stau și citesc. Uitatul meu la televizor se rezumă la un sitcom în mijlocul săptămânii și la două ore de dramă, în serile de duminică. Ocazional, mai mergem la câte un film. Am trei birouri: unul în care stau în picioare când scriu, un birou prevăzut cu o mașină de scris veche și un birou unde am un computer. Sunt cărți peste tot. E motivul pentru care soția mea, Cheryl, ar vrea să mă împuște. Scriu atât poezie cât și cărți pentru copii. Atunci când mă blochez, schimb poezia cu poveștile pentru copii și invers. Nu-mi fac niciun plan și nici o normă de scris zilnic. Prietenii mei, care sunt romanci-eri, de multe ori își stabilesc o astfel de cotă. Eu, nu, nicio-dată... Uneori, simt că trebuie să știu totul înainte de a-mi scrie poemul. Alteori, nu. Uneori simt că toate cuvintele vin repede de undeva, din necunoscut. Dar scrisul este întotdeauna o muncă grea. Singurul lucru pe care trebuie să-l fac este să-mi urmez îndemnul „Ridică-te din pat și apucă-te de scris!” Asta o fac zilnic pentru că tatăl meu a fost un fermier care a trebuit să lucreze, din greu, în fieca-re minut din fiecare zi și asta vreau să țin minte toată via-ța. Cred că fiecare generație devine un pic mai leneșă. In-

E

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

257

clusiv a mea... Eu am avut bunul exemplu al părinților mei. Dacă e să formulez o regulă după care să mă ghidez aceea e „Să nu fi leneș!” Ăsta-i tot secretul... Ion HIRGHIDUŞ:

ndiferent cu ce întrebare ai începe, având ca obiect scri-sul literaturii care mă defineşte (poezia şi proza fantasti-

că), îmi vine să o iau la fugă şi să te blestem că vrei să storci din mine o taină pe care nici eu nu o cunosc. Între-bările: de ce?, când?, cum?, pentru ce?, pentru cine?, unde? - şi multe altele, la fel de multe ca şi lucrurile lumii, cad pe gâtul meu ca nişte securi nemiloase. Adevărul este că nu am capacitatea să dau răspunsuri, ci doar să mă înspăi-mânt şi să cred tot mai mult în inutilitatea scrisului. Aş vrea să mă eliberez de această meteahnă care nu face alt-ceva decât să rupă din mine bucăţi de viaţă, să mă arunce treptat şi sadic într-o groapă a timpului. Nu vreau să-mi dau cu părerea despre scriitori în general sau în particular, ci numai să-mi exprim sentimentul unei profunde inutili-tăţi a scrisului şi a regretului risipirii. Rainer Maria Rilke, undeva în Însemnările lui Malte Laurids Brigge, spune că pentru a scrie un singur vers este nevoie de o experienţă de limită, de suferinţă şi teamă care se instalează în toate ungherele vieţii, de sânge ca preţ pentru nebunia de a încerca să dezvălui ce este acolo. Dar exigenţa marelui poet austriac nu se aplică majorităţii scriitorilor care sunt simpli salahori, ceea ce dovedeşte că sunt fericiţi. Să dormi liniştit după ce ai scris, după ce ai publicat înseam-nă să nu ai luciditate. Setul de întrebări care se pun în legătură cu scrisul produce, până la urmă, o falsă lucidita-te, credinţa că poţi să te situezi deasupra altora fără a plăti adevăratul obol al suferinţei. Anchetele asupra acestei situaţii se pot compara cu o coborâre în cuşca unei mai-muţe goale. Imediat aceasta îşi va pune pe ea o haină de gală pentru a ascunde vanitatea şi suficienţa. Din spatele cărţilor se pot da tot felul de răspunsuri pentru a încurca şi mai mult drumul spre adevăr. Când cărţile sunt inepte, când scrisul tău e prost, începi să te asemeni tot mai mult

I

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

258

cu lumea pe care vrei să o domini. Culmea este că, deşi te risipeşti, ai impresia că eşti întreg. Ai impresia că faptul acesta major ne diferenţiază de zei, de capacitatea de a avea luciditate autentică. Atunci când Osiris a fost adunat bucată cu bucată, după ce fusese tăiat de Seth, a trecut din nou prin experienţa unicităţii. Poate scriitorul azi să gân-dească unicitatea (mă refer la scriitorul care trăieşte în deşertăciunea fumurilor care-i ies din cap)? Adevărul este că scriitorul adevărat nu scrie nimic de la sine, ci este SCRIS. Majoritatea dintre cei care scriu nu sunt scrişi. Mai contează atunci pe unde îşi scriu inepţiile, de ce îşi scriu neputinţele, pentru ce cucoană patru-, tri-, bipedă fac acest efort de larvă incapabilă de metamorfoza totală? Cel mult rămân între stadiul de omidă şi de fluture, crisalide care nu vor avea ca-pacitatea de a gândi cu adevărat. Închei prin a-ţi spune, dra-gă prietene, că întrebările pe care le pui în anchetă mă în-grijorează enorm şi mă determină să mă gândesc tot mai mult la posibilitatea de a mă elibera de meteahna scrisu-lui. Gheorghe IZBĂŞESCU (8 septembrie 1935 - 9 octombrie 2017):

ema anchetei este străveche, a străbătut secolele și de fiecare dată s-a încărcat de noi obsesii, care s-au acu-

mulat între timp, încât să pară altele, să pară alte convul-sii, încă să creeze material pentru viitoare anchete. Ca o apă curgătoare care mereu își schimbă cursul, ca și cum ar fi alt râu, ca și cum ar trebui să poarte alt nume. De ce scrie și pentru cine scrie scriitorul român? Sau fie el și de orice nație? O primă curiozitate a cititorului este anali-za actului creator, al raportului dintre fond și formă în care se implică, desigur, celălalt raport dintre opera scrii-torului și viața sa. Amplă descifrare misterioasă, investiga-ții pline de surprize, care deschide nebănuite trasee, dând viață unor reflecții cu totul originale și aproape o inde-pendență curioasă a rezultatelor, față de punctul de porni-re al cercetării. De multe ori, fiind chiar o operă fascinan-tă. Pentru că cercetarea vieții autorului dă sensuri noi ope-rei acestuia, încât poate să surprindă chiar pe cel care a cre-

T

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

259

at-o. Această parte a interpretării, personal, o cred cea mai interesantă și poate forța cea mai distinctă a criticului care-l propulsează într-o ierarhie favorabilă printre confrați. Mai ales că nu le stă la îndemână chiar tuturor analiștilor. Crea-torul dublat de un astfel de critic îl detașează valoric și-i dă operei analizate o aură singulară. Pentru că actul critic care se bazează doar pe povestirea conținutului unei cărți sărăcește opera analizată de mitologia ei. Dar, mă opresc aici, fără să uit a adăuga, că scriitorul român scrie pentru cititorii săi, inclusiv cei din Onești, dar și pentru el însuși. Ioan LASCU:

ând, unde, cum şi de ce scriem? Păi, să ne aducem aminte de unele, de altele… Să mă gândesc şi să poves-

tesc, precum mai înainte, cum şi de ce am devenit… scrii-tor. Sau încă n-am devenit, cine ştie?... Azi sunt atâţia care se cred scriitori, fără să fi devenit! Tudor Arghezi, de care suntem siguri că e scriitor, spunea că este mai uşor să scrii decât, de pildă, să pictezi. De ce? Fiindcă nu e costisitor. E simplu: iei un carneţel şi un „muc” de creion, te aşezi pe o bancă din oricare parc şi scrii… Dacă îţi dă mâna! N-ai pe ce cheltui banii, poate doar timpul. Pe câtă vreme, pentru pictură îţi trebuie, se gândea Arghezi, penel, vopsele, şeva-let şi încă altele… Şi toate costă destui bani. Vedem că Arghezi nu pomenea nimic de talent, poate pentru că era sigur de al său. Se pricepea de minune la potrivit cuvinte. Cât despre mine, am spus deja cu alte prilejuri că am ajuns să scriu cărţi pentru că de mic, de la trei-patru ani, inven-tam cuvinte. Mai ales substantive, ca să-mi apropii doar mie universul în care începusem să trăiesc şi să-l fac nu-mai al meu. Era, fără să vreau neapărat, un limbaj codifi-cat. Pe urmă am învăţat să citesc şi să scriu de-adevăratelea. Devenisem şcolar. De scris îmi scriam teme-le, dar de citit citeam cărţile altora, cu sutele, orice îmi cădea în mână. Citeam cu un an-doi înainte şi manualele unui prieten cu două clase mai mare. Învăţăm lecţiile cu doi ani mai devreme… Am continuat cu devoratul cărţilor şi, cu timpul, mă gândeam cu multă sfială că ar fi atât de

C

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

260

bine să scriu şi eu, cândva, cărţi. Aveam şi câteva titluri, ca de exemplu Mănuşi de lână sau Teoria gestului integral pur. Şi altele de care nu-mi mai amintesc… Am terminat liceul la secţia reală şi, contrariind pe mai toată lumea, m-am dus la Facultatea de Litere din Bucureşti, în loc să ur-mez medicina, aşa cum credeau mulţi. Am intrat din pri-ma şi am început să cunosc literatură şi scriitori la nivel înalt. Eram chiar invidios pe cei care scriau şi puteau să publice. Pe unii colegi de-ai mei, care, un picuţ mai târziu, aveau să formeze detaşamentul optzecist: Flora, Nedelciu, Crăciun, Iova, apoi Costi Stan. Drept urmare am început să ţin un jurnal de idei, impresii, păreri, observaţii de tot felul pe care l-am botezat din prima ÎNTÂMPLĂTOARELE ZILE ALE POEZIEI. Şi nu din… întâmplare notam acolo şi încercări poetice, când îmi venea; se poate zice: când mă prindea inspiraţia. Era în 31 martie 1975. De atunci nu l-am mai abandonat, aşa că acum am ajuns la „volumul” al V-lea. Destule texte, scrise în aceste caiete la prima mână, au fost materie primă pentru volumele mele de poeme. Fără mari modificări însă, deoarece eu scriu relativ cursiv de prima dată, fără să am nevoie de prea multe ciorne. Se înţelege că nu scriu zilnic în jurnal – nu este un jurnal intim ci – aşa i-am zis eu – un text-placentă, care îmi hră-neşte, ca într-o tainică viaţă intrauterină, viitorii copii literari. Şi cred că, până acum, m-a ferit Dumnezeu, după ce i-am moşit, şi de bastarzi şi de infirmi. Asta cât priveşte aşa-zisele texte de ficţiune. Că în ce priveşte textele se-cunde, de critică literară, pe acelea le scriam direct la ma-şina de dactilografiat, iar astăzi, direct la calculator. Ca şi textele jurnalistice. Fac apoi cuvenitele corecturi, nu mul-te. Mă gândesc la faptul că păstrând numai formele finale ale textelor, fiindcă la asta te predispune scrisul pe calcu-lator, critica genetică va fi privată - şi este deja! - de stu-diul unui material important drag ei – ciornele şi variante-le. Şi mă întreb cât se pot păstra aceste texte, oriunde s-ar afla ele şi oricui ar aparţine, în fişiere virtuale, sau pe CD-uri şi stick-uri, sau în biblioteci virtuale. Totul mi se pare o uriaşă himeră sortită repede evanescenţei! Vom rămâne oare fără cărţi şi fără biblioteci virtuale? Da´ asta-i altă

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

261

problemă, marginală anchetei iniţiate de tine, dragă amice Mihai Barbu… Iar eu pot foarte bine să mă înşel.

De scris scriu în fiecare săptămână, aproape exclusiv la domiciliu. Când mă duc la munte, la mine, lângă cabana Rusu, sunt întrebat dacă stau acolo şi scriu! Niciodată, chiar dacă să zicem că lumea ştia că Marin Preda se ducea la Mogoşoaia să scrie. Niciodată, căci acolo şi oriunde aiurea, în călătorii, de pildă, uit de scris. Să fie hoinăreala, în natură sau culturală, o plăcere mai mare decât scrisul? În tot cazul, în ce mă priveşte, între ele şi scris nu este o relaţie directă ci una indirectă. De aceea cred că n-am scris, până acum aproape deloc, note de călătorie. Acumulările se metamorfo-zează şi aşteaptă un moment oportun în subconştientul meu de… scriitor, atâta cât sunt, atâtea câte sunt. Dar scrisul mă însoţeşte, aproape zilnic, ca şi cărţile. Apropo, în final vreau să repovestesc o întâmplare plină de tâlc legată de André Gide. Ştiu că într-o bună zi Maestrul a primit o scrisoare şi un manuscris de la un tânăr. După ce îşi spu-nea păsul, în încheiere tânărul îl ruga pe Gide cam aşa: „Maestre, v-aş ruga ca după ce-mi citiţi manuscrisul să-mi spuneţi ce să fac - să continui sau să mă las?” La care Ma-estrul îi răspunde, amuzat, cred: „Tinere, poţi să te laşi de scris şi nu o faci?” Aşa că la întrebarea de ce scriem, aş răspunde în felul următor: „Pentru că nu ne putem lăsa”. La celelalte ţi-am răspuns povestind.

Doru MOŢOC:

crisul fiind o "muncă nenormată", adică o activitate greu cuantificabilă, neîncadrabilă în parametri presta-

biliţi, mi se pare firesc ca procesul de elaborare a unei lu-crări literare să nu se desfăşoare într-un cadru anume, la un "loc de muncă", aşa cum se întâmplă în cazul altor pro-fesii. Sigur, se vorbeşte de "masa de lucru" a scriitorului, ceea ce te duce cu gândul la un birou, sau la o măsuţă multi-funcţională pe care se află un computer. Probabil că, în cazul multora dintre confraţi, chiar aşa stau lucruri-le. În tinereţe şi eu aveam un astfel de loc predilect: masa din bucătărie. Nu era o opţiune deliberată, ci ţinea de îm-

S

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

262

prejurarea că micul apartament de bloc în care locuiam nu-mi îngăduia o altă soluţie. Cu timpul am constatat că, de fapt, masa nu-mi era necesară decât în faza finală de elaborare, când transcriam sau dactilografiam lucrările. Aşa că am învăţat să scriu în orice condiţii: într-o cameră de hotel, într-o şedinţă, la o "manifestare culturală" plictisi-toare, într-un parc, în tren, aşa că astăzi răspunsul cel mai sincer ar fi: scriu pe unde apuc, dar forma finală o dau acasă, în linişte, de obicei noaptea, aşezat în faţa compute-rului. Când scriu? Scriu când îmi vine. Lumea interioară a scriitorului e un fel de cazan sub presiune. Subconştientul, care a tot acumulat întâmplări, sentimente, emoţii, por-trete, reflecţii şi tot felul de alte lucruri, aglutinate în cu-vinte nescrise încă, începe să preseze pentru ca aceste cuvinte să capete chip material, adică să iasă la lumină. Inefabile supape interioare încep să ţiuie şi atunci scriito-rul pune mâna pe pix şi începe să scrie, eliberând cuvinte-le. Cel puţin aşa se petrec lucrurile în cazul meu. Ce face mai apoi scriitorul cu ele, cum le combină şi le şlefuieşte, cum le încheagă într-o structură armonioasă, e o altă po-veste. Cum scriu? Parţial am răspuns deja. Ar trebui să adaug că scriu destul de chinuit, că rareori o lucrare îmi iese "din prima", că procesul de elaborare finală e lung şi sinuos, că mereu revin, tai, adaug, restructurez, până ce mă pot declara parţial (întotdeauna numai parţial!) mul-ţumit şi mă hotărăsc să scot textul în lume, convins că altminteri n-am să-l mai isprăvesc niciodată. Cred - nu ştiu unde am citit asta - că un scriitor adevărat trudeşte mereu la ceva imposibil. Asta e... De ce scriu? Habar n-am. Cred că numai Dumnezeu ar putea da un răspuns la întrebarea asta. Aş putea spune că, dincolo de unele moti-vaţii mai mărunte, mă hrănesc cu speranţa (iluzorie?) că literatura i-ar putea face pe oameni mai sensibili şi mai buni. Pentru cine scriu? N-am un public ţintă. În nici un caz nu scriu pentru a fi "pe trend", pentru a plăcea critici-lor sau unui cerc restrâns de "iniţiaţi". Teatrul e o artă prin excelenţă democratică. Dacă un text de-al meu, urcat pe scenă, a mişcat ceva în sufletul unui singur om, nimerit fie

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

263

şi întâmplător, într-o sală de spectacol, înseamnă că nimic nu e pierdut şi că truda mea n-a fost zadarnică.

Gheorghe MOCUŢA (5 iunie 1953 - 28 noiembrie 2017):

nde, când şi cum scriu? De obicei scriu cu mintea limpede şi cu stomacul gol. Ghemuit sau cu caietul pe

genunchi, într-o poziţie cât mai comodă, în pat sau în fotoliu. Când am stomacul plin, mă pedepsesc, mai ales după-amiază şi transpir la computer, odată cu intrarea în noul mileniu. Înainte, la maşina de scris. Nu scriu nicioda-tă direct ci după ciornele scrise cu pixul sau cu creionul. Scriu greoi când e vorba de versuri, ceva mai uşor când scriu despre cărţile altora. Şi asta pentru că gândul pur e ca argintul viu, îţi scapă chiar şi atunci când crezi că l-ai luat în stăpânire. Ah, câte versuri am ratat din cauza lenei sau nepăsării, a greşelii neiertătoare de a nu nota imediat ideea sau imaginea. Queneau are nişte versuri teribile despre acest moment al inspiraţiei, pe care o aseamănă cu un pisoi străin pe care încearcă să-l ademenească: „Pis, pis, pis” se adresează el inspiraţiei, după care adaugă cu umor: „Hmm, porcul, a şters-o!” sau cam aşa ceva. Aşa se întâmplă şi cu iluminările declanşate în mintea noastră, în anumite momente ale aşa-zisei inspiraţii. Adică seara târziu când toată lumea s-a dus la culcare sau dimineaţa devreme când e linişte şi din marea subconştientului valurile au aruncat pe ţărm un mesaj, un gând pur, o scăpărare a misterului. De ce şi pentru cine? Experienţa m-a învăţat că dacă vrei să te respecţi, aştepţi starea de graţie, dar cum de multe ori realizezi că efortul tău e gra-tuit, e bine să-ţi provoci tu însuţi „monstrul”, după un anumit program. Iar când vezi că nu ţine nici asta, e bine să încerci să te urăşti puţin, şi dacă nici din ura de sine nu iese nimic, e bine să renunţi. Dacă nu renunţi la timp rişti să-ţi caligrafiezi tâmpeniile. Inspiraţia există cu adevărat, dar în mod paradoxal ea se poate naşte şi din veghe, din pândă. Dar şi din joc, din gratuitate, din plictis, din frus-trare sau resentiment. În poezie nu ţine să fii elev silitor şi să îţi faci temele la timp. Există însă o „oră aurorală” când

U

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

264

cugetul tău tânjeşte după o formă de expresie. Aceea e clipa pe care o pândeşti aproape zilnic/ silnic pentru a te trece pe curat. Cu timpul am devenit un tipicar şi sclavul obişnuinţei. Nu pot spune că deţin o reţetă şi după o vre-me renunţ la elucubraţiile care nu au devenit versuri, care nu s-au sudat într-o imagine coerentă. Pentru că a scrie înseamnă a crea noi legături între tine şi Celălalt, între eu şi lume. Înseamnă a intra în vibraţie. Poezia e istoria emo-ţiilor mele, dar numai a acelora pe care am reuşit să le ţin în frâu. În critică suntem pândiţi de amatorism. Eu însumi am scris la început din amatorism, dintr-o anumită solida-ritate. Dar şi ca să-mi fac ordine în lecturi, să văd cum scriu alţii. Mânat de demonul interpretării. Lucrurile s-au schimbat când am început să scriu la revista “Arca”, când în februarie 1990, poetul Vasile Dan a avut iniţiativa fondării unei reviste de cultură la Arad. Am început să ţin cont de criterii: estetica, autenticitatea, specificul autorului. Pe de altă parte oferta actuală de carte tipărită depăşeşte orice închipuire. Şi apoi criticii s-au aciuat prin universităţi pentru că meseria de critic nu prea există. Nu te plăteşte nimeni ca să scrii despre cărţile celorlalţi. Trebuie să trăieşti din altceva, eu sunt profesor de franceză la Liceul din Curtici. Cetitul cărţilor nu mai e nici prea plăcut, - e mult amatorism, snobism, mediocritate, - nici de folos. Dacă mă specializam ca profesor în meditaţii la domiciliu mai câştigam un salariu-două, pe muncă cinstită. Aşa, colaborez voluntar la două reviste. Ca scriitor nu eşti băgat în seamă nici măcar la punctajul pentru salariul de merit şi gradaţiile de merit care se dau în învăţământ. Activitatea culturală în afara şcolii nu interesează iar faptul că eşti autor nici atât. Dom’le nu e nici o afacere să fii scriitor, eşti luat la mişto de băieţii şi fetele cu meditaţii şi de managerii fără portofoliu. Ca cititor şi interpret de literatură am încercat să monitorizez o literatură a zonei, să promovez valori din zona de vest, să le fac cunoscute. Nu sunt prea sistematic, nu-mi fac proiecte, scriu din mers. Până acum mi-au ieşit bine vreo două cărţi: Printre nouăzecişti, (Tracus Arte, 2013) şi Literatura Vestului apropiat, (Mirador, 2013) de fapt un Dicţionar biobibliografic al Filialei Arad a

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

265

Uniunii Scriitorilor. Pentru cine scriu, asta n-o s-o aflu niciodată.

Cornel NISTEA:

m refuzat mereu să-mi pun întrebarea de ce scriu şi pentru cine scriu, aceasta şi după ce scrisul a devenit

prioritate absolută a existenţei mele. Tot timpul mi-a fost suficient să constat că există o motivaţie a nevoii de a scrie, de cele mai multe ori inconştiente. Scriam, aşadar, dintr-un impuls greu de definit. A existat permanent un efort de voinţă şi travaliu, convins că şi în literatură se ajunge la performanţă doar prin sacrificiul asumat al auto-rului, acela de a rămâne mereu în spatele cortinei, în efor-tul său de a se metamorfoza în narator şi personaj, creaţia lui nefiind decât reflexul privirii fizionomiei sale într-o nesfârşită galerie de oglinzi de mai bună sau mai proastă calitate într-un parcurs ce reface experienţele sale de viaţă şi ale lumii din diferite epoci istorice. Altfel spus, cred că literatura nu-i decât rezultatul revoltei sinelui în încerca-rea adeseori disperată de a-şi lămuri controversele, de a scăpa de obsesii, scrisul devenind o supapă a defulării în speranţa evadării din captivitatea în care a fost ţinut pri-zonier încă de la începuturile sale, ca să poată spune: Scriu, sunt liber!...

În ce cred? Peste câteva generaţii, ceea ce a creat uma-nitatea – literatura, artele – va reapărea ca sursă de (re)emancipare a omenirii, cartea pe suport de hârtie de-venind o raritate de lux, râvnită dincolo de închipuirea celor de azi.

Aurel PANTEA:

criu absolut capricios şi la hazard. Scriitorul nu are pla-nificări. Proiectele scriitorului sunt făcute pentru a fi

contrazise de practica scrisului. Eu scriu în pat, scriu la laptop, scriu pe calculator, scriu de mână, scriu cu cernea-lă, scriu cu pixul în toate felurile, eu sunt un desfrânat al scrisului. N-am norme, n-am rigori, n-am disciplină, sunt

A

S

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

266

indisciplinatul de profesie. Scriu seara, scriu dimineaţa, scriu nopţile, scriu la amiază, scriu la prânz, mă ridic dintr-o adunare solemnă, mă ridic şi mă duc să scriu ca acuma de exemplu, când am ieşit afară ca să îl întâlnesc pe Mihai Barbu. Scrisul este terorizant, este irepresibil, este singura presiune pe care o suport cu voluptate, toate cele-lalte presiuni îmi displac însă presiunea scrisului este ge-neratoare de voluptate ca o noapte de dragoste. Când scriu ori mănânc, ori îmi privesc soţia (care îmi este foarte dragă) ori mă cert cu cineva. Viaţa elaborării unui poem este absolut discontinuă. Există, la început. Pentru că vă vorbeam despre hazard, hazardul este logica mea supre-mă.

Ovidiu PECICAN:

e ce scriu? Acum nu mai știu. A trecut mai bine de jumătate de secol de când am început să pictez neîn-

demânatic litere lăbărțate pe caiete liniate orizontal și înclinat, pentru a-mi regulariza ductul. Se vor fi întâlnit acolo, „la izvoare”, mai multe lucruri... Unul dintre ele era că tata citea și se distra, îi plăcea să treacă dincolo de ceea ce mie mi se prezenta ca o înșiruire de semne ritmic dis-tribuite pe rânduri, pagină de pagină. Era o legătură mis-terioasă între ele și imaginile succedându-se neregulat, uneori alb-negru, alte ori colorate, cu personaje și acțiuni enigmatice, demne de interes, dar pe care nu stătea ni-meni să mi le explice în răsfoirile mele solitare din apropi-erea bibliotecii.

A mai fost apoi și secretul scrisului și al cititului, al că-rui mister l-am putut destul de precis măsura pe când exersam recunoașterea grupurilor de sunete și de litere „ce”, „ci” sau „ghe”, „ghi”. De ce nu se citeau, primele, „che”, „chi” și de ce trei litere sunau ca două sunete („ghe”, „ghi”)? Mergeam încet și aproximativ de la un cuvânt la altul, stâlcindu-le pe unele, amețindu-le pe altele, fără nicio predilecție sau vreun har înnăscut, izbindu-mă de necesitatea de a dezlega corect acest rebus, spre a bineme-

D

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

267

rita cuvenitele aprecieri. Nu prea reușeam mare lucru... Iar pe urmă, nici nu știu cum, am... „sărit gardul”. Dintr-o dată, citind ceea ce abia descifrasem anterior, nu am mai zărit literele, ci lucrurile și întâmplările de care se vorbea prin intermediul literelor. Între timp, în anii din urmă, am descoperit comparația potrivită pentru a face mai ușor de înțeles „traversarea cortinei”, ruperea vălului, trecerea dincolo de materialitatea și aparența literelor: șirurile de cifre care curg pe fundalul verde al ecranului din filmul Matrix se transformă fără preaviz în realitatea vizibilă, cu trecători pe o stradă citadină, cu zgârie-nori, și o frumoasă în roșu, călcând ritmic asfaltul, într-o zi relativ caldă a unui an plauzibil...

Așa mi-am dat seama – treptat, în timp, nu dintr-o dată – că așternând, caligrafic sau nu, nu prea avea importanță, litere pe hârtie, pot compune lumea după cum îmi vine la socoteală. Îmi plăcea, desigur, altfel decât așa cum se or-ganiza în jurul meu, cu o violență jovială intempestivă, care mă buimăcea fiindcă, nu o dată, venea de la apropia-ții din jurul meu, oameni de soi și de ispravă, latini și tem-peramentali însă, pentru care existențialismul nu era o doctrină clădită în jurul unor concepte, ci sângerarea len-tă,dar permanentă, pe care o lăsau în urmă viețile lor. Îi iubeam și mă iubeau tare și, deși nu m-au bătut niciodată cu adevărat, viața mea de copil alături de ei a însemnat o școală aspră, plină de neprevăzut, de angoase, de culori și parfumuri otrăvitoare, de parcă aș fi trăit într-un port ar-gentinian, printre cuțitari mari dansatori de tango... Mă mâna – încă nelămurit – dorința de a scăpa din strânsoa-rea acelei lumi și, totodată, speranța că aș putea-o trans-porta, că aș fi cumva în stare să o duc cu mine într-un cer mai pur, eliberând-o de intensitățile ei de nesuportat sau de zonele stătute, băltind în latență, curățind-o cumva fără să o falsific, făcând-o mai a mea decât fusese vreoda-tă... Mai erau acolo, cred, și speranțe de recompensă, bu-curia anticipativă pe care mi-ar fi făcut-o o expresie de apreciere din partea tatii sau a mamei care, firește, mă prețuiau deja și vedeau încă de pe atunci în mine ceea ce

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

268

eu nu vedeam încă și nu văd, cu siguranță, nici acum, du-pă cum, foarte probabil, nu voi vedea niciodată.

Cred însă că l-am imitat pe tata la început, fiindcă el scria și proză, dar și poezie, mai ales poezie, mereu nos-talgică și tristă, semănând un pic cu romanțele și muzica de petrecere de la chefurile familiei, cu care, la drept vor-bind, semăna fără să semene, neavând nici în clin, nici în mânecă una cu alta...

M-am deșteptat scriind devreme, ținând jurnale naive, cu consemnări ridicole, începând partituri literare pe care nu aveam cum și nu știam dacă ori în ce fel să le conti-nui... Mă trezeam scriind, imitând, făcând adaptări de tonalitate după cărți citite ori numai răsfoite, influențat de filmele pe care le vedeam și de discuțiile din jurul meu... Creșteam în umbra bibliotecii familiei, plină de cărți cu cotoare colorate, pe care e destul să închid ochii pentru a le vedea în ordinea în care stăteau pe atunci pe rafturi. Și mi-am dorit, nu tocmai conștient, să mă înșirui alături, să fiu și eu unul dintre cei pe care, venind acasă, un cititor pasionat îi scoate cu două degete din raftul plin, hotărând că ar fi un moment potrivit pentru a petrece niște timp în pagina mea.

După ce am început să citesc romane acaparatoare, ca-re mă transportau instantaneu, cu mare forță, în universu-rile lor, mi-am dorit să scriu ca să aflu secretul pătrunderii în lumea personajelor pe care le adoram. Cred în continu-are că între personaje și autor există o relație, un raport de înrudire, o consangvinitate care nu poate rămâne nemar-cată în viețile noastre. Dacă nu puteam deveni „contem-poran” și prieten cu personajele altora, măcar ale mele, răsărite din viața mea fantasmatică, m-aș fi bucurat să îmi devină accesibile. Încă nu realizam pe atunci cu câtă forță ies personajele din cărți, începând să circule printre oa-meni, devenind protagoniste ale unei galerii de imagini, ale unor filme chiar, apărând pe tricouri sau plase, iposta-ziate în sculpturi și picturi dintre cele mai diverse, deve-nind arhetipuri și mituri... Este aici o complicitate defini-torie pentru meseria de scriitor și ea mă face fidel acesteia,

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

269

cu valoarea unei vocații pe care nimic altceva nu îmi spu-ne cu la fel de multă putere dacă o am sau nu.

Pe urmă, nu știu cum, m-am trezit publicând de-a val-ma... Dar începuturile, cauzele prime, geneza, cam pe aici le-aș căuta...

Denisa POPESCU:

nde? Scriu în intimitatea apartamentului de 50 de mp. din Pitești, pe genunchi, scufundată în canapeaua

moştenită de la fostul proprietar, la o parte de rumoare şi de zvâcnete străine. Acolo şi numai acolo scriu, cu ochii inimii şi ai minţii larg deschişi către evenimentul, sărbă-toarea, ceremonia care este textul literar. O singură dată mi s-a întâmplat să scriu în altă parte. Şi a fost vorba de-spre o carte întreagă. Era o pensiune grecească, era noap-te, era un pat în care respirase şi altcineva. Când? Nu exis-tă un moment prestabilit. Există Îngerul care vine şi-mi şopteşte la ureche. Şi mai există şi salturile personale în gol, abisurile din care trebuie să ies la un moment dat. Versurile mele sunt trompete ale Cerului, victorios în bă-tălia cu prăpastia care mă defineşte. Cum? De cele mai multe ori, scriu în transă. Sau ca în transă. Cuvântul o ia înaintea gestului. Ochii văd ce nu se vede de obicei, sunt şi nu sunt eu. Îmi place, mă-nfioară ce trăiesc, nu m-am speriat până acum niciodată. Evident că las la dospit ce-a ieşit. Revin asupra textului după zile bune, cu o altfel de luciditate, una de vânător, ba chiar de animal de pradă. Eu mă hăituiesc pe mine însămi. De ce? Scriu, pentru că nu pot altfel. Ţine de metabolismul spiritului meu. Cred că aş putea trăi fără oameni, nu şi fără cuvinte. Pentru cine? Scriu, în primul rând, pentru mine, ca să mă menţin în viaţă. Scriu apoi pentru cei asemenea mie, iar bucuria de a-i descoperi şi de a le vedea ochii strălucind, în relaţie cu poemul, nu se compară cu nimic altceva.

U

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

270

Mircea STÂNCEL:

ândva scriam oriunde: pe tren, în autobuz, pe stradă, acum nu mai pot scrie decât lângă biblioteca pe care o

am. Sunt asemenea lui Anteu, când nu mă aflu cu spatele la bibliotecă îmi pierd puterile. Cineva nevăzut din acest spațiu îmi dă forță vitală.

Scriu de obicei dimineața, atunci am energie necesară pentru scris, rareori scriu către seară, noaptea niciodată. Scrisul de dimineață, pentru mine, nu se compară cu scri-sul din alte perioade ale zilei, sau ale nopții.

De prin anii șaptezeci, am început să scriu direct la ma-șina de scris, apoi de când au apărut calculatoarele, tastez. Nu știu dacă aș mai putea scrie un text lung de mână, cu pixul sau cu creionul. Cred că este pierdere de timp să faci două munci pentru același text. Mi-a dispărut plăcerea scrisului de mână, de multă vreme, și nu știu dacă este un lucru rău sau un lucru bun. Aveam un scris de mână fru-mos, mi-au spus unii.

Acum, sincer să fiu, nu mai știu pentru cine scriu, cândva știam... Cu mult timp în urmă, secret, eram între-bat pe stradă, de anumiți cunoscuți, cam în felul acesta: Ce-ai vrut să spui tu în versul ăsta? Și eu, știind despre ce este vorba, le dădeam un răspuns „satisfăcător”. Cu toate astea, trebuie să spun că mă bucuram atunci de impactul scrisului meu. Astăzi, nu mai întreabă nimeni ce-am vrut să spun în versul X sau Y. Acum, mă gândesc la un public mai larg, pe care-l aștept cu sufletul la gură. Dar cred că ar fi bine să scriu, mai întâi, pentru mine și să mă simt fericit cu poveștile mele... Nu știu pentru câți oameni sunt credi-bile „realitățile” visate de mine?

După ce am terminat o carte, am impresia că s-a sfârșit totul. Nu după mult timp însă încep altă carte; am proiec-te care așteaptă la rând, dar niciodată nu știu care va intra primul în lucru.

Mai cred că fiecare scriitor trăiește cu impresia că ceea ce face el este util prezentului și posterității. Mai mult sau mai puțin.

C

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

271

Cornel Mihai UNGUREANU:

magic să creezi personaje, să te avânţi pe tărâmul poveştilor. Se întâmplă să notez câte-o idee în diverse

situaţii – când sunt cu prietenii, mai ales, ori pe stradă, pe plajă, în timpul spectacolelor de la teatru sau al întâlnirilor cu scriitori, înainte de culcare - nici nu pot dormi dacă nu am la îndemână câteva foi goale şi un pix, chiar dacă sunt şi zile în care nu le folosesc. Toate cuvintele mâzgălite astfel, în grabă, se varsă însă în caietele sau în computerul din camera mea, aşa că scriu cu adevărat la masa de lucru. Nu am predilecţii temporale, scriu în toate părţile zilei şi în prima a nopţii. Au fost şi ani în care am scris în toate părţile nopţii. Fac şi “caligrafie” în jurnal, dar folosesc mai mult calculatorul. Scriu agale, luându-mi tot timpul necesar, sau scriu alert, pentru a respecta un dead line ori din nevoia de a recupera timpul pierdut. Uneori, cuvintele curg şuvoi, alteori mă blochez la o cronică de spectacol şi e altfel când scriu proză şi e altfel când scriu teatru, doar notarea în jurnal e lesnicioasă. Ca scriitor, nu vreau să trec pe lângă aceste lumi blocate, pe lângă bogăţia de trăire ficţională a fiecă-ruia, pentru că, făcând asta, am impresia că rămân la su-prafaţa lucrurilor. Degeaba cizelezi mereu limbajul, de-geaba îţi construieşti un stil, dacă ratezi resorturile intime, delicateţea, instinctul, ascunzişurile sufletului şi ale min-ţii. Viaţa nu e nesfârşită şi totuşi nu avem curaj să facem anumite lucruri, să ieşim din uniformitate, scrisul însă îţi permite totul, îţi dă o libertate absolută, te scoate din sis-temul de restricţii, nu mai ai nevoie de consimţământul altuia, cum se mai întâmplă în lumea noastră relaţională. Poţi fi tu însuţi, poţi visa şi împlini visuri, dar, desigur, acestea au valoare doar dacă le şi transpui cum se cuvine. Pare la îndemână să converteşti în literatură marile sau micile întâmplări, încercările pe care Dumnezeu ţi le tri-mite, dar ai nevoie de har. Abia atunci devine magic să creezi personaje, să te avânţi pe tărâmul poveştilor, să deschizi orizonturi, să faci în ciudă cotidianului, folosind

E

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

272

scrisul ca pe un scut, ca pe un atenuator fonic în faţa va-carmului din spaţiul public, a zgomotului de fond care creşte mereu, a minciunii, violenţei şi vulgarităţii. E ono-rabil, chiar eroic astăzi, să fii un scriitor-călăuză, o conşti-inţă publică, să spui adevăruri care sună neverosimil în oceanul de manipulare. Şi sunt atâtea alte drumuri, înfri-coşător de multe, pe care poţi apuca! Scriu cu încrederea în forţa cuvântului. În ciuda multiplelor crize despre care se tot vorbeşte – cea a lecturii, a tirajelor, a cărţii, în ciuda ponderii tot mai însemnate pe care o au în viaţa de zi cu zi televiziunea, internetul, tabletele şi alte suporturi aduse de noile tehnologii, ştiu că există în noi plăcerea de a as-culta sau de a citi poveşti - fie în singurătate, fie în jurul focului. Cineva trebuie să le spună, să le inventeze, asta nu e uşor şi cere un sacrificiu. Radu VANCU:

u locuiesc într-o mansardă. Ultimele cărţi, de prin 2008 – 2009 încoace, le-am scris la calculatorul de sub ter-

mopanul acelei mansarde, noaptea. Dar nu din cauză că aş avea tabieturi sau că m-aş simţi foarte legat de locul acela ci din cauză că este cel mai apropiat loc de pătuţul copilu-lui meu. Şi, atunci, el dormind, eu clăpărind la calculator era mult mai lesne să fac şi pe dădaca şi pe scriitorul, în acelaşi timp. Eu am patru fraţi mai mici şi m-am învăţat să îmi creez un fel de “cocon” protector de mic. Îmi scriam temele în timp ce ei săreau pe birou, pe masă, îmi trăgeau caietul de sub ochi şi aşa mai departe. Deci pot să scriu foarte lesne aproape oriunde şi oricând. Însă e drept că ceilalţi scriitori, ca să vorbesc şi despre ei, e altfel. Cunosc, să zic, aşa o familie de scriitori care nu pot scrie decât în anumite condiţii. Sunt foarte pretenţioşi. Îmi vin în minte doi scriitori foarte buni, Mircea Cărtărescu şi Dan Coman. Cărtărescu poate să scrie numai dacă e singur în casă, numai pe un anumit tip de hârtie şi cu un anumit fel de pix BIC. Mi-a explicat el mie, odată, că hârtia are nu ştiu ce striaţii care îl ajută să nu îi fuga pixul de pe hârtie. Dan Coman, la fel, poate să scrie doar dacă e singur pe scara lui

E

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

273

de bloc şi doar dacă are un anumit liniament al foilor. Pe mine mă amuză tabieturile astea a lor. Nu înţeleg de ce se blochează un scriitor atunci când foaia e liniată altfel de-cât ar vrea el. Dar sunt foarte mulţumit, pe de altă parte, să văd că literatura lor e atât de minunată şi că le iese atât de bine. Aşa că le accept orice fel de tabieturi. Când am dead line-uri (şi le am destul de frecvent) scriu circulând între festivalurile, lecturile şi evenimentele la care sunt invitat. Scriu în autobuz, în autogări şi nu am nici o pro-blemă în a scrie de mână, cu pixul (nu neapărat cu pixuri BIC) textele respective. Spaţiul literaturii, oricum, e de fapt un spaţiu mental. Scrii în mintea ta sau, mă rog, unii tradiţionalişti ar spune într-un spaţiu mai aproape de ini-ma ta decât de creier şi, apoi, doar le transcrii. Deci, litera-tura, pentru mine, e un fenomen de transcriere. Se întâm-plă, mai întâi, în acest spaţiu intim din interior despre care vorbeam şi, apoi, transcrii. Din punctul asta de vede-re aş spune că scriu oriunde, oricând şi oricât căci sunt şi un grafoman mărturisit. Am spus că sunt grafoman şi, ca să certific lucrul ăsta, într-un an mi-au ieşit trei cărţi. Îmi e greu să zic care e cea mai recentă. O traducere din John Bartman, este poetul american la care ţin enorm şi sper ca traducerea asta va avea un efect catalectic asupra poeziei române contemporane. Apoi, mi-a a ieşit o antologie la care ţin foarte mult şi la care lucrez împreună cu Claudiu Komartin, de 3 ani de zile, se cheamă „Cele mai frumoase poeme din 2012”. În fiecare an eu, cu Claudiu Komartin, selectăm din ceea ce s-a publicat în anul anterior ce cre-dem noi mai valoros. Facem asta pentru a facilita accesul publicului la poezie. Poezia circulă greu dar dacă o centra-lizezi pe toată (toată poezia bună, vreau să spun) într-o antologie e mult mai lesne să ajungă lumea la ea. A treia carte e o carte de eseuri, de critică literară care se cheamă „Mistica poeziei” şi care conţine texte despre poezia scrisă din punctul de vedere al unui poet. Pentru că eu nu cred că sunt un critic literar. Sunt un poet care scrie despre ceilalţi poeţi cu invidie galbenă, cu admiraţie roz şi sunt reacţii la poezie mai degrabă decât critică literară. Îmi place mai mult domeniul meu de “grafomanie privată”

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

274

care devine, fatalmente, publică şi care ţine de poezie. Temele mele sunt extrem de simple, aş zice chiar simplis-te. Sunt un poet domestic care admiră poeţii sălbatici. Fireşte... Sunt un poet domestic care scrie despre familie. Am o carte despre fiul meu, una despre soţia mea, trei cărţi despre tatăl meu care s-a sinucis şi, sigur, că în poe-zie micile traume sunt la fel de importante ca şi marile bucurii familiale. Am o carte despre alcool care a fost, timp de aproape un deceniu, un amic foarte apropiat, un membru al familiei mele, excesiv de apropiat şi care, din păcate sau din fericire, m-a părăsit acum vreo cinci ani de zile. Complet. Deci, în concluzie, scriu despre „acasa mea”. La final de anchetă... Înapoi la clasici Camil Petrescu Dormea puțin, scria cam 5 ore pe zi... (O relatare de Cella Serghi) “Camil lupta împotriva vieții improvizate, dezordonate, boeme. Avea, cu toate sacrificiile, femeie de serviciu; mân-ca la restaurant dar acasă avea bucătărie, și tot ce era ne-cesar pentru menaj. Timpul era împărțit strict, sever. Dis-ciplină de fier, dar inteligentă și bine gândită, nu una con-vențională, pedantă. Se scula foarte devreme, nu renunța niciodată la gimnastica de jumătate de oră. La ora opt ieșea pe ușă, își cumpăra gazetele, toate câte apăreau. La ora opt și douăzeci era la Capșa, își comanda cafeaua și răsfoia ziarele. Știa să le parcurgă cu maximă viteză. Știa să-și arunce ochii peste articole și să citească doar ceea ce i se părea important. Sublinia, nota. La nouă și jumătate pleca spre casă. Lucra până la douăsprezece și jumătate. Apoi ieșea din nou pentru o scurtă plimbare sau pentru unele treburi. La unu și jumătate era la masă la Elysee. Cafeneau Corso s-a deschis mai târziu și era frecventată de scriitori mai mult pentru masa de seară. Masa lui Camil era sobră, zilnic aceeași: șnițăl, legume, brânză albă, un măr sau compot. Totul trebuia să fie proaspăt, totul era suspectat și dat de trei ori înapoi. Drumul spre casă era

Ancheta revistei

Discobolul/ 2020

275

plimbarea de după masă. Se odihnea citind, întins, cel puțin un ceas, de la patru la șase lucra. De la șase la șapte primea pe câte cineva sau trecea pe la redacții. La opt sea-ra avea întotdeauna un program, teatru sau cinema. După spectacol, la zece și jumătate, lua masa cu prietenii, la 12 era acasă și mai lucra în liniștea nopții. Dormea puțin. Avea spor la timp; nu-l risipea, deși nu refuza invitațiile. Vroia să vadă lume, temându-se ca din cauza infirmității să nu piardă contactul cu ea. Avea numai câțiva prieteni, dar foarte multe relații, și știa să și-i apropie pe cei care i-ar fi putut fi de folos. Considera scrisul muncă de ocnaș, dar își apăra apoi cu furie fiecare cuvânt pe care îl scria”. (Almanahul literar 1975 editat de Uniunea Scriitorilor din București, p.70)

Dialogi Theologiae

George REMETE

Iisus Hristos, prietenul ateilor (Calităţi ateiste specifice)

n motiv excepțional pentru care Iisus Hristos îi iu-bește special pe unii atei este deschiderea, onestita-

tea sau sinceritatea acestora. Ateii sunt deseori necin-stiți, nedrepți, îmbâcsiți de prejudecăți, mincinoși și tică-loși. Dar unii dintre ei au deschiderea de a cerceta și ones-titatea de a recunoaște un adevăr probat sau experiat. Ei refuză credința nu pentru că sunt neapărat răuvoitori, ci pentru că nu acceptă un lucru ne-probat sau ne-experiat. Ca și credincioșii, și ateii sunt de toate felurile; totuși, se pare că duplicitatea, „evlavia” sau fățărnicia îi caracteri-zează mai mult pe „credincioși” decât pe atei. Ateii sunt radicali, inflexibili și neînduplecați tocmai pentru că sunt consecvenți ideii lor; în schimb, credincioșii par mult mai pricepuți și mai dispuși la târgul cu ideile și cu principiile. În fața unei mari greutăți sau dificultăți, de obicei credin-cioșii „o scaldă”, „o dau cotită” sau „o întorc ca la Ploieşti”. Nu degeaba se spune că, pe lângă cele 4 operații aritmeti-ce cunoscute, ortodocșii au inventat pe a 5-a: „potrivirea”.

Ateilor li se pot imputa multe, dar realismul sau dorin-ța cercetării nu li se poate nega. În această privință, cre-dincioșii se arată deseori mai deficitari, fiindcă pentru mulți dintre ei credința și Dumnezeu sunt numai niște idei, afirmații sau principii: „credințe” și nu experiențe. Teologii știu că pentru mulți credincioși Dumnezeu este numai o necesitate metafizică, o proptea pentru handica-pați, lași sau indolenți, un contabil răsplătitor, un astupă-tor de goluri psihice sau un condiment spiritual, și nu o experiență. În acest caz, s-ar putea ca Dumnezeu să fie mai departe de acești „credincioși” decât de atei. O astfel de credință stearpă și inutilă o descrie chiar un teolog, povestind pățania unui convertit rațional dar ne-experimental, care „s-a declarat credincios, s-a botezat, a studiat teologia … (dar, n.n.) a realizat însă că nu a traver-sat niciodată o experiență religioasă, că a făcut doar con-

U

Dialogi Theologiae

Discobolul/ 2020

277

cluzii logice din faptul că a fost combătut logic de o persoa-nă mai experimentată” 1. De aici, putem recunoaște că ate-ul are dreptate atunci când nu acceptă decât afirmații experiate sau tangibile, probate în față.

Filosoful Fr. Nietzsche se revolta la ideea că credința creștină „ea însăși este în orice moment minunea sa pro-prie, recompensa sa, justificarea sa, «împărăția lui Dumne-zeu»” 2, ca și când ea ar refuza orice probă sau experiență. Dar el ignoră sau face abstracție de îndemnul biblic, des-chis și optimist, care proclamă: „Fiți gata totdeauna să răspundeți oricui vă cere socoteală despre nădejdea voas-tră” (I Petru 3,15). Departe de a cere o credință ne-probată, teologia creștină are totdeauna pretenția experierii, pentru că însuși Iisus Hristos este cea mai tare, mai fizică, mai palpabilă, sigură şi verificabilă probă a lui Dumnezeu. De aceea, ea nu se supără ci se bucură de onestitatea ateismu-lui care cere probe pentru orice afirmație.

Există probe exprese ale deschiderii sau onestității unor atei. Astfel, unii nu ezită să declare că „tradiția iudeo-creștină … are deja multe experiențe și anumite modele pentru rezolvarea problemelor” 3, că „poate să găsească psalmii drept descriere dinamică și chiar fantastic de actua-lă a situației din secolul XX” 4, că „fără «valorile» lui Iisus, perspectivele noastre de cultură sărăcesc” 5, iar un ateu „cu cât e mai marxist, cu atât mai adânc poate să învețe din tradiția iudeo-creștină și să-i salute pe creștini ca potențiali aliați și frați” 6. Oricât ar părea de ciudat unor teologi, asemenea deschideri ateiste spre valorile creștine au exis-tat și încă se mai arată.

1 Mitrop. Antonie Bloom, Despre credință și îndoială, Editura Cathisma, București, 2007, p. 79. 2 Fr. Nietzsche, Antichristul, 32, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996, p. 45.

3 Milan Machoveč, Jesus für Atheisten, Kreuz Verlag, Stuttgart, 1972, p. 17.

4 Ibidem.

5 Leszek Kolakowski, Geist und Ungeist christlicher Tradition, 1971,

p. 41, apud H.G. Pöhlmann, „Wer war Jesus von Nazareth?”, G. Mohn Verlag, Gütersloh, 1976, p. 12. 6 Milan Machoveč, op.cit., p. 20.

Dialogi Theologiae

Discobolul/ 2020

278

În zilele noastre, deschiderea sau onestitatea unor atei este și mai limpede și convingătoare. Astfel, o cunoscută ateistă britanică, M. Laski, declară că „atât credința în Dumnezeu cât și religiile … au modelat și modelează viețile credincioșilor așa cum nimic altceva nu o poate face” 7, că „viața mea este mai săracă decât viața unui credincios” 8, că „aș fi mai bogată sufletește dacă m-aș conecta la această idee (a credinței, n.n.)” 9, că „rugăciunea devine o sursă extraordinară de putere și mângâiere” 10 iar „rugăciunea inimii … m-a interesat în mod deosebit … fiindcă am avut mereu certitudinea eficienței ei” 11, încât concluzia finală este aceea că „religia este … ceva legat de cea mai profundă dezvoltare a ființei omenești” 12. După cum se vede, există atei nu numai bine informați și onești, ci chiar bine inten-ționați și receptivi, care nu ezită să recunoască și chiar să-și dorească valorile religioase.

De foarte multe ori, unii devin atei nu datorită unor idei, argumentări, principii sau diferențe ideatice ci, mult mai simplu, datorită defectelor, greșelilor și ratărilor cre-dincioșilor. Este foarte probabil că, mai presus de toate celelalte motive, ceea ce-l face pe om credincios sau ne-credincios este calitatea reprezentanților unei religii. Dacă întâmplarea face ca un copil sau chiar un matur să întâl-nească un cleric venerabil (precum cel întâlnit de infracto-rul Jean Valjean, din romanul „Mizerabilii” al lui V. Hugo), calitatea acestuia impresionează enorm și poate schimba o viață. Dar și invers: dacă un om experiază brutal și repetat impostura și ticăloșia clericilor, nu trebuie să se mire cine-va că respectivul ajunge ateu. Tocmai de aceea, este im-presionant și obligatoriu să subliniem că există și atei onești, care nu se lasă furați de impresii superficiale sau ne-esențiale și au rigoarea și răbdarea să judece principial.

7 Marghanita Laski, în Mitrop. Antonie Bloom, Dumnezeu și Omul,

Editura Sophia, București, 2011, p. 59. 8 Ibidem, p. 60.

9 Ibidem, p. 57.

10 Ibidem, p. 48-49.

11 Ibidem, p. 17.

12 Ibidem, p. 44.

Dialogi Theologiae

Discobolul/ 2020

279

Astfel, ateul Albert Camus subliniază, în chip excepțional și memorabil, că „onestitatea constă din a judeca o doctri-nă după culmile ei, nu după subproduse” 13. Formularea lui Camus este foarte importantă, nu numai pentru onestita-tea lui admirabilă, ci și pentru că dă măsura adevărată a judecării credințelor. Căci dacă am crede că o credință, o filosofie, o doctrină sau o învățătură trebuie judecată fă-când o medie între subproduse și reușitele înalte (sau lu-ând în considerare numai subprodusele), atunci religiile s-ar discredita și s-ar decredibiliza, având în vedere defecte-le și eșecurile membrilor. În schimb, dacă le judecăm după vârfurile ei, atunci vom constata că toate religiile au valori doctrinare și morale dar religia creștină este incomparabi-lă, doctrinar prin ideea întrupării lui Dumnezeu și moral prin realizarea sfințeniei (adică a sfinților) pe pământ.

Onestitatea unor atei nu salvează, desigur, ateismul, ci-i face inteligibili și credibili pe unii. Dar ea este remarcabi-lă, impune nuanțarea și dă posibilitatea unui dialog auten-tic între teologi și atei, iar teologul autentic se bucură și recunoaște că „pe Dumnezeu … Îl mulțumește mai mult adevărul necredinței decât falsitatea credinței” 14. Într-adevăr, cercetătorul riguros trebuie să recunoască parado-xul că dacă teologii se arată avantajați și superiori datorită credinței iar ateii se văd mai săraci datorită necredinței, în schimb credincioșii sunt mult mai ispitiți să joace evlavia, să fie „diplomați”, oportuniști, acaparatori și șmecheri, în timp ce ateii se arată în general mai simpli, mai direcți și poate mai sinceri. Culmea paradoxului este faptul că cre-dința se pretează mai bine șmecheriei, ipocriziei și falsifi-cării, în timp ce necredința e mai antipatică, dar și mai simplă, mai clară, tranșantă și poate mai onestă.

Un alt merit al unor atei este disponibilitatea și în-țelegerea reală a unor puncte doctrinare creștine. Astfel, unii au meritul că reușesc să facă distincția între

13

Albert Camus, interviu în „Revue de Caire”, 1948, apud „Eseuri”, Editura Univers, București, 1971, p. 376. 14

Mitrop. Antonie Bloom, Dumnezeu și Omul, Editura Sophia, Bu-curești, 2011, p. 60.

Dialogi Theologiae

Discobolul/ 2020

280

creștinism și creștinătate, adică între originarul, modelul sau idealul evanghelic și realizarea concretă sau istorică, între ceea ce trebuia și ceea ce s-a întâmplat în realitate. Nu încape nicio îndoială că între ele „se cască o contradic-ție. Ei așteptau o rapidă prefacere eshatologică – a urmat istoria creștinismului. Așteptau împărăția lui Dumnezeu – a venit Biserica” 15. E adevărat – așa cum explicam în volu-mele anterioare – că diferența între creștinism și creștină-tate era inevitabilă și normală, totuși ea rămâne dureroasă și motiv de scandal pentru necreștini. Important este însă că unii atei știu să facă distincția, nu le confundă și nu aruncă odată cu copaia și pruncul. Chiar și teribilul „Antichrist” al lui Nietzsche „este construit pe neta opozi-ție dintre creștinismul lui Iisus și creștinătate, între simbo-lismul original care este Iisus și istoria creștinătății, a legi-lor, normelor, comportamentelor …” 16, astfel încât la el și la unii atei „e vorba de critica acestui sau acelui timp și nu de critica idealurilor propriu-zise ale lui Iisus” 17. Având în vedere că există destui „credincioși” care se smintesc re-pede în fața permanentelor defecte și păcate ale creștini-lor, atunci distincția între dorință și posibilitate, între ide-alul creștin și realizarea lui istorică, reușită de atei, este cu totul meritorie.

Tot astfel, o mulțime de teologi se ciondănesc în pole-mica privind raportarea lui Iisus la Legea mozaică: dacă a schimbat-o sau nu, dacă a intenționat sau nu. Teologii evrei socotesc că nu, iar cei creștini spun că da, invocând în sprijinul lor și victoria sau realitatea istorică milenară a creștinismului. Deși polemica pare nesfârșită, unii atei se dovedesc buni teologi și reușesc – oricât de surprinși ar fi credincioșii – să argumenteze convingător, prin onestitate și rigoare, că „e înafara oricărei discuții că El (Iisus, n.n.) nu voia să înfrângă iudaismul, ci numai să-l împlinească în mod consecvent. Totuși … este ușor de înțeles că tocmai

15

M. Machoveč, Jesus für Atheisten, ed.cit., p. 255. 16

Massimo Cacciari, Le Jésus de Nietzsche, Editions de l´éclat, Paris, 2011, p. 22. 17

M. Machoveč, Jesus für Atheisten, p. 254.

Dialogi Theologiae

Discobolul/ 2020

281

împlinirea este totdeauna, într-un sens anume, desființare” 18. Ateul înțelege că împlinirea și depășirea simultană con-stituie un paradox, dar el se dovedește capabil să-l vadă și să-l exprime: „Dizolvarea «Legii Vechi», poziția dură față de iudaism … este paradoxul mișcării lui Iisus. Deja în Evanghelia lui Ioan, Iisus nu este supusul legii iudaice, ca la Matei ci … oponentul iudeilor în general” 19. Așadar, ateis-mul nu este în chip necesar primitiv și grosolan, ci e capa-bil și de nuanțări excelente și binevenite.

Cercetătorii se complac deseori în înțelegeri și expri-mări reducționiste privind credința creștină. Există destui teologi care prezintă pe Iisus, Evanghelia și credința creș-tină fie ca revoluționare, fie ca neutre sau indiferente poli-tic, social și istoric. Față de aceste „teologii”, este cu totul merituos și îmbucurător aportul unor comentatori atei, care disting bine și nuanțează precis raportarea lui Iisus și a credinței creștine la istorie și la lume, precizând că „creș-tinismul primar n-a fost o mișcare politică și socială … to-tuși, pe de altă parte, viziunea împărăției lui Dumnezeu a implicat și o prefacere politică și socială neîndoielnică în favoarea celor oprimați, flămânzi, suferinzi și exploatați” 20. Tot astfel, ideea iubirii vrăjmașilor, atât de răstălmăcită de specialiști și ne-specialiști – între alții, în chip penibil, chiar de genialul Nietzsche – a fost excelent înțeleasă și explicată de ateii inteligenți și receptivi, care au subliniat că „ideea iubirii aproapelui (inclusiv a vrăjmașului), ideea iertării și a «ne-opunerii» n-au fost concepute nicidecum defetist, capitulator. Ele n-au fost chemare religioasă la răbdare descurajată și la așteptarea răsplății după moarte … Ele au fost proiectarea viziunii «împărăției lui Dumne-zeu» în spiritul uman în actualitate. Ele n-au fost chemare la împăcarea cu situația dată, a privilegiilor celor bogați, ale fariseilor, romanilor …” 21. Dacă gânditori celebri și teo-logi informați se înșeală penibil în această privință, cu atât

18

Ibidem, p. 259. 19

Ibidem, p.260. 20

Ibidem, p. 262. 21

Ibidem, p. 265.

Dialogi Theologiae

Discobolul/ 2020

282

mai meritorie apare înțelegerea pertinentă și nuanțată a acestor atei.

Toți cercetătorii s-au obișnuit cu ideea că toți ateii, chiar și savanți precum B. Russell și R. Dawkins, decretea-ză credința religioasă drept „opiu pentru popor”. Trebuie știut însă că unii atei resping categoric această etichetare. Aceștia reamintesc principiul evanghelic al credinței ca „sare a pământului și lumină a lumii” (Matei 5,13) și pro-clamă convingerea că „mișcările care exprimă interesele sociale și vocea revoluționară a maselor, ar putea … să de-scopere și dorul lui Iisus din Nazaret de a purta focul și sabia în lume” 22. Cu o onestitate extraordinară, ateul poa-te declara că „nu voi pleca niciodată de la principiul că ade-vărul creștin e iluzoriu, ci numai de la faptul că eu n-am putut să ajung la el” 23. Este evident deci că unii pot face distincția între greșelile creștinilor și autenticitatea crești-nismului. Teologii trebuie să admită că greșelile credincio-șilor trebuie amendate, că ateii au dreptate să le condam-ne, că atunci „când un episcop spaniol binecuvântează exe-cuții politice, el nu mai este episcop, nici creștin și nici mă-car om” 24, recunoscând prin aceasta implicit autenticita-tea altor episcopi și creștini. De aceea, orice credincios onest trebuie să recunoască dreptatea deplină a ateului, atunci când acesta declară că „Biserica o voi lua în serios doar atunci când conducătorii spirituali vor vorbi ca toată lumea și vor trăi ei înșiși viața primejdioasă și aspră pe care o duc cei mai mulți dintre oameni” 25. Cu aceeași onestitate excepțională, aceiași atei recunosc că „dacă poate pretinde cineva ceva de la un creștin, acela e numai creștinul însuși” 26, admițând implicit autenticitatea creștinismului prin aceea că „lumea de azi reclamă creștini care să rămână creștini” 27. În fața acestei onestități excepționale, de care mulți credincioși și chiar teologi sunt străini, orice credin-

22

Ibidem, p. 268. 23

Albert Camus, Essais, ed.cit., p. 380. 24

Ibidem. 25

Idem, Eseuri, Editura Univers, București, 1971, p. 377. 26

Idem¸ Essais, ed.cit., p. 380. 27

Ibidem.

Dialogi Theologiae

Discobolul/ 2020

283

cios ar trebui să exclame: „Nici în Israel, nici în Biserică n-am găsit atâta onestitate!”

În sfârșit, ultimul merit al ateilor, menționat de noi – dar nu în ultimul rând – este acela al înțelegerii jertfei ca bază și sens al existenței. Ateii onești și ne-superficiali, adică inteligenți, înțeleg că baza credinței este jertfa ca esență și sens al existenței, că forța credinței creș-tine este „Iisus ca și Hristos biruitor asupra morții și răului, aducător al mântuirii” 28,. Această bază este indiscutabilă. Însă „problema este … dacă suferința Lui are numai un sens moral … sau dacă are și o anume semnificație eshatologică” 29. Dar întrucât sensul exclusiv moral „ar contrazice bună-vestirea lui Iisus” 30, orice gânditor riguros poate să reali-zeze sensul jertfei, anume că „numai din adâncul suferinței poate să iasă mântuirea” 31. Onestitatea și rigoarea nu au greutăți pentru a înțelege că „ideea de a-ți sacrifica propria viață are loc în toate timpurile … în toate mișcările, fie ele revoluționare sau religioase” 32. Dacă are idee de sensul jertfei în istoria religiilor și în istoria umanității în general, cercetătorul poate înțelege că în jertfa lui Iisus „suferința Lui nu mai este scop în sine, și nici simplă răbdare eroică, ci începe să dobândească o anumită semnificație în procesul eshatologic al mântuirii” 33. Proba istorică a acestui sens este dispoziția sacrificială a creștinilor sau jertfelnicia bi-ruitoare a primilor creștini. Căci ea n-a fost un entuziasm ocazional, social, istoric sau material, ci se explică numai prin caracterul biruitor al jertfei lui Iisus: „Acest entuzi-asm, această disponibilitate sacrificială pentru frați … toate acestea n-ar fi existat fără credința creștină în Iisus” 34. A înțelege sensul jertfei ca esență, bază și destin al existenței este un lucru elementar pentru orice istoric al religiilor și pentru orice gânditor; dar cercetătorul onest și riguros are

28

M. Machoveč, Jesus für Atheisten, ed.cit., p. 221. 29

Ibidem, p. 176. 30

Ibidem. 31

Ibidem, p. 204. 32

Ibidem, p. 174. 33

Ibidem, p. 171. 34

Ibidem, p. 261.

Dialogi Theologiae

Discobolul/ 2020

284

datoria să vadă că acesta a fost probat deplin și absolut numai în jertfa mântuitoare a lui Iisus din Nazaret. În mă-sura în care ateul înțelege unicitatea și absolutul acestei jertfe, el este iubit de Iisus Hristos și devine prieten al Lui.

Credincioșii în general și teologii în special cred că ate-ismul e lucrul cel mai rău, mai bolnav și mai urât ce i se poate întâmpla omului. De aceea, nu se pot gândi la atei decât ca la niște nebuni și mizerabili, care nu merită decât atenția combaterii. Ei ar trebui să vadă însă că adevărata și cea mai urâtă necredință nu este ateismul ci „credința” bolnavă și mincinoasă. De aceea, în măsura în care sunt onești și riguroși, ateii trebuie prețuiți ca fiind partenerii cei mai eficienți sau piatra de ascuțire cea mai tare pentru teologie. Onestitatea și calitatea unora nu este atât de rară, căci există chiar liste întregi, pomenite de unii 35.

35

Vezi la Milan Machoveč, op.cit., ed.cit., p. 289.

Poeme

Ion HIRGHIDUȘ O trecere personală în revistă

ingur îmi număr pașii adunați unul după altul sunt un arbitru emotiv

când văd locomotiva cuvântului în fața mea ceea ce este un semn al timpului care bate în clopotul amiezii niciodată nu este prea târziu pentru ca șinele de cale ferată să renunțe la trecerea spre infinit un obraz nepătat al soarelui un surâs al clorofilei pentru că tu ești absentă voi trece singur în revistă batalioanele de întrebări cu baioneta pusă umbra mea ține piept zilei în candelabre încă neaprinse doar flori de sulfină prelinse este acum un nesațiu de fraze înzăpezite căruțe rostogolite etern prin praf și prin timp pe obraz urmele unui viaduct se strâng cărările acestea încet ca o bătaie de pleoape urma privirii un fum ochii sunt departe rătăciți se vor scutura frunzele înduioșate de-atâta drum culori amestecate în sentimente târzii scrinul secret în care inima bate pentru ființa lumii. În vămile zilei Când se zdrobește sorele de pământ

S

Poeme

Discobolul/2020

286

în dumicații etern repetabili amestecate cu praf lacrimile dimineții din ochii cerului plâng de fericire urme din corsajul lunii se mai văd încă resfirate pe pajiști printre ierburi îndoite printre spinii de pulbere cărări din ce în ce mai deslușite spre răsărit îndreptate privirile speranței spre sud un crug înalt al voinței spre apus luminile de aur se desfată nordul rămâne un mister tărâmul zeilor nobili care aduc speranța infinitului un joc suprem în hora de cuvinte ziua este un altar binecuvântat în care focul inimii arde un privilegiu al iubirii rămân potecile neștiute să străbată lumea să ne unească pentru a da sens luminii în prag de sărbătoare ziua acesta este suprema desfătare. Carte nescrisă Litere negre litere care așteaptă în margine de timp căruțe de foc răstoarnă munții în sus și în jos după gândul lui Heraclit se umplu Cerul și Pământul de file nescrise tremură mâna care a scris cândva poeme tremură mâna care-a ținut penelul

Poeme

Discobolul/2020

287

muiat în oțel topit cerneală de sepie la margini de lumi gânduri selenare ies din tainele nopții mai hotărâte ca niciodată să răstoarne clepsidra să rupă zăgazurile apoi apele revărsate din mașinăria infinitului duc semințele peste praguri pun peceți în propoziții și fraze scriu cu mâna lui Dumnezeu în fire de nisip desenează un deget Colosalul lumii. În această zi tulbure Munții nu se văd cuprinși în apele norilor totul e tulbure totul e încet și somnolent pe străzi pustii frunzele triste ale copacilor în dans nedefinit Soarele e ascuns în temnița zmeilor clepsidra luminii un dans al fotonilor celulele lumii întipărite-n fântâni din care țâșnește sângele stătut al zeilor omul e singur în această lumină puțină trebuie să vegheze prezentul și să nu uite de fiarele care stau la pândă la marginea pădurii în penumbra fricii în hora apelor care vin din cer în hora apelor care vin din pământ un univers lichid în care așteptăm ca Soarele să spargă temnița să ne bucurăm de lumina care încălzește spiritul

Poeme

Discobolul/2020

288

din semințele care acum germinează o altă lume se va ivi cu ferestre noi cu priviri insistente urmele evaporate ale trecutului doar gândul meu e mai înalt decât munții dincolo de nori o corabie fugară. Către stoluri Această scrisoare o trimit către stolurile întârziate ale păsărilor în limba lor din care lipsește îmbărbătarea omului din grădină lumina ultimelor flori poleind săgețile arhaice un cântec al miresmelor dăruite din inimă peste brazde și peste ninsori trec păsările rătăcite în drumul lor din cer pierdute dau din aripi rar sunt esența unui zel vin din rănile Nordului din umbra de chiparos a nopții se revarsă și ascultă gravitația din sângele lor vin din Valahia și se duc spre leagănul Africii o armată de soldați ai aerului luminos străjuit în puținul amurg torsul aripilor mestecă lumina din făina solară se coc turtele de aur din făina selenară dospesc turtele de argint culori și valențe făurite în dar cuiburi de păsări singure acum în așteptarea mirilor care vor acoperi cu aripile vioiciunea puilor de chihlimbar vin ore de iubire dulce-amară

Poeme

Discobolul/2020

289

în iarna grea a așteptării în depărtare zgomot de aripi care macină lumina prezentul fericit ia chipul unei dimineți mult așteptate. Cuprinsul unui gând singur Spre tine toți recită poemele în genunchi cum se deschid florile în pragul dimineții spre a întâmpina solarul gând cum se cuvine acest sfârșit de vară aproape ireal încătușate glezne în apele amiezii un vânt luminos care a trecut peste flori peste firave insule de iubire tu ești așezată în cântec spre o stea taina amurgului purtată mai roșie decât sângele de catifea amintirea mirosului de salcâm înflorit amintirea cireșelor coapte prin văi amintirea florilor de câmp așteptând secerișul miresme sunt în rozele-nflorite mai coapte decât merele-n livadă un vânt care străbate timpul și viețile noastre la tine mă gândesc la imnul care cândva va spune cât de limpede este zborul privighetorilor albastrele săgeți de fluturi și fum sunt toate lucruri firave flori unde bucuria nu este străină de amintirea singurătății.

Traduttore/ Traditore?

Jean-Noël CORDIER

Născut la Paris, în 1950. Poet, eseist, animator de cercuri filozofice.

Ofițer al Ordinului Palmelor Academice. Administrator al P.E.N. Club din Franța.

Ex - vicepreședinte al Societății Poeților Francezi. Membru al Comitetului de redactare a Revistei Palmelor

Academice. Profesor de litere onorific.

Visul din zori

ufletul meu în exil va naște mereu Visul din zori

Pelerini ai înaltelor singurătăți Noi vom găsi lumina pură Cu margini boreale Și vom gusta acolo gloria stelelor Căci visul apei mărește liniștea Santinelă de lumină Voi trece porțile nopții Și voi merge spre deșert Căderea unei stele Mă va încânta În sfârșit voi sosi Sub laur și sub măslin Lumina lunii în căușul mâinilor Și mă voi face santinelă de lumină Gustul pământului Deschide grilajul Labirintului de nisip alb Spre celălalt mal și enigmele sale

S


Discobolul/ 2020

291

Spre insula ta în derivă Navighează încet Desigur tu le vei găsi Secolele obscure Furtunile violente Dar tu vei defini distanțele lumii Gustul pământului Iți va umple gura Dar tu îți vei fi pietrificat pâinea Cu suflul viselor tale Primul pas Să îndepărtezi noaptea Apoi să faci primul pas Pe piatra tivită cu umbră Să privești cum stelele se sting Din ramură în ramură Să respingi noaptea a doua oară Și timpul va înainta încetișor Pe drumul care nu vrea să se sfârșească Să alegi ceea ce fu fără lumină Un pământ redat setei sale Să asculți cântecul liniștii În țara din urmă să te faci transmițător de suflete Să nu mergi mai departe În echilibrul dimineții Sărutul liniștii Sub masca nopților Timpul înaintează ușor Desenează sărutul liniștii Rămâne încă destul cer Și lumină zdrențuite Pentru a aborda vechea Arcadie In fața oglinzilor sale ignorate Noi vom simți pământul palpitând Cu inima bătând de limpezimea sa


Discobolul/ 2020

292

Steaua își riscă libertatea. Sub cântecul stelelor Sub cântecul stelelor Vreau să caut Ardente amintiri Să înscriu în mine nașterea lumii Atunci îmi deschid palmele La mângâierea cerului Plaje în filigran La enigmele zorilor Vreau să fac imaginea să apară Sub privirea infinitului Verbul dificil Nu pot decât să-l gravez Pe pătratul de piatră gri Spectrul unei mame sterile. Traducerea în limba română de Elisabeta Bogățan


Discobolul/ 2020

293

Jean DORNAC Jean Dornac (n. 1950) - scriitor francez: poet, romancier, nuvelist, dramaturg; jurnalist radio, webmester al blogului literar Les couleurs de la poésie, dedicat literaturii con-temporane. Este membru al Societăţii autorilor şi compo-zitorilor dramatici şi al Societăţii Poeţilor Francezi. În 1997 obţine primul premiu pentru roman în manuscris. În 1998, prima sa piesă de teatru jucată, Trei găini şi un idiot, se bucură de mare succes. În 2001 creează un sit politic şi cultural Altermonde sans frontières unde publică peste 400 de articole politice ; apoi alte două : Humeurs de Jean Dornac, dedicat poeziei şi ştirilor despre situaţia din Fran-ţa şi din lume, şi Les couleurs de la poésie, consacrat ac-tualităţii literare, cu intenţia de-a reuni cât mai mulţi po-eţi internaţionali. “Sunt convins că numai frumuseţea va feri lumea aceasta de-a se scufunda total în nebunie » (Jean Dornac). Puţul Dedicat acelora de care lumea n-are nevoie

u e nicio lumină Şi nu e nici aer

În acel puţ negru Numit “singurătate » ! Nu trebuie nimic să mai speri Fiindcă nimic nu ne mai poate salva De când din gri Părul ni s-a făcut alb... Unii-n ea s-au pierdut

N


Discobolul/ 2020

294

Alţii s-au înecat Dar niciunul vreodată fericit Să aibă însoţitor Doar harpia asta sinistră Demnă numai de vrăjitoarele cele mai rele Prietene intime ale Infernului Detestând mai întâi Lumina! Unii-s fericiţi cu-aşa soartă Dar poţi să fii Când sufletul nostru Se află după gratii! Un fruct frumos foarte mustos Mai poate fi luminos Deodată de secetă-ofilit Pune pe fugă chiar şi pe aceia care-l iubesc? Închisoarea asta n-are mereu gratii Se-ntâmplă ca orice trecere spre zi Către o altă posibilă fericire Să fie cu totul oprită de-un zid Nu de pietre, însă de mărăcini Cu vârfurile-ngrozitor de lungi Dese, tăioase până la nebunie! Cine prin ele s-ar aventura ar muri... Şi de-altfel cum să nu te răneşti Fiindcă nimic nu vine zidul să-l lumineze Numai sângele lacrimilor cele mai amare! Uneori, când doar un zid rotund Îl înconjoară prizonierul din puţ Ridicând capul spre cer Vede limpede o stea rătăcită Ca un decor pe tavan Trebuie să-asculţi rânjetul cerului Ce spune râzând:


Discobolul/ 2020

295

“vezi, şi aici suntem singuri”! Disperarea răsună departe Dar se-apropie aşa repede Că mâine era deja ieri Şi ieri va fi mâine! În singurătate, nicio idee de timp! Există totuşi paradoxuri Singurătatea aşa mult Salvează de contaminări mortale Nicio vizită când eşti singur Nicio strângere de mână Nicio îmbrăţişare aşa de tandră, Atunci, nu-i loc pentru virus! Elev ascultător se va spune... Solitudinea în acest stadiu E presentimentul sfârşitului Începutul unor posibile depresii Ce duc pe tărâmuri necunoscute Un viitor nesigur Cu alegeri uneori definitive Pe care alţii nu le-nţeleg Acei alţii care doar ştiu judeca fără a şti… Că eşti bărbat ori femeie, În singurătate te-asemeni cu pescăruşul Această pasăre mândră ce zboară-n înalt Cu aripile tăiate Stă pe pământ, trist suflet Spirit undeva, pierind pentru totdeauna Mort-viu ce încă visează la trecut Când viaţa-i era frumoasă, plină de promisiuni... Lannion, 18 septembrie 2020


Discobolul/ 2020

296

Întrebări Frate, prietene, Unde-ai fost înghiţit În ce pântec înfometat Ai fost aruncat? Ai cui sunt dinţii Care ne devorează În orice timp Şi pe vecie fără remuşcare? De foarte mic În a vieţii frumuseţe credeam Însă de când moartea te-a răpus Nu mai ştiu ce-i frumuseţea... Ni s-a spus că Dumnezeu În a sa bunătate din ceruri Ne veghea-n orice clipă... Chiar pentru-a noastră firească bucurie? Îmi era de-ajuns florile să le privesc Renăscând în splendoare după oricare iarnă Să cred în eternitatea şi-n blânda-i ardoare Care ar fi învelit în verde speranţa ... Cum să mai crezi în infinita iubire Când cei pe care-i iubeşti se duc la capătul nopţii? Ce viitor doar certitudinea a tot mai multe suferinţe? Mă-ntreb unde să găsesc o bună răzbunare... Sunt atâtea-ntrebări ce mintea-mi frământă E-un bal îndrăcit de unde nu se iveşte niciun răspuns Am parcă senzaţia că m-afund Într-o imensă gaură neagră, un canibal fără geniu… Cine îmi va aduce pacea, această soră-a seninătăţii?


Discobolul/ 2020

297

Cine va şti, la sfârşit de-nmormântări, să mă consoleze? Cine va şti să-mi dovedească că viaţa are un sens Pentru ca în sfârşit să-mi părăsesc tristele ocrotiri ... Lannion, 1 iunie 2020 Ar fi vrut Ar fi vrut să mai creadă Dar cum să potoleşti O furtună de vânturi potrivnice De vânturi rele Care şopteau la urechile Celei pe care-o iubea, Că exista un minunat undeva Un loc unde iarba ar fi veşnic mai verde? Şi ea asculta Cu desfătare şi încântare Acel murmur îmbietor Spunând că iubirea era moartă Dar că, undeva, la un colţ de stradă, La intrarea pe bulevard O frumoasă iubire o aştepta Dintodeauna şi veşnic ! Ar fi vrut să mai creadă Dar cum să înăbuşi Şi să faci să-nceteze Acele cântece moarte Acele uragane prea îmbietoare? Abisul, ştii bine E la fel de-atrăgător pe cât de respingător! Mintea care se-ncumetă să-l guste Piere mereu se aruncă şi se sparge în hău!


Discobolul/ 2020

298

Ar fi vrut atât de mult să mai creadă Ştiindu-şi cauza Pe vecie pierdută Că doar solitudinea L-ar însoţi de-acum Zi şi noapte, de-i cald ori frig ! Era presentimetul morţii Harpia-n zdrenţe care-l hărţuia Undeva, nu ştia, Însă, aici şi acum, pentru el Infernul cu-adevărat exista Îşi avea locul deja Uneori arzător, glacial câteodată Ar fi vrut să suprime Vremea frumoaselor amintiri Care nu mai erau de-acum decât muşcături Muşcături, o crude muşcături Ale fericitelor vremuri Ce râd de prezent Şi de sinistrul cortegiu Din necazuri şi suferinţe ivit ... Cu cât erau mai dulci amintirile Acum erau mai mult cruzimi Pe care nu reuşea să le şteargă... Lannion, august 2020 Pe strada poeţilor Pe strada poeţilor Cresc flori minunate Găseşti acolo comete


Discobolul/ 2020

299

Ce risipesc plăcut orele Se petrec lucruri ciudate Pe strada poeţilor Nu ştiu dacă pot îndrăzni Să le spun omenilor cinstiţi Pe strada poeţilor Strălucesc uneori luminile Iluzii! zic oamenii proşti Alţii îşi zic că bere-au băut prea multă... De fapt cum să-i înţelegi Pe oamenii care-nşiră cuvinte Şi vor să vândă necazuri Şi le rostesc chiar fără-nfumurare Da, ne place să fim citiţi Iată motivul Care ne face cruzi uneori Şi prefacem cuvintele-n cântece Trecem prin ani şi anotimpuri Duşi pe aripi de toate mizeriile Singurul filtru prin care adevărul răzbate Şi-adesea, cuvintele ne sunt rugăciuni ! Pe strada poeţilor Străluceşte şi-un soare uluitor Slăveşte întruna bucuria Iubirilor frumuseţi neasemuite ! Vino şi te plimbă pe-a mea stradă Tu care hoinăreşti cu-atâta plăcere Pe bulevarde şi străzi Să respiri lumea şi mai mult s-o iubeşti.


Discobolul/ 2020

300

Priveşte cum îndrăgostiţii se-mbrăţişează, Ei sunt lumea, sunt viaţa Ştiu că văzându-i te simţi încurcat Îi invidiezi? Atunci urmează-i! Străbate poetica mea stradă Rosteşte cuvintele-mi de iubire Deschide toate porţile mele Să-l găseşti pe acela care te va fermeca ! Vino să culegi florile fericirii Le-am semănat pentru inima ta Cu braţele deschise te-aşteaptă Nu-ţi fie teamă, dulce Clara ! Tremuri şi te-nfiori, Dar pe-a mea stradă e cald E iubirea ce freamătă-n tine Chipul tău e cu-atât mai frumos ! Să cânte iubirile noi Pe strada poeţilor Ca fluviile minunate să curgă Fiindcă-n iubire nu-i nicio cumpătare ! Lannion, 26 iunie 2020 Traducere din franceză: Sonia ELVIREANU

Comemorări

Ion BUZAȘI Ioan ALEXANDRU

(Două decenii de la sfârșitul pământesc al poetului)

„Despre poeți numai moartea poate vorbi”

u acest vers desprins din poemul lui Ioan Alexandru, Amintirea poetului și așezat ca motto, poetul Vasile

Dan, alcătuiește un volum omagial comemorativ care cu-prinde o Antologie și un Cuvânt înainte. Cuvântul înainte argumentează preferința lui Vasile Dan, poet echinoxist, pentru Ion Alexandru – de la debutul editorial cu volumul Cum să vă spun (1964) până la Imnele Bucuriei (1973) când va în cepe să semneze Ioan Alexandru..

Este o evocare entuziastă a poetului care a fost un lider al generației poetice ’60, generația Labiș, dar și o judicioasă constatare a imposibilității separării celor doi Ion/Ioan: „Cei doi, Ion și Ioan, deși glăsuiesc prin aceeași gură sunt doi po-eți distincți: Oricât de tare l-ai iubi pe unul, n-ai cum să nu dai, brusc, peste vocea celuilalt. Unul dionisiac, energic, viu, copleșit de vise adolescentine și viziuni neguroase cu rezidu-uri de eseuri arhaice ardelenești, îmbrăcat în metafora crudă și insolită, nu o dată folclorică și cu culoare de grai local, celălalt mântuit în credința creștină, subțiat în lumina ei increată, în : „…răsărit ce nu se mai termină/ Lumină lină din lumină lină”. Nu-i loc însă de ales. Ci de citit. În această a doua ipostază a poetului întâlnești o lectură nesățioasă, a adorației divine, o captare, în cuvânt, a miracolului întrupat. Caz unic în literatura română: avem în Ion/Ioan Alexandru o dedublare a aceluiași foc liric, mistuitor și distinct, pornit din aceeași mare inimă.”

Pentru că la Blaj eu am ascultat ambele „voci” ale lui Ioan Alexandru, am evocat legăturile lui Ioan Alexandru cu aceas-tă „cetate de credință și tărie românească”.

Îl știam din Filologia clujeană a anilor 60-63. Participam împreună la Cenaclul literar care ființa pe lângă Casa de Cul-tură unde reveneau săptămânal Ion Pop, Ion Cocora, Ana

C

Comemorări

Discobolul/2020

302

Blandiana, Nicolae Stoie, Octavian Georgescu, Dumitru Mu-reșan, Gh. Pituț, Matei Gavril, Grigore Arbore, Romulus Gu-ga ș.a. Recita (sau citea) transfigurat, într-un fel de extaz al rostirii poetice, cum însuși spune într-o poezie:

„Ion Alexandru (pe atunci așa semna!) din nou entuziasmat Citește la cenacluri o mie de poeme.” Revistele clujene „Steaua”, dar mai ales „Tribuna” îi găz-

duiau cu generozitate creația poetică. Din 1963, ca și alți co-legi de an, s-a mutat la Universitatea din București. I-am urmărit debutul editorial, ascensiunea lirică printre cei mai importanți poeți ai generației ’60.

Eram profesor de aproape un deceniu în Blaj, când poetul începuse, într-un fel de „schimbare la față” a poeziei sale, seria Imnelor. Pentru că și în Imnele Bucuriei, cu care des-chidea seria acestora, și în cele care au urmat (Imnele iubirii, Imnele Transilvaniei ș. c. l.) Blajul este un topos frecvent, m-am gândit să-l invit în orașul „luminilor ardelene”. A venit de mai multe ori în Mica Romă a lui Eminescu.

Prima dată, în 1974. Pe atunci poetul lucra la Catedra Eminescu, cu o existență efemeră, a Filologiei bucureștene, îndrumată de profesoara Zoe Dumitrescu-Bușulenga, și i-am propus, firesc, o expunere despre Eminescu – poet național, mai ales că pregătea (sau chiar susținuse) un doctorat cu o temă de literatură comparată Patria la Pindar și Eminescu. Ioan Alexandru a acceptat și în sala mică a Casei de Cultură din Blaj a rostit o conferință de neuitat. După o scurtă pre-zentare făcută de mine, a vorbit Ioan Alexandru, a vorbit liber, inspirat și patetic. Dascălii blăjeni din perioada interbe-lică îl ascultau cu uimire, dar și cu o oarecare emoție temă-toare. Pentru că vorbitorul, pornind de la Eminescu, a făcut un excurs în istoria și literatura română, subliniind cu o ges-ticulație ce-i trăda arderea interioară, jertfa lui Brâncoveanu și valorile formativ-educative ale lecturii zilnice din Sfânta Scriptură. Ajuns aici, poetul a spus că toate popoarele sunt bucuroase să arate anul cât mai îndepărtat al traducerii Bi-bliei ca semn al începutului culturii lor adevărate. „Ce ne-a ținut pe noi în acest arc de Carpați, fraților, a fost credința…” La aceste cuvinte, secretarul cu propaganda se foia neliniștit

Comemorări

Discobolul/2020

303

pe scaun și a găsit o soluție inspirată ca să părăsească sala, spunându-mi că trebuie să participe ca invitat la Conferința orășenească a pionierilor, care avea loc tot atunci în sala ma-re a Casei de Cultură. Poetul și-a rostit în continuare origina-la expunere, iar la sfârșit a citit într-o apăsată subliniere a stărilor afective, poeziile Către Eminescu și Casa părintească. La citirea primei poezii, cei care am ascultat ne-am dat sea-ma că în ea sunt cuprinse elemente definitorii ale artei sale poetice („încă un plâns în univers”) și am vibrat la evocarea cărturarilor Școlii Ardelene și a Câmpiei Libertății:

„De mult am vrut prin tine să vestesc Mihai, Moldova, că mai vine Încă un plâns în univers Din stranele ardelene lângă tine… Moldova este sfântă îmi spuneam Ștefan și Eminescu împreună Eu, ardelean, cu suferința mea Ce poate ea să știe și să spună? Iancu și Horia nu au fost poeți N-au ridicat nici imn, nici mănăstire Șincai muri cu gândul în desagi De Ioan Budai cine mai are știre? Și mai departe mulțimi fără de rând, Țărani pe Câmpul Blajului departe Iobagi, păstori și preoți și dieci Cât vezi cu ochii-afară din cetate.” La următoare întâlnire m-a rugat să-l duc la monumente-

le istorice și culturale ale Blajului: pe Câmpia Libertății, la Teiul lui Eminescu, la Crucea lui Iancu, la Catedrala Blajului întemeiată de Inochentie Micu Klein, unde-și rostise în 12/14 mai Simion Bărnuțiu faimosul Discurs, la Cimitirul de la Bisericuța Grecilor unde-și dorm somnul de veci câțiva din-tre marii dascăli și arhierei ai Blajului: Timotei Cipariu, Ion Micu Moldovan, Alexandru Sterca-Șuluțiu, Axente Sever, Grigore Mihali, la Biblioteca documentară „Timotei Cipariu” unde a răsfoit cu încântare galbenele file ale Bibliei lui Samu-

Comemorări

Discobolul/2020

304

il Micu din 1795, a treia traducere integrală a Bibliei, tomuri vechi din opera cărturarilor Școlii Ardelene, vechi publicații blăjene, cărțile lui Cipariu și Bunea, ale mitropolitului Vasile Suciu și ale canonicului Ion Micu Moldovan, minunându-se de erudiția și de hărnicia acestor slujitori ai altarului și cate-drei. Ș-a bucurat să cunoască pe câțiva dintre dascălii blăjeni din perioada interbelică, aflați acum la pensie sau în pragul pensionării: pedagogul Toma Cocișiu l-a întrebat de ce Emi-nescu, atât de înzestrat intelectual, a avut parte de eșecuri școlare în perioada cernăuțeană, ajungând la convingerea că atmosfera didactică rigidă (v. și postuma pomenită de poet În zadar în colbul școlii) era absolut inhibantă pentru un școlar. Cu Ioan Miclea a convorbit pe teme filosofice. De altfel după lectura Imnelor Bucuriei, acest profesor blăjean a scris un amplu studiu despre poezia lui Ioan Alexandru, de-spre care însuși poetul a mărturisit că e una din cele mai bune și mai profunde exegeze asupra creației sale poetice din perspectivă teologică, studiu pe care l-am publicat postum cu titlul Poezia luminii și lumina poeziei în 2012 la Satu Mare când s-au împlinit 110 ani de nașterea filozofului blăjean.

În urma acestor descinderi în Blaj, eram curios să aflu „ecourile” din creația sa poetică și publicistică a lui Ioan Ale-xandru. Mi-a cerut și i-am trimis o fotografie cu Inochentie Micu Klein, o reproducere după frumosul portret al pictoru-lui blăjean Iuliu Moga, ca să completeze Imnele Transilvaniei cu unul dedicat vlădicului întemeietor. L-a și scris mai târziu, dar am citit Imnul lui Gheorghe Șincai în care portretul are o pregnanță vizuală memorabilă:

„… La față supt, Coroana frunții lui decât Obrazul de două ori mai înaltă, scoica Urechii șlefuită blând De atâtea zvonuri ce-o mănâncă S-a subțiat în cap de diamant și țărna Cărnii s-a uscat pe stâncă.” Blajul apare mereu prin evocarea Câmpiei Libertății. De

cele mai multe ori în imagini-fragment ca în poezia citată mai sus, Către Eminescu. În Imnul lui Avram Iancu, eroul

Comemorări

Discobolul/2020

305

național și locul evocat se contopesc într-o grandioasă hi-perbolă:

„Acolo-n Blaj sub ceruri împărat Iancu-n văpaie tricolor adie.” Alteori Câmpia Libertății este pentru poet pretextul con-

topirii cu istoria transilvană: „Acolo-n Blaj cântând înfrigurat Cu trandafirul Patriei în mână.” Câmpiei Libertății i s-au închinat numeroase poezii. Două

sunt mai intim legate de momentul revoluționar 1848 din Transilvania. Prima, poezia lui Șt. O. Iosif Câmpul Libertății, reține mai cu seamă impresionantul exod al mulțimilor spre Blaj, mânate de același ideal: „libertate, drepturi pe plaiurile strămoșești” - și fixează, moralizator, înțelesul evenimentului istoric:

„Povestea lumii ne învață Că orice rană are leac, Dar o-ntâmplare așa măreață Zbucnește-o dată la un veac.” A doua poezie a lui Ioan Alexandru Câmpia Libertății, re-

învie solemnitatea memorabilei zile de 15 Mai 1848, când cuvântul dreptății rostit de la tribune de cărturarii pașoptiști ardeleni pătrunde și în natura înconjurătoare, care-l ascultă înfiorată:

„Cipariu Timotei e la cuvânt Colinele și holdele-l ascultă, Târnava s-a oprit în cursul ei Să poată trece îngerul la luptă.” Contemplarea poetului este secondată de umbrele reînvi-

ate, între care i se pare că recunoaște și pe câțiva din străbu-nii săi:

„Din dealul Hulii cu Iancu Avraam Privesc Câmpia Libertății sfântă Și-aud oceanul de țărani iobagi Sub cerul tricolor cum se frământă. Ceasul înalt m-a aruncat pe cal Urechile îmi țiuie de bucurie Pe Ioan și Toader din strămoșii mei Îi văd acolo-n vale cum învie.”

Comemorări

Discobolul/2020

306

Pe acest deal se află și Crucea lui Iancu. I-am povestit po-etului cum în 1908, „mâini sacrilege” au aruncat în aer Cru-cea Iancului. Mai târziu, profesorul și canonicul blăjean Ion Micu Moldovan, a încercat o refacere a ei, întărind-o cu o centură de fier. (Astăzi pe acest loc se înalță un falnic mo-nument având înscrise pe soclu cuvintele Iancului: „Uitați-vă pe Câmp, românilor. Suntem mulți ca cucuruzii brazilor. Suntem mulți și tari, căci Dumnezeu este cu noi”, iar în vâr-ful său este o mică statuie a lui Iancu). În Blajul apar aceste detalii cu proiecție simbolică:

„Crucea lui Iancu pe un deal crăpat Din creștet sus până în temelie Singură rămasă ca-ntr-un sat În care morții mai învie. Aproape ștearsă a fost de pe pământ În dealul Hulii abia se mai zărește, Dar libertatea tunetul ei sfânt De-aici a fulgerat pe românește.” Începând cu Imnele Bucuriei (1973), Ioan Alexandru –

semna de acum Ioan, ca să semene „cu Cel dintru Începu-turi” cum scria D.R. Popescu - , se consideră un imnograf, din stirpea poeților bizantini ca Roman Melodul, iar Edgar Papu în consideră „cel mai important poet imnic din istoria literaturii române.” Între Imnele lui Ioan Alexandru, cele închinate Blajului au patos liric și culoare istorică.

… În septembrie 2000 consemnam trecerea poetului la ce-le veșnice cu aceste rânduri de necrolog: „Blajul îi este dator cu un cuvânt de pioasă aducere aminte, pentru că poetul Ioan Alexandru a prețuit Blajul religios și cultural. A evocat marile figuri de arhierei, personalități istorice și culturale ale micii Rome, și pentru că, după 1990, a fost printre primii oameni de cultură care a înțeles că această Biserică, îndelung prigonită, se cuvine să fie privită, prin înțelegerea unui au-tentic și real ecumenism, ca o Biserică martiră, cu merite nepieritoare în istoria neamului.”

Personalități din Voivodina

Iulian BITOLEANU

COSTA ROȘU- Personalități românești din Voivodina, 1734-2004

ncă din Prefață se precizează că din diaspora grupul cel mai creativ din afara României în plan cultural, literar și

artistic este cel din Banatul sârbesc, din provincia Voivo-dina, cuprinzând, geografic, orașele Vârșeț, Zrenjanin, Panciova, Novi Sad ș.a., care dispun de gimnazii, licee românești, facultăți umaniste, în special, de Litere, cu predare în limba lui Eminescu, dascălii fiind școliți în pa-trie, la București, Cluj, Timișoara… Autorul cărții Persona-lități românești din Voivodina. 1734-2004 ( Editura Liberta-tea, Panciova, 2004), Costa Roșu este un român pur- sânge din Serbia care călătorește mult în țara carpatină, acade-mician român, un intelectual atent la viața comunității și, a spiritualității noastre, a cărei falie de românitate externă îl preocupă cu ardoare și care se relaționează de minune cu cea internă, în chip nebănuit. De aceea, există un per-manent du-te-vino între cele două arealuri bănățene, unii artiști, oameni de carte fie imigrând în metropolele deja menționate, fie doar perfecționându-și studiile aici, la cele trei străvechi universități, cu revenirea ulterioară la matcă. Opțiunea pentru rezidențiatul limitrof a facilitat schimbul permanent de idei, concepții, contaminarea, cu avantaje reciproce, voiajuri științifice și arondarea la di-verse asociații, foruri importante precum Academia Ro-mână, Uniunea Scriitorilor etc. nu mai vorbim despre cali-tatea de traducători, de ambasadori benevoli ai artei și culturii în și dincolo de Balcani. Feedbackul româno-sârbesc a funcționat și funcționează aproape impecabil. Nu mai departe decât Ion Flora s-a stabilit în capitală, fiind asimilat rapid de comunitatea scriitoricească, apoi, prietenia lui Nichita cu Adam Pujlovic e de notorietate, iar universitarul clujean Emil Petrovici( născut în afară), ce-lebritate europeană întru lingvistică, dialectologie, a fost ales, grație expertizei științifice, membru al Academiei

Î


Discobolul/2020

308

Române și al celei bulgare. În schimb, alții s-au afirmat pe sol sârbesc ocupând funcții ministeriabile.

Cât îl privește pe Costa Roșu, acesta s-a impus în pri-mul rând ca istoriograf, semnând câteva lucrări de specia-litate precum Dicționar de literatură română în Iugoslavia (1989), Lexiconul jurnalisticii românești.1798-1998 (1998), finalizând două volume din șapte preconizate. În semn de prețuire a lui Adrian Marino, preia o idee a acestuia din Puterea și cultura( 1996), cea a enciclopedismul românesc, exemplificată, cel puțin, prin D. Cantemir, B.P. Hasdeu ori Mircea Eliade certă ambiție a spiritelor elevate de pe pla-iuri mioritice de „cuprindere totală” a informațiilor, de selectare și ierarhizare, aidoma lui Pascal și Hegel.

Demersul lui Costa Roșu nu a rămas singular, căci refe-rințe despre cărturari, artiști de dincolo de zariștea timișo-reană se mai găsesc în Oameni aleși, vol. I Străinii, vol. II Românii, vol. III Cartea românească de Ioan Simionescu ( 1934), Oameni care au fost (1993)de Nicolae Iorga, Românii din Banatul sârbesc, 3 volume ( 1934-1946) de Gligor Popi și Mircea Măran.

Nu-i de neglijat nici fenomenul organizațiilor/ grupări-lor românești de diferite feluri din Serbia, găzduind cu fervoare, anual, conferințe, congrese cu invitați valoroși, de regulă, de la București.

Onestitatea profesională a acestui cercetător îl deter-mină a nu eluda vreun op fundamental pe tema valorilor extracarpatine. De pildă, dintr-o posibilă bibliografie idea-lă nu putea lipsi antecesorul Petre Broșteanu, un neostoit și metodic intelectual aplecat asupra trecutului cultural și artistic.

În cele din urmă, după investigații și studii profunde, s-a concluzionat că s-au cristalizat trei categorii de inte-lectuali ce au emblematizat Banatul sârbesc: cei prin proveniență, legați pe veci de cele două patrii, majorita-tea cu domiciliul transfrontalier; pasagerii pe meleaguri voivodine și personalități de alte etnii care au avut tan-gență cu minoritatea noastră de dincolo. Băștinașii cultu-ralizați. La o percepție diacronică, în sec. al XVIII-lea, un prim om de seamă a fost Vasile Diaconu, zugravul de la


Discobolul/2020

309

Mănăstirea Tismana, străbunic al lui C.D.Loga. Apoi, mai cunoscutul Paul Iorgovici (1764-1808), născut la Vărădia, cu studii universitare la Pesta și Viena, devenit peste ani secretar la Episcopia din Vârșeț. A urmat Constantin Diaconovici Loga (1770-1850), un cărturar autentic, un reformator, un vizionar în învățământ, șef al Școalelor din întregul Banat (1830), iar la bătrânețe, a ajuns director la Caranșebeș.

În veacul al XIX-lea s-au evidențiat Ion Pop Reteganul (1853-1905), publicist, acad. Petre Broșteanu (1838-1920), care, atenție!, a trăit la Reșița și Brașov, dar s-a documen-tat profesionist în privința realizărilor cărturărești ale bă-nățenilor, probă de patriotism autentic, nu de fațadă. Avram Imbroane (1880-1938) doctor în științe teologice, deputat în Parlamentul României, a trăit tot la Caranse-beș, precum și la Lugoj, București. El este acela care a avut revelația că proaspătul licențiat în Litere și filozofie, Camil Petrescu, prea puțin cunoscut în deceniul al doilea al vea-cului XX, poate fi o excelentă achiziție spirituală pentru înfloritoarea urbe de pe Bega, ofertându-l cu postul de gazetar, apoi de director la periodicele timpului. Astfel, și-a făcut ucenicia jurnalistică viitorul romancier, care nu a ascuns detaliul că presa a constituit viața și picătura zilni-că de „otravă”.

Emil Petrovici (1899-1969), născut la Torocu Mic, adică în exterior, cu studii la Brașov, Cluj, Paris, membru al Academiei Române și al Academiei Bulgare, director la Institutul de Lingvistică din Cluj, faimos dialectolog și lingvist, a fost un apropiat al lui Sextil Pușcariu-personalitatea de top a universității ardelene -, a schimbat definitiv locația, fiind asimilat cu nedisimulată bucurie și mândrie de poporul din Carpați.

Dintre pasagerii prin celălalt Banat, care nu ne aparți-ne, dar convergent în unele aspirații, menționăm pe An-drei Șaguna (1809-1873), mitropolitul Ardealului și al Ba-natului, apoi pe prof.univ.dr.Gheorghe Alexici (1869-1935), Gustav Weigand, o eminență a lingvisticii europene, das-căl la Universitatea din Leipzig, pe istoricul, revoluționa-rul pașoptist și, nu în ultimul rând, scriitor, Nicolae Băl-


Discobolul/2020

310

cescu, ca și pe Constantin Brăiloiu( 1893-1958), vestit mu-zicolog. La cumpăna dintre secole, și-a derulat activitatea un diligent și entuziast traducător, Vasko Vasile Popa.

Personalități. Nu puțini universitari și chiar academici-eni proveniți de pe aceste meleaguri iugoslave au sfințit fie tărâmul natal, fie în Europa, SUA…Din capul locului meri-tă menționat prof. Coriolan Ghilezan (domiciliat în Novi Sad), matematician de talie universitară, Ileana Ursu Mago (din Belgrad), Marin Secoșan, medic și psiholog, trăitor la Chicago, care a văzut lumina zilei tot la Torocu, Eugen Boia, alt licențiat adoptat de americanii din Cleve-land, chimistul Ionescu Gașpar Ranagojec, istoricul Ion Nicola, eseistul cu doctorat în filozofie, Ion Dejan (Uni-versitatea Novi Sad). Minimum, zece universitari români originari din Banatul Sârbesc după 1950! Nu vom omite amănuntul semnificativ cum că Gheorghe Alexici (1864-1936) a fost prof.univ.dr. la Budapesta, la Facultatea de Litere. Nici pe acela că Slavco Almăjan (născut în 1940), absolvent de facultate la Novi Sad, a funcționat totodată ca prof.univ.dr. la aceeași instituție. În plus, preocupat de film. Alte nume de referință: Ion Baba, președintele Uni-unii Românilor din Voivodina, psiholog, jurnalist, tradu-cător; Ion Cișmaș (n. în 1959) a fructificat vocația politică prin posturi de rang înalt, întâi de președinte al Comuni-tății Românilor din Serbia, ulterior ca deputat în parla-mentul acestei țări natale, în 2000, iar casa a păstrat-o tot la Vârșeț. Ziarist, fondator de reviste. Pe tronson similar - Tudor Ghilezan, tip care deține în Cv. o deportare, fapt ce nu i-a estropiat cariera, dimpotrivă, calitățile l-au propul-sat la statutul de director la editura Libertatea.

Intelectualul Ion Jianu (stabilit la Vârșeț), doctor în Drept, va parcurge treptele politicului, devenind în 1923, deputat în Parlamentul sârbesc. Lucian Marina (1954, Vâr-șeț) - jurnalist, dublu absolvent de Drept la Novi Sad și Zagreb, a repurtat multe premii internaționale. A lucrat la Departamentul de Tv. novisadian. Prestigioase activități și colaborări la institute academice din lume. Unii intelectu-ali au absolvit Literele la Sorbona (Ion Miloș) sau Belgrad și București (Ionela Mengher), alții Filosofia la Novi Novi


Discobolul/2020

311

Sad și masteratul în istorie (Mircea Măran), construindu-și reputația pe dimensiunea scriitoricească, publicistică (Gligori Popi), inclusiv, cu ocuparea fotoliului de director de organ media (din Zagreb).

Câteodată, s-a optat și pentru locația București pentru masteranzi și doctoranzi (tot Ionela Mengher) și, final-mente, pentru rezidențiat. Jobul de bază- ziaristica radiofo-nică, emisă aici și în afară.. Atât Ionela Mengher, cât și Mir-cea Măran au contabilizat multe simpozioane în străinăta-te… Cazul lui Ion Miloș dezvăluie un spirit polivalent- scrii-tor, traducător -, european, tălmăcitor cu 20 de volume în panoplie din Eminescu, Bacovia, Blaga, Ana Blandiana, D.R. Popescu, Mircea Dinescu, adică valori literare perene. Dex-teritatea și harul de operării cu funcția metalinguală a lim-bii i-a netezit drumul spre diverse uniuni/ comunități scrii-toricești din 5 țări: România, Serbia, Suedia, Republica Moldova, Macedonia. Un veritabil internaționalist, imposi-bil de găsit în spațiul românesc… Vasile Vasko Popa (1922-1991), academician sârb, deopotrivă scriitor și traducător, a viețuit la Belgrad. Nu numai academician în țara natală, ci și la alte înalte foruri străine, Gligori Popi a redactat și pu-blicat peste 400 de studii, eseuri. După Facultatea de Litere de la Vârșeț, Ion Flora a prestat activitate la „Libertatea”, pe urmă a luat drumul Bucureștiului alăturându-de cenacliști-lor de la „Junimea”, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Gh.Iova, Ioan Lăcustă, Constantin Stan, Sorin Preda, sfătuiți de criticul și prof.univ.dr. Ovid S. Crohmălniceanu. Cel ce a văzut lumina zilei la Satu-Nou, în 1950, a practicat concomi-tent scrisul/beletristica și traducerea, una dintre inițiative concretizându-se în Antologia de poezie, 1998 (Editura Para-lela 45). În calitate de redactorul la Muzeul Literaturii Ro-mâne (MLR) a obținut câteva premii naționale. De forma-ție filologică, Marina Puia Bădescu (venită pe lume în 1961) și-a desăvârșit pregătirea cu un doctorat la București, I.L.Caragiale și Stanislav Nusici, însă a profesat la Faculta-tea de Filozofie de la Novi Sad, unde și locuiește. Și acest dascăl este un om umblat, însumând nu puține călătorii pe mapamond, cu ocazia unor simpozioane de anvergu-ră… Iată și o politehnistă, Ioaneaua Ranogajec (născută la


Discobolul/2020

312

Coștei în 1953), absolventă a Facultății de Tehnologie din Novi Sad, ce a îmbrățișat cariera universitară, ajungând la ultima treaptă, cea de profesor universitar în același centru.

În sfârșit, Costa Roșu (1947, Torac), după studiile licea-le la Zrenjanin, s-a orientat spre Fac. de Jurnalistică de la Belgrad. Director la editura românească “Libertatea” de la Panciova, redactor-șef la cele două publicații, „Libertatea” și „Lumina”.

În cei 70 de ani de existență, Radu Flora (1922, Satu-Nou-1989, în Croația), doctor la Zagreb, a predat filologia în mediul academic la Belgrad și Novi Sad. A depășit bor-na didactică și modulul de om de știință, împletind istoria literară cu beletristica, astfel că unele lucrări au atras atenția - Folclor bănățean, Literatura română din Voivodi-na (1971). Cu toate acestea, opțiunea domiciliară s-a numit Zrenjanin. Un dublu licențiat în Agronomie și în Ciberne-tică, Ion Sârovan (1930, Toracu) a ascensionat pas cu pas până la rangul de ministru în deceniul 9 al veacului deja consumat, iar în 1982 a devenit președinte al Camerei Economice. Vremelnic, director la editura română din tara vecină și prietenă. Trăitor în Novi Sad.

Artiști precum Ion Surduceanu-actor, ca și Iulian Ursu-lescu, absolvent de UNATC, și regizor -, Popa Bogdan Va-leria - muzician, redactor muzical - ori Athanasie Todor, cu studii la Conservatorul timișean, compozitor și violo-nist, Petru Marina-pictor întregesc paleta artistică a unor frații de-ai noștri din Banatul Sârbesc…

La nivel politic, recenzentul a contabilizat 7 intelectuali români în parlamentul iugoslav și 18 în cel sârbesc, ceea ce denotă o neîngrădire a drepturilor din străvechea regiune, comparativ cu minoritatea noastră din Valea Timocului, unde bisericile, școlile, publicațiile în limba maternă sunt insuficiente, iar populația este claustrată în mediul rural… Tristă discrepanță geografică în două colțuri distanțate pe teritoriul aceluiași stat… La nivel cultural și mediatic, edi-tura „Libertatea”, hebdomadarul omonim și revista „Lu-mina” satisfac întrucâtva pretențiile și veleitățile fraților din Novi Sad, Vârșeț etc.


Discobolul/2020

313

Costa Roșu respectă canoanele tipului de cercetare numit dicționar, fapt pentru care portretizează tot ce are mai bun această interesantă provincie extranațională, multietnică, cu o oază vivace de compatrioți. Voivodina a reprezentat și reprezintă un tărâm de spiritualitate româ-nească, cu frontiere flexibile, ce nu restricționează schim-bul de valori și nu curmă dreptul, ambiția confraților din Balcani de a urma o facultate în România, de a practica un job superior, corect remunerat, dimpotrivă societatea ro-mânească îi primește cu brațele deschise pe cei originari din Banatul celălalt, vorbitor de limbă slavă. Costa Roșu, un prieten al scriitorilor și celor din media scrisă, oferă un atractiv instrument lectural referitor la piscurile intelectu-ale dintr-o antică regiune recunoscută pentru toleranță, concordia socială și năzuințele comune în plan cultural, literar…

Archaeologica

Vasile MOGA Despre arheologia actuală în România

m citit cu real interes volumul colegului și prietenului Mihai Bărbulescu, profesor universitar la Universita-

tea din Cluj, membru corespondent al Academiei Române, intitulat Arheologia azi, în România, scris la Roma și Cluj-Napoca în anii 2015-2016, al cărui subiect se axează pe ar-heologia din țara noastră, încercînd și reușind să ofere o imagine reală a acestei științe auxiliare a istoriei, cu avata-rurile ei, pagini datorate unui om ce și-a dedicat întreaga carieră științifică acestui subiect ce, în opinia multora, văd în această meserie niște ciudați căutători de cioburi, mîncători fără rost de bani publici care nu produc ceva util, p. 54.

Pornind de aici am reluat în mai multe rînduri paginile colegului meu care „sine ira et studio” după expresia lui Tacitus, analizează la rece evoluția arheologiei și a celor care o practică, cercetare ce nu are un orar fix, nu începe la ora 7 și nici nu se încheie la ora 15, fie ei cadre universitare, cercetători de profil la Institutele de profil sau Muzeele din țară. Firesc, M.B. vorbește tranșant despre învățămîntul românesc, despre studenții și absolvenții facultăților de istorie, tot mai numeroase după 1989, ce și-au ales, unii în necunoștință de cauză!, meseria de arheolog în aceste tim-puri la care suntem martori, vremuri propice pentru ava-lanșa de compilații și lucrări plagiate, fie că este vorba de dizertații de licență și de doctorat. O statistică ce analizează la nivel național intervalul dintre 2000-2015 este elocventă prin cele 55000 teze de doctorat !!!

Din anul 1999 și pînă în 2017 am fost cooptat în mai multe comisii de susținere a unor lucrări de doctorat, re-dactate de tineri absolvenți ai învățămîntului superior din Alba Iulia, București, Cluj-Napoca, Iași și Timișoara, constatînd că unele din teze fuseseră inspirate din lucrări mai vechi, citate trunchiat, ca să nu spun că unii dintre

A

Archaeologica

Discobolul/2020

315

candidați nici nu văzuseră conținutul titlurilor pe care le citau !

Un subiect asupra căruia autorul se oprește este legat de organizarea, reglementarea și finanțarea cercetărilor arheologice din România.

Din 1970 apare ca organism Comisia Arheologică și ulte-rior Comisia Națională de Arheologie pusă sub oblăduirea Ministerului Culturii de astăzi, ai căror membri sunt aleși din cadrul Academiei Române, Ministerului Învățămîntului și cel al Culturii. Referitor la cercetarea arheologică, siste-matică și preventivă, Comisia stabilește planul anual al in-vestigațiilor de teren, prioritățile acestora, avizează și apro-bă viitoarele săpături arheologice.

Ca și în alte țări și la noi s-a format un public pasionat de arheologie și monumente istorice, după cum după 1989 au apărut grupuri de detectoriști care braconează siturile. Cele mai mediatizate cazuri de rapt arheologic au scos la lumină valoroase artefacte din aur - vestitele monede Koson și de acum celebrele brățări spiralate din aur găsite în zona capitalei regatului dac, ajunse pe piețele internațio-nale și recuperate de organele abilitate. Așa s-a întîmplat cu colierul și cerceii din aur cu pietre prețioase găsiți în Ceta-tea dacică de la Căpîlna, Valea Sebeșului, cel care scrie i-a propus să fie incluși în Tezaurul Național al României, lucru care s-a și realizat.

În paralel, s-a constatat că societatea este nemulțumită de arheologi (vezi cazul autostrăzilor a căror finalizare „ad kalendas graecas” este pusă pe seama arheologilor califi-cați de un fost președinte drept oameni mai mult sau mai puțin calificați care, vezi Doamne….sabotează România.)

O adevărată isterie națională a iscat Roșia Montană cu proiectul de cercetare Alburnus Maior. Am participat la cercetarea arheologică în cei aproximativ 5 ani de investi-gații fiind, la rîndul meu, împroșcat de injurii din partea zișilor apărători ai Roșiei Montane. Cu riscul de-a nu jigni aș vrea să spun că pînă în anul 2000 puțină lume din Ro-mânia știa de existența localității montane și mai ales de

Archaeologica

Discobolul/2020

316

istoria bimilenară a acestei localități, calificată de V.Pârvan drept un oraș californian de civilizație internațională.

Cum în ultimii ani fondurile alocate de stat pentru cer-cetarea/continuarea unor șantiere arheologice sunt tot mai mici, în lipsa sumelor solicitate s-a încetățenit numita ar-heologie preventivă/contractuală, în care săpăturile sunt continuate cu fonduri private. Este cazul aceleași săpături de tip contractual, exemple fiind amintitele autostrăzi, pro-iectul Alburnus Maior etc. cu finanțarea asigurată de cei care solicită astfel de investigații. Spre exemplificare, la Alba Iulia, cartiere de locuințe plasate în zonele necropole-lor romane și feudal-timpuriu din sudul și nordul fostului mare centru urban Apulum au utilizat asemenea fonduri pecuniare.

Fondurile financiare sunt folosite de muzee, în cazul Al-ba Iuliei, pentru organizarea de manifestări științifice și expoziționale.

Curiozitatea pentru istorie, în cazul nostru arheologie, apare cu pregnanță în raportul dintre aceasta și mass-media, adică presa scrisă, radio, televiziune care preiau, uneori în necunoștință, diverse informații despre artefac-tele descoperite într-un loc sau altul, de cele mai multe ori exagerînd sau minimalizînd rezultatele unora dintre cer-cetările de pe teren și de aici „utopiile” din presa scrisă sau autovizual (exemplele sunt atît de numeroase încît nu considerăm necesar să le amintim în acest context, a se vedea segmentul Arheologia și mass-media, p.137 și urmă-toarele pagini în care autorul ia în derîdere numeroasele teorii ale unor pretinși specialiști ce și-au focusat atenția și teoriile asupra unor zise descoperiri mai mult sau mai puțin conforme cu adevărul istoric!)

Binevenite sunt la rîndul lor pioasele gânduri pe care M.B. le aduce unora dintre marii noștri dascăli de la care am înțeles deplin sensul expresiei „Historia magistra vi-tae”. Gîndurile se îndreaptă în egală măsură asupra unor veritabili dascăli și arheologi: Emil Condurachi, supranu-

Archaeologica

Discobolul/2020

317

mit Pater, D. Tudor cel mai apreciat specialist al istoriei Olteniei romane, C. Daicoviciu, M. Macrea și I.I. Russu, ultimii trei legați de Istoria Daciei intracarpatice, pe care și subsemnatul i-a avut ca mentori, fiecare în parte și toți la un loc fiindu-ne modele de la care am avut ce învăța la orele de curs și seminar, ori din volumele științifice ce nu și-au pierdut valabilitatea informațiilor.

Cartea lui Mihai Bărbulescu despre Arheologia naționa-lă reprezintă o reușită din toate punctele de vedere, lectu-rarea ei cu atenție abordînd subiectul arheologiei și a celor care o practică venind din parte unui cercetător pentru care adevărul istoric a rămas un exemplu demn de a fi urmat.

Felicitări autorului pentru un volum ce era necesar să fie scris și tipărit.

V a r i a

evista Orizont nr. 10/2020 își onorează

personalitatea omului de litere și cultură postând pe prima pagină o fotografie expresivă a reputatului Livius Ciocârlie probabil pe fundalul bibliotecii sale, ajuns la senectute, fizio-nomia feței dar mai ales privi-rea caldă, interiorizată defi-nind o mare personalitate a culturii române, ca în paginile 10 și 11 să citim trei prezentări remarcabile, care stârnesc admirația față de distinsul literat și gânditor. Citim apoi cu interes un amplu interviu despre pasiunea pentru arta plastică luat de Adriana Cârciu lui Andrei Herczeg, ca ceva mai încolo să întâlnim „Facto-rul frică” în expunerea lui Va-lentin Constantin, care te face să citești cu un fel de disperare despre neputința omului în fața unei pandemii ca cea de covid 19. Și, în sfârșit, cititorii pot citi în Orizont literatură: poeme de Robert Șerban și proză de Gabriela-Mariana Luca (Merii, merele miresei). Citim amuzându-ne Ce vină avea câinele din Baskerville de Dana Chetrinescu, dar și Bubico la Phenian de Ciprian Vâlcan, ca să poposim cu plă-cere citind textul lui Ioan T. Morar despre „Luxemburg, o primăvară care s-a ținut toam-na”. (C.N.)

Primim cu regularitate la redacție revista Expres cultu-ral, de data aceasta citim nu-mărul pe octombrie a.c., un număr dens, bine făcut, cu hârtie de cea mai bună calita-te, cu un supliment realizat de Theodor Codreanu „Cu C. Rădulescu-Motru despre des-tin” și o poezie (Genealogie) de Ioan Alexandru, „visând pe cel care doarme/la temelia luminilor/visate”. În debutul revistei: „O mărturisire. N-am subiect de scris, supărare ma-re” de Liviu Ioan Stoiciu cu destulă ironie și autoironie despre Gala Poeziei din acest an, iar domnul Nicolae Panaite încearcă o analiză „Între două alegeri”, aducând în discuție o temă de interes despre „o nouă mișcare de trezire” în Statele Unite ale Americii care are la bază conceptul „fără Dumne-zeu, fără iertare”, ideologie a progresiștilor, care încearcă „să învingă păcatul și moartea” așa cum au fost învinse de Cristos. Ceva mai încolo, e de admirat răbdarea cu care pe o pagină și mai jumătate de revistă, Gellu Dorian glosează despre recent discutatul, poate discutabilul „canon” al poeziei românești, într-o generoasă listă, care poate fi adăugită, modificată în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat, după care citim Breviar edito-rial de Adrian Alui Gheorghe și poezie de Dumitru Brăneanu și Marcel Miron.

R

Varia

Discobolul/ 2020

319

Pertinentă și interesantă analiza critică a lui Virgil Dia-conul despre cartea lui Gabriel Liiceanu „Isus al meu” apărută recent la Humanitas cu finalul în care, după ce autorul decla-ră că nu crede în Dumnezeu, spune că l-a vizitat îngerul în persoana bunicului.

Ceva mai încolo, Teodor Pracsiu ne propune să citim un amplu studiu monografic al lui Pavel Toma: „Radu Gyr - Resu-recția poetului”, cu precizarea: „Lăsăm cititorului intactă plă-cerea de a parcurge pas cu pas șirul de argumente analitice pe care istoricul literar le pune la contribuție pentru a explica, pe de o parte, un destin liric, pe de alta, urmările tragice”. (C.N.)

Neuma, septembrie, octom-brie 2020. Interesantă sinteza doamnei Andrea H. Hedeș, din editorialul „Noile Alexandrii”, în care vorbește despre destinul cărții și al bibliotecilor de-a lungul istoriei, când „încă din timpuri arhaice pe când scrisul și cititul erau un privilegiu al celor puțini, iar cunoașterea era astfel accesibilă tot acesto-ra, asupra cărților s-a vegheat cu atenție”. (Regretabile cele câteva greșeli de punctuație din text). Apoi, după „apariții la Neuma”, poeme în traduce-re de vietnamezii Trân Quing și Vû Trong Thai, ca să citim în continuare, cu încântare, în-semnările lui Gheorghe Gri-gurcu adunate sub titlul „Ca-

racterul originar al unui vis”. În paginile următoare estetici-anul Mircea Muthu publică un fragment din lucrarea „Bizan-tinologie”, ca Simona-Grazia Dima să puncteze relevant: „De la sublim la ridicol și retur via Facebook”, iar Dan Bundă să ne rețină într-o realitate atroce cu eseul dumnealui „Dacă nu crezi, e ficțiune”. Ne rețin atenția în continuare „Colocviile de critică” sub semnăturile câtorva istorici și critici literari din actualitate, cum sunt Ion Bogdan Lefter, Ana Dobre, Marian Nenescu, Iulian Băicuș.

Pe pagina 37 un interesant interviu luat de Horia Gârbea actorului Dinu Grigorescu din piscul celui de al nouălea de-ceniu de existență, în final cu un răspuns cutremurător: „Viața o văd ca pe o imensă farsă. Suntem niște marione-te”, ca pe aceleași coordonate să se înscrie și poezia lui Ga-briel Gherbăluță când citim titlul de poeme ca: „O fi pier-dut caii de la dric la zaruri”. Critică literară de calitate semnată de Irina Petraș, Ioan Holban, Constantin Cubleșan, Monica Grosu ș.a. (C.N.)

Revista Convorbiri litera-re adună și de data aceasta în 200 de pagini materiale de o mare diversitate și de un real interes nu doar pentru scriito-rime, cât și pentru cititorul comun, dornic de informare. Așa credem că se explică edi-

Varia

Discobolul/ 2020

320

torialul semnat de Cassian Maria Spiridon, care face o amplă analiză a ceea ce a în-semnat nazismul și comunis-mul de-a lungul timpului, cu precizarea: „Trăim într-o vre-me în care marxismul, neo-marxismul, stângismul sub emblema progresului, resusci-tate sunt tot mai active, ca să nu spunem de-a dreptul agre-sive și lipsite de discernă-mânt”. Nu întâmplător eseul lui Cassian Maria Spiridon e urmat de un altul deosebit de interesant semnat de Ion Pa-puc „Poetul și camăta”, în care autorul readuce în actualitate destinul dramatic al poetului american Ezra Pound, care datorită ideilor sale de dreapta și colaborării cu nazismul a zăcut 12 ani într-o casă de nebuni. În unul din poemele sale scrise în timpul celui de-al doilea război mondial, el afir-ma: „Camăta este cancerul lumii, pe care doar bisturiul fascismului îl poate extirpa din viața națiunilor”. Câteva pagini mai încolo „Nichita Stănescu, recitirea lui Eminescu” de Mihai Cimpoi, după care exce-lentele note ale lui Gheorghe Grigurcu, care notează: „Ai vrea să fi scris rândurile fru-moase și exacte ale altuia, dar ai întârziat”. Mai încolo „Stra-nia suferință al lui Iov” de Basarab Nicolescu, fragmente din Jurnalul lui Titu Maiorescu (1899) și Ana Blandiana cu „Un bateau pour la chine”. Merită

citit în rubrica „Literatura azi” articolul lui Ioan Lascu „Trece-rea prin iad” în care relatează despre dramele scriitorilor care au suferit în pușcăriile comuniste, dar și „Resurecția literaturii confesive a criticilor literari” scris de Alexandru Olteanu, la care am adăuga „Eugen Ionescu/ Eugene Io-nesco în oglinzile cărții româ-nești” de Livia Iacob, dar și „Terapia adevărului” de Theo-dor Codreanu dar și „Atacul la premiul Goncourt. Direcția I: Aceasta s-a făcut cu ajutorul nostru (…) de asemenea s-au luat măsuri asupra compromi-terii lui Horia Vintilă”, articol semnat de Ioana Diaconescu. (C.N.)

In pustiu, lumea in lume · 2021. 1. 11. · George REMETE, Iisus Hristos, prietenul ateilor/276...

Documents

Transcript of In pustiu, lumea in lume · 2021. 1. 11. · George REMETE, Iisus Hristos, prietenul ateilor/276...